2008 Revista SNPCAR VOL. 11 NR.

1 47

Copilul cu ADHD – o problemă mondială? Abordare

din punct de vedere epidemiologic
The Child with ADHD – a worldwide issue?
Epidemiological approach
Tudor-Adrian Hodor-Popon, Felicia Iftene
Clinica de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului, UMF „Iuliu-Haţieganu”, Catedra de Psihi-
atrie a Copilului şi Adolescentului Cluj-Napoca
Rezumat
Un număr relativ mare de copii, în perioada şcolară prezintă tulburări legate de hiperactivitate,
atenţie, impulsivitate. Astfel părinţii, profesorii, medicii specialişi se confruntă nu de puţine ori cu
probleme din partea copiilor care refuză să meargă la şcoală, au relaţii necorespunzătoare cu
colegii sau sfidează normele de disciplină impuse. ADHD (deficit de atenţie/tulburare hiperkinetică)
este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice in copilărie şi adolescenţă. În studiul de faţă
ne-am propus descrierea unor aspecte epidemiologice ale ADHD în populaţia pediatrică prin
preluarea unor date din literatura de specialitate şi, indirect evaluarea calităţii vieţii acestor copii,
ţinând cont de factori referitori atât la boala în sine, de comorbidităţi şi aspecte de ordin familial şi
socio-cultural.
Cuvinte cheie: neatenţie, hiperactivitate, impulsivitate, epidemiologie, comorbidităţi, subtipuri

Abstract
A relatively great number of children in school age presents a series of behavioral,
hyperkinetic or attention disorders. Thus, parents, teachers and specialists often encounter
issues as scholar absence, social problems or oppositional defiant disorder when dealing with
children. ADHD (attention deficit/hyperkinetic disorder) is one of the most frequent behavioral
disorders characterizing childhood and adolescence age.The study proposes to reveal some
epidemiological aspects of ADHD in children populaion and adolescent individuals by collecting
data from speciality literature. Secondly the study was ment to evaluate the quality of life for these
subjects by taking into account the parameters of the disease itself, the comorbidities and the
domestic and socio-cultural aspects.
Key words: inatention, hyperactivity, impulsivity, epidemiology, comorbidities, subtipes

Introducere întrebările din chestionarele aplicate, de

ADHD este una dintre cele mai comune
afecţiuni psihiatrice la copil. Informaţiile privind
prevalenţa ADHD în funcţie de rasă/etnie, sex,
vârstă şi statut socio-economic rămân slab
definite. Un motiv pentru care apar dificultăţi
în stabilirea diagnosticului de ADHD este legat
de lipsa unei definiţii de caz clare în studiile
epidemiologice. Diagnosticul depide în mare
măsură de informaţiile furnizate de părinţi şi
profesori. Nu există teste de laborator clare
care să ateste diagnosticul. Se consideră
că prevalenţa ADHD este influenţată de
informaţia obţinută din aceste chestionare şi
de modul cum informaţia este utilizată. S-a
stabilit în linii mari că prevalenţa ADHD este
cuprinsă între 2% şi 18%. Însă diagnosticul
de ADHD este complicat de prezenţa unor
frecvente comorbidităţi precum: disabilităţi
de învăţare, tulburări de comportament şi
tulburări anxioase.
Pentru studiile epidemiologice viitoare
se doreşte stabilirea unei definiţii-caz cât mai
exacte. Studii legate de factorii posibil implicati
in determinismul ADHD sugerează importanţa
componentei genetice, dar şi influenţa unor
factori de mediu precum naşterea precoce şi
48
Revista SNPCAR
VOL. 11
fumatul mamei în perioada de sarcină, fiind
recunoscuta astazi si ideea definitorie de
“tulburare neurobiologică”. Copiii şi adoles-
cenţii cu ADHD apelează frecvent la serviciile
de sănătate şi recurg mai des la consum de
substanţe toxice (tutun, alcool, substanţe
de abuz) decât semenii lor fără această
afecţiune. Sunt necesare metode mai bune
de monitorizare a prevalenţei acestei afecţiuni
şi de a înţelege mai bine implicaţiile sociale
pe care le comportă. Studiile epidemiologice
ar putea clarifica dacă există o legătură
potrivită între modelele diagnostice de ADHD
şi tratament integrate în cadrul social. Studii
epidemiologice populaţionale pot dezvălui
noi aspecte în înţelegerea acestei afecţiuni,
a cursului său natural, a tratamentului şi a
consecinţelor derivate.[36]
Principalele caracteristici ale ADHD sunt
neatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea.
Aceste tulburări se manifestă la vârste
mici (de obicei în primii 5 ani de viaţă), ca o
combinaţie între un comportament hiperactiv
slab modulat cu neatenţie marcată, lipsa
implicării în activităţi persistente cu scop şi
persistenţa în timp a acestor caracteristici
comportamentale. Copiii nu se antrenează în
activităţi care cer o implicare cognitivă şi au
tendinţa de a se muta de la o activitate la alta
fără să finalizeze nici una din ele. Prezintă
o activitate dezorganizată, neregulată şi
excesivă. Aceste probleme persistă de obicei,
dar mulţi indivizi afectaţi prezintă o ameliorare
progresivă. Copiii hiperkinetici sunt frecvent
necugetaţi şi impulsivi, riscând accidente
şi având probleme disciplinare din cauza
încălcării regulilor. Tulburările hiperkinetice
sunt mai frecvente la băieţi. Dificultăţile de
citire şi/sau ale altor abilităţi şcolare sunt
comune.[20]
În studiul de faţă am evaluat unele
aspecte legate de epidemiologia ADHD în
rândul copiilor şi adolescenţilor, ţinând cont
de factori referitori la boala în sine, de criterii
şi subtipuri diagnostice, precum şi implicaţii
socio-culturale ale acestei afecţiuni.
Folosind ca sursă de informaţie PubMed
şi lucrări de specialitate, am extras date
referitoare la aspecte legate de incidenţa
NR. 1 2008
ADHD la copii şi adolescenţi în unele ţări din
Europa şi din Statele Unite ale Americii.
Date privind epidemiologia ADHD
Datele de prevalenţă în ADHD trebuie
supuse unor observaţii privind corectitudinea
diagnosticului, respectiv: criteriile de
diagnostic utilizate, instrumentele de lucru
(scale, interviuri, chestionare). Autorii DSM-
IV, conştienţi de ambiguităţile şi posibilităţile
de manipulare prin schimbarea pragului de
simptome cerute de criteriile operaţionale,
au impus 6 şi nu 5 simptome ale listei. Chiar
şi cu această menţiune, DSM-IV raportează
o prevalenţă de 3-5% faţă de rapoartele din
Europa 0,5-1%.
Aceste discrepanţe sunt explicate
de percepţia diferită a comportamentului
(chestionarele fiind completate de părinţi
sau profesori care pot cota în mod diferit
comportamentul), subiectivismul sau exigenţa,
rigiditatea, rejecţia pot influenţa „nota” dată
copilului. Weiss, 2000”: profesorii au tendinţa
de a-i declara neatenţi pe copiii agresivi”.
Aceste diferenţe în referinţele clinice şi în
diagnosticul practic pot influenţa evaluările şi,
deci, calitatea cercetării.[14]
Datorită schimbărilor în abordarea
ADHD, a diferenţelor culturale raportate la
această tulburare, a lipsei unor teste directe
de diagnostic, studiile epidemiologice indică o
frecvenţă între 5 şi 10% a ADHD în populaţia
generală. [1]
ADHD se manifestă cel mai frecvent la
copiii preşcolari şi la şcolarii mici. Se remarcă
faptul că aceştia au deficienţe în controlul
temperamentului şi în menţinerea atenţiei.
Se estimează că în SUA 3% până la 5%
(aproximativ 2 milioane) dintre copii suferă
de ADHD. Acest lucru se traduce prin faptul
că într-o clasă de 25-30 de copii poate exista
cel puţin un copil cu această afecţiune. Pe
plan mondial, în studiile de specialitate s-au
obţinut următoarele rezultate: 2-6,7% dintre
copiii din Noua Zeelandă sunt diagnosticaţi cu
ADHD, 8,7% în Germania, 7,7% în Japonia
şi 8,9% în China. Şansele ca o familie să
aibă un membru cu ADHD, dacă această
 2008 Revista SNPCAR
afecţiune a fost manifestă anterior în cadrul
familiei sunt de 25%. Aproximativ 75-80%
din totalul pacineţilor răspund la tratamentul
medicamentos. Se mai afirmă faptul că
adolescenţii cu ADHD au de patru ori mai
multe probleme de circulaţie rutieră şi de trei
ori au şanse mai mari să fie amendaţi pentru
viteză excesivă. În ceea ce priveşte distribuţia
pe sexe, majoritatea studiilor indică un raport
băieţi/fete de 4 la 1. Studii aprofundate au
demonstrat că raportul mai sus menţionat
este valabil în populaţie, în timp ce în clinici
acesta poate fi chiar de 9 la 1. [2]
O scurtă examinare a criteriilor DSM
IV sugerează prezenţa unor ambiguităţi
semnificative şi a unor elemente non-
cuantificabile. Astfel, diagnosticul de ADHD
este în ultimă instanţă stabilit de anturajul celor
în cauză (părinţi, învăţători, asistente, medici)
şi astfel pot apare şi elemente de subiectivism
sau a ignorării unor elemente de diagnostic
clinic. Lipsa preciziei în definiţia-caz are
consecinţe serioase în studiul epidemiologic
al ADHD. Fără o definiţie-caz acceptabilă,
din punct de vedere clinic nu se pot efectua
în bune condiţii studii epidemiologice, nu se
poate realiza o bună observare a pacienţilor,
nu se pot identifica factorii de risc şi cei cauzali
şi în final nu se poate aplica şi urmări o terapie
adecvată.
În ceea ce priveşte incidenţa bolii la
părinţii copiilor nou diagnosticaţi cu ADHD
- de aproximativ 25% - aceasta dovedeşte
că factorul genetic are o determinare
importantă [40].
Problema se complică şi mai mult în
momentul în care se încearcă o stabilire a
prevalenţei pe subtipuri de boală. Subtipurile
de ADHD menţionate în DSM-IV sunt
valoroase deoarece acestea sunt în legătură
specifică cu delincvenţa, condiţii comorbide şi
cu modul de viaţă.[15].
Studii recente [33] susţin că prevalenţa
ADHD în populaţie este extrem de heterogenă.
Se estimează că prevalenţa la nivel mondial
este de 5,29%. Această estimare este însoţită
însă de o mare variabilitate.Astfel s-au constatat
diferenţe mari ale incidenţei bolii între America
de Nord şi Africa, dar nesemnificative între
VOL. 11 NR. 1 49
America de Nord şi Europa. S-a ajuns astfel
la concluzia că locaţia geografică joacă un rol
minor în legătură cu variabilitatea prevalenţei
bolii, ci mai degrabă aceste diferenţe mari
sunt legate de caracteristici metodologice ale
studiilor.
Puţine lucruri sunt cunoscute despre
validitatea predictivă a tulburării hiperkinetice
(HKD-hyperkinetic disorder) aşa cum
este definită de Criteriile de Diagnostic
pentru Cercetarea tulburărilor mentale şi
comportamentale din ICD-10 (International
Classification of Diseases. Ediţia a 10-a), mai
ales când diagnosticul se referă la copii cu
vârste mici. Ambele sisteme de diagnostic:
ICD-10 şi DSM-IV au arătat valori predictive
valide într-un studiu de şase ani, dar conceptul
de tulburare hiperkinetică (HKD) din ICD-
10 pare să nu fie suficient de complet în
diagnosticarea copiilor cu ADHD persistent şi
cu tulburări asociate.[23]
Concluziile unui studiu american [18]
privind stabilirea prevalenţei ADHD în SUA şi
dacă prevalenţa, recunoaşterea şi tratamentul
acestei afecţiuni variază în funcţie de statutul
socio-economic al populaţiei, au arătat că
8,7% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 8 şi
15 ani (aproximativ 2,4 milioane) au îndeplinit
criteriile DSM pentru ADHD, iar mai puţin de
jumătate dintre aceştia erau diagnosticaţi
sau primeau tratament specific în momentul
efectuării studiului. Incidenţa era crescută în
rândul populaţiei sărace unde posibilitatea de
tratament era scăzută.
Definiţia DSM-IV pentru ADHD distinge
două simptome principale: neatenţie şi
hiperactivitate/impulsivitate. Bazat pe acestea
se remarcă prezenţa celor trei subtipuri de
ADHD. Tipul predominant neatent, tipul
predominant hiperactiv/impulsiv şi tipul
combinat, care prezintă grade ridicate de
neatenţie şi hiperactivitate/impulsivitate.
Deoarece în DSM-IV se găsesc studii referitoare
la tulburările disociative de comporatment [22],
validitatea celor două simptome ale ADHD a
fost confirmată prin analize riguroase [19,32]
iar validitatea externă a celor două dimensiuni
a fost probată de studii vizând diferite tipuri
comportamentale [5], făcând corelaţii între
50
Revista SNPCAR
VOL. 11
cele două simptome [25].
În unele situaţii se poate observa
instabilitatea subtipurilor de ADHD la preşcolari
sau în clasele mici.[24] S-a constatat că la
copiii mici, subtipul combinat (CT) şi subtipul
neatent (IT) sunt suficient de stabile pentru a
diferenţia grupe de studiu, dar devin instabile
în studii clinice individuale. De puţine ori copiii
diagnosticaţi cu subtipul hiperactiv/impulsic
(HT) rămân definitiv cu acest diagnostic,
deoarece în timp pot să nu mai prezinte
simptome specifice ADHD sau pot trece în
subtipul combinat (CT).
Aspecte epidemiologice ale ADHD
în unele ţări din Europa
O serie de studii s-au efectuat în peninsula
Iberică pentru determinarea prevalenţei ADHD
şi a afecţiunilor asociate.Astfel, în Portugalia s-a
evaluat frecvenţa tulburărilor de comportament
(TC), a tulburării opoziţional sfidătoare (ODD)
şi a tulburării obsesiv-compulsive (TOC) la
copii cu ADHD. La grupa de vârstă 7-11 ani,
conform criteriilor de diagnostic DSM-IV s-au
obţinut următoarele rezultate: subtipul ADHD
combinat (CT) a fost cel mai des întâlnit
(51,4%); 40% dintre copii prezentau tulburări
de comportament (TC) asociate, 14,2%
prezentau tulburare opoziţional-sfidătoare
(ODD) şi 2,8% prezentau tulburări obsesiv-
compulsive (TOC). Concluzia studiului a
fost aceea că tulburările de comportament
se asociază frecvent cu ADHD, mai ales în
subtipul combinat.[34]
Studii realizate în Spania au condus la
următoarele concluzii: prin evaluarea ADHD
conform ADHS (attention deficit hyperactivity
disorder rating scale), 12% dintre subiecţii luaţi
în studiu prezentau simptome de ADHD, ceea
ce tradus în populaţia generală înseamnă că
1 din 8 copii cu vârsta şcolară prezintă acest
sindrom, iar băieţii au o frecvenţă de 4 ori mai
mare. [6]
Tot în Spania, un studiu pe copii cu vârsta
cuprinsă între 6-11 ani a obţinut o prevalenţă
a bolii similară cu cea din literatură: 3-5%.
Surprinzător este faptul că incidenţa mai mare
a afecţiunii a fost prezentă la fete. [9]
NR. 1 2008
În ceea ce priveşte expunerea la
diferite substanţe toxice, cerectări efectuate
în Spania susţin o posibilă legătură între
alterarea comportamentului social la
preşcolari şi expunerea în perioada prenatală
la hexaclorbenzen, un compus organoclorurat
folosit în agricultură. [35]
În urma unui studiu efectuat în Marea
Britanie s-a observat că tulburarea de
deficit atenţional la băieţi are o incidenţă
crescătoare cu debut în jurul vârstei de 5
ani pentru a ajunge la un maxim la 9-10
ani. Prevalenţa terapiei aplicate la băieţii cu
tulburare de deficit atenţional (ADD), era în
1999 de 5,3‰. Concluzia studiului a fost că
terapia medicamentoasă aplicată băieţilor cu
ADD este substanţial scăzută faţă de cea din
America de Nord.[21]
În Lituania un studiu privind prevalenţa
tulburărilor de activitate şi de atenţie şi
asocieri morbide la copiii din şcoala primară,
a demonstrat o incidenţă de 5,2%, cu o
frecvenţă de 1,9 ori mai mare la băieţi. 40%
dintre părinţii copiilor afectaţi au apelat la
servicii de specialitate, pentru tratament.
57,9% dintre ei au considerat tratamentul ca
fiind cel puţin parţial folositor, pe când 26,3%
l-au considerat total nefolositor.[28]
Un studiu privind frecvenţa utilizării
terapiei stimulante pentru tratamentul ADHD,
în Norvegia, în perioada 1999-2004, a ajuns
la concluzia că aceasta a crescut de 5 ori în
perioada dată. Acestă creştere se datorează
şi faptului că numărul de specialişi în
psihiatrie pediatrică a crescut şi serviciile de
neuropsihiatrie şi-au îmbunătăţit modalităţile
de diagnostic şi tratament.[4]
Prevalenţa simptomelor individuale
de ADHD într-un grup de 536 adolescenţi
din Rusia Europeană a fost de 3,3-35%,
aproximativ identică cu valorile obţinute în
alte ţări. 8,9% dintre băieţi şî 3,6% dintre
fete au prezentat cel puţin şase simptome
din subgrupele diagnostice (neatenţie,
hiperactivitate/impulsivitate sau subtipul
combinat).[37]
În Italia, un studiu realizat pentru a
determina prevalenţa ADHD în rândul şcolarilor
mici, a folosit datele furnizate de profesori şi
 2008 Revista SNPCAR VOL. 11
a relevant următoarele date: criteriile DSM-
IV pentru ADHD au fost întrunite de 7,1%
dintre subiecţi (10,4% dintre băieţi şi 3,8%
dintre fete), 3,5% cu subtipul neatent, 2,3%
cu subtipul hiperactiv/impulsiv şi 1,3% cu
subtipul combinat. Simptome de internalizare
(depresie şi/sau anxietate) au fost raportate la
25,9% dintre copiii cu ADHD, în timp ce 17%
prezentau simptome de externalizare (ODD
sau tulburări de comportament), iar 12,6%
prezentau ambele grupe de simptome. [29]
În Germania, un studiu observaţional
asupra copiilor cu ADHD s-a efectuat în
condiţiile în care aceştia îşi desfăşoară în mod
natural activităţile, împreună cu colegii lor fără
această afecţiune. Concluziile studiului au
demonstrat faptul că simptomatologia asociată
ADHD este pervazivă în diverse situaţii date
în clasă. Profesorii au au făcut diferenţa între
comportamente dezirabile şi indezirabile în
momentul unor activităţi. Asistarea acestor
copii a dus în cele din urmă la modelarea
comportamentelor celor două părţi.[26]
Pentru a explora prevalenţa ADHD la
copiii din insula Creta (Grecia), s-a realizat
un studiu pe copii de 7 ani. S-au obţinut
următoarele rezultate: prevalenţa estimată
la băieţi a fost de 8,8%, iar la fete de 4,2%.
Nu au fost remarcate diferenţe semnificative
în ceea ce priveşte rezidenţa pacienţilor, în
mediul urban sau rural. Concluzia generală
a studiului a fost că incidenţa ADHD în
populaţie este comparabilă cu cea din alte ţări
europene.[39]
În România au fost de asemenea
efectuate o serie de studii în legătură cu
incidenţa afecţiunii în populaţia pediatrică.
Astfel, un studiu realizat în cadrul UMF „Gr. T.
Popa” Iaşi, al cărui obiectiv era să determine
prevalenţa ADHD la un lot de copii, foşti
pacienţi ai Spitalului Sf.Spiridon din Iaşi,
a ajuns la concluzia că 1,9% dintre copiii
luaţi în studiu prezentau simptomatologie
specifică: instabilitate psiho-motorie, inatenţie,
negativism, impulsivitate şi dificultăţi de
integrare şcolară şi socială. Existenţa în
40% dintre cazuri a unor probleme familiale
(patologie legată de cuplu, tulburări psihiatrice
ale părinţilor, alcoolism, etc), dovedeşte
NR. 1 51
importanţa modelului familial în dezvoltarea şi
evoluţia ADHD. [17]
Aspecte epidemiologice ale ADHD
în Statele Unite ale Americii
Cele mai multe studii referitoare la
incidenţa ADHD în rândul populaţiei pediatrice
s-au efectuat în Statele Unite ale Americii
[11]
Consideraţiile epidemiologice sunt în
general sărace deoarece s-au efectuat
doar puţine studii populaţionale. Cele mai
disponibile studii privitoare la ADHD au la bază
date clinice. În consecinţă se cunosc puţine
date pentru estimarea prevalenţei, a factorilor
de risc şi a altor parametri epidemiologici.
Potrivit studiilor efectuate de Centrul Naţional
al Sănătaţii (SUA) [8], prin sumarea rezultatelor
obţinute în 1997, aproximativ 3,3 milioane
copii cu vârste între 3 şi 17 ani (aproximativ
5,5%) prezentau ADHD.
Societatea Americană de Psihiatrie (DSM
–IV-TR) [40] estimează că 3-7% dintre copii
suferă de această tulburare.
Teste medicale efectuate la nivel naţional
în SUA [43] au descoperit că 5,3% dintre
copiii din şcoala elementară sunt diagnosticaţi
cu ADHD în clinici pediatrice şi doar 4,2% la
nivel familial.
O altă problemă abordată este distribuţia
bolii pe grupe de sex, vârstă şi etnie. Un studiu
[8] a demonstrat că la pacienţii cu vârsta între
3-7 ani ADHD este diagnosticat de trei ori mai
frecvent la băieţi decât la fete. Prevalenţa
pentru toţi copiii creşte cu vârsta, cu rate de
0,5% pentru cei de 3-4 ani, 5,9% pentru cei
de 5-11 ani şi 6,8% pentru grupa de vârstă
12-17 ani. O creştere de aproximativ 12 ori a
prevalenţei la grupa 5-11 ani faţă de grupa 3-
4 ani, reflectă rolul central al şcolii şi implicit al
invăţătorilor în observarea comportamentului
şi recomandarea stabilirii diagnosticului de
ADHD. S-a mai raportat prevalenţa acestei
tulburări în legătură cu rasa/etnia la 6,5%
pentru populaţia pediatrică albă, 4,3% pentru
copiii negri şi 3,3% pentru hispanici.
Centrul de Control si Prevenţie a Bolilor
[8] a raportat faptul că în ultimii 10 ani,
52
Revista SNPCAR
VOL. 11
tratamentele medicamentoase cu stimulante
au cunoscut o ascensiune marcată în SUA,
în special în ceea ce priveşte consumul
de methylfenidat (uneori de peste 400%),
deşi recent acest procent a scăzut datorită
existenţei unei terapii medicamentoase
alternative.
Studii americane, afirmă faptul că deşi
se acordă o mare importanţă cercetărilor în
legătură cu acestă afecţiune [38], incidenţa
ADHD în populaţia americană nu a fost bine
definită. Studii importante asupra populaţiei
pediatrice americane au folosit pentru stabilirea
diagnosticului informaţii obţinute de la părinţi,
din foile de observaţie sau din planurile de
tratament [30,41,10,7,13,27] ca şi dovezi
pentru un diagnostic oficial de ADHD. Alte
studii au folosit pentru stabilirea diagnosticului
criteriile menţionate în DSM-III (Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorder-Ediţia
a 3-a), DSM-III-R (Ediţia a 3-a revizuită) şi
DSM-IV (ediţia a 4-a), dar rezultatele obţinute
proveneau din studii regionale sau din studii
de cohortă multicentrice.[31,42,3]. Datorită
diferitelor metode de stabilire a diagnosticului
şi a prevalenţei neuniforme a bolii pe regiuni,
se estimează că prevalenţa ADHD în populaţia
americană pediatrică este cuprinsă între 2%
şi 26%. [12]
ADHD este o tulburare comportamentală
ce afectează cel puţin 1 din 20 de copii din
populaţia SUA (DSM-IV). Predominanţa
cercetărilor americane de peste 40 de ani în
ceea ce priveşte această afecţiune a condus
la impresia că ADHD este de departe o
problemă a populaţiei americane şi că în alte
regiuni este mai puţin prevalentă. Această
impresie a fost întărită şi de ideea că acest
sindrom este modelat de factori culturali şi
sociali, aspect mult luat în calcul de către
societatea americană. În altă ordine de idei,
se sugerează că ADHD este o tulburare
comportamentală a multor copii din diferite rase
şi societăţi din înteaga lume, dar de multe ori
nu este recunoscută de societatea medicală,
probabil datorită confuziei în diagnosticare
şi/sau concepţiei greşite în ceea ce priveşte
impactul negativ asupra copiilor, familiilor şi a
societăţii în ansamblu.
Un studiu de amploare a dus la
NR. 1 2008
recunoaşterea faptului că noţiunea de ADHD
nu este o tulburare pur americană şi că
tulburările comportamentale pe care le implică
se găsesc la aceleaşi nivele în multe alte
ţări şi determină acelaşi impact în îngrijirea
psihiatrică a copiilor.[16]
Concluzii
• Incidenţa ADHD variază în limite largi
pe plan mondial, cu valori cuprinse între 2%
şi 18%, cu o medie de 5,29%
• Frecvenţa bolii este mai mare la
băieţi, cu o rată B:F de 2-4 la 1 în populaţia
generală
• Subtipul hiperactiv-impulsiv este mai
frecvent la băieţi, pe când cel neatent este
mai frecvent la fete
• Subiectvismul în completarea scalelor
de evaluare a copiilor cu ADHD are un rol
important în stabilirea diagnosticului
• Se remarcă diferenţe de încadrare
diagnostică între cele două sisteme: ICD-10
şi DSM-IV
• Este necesară aplicarea unui sistem
de diagnostic cât mai precis şi unitar
Bibliografie:
1. ADHD. Clarificări Conceptuale.
Available from URL: http://www.preferatele.
com/docs/psihologie/5/clarificari-
conceptu18.php Accessed 21 Jan, 2008
2. Ails. ADHD. Available from URL:
http://adhdportfolio.blogspot.com/ Accessed
21 Jan, 2008
3. Angold A, Erkanli A, Farmer EM,
et al. Psychiatric disorder, impairment,
and service use in rural African American
and white youth. Arch Gen Psychiatry.
2002;59(10):893-901.
4. Asheim H, Nilsen KB, Johansen K,
Furu K. Prescribing of stimulants for ADHD
in Nordland County. Tidsskr Nor Laegeforen.
2007 Sep 20;127(18):2360-2.
5. Biederman J, Mick E, Faraone
SV. Age-dependent decline of symptoms
of attention deficit hyperactivity disorder:
impact of remission definition and symptom
type. Am J Psychiatry. 2000;157:816-818.
 2008 Revista SNPCAR VOL. 11
. Blázquez-Almería G, Joseph-
Munné D, Burón-Masó E, Carrillo-
González C, Joseph-Munné M, Cuyàs-
Reguera M, et al. Results of screening for
symptoms of attention deficit disorder with or
without hyperactivity in schools by means of
the ADHS scale. Rev Neurol. 2005 Nov 16-
30;41(10):586-90
7. Bloom B, Dey AN. Summary health
statistics for US children: National Health
Interview Survey, 2004. Vital Health Stat 10.
2006(227):1-85
. Bloom B, Tonthat L; Centers for
Disease Control and Prevention, National
Center for Health Statistics. Summary health
statistics for U.S. children: National Health
Interview Survey, 1997. Vital Health Stat 10.
2002 Jan;(203):1-46
9. Cardo E, Servera M, Llobera J.
Estimation of the prevalence of attention
deficit hyperactivity disorder among the
standard population on the island of Majorca.
Rev Neurol. 2007 Jan 1-15;44(1):10-4.
10. CDC. Mental health in the United
States: prevalence of diagnosis and
medication treatment for attention-deficit/
hyperactivity disorder—United States,
2003. MMWR Morb Mortal Wkly Rep.
2005;54(34):842-847.
11. Centers for Disease Control and
Prevention. Attention-Deficit/Hyperactivity
Disorder (ADHD). Epidemiologic issues
in ADHD. Available from URL: http://www.
cdc.gov/ncbddd/adhd/adhdmedicated.htm
Accessed 21 Jan, 2008
12. Costello EJ, Mustillo S, Erkanli
A, Keeler G, Angold A. Prevalence and
development of psychiatric disorders in
childhood and adolescence. Arch Gen
Psychiatry. 2003; 60(8): 837-844.
13. Cuffe SP, Moore CG, McKeown
RE. Prevalence and correlates of ADHD
symptoms in the national health interview
survey. J Atten Disord. 2005;9(2):392-401.
14. Dobrescu Iuliana - Psihiatria
copilului şi adolescentului.Ghid practic.
Ed.Medicală – Bucureşti 2003
15. Faraone SV, Biederman J, Weber W,
Russell RL. Psychiatric, neuropsychological,
and psychosocial features of DSM-IV
subtypes of attention-deficit/hyperactivity
NR. 1 53
disorder: results from a clinically referred
sample. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry.
1998;37(2):185-193.
1. Faraone SV, Sergeant J, Gillberg
C, Biederman J. The worldwide prevalence
of ADHD: is it an American condition? World
Psychiatry. 2003 June; 2(2): 104–113.
17. Felea D, Matasaru S, Caruntu L,
Slanina AM, Cosmescu A, Petroaie A, et al.
Clinical and epidemiologic aspects of attention
deficit hyperactivity syndrome (ADHD) in
ambulatory practice. Rev Med Chir Soc Med
Nat Iasi. 2006 Oct-Dec;110(4):847-51
1. Froehlich TE, Lanphear BP, Epstein
JN, Barbaresi WJ, Katusic SK, Kahn RS.
Prevalence, Recognition, and Treatment of
Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder in a
National Sample of US Children. Arch Pediatr
Adolesc Med. 2007 Sep;161(9):857-64.
19. Gomez R, Harvey J, Quick
C, Sharer I, Harris G. DSM-IV AD/HD:
confirmatory factor models, prevalence, and
gender and age differences based on parent
and teacher ratings of Australian primary
school children. J Child Psychol Psychiatry.
1999;40:265-274.
20. Iftene Felicia. Psihiatria copilului
şi adolescentului. Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă
– Cluj,1999
21. Jick H, Kaye JA, Black C. Incidence
and prevalence of drug-treated attention deficit
disorder among boys in the UK. Br J Gen Pract.
2004 May;54(502):345-7.
22. Lahey BB, Applegate B, McBurnett
K, Biederman J, Greenhill L, Hynd GW
et al. DSM-IV field trials for attention
deficit hyperactivity disorder in children
and adolescents. Am J Psychiatry. 1994
Nov;151(11):1673-1685.
23. Lahey BB, Pelham WE, Chronis
A, Massetti G, Kipp H, Ehrhardt A, et al.
Predictive validity of ICD-10 hyperkinetic
disorder relative to DSM-IV attention-deficit/
hyperactivity disorder among younger
children. J Child Psychol Psychiatry. 2006
May;47(5):472-9
24. Lahey BB, Pelham WE, Loney J,
Lee SS, Willcutt E. Instability of the DSM-IV
Subtypes of ADHD from preschool through
elementary school. Arch Gen Psychiatry.
2005 Aug; 62(8):896-902.
54
Revista SNPCAR
VOL. 11
25. Lahey BB, Willcutt EG. The validity of
attention-deficit/hyperactivity disorder among
children and adolescents. In: Jensen PS,
Cooper JR, eds. Diagnosis and Treatment
of Attention Deficit Hyperactivity Disorder: An
Evidence-Based Approach. New York, NY:
Civic Research Institute; 2002:1-23.
2. Lauth GW, Heubeck BG, Mackowiak
K. Observation of children with attention-deficit
hyperactivity (ADHD) problems in three natural
classroom contexts. Br J Educ Psychol. 2006
Jun;76(Pt 2):385-404.
27. Lesesne CA, Visser SN, White
CP. Attention-deficit/hyperactivity disorder
in school-aged children: association with
maternal mental health and use of health
care resources. Pediatrics. 2003;111(5 Part
2):1232-1237.
2. Leskauskas D, Kuzmickas K,
Baranauskiene B, Daskeviciene. Study of
the prevalence of disturbance of activity and
attention and co-morbid psychiatric disorders in
the sample of Kaunas city primary school pupils.
J.Medicina (Kaunas). 2004;40(6):589-97.
29. Mugnaini D, Masi G, Brovedani
P, Chelazzi C, Matas M, Romagnoli C, et
al. Teacher reports of ADHD symptoms in
Italian children at the end of first grade. Eur
Psychiatry. 2006 Sep;21(6):419-26.
30. Olfson M, Gameroff MJ, Marcus SC,
Jensen PS. National trends in the treatment
of attention deficit hyperactivity disorder. Am J
Psychiatry. 2003;160(6):1071-1077.
31. Pelham WE Jr, Gnagy EM,
Greenslade KE, Milich R. Teacher ratings
of DSM-III-R symptoms for the disruptive
behavior disorders. J Am Acad Child Adolesc
Psychiatry. 1992;31(2):210-218.
32. Pillow DR, Pelham WE, Hoza
B, Molina BSG, Stultz CH. Confirmatory
factor analyses examining attention deficit
hyperactivity disorder symptoms and other
childhood disruptive behavior disorders. J
Abnorm Child Psychol. 1998;26:293-309.
33. Polanczyk G, de Lima MS, Horta
BL, Biederman J, Rohde LA. The worldwide
prevalence of ADHD: a systematic review and
metaregression analysis. Am J Psychiatry.
2007 Jun;164(6):856-8.
34. Possa Mde A, Spanemberg L,
Guardiola A. Attention-deficit hyperactivity
NR. 1 2008
disorder comorbidity in a school sample
of children. Arq Neuropsiquiatr. 2005
Jun;63(2B):479-83.
35. Ribas-Fitó N, Torrent M, Carrizo D,
Júlvez J, Grimalt JO, Sunyer J. Exposure
to hexachlorobenzene during pregnancy
and children’s social behavior at 4 years
of age. Environ Health Perspect. 2007
Mar;115(3):447-50.
3. Rowland AS, Lesense CA,
Abramowitz AJ. The epidemiology of
attention-deficit/hyperactivity disorder
(ADHD): a public health view. Ment Retard
Dev Disabil Res Rev. 2002;8(3):162-170
37. Ruchkin V, Lorberg B, Koposov R,
Schwab-Stone M, Sukhodolsky DG. ADHD
Symptoms and Associated Psychopathology
in a Community Sample of Adolescents
From the European North of Russia. J Atten
Disord. 2007 Aug 21;
3. Singh I. Biology in context:social
and cultural perspectives on ADHD.
Children&Society. 2002;16(5):360-367
39. Skounti M, Philalithis A, Mpitzaraki
K, Vamvoukas M, Galanakis E. Attention-
deficit/hyperactivity disorder in schoolchildren in
Crete. Acta Paediatr. 2006 Jun;95(6):658-63.
40. The Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorder, Fourth Edition,
Text Revision. Washington, DC: American
Psychyatric Association, 2000
41. Wasserman RC, Kelleher KJ,
Bocian A, et al. Identification of attentional
and hyperactivity problems in primary care:
a report from pediatric research in office
settings and the ambulatory sentinel practice
network. Pediatrics. 1999;103(3):e38.
42. Wolraich ML, Hannah JN,
Baumgaertel A, Feurer ID. Examination
of DSM-IV criteria for attention deficit/
hyperactivity disorder in a county-wide sample.
J Dev Behav Pediatr. 1998;19(3):162-168.
43. Wolraich ML, Lindgren S,
Stromquist A, Milich R, Davis C, Warson
D. Stimulant Medication Use by Primary Care
Physicians in the Treatment of Attention
Deficit Hyperactivity Disorder. Pediatrics
1990 Jul; 86(1):95-101