EUROPA 12

nr.12, (An VI), 2013

Revistă de ştiinţă şi artă în tranziţie
Magazine about science and art during the transition
Fondată în anul 2008 la Novi Sad. / Founded in Novi Sad in 2008.
Central and
Apare bianual / It is released two times a year Eastern European
Fondator şi redactor şef / Founder and Editor-in-Chief Online Library
Pavel Gătăianţu

Redactor – şef adjunct

lect. univ. dr. Virginia Popović
COLEGIUL REDACŢIONAL
Europe is registered in
prof.univ.dr. Dan Anghelescu – Bucureşti; Ranko Jakovljević – Kladovo; WORLDCAT On-Line Catalogue
conf. univ. dr. Alpár Losonsz – Novi Sad, drd. Maja Medan – Novi Sad;
lect. univ. dr. Luiza Caraivan – Timişoara; drd. Maria Nenadici – Novi Sad;
lect. univ. dr. Ioana Iulia Olaru – Iaşi; ma Ana Samardžić – Novi Sad;
dr. Mihaela Iorga Lazović – Novi Sad; Branislav Toader – Novi Sad;
László Géber – Novi Sad; drd. Oana Ursulescu – Novi Sad;
drd. Rareş Iordache – Cluj; drd. Galina Lukić – Novi Sad.
COMITETUL DE LECTURĂ
prof. dr. Marina Puia Bădescu (Universitatea din Novi Sad);
prof.dr. Mariana Dan (Universitatea din Belgrad);
prof. dr. Nikola Strajnić (Universitatea din Novi Sad); Revista Europa este indexată în
conf. univ. dr. Laura Spăriosu – (Universitatea din Novi Sad); bazele de date internaţionale (BDI)
lect. univ. dr. Vladimir Barović – (Universitatea din Novi Sad); CEEOL (www.ceeol.com)
dr. Mircea Măran – Vârşeţ; din Frankfurt, Germania.
dr. Aleksandra Đurić-Milovanović – (Universitatea din Belgrad);
CONSILIUL STIINŢIFIC INTERNAŢIONAL
prof. dr. Mihaela Albu (Universitatea din Craiova);
dr. Vladlen Babcineţchi (artist plastic, România);
prof.dr. Laura Bădescu (Universitatea Piteşti, România); Asociaţia Editorilor şi Librarilor
conf.univ.dr. Ludmila Bejenaru (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi); din Voivodina
conf. univ. dr. Teodora Rodica Biriş (Universitatea „Vasile Goldiş”, Arad);
dr. Liviu Bordaş (Institute for Advanced Study, Bucureşti); Lectura / Language Editor:
conf.dr. Xenia Crasovschi (Uinversitatea din Bucureşti, România); conf.univ. dr. Carmen Dărăbuş
conf. univ. dr. Carmen Cerasela Dărăbuş (Universitatea Tehnică, Cluj-Napoca,
Centrul Universitar Nord, Baia Mare); Design / Design: ma Laura Todoran - Paris
conf.dr. Natalia Getmanenko, Universitea Pedagogica de Stat, Moscova, Rusia;
prof.dr. Li Innani (Universitate de Limbi Străine din Beijihg, China); Webmaster: Saša Mustacović (www.fotosasa.net)
prof.dr.hab. Marija Jigalova (Universitatea Brest, Belarusi);
prof.dr. Lyubov Kiseleva (Universitatea Tartu, Estonia); Editor/ Publisher
prof.dr. Mitsushi Kitajo (Universitatea din Samgio, Japonia);
dr. Iveta Kotríková (Universitatea „Mateja Bela”, Banská Bystrica); Fundaţia Europa/ Фондација Европа
prof.dr.hab. Iraida Krotenko (Universitatea Akaki Tzereteli, Kutaisi, Georgia); str. Gagarinova 16/13, 21000 Novi Sad, Voivodina,
prof. dr. Marco Lucchesi (Universitatea Federală de Stat, Rio de Janeiro, Brazilia);
Serbia, tel. 063-7858-632,
conf. univ. dr. Speranţa Milancovici (Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Arad);
e-mail: europa.novisad@gmail.com
prof.dr.hab. Anatoliy Neamtzu (Universitatea Naţională Yuri Fedkovici, Ucraina);
prof. dr. Octavia Nedelcu (Universitatea din Bucureşti); Web Site: http//www.europango.com
conf.dr. Alexandra Nicolescu (Universitatea din Milano, Italia);
dr. Olivier Peyroux, Paris; Tehnoredactare / Preparation for printing:
prof. dr. Elena Prus (Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Chişinău); Grafit, Pavle Bajazet - Novi Sad
conf.dr. Tzvetana Raleva (Universitatea „Kliment Ohridski”, Sofia, Bulgaria); Tipar/ Printed by ALFA TIM, Petrovaradin
prof. dr. hab. Ludmila Sproge (Universitatea Riga, Letonia); Tiraj 300/ Circulation 300 copies
dr. Nicolas Trifon, Paris; ISSN 1820-9181
prof. dr. Ciprian Vălcan (Universitatea Tibiscus, Timişoara);
conf.univ.dr. Sorin Daniel Vintilă (Universitatea „Tibiscus”, Timişoara) Coperta1. / Cover1.: Bucharest Green Style, 2010
Coperta 2. / Cover 2.: Bucharest Green Style, 2010
Traducere în limba engleză/ Translation in English: lect.univ. dr. Luiza Caraivan
Lucrările din acest număr aparţin artistului / This
Traducere din l. sârbă: Virginica Jurjovan, Maria Nenadić, Oana Ursulescu issue’s art works by: Laura Todoran
 BALCANII / THE BALKANS
În literatura geopolitică, noţiunea de balcanizare a apărut după procesul de destrămare a imperiului oto-
man sub a cărui stăpânire a fost majoritatea peninsulei balcanice sau Balcanii, unde până atunci a funcţionat
un „Commonwealth otoman”.
Când se aminteşte sintagma de ”Balcani”, în trecut dar şi astăzi, imediat i se atribuie o conotaţie negativă.
Winston Churchill a menţionat la rândul său că Balcanii produc mai multă istorie decât poate fi asimilată. Isto-
ricul Ser Max Hastings spune că Balcanii sunt caracteristici pentru uri pătimaşe şi tensiuni, şi de aceea va fi în-
todeauna în centrul atenţiei. Nu demult cântăreţul englez David Bowie, printr-o declaraţie a sa, a colorat nega-
tiv Balcanii.
De ce simbolurile trecutului şi abuzul lor, precum şi diferitele atitudini asupra trecutului, perseverent crează
probleme în relaţiile de astăzi, inclusiv în cazul diferitelor conflicte latente din această regiune?
Serbia are mai puţini locuitori decât Londra. Cu toate acestea, rolul Serbiei este foarte important în Penin-
sula Balcanică, chiar dacă, după bombardamentele din 1999, aspectul ei ecologic a fost pus sub semnul între-
bării – de a fi un stat ecologic care ar fi putut deveni un brand pentru bătrâna Europă.
Adeseori, sub diferite stereotipe despre Balcani se maschează cu atenţie amestecul marilor puteri din seco-
lul al XX-lea (şi nu numai) în treburile statelor balcanice, care sunt atent monitorizate din toate aspectele. Nimic
în Balcani nu se întîmplă fără avizul şi duplicitatea celor care conduc lumea.
Poate că o nouă arhitectură a sistemului de securitate în Balcani, iniţiată anul acesta, ar include mai multe state
din această regiune şi ar duce la pacificarea acestei peninsule de lungă durată. O speranţă deşartă sau altceva?
Pavel Gătăianţu, redactor-şef

In the geopolitical literature, the concept of balkanization appeared after the process of decline and frag-
mentation of the Ottoman Empire, that had ruled the majority of the Balkan Peninsula or the Balkans, where
an „Ottoman Commonwealth” used to function.
When the name”Balkans” is mentioned, a negative connotation has arisen both in the past and at present.
Moreover, Winston Churchill mentioned that the Balkans produce more history than they can consume. The
historian Ser Max Hastings says that the Balkans is characterized by tensions and passionate hatred and that is
why it will always be the centre of attention. Not a very long time ago, the English musician David Bowie de-
scribed the Balkans in a negative way.
The question that rises is why symbols from the past and their abuse, as well as various attitudes on the past,
consistently create problems in present relationships, including the case of different latent conflicts in the region.
Serbia has fewer inhabitants than London. Nevertheless, Serbia’s role in the Balkans is very important, al-
though after the 1999 bombardment, its ecological aspect was placed under question – to be an ecological
state that could have become a brand for the old Europe.
Different Balkans stereotypes are often used to mask carefully the involvement of global powers of the 20th
century (and not only) in the Balkan states which are attentively monitored as far as all aspects are concerned.
In the Balkans, nothing happens without the approval and duplicity of those who lead the world.
Perhaps a new architecture of the security system in the Balkans which has been initiated this year
could include more states from this region and could lead to a long peaceful period in this peninsula.
Is it false hope or something else?
Pavel Gătăianţu, Editor-in-Chief

2
 IDEI
EUROPENE 3
 Maria Alexandra Pantea
CULTURA BALCANICĂ, PARTE A CULTURII EUROPENE
Cultura europeană îşi are originea în sud-estul şi
centrul Europei, acolo unde în antichitate s-au dez-
voltat cele mai importante culturi ale Europei - grea-
că, tracică şi latină. Zona balcanică a făcut parte din
lumea tracică, a fost puternic influenţată de civilizaţia
grecească, care a împânzit ţărmurile Mării Negre şi
ale Meditaranei cu colonii greceşti, iar la începutul
erei creştine a fost cucerită de romani, devenind pro-
vincie romană. Termenul de Europa poate fi o aminti-
re a vechii provincii romane din sudul Dunării, care a
făcut parte şi din Imperiul Roman, apoi din cel Bizan-
tin, prin Europa înţelegându-se o provincie din estul
Traciei prin care se trecea pentru a ajunge la Constan-
tinopol. Cu timpul, expresia s-a generalizat şi nu a
mai reprezentat numai o provincie tracică, ci tot teri-
toriul din vestul Constantinopolului.
Începând cu secolul al IV-lea, zona balcanică a fă-
cut parte din lumea bizantină care a lăsat Europei o
importantă moştenire culturală. Expresie a culturii şi
civilizaţiei bizantine, oraşul Constantinopol timp de
un mileniu a fost cel mai important oraş al lumii creş-
tine, un oraş fortificat, cu străzi largi, case din cărămi-
dă cu etaj şi sistem de aprovizionare cu apă. A fost
capitala a trei Imperii, dar şi a Bisericii Ortodoxe, a ră-
mas în istorie celebru prin palatul imperial care era
considerat în evul mediu ca cea mai frumoasă reşe-
dinţă imperială şi Catedrala Sfânta Sofia, care a deve-
nit un reper pentru arta şi arhitectura bizantină ce s-a
extins în spaţiul ortodox, dar uneori şi în cel catolic. În
secolul al XI-lea, o dată cu organizarea cruciadelor,
„occidentalii˝ descoperă luxul vieţii bizantine, dar şi o
capitală care avea în jur de 500 de biserici, fapt ce i-a
determinat pe cruciaţi, în 1204, să nu mai lupte împo-
triva păgânilor, ci să cucerească oraşul. Cruciaţii au
fost cei care, o dată întorşi în ţările din vestul Europei,
au început a ridica palate luxoase şi catedrale impu-
nătoare asemenea celor din lumea bizantină. Chiar şi
4 în momentul cuceririi de către turci a Constantinopo-
mariapantea82@gmail.com
lului, acesta era un oraş mai mare decât Parisul sau
Londra.
Elemente ale artei bizantine au ajuns şi în lumea
catolică, mai ales în nordul Italiei, pentru că cei mai
numeroşi negustori şi comercianţi veneţieni şi geno-
vezi îşi desfăşurau activitatea în Constantinopol şi au
preluat elementele culturii bizantine. La Veneţia a
fost ridicată Catedrala Sfântul Marcu, care a devenit
un monument reprezentativ pentru arta bizantină.
Ridicată în a doua jumătate a secolului al XI-lea, a fost
decorată de meşteri bizantini cu mozaic din aur şi
bronz. Prin activitatea meşterilor bizantini, a apărut o
şcoală de pictură locală. În republicile din nordul Ita-
liei, unde s-a răspândit cultura bizantină, s-au creat
condiţiile favorabile pentru dezvoltarea culturală,
care a luat forma unei Renaşteri culturale şi care apoi
s-a răspândit în întreaga Europă şi a dus la schimbări
profunde. Este o dovadă a modului în care occidenta-
lii s-au civilizat şi au preluat elemente ale lumii bizan-
tine. Alături de arta bizantină care s-a răspândit în
Europa, au apărut şi mănăstirile, care s-au dezvoltat
în lumea ortodoxă. Este reprezentativ ansamblul mo-
nahal de pe muntele Athos, care a devenit un reper al
culturii universale.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea,
când turcii pătrund în Balcani şi îşi stabilesc capitala
la Adrianopol, Peninsula a devenit un mozaic etnic,
cultural şi confesional. Chiar dacă în deceniile urmă-
toare zona a fost cucerită de turci, aceştia nu au putut
schimba radical unele elemente specifice, astfel în
Munţii Balcani au rămas şi au practicat păstoritul aro-
mânii, care reprezentau o civilizaţie patriarhală, o so-
cietate arhaică, dar care avea obiceiuri şi tradiţii mile-
nare. Pătrunderea turcilor în Balcani s-a datorat în
mare măsură şi neînţelegerilor existente între sârbi,
bulgari, albanezi, veneţieni şi genovezi. Peninsula a
fost şi o zonă de interes atât pentru Biserica Catolică,
cât şi pentru cea Ortodoxă, fapt ce a făcut ca impor-
tante comunităţi ortodoxe rămase fără preoţi şi fără
ajutor din partea ierarhiei Bisericii Ortodoxe să treacă
la Islam. În Balcani, turcii au descoperit o puternică
nobilime, asemănătoare celei din lume occidentală.
Reprezentativă este familia Musachi din Albania care,
după ocuparea teritoriului albanez de către turci, s-a
retras în Italia, unde s-a afirmat ca o familie preocupa-
tă de cultură. Un reprezentant al familiei Giovanni
Musachi a scris în 1510 Historia dela Casa Musachi,
unde prezintă destinul acestei case nobiliare şi im-
portanţa pe care a avut-o în Balcani1.
După căderea Constantinopolului, cărturarii bi-
zantini s-au retras în Grecia, în Balcani sau în Italia şi
au adus cu ei importante lucrări. Sunt cei care, ajunşi
în Italia, au răspândit valorile culturii greco-romane şi
au pregătit societatea pentru renaşterea culturală care
s-a născut în Italia, dar care îşi avea originea în lumea
bizantină, fiind în mare măsură creaţia intelectualilor
bizantini. Intelectualii bizantini au fost cei care cunoş-
teau limba greacă şi latină, iar o,dată ajunşi în Italia, Theofil Corydaleu rămăne un important intelectual
au devenit profesori de greacă şi latină şi au fost cei europen care a activat în Balcani şi poate fi conside-
care au tradus importante lucrări ale filosofilor şi teo- rat un „Homo Europaeus˝ 4, în timp ce opera sa poate
logilor greci, contribuind astfel la redescoperirea va- fi considerată, potrivit lui Noica˝, o verigă indispensa-
lorilor culturii greco-romane. Umanismul şi Renaşte- bilă dintr-o etapă a culturii europene˝.
rea au fost prezente şi în Peninsula Balcanică, acolo După cucerirea Balcanilor de către turci, menţine-
unde la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul seco- rea identităţii naţionale şi culturale s-a datorat biseri-
lului al XVII-lea îşi desfăşura activitatea Teofil Coryda- cii. În aceste condiţii, un rol important l-a avut Patriar-
leu, care a reprezentat pentru cultura europeană un hia de Peci, care în secolele XIV-XV a devenit un im-
„mare comentator aristotelic de tradiţie greacă˝2 ale portant centru al lumii ortodoxe, care şi-a extins juris-
cărui opere eu ajuns să fie cunoscute şi la Londra şi dicţia asupra teritoriilor - ca Serbia, Muntenegru,
Veneţia. Este cel care a întemeiat Universitatea din vestul Bulgariei, Banatul, o parte a Ungariei, Dalmaţia
Atena şi a fost rector al Academiei din Constantino- şi Croaţia. Patriarhia de la Peci a stabilit legături cu mi-
pol, de unde a deschis o direcţie nouă în filozofie, fi- tropoliţii şi domnii Ţării Româneşti, astfel a ajuns că-
ind adeptul gândirii libere3. A fost cel care a adus în lugărul Nicodim, cu sprijinul domnilor Vladislav-Vlai-
atenţia studenţilor săi filosofia lui Aristotel, care a fost cu şi Radu I, a reorganiza viaţa monahală românească
răspândită de discipolii săi în centrul şi sud-estul Eu- atunci când politica de catolicizare dusă de unguri se
ropei. Bazându-se pe filosofia lui Aristotel, Corydaleu simţea şi dincolo de Carpaţi.
a stabilit un rapot între ştiinţă şi religie şi între cultură La sfârşitul secolului XVII-lea şi începutul secolului
şi religie, fiind cel care a pregătit societatea ortodoxă al XVIII-lea, Peninsula a devenit zona de dispută dintre
pentru pătrunderea iluminismului. Prin activitatea sa, cele două mari imperii ale Europei, Imperiul Otoman
şi cel Hasburgic. După cucerirea unor teritorii locuite
1
Importanţa familiei Musachi sa conservat iar în Albania de ortodocşi, dar care au fost sub administraţie tur-
există o câmpie numită Musakia locul unde vechea fami- cească, Viena a fost obligată să întemeieze Mitropolia
lie nobiliară a deţinut marii proprietăţi. de la Carloviţ, care îi cuprindea pe toţi ortodocşii din
2
este părerea lui C. Noica care arată că învăţatul grec adu- imperiu. Pentru că în imperiu ortodocşii nu aveau ace-
cea o interpretare nouă şi originală a operei lui Aristotel leaşi drepturi ca şi catolicii, mitropolitul de la Carloviţ
3
Istoricul Papacostea arată că ideile lui Corydaleu erau a devenit o importantă personalitate atât a vieţii bise-
considerate eretice de Patriaria de la Constantinoplo dar
s-au răspândit rapid în Balcani şi lumea romţâneascăşi în 4
afirmaţia îi aparţine istoricului Victor Neumann care în
Rusia. la academiile de la Iaşi şi Bucureşti au activat uni lucrarea sa Tentaţia lui Homo Europaeus arată rolul im-
dintre discipolii săi portant al lui Corydaleu 5
 riceşti, cât şi politice. A fost cel care a luptat pentru
drepturile ortodocşilor. În 1695 patriarhul Arsenie al
III-lea a reorganizat ierarhia bisericească şi a luat titlul
de „cap suprem al Bisericii greceşti, româneşti şi sâr-
beşti în toată Ungaria, Croaţia, Dalmaţia, Ardeal şi toa-
te provinciile de hotar˝. În secolul al XVIII-lea, Carlovi-
ţul s-a afirmat ca cel mai important centru cultural
pentru ortodocşii din imperiu şi un important centru
de răspândire a ideilor iluministe în lumea ortodoxă.
La Carloviţ nu au activat numai intelectuali sârbi, ci a
fost centrul unde a activat şi s-a format elita ortodoxă.
În 1733 mitropolitul Ioanovci l-a chemat pe Emanoil
Kozaczinski din Liov să organizeze Institutul de la Car-
loviţ, iar mitropolitul, prin trimiterea unor circulare,
cerea supuşilor să trimită tineri la acestă şcoală.
Un important reprezentant al ortodocşilor din im-
periu a fost Mitropolitul Ştefan Stratimirovici. Prin ac-
tivitatea sa a fost un apărător al Bisericii Ortodoxe,
dar şi un intelectual receptiv la marile transformări
prin care trecea Europa la sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi începutul secolului al XIX-lea. S-a implicat şi în
politică, fiind un susţinător al împăratului pe care l-a
sprijinit în timpul luptelor cu Napoleon. A fost cel
care a luptat pentru emanciparea ortodocşilor din
imperiu, pentru aceasta a înfiinţat, cu aprobarea
canceleriei de la Viena, un institut clerical pentru pre-
gătirea preoţilor ortodocşi. În băncile institutului
din Carloviţ s-au format până la mijlocul secolului al
XIX-lea peste 50 de preoţi români. Ca important om
politic şi mitropolit, a avut legături cu cei mai impor-
tanţi intelectuali de la începutul secolului al XIX-lea,
ca Johann Cristian Engel, cu care a purtat o intere-
santă corespondenţă între 1803-1805, fiind un bun
cunoscător al scrierilor lui Engel. Într-o scrisoare din
23 iunie mitropolitul îi mulţumeşte lui Engel pentru
ultima carte tipărită, Geschichte der Moldau und Va-
lahie, şi cere să i se trimită un exemplar5. Cărturarul
sârb a fost puternic influenţat de filosofii şi istoricii
germani şi a fost membru al „Societăţii ştiinţifice˝
din Gottingen. Format în spiritul iluminismului ger-
man, Mitropolitul Stratimirovici a conştientizat rolul
important al istoriei în identificarea identităţii naţio-
nale, a studiat cronica lui Nestor pentru a putea găsi
explicaţii privind originea românilor, devenind
adeptul teoriei continuităţii românilor. În unele lu-
crări a fost preocupat de originile limbii slavone şi
5
Potrivit istoricului Victor Neumann în lucrarea Conver-
genţe spirituale, într-un capitol dedicat lui Ştefan Strati-
mirovici, aminteşte de corespondenţele cu Engel şi păre-
6 rile lor privind origine românilor.
de rolul şi importanţa alfabetului chirilic în lumea
ortodoxă.
Pentru că teritoriile din Balcani au făcut parte din
Imperiul Otoman sau Hasburgic, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea a debutat şi lupta de emancipare naţiona-
lă. În teritoriile supuse Mitropoliei de la Carloviţ,
emanciparea a început sub forma unei activităţi de
revendicare a drepturilor ortodocşilor din imperiu ce
a culminat cu organizarea Congresului Naţional Iliric
la Timişoara în 1790. Situaţia s-a schimbat la începu-
tul secolului XIX, când ideile revoluţiei franceze ajung
şi în Balcani. Acum popoarele din Balcani vor lupta nu
numai pentru drepturile ortodocşilor, ci şi pentru
emanciparea naţională. Este momentul când apare
mişcarea de emancipare naţională, pornită din iniţia-
tiva unor intelectuali cu studii şi care au preluat ideile
filosofiei germane, dezvoltate de Kant şi J. G. Herder.
Intelectualii au devenit susţinătorii teoriei „volkului˝
şi au militat pentru „specificul naţional al poporului˝,
considerând că o naţiune trebuie să se bazeze pe ce-
tăţeni care vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi religie şi
aceleaşi tradiţii. Însuşi Herder avea o admiraţie pen-
tru folclorul balcanic, mai ales pentru poezia eroică
populară sârbă, pe care o considera „un exemplu su-
perior de manifestare a volkului˝. În această situaţie,
Biserica Ortodoxă şi Mitropolia de la Carloviţ îşi pierd
din importanţă. Nu mai era perioada când toţi orto-
docşii să fie uniţi sub un lider, acum fiecare grup etnic
şi confesional luptă pentru identitate şi doreşte să fie
reprezentat şi să aibă un lider propriu. În acest con-
text, prin răspândirea dorinţei de libertate, produs al
revoluţiei franceze, dar şi apariţia unor intelectuali
care au susţinut renaşterea naţională, s-au realizat
modificări profunde în Balcani. Scriitorii au fost cei
care au început a glorifica trecutul şi au întemeiat mi-
turi pentru a aminti de un trecut glorios, de statele
existente înainte de cucerire sau de cei care au avut
curajul de a lupta. Astfel apar eroii şi miturile lor. Ca
suport al ideologiei naţionale, intelectualii secolului
al XIX-lea au susţinut dezvoltarea unei culturi naţio-
nale care să se bazeze pe opere scrise în limba naţio-
nală. Limbile naţionale au fost supuse unui proces de
purificare şi nu se mai foloseau neologisme pentru că
se considera că limba este elementul cel mai impor-
tant al unei naţiuni. O importantă activitate în acest
sens a fost iniţiată de Dositej Obradovici şi de Vuk
Karadzici.
În urma trezirii conştiinţei naţionale, au izbucnit o
serie de răscoale şi revoluţii care au făcut ca popoa-
rele să îşi câştige libertatea. Grecia a devenit inde-
pendentă din 1829, urmând ca din 1878 să devină Biblografie
independente România şi Serbia; Bulgaria a rămas
stat autonom. În urma războaielor balcanice, stăpâ- 1. Bocşan, Nicolae. Contribuţii la istoria iluminismului româ-
nesc, Ed Facala Timişoara, 1986.
nirea otomană a fost alungată din Europa după cinci
2. Jelavich, Barbara. Istoria Balcanilor, Institutul European, 2000.
secole, perioadă în care în lumea balcanică au pă- 3. Neuman, Victor. Convergenţe sprirituale, Ed Eminescu, 1986.
truns o serie de elemente turceşti şi islamice. În teri- 4. Neumann, Victor. Tentaţia lui Homo Europaeus, Ed All, 1997.
toriile care au rămas în Imperiul Austro-Ungar la în- 5. Mic, Lucian. Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române din Banat cu
ceputul secolului al XX–lea, s-a realizat o solidaritate Biserica Ortodoxă Sârbă în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea , Ed Presa Universitară Clujană, 2013.
a popoarelor nemaghiare care luptau pentru drep- 6. Suciu I., Dumitru. Monografia Mitropoliei Banatului, Timi-
turile naţionale. Izbucnirea primului război mondial şoara, 1978.
în urma atentatului de la Sarajevo a dus la schimbări 7. Vuia, Iuliu. Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII,
profunde în Europa, care vor culmina cu activităţile Oraviţa, 1896.
din noiembrie-decembrie 1918, când a dispărut Im-
periul Austro-Ungar, iar în locul lui au apărut state Summary
naţionale. Realizarea statelor naţionale în 1918 a fost
posibilă datorită activităţii desfăşurate de intelectu- The Balkan Culture, Part of the European Culture
alii din secoulul al XIX-lea care au trezit conştiinţa
naţională. European culture has its origins in the Balkan Pen-
La începutul secolului al XIX-lea în lumea ortodoxă insula, where most of the cultures of Europe devel-
se naşte ideea de cultură naţională şi se produce o oped: Greek, Thracian, Latin and Byzantine. Even the
laicizare a societăţii, iar originile nu sunt căutate nu- term Europe reminds us of a province-through to
mai în biserică, ci şi în tradiţii şi obiceiuri, care uneori reach Constantinople. In the peninsula were pre-
ajung până în lumea păgână. În zonele controlate de served numerous monuments reminiscent of Byzan-
Imperiul Otoman biserica a avut un rol important şi în tine art and architecture that has spread to the Cath-
secolul al XIX-lea, pentru că susţinea identitatea naţi- olic world. In the Balkans leading intellectuals have
onală şi îi considera pe ortodocşi superiori Islamului. worked: Theophilus Corydaleu or Stefan Stratimirovic
Chiar dacă în unele zone din Balcani s-a realizat şi o that became important figures of European culture.
laicizare a societăţii, Biserica Ortodoxă a avut un rol
important. Din sânul Bisericii au provenit importanţi
oameni de cultură care au susţinut dezvoltarea iden-
tităţii naţionale. Mitropolitul Belgradului Mihai Iova-
novici a avut relaţii strânse cu Polonia şi a tipărit 49 de
lucrări teologice. Patriarhul sârb Gheorghe Branco-
vici a donat 1 milion de coroane pentru dezvoltarea
culturii sârbe
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolu-
lui XX din Balcani s-a afirmat o mare personalitate a
ştiinţei şi tehnicii, Nikola Tesla, fiul preotului sârb Mi-
lutin Tesla, un mare inventator care a considerat că
îmbunătăţirea condiţiei umane se poate face prin gă-
sirea unor răspunsuri la diverse întrebări ridicate de
oamenii de ştiinţă.
Evenimentele de după 1945 au făcut ca Peninsula
Balcanică şi centrul Europei să fie izolate de Europa
Occidentală, lucru care s-a resimţit şi în cultură. Abia
după prăbuşirea regimului comunist, intelectualii oc-
cidentali au început să descoperă valoarea şi vechi-
mea culturii balcanice şi au fost nevoiţi a constata că
la baza civilizaţiei europene stă cultura balcanică.
7
 Sanja Lazarević, Mircea Măran
BALCANII ÎN PREAJMA MARELUI RĂZBOI
Cadru istoric
Anii premergători primului război mondial au re-
prezentat o perioadă de tensiuni şi conflicte de care a
fost cuprinsă o bună parte a bătrânului continent, pro-
vocând o serie de crize politice şi chiar militare care
puteau în orice clipă să se declanşeze într-un război de
proporţii. Principala arenă a acestor tensiuni şi a insta-
bilităţii internaţionale din anii începutului de secol XX a
reprezentat-o Europa sud-estică, şi în cadrul acesteia,
Peninsula Balcanică, zonă în care se intersectau şi se
confruntau interesele marilor puteri, pe de o parte, şi a
micilor state balcanice, pe de altă parte, în tendinţa lor
de emancipare naţională şi de eliberare de sub stăpâ-
nirea sau de sub tutela marilor imperii care stăpâneau
de secole această periferie a lumii europene.
Lupta popoarelor balcanice pentru eliberare şi
emancipare naţională, iar în unele cazuri şi lupta pen-
tru formarea statului naţional unitar, a reprezentat un
proces complex, început încă cu un secol înainte, des-
făşurat cu o intensitate mai mică sau mai mare la toate
naţiunile găsite în proces de formare de pe acest spa-
ţiu geografic. De obicei se spune că începutul acestei
mari avalanşe de răscoale care vor duce în sfârşit la
prăbuşirea celor două imperii care stăpâneau sud-es-
tul Europei – Imperiul Otoman şi Monarhia Habsburgi-
că, este legată de evenimentele din Paşalâcul Belgră-
dean, în care poporul sârb, condus de Karađorđe, se
ridică la 1804 împotriva regimului tiranic al dahiilor şi
în curând (1805) şi împotriva stăpânirii otomane ca în-
treg. O altă mare răscoală antiotomană care va influen-
ţa considerabil asupra ideii de libertate a tuturor celor
asupriţi în „secolul naţiunilor” este răscoala elenă înce-
pută la 1821, în acelaşi an în care populaţia Ţării Româ-
neşti, condusă de Tudor Vladimirescu, îşi ridică arma
asupra tiranilor fanarioţi, greci şi ei la origine, dar găsiţi
„de partea cealaltă a liniei frontului”. Punctul culmi-
8 nant al întregii acestei năzuinţe de formare a statelor
mirceam@live.com, sanjalazarevic7@gmail.com
naţionale îl reprezintă, desigur, „Marea Criză Orienta-
lă”, în care se vor obţine primele rezultate care vor
schimba considerabil situaţia politică şi harta geografi-
că a Balcanilor. Începută în Bosnia şi Herţegovina,
unde poporul sârb s-a răsculat împotriva sistemului
feudal otoman (1875), scânteia revoltei a cuprins în cu-
rând spaţii mult mai întinse, imperiul oriental fiind ne-
voit să poarte război împotriva tinerelor state balcani-
ce, precum Serbia, Muntenegru şi România, ieşite ca
învingătoare prin aportul hotărâtor al Rusiei ţariste,
care încă de pe timpul ţarinei Ecaterina II avea aspiraţii
asupra teritoriilor găsite sub stăpânire otomană, inclu-
siv asupra Constantinopolelui (şi prin care se deschide
„chestiunea orientală”). Congresul de la Berlin din 1878
aduce recunoaşterea independenţei celor trei state
amintite, încă incomplete din punct de vedere teritori-
al, formarea unui nou stat naţional (Bulgaria), găsit încă
în relaţii de vasalitate faţă de Poartă, dar şi cea mai ho-
tărâtă şi directă implicare a marilor puteri europene,
care şi până atunci mutau după placul lor figurile de pe
tabla de şah a Peninsulei Balcanice. Una din hotărârile
Congresului de la Berlin, care vor influenţa puternic
asupra istoriei balcanice, dar şi europene ori chiar
mondiale, a fost consimţământul marilor puteri ca
Austro-Ungaria să ocupe teritoriul Bosniei şi Herţego-
vinei, cu toate că, nominal, aceasta a rămas încă în ca-
drul Imperiului Otoman. Evenimentele din timpul Ma-
rii Crize Orientale şi epilogul ei au dovedit că în Balcani
nu este posibilă o emancipare a „celor mici” fără con-
simţământul „celor mari”.
Începutul secolului XX aduce o agravare a relaţiilor
internaţionale şi creşterea tensiunilor între marile pu-
teri, împărţite în două alianţe militare, înarmarea şi pre-
gătirea unora dintre acestea pentru război. Crizele in-
ternaţionale devin din ce în ce mai frecvente şi mai
periculoase pentru pacea mondială, în ciuda faptului
că aceşti ani îi putem considera ca pe o perioadă de
realizări deosebite pe plan economic, ştiințific, cultural,
politic, care, de fapt, trebuia să asigure populaţiei mon-
diale o creştere simţitoare a standardului de viaţă şi o
modernizare totală a societăţii, în special în Europa şi
America de Nord. Prima şi a doua criză marocană, nu-
meroasele războaie locale (războiul ruso-japonez, cu-
cerirea Libiei de către italieni, războiul dintre S.U.A. şi
Spania ş.a.), în care marile puteri îşi demonstrau forţa în
tendinţa de a ajunge la cât mai multe colonii, atât de
necesare economiei (în special industriei) care cunoş-
tea o ascensiune bruscă, reprezentau, de fapt, o uver-
tură într-un conflict de proporţii globale, care deja se
întrezărea.
Una dintre principalele zone de criză care putea în
orice moment să provoace un conflict de mari propor-
ţii era fără doar şi poate Peninsula Balcanică. Nu a exis-
tat niciun popor balcanic care să fi avut rezolvate toate
problemele legate de statalitatea sa, de unitatea etnic-
teritorială sau de alte elemente specifice fiinţei sale na-
ţionale. În urma Insurecţiei din luna mai, în care a fost
ucis regele Alexandru Obrenovici şi regina Draga, noile
forţe politice care conduceau Serbia au efectuat o coti-
tură vizibilă în politica externă (dar şi internă) a ţării,
renunţând la politica austrofilă purtată de ultimii dom-
nitori din dinastia Obrenovici şi îndreptându-se cu paşi
hotărâţi spre puterile Antantei, în special spre Rusia şi
Franţa. Răcirea relaţiilor cu Austro-Ungaria reprezintă
unul din elementele principale ale agravării situaţiei
internaţionale nu numai în Balcani, ci şi în întreaga Eu-
ropă. Războiul Vamal purtat în perioada 1906-1911, dar
în special Criza Anexionistă (1908-1909) au reprezentat
momente care au deschis calea izbucnirii conflictului
între statul sârb şi cel austro-ungar. Serbia şi-a îndrep-
tat însă tot mai mult privirea şi înspre sud, în tendinţa
de a începe lupta pentru eliberarea teritoriilor „Serbiei
Vechi” de sub stăpânirea seculară otomană, întreprin-
zând numeroase acţiuni diplomatice pentru încheie-
rea unei serii de alianţe cu celălalte state balcanice, şi
ele interesate de eliberarea anumitor teritorii despre
care considerau că sunt teritoriile lor istorice şi de înlă-
turarea definitivă a prezenţei otomane în Balcani.
Unul dintre aceste state a fost Bulgaria, nemulţumi-
tă de hotărârile Congresului de la Berlin, în care au fost
anulate clauzulele Păcii de la San Stefano, după care
s-ar fi împlinit visul fruntaşilor politici bulgari de forma-
re a „Bulgariei Mari”. În ciuda victoriei asupra Serbiei în
războiul din 1885, prin care s-a realizat parţial unirea
Bulgariei, aceasta încă năzuia spre obţinerea teritoriilor
prevăzute prin Pacea de la San Stefano, în special a Ma-
cedoniei, dar şi a unor zone din sudul şi estul Serbiei.
Un eveniment pozitiv, de o mare importanţă pentru
naţiunea bulgară, l-a reprezentat proclamarea inde-
pendenţei ţării, în 1908, în situaţia în care Imperiul Oto-
man a fost cuprins de Revoluţia junilor turci, iar Serbia
(dar şi marile puteri implicate în chestiunea balcanică)
era preocupată de Criza Anexionistă.
Grecia, la rândul ei, aspira la teritoriile cu populaţie
elenofonă aflate încă sub stăpânire otomană, pecum
Epirul, Tesalia, părţi din Macedonia, insule din Marea
Egee, participând, astfel, activ la pregătirea terenului
pentru o confruntare deschisă şi definitivă cu Imperiul
Otoman.
Cel mai mic actor în acest spectacol balcanic a fost
statul muntenegrean, nedezvoltat din toate punctele
de vedere, dar hotărât, aşa cum o făcea de atâtea dece-
nii şi chiar secole, să ia parte activă la o eventuală nouă
şi definitivă confrunatre cu gigantul din Orient, cule-
gând noi lauri ale gloriei pe câmpul de luptă, dar şi noi
teritorii despre care considera că trebuie să-i aparţină.
Nu în ultimul rând, dintre statele din zonă, şi Româ-
nia îşi avea interesele sale în Balcani. Extinderea asupra
Dobrogei de Sud, aparţinând Bulgariei, a reprezentat
unica dorinţă de natură teritorială a politicii române în
Peninsulă, însă un alt obiectiv era emanciparea naţio-
nală a populaţiei românofone din Balcani, la care se
lucra în aceşti ani poate mai mult ca oricând. Aici ne
referim în primul rând la populaţia aromână din Mace-
donia, Albania, Epir şi alte ţinuturi populate de această
etnie, aflate încă în cadrul Imperiului Otoman, proble-
ma şcolară şi bisericească fiind unul dintre subiectele
de pe ordinea de zi a cercurilor politice, culturale şi şti-
inţifice din statul român.
Tendinţa de reîntregire naţională a statelor balcani-
ce amintite, năzuinţa de eliberare a teritoriilor şi a po-
pulaţiei balcanice de sub stăpânire otomană, au provo-
cat numeroase conflicte şi tensiuni în relaţiile dintre
statele balcanice, acestea pe de altă parte fiind conşti-
ente că doar printr-o acţiune comună pot realiza
obiectivele propuse.
Situaţia era însă mult mai complexă decât ce se pare
la prima vedere, pentru că în întreaga poveste referi-
toare la „chestiunea orientală” erau implicate şi marile
puteri, care îşi aveau interesele lor în Balcani şi care
erau pregătite pentru orice pentru a le realiza. În speci-
al ne referim la monarhia dualistă, care după ce a ocu-
pat Bosnia şi Herţegovina (1878), a reuşit şi să anexte-
ze acest teritoriu (1908), provocând nemulţumiri atât
din partea Serbiei şi Muntenegrului, cât şi a marilor pu-
teri, în special a Rusiei, protectoarea populaţiei ortodo-
xe din Balcani, care încerca să zădărnicească pătrunde-
rea austro-ungară înspre Orientul Apropiat. Criza ane- 9
 xionistă a reprezentat un mare pericol pentru pacea
din zonă, dar şi pentru pacea mondială, însă confrunta-
rea dintre statele implicate a fost evitată, în special da-
torită faptului că Rusia nu a primit sprijinul aşteptat de
la aliatele sale occiddentale – Franţa şi Marea Britanie,
încă nepregătite pentru război, pe când imperiul aus-
tro-ungar avea în spatele său un aliat deosebit de pu-
ternic – Germania, găsită în plină ascensiune economi-
că, politică şi în special militară. Criza s-a terminat prin
recunoaşterea faptului împlinit şi prin amânarea unui
război de proporţii.
Şi dacă privirea Serbiei s-a îndreptat din nou înspre
sud, unde se pregătea o alianţă balcanică care să înlă-
ture definitiv prezenţa otomană în Balcani (alianţă în-
cheiată în sfârşit în anul 1912), Bosnia şi Herţegovina a
rămas şi în continuare un punct critic în care se cioc-
neau diferite interese ale celor mari şi celor mici. Cele
două războaie balcanice (1912-1913) au avut ca rezultat
eliberarea teritoriilor balcanice de sub turci, provocând
însă şi noi conflicte între fostele aliate, dar reprezen-
tând în acelaşi timp încă o ocazie de intervenţie a mari-
lor puteri, în special a Austro-Ungariei, care planifica
să-şi continue pătrunderea sa înspre sud-est. Războiul
dintre Serbia şi monarhia dualistă a fost evitat şi de
această dată, însă a devenit clar că o eventuală nouă
scânteie în Balcani va declanşa explozia butoiului de
pulbere care va cutremura întreaga omenire. La mai
puţin de un an după terminarea Războaielor Balcanice,
fitilul butoiului de pulbere a fost aprins prin atentatul
de la Sarajevo, provocând izbucnirea Marelui Război.
Imaginea Balcanilor
Începutul secolului al XX-lea este perioada în care în
întreaga Europă se vorbeşte cu o atenţie şi cu o seriozi-
tate din ce în ce mai mare despre naţiunile individuale
care posedă dreptul de a-şi avea propriul stat, şi de
aceea trebuie să şi-l obţină cu ajutorul sentimentului
naţional1. Popoarele balcanice se găsesc acum pentru
întâia oară în centrul atenţiei politice a Europei, ca enti-
tăţi care trebuie să-şi creeze statalitatea în conformita-
te cu ideile europene, însă combinate cu particularităţi
şi valori proprii, înăbuşite până atunci de Imperiul Oto-
man. Relatările şi pamfletele străine despre „grozăviile
din Balcani” au provocat indignarea morală a ţărilor oc-
cidentale mobilizând necesitatea angajării politice ur-
gente în această parte a Europei. În acest interes pen-
1
Hans-Ulrih Veler, Nacionalizam: istorija-forme-posledice,
10 Novi Sad, Svetovi, 2002, p. 7
tru Balcani au existat şi anxietăţi politice, dar totodată
şi încercări de a se găsi un bun prilej de distracţie. La
începutul secolului al XX-lea, John Boot, coresponden-
tul special al gazetei Graphic publică volumul Neplăceri
în Balcani, prezentând în partea introductivă această
Peninsulă ca pe un loc în care mereu se întâmplă ceva,
pentru a evita împotmolirea Europei în monotonia au-
tosuficienţei: „Cu toţii ne-am grăbit în redacţiile în care
din scaunele confortabile se prevedea moartea lungă
şi urâtă şi se trecea cu rapiditate la treabă, pentru a se
asigura noutăţi din Balcani, din bunii, bătrânii Balcan,
în care mereu se întâmplă ceva.”2
Războaiele Balcanice şi evenimentele legate de eli-
berarea de „imperiile şubrezite” vor stimula opinia pu-
blică britanică la reflectarea asupra rostului eliberării,
preamărind imaginea despre creştinii balcanici care se
vor dovedi a fi lipsiţi de independenţă, imaturi şi peri-
culoşi în nepriceperea lor politică. Într-un astfel de con-
text, războiul nu este numai o expresie nobilă a luptei
pentru eliberare şi unificare, ci şi ceva asemănător unei
ursite politice, precum blestemul geografic din spaţiul
cuprins de destrucţiune şi de haos. Sunt tot mai puţine
note de drum şi romane despre Balcani în care călăto-
rul îşi permite jocul cu caracterizările, descrie peisaje,
visează despre Orient sau îşi îndreaptă criticile spre lip-
sa de administrare a ţării sau a inculturii oamenilor care
trăiesc în ea. Prin intermediul acestui gen popular, a
crescut interesul pentru un domeniu care este tradiţio-
nal nepopular – cel politic. Politicul este acum promo-
torul exotismului Balcanilor, căci dacă peninsula are în
sine ceva ce merită a fi cercetat, acestea sunt încrucişă-
rile numeroaselor identităţi neclare, cu toate că înrudi-
te, între care domneşte intoleranţa. Necesitatea ca „via-
ţa balcanică” să fie înţeleasă prin obiceiuri şi viaţă coti-
diană, face ca privirea călătorului să se oprească asupra
structurii familiei, să se călătorească în scopul cercetării
obiceiurilor „neschimbate de civilizaţie”, cum este, de
pildă, răzbunarea în sânge, sau să se pună în prim-plan
lipsa de iscusinţă politică şi incultura pe care civilizaţia
trebuie să le înlăture. Totuşi, în romanele şi notele de
drum de la începutul secolului al XX-lea nu se poate
întâlni vreo cotitură categorică şi nici vreo schimbare
bruscă în comparaţie cu renumitul secol XIX în care au
luat naştere sute de texte despre Balcani, pentru că nici
însăşi realitatea socială din care vine călătorul nu se
schimbă radical. Însă nu trebuie uitat faptul că turcul,
cândva „Altul” pentru identitatea europeană, dispare,
iar în locul lui se găsesc acum identităţile indiviuale
2
John Boot, Trouble in the Balkans, Hurst and Blacket LTD,
London, 1904, p. 2.
care alcătuiesc totalitatea balcanică. Balcanii abia
acum ajung în faţa schimbărilor politice care trebuie să
marcheze introducerea într-o nouă epocă, cea caracte-
rizată prin independenţă. În locul în care se găsea acest
„Altul” constitutiv, se recunoaşte dezintegrarea. De
aceea, imaginea despre războiul din Balcani rămâne în
legătură cu domnia haosului şi a iraţionalului, mai mult
decât în legătură cu strategiile precise şi cu organiza-
rea, al cărei obiectiv este expansiunea teritorială şi stă-
pânirea practică asupra resurselor. La baza acesteia nu
se găseşte „raţionalitatea” obişnuită pentru Occident şi
angajamentul mai mare faţă de obiectivele economice
şi politice decât faţă de cele ideologice, ci o neînţelege-
re reciprocă a popoarelor care trăiesc pe acest spaţiu3.
Pentru a-şi redobândi identităţile pierdute, popoa-
rele balcanice sunt nevoite să se unească şi să se apro-
pie de identităţile europene. Turcescul „Altul” îşi pierde
aici vechea funcţie, astfel că se modifică şi semnificaţia
sa, însă păstrează elementele vechii alterităţi militar-
politice, marcate prin duşmănia faţă de valorile creşti-
ne. De aceea, reflexiile călătorilor despre Balcani vor fi
pătrunse de vechiul subiect al unităţii creştine împotri-
va dominaţiei otomane. Cauzele cuceririlor otomane
în Balcani sunt căutate acum în veşnica dezbinare in-
ternă a popoarelor balcanice, în ceva ce este înnăscut
şi predestinat, ceea ce umple acum golul rămas în locul
„altului” constitutiv. Acolo unde a fost inamicul euro-
pean, vor apare acum inamici mici, îndreptaţi unii îm-
potriva altora, confirmând importanţa prezenţei per-
manente a războiului la marginile Europei. Războiul
care s-a aşezat aici atât de făţiş, dar şi simbolic, este pre-
zentat ca o orânduire care suspendă legile, regulile şi
stabileşte un spaţiu în care nu există loc pentru altul.
Aici se găsesc doar inamici.
Textul este îmbogăţit cu o nouă cunoaştere care va
fi prezentă în fiecare viitor text despre Balcani – aceas-
tă peninsulă este ceva asemănător unui întreg de ele-
mente contradictorii, găsite într-o continuă ciocnire;
de componente care se găsesc într-un proces conti-
nuu de formare, preschimbare, care tind spre rivalitate,
pline de combativitate. Prevestirile unei astfel de ima-
gini apar deja în secolul al XIX-lea, astfel că imaginile
referitoare la vrajbă şi ură îşi au preistoria lor în căuta-
rea exoticului, a alterităţii Balcanilor. În condiţiile dez-
integrării totale, obiectul dorinţei, şi prin aceasta - şi al
conflictului, devine însăşi identitatea. Naţionalismul
oferă reinstaurarea identităţilor pe care le consideră
pierdute, care sunt temporar şterse şi împrăştiate, dar
3
Vesna Goldsvorti, Izmišljanje Ruritanije, Beograd, Geo-
poetika, 2005, p. XVI.
care au primit o putere nouă. Asociate cu lipsa de iscu-
sinţă politică a popoarelor balcanice, ele se vor mode-
la în întâlnirile, intersectările şi conflictele reciproce.
De aceea, în romane şi note de drum se mobilizează
din nou discursul despre misteriozitatea şi complexita-
tea Balcanilor. Aceasta se marchează acum prin noţiu-
nea de balcanizare şi rămâne strict legată de „identită-
ţile” aparent înnegurate. Prezentând conflictele inter-
ne ca deosebit de violente, călătorii au motivat influ-
enţele civilizatorii şi misiunile de civilizare. Incapacita-
tea populaţiei autohtone de a stăpâni şi de a hotărî în
mod independent motivează stăpânirea şi deciziile al-
tora în numele lor. Disputele şi naţionalismul continuu
se citesc aici ca o identificare cu agresorul. Viaţa sub
stăpânirea Imperiului Otoman a avut ca rezultat vio-
lenţa şi lipsa de orientare în viaţa politică care trebuie
reîntoarse cu ajutorul Marilor Puteri, purtătoare în ace-
le momente ale unei forţe politice reale. După prăbuşi-
rea stăpânirii otomane, micile state balcanice obţin
independenţa. Găsindu-se timp îndelungat sub regi-
muri „necorespunzătoare” care aparţin trecutului pre-
capitalist, ele nu posedă orientare şi nici iscusinţă poli-
tică şi de aceea rămân în faza aşteptării influenţelor
occidentale-civilizatorice.
Cităm unul din fragmentele caracteristice, scris de
corespondentul anglo-francez Williams le Queux: „Mi-
am dorit să văd Balcanii chiar aşa cum sunt: aceste ţări,
minunate, sălbatece, muntoase, atât de pline de ură
rasială, de ciocniri, răzbunare în sânge, de o groaznică
propagandă politică, aceste popoare cu domnitorii lor
interesanţi şi cu numeroasele lor mistere”4. Rezolvarea
misterelor va începe cu Războaiele Balcanice, iar aces-
tea vor completa imaginea Balcanilor ca evenimente
prin care se întăresc afirmaţiile despre acest spaţiu ca
despre unul „blestemat”, „butoi de pulbere”, în general
un loc al conflictului ciclic, un loc în care trăieşte popu-
laţia caracterizată printr-un fel de destructivitate, ima-
turitate politică, printr-o dezbinare predestinată. Încli-
naţia spre anticiparea conflictelor ulterioare este pre-
zentă în aceeaşi măsură. În această perioadă, apar idei
despre determinantele balcanice culturale seculare de
comportare, printr-o privire în ansamblu a diversităţii
etnice ca o sursă cronică de tensiune în regiunea găsită
la intersecţia culturilor. Dihotomia dintre război şi pace
se va dovedi aici a fi problematică. Relaţiile sociale şi
spaţiile geografice se formează şi reformează neconte-
nit de-a lungul axei care prezintă spaţiul şi timpul, defi-
nită ca război şi pace. Prezenţa zonei geografice milita-
4
Williams le Queux, An Observer in The Near East, E. Nash,
Madison, New York, 1907, p. 6. 11
 rizate parcă ar fi provocată de o continuă mişcare vari-
abilă a peisajelor geopolitice, astfel că devine o expre-
sie dinamică în spaţiu a conflictului difractat prin epi-
soade ciclice ale războiului. Prezenţa relativ stabilă a
zonei de conflict arată felul în care modelează geogra-
fiile politice şi cum sunt modelate de război şi pace,
cum se constituie reciproc şi cum sunt construite din
punct devedere social. Războiul este produs al geogra-
fiei popoarelor şi al statelor, al imperiilor şi al graniţelor,
pentru ca în schimb entităţile geografice să motiveze
întreţinerea păcii sau provocarea războiului. De la Răz-
boaiele Balcanice, geografia Balcanilor va fi o geogra-
fie a conflictelor, fragmentării şi a războiului, devenind
unul din modurile de localizare a instabilităţii şi a con-
flictului, pentru a se împiedica trecerea conţinuturilor
nepermise în armonia civilizaţiei europene.
În această perioadă au fost puse bazele pentru ceea
ceva fi contractat în anul 1918, chiar la terminarea Ma-
relui Război, în noţiunea de balcanizare, cu semnifica-
ţia de intoleranţă, înclinaţie spre conflict şi fragmenta-
re în cadrul unei regiuni. Mai întâi, în legătură cu Răz-
boaiele Balcanice, balcanizarea se sprijină pe înţelege-
rea războiului în sens de dezintegrare, iar mai apoi, în
timpul primului război mondial, în prim-plan străbate
integrarea şi războiul ca o luptă a viitorului şi a ceea ce
este de perspectivă împotriva a ceea ce este depăşit şi
uzat, nefolositor din punctul de vedere al civilizaţiei.
Astfel de reflectări apar după terminarea Războaie-
lor Balcanice, rămânând prezente şi în perioada inter-
belică, sub forma semnului de întrebare asupra viitoru-
lui părţilor răsăritene ale Europei. Rezolvarea se găseş-
te în distrugerea completă a vechilor modele, în permi-
terea conflictului dintre popoarele balcanice, în experi-
mentarea de relaţii noi care trebuie să prezinte condi-
ţionarea şi necondiţionarea modelelor politice prin
cultură, „rasă” şi „naţiune”.
Cu toate că marile puteri, imediat după Atentatul de
la Sarajevo, au luat o atitudine de protector al popoare-
lor balcanice, discursul despre acestea, prezent în arti-
colele de ziar, în note de drum şi romane nu s-a schim-
bat complet. Aceasta e valabil şi pentru Serbia, care va
fi prezentată în operele lui Rowland şi Showalter ca un
„fitil în butoiul cu pulbere”5. Imaginile instaurate odată
nu puteau dispărea brusc şi nici nu puteau fi înlocuite
cu altele. În preajma marelui război, răsuna ecoul ve-
chilor stereotipuri despre „bunul şi bătrânul Balcan”,
schimbat doar într-o mică măsură de canonade şi de
zăngănitul armelor.
5
Henry Cottrel Rowland, Across Europe in a Motor Boat,
12 Appleton, California, 1915, p. 189.
Bibliografie
1. John Boot, Trouble in the Balkans, Hurst and Blacket LTD, Lon-
don, 1904
2. Vesna Goldsvorti, Izmišljanje Ruritanije, Beograd, Geopoetika,
2005
3. Sanja Lazarević Radak, Na granicama Orijenta, Pančevo, Mali
Nemo, 2011
4. Стеван К. Павловић, Историја Балкана 1804-1945, Београд,
Clio, 2004
5. Васиљ Поповић, Источно питање. Историјски преглед
борбе око опстанка Османлијске царевине у Леванту и на
Балкану, Треће издање, Београд, 1996
6. Williams le Queux, An Observer in The Near East, E. Nash, Madi-
son, New York, 1907
7. Henry Cottrel Rowland, Across Europe in a Motor Boat, Apple-
ton, California, 1915
8. Hans-Ulrih Veler, Nacionalizam: istorija-forme-posledice, Novi
Sad, Svetovi, 2002
9. Gheorghe Zbuchea, Românii şi Balcanii în epoca modernă
(1804-1918), Craiova, Fundaţia „Scrisul românesc”, 2003
Summary
The Balkans at the Daybreak of the Great War
The national and liberation movements on the Bal-
kans begins at the first decade of XIX Century, from the
First Serbian Uprising, with more or less intensity thro-
ugh XIX Century, followed by direct interventions of
Great Powers, Austro-Hungarian Kingdom ( Habzburg
Monarchy) and Russia. The conditions on the Balkans
in the beggining of XX Century was tensed for the rela-
tionship between Balkan states as much as because of
their aspirations for teritorial expansion and national
union, followe by active presence of interesed power-
states. Balkan wars that made an end of Turkish pre-
sence on the Balkans indicated the outbreak of World
War I. The representations on the Balkans in English
and American travelogues were supporting the image
of mined, chaotic and divided Balkan Peninsula. Begi-
ning with shaping the image of national hatred in XIX
Century, travellers continue with this trend between
two world wars. Again, the representation of peninsula
of hatred, powder box, haunted land was present du-
ring the nineties of twentieth Century. In travelogues
of Frank Fox, Jackel Blair, Moris Barring, Williams Le
Queux and numerous others, through the discourse of
mined Balkan, the First World War was foreshadowed.
Key words: identity, nationalism, The Balkans, war,
travelogues
 Branislav Toader
IUGOSLAVIA ŞI SERBIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE DIN
SECOLELE XX şi XXI
Introducere
La începutul secolului XX, dintr-un stat feudal mic,
Serbia a devenit un regat democratic, recunoscut şi re-
spectabil. După cel de-al doilea război mondial, repre-
zintă o puternică forţă politică şi militară regională în
sud-estul Europei, moştenire de la Regatul Iugoslaviei.
Două Iugoslavii aveau o continuitate fructuoasă în re-
laţiile internaţionale, fiind respectată în lumea întrea-
gă. De la înfiinţarea Naţiunilor Unite, Iugoslavia avea
statut de ţară membră, unde promova politica libertă-
ţii, a democraţiei şi a egalităţii în drepturi a tuturor po-
poarelor şi statelor. Participă activ pe scena internaţio-
nală. De la poziţia puternică şi resprectul de care se
bucura în lume, în timpul războiului rece, acest stat a
reuşit, în ultimul deceniu al secolului trecut, sa-şi piar-
dă credibilitatea, onoarea şi puterea, să piardă pasul cu
lumea. Astăzi, Serbia a păşit, din nou pe scena interna-
ţională, dar pe picioarele fragile ale suveranităţii şi in-
tegrităţii de stat.1 Procesul revenirii pe vechiul făgaş al
gloriei nu va fi deloc uşor, Serbia trebuind să încerce să
menţină statu-quo-ul, să piardă cât mai puţin posibil şi
să aştepte împrejurări politice şi internaţionale mai pri-
elnice, apoi să profite de ele în lupta pentru interesele
sale şi pentru locul său în lume.
R.S.F.I. în relaţiile internaţionale
În cursul celui de-al doilea război mondial, aliaţii
s-au înţeles asupra partajării postbelice. Astfel, s-a
convenit ca influenţa în Iugoslavia să fie cincizeci-
cincizeci.2 Prin acest fapt Iugoslavia s-a aflat atât pe
1
http://www.nspm.rs/kuda-ide-srbija/nema-krajaposle-ko-
sova-porasce-apetiti-sveta-i-za-drugim-delovima-srbije.html
2
Vladimir Dedijer, Bătălia pierdută a lui Iosif Stalin, Saraje-
vo, 1969, pag. 90-94.
todjer_88@yahoo.com
baricadele Estului, cât şi ale Vestului. Primii ani post-
belici erau grei pentru Iugoslavia socialistă. S-a ivit
problema graniţelor, se ridicau problemele: Triest,
Kosovo, nordul Sloveniei. În primii câţiva ani postbe-
lici, Iugoslavia era mai apropiată sovieticilor, însa în
anul 1948 Tito a spus un nu istoric lui Stalin. Până la
acea dată, Iugoslavia avea relaţii încordate cu Apusul,
intrând în mai multe rânduri în conflicte directe din
cauza teritoriilor litigioase. În schimb, intrarea în con-
flict cu Răsăritul, în anul 1948, care nu putea sau nu
voia să vină în ajutor Iugoslaviei, nici financiar, nici di-
plomatic, pentru păstrarea suveranităţii şi integrităţii
teritoriale, asigura lui Tito ajutoare din Apus. Iugosla-
via se deschide nu numai către puterile occidentale,
ci şi către lume. Totuşi, Iugoslavia acelei vremi îşi păs-
trează o anumită independenţă în organizaţiile inter-
naţionale faţă de puterile occidentale. Diplomaţii
noştri continuă să pledeze în Consiliul Naţiunilor Uni-
te pentru o societate socialistă, liberă şi democratică.
Diplomaţia noastră de atunci avea spaţiu de manevră
şi, înţelegând că poate profita la maximum de împre-
jurările politice şi internaţionale, a început să spo-
rească influenţa Iugoslaviei. Diplomaţia occidentală a
recunoscut în Iugoslavia un mijloc care putea sparge
blocul de răsărit. Prin sistemul său specific de auto-
conducere şi ideologie, Iugoslavia oferea un nou mo-
del de bunăstare statelor membre în blocul răsări-
tean. Tito îşi propune să aibă o influenţă tot mai mare
în lume. Văzând că alături de o Americă puternică la
Apus şi o puternică Uniune Sovietică la Răsărit nu
poate obţine primatul, Tito decide, în anul 1961, să
creeze Mişcarea Ţărilor Nealiniate. A atras bogata
lume arabă, ţările Americii Latine, unde Iugoslavia
deţinea primatul şi era lideră. Iugoslavia reprezenta
ţările aşa-zisei „lumi a treia”. Iugoslavia avea nevoie
de Ţările nealiniate pentru a se prezenta pe plan in-
ternaţional ca putere importantă. Ştiind că nu poate 13
 fi competitiv pe piaţa apuseană, că Estul era aproape
impermeabil, Tito a stabilit nu numai o colaborare di-
plomatică cu lumea a treia, ci şi una economică. Iu-
goslavia de atunci şi-a găsit în aceste state parteneri
economici şi consumatori. R.S.F.I. era un stat neutru şi
din punct de vedere militar. Deşi avea o strânsă cola-
borare cu NATO şi a semnat câteva tratate militare,
niciodată nu a devenit stat membru al acestei alianţe.
Era pe vremea când diplomaţia iugoslavă îşi ştia locul
în lume, îşi cunoştea posibilităţile, însă nu dorea să
adere la nici una din cele două blocuri. Iugoslavii îşi
urmau drumul lor, participau la toate reuniunile, con-
ferinţele, consfătuirile şi propagau activ ideologia lor.
În timp ce ţările capitaliste prosperau tot mai mult,
înregistrând o dezvoltare economică impresionantă,
ţările comuniste de răsărit slăbeau continuu, iar Iu-
goslavia îşi pierde importanţa.
Iugoslavia după Tito
După moartea lui Tito, preşedinte pe viaţă al R.S.F.I.,
pe scena politică nu apar politicieni ingenioşi, des-
curcăreţi, abili. Pe la jumătatea anilor ’80, deficienţele
statelor comuniste devin tot mai acentuate, inclusiv
fragilitatea lor. Pe atunci Iugoslavia parcurgea o peri-
oadă de apatie. Elita ei politică se comporta de parcă
Tito era încă în viaţă. Iugoslavia se numără printre sta-
tele fondatoare ale Fondului Monetar Internaţional,
însă la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, din cauza
declinului în economie, încheiem aranjamente cu
FMI, sporind datoriile externe. În acelaşi timp, toate
activitaţile ei în organizaţiile internaţionale devin
anemice, una din cauze constituind-o şi dezbinările
tot mai pronunţate în ceea ce priveşte organizarea
internă. Anul decisiv 1989 aduce căderea Zidului Ber-
linului. Blocul apusean iese victorios, capitalismul asi-
gurându-şi supremaţia. Toţi se orientează către Apus,
căutând oportunităţi să prospere. Nu şi Iugoslavia.
Elita politică din acea vreme considera căderea Zidu-
lui de la Berlin ca o simplă întâmplare. Iugoslavia acţi-
ona pe scena politică internaţională de parcă Zidul se
va ridica, din nou, în orice moment. Conducerea poli-
tică nu observă noile împrejurări internaţionale, nu
înţelege situaţia reală din lume. Încearcă şi în continu-
are să balanseze, deşi ponderea este de partea pute-
rilor occidentale. Neacceptând starea reală în relaţiile
internaţionale, Iugoslavia se comportă de parcă răz-
boiul rece încă mai durează. Dat fiindcă nimanui nu
i-a trecut prin minte să mai ridice Zidul de la Berlin,
14 elita politică a R.S.F.I. decide să pornească război pe
teritoriul său, contând pe intervenţia vreunei puteri
în favoarea noastră. Abia după declanşrea războiului
în Balcani, elita politică înţelege că a rămas singură,
fără niciun aliat, mai ales partea sârbă. Din păcate, ni-
meni n-a înţeles că politica internaţională o promo-
vează marile puteri, urmărind să-şi extindă influenţa.
Conducerea noastră de stat parcă nu era conştientă
de slăbiciunile ţărilor comuniste, parcă nu cunoştea
diplomaţia şi relaţiile politice. Iugoslavia a început să
se scufunde, îşi pierduse prestigiul şi locul pe scena
internaţională. Guvernul a rămas perplex. Cum se
face că politica este ghidată de interese, că nu cunoaş-
te dragostea şi prietenia? Situaţia Iugoslaviei, care se
angaja în perioada postbelică pentru independenţa
tuturor ţărilor, în primul rând din Africa şi America La-
tină, a apucat să vadă lumea întreagă, contribuind la
obţinerea independenţei de către republicile ei.
„Clarviziunea” şi „spiritul pragmatic” demonstrate de
conducerea de stat, în frunte cu Milošević, erau atât
de păguboase încât a fost refuzată încadrarea în Co-
munitatea Europeană, pentru ca mai târziu să accep-
te venirea misiunii Naţiunilor Unite în scopul potolirii
spiritelor îpeteritoriul Bosniei şi Herţegovina. Iugosla-
via, în frunte cu Milošević, a reuşit să piardă toţi prie-
tenii şi aliaţii din lume. Dintr-un stat al cărui cuvânt
avea greutate şi era respectat, Iugoslavia a devenit un
stat izolat, în agonie şi supus sancţiunilor, fără şanse
de a-şi recâştiga prestigiul de odinioară. În relaţiile
internaţionale, diplomaţia suferă înfrângere după în-
frângere, la fiecare noi tratative oferindu-se din ce în
ce mai puţin. Situaţia atingând momentul critic, a
pornit dezmembrarea ţării. Culmea incapabilităţii, a
incapacităţii diplomaţiei iugoslave a fost atinsă la 24
martie 1999, când a început intervenţia NATO pe teri-
toriul Iugoslaviei, respectiv bombardarea tuturor
centrelor urbane mai mari. Iugoslavia a fost pusă în
faţa faptului împlinit. Înjosit şi înfrânt în acest fel3, sta-
tul nostru a păşit în noul secol, în noul mileniu. Ni-
meni nu îl lua în serios, chiar nici noi înşine. Doar cei
aflaţi la putere îşi jucau rolul de oameni de stat interi-
mari şi se comportau de parcă ne-ar fi salvat. Respon-
sabilitatea socială nu şi-a asumat-o nimeni, ea presu-
punând capacitatea fiecărui individ de a se achita de
toate sarcinile ce-i reveneau în societate.4 Demenţa
pluripartinică dezlănţuită în urma sistemului mono-
partinic titoist a dus la război în spaţiile fostei Iugosla-
3
www.nspm.rs/kulturna-politika/titoizam-i-sekularno-
svestvenstvo.html
4
Stanko Ilić, Societatea organizată, valorile şi normele, Fe-
niks Libris, Belgrad, 2012, pag. 55-63.
vii, la pierderea prestigiului şi a influenţei ţării noas-
tre, nu numai în lume şi în organizaţiile internaţiona-
le, ci şi în regiune, înclusiv în hotarele statului.
Serbia în relaţiile internaţionale
Schimbările democratice în Iugoslavia au adus la
putere, în 5 octombrie 2000, o nouă garnitură politi-
că, care propaga idei noi. În pofida strădaniilor de a
recâştiga, cât de cât, prestigiul în lume, cauza nu avea
sorţi de izbândă. A urmat scindarea Muntenegrului,
iar azi Kosovo5 este pe cale de a dobândi indepen-
denţa şi de a fi recunoscut ca stat pe plan internaţio-
nal. Poziţia Serbiei în organizaţiile internaţionale lasă
de dorit. Elita politică a provocat situaţii din care nu
suntem în măsură să distingem dacă ne-am constitu-
it într-un stat modern sau nu. După ce model ne-am
constituit, civil sau etnic? SUA şi Franţa s-au constituit
pe principiul civil şi toţi cetăţenii lor se simt ameri-
cani, respectiv francezi. Se pune întrebarea dacă şi
oamenii de pe teritoriul Serbiei se simt cetăţeni ai ei?
Nu putem spune nici că suntem constituiţi după mo-
delul etnic, întrucât din punct de vedere etnic nu am
cuprins toţi sârbii, un mare număr din ei trăind în
Muntenegru, Republica Srpska, Croaţia, Macedonia,
Kosovo. Datorită slăbirii poziţiei noastre în organizaţi-
ile internaţionale, am ajuns în situaţia de a ne pune
întrebarea: cine suntem, ce suntem, unde trăim, unde
sunt graniţele statului nostru şi dacă îl avem. De la
ţara lideră a Mişcării de Nealiniere, am devenit un stat
mic, slab, fără niciun aliat, lăsat în voia sorţii, să se
confrunte cu mari probleme. Actuala elită politică a
Serbiei are sarcina să lupte pentru menţinerea ei, da-
că-i posibil, cât mai puţin ştirbită. A menţine statu-
quo-ul cât mai mult, până la o nouă răsturnare de si-
tuaţie internaţională, pe care trebuie s-o aşteptăm
pregătiţi, astfel încât să profităm de momentul favo-
rabil pentru realizarea intereselor noastre de stat.
După schimbările democratice din anul 2000, noi
încă mai trăim în tranziţie, deşi puteam să ne ghidăm
după experienţele câştigate în reforme de fostele
state socialiste şi să depăşim mai repede această pe-
rioadă dureroasă. Probleme serioase apar atunci câ­nd
societatea trăieşte într-o perioadă de tranziţie. Idea-
lurile sociale ale generaţiilor precedente devin insig-
nifiante. Unui om tânăr îi vine greu să-şi conformeze
ţelurile proprii cu societatea, care ea însăşi nu-şi înţe-
5
http://www.nspm.rs/kosovo-i-metohija-/kako-danas-
zvati-srbiju-q.html
lege rostul.6 Noi suntem o societate care a pierdut
pasul cu lumea contemporană, însă manifestă voinţa
şi dorinţa de a deveni stat membru cu drepturi depli-
ne în Uniunea Europeană.7 Istoria nu are sfârşit. În fie-
care dimineaţă oamenii trebuie să dea răspuns la
probleme vechi sau noi. Uniunea Europeană este răs-
punsul original al europenilor, în a doua jumătate a
secolului XX, la unele probleme importante: cum să
se menţină pacea, ea fiind cea mai mare valoare?,
cum să fie depăşit egoismul naţiunilor, al statelor?, în
ce mod să dezvoltăm prietenia între popoare?, cum
se poate realiza dezvoltarea economică şi asigura o
solidaritate adecvată între bogaţi şi săraci? Societa-
tea mai largă, inclusiv viaţa de zi cu zi, se schimbă tot
atât de dramatic, cât şi ordinea economică. Trebuie să
identificăm aceste schimbări, să gândim la influenţa
pe care o au ele asupra politicii pe care o vom promo-
va. Casa europeană aşteaptă, astăzi, constructori noi,
tineri şi talentaţi. Totuşi, trebuie să fim prudenţi, con-
ştienţi pentru a deosebi valorile occidentale de inte-
resele occidentale. Este necesar să ne apropiem şi să
omologăm valorile europene, cum sunt, de pildă, li-
bertatea, responsabilitatea, individualitatea, toleran-
ţa, justeţea etc. Aceste valori converg spre potenţiale-
le universale ale existenţei umane. În ceea ce priveşte
interesele, lucrurile stau altfel. Avem obligaţia să ne
apărăm specificităţile, tradiţia şi interesele: „Rezisten-
ţa cuprinde două elemente deosebit de importante:
primul element îl constituie capacitatea intelectualu-
lui şi pregătirea lui de a acţiona colectiv. Al doilea
constă în pretenţia lor de a înţelege actele individua-
le, ca o consecinţă a crezului în valorile universale”8.
Alături de colaborarea cu UE şi influenţa ei asupra
Serbiei,9 în Balcani sporeşte importanţa Turciei. Statul
care face o punte între Europa şi Asia, Turcia moder-
nă, în mod tradiţional îşi are sfera de interese pe teri-
toriul Balcanilor10. Turcia îşi îndreaptă, tot mai mult,
po­­litica externă în aceste spaţii, considerându-le sfe-
ră legitimă a influenţei sale politice. Turcia doreşte să
redobândească supremaţia în aceste spaţii, odinioară
6
Stanko Ilić, Societatea organizată, valorile şi normele, Fe-
niks Libris, Belgrad, 2012, pag. 55-63.
7
http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key documents
/2013/sr spring report 2013 en.pdf
8
Wolf Lepenis, Cultura şi politica, Geopolitica, Belgrad,
2009, pag. 175.
9
http://www.europeanpolicy.org/images/sr analiza im-
plementacije preporuka i mera dri.pdf
10
http://www.avlija.me/eseji/s-dzogovic-i-mazreku-os­­­­­­­­­­­­­­­-
ma­­n­lijsko-nasljede-kod-balkanskih-naroda-neoosmanizam 15
 ele fiind parte integrantă a Imperiului Otoman. Influ-
enţa turcească în Europa de Sud-Est este motivată de
ponderea populaţiei musulmane în aceste spaţii. Tur-
cia şi-a asumat responsabilitatea şi obligaţia de a se
implica şi de a ajuta cetăţenii musulmani din statele
balcanice. Turcia poate acţiona ca factor stabilizator,
influenţând, totodată, politica în Balcani. Pentru neo-
osmanişti, Balcanii reprezintă inima Turciei, ei repre-
zentând acelaşi lucru şi în imperiul lor din Evul Mediu.
Pentru Turcia, Serbia este un partener şi un factor
foarte important în Balcani, în primul rând pentru
faptul că Serbia este garant al statului Bosnia şi Herţe-
govina11. Serbia constituie un factor esenţial şi în ceea
ce priveşte Kosovo, unde trăiesc albanezi şi o impor-
tantă minoritate naţională turcă. Ei consideră că Bal-
canii au lăsat urme adânci în fiinţa culturală, etnică şi
socială a Turciei. Turcia a avut o bună colaborare şi cu
R.S.F.I., fiindu-i partener strategic. Chiar şi în cursul răz-
boiului, în spaţiile fostei Iugoslavii, ea a militat pentru
o soluţie paşnică. Astăzi, statul turc este, din nou, un
factor puternic. Paralel cu revigorarea economiei,
acesta pledează pentru economia de piaţă, fapt con-
firmat şi de contractele economice semnate cu U.E.
Turcia, conştientă că nu va deveni stat membru cu
drepturi depline al UE, formaţie întemeiată pe princi-
pii democrat-creştine, aspiră să fie o putere reginală
de la Caucaz şi până în Orientul Apropiat şi Balcani.
Diplomaţia turcă, indiferent de curentul aflat la pute-
re – kemalist, islamist, panturkist etc. – în ideologia sa
conţine întotdeauna neoosmanismul. Neoosmanis-
mul este mai mult decât o ideologie pentru naţiunea
turcă, nemulţumită de poziţia sa şi de rolul său în
lume. Diplomaţia turcă este caracterizată de nostal-
gia imperială, combinată cu pragmatismul12. Turcia a
preluat rolul Iugoslaviei de odinioară. Îşi apără intere-
sele în organizaţiile internaţionale, colaborează cu
Răsăritul şi Apusul, precum şi cu Israelul şi statele mu-
sulmane din Asia. Important pentru noi şi pentru sta-
tul nostru este faptul că neoosmanismul există, dar
că, actualmente, nu produce nici consecinţe pozitive,
nici negative. Oricum, conducerea noastră de stat are
responsabilitatea de a urmări iniţiativa diplomaţiei
turceşti, precum şi de a ţine seama de fundalul ei.
11
http://www.srpskikulturniklub.com/turska-na-balkanu
12
L.A. Stone, Turkish foreign Policy: Four pillars of Tradition,
Perceptions. Journal of International Affairs, 2001, pag.
16 16-17.
Concluzii
Toate decesele importante au marcat trecerea din-
tr-o epocă în alta, de la ceea ce a fost, la ceea ce va să
fie. Moartea regelui Aleksandar Karađorđević a pro-
dus deraierea politicii noastre interne şi externe.
Moartea lui Iosip Broz Tito a vestit despărţirea Serbiei
de Iugoslavia. Atentatul asupra lui Zoran Đinđić mar-
chează sfârşitul independenţei Serbiei în apărarea
intereselor şi atitudinilor proprii, accelerând procesul
de consimţire a tot şi a toate. Adormirea Patriarhului
Pavle reprezintă pierderea Marelui păstor pentru toţi
credincioşii ortodocşi, iar credincioşii vor fi atraşi în
apele tulburi ale politicii şi ideologiei şi nu vor mai
ieşi, niciodată, pe malul ortodox, curat13.
Serbia are o poziţie nefavorabilă, grea în relaţiile
internaţionale14. La ora acutală, există şi probleme
politice interne şi externe. Fiecare guvern întâmpină
dificultăţi în ceea ce priveşte reprezentarea ţării, dat
fiindcă nu i se ştiu graniţele. Nu ştim nici măcar unde
este locul ţării în această lume brutală. Trebuie să ne
adunăm puterile necesare şi să acţionăm în ţară prin
propagarea energiei pozitive, în speranţa că aceasta
se va reflecta şi în afară. Întâi de toate, noi înşine să
credem în ideile noastre, în aşa fel încât să-i convin-
gem şi pe alţii că procedăm corect. Dacă credem sin-
cer în ceea ce facem, ne vom atrage aliaţi. Uniunea
Europeană ne oferă şansa să demonstrăm de ce sun-
tem în stare, să ne reformăm sistemul, să acceptăm
realitatea, aşa cum este ea, iar din anumite situaţii să
tragem foloase maximale. Odinioară ştiam acest lu-
cru, ştiam să culegem roadele politicii pe care o pro-
movam. Am convingerea că şi în prezent am putea
s-o facem, însă numai dacă încetăm să mai vorbim
despre comploturi, cazuri de fraude şi teme similare.
Fiecărui îns, individ îi revine sarcina de a munci din
greu, crezând în sine, crezând în statul Serbia, şi, în
calitate de cetăţean al ei, de a lupta pentru locul care
îi aparţine sub soare. Avem în faţă o perioadă înde-
lungată de luptă grea şi o cursă în care trebuie să
ajungem din urmă ţările occidentale dezvoltate. De-a
lungul istoriei s-a dovedit faptul că putem să colabo-
răm cu toată lumea, să ne apărăm demnitatea şi inte-
resele, de aceea consider că trebuie să revenim pe
acest curs. Situaţia noastră de acum cel mai bine o
13
Noam Chomsky, The Secular Priesthood and the Perils of
Democracy, On Nature and Language, Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, 2003, pag. 181.
14
Serbia trebuie să renunţe la pretenţiile sale faţă de vecini,
zilele Bosniei şi Herţegovina, 2010: www.nspm.rs
defineşte Borislav Pekić: „Trăim într-o vreme a rapidi-
tăţii. Ne mişcăm, gândim, ne schimbăm tot mai repe-
de. În prezent, raportat la orice perioadă, epoca pre-
cedentă, avem nevoie de foarte puţin timp pentru a
găsi şi a pune ceva în aplicare, dar, în acelaşi timp, ne
şi acomodăm repede, pentru ca apoi să uităm totul
năprasnic. Au trecut mii de ani până să realizăm că
Pământul nu este centrul universului, decenii în şir
s-au scurs să înţelegem că îl putem distruge, iar să-l
distrugem, ne ajung doar câteva minute...” Din cele
mai sus tragem învăţătura: numai uniţi putem pros-
pera, doar prin unitate ne putem recâştiga prestigiul
şi demnitatea, aşa încât, într-o bună zi, cuvântul nos-
tru să se facă auzit şi să se ţină seama de el în relaţiile
internaţionale.
Bibliografie
1. Dimić Ljubodrag, Istoria statalităţii sârbe, Serbia în Iugoslavia,
Novi Sad, 2001.
2. Lompar Milo, Spiritul autonegării, Orpheus, Novi Sad, 2012.
3. Pekić Borislav, Culegere de scrisori din străinătate, Monitorul
oficial, Belgrad, 2012.
4. Pekić Borislav, Anii pe care i-au mâncat lăcustele, Monitorul
oficial, Belgrad, 2012.
5. Petranović Branko, Istoria Iugoslaviei 1918-1988, Nolit, Bel-
grad, 1988.
6. Prokopijević Miroslav, Uniunea Europeană, Monitorul oficial,
Belgrad, 2009.
7. Simić Pero, Tito: Fenomen al secolului XX, Monitorul oficial,
Belgrad, 2011.
8. Tanasković Darko, Neoosmanismul, doctrina şi practica de po-
litică externă, Monitorul oficial, Belgrad, 2012.
9. Zorić Nedeljko, Scrierile unui diplomat iugoslav 1948-1983,
Monitorul oficial, Belgrad, 2011.
nence. During this period Yugoslavia was not only a
regional power, but it had also a great influence on
the creation of international policies. However, from
the beginning of the eighties of the last century, the
political scene of Yugoslavia slowly lost its value; it
was taken over by diplomats who had not grown up
to the challenges of their time. As a result of mistakes
in their estimations and judgments, today we repre-
sent a society that is not as developed as other mo-
dern countries. Serbia has a long way to go in order
to achieve the political stability of Western countries.
Apart from the European Union, which has a great
impact on the Serbian state, the influence of Turkey
on this area increases. Turkey’s foreign affairs are di-
rected towards the Balkan Peninsula since it regards
them as its own legitimate political sphere. Although
neo-osmanism exists on Balkan, it does not carry po-
sitive or negative consequences in Serbia. Serbia’s
current political elite puts a lot of effort into gaining
a full membership in the EU, which will contribute to
the improvement of Serbia’s reputation, as well as its
status in international relations.
Key words: Yugoslavia, Serbia, diplomacy, neo-
osmanism

Summary

Yugoslavia and Serbia in the International

Relations during the 20th and the 21st Centuries

In Serbia, the beginning of the 20th century was

characterized by the spirit of romanticism; the ten-
dency of liberating and uniting territories that were
occupied in the middle ages emerged. After WWI Yu-
goslavian diplomats wanted to create a big and sta-
ble state in order to repress foreign impacts and pro-
tect sovereignty and integrity within these territo-
ries. This policy was still active after the foundation of
the Republic of Yugoslavia under Tito’s regime. Due
to the clever politics of the state during the cold war,
Yugoslavia gained its status, sovereignty and promi- 17
 Nikola Marinković
Another member of the European Union?
It has been a decade since the Summit of Heads of
State or Government of the European Union and the
five countries of the Western Balkans took place in
Thessaloniki. This event, in many ways important for
countries in the region, is the result of more political
and economic tendencies in the years leading up to
the summit that had a strong foothold in European
politics. This primarily refers to the politics of Euro-
pean Union enlargement, which was of great impor-
tance for the countries of the Western Balkans. Alba-
nia, Bosnia and Herzegovina, Serbia and Montene-
gro, Croatia, Macedonia received a strong signal to
follow the path of reforms, and the message that the
future of the Balkans is in the European Union.
After a decade of transition processes which foun-
ded their place in five (now six) states, the results are
quite different. From Croatia, which from 1st July 2013
becomes a full member of the EU, via Montenegro,
which opened initial chapters, followed by Serbia,
which expects a date to start joining negotiations,
Macedonia, which from the status of a candidate has
not far advanced, and Bosnia-Herzegovina, which is
still standing trapped in unfinished constitutional
and political reforms and Albania, which was seen as
a ”potential candidate”.
So diverse images of reform success are still pre-
sent in the Balkans. After the accession of Croatia to
the EU, the expectations of European political elites
are moving in the direction of giving the biggest op-
portunities for the same outcome Serbia that after
the agreement with the authorities in Pristina is opti-
mistic about its future European road.
Thessaloniki Summit
Thessaloniki Summit came as a result of desire to
reform the procedure for joining the EU in order not
18 come to a situation where after accepting member-
nixmarinkovic@gmail.com
ship request of ten new members from Eastern Euro-
pe, Western Balkans become marginalized and left
out of European developments1. Greece, as EU Presi-
dency holder in the first half of 2003, produced a do-
cument which provided promotion of political dialo-
gue with the countries of the region and greater eco-
nomic assistance, and assistance in reforming justice
and home affairs, as well as assistance in regional co-
operation between Balkan states. It is, in fact, a conti-
nuation of support started disclosed during the sum-
mit in Zagreb in 20002. On this occasion Thessaloniki
Declaration3 was adopted, as well as another docu-
ment called Thessaloniki Agenda for the Western Ba-
lkans4. Declaration itself is important not only becau-
se it provides the region’s future in the EU, but also
emphasizing that the speed of the integration pro-
cess depends primarily on the Western Balkans sta-
tes, each of them separately.
Regardless of the differing opinions about the
success of the Summit, the general impression is then
gained, and ten years after it the same immersion
held on the area of the Western Balkans, says that it is
still, in some ways, a turning point when the Euro-
pean future the these countries is concerned. Opti-
mism, which was present before Summit, and which
was fueled by the Greek presidency, partially fulfilled
expectations (because the EU did not accept the ra-
1
Lopandić Duško (2003). Before and after Thessaloniki -
The results of the Summit of the European Union and the
countries of the Western Balkans, The international confe-
rence „The EU and the Balkans: What after Thessaloniki? -
Serbia and Montenegro towards the EU „- Belgrade, p. 1
2
Read more about it at: http://www.consilium.europa.
eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressdata/en/er/Declang4.
doc.html
3
http://www.stabilitypact.org/reg-conf/030621-thessalo­
niki/declaration.asp
4
http://www.westernbalkans.info/htmls/page.php?cate­­­­­
go­ry=391&id=419
dical revision of the Stabilization and Association
Process to complete the process of transformation in
the pre-accession strategy for membership of the Re-
gion in EU5), especially since the European Union
officially confirmed a place of the Balkans in European
trends, which has become important during the fina-
lization of negotiations with Croatia, and growing
aspirations of the other countries of the Western Bal-
kans, primarily Serbia and Montenegro. Finally, the
component of regional cooperation among the coun-
tries of the region at the Thessaloniki certainly contri-
buted to a clearer European perspective of the Wes-
tern Balkans.
Serbia’s path to negotiations
Ever since October 2000, when the President of
former Federal Republic of Yugoslavia Vojislav Koštu-
nica in the French resort of Biarritz at the EU summit
received a green light to enter the Stabilization and
Association Process begins a Serbian journey to the
European Union. A democracy that has just started to
strengthen had uncertain road ahead, as well as in-
creased support from Europe after the democratic
changes of 5th October 2000. After the transformati-
on of Yugoslavia into the State Union of Serbia and
Montenegro and the introduction of so called ”Two-
track” process of negotiating trade part of the SAA
and the cancellation of talks in 2006, due to lack of
cooperation with the ICTY, until 1st March 2012 when
the country granted candidate status by the Euro-
pean Council decision6, it became clear that Serbia’s
path towards the EU will not be easy.
Serbia, as country in transition, is facing a number
of problems that a society has to solve. In addition to
the accumulated problems in the economic sector, as
a result of the restructuring of the economy from a
semi-planned to a market, and a complete blockade
and isolation of the country due to political problems
during the 90s, Serbia has additional problems. Unli-
ke most countries in the Western Balkans, which after
the war the mid-90s, took the way of reconstruction
and European integration, Serbia has faced another
5
Lopandić Duško (2003). Before and after Thessaloniki -
The results of the Summit of the European Union and the
countries of the Western Balkans, The international confe-
rence „The EU and the Balkans: What after Thessaloniki? -
Serbia and Montenegro towards the EU „- Belgrade, p. 8
6
http://www.europa.rs/sw4i/download/files/cms/attac­
h­?id=55
major security and political challenge - the Kosovo
crisis. Conflicts in the southern province, forced Ser-
bia to spend another two years in stagnation, culmi-
nating in the NATO intervention in 1999, which, ex-
cept the loss of life, brought enormous material da-
mage, estimated at more than $ 100 billion.7
Serbia officially applied for EU membership on 22
December 2009 when former Government of the Re-
public of Serbia set as a goal the country’s accession
to the EU in 2014. Even then it was clear that this was
more than optimistic attitude, which will be difficult
to implement. These government plans were made
on the basis of Agenda 20148, the then Greek Prime
Minister Georgios Papandreou. However, the politi-
cal reality and set the conditions for Serbia in the
form of full cooperation with the ICTY, delayed the
normal course of negotiations between Serbia and
the European Union. Only after the arrest of the most
wanted war crimes suspect Ratko Mladić in May 2011
and Goran Hadžić two months later, the conditions
for the continuation of the process of accession to
the Union were created.9
The dialogue between Belgrade and Priština
Dialogue between Belgrade and Priština started
first on a technical level, which the administration of
Prime Minister Cvetković has started. After that the
dialogue continued to be lead on political level by
the current Prime Minister Ivica Dačić. That raising
the level of negotiating to the level of Prime Ministers
was the right way, everybody agree in this moment.
Using their political position, both of the Prime Minis-
ters (Ivica Dačić and Hashim Thaci), signed the so-cal-
led ”Brussels Agreement” that has made a historic
step in the creation of a ”European” climate of relati-
ons between Serbia and Kosovo.
Solving problems on ”the ground” a strong signal
was sent to European leaders that it is time for the
green light to start negotiations with Serbia. What
was expected from Serbia, it is almost completely
transformed into practice in a real situation. Conditi-
ons set by the EU for Serbia, which were related to
7
Source: http://sr.wikipedia.org/
8
http://www.mfa.gr/images/docs/periferiaki_politiki/agen­
da_2014_en.pdf
9
Read more about the differences in the degree of inte-
gration of the WB countries in Mišćević, Tanja (2009). Joi-
ning the European Union. Belgrade: Službeni glasnik:
166-170. 19
 the start of negotiations, were related primarily to
the establishment of ”good neighborly” relations
with Kosovo. After more than 10 rounds of talks Pri-
me Ministers Dačić and Thaci reach an agreement.
Now the decision was transferred to the courtyard of
the Union, namely German Government, which is
one of the few member states institutions that for an
answer to this question must be approved by the
German parliament. Here we come to the stumbling
blocks, because the institutions, or Germany as a sta-
te, remained alone in advocating the idea that it is
too early to give the date to Serbia. However, having
in mind that Germany is the main driver of positive
economic trends in Europe, it is clear that her word is
the last and the most important in the sequence. The
whole issue is that how to keep a sinking ship afloat.
The party of German Chancellor Angela Merkel -
Christian Democratic Union is preparing for elections
at the federal level and in almost every survival in
power has to be paid by high political price. It seems
that Merkel’s conservatives have a tough battle
ahead to get another term. Certainly the question of
Serbia’s EU accession is not a top priority when the
German public opinion is concerned, but the fact is
that German voters have an opinion on this issue. It is
currently predominantly negative, which sends a
feedback signal to the Government in Berlin, which
was caused by the pressure between the European
partners to provide the date and local public mood. It
was a kind of indicator of the balance of power. More
precisely, we could say that it was a weight on the
scale, which showed if the rest of Europe may force
Germany to change its position. This was a political
issue, but the fact is that the economy is the one that
will give the last word, especially if we have in mind
that beside the UK and France, Germany is the largest
net contributor to the EU budget. Statistics shows
that Germany in the budget of the Union pays 20 bil-
lion euros annually10, which is the ground for provi-
ding ”advantages” in deciding when the affairs of the
European Union are on the agenda.
The date for the start of negotiations
Bidding on whether Serbia gets a date to start ne-
gotiations with the EU have become increasingly
common as the meeting of heads of government of
10
http://www.euractiv.rs/eu-prioriteti/2228-poela-borba-­
20 o-viegodinjem-budetu-eu
member states in the European Council in Brussels
was coming. Three possible options were on the ta-
ble, ranging from setting a date for Serbia, through
conditional giving the green light to set a date (that
is, by a certain date there must be implementation
agreement between Belgrade and Priština), up to wi-
thholding date to some future meeting of the Euro-
pean council, which would surely be after the Ger-
man elections, or after September. However, the de-
cision that came from German Parliament11 was ex-
pected, balanced, and it reflects the desire of Serbia
and European partners to move forward with negoti-
ations, and the desire of Germany that before the ta-
lks start, application of agreed be implemented on
the field, and which would be verified by the Euro-
pean Council in December.
This was apparently probably the most realistic
scenario, by which German state leaders try to balan-
ce with the voters, who do not see this option as a
positive for their country. The latest survey of Ger-
man public opinion polls says that the Christian De-
mocratic Union (CDU) can currently count on 41% of
the vote, and to 46% in a coalition with the Liberals,
the current foreign minister, Guido Westerwelle, whi-
ch is 7% higher than the Social Democratic Party (SPD)
and Greens12. However, if the last two parties form a
coalition with the Left Party (Die Linke), then the ba-
lance of forces in a stalemate position 46%: 46%. Howe-
ver, as the socialists are not yet recovered from their
historic defeat in 2009, slightly more is likely that
Christian Democrats and the Liberals are able to form
a new government.
The European Council held on 28th June in Brussels
adopted the conclusions13, which, according to gene-
ral opinion, opened the door to further European in-
tegration of Serbia. Serbia was given the green light
to start negotiations, but without a precise date for
the start of the process. However, it is essential that
the formulation of the decision ”the European Coun-
cil opened negotiations with Serbia” stands. It envi-
sages that the first intergovernmental conference with
Serbia should be hold no later than January 2014.
This issue is of great importance for Serbia, primari-
ly from the perspective of the ruling coalition, which
certainly could setting the date display as a result of its
11
http://www.bundestag.de/presse/hib/­2013_06­/­­2013_­­­­
­­364/04.html
12
Source: http://www.infratest-dimap.de/
13
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/do­­­­­­­­­
cs­­­­/pressdata/en/ec/137634.pdf
own reforms, but also to tackle the solving of Kosovo
problem14. It is clear that the vast majority of European
politicians strongly support Serbia on its path of re-
form, and that is a positive signal that the ruling politi-
cians on the local scene try to materialize in a political
sense. The fight against corruption, which has lasted
for a year, was met with a positive reception in Brussels
and its institutions and its continuation and the reform
of the judiciary are the preconditions for the successful
implementation of European integration process. The
question of Brussels Treaty implementation at this po-
int is the issue with greater political weight, but the
reforms that the Union expects and requires from
each potential member are also necessary preconditi-
on for the successful accession of Serbia to the Euro-
pean family. Argument for this is the fact that the first
chapters in the negotiations with Serbia will be the ju-
diciary and fundamental rights and justice, freedom
and security15. The reason for this altered system of ne-
gotiation lies in the fact that after the joining of Bulga-
ria and Romania to the EU, the screening process16 re-
mains in effect for these two countries. In order to
prevent the iterance of this situation, the European
Commission insists that these chapters should be first
opened and last closed to the required level of compli-
ance with European standards before the official can-
didate country enters the full membership.
What does Serbia acquire by the date?
As the European integrations in public are often
seen as a way to a better life and to raise the standard
of living, the question is what are the real benefits of
dates for Serbia. The question of European integrati-
ons is a key in any election campaign, which decided
the winner of the 2008 elections, but also the parlia-
mentary elections from last year showed a similar
tendency.
The Decision on giving a date for negotiations in
general should have a positive impact on the EU de-
cision on the amount of funds that will be allocated
for Serbia when Union adopted the budget for the
next seven years (for 2014-2020 period), around whi-
ch is a hotly debated across Europe, particularly be-
14
http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents­­­­
­­/2013/sr_spring_report_2013_en.pdf
15
http://ec.europa.eu/enlargement/policy/conditions-mem­­­­­­­­­­­­­­­­
bership/chapters-of-the-acquis/index_en.htm
16
http://ec.europa.eu/enlargement/policy/glossary/terms/
screening_en.htm
tween net contributors and net beneficiaries of EU
budget. Serbia could still expect help of about 200
million euros a year, which is at the level of its current
benefits. However, as the integration process pro-
gresses, the amount will increase. As an example sho-
uld be Croatia, which is in the pre-accession period
was receiving about 160 million euros per year, while
in the year in which it became a full member of the
Union it could count on one billion euros. Serbia’s
candidate status gains the access to other compo-
nents of the pre-accession funds, so the money now
except for institution building and cross-border coo-
peration, could be used for regional development,
human resources, rural development and agricultu-
re. However, despite the fact that in nominal terms
Serbia receives almost the same amount of money, it
is clear that the start of negotiations should bring
greater certainty and predictability for investors.
And the security component is very important as a
potential benefit from joining the Western Balkan
countries EU. Primarily to prevent the recurrence of
internal conflict in the 90s, as well as to limit the im-
pact and spread of Islamic terrorism. Collective secu-
rity systems of the EU and NATO are security guaran-
tee for Serbia and for its neighbors. The process of
transformation of the security systems will last las-
ting almost as the changes in other areas. The questi-
on of Serbia’s European integration is a lasting pro-
cess. For example, Croatia from 1st July becomes 28th
Union member, which its way to that status has wai-
ted for 12 years. What citizens of Croatia have specifi-
cally from the entry of their country into the Union17,
or what the people of Serbia have of it, when the
time comes? There is a wide range of benefits that
the citizens of Serbia will meet, so we can say that pe-
ople will travel throughout the EU with an ID, study
and work in other Member States on the conditions
which apply to nationals of those countries, and be
given the right to address the institutions of EU in
their native language.
Conclusion
Serbia is at a crossroads when it comes to Euro-
pean integration. Despite some disagreements, or
seeking additional guarantees by Germany, Serbia
has made great progress in the EU accession process.
17
http://www.mvep.hr/files/file/publikacije/Hrvatska-EU­­­_
publikacija_final.pdf 21
 The European Union with its current problems, whi- Srbija se nalazi na istorijskoj prekretnici. Nakon ume-
ch lead to a review of the way the system is operating reno pozitivne i optimističke odluke Bundestaga, Sr-
and feasibility of further expansion still continues to bija je konačno napravila opipljiv korak na putu
be a goal to which Serbia is going. The problems that evropskih integracija. Hrvatska je od 1.jula punoprav-
have occurred in the case of Serbia for more than a ni član Unije i u tom svetlu se postavlja pitanje da li je
decade seem now to be an obstacle to European in- Srbija sledeća država Zapadnog Balkana koja bi mo-
tegration. The European Union, like all other serious gla dobiti isti status.
systems, learns from its own mistakes and not allows Ključne reči: Srbija, Evropska unija, proširenje,
themselves the luxury of repeating the same mista- evropske integracije, pregovori o članstvu
kes. Major political obstacles (cooperation with the
ICTY and Kosovo problem) compounded Serbia’s Summary
path towards the EU.
However, the climate that lately residing on Euro-
Another member of the European Union?
pean soil is in favor of the enlargement process. Sig-
nals that are increasingly coming from Brussels to
In light of the European Council’s decision to de-
Serbian politicians are optimistic in the sense that af-
termine the general date for the start of membership
ter giving full member to Croatia the door is not clo-
negotiations, Serbia is at a historical turning point.
sed to further enlargement. This is certainly an enco-
After a moderately positive and optimistic decision
uraging message for all further reforms in the Wes-
of Bundestag, Serbia has finally made ​​a tangible step
tern Balkans, and thus Serbia.
towards European Union. Since 1st July Croatia is a full
European Union, in the years of economic crisis,
member of the EU, and in this light, the question is
sees its possibilities in further internal integration
whether Serbia is next of the Western Balkan coun-
and strengthening of joint jurisdiction, in order to
tries that could get the same status.
prevent the outbreak of similar economic problems.
Key words: Serbia, European Union, Enlargement,
In this regard, there are more advocates of further en-
European integration, membership negotiations
largement, and the latest positive political reform
and events in Serbia gives the hope that the process
of European integration will not stop, but on the con-
trary, it will accelerate and lead to the ultimate goal -
Serbia’s membership in the EU.

Literature

1. Lopandić, Duško (2003). Before and after Thessaloniki - The

results of the Summit of the European Union and the coun-
tries of the Western Balkans, The international conference
”The EU and the Balkans: What after Thessaloniki? - Serbia
and Montenegro towards the EU ”- Belgrade.
2. Mišćević, Tanja (2009). Joining the European Union. Belgra-
de: Službeni Glasnik.
3. Prokopijević, Miroslav (2009). The European Union: An Intro-
duction. Belgrade: Službeni Glasnik.
4. Serbia in the European Union (2009). Prepared by: Slobodan
Samardžić. Belgrade: Službeni Glasnik.

Sažetak

Još jedna članica Evropske Unije?

U svetlu odluke Evropskog saveta za određivanje

okvirnog datuma za početak pristupnih pregovora,
22
 Amanda Orza
The legacy of Communist Social and Political Practices
upon Post-communist Political Culture
A Gendered Approach
Scholars have extensively examined communism
in Central and Eastern Europe, its fall and the trans-
formation that followed, however chiefly undermin-
ing the gender dimension. However, under the as-
sumption that the political culture is a result of every
day habits and social norms, which are passed onto
individuals through the family and community, the
role of women should not be understated. Gender,
being both a broad identity concept and a micro-
cosm, which reflects the process of social, economic
and political changes, may provide for an additional
understanding of the nature of a society. Namely,
even seemingly ungendered processes are con-
strained, constituted, legitimated, and institutional-
ized through socially and culturally produced ideas
about the male-female difference.1 With the fall of
communism, the lack of political culture supportive
of women’s activism became more evident as wom-
en took upon a relatively limited involvement in the
official policymaking arena.2 The lack of female inter-
est in politics may be the result of a combination of
factors such as the repossession of the private sphere,
rejection of the previously imposed gender egalitari-
anism through forced political mobilization, and past
connection with the communist regime which also
implies a lack of a tradition of active participation in
public life.3The assessment of the capitalist-recon-
structed policies affecting the genders‟ divide, e.g.
abortion laws, gives an insight of the extent of conti-
nuity of the new social and political structures in re-
spect to the old system.4
1
Gal, Susan, and Gail Kligman. Pg 5.
2
Regulska, Joanna. Pg 56. 7
3
Jaquette, Jane S., and Sharon L. Wolchik. Pg. 7.
4
Marody, Mira, and Anna Giza-Poleszczuk. Pg. 152.
orza.lavinel@gmail.com
Above all, the political marginalization of women
in Central and Eastern Europe is a continuation of the
type of gender segregation, and women’s political
behavior and attitudes that have been developed and
maintained under communist rule.5 Namely, socialist
states attempted to resolve the so-called ”Woman
Question” by abolishing gender differences in line
with their ideology – through economic means. Even
though socialist states introduced progressive legis-
lation and egalitarian policies, their success in estab-
lishing gender equality remains contested. Ideally,
the ”domestic slave” using Lenin’s denomination, was
to be liberated. However, in practice by defining wom-
en as mothers and workers without a reciprocal defi-
nition for men, the traditional gender roles were ac-
tually enforced rather than subdued. Scholars have
named the phenomenon a ”double burden,” at times
even ”triple” if considering the women’s political duty
toward the state as well. An illustration of the female
role under communism is a report of the GDR Central
Committee which explicitly made a commitment to
facilitate women to harmonize their employment, so-
cial commitment and maternal responsibilities.6 Still,
women did not evade their imposed responsibility
toward the community. A survey from Bulgaria showed
that more than 90 percent of women participated in
organizations under the state structure.7 Such forced
mobilization of women fueled a backlash against gen-
der equality in the democratic system and had grave
repercussions on the political roles they assumed.8 Ru-
5
Siemienska, Renata. Pg. 126.
6
Einhorn, Barbara. Pg. 29.
Kostova, Dobrinka. Pg. 22.
8
Wolchik, Sharon L. ”Gender and the Politics of Transition
in the Czech Republic and Slovakia.” Pg. 129. 23
 gulska notes that women were penalized for the per-
ceived benefits of ”communist equality.”9 That is to
say, women’s activity under communism largely tar-
nished their post-communist political involvement,
which resulted in their political and professional pe-
ripheralization.
However, the reality is that under communism wom-
en occupied what were perceived as feminized posts
and positions at the local level, and were habitually
marginalized from the power hubs.10 The high women’s
representation was merely a façade that was aimed
to add to the legitimacy of the regime. Nevertheless, it
left long-term implications for women’s participation
in democracy.11 In addition, recalling the tight control
that the socialist state exerted upon official organiza-
tions, the participation did not provide with a signifi-
cant experience in autonomous interest-driven politi-
cal activity.12 An example is the case of the Czech Lands
and Slovakia, where a significant number of women
became apathetic towards politics, to a degree indis-
putably due the meaningless political experience they
shared under communism.13 Similarly affected were
the Polish women who apart from having unequal ac-
cess to political positions since they were limited to
local politics, also suffered from fewer career advance-
ment opportunities in comparison to men. Polish
women had been active in the roundtable discussion
that brought the collapse of the regime, and the un-
derground resistance emulated to an extent the situ-
ation in the Party structures.14 Still, due to a ubiquitous
prejudice which is unrelenting in both countries, poli-
tics are deemed dirty, masculine, and inappropriate
for women. Accordingly, women did not strive to ac-
quire skills and knowledge to exert political pressure,
pursue political activism or join political structures.15
After having experienced ”too much equality” in
the past, with the victory of the democratic model,
women embraced the possibility of returning to the
private sphere.16 Given their experiences under com-
munism, women found the home to be liberating
rather than oppressive. In contrast to an over-politi-
9
Regulska, Joanna. Pg .46 17
10
Ibid. Pg. 37.
11
Jaquette, Jane S., and Sharon L. Wolchik. Pg. 11.
12
Wolchik, Sharon L. ”Gender and the Politics of Transiti-
on in the Czech Republic and Slovakia.” Pg. 160.
13
Ibid. Pg. 166.
14
Ibid. Pg. 38.
15
Regulska, Joanna. Pg. 36. 23
24 16
Jaquette, Jane S., and Sharon L. Wolchik. Pg. 13.
cized daily life, the private sphere remained to an ex-
tent idealized as a safe haven, or as Drakulic terms it,
”pigeonholes” free of state interference. For instance,
Kadar granted in Hungary ”a partial „rehabilitation‟
of the right for privacy” to individuals of commenda-
ble behavior in the public sphere.17 What is more,
Hungarian women declared that they perceived the
private realm as a site of self-protection and invisible
political opposition to the monolithic regime. In that
sense, Szalai argues that women took refuge in their
economic and family roles.18 Central and Eastern Eu-
ropean women did not interpret the household as a
confinement after they were finally granted the free-
dom of choice. Consequently, these women, unlike
to Western feminists, did not oppose the household
for being a patriarchal institution.19 The difference is
hardly surprising if considering that ”feminism is the
product of a political culture of a particular country
and of a particular social system,” and thus bears the
imprint of the past.20 Cases in point are the Czech Re-
public and Slovakia, where a multitude of women’s
groups sprung out after 1989 but for the most part sup-
ported what they termed ”sane feminism” that advo-
cated domestication of women.21 These attitudes, Wol-
chik asserts, are constructed by the socialist propa-
ganda campaigns which emphasized women’s ma-
ternal roles as their main contribution to society.22
Despite the attempts of the former Eastern bloc to
break away from its socialist past, the discourse on
women’s rights and roles in both the private and
public sphere continued to counter pose the genders.
Paradoxically, while post-communist politics strove
for legitimization through the attack of all that was
perceived as communist, the issue over abortion pol-
icies reveals the preservation of the gender power
imbalance.23 Abortion is specifically significant as it is
one the most contentious policies and among the
first questions raised after the fall of socialism.24 In
the light of pervasive systemic changes, politicians
initially claimed that issues regarding gender equali-
ty are of secondary importance and a luxury. Never-
Einhorn, Barbara. Pg. 58.
18
Siemienska, Renata. Pg. 133
19
Einhorn, Barbara. Pg. 64.
20
Wolchik, Sharon L. ”Gender and the Politics of Transiti-
on in the Czech Republic and Slovakia.” Pg. 177.
21
Ibid. Pg. 125.
22
Ibid. Pg. 127.
Verdery, Katherine. Pg. 82.
24
Gal, Susan, and Gail Kligman. Pg. 3.
theless, they attempted to appropriate female repro-
duction rights and strip women of their reproductive
freedom.25 During socialist times, the official policy
on women’s ”reproductive facilities” was constructed
as a response to the labor force requirements and the
demographic trends.26 In contrast, according to the
liberal theory, procreation matters should belong to
the domestic realm and have no intersections with
politics.27 Thus, the abortion battle illustrates the dis-
torted relationship between the post-communist state
and its citizens, and the invasive paths that political
actors embarked upon.28
In Poland abortion was perpetually delegalized and
liberalized as numerous Poles argued for a ban despite
a liberal legislation in the past. Zielinska finds the caus-
es for high interest in addressing the issue in biases
deeply rooted in the Polish society which conceptu-
alize women as creatures with a chief reproductive
purpose.29 Accordingly, focusing on the Czech and
Slovak Republics, Wolchik acknowledges the influ-
ence of the communist legacy in defining gender
roles and attitudes regarding abortion but adds the
impact of transition.30 Even though in Czechoslovakia
at the time abortion remained legal despite increas-
ingly declining birth rates, other measures were intro-
duced to stimulate population growth.31 Similarly to
the communist period, in the discussions at the poli-
cy formation stage women were perceived ”as re-
sources to be mobilized [...] to the extent that they
were not explicitly considered at all.”32 Somewhat
contradictory, both genders sought to break away
from communist dictated goal of social equality and
reduce the role of the state while simultaneously re-
taining state- provided benefits.33 While the majority
of men and women in both the Czech land and Slo-
vakia opposed to a restriction of abortion access, sur-
veys show that the Poles that opposed the re- crimi-
nalization of abortion constituted mostly of the eld-
erly and residents of the rural areas.34
25
Einhorn, Barbara. Pg. 75.
26
Ibid.
27
Gal, Susan, and Gail Kligman. Pg. 9.
 vesting Women.” Reproducing Gender: Politics, Publics, and
28
Ibid. Pg. 10.
29
Zielinska, Eleonora. Pg. 52.
30
Wolchik, Sharon L. ”Reproductive Policies in the Czech
and Slovak Republics.” Pg. 58.
31
Ibid. Pg. 65.
 6. Siemienska, Renata. ”Women and Democratization in Latin
32
Ibid. Pg. 71.
33
Ibid.
34
Zielinska, Eleonora. Pg. 39. Central and Eastern Europe. Ed. Jane S. Jaquette and Sharon
In summary, even though the annus mirabilis is of-
ten perceived as a point in time when Central and
Eastern Europe shredded its undemocratic charac-
teristics, the investigation of the political culture re-
veals that attitudes and behaviors towards norms,
the political system and the gender divide are deeply
embedded. At times concealed, the communist lega-
cy remains to shape the perception of both women
and men regarding women’s participation in politics
and efforts aimed at gender equality. The forced mo-
bilization of women and the official ambition of abol-
ishing gender differences under communism, togeth-
er with women’s negative experience in politics and
their allegiance to the private sphere significantly
marked the perception of female roles and rights in
post-communist times. Both men and women do not
take women’s involvement in the public sphere seri-
ously. Still, more importantly, women lack ”a gender
consciousness” and as the issue of abortion policies
shows, are mobilized only when directly threatened
by democratic politics. Thus, communism did take its
toll in stifling political activism, which remains evident
in the Central and Eastern European political culture.
Bibliography
1. 
Einhorn, Barbara. Cinderella Goes to Market: Citizenship,
Gender and Women’s Movements in East Central Europe.
London: Verso, 1993. 1-181. Print.
Gal, Susan, and Gail Klig-
man, eds. Reproducing Gender: Politics, Publics, and Every-
day Life after Socialism.
2. Princeton: Princeton University Press, 2000. 5. Print.
Jaquette,
Jane S., and Sharon L. Wolchik. ”Women and Democratizati-
on in Latin America and Central and Eastern Europe: A Com-
parative Introduction.” Women and Democracy: Latin Ame-
rica and Central and Eastern Europe. Ed. Jane S. Jaquette and
Sharon L. Wolchik. Baltimore And London: The Johns Ho-
pkins University Press, 1998. 129. Print.
3. Kostova, Dobrinka. ”Women in Bulgaria: changes in Employ-
ment and Political Involvement.” Women and Democracy:
Latin America and Central and Eastern Europe. Ed. Jane S.
Jaquette and Sharon L. Wolchik. Baltimore And London: The
Johns Hopkins University Press, 1998. 203-22. Print.

4. Marody, Mira, and Anna Giza-Poleszczuk. ”Changing Images
of Identity in Poland: From the Self-Sacrificing to the Self In-
Everyday Life after Socialism. Ed. Susan Gal and Gail Kligman.
Princeton: Princeton University Press, 2000. 176-200. Print.

5. Regulska, Joanna. ”Do Polish Women Have a Chance.” Women
in the Politics of Postcommunist Eastern Europe.Ed. Marilyn
Rueschemeyer. New York: M.E. Sharpe, Inc., 1998. 33-64. Print.

America and Central and Eastern Europe: A Comparative In-
troduction.” Women and Democracy: Latin America and
25
 L. Wolchik. Baltimore And London: The Johns Hopkins Uni-
versity Press,1998. 123-53. Print.
7. Wolchik, Sharon L. ”Gender and the Politics of Transition in
the Czech Republic and Slovakia.” Women and Democratiza-
tion in Latin America and Central and Eastern Europe. Ed.
Jane S. Jaquette and Sharon L. Wolchik. Baltimore And Lon-
don: The Johns Hopkins University Press, 1998. 153-85. Print.
8. ”Reproductive Policies in the Czech and Slovak Republics.”
Reproducing Gender: Politics, Publics, and Everyday Life af-
ter Socialism. Ed. Susan Gal and Gail Kligman. Princeton:
Princeton University Press,2000. 58-91. Print.

9. ”Women and the Politics of Transition in the Czech and Slo-
vak Republics.” Women in the Politics of Postcommunist
Eastern Europe. Ed. Marilyn Rueschemeyer. New York: M.E.
Sharpe, Inc.,1998. 116-42. Print.
10. Verdery, Katherine. What was Socialism and What Comes Next?
Princeton: Princeton University Press, 1996. 59-103. Print.

11. Zielinska, Eleonora. ”Between Ideology, Politics, and Common
Sense: The Discourse of Reproductive Rights in Poland. ”Re-
producing Gender: Politics, Publics, and Everyday Life after
Socialism. Ed. Susan Gal and Gail Kligman. Princeton: Prince-
ton University Press, 2000. 23-58. Print.

Summary

The legacy of Communist Social and Political

Practices upon Post-communist Political Culture

A Gendered Approach

Under the assumption that the political culture is a

result of every day habits and social norms, which are
passed onto individuals through the family and com-
munity, the role of women should not be understat-
ed. Gender, being both a broad identity concept and
a microcosm, which reflects the process of social,
economic and political changes may provide for an
additional understanding of the nature of a society.
The political marginalization of women in Central
and Eastern Europe is a continuation of the type of
gender segregation, and women’s political behavior
and attitudes that have been developed and main-
tained under communist rule.
Key words: Post Communist culture, women,
Eastern Europe

26
 Ludmila Bejenaru
Isihasmul sârb şi modelul pustniciei1
Isihasmul1(de la grecescul hsucia - tăcere, liniștite) –
este o tradiție veche de practică spirituală, care stă la
baza ascetismului ortodox și cuprinde un întreg com-
plex de idei despre om, despre mintea și activitatea lui.
Miezul doctrinei isi­haste care s-a impus în Or­to­doxie
constă în fap­tul, că fapta şi fiinţa lui Dumnezeu, inacce-
sibile omului, şi energehia / ener­giile Sale divine, nu
sunt separate, deşi se deose­besc, ci formează o uni­ta­
te, din care până la mu­ri­torul de rând ajung doar pute-
rile divine, nu şi Fiinţa lui Dumnezeu. Cel mai mare cer-
cetător con­tem­poran al istoriei aces­tui fenomen com-
plex, teo­logul şi bizantinologul John Meyendorff
(1926-1992), identifică următoarele patru sensuri2 ale
termenului: 1) sensul vechi: calugar izolat, pustnic (spre
deosebire de cenobitic), a cărui viaţă decurge în tăce-
re, ascultare şi rugăciune; 2) o școală specială de tehni-
ca Rugăciunii, ”praxiz noera” (Rugăciunea inimii), care a
evoluat în Sinai și Athos, și a atins apogeul în secolul al
XIV-lea, creându-şi nucleul spiritual prin rugăciunea
”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-
mă pe mine, păcătosul”; 3) isihasmul este şi doctrina
Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), numită Pala-
1
(Proiect POSDRU/89/1. 5/S/59758 „Valorificarea identi-
tăţilor culturale în procesele globale”)
2
J. Meyendorff. Byzantine Hesychasm: historical, theo-
logical and social problems. London. 1974, pag 127. Vezi
la problema dată şi: Добротолюбие. Тт. 1-5. Св. -Троицкая
Сергиева Лавра. 1992. С. М. Зарин. Аскетизм по право-
славно-христианскому учению. М. 1996. Умное дела-
ние о молитве Иисусовой. Сборник поучений св. От-
цев и опытных ее делателей. Составил игумен Вала-
амского монастыря Харитон. М. 1992. Откровенные
рассказы странника духовному своему отцу. М. 1991.
В. Н. Лосский. Мистическое богословие Восточной
Церкви // Богословские труды. Т. 8. М. 1972. Иеромо-
нах Софроний. Старец Силуан. М. 1991. Архим. Софро-
ний. Видеть Бога как Он есть. Эссекс. 1985. Синергия.
Проблемы аскетики и мистики Православия. Научный
сб-к под общей ред. С. С. Хоружего. М. 1995. С. С. Хору-
жий. К феноменологии аскезы. М. 1998.
Ludbej2059@yahoo.com
mism, o expresie teologică și justificarea isihasmului,
din sensul 2), în centrul căreia se află conceptual Lumii
necreate a lui Dumnezeu; 4)sensul dobândit mult mai
târziu, care se referă la manifestarea fenomenului dat
în viața religioasă a Rusiei din secolele XIV-XVI.
Isihasmul (hesychasmos)3, prin starea de isihie, este
o tradiție de ru­gă­ciune în lumea Ortodoxă, cu forme ce
provin din tradiția monastică a Mun­telui Athos, practi-
cată, mai întâi, de sfinţii părinţi – anahoreţi şi cu­
noscută în forma sa sis­te­matizată şi sub nu­mele de
pala­mism, ca în­vă­țătura teologului Grigore Palamas,
care a fost recunoscută de bise­rica greacă la 1341, mo-
tiv pentru care Biserica Orto­doxă i-a dedicat cea de-a
doua săptămână a Postu­lui Mare.4 Se pare că ter­
menul, folosit încă în seco­lul al IV-lea la Părin­ții Bisericii
(la Ioan Chrysostomul și la Capadocieni), apărea în se-
colul al VI-lea în Palestina, în Viețile lui Chiril din Sci-
thopolis, cu referire la sfinți care proveneau din Capa-
docia, şi semnifica în mod particular integrarea repe-
tării continue a rugăciunii lui Iisus în practica de asce-
ză mentală, folosită încă de Părinții pustiei din Egipt,
în ale căror comunităţi solitare şi religioase de asceţi
3
Marele dicţionar de neologisme, 2000, defineşte isihás-
mul drept ”curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele
Athos, potrivit căruia țelul vieții spirituale este să unească
mintea cu inima, „Lăcașul lui Dumnezeu”, unire care se
realizează „coborând”, prin intermediul respirației, mintea
în inimă (< fr. hésychasme)”, iar în Dicţionarul enciclopedic­
(1993-2000) găsim explicaţia următoare: ISIHÁSM ({s} gr.
hesychia  „tăcere, liniște și concentrare interioară”)  subst.
Doctrină mistico-ascetică, apărută în mediile monastice
din Bizanț în  sec. 4-7, și care s-a dezvoltat în Biserica
Ortodoxă în sec. 13-14; în dec. 4 al sec. 14 a fost fundamentată
de  Gr. Palamas. I. încearcă să realizeze unirea omului cu
Dumnezeu prin rugăciuni lăuntrice până la stadiul de a ve-
dea lumina taborică. Evagrie din Pont a inițiat cel dintâi
„Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”, care constă
din invocarea repetată a numelui lui Hristos, pentru ca ast-
fel Dumnezeu să se sălășluiască în om.
4
Arhiepiscop al Tesalonicului între 1347 și 1359. 27
 sta­bilite în deşertul egiptean se regăsesc, cu precă-
dere, originile monahismului răsăritean. Potrivit te-
zelor isihaste, starea de isihie, - adică comuniunea
omu­lui cu Dumnezeu (legătură inițial existentă, dar
deteriorată prin păcatul pri­mor­­dial) - se poate reface
printr-un efort către obținerea purității pri­mor­diale.
”Rugăciunea fără cuvinte”, care poate „fi atinsă prin
credinţă, pocă­inţă, post şi rugăciune”, este definiţia
pe care a dat-o acestei stări părintele Jystin Popovici5
(Благоје Поповић), şi poate servi drept cea mai plau-
zibilă explicaţie a sensului acestui cuvânt. „Dintre toate
virtuţile Dumnezeu a ales isihia”, spune o cugetare.
„Aşa cum o apă mâloasă nu se limpezeşte dacă o tul-
buri mereu, nu poţi deveni monah fără isihie”, preciza
Sfântul Nil din Ancira6.
Isihia are o semnificaţie care depăşeste cu mult
simpla tăcere. Ea poate fi înţeleasă în mai multe feluri,
dupa profunzimea lăuntrică a fiecăruia. După Sfântul
Isaac Sirul, isihia este ”culmea desăvârşirii, mama pocă-
intei şi începutul purificării.”7Acest efort ascetic presu-
pune două trepte conse­cutive: praxisul şi regenerarea
morală. Ele au ca scop urmărirea strictă a pildei unor
monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supune-
rea la privațiuni și probe ascetice, cât şi o supremă con-
centrare interioiară, prin izolare de lumea exterioară,
prin meditație continuă și prin practicarea rugăciunii
mentale (specifică isihaștilor), prin intermediul căreia
se poate ajunge la purificare, resurecție spirituală și ve-
derea lumii divine. Isihasmul consideră că Dumnezeu
poate fi cunoscut, deoarece omul este părtaș la ener-
gia divină increată, adică la harul lui Dumnezeu. Deşi
filosofia isihasmului are la bază învăţătura despre În-
dumnezeire, aceasta este o o practică permanentă a
așa-numitei rugăciuni a inimii sau a minții: Iisuse Hris-
toase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcăto-
sul, o formulă menită a ține trează conștiința bunătății
dumnezeirii și a statutului de creatură păcătoasă, cu
un mod de viață creștin, care este în primul rând­
experiență. În ortodoxie isihia (starea) / isihasmul (miş-
carea) sunt trepte către Îndumnezeire, ceea ce înseam­
nă reunificarea întregii persoane, nu doar a sufletului,
cu Divini­tatea, cu Dumnezeu, prin viziunea energiei
divine. Conform acestei doctrine ascetico-mistice,
5
Благоје Поповић (1894- 1978)- slujitor al Bisericii sârbe,
arhimandrit, doctor în teologie, remarcabil teolog sârb al
sec. XX, canonizat de Biserica Sârbă în 2010. A propovăduit
învăţătura isihastă în Serbia şi Ucraina(Ujgorod, Mukacevo).
Autorul lucrării ”Dostoievski despre Europa şi slavitate”
6
Sfantul Nil din Ancira
7
Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, seria Filocalica, De-
28 isis, pag. 56;
omul poate să recepteze lumina harului (energia ema-
nată de Dumnezeu) prin ascetism și extaz, ajungând la
perceperea ei senzorială. Prin introducerea „rugăciunii
lui Iisus” (rugăciunea minții), se poate realiza o stare de
concentrare a minții în urcușul spre Dumnezeu, însoţi-
tă de o pace lăuntrică, în care sufletul se deschide total
lui Dumnezeu. În tradiţia pustiei isihia e asociată cu
starea de veghe şi cu acea cumpătare duhovnicească,
care are o dimensiune lăuntrică apropiată de cunoaş-
terea Lui Dum­ne­zeu.”Isihia poate trimite şi la starea pe
care o are monahul în chilia sa: ”Isihia (linistea) înseam-
na a sta în chilie cu frica şi cunoştinţa lui Dumnezeu,
ferindu-te şi de pomenirea de rău şi de cugetarea
înaltă.”8 Legea vieţii şi a vieţuirii, spune Sfântul Grigore
Teologul, este ”să ne amintim de Dumnezeu mai des
decât respirăm”. Doar aceasta este singura modalitate
de a ajunge la finalizarea scopului vieții creștine - reali-
zarea unirii cu Dumnezeu, comuniunea cu El și con-
templarea Lui. Aceasta este ideea fundamentală a în-
văţăturii isihaste din toate timpurile, susţinută teologic
și instituționalizată în Biserică, mai întâi, în Сorpus Are-
opagiticum, și apoi în scrierile Sfântului Maxim Mărturi-
sitorul9, predecesorul spiritual al isihaştilor de la Mun-
tele Sfânt, împreună cu Evagrie, Isaac Sirul, și Dreptul
Simeon (Noul Teolog), în special.
Sfântul Munte, prin natura sa, a fost un loc de „isi-
hia / ngr. isyhia, vgr. ésyhia,” şi în acelasi timp ”o matcă
de virtute”. Confesiunea primului pustnic, Sfântul Pe-
tru Athonitul: „ochiul sufletului şi al minţii am ridicat
spre cer, renunțând la casă, părinții, rude de sânge și
prieteni, şi mi-am dedicat o dată şi pentru totdeauna
viața lui Dumnezeu – pentru o Viața întru Hristos„10, a
8
http://www. crestinortodox. ro/editoriale/isihia-tace­
rea-rugaciune-70168. html
9
Jean – Claude Larchet în cartea sa ”Sfântul Maxim
Mărturisitorul-mediator între Răsîrit şi Apus”,apărută la
editura Doxologia în 2010, discută lucrările unuia dintre
cei mai mari teologi bizantini, bun cunoscător al
mentalităţilor Apusului şi Răsăritului creştin.
10
Sfântul Petru Athonitul este primul ascet care s-a nevoit
duhovniceste în Sfantul Munte Athos. Grec de origine,
sfântul a slujit mai întai ca soldat, în armata bizantină, dar a
fost luat prizonier, timp în care în inima sfântului s-a născut
dorinţa de a petrece în singuratate, ca monah. Cu ajutorul
Sfântului Nicolae şi al Dreptului Simeon, sfântul va scapa
din închisoare şi va ajunge monah. Mai apoi va ajunge în
Sfantul Munte Athos, unde va birui toate atacurile demoni-
lor. Prima biografie a Sfantului Petru Athonitul a fost scrisa
de Sfantul Grigorie Palama. Autorul accentua puterea
smereniei şi a ascultării, în lupta cu atacurile demonice şi
cu deznadejdea. (Teodor Danalache http://www. cresti-
nortodox. ro/sfinti/sfantul-petru-athonitul-136826. html)
fost și rămâne regula evanghelică a vieții monahale
pentru toți urmașii săi spirituali. Unul dintre acesti
adepți, dar şi primul biograf al pustnicului, Sfântul
Grigorie Palama, caracteriza viața acestuia plină de
abstinenţă şi tăcere strictă ca fiind într-o continuă ru-
găciune, care ” a transformat inima lui într-un car di-
vin și un al doilea rai, aceasta (inima) fiind pentru
Dumnezeu un loc mai plin de har decât cerul”.
Primele forme de monahism şi asceză monahală,
adică a unui alt mod de a trăi mucenicia, au fost eremi-
tismul şi anaroretismul, mai ales în deşerturile din
Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, unde deja în secolul al IV-
lea, în jurul unor mari părinţi duhovniceşti s-au strâns
mai mulţi ucenici. Teoria mistică de fuzionare a vieții
umane cu divinul, finalizată cu starea de detaşare, a
luat amploare, însă, în secolul XIV în centrele monas-
tice ale Bizanțului și slavilor de sud. Propovăduitorii
acestei învăţături au fost Grigorie Sinaitul şi Grigorie
Palama. Încă din 1325, înainte de izbucnirea conflic-
tului dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, Cuvio-
sul Grigorie Sinaitul a adus isihasmul în Bulgaria.
Ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul proveneau din
Bulgaria şi Muntele Athos, şi erau cunoscuti drept ”si-
naiţi”. Sunt recunoscuţi prin viaţa monahală exem-
plară urmaşii bulgari Theodosie de Tîrnova11 (Tîrnov-
ski), ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul şi conti­nuatorul
tradiţiei, monahul bulgar care a înrădăcinat şi mai
mult isihasmul în pământul bulgăresc, și Sfântul Ie-
rarh Eftimie de Tîrnovo, care avea să ajungă patriarh
de Tîrnovo (1375-1393). În perioada cât a slujit ca pa-
triarh, Tîrnovo a devenit un centru de iradiere a isi-
hasmului în ţările slavone.12 Ideile lui Grigorie Palama
11
Urmaşul lui Teodosie de Tîrnova, Ciprian, fost mitropo-
lit al Moscovei şi întregii Rusii, a fost singurul dintre mitro-
poliţii Rusiei moscovite a sec. al XIV-lea, care nu s-a supus
puterii Hoardei de Aur.
12
este o limbă apărută în veacul al XII-lea la sud de
Dunăre. Este uneori cunoscută și ca bulgară medie. Slavo-
na are la bază limba slavă veche vorbită în sud-vestul Bul-
gariei, din vecinătatea Macedoniei - zonă unde se dez-
voltase Școala Literară de la Ohrid (sec.X). Perioada de
aur a limbii slavone se confundă cu existența imperiului
Vlaho-Bulgar a cărui limbă oficială era, și a Școlii Literare
de la si a scolii literare de la Tîrnova din sec.XIV –XV. Din
slavonă a evoluat ulterior, începând cu veacul al XVI-lea,
bulgara modern.Slavona este folosită ca limbă liturgică
de Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Rusă, Bi-
serica Ortodoxă Sârbă. A fost folosită până în secolul al
XVI-lea și de români ca limbă liturgică și ca limbă oficială,
„de cancelarie”;
şi Grigorie Sinaitul au fost împărtășite și de către pa-
triarhii de Constantinopol Filofei și Callisto.
Un rol esenţial în răspândirea spiritualităţii isihas-
te, în spatiul slav şi în Tările Române, în secolul al XIV-
lea, l-a avut mănăstirea Paroria, ctitorie a Sfântului
Grigorie Sinaitul,şi, începând cu anul 1330, un centru
important al tradiţiei isihaste. Viaţă de obşte sau se-
mi-anahoretică de acolo a dat naştere la două tipuri
de asceză în tradiţia monahală: monahismul cenobiti,
de chinovie sau de obşte, caracterizată prin viaţa în
comun a  călugărilor potrivit unei rânduieli atribuite
„părintelui mona­hismului cenobitic”, (de la grec.
κοινηριοζ, - viaţa în comun), şi monahismul eremitic
(de la grec. αναχορησιι, - pustnicie, viaţa eremitică,
călugărul retras într-un loc ferit de lume fiind numit
pustnic, sihastru, schimnic).
Sf. Pahomie cel Mare (292-346) a fost părintele mo-
nahismului de tip cenobitic  organizat, întrucât el a
fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse
de monahi care urmau o formă de viaţă comună şi
le-a organizat în comunităţi mai mari, potrivit unor
reguli comune bine stabilite. Mai târziu, prin sec VIII,
la Sfântul Munte, viaţa monahală avea să se organize-
ze în cadrul schiturilor13, un mod intermediar de viaţă
ascetă, idioritmică, viețile călugărilor fiind centrate în
jurul rugăciunii și nevoințelor duhovnicești. Aceştia
aveau loc de trai separat, modul de rugăciune fiind
comun, într-un ritm spiritual unitar. Învăţătura lui Nil
Sorski14, care recunoştea schitul ca principala formă
de organizare a vieţii monahale însemna, de facto,
negarea materialismului la care erau expuse mănăsti-
rile mari deținătoare de pământuri, sate, robi etc.
13
În spaţiul românesc, Radu cel Mare vorbeste la 1500
despre un schit la Ostrov, istoricii considerând că el exista
încă de prin secolele XIII-XIV. Schitul Ostrov este primul
așezământ monahal de pe teritoriul actual al României
pentru călugărițe, lucru remarcat în istoricul schitului.
14
Sfântul Cuvios Nil Sorski (1433-1508), (în rus. Нил
Сорский) sau Nil din Sora a fost unul dintre întemeietorii
vieţii monahale de schit (idioritmice) din Rusia, în secolul
al XV-lea, precum şi al mișcării care a contestat legitimi-
tatea existenţei proprietăţilor bisericești. Inițial Nil s-a
alăturat mănăstirii Sfântului Kiril de Belozersk (Lacul Alb),
fondatorul ei, Kiril de Beloozero, fiind cunoscut ca un
susținător al curentului, care se împotrivea ca mănăstirile
să aibă în proprietate pământuri. Nil Sorski a aprofundat
practica rugăciunii inimii în Athos, făcând din chemarea
Numelui lui Iisus centrul rugăciunii sale contemplative.
Şi-a întemeiat schitul în jurul anului 1473, pe malul Râului
Sora, lângă Belozersk. A aprofundat unele idei mistice şi
ascetic, inspirate din viaţa isihastă. 29
 În Serbia, primii şi cei mai vestiţi promotori ai isi-
hasmului – prin modelul pustniciei, caracteristic isi-
hasmului sârb, şi modului pustnic de viaţă - au fost
asceţii sihaştri Gavrilo Lesnovsky, Prohor Pcinisky,
sfântul Petro Korinshski şi Joachim Osogovsky, de la
sfânta mănăstire Osogov din Macedonia. Cuviosul
Joachim din Osogov (Osogovsky) (în jur de 1115) a fost
unul dintre cei patru mari pustnici veniţi de pe melea-
guri bulgăreşti însufleţiţi fiind de învăţăturile lui Anto-
nie cel Mare, începătorul monahismului şi întemeieto-
rul vieţii pustniceşti. Cuviosul Joachim a trăit în secolul
al XI într-o peșteră de pe Muntele Osogov.
Sfântul Sava de Serbia (1169 -1237), părintele istori-
ei spirituale sârbe, şi-a crucificat viața pe altarul du-
blei iubiri - dragostea pentru rugăciunea în singură-
tate și dragoste pentru educația spirituală a poporu-
lui său, fiind legat de „dulcea şi sfânta pustietate”, dar,
mai ales, de leagănul monahismului estic - Palestina,
Egipt, Sinai. El a înfiinţat Biserica Sârbă (ca arhiepisco-
pie de sine stătătoare), deşi a rămas un ferm susţină-
tor şi propovăduitor al asce­tismului de tip ”siniat”.
Același spirit a fost promovat și de Arhiepiscopul Da-
niel al II-lea, dar și de multe alte feţe bisericeşti, repre-
zentante ale trecutului spiritual al Serbiei, a căror cale
spre asceză a trecut prin mănăstirea Hilandarsky. Pe-
rioada cea mai prolifică a isihasmului sârbesc a fost
pe timpul domniei kneazului Lazăr (1371-1389), care a
încercat împăcarea Bisericilor Sârbă şi Bizantină, fapt
care s-a înfăptuit în 1375 în oraşul Prizren şi datorită
eforturilor isihastului Isaia, care se afla în fruntea re-
prezentanţilor de la Muntele Atos. În acelaşi an 1375
în Serbia apar primii monahi-isihaşti din cercul Sfân-
tului Grigore Sinitul de la Mănăstirea Paroria. Vom
menţiona faptul, că sârbii au fost cei dintâi care au
tradus operele Sfântului Grigorie Palama şi l-au cin-
stit ca sfânt încă dinainte de recunoaşterea oficială.
Influenţa isihasmului este vădită şi de arta şi civiliza-
ţia sârbă, la fel ca în întreaga peninsulă Balcanică.
În perioada 1427 – 1459 tradiţia isihastă a luat am-
ploare îndeosebi în regiunea Zeta sub protecţia Ele-
nei Balshici, fiica kneazului Lazăr. Din păcate, nu este
suficient investigată influența călugărilor – ”siniaţi”,
care au pătruns în Serbia prin ţinutul Moraviei, unde
kneazul Lazăr mutase centrul administrativ şi spiritu-
al. Aceştia au fondat în Serbia mai multe mănăstiri,
păstrând astfel, învăţătura Sfântului Grigore Sinitul şi
isihia în sufletul poporului sârb. Această muncă a
pustnicilor–isihaşti a dat roade prin slujurea lui Hristos
a lui Romîlo Ravanitsky, un mare promotor al ”Rugă-
30 ciunii fără cuvinte” a Sfântului Grigorie Siniatul şi cel
care a iniţiat la mănăstirea Ravaniţa primul centru al
monahismului cenobitic sârb. ”Siniaţii” au activat şi în
alte centre precum Lazariţe, Jdrele, Pavliţa Nouă, Liu-
bostina, Resav15. În secolul trecut, persoane remarca-
bile ale Bisericii Sârbe au încercat să mențină și să
continue tradiția de realizare a unirii cu Dumnezeu,
comuniunea cu El și contemplarea Lui. Stareţul Te-
oklit de la mănăstirea Studeneţ, sta­reţul Simeon de la
Mănăsti­rea Dajbabe și maica Stepanida, o simplă fe-
meie din localitatea Vraka de lângă Skadra, fericita
Stevka Djurdjevici, care, după expulzarea sârbilor din
Albania (1933) a locuit singură într-o localitate din re-
giunea Kosovo, într-o smerenie şi ascultare deplină, -
sunt doar câteva modele de slujire lui Dum­nezeu şi
de comuniune cu Acesta. Maica Stepanida s-a stins
din viaţă în 1945, în urma unor răni din război, lăsând
urmaşilor manuscri­sele sale de o profunzime spiritu-
ală şi duhovnicească deosebită. În secolul XX isi­
hasmul sârb îmbracă haina stăreţiei, venită, probabil,
de la forma de manifestare a acestuia în Rusia.
Tradiția isihastă s-a ramificat în toate țările Ortodo-
xiei - Bulgaria, Serbia, Tarile Romane, Georgia, dar prin-
cipalul focar, principală matcă a isihasmului în perioa-
da postbizantină a fost Rusia.
Teofan Zăvorâtul consideră că Rugăciunea lui Iisus
este neapărat necesară şi pentru laici. O tradiție simi-
lară cu cea a celorlalte Biserici orientale a existat de
timpuriu în Biserica Georgiei, dar mai târziu isihas-
mul (învăţătura lui Grigorie Palama, Serghii de Rado-
nej, Paisie Velicikovski), nu a fost acceptat de către Bi-
serica Georgiei, aceasta căutând să păstreze caracte-
rul național al mişcării. Isihasmul timpuriu se reflectă
în lucrările călugărilor Evagrie Ponticul, Sf. Nil din Si-
nai, Marcu Ascetul, Sfântului Ioan Casian.
Deşi nu există mărturii arheologice confirmate, se
consideră că şi în spaţiul românesc, de timpuriu, au
existat persoane care și-au trăit viața în izolare după
exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos
în deșert, modul de viaţă emerit fiind esenţial în viaţa
călugărimii. Drept model aceastui mod de viaţă a slu-
jit Sf. Antonie cel Mare, socotit a fi întemeietorul vieţii
monahale şi cel mai reprezentativ ascet pentru duhul
vietii calugaresti, care a trăit ca eremit (sihastru, pust-
nic) din 312 până în 356 d. Hr. în adancul desertului, pe
muntele Kolzim16, urmat apoi de Sfântul Pavel Tebeul.
15
Исихазм у сербов, http://spasskij. ru, 11. 01. 2013;
16
Acest tip de monahism se numește eremitic („după fe-
lul eremitic”) sau, în limbajul bisericesc ortodox româ-
nesc, pustnicie (sau sihăstrie);
 Mai târziu, bătrânul Onufrie care a sihăstrit la schi-
tul Cârnu, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului şi Sta-
reţul Paisie de la Mănăstirea Neamţu vor constitui trei
cazuri de pelerini ai transfigurării monahale împlinite
în Carpaţi.

Summary

The Serbian Hesychasm and the Model of Isolation

Hesychasm (Greek, from hesychia - quiet, silence) -

is an ancient tradition of spiritual practice, underlying
Ortodox Ascetism and includes a full complex of ide-
as about man, about his mind and activity. Hesyc-
hasm is also the theology of St. Gregory Palamas, na-
med Palamism, recognized by Greek Church in 1341.
The law of life and living, says St. Gregory Palamas, is
to „remember God more often than we breathe”. The
Hesychasm tradition spread in all Ortodox countries:
Bulgaria, Serbia, Romanian Principalities, Georgia, but
the principal focus, principal layer of the Hesychasm
during post-Byzantine period was Russia. The first
and best known promoters of Hesychasm in Serbia
- by solitary life, characteristic for Serbian Hesychasm
- were hermit ascetics St.Gavril Lesnovski, St. Prohor
Pcinski and St. Joachim Osogovski from the monas-
tery of Osogovo, Macedonia.
Key words: Hesychasm, Palamism, Bulgaria, Ser-
bia, Romanian Principalities, Georgia

31
 Carmen Dărăbuş
Orhan Pamuk. L’homme et la ville
Motto : « Tous ce qui sont pressés par le désir
de trouver un sens à leurs propre existence es-
saient se rendre compte, au moins une seule fois
dans la vie, qu’elle est la signification du temps et
du lieu de leur naissance » (O. Pamuk, p. 11).
Le départ de soi et le retour en soi dans les écrits à
caractère de mémoires, suivent, normalement, le tra-
jet du côté de la maturité vers le monde de l’enfance,
en alternances destinées à clarifier états et destinées,
ainsi que la multiplications des perspectives, en te-
nant compte de l’espace et de temps est un compo-
sant naturel de l’acte de se rappeler. La mélancolie,
expression de l’esprit oriental et apanage des esprits
contemplatifs, peut estamper ou, au contraire, peut
amplifier les perceptions, jusqu’aux plus fines
nuances, selon la nature individuelle du narrateur  :
« La mélancolie se présente, dès le début, comme un
épiphénomène de la vocation contemplative : La per-
ception d’un objet, conjuguée à l’intuition de la dis-
tance qui te sépare de celui-ci, t’offre inévitablement
à la mélancolie » (Pleşu 2003: 72) ; quand l’évocation
est doublée par les données d’un artiste d’exception,
elle devient communication émotionnelle par la-
quelle il peut se connaître soi-même.
Le livre d’Orhan Pamuk, Istanbul. Amintirile şi oraşul
(Istanbul. Les souvenirs et la ville) est une alternance
d’espaces et de micro-espaces, où l’univers de la fa-
mille, pas mal de fois entraîné en relations convul-
sives, s’insère dans le topos d’un Istanbul en plein
processus de modernisation après les réformes de
Mustafa Kemal Atatürk – tout sous la magie d’un eter-
nel Bosphore, qui semble avoir le pouvoir à sortir la
ville et les événements de la tyrannie du temps histo-
rique : « Although by the end of the 18th century the
intellectual frontier between the Ottoman Empire an
Europe had broken down and western ideas and
ideals had penetrated into this state, the great majo-
32
c.darabus@gmail.com
rity of the population, being cut off by its illiteracy
and immobility, knew nothing of these revolutionary
thoughts » (Sugar 1996: 8). D’ailleurs, sur ses rives,
avec le XVIIIe siècle, l’élite ottomane va construire ses
fameuses manoirs en bois, utilisés surtout comme ré-
sidences d’été et qui vont constituer, dans le XXe
siècle, celui de l’exaltation du nationalisme, repères
de l’architecture turque-ottomane, à côté de villages
grecs de pêcheurs, ainsi que même discrètement,
l’hétérogénéité est une traite constante de cet es-
pace aux confins des civilisations. La structure de
l’our­dis­sage de ses mémoires a trois importantes pers-
pectives, nuancées à leur tour : celui de l’auteur, celui
des gens d’Istanbul (simples habitants, membres de
la famille, artistes, gens qui occupent l’espace de la
culture) et celui des artistes-voyageurs (écrivains et
peintres).
Le dédoublage, comme expression précoce à
vivre la mélancolie, est présente dès les premières
pages du livre : « A l’époque de mon enfance j’ai cru,
beaucoup d’années, que quelque part, sur les rues
d’Istanbul, dans une maison qui ressemblait à la
nôtre, vivait son existence un jumeau, peut-être un
autre Orhan, exactement comme moi » (Pamuk 2011 :
7). Ce dédoublage devient une forme de voyage qui
lui assure le confort intérieur généré par le rapport
avec un fort lieu investi affectivement, protéique lui-
même, cosmopolite, en gardant les traces de la gloire
ottomane en plein processus d’occidentalisation  ;
« rêver aux yeux ouverts », le dégoût pour le monde
vulgaire des adultes trop réalistes indiquent une pré-
maturé prédisposition vers l’univers compensative
de l’art. Son voyage est une herméneutique dans les
ventres cachés de la ville, qui devient, comme chez
les écrivains réalistes ou chez les écrivains natura-
listes, une entité qui reçoit des caractéristiques hu-
maines, sauf que l’expression du détail est d’une raf-
finée poésie, comme produit des échos intérieurs  :
« je sais que ce que définit ma personnalité est le fait
que je suis toujours resté attaché de la même maison,
de la même rue, du même paysage et de la même
ville, dans la même mesure que leurs personnalités
créatrices [Conrad, Nabokov, Naipaul] se sont nourri
d’exile et d’errance » (Ibidem : 11) ; destin individuel et
destin collectif fusionnent, tôt, dans un creuset, de-
venu piège fertile et source du filon artistique.
Son univers domestique semble être un
passage de l’univers urbain ; l’espace à loger n’a pas
été une expression de l’être profond, destiné à une
réelle fonctionnalité comme prolongement d’une ci-
vilisation stabilisée, mais l’une en transformation –
véritable musée des tendances d’occidentalisation
qui suggèrent la prospérité, espace démonstratif qui
se modifie au même temps à ceux qui l’habitent,
parce que « Nous pouvons parler sur le quartier
chaque fois qu’un certain numéraux de subjectivités
s’entretis­sent par la médiation obligée d’une assem-
blé de rue, murs et places publiques » (Sansot 2004:
385). Dans un tel décor, le respect pour les prescrip-
tions de la religion ne semble plus nécessaire, se di-
lue, et le non-respect semble moins scandaleux par
les ignorer. Les manoirs en bois des pachas, sauvés
de démolitions et d’incendies, deviennent des occa-
sions à évoquer la gloire ottomane, les racines géné-
ratrices de mélancolies, mais qui sauvent les esprits
sensibles du danger de l’aliénation  : «  Le sentiment
de la mélancolie, qui se blottît dans la ville qui ne
pouvait se détacher en aucune manière, me souve-
nait que si je ne voulais pas d’être accablé par un ter-
rible ennui, comme je sentais parfois que cela se
passe, quand la grand-mère écoutait de la musique
turque traditionnelle, en soulignant sans se rendre
compte le tempo à points des chaussures, je devrais
rêver » (Pamuk 2011 : 41). Le souvenir en blanche et
noir de la ville de l’enfance alterne l’espace intérieur
avec l’extérieur, la succession des images se passent
dans le tempo d’un film Vintage, l’opacité de la nuit
sauve l’intimité, connue seulement par ses habitants,
des indiscrets regards des étrangers, surtout des Oc-
cidentaux, en quête d’exotisme, sans pitié dans les
comparaisons connues et inconnues, la réception de
l’espace étant rapportée à un Occident prospère. La
chute en disgrâce ne chasse pas sa beauté : « Un autre
aspect se lie de la simplicité pleine d’humilité mani-
festée par l’architecture ottomane, même dans
l’époque la plus grandiose, la plus éclatante. La mé-
lancolie de survivre à un grand empire, le fait que les
habitants de la ville sont condamnés à un genre de
perpétuelle pauvreté par rapport à l’Europe qui, géo-
graphiquement, ne se trouve pas de tout loin, comme
si ils étaient été touchés d’une maladie sans remède,
nourrissent l’esprit introverti de la ville (Ibidem : 56-
57) – de telle sorte que l’une des sources de la mélan-
colie est l’humilité du perdant dans un certain mo-
ment de l’histoire.
Situés à la frontière entre l’Orient et l’Europe, à
multiples racines, à occidentales aspirations, les habi-
tants du cosmopolite Istanbul, habité par les Turcs,
les Grecs, les Juifs et par autres ethnies, ressentent
dans un plus haut degré que les habitants d’autres
coins de la Turquie, plus conservateurs, la déchirure
intérieure. La fin du XIXe siècle apporte une insertion
plus forte de la modernisation ; le centre de la ville est
dominé par les hauts bâtiments des fonctionnaires,
surchauffés tour à tour par la pauvreté, explosion dé-
mographique et batailles perdues, de la dilution de
l’influence dans les Balkans. A côté des pachas, le
monde des fonctionnaires ottomans du sérail se re-
tire, en créant une véritable «  civilisation du Bos-
phore », appelée comme ça par Abdülah Şinsai Hisar,
brillant mémorialiste de la première partie du XXe
siècle ; leur vie devient de plus en plus discrète, inac-
cessible à ceux considérés extérieures à leur fraterni-
té, discrétion qui provoque du mystère, idéalisation,
au-delà de l’effroi de la décadence, du refus de
l’adaptation : « J’aime me laisser accabler de tristesse
pour ce monde-là déjà disparu, où je me trouvais
dans l’impossibilité à pénétrer et je me met en colère
à cause de l’écrivain, qui, en languissant pour le pas-
sé, joue de n’observer pas les aspect démoniques,
maléfiques de l’univers perdu, ourdis par dégoût, fai-
blesse humaine, force, pouvoir  » (Ibidem  : 71). Les
nouveaux fonctionnaires de la République, les nou-
veaux riches se sentaient à la page pas avec le monde
occidentale seulement en habitant aux étages supé-
rieures des immeubles récemment construites (le cas
du bloc Pamuk, propriété de la famille où il avait pas-
sé son enfance et où l’auteur-même vit encore), in-
différents à la coûteuse rénovation des manoirs en
bois trouvés sur les rives du Bosphore, véritable mu-
sée en plein air. Parallèlement y existait un monde
libre, content de soi-même, extrayant les rythmes de
la vie des racines de la tradition, dont la mélancolie
ne venait pas de l’aliénation provoquée de change-
ment, mais de la nostalgie des calmes temps de jadis,
qu’il ne voulait pas la masquer par des attitudes so-
ciales non-greffées encore dans leur structure  : «  A
Cihangir, où nous allons nous déménager (pendant 33
 que nous devenons de plus en plus pauvres), j’ai ap-
pris pour la première fois qu’à Istanbul y existait une
vie de quartier, que sur l’étendu de la ville existaient
des archipels où tout le monde connaissait tout le
monde, de près ou de loin, où on ne se voyait pas
l’anarchie des appartements des blocs, où personne
ne connaissait personne, où ceux qui mourraient et
ceux qui festoyaient n’avaient aucune idée les uns
des autres, fermés comme il étaient entre quatre
murs » (Ibidem : 108) – un monde qui ne veut prouver
rien d’autre que ce qu’il était, une stable base au-delà
de positions socio-financières récemment gagnées
et où la famille ou l’individu revenait comme vers une
stable matrice, destinée à exorciser, prêt à effacer la
lourde ombres des complexes. Retourné, ensuite,
dans le bloc Pamuk, qu’il n’avait quitté ni après la
gloire du Prix Noble, l’auteur parle sur la nature de
l’attachement pour une maison pas grâce au charme
de l’intérieure, mais « grâce au fait qu’elle représente
le centre du mon imaginaire monde. Ma mélancolie
de jadis cachait, indirectement, confusément et
d’une manière enfantine, l’intuition des scènes entre
les parents, ainsi que les grandes disputes pour la for-
tune qui vont éclater en famille » (Ibidem : 112) ; les
avatars de l’histoire personnelle et ceux de l’histoire
collective ont le rôle à dissoudre des énergies ou,
plus rarement, de les catalyser subtilement vers la su-
blimation en expression artistique.
Utilisant la technique du détail, le peintre alle-
mand (à origines françaises et italiennes) Antoine-
Ignace Melling, né en 1763, vivifie les lumières et les
ombres de la ville, capte le spécifique et l’inédit, son
œuvre plastique dépassant l’intérêt esthétique  ; il
passe plus de dix-huit ans à Istanbul, premièrement
dans la faveur des élites, ensuite ignoré par celles-ci.
Travaillant comme « consultant artistique » et « déco-
rateur d’intérieures » dans les palais et dans les ma-
noirs, il utilise des éléments orientaux, auxquels il y
ajoute, discrètement, des formes du confort occiden-
tal, en effet l’essence de ce monde des confins des
civilisations, et ses tableaux ont des let-motifs qui as-
surent leur identité et leur unité : « Les cyprès, prota-
gonistes indispensables du jardin islamique tradi-
tionnel et du Paradis dans la peinture islamique, se
retrouvent dans les peintures réalisées par Melling
sur le Bosphore aussi, comme quelques délicates et
grave taches, qui donnent au paysage une harmonie
chargée de poésie, en occurrence avec les miniatures
iraniennes » (Ibidem : 89). A côté des habitants de l’Is-
34 tanbul, les artistes-voyageurs contribuent à la créa-
tion d’une mythologie intérieure, où le simple décore
se fonde dans la tension de l’émotion et où les frag-
ments absents sont compensés par cette-ci. Lamar-
tine écrit une Histoire de la Turquie, suspectée de sub-
jectivisme et qui semble être écrite à l’ordre du sultan
Abdülmecit ; une partie des Voyages en Orient est dé-
dié, par Gérard de Nerval, à la ville d’Istanbul. Son
voyage oriental du milieu du XIXe siècle est fait ayant
comme état d’esprit la mélancolie provoquée surtout
par l’échec érotique vis-à-vis de l’actrice Jenny Colon.
Il observe l’exotisme de la ville, le mélange d’Orient
et d’Occident, la frénésie cosmopolite du Boulevard
Istiklal Caddesi (Boulevard de l’Indé­pen­dance) et qui
lui rappelle le Paris, boulevard borné par la Place Tak-
sin qui accapare le vieux cimetière et qui est l’expres-
sion d’un pittoresque oriental traditionnel. L’un des
chapitres porte le nom de La mélancolique prome-
nade du Gautier à travers les quartiers périphériques ;
collègue de génération avec Nerval, avec lequel il vit
une stimulatrice amitié intellectuelle, Théophile Gau-
tier s’érige, pendant soixante-dix jours, en feuilleto-
niste. Son livre, Constantinople, « est le meilleur parmi
les livres écrits sur l’Istanbul dans le XIXe siècle après
Constantinopoli, le livre de l’écrivain italien Edmondo
de Amicis, qui va apparaître en vingt-cinq ans, à Mi-
lan » (Ibidem : 281-282). Il a réussi à offrir une origi-
nelle vision, bien qu’il ait comme point de départ le
même axe stéréotypé  : le sultan-les femmes-les ci-
metières, transformant les quartiers périphériques
en ruine, les maisons en bois et en pierre, les cime-
tières gardés par des cyprès – le charme d’un monde
qui n’a pas encore été envahi par la civilisation du bé-
ton et retrouvée après une centaine d’année par
Orhan Pamuk – en objectifs touristiques méritant
d’être pris en compte, comme parties importantes de
l’identité de la ville. La facilité de la tonalité journalis-
tique est trompeuse, parce que l’approche générale
est pleine d’une généreuse compassion, soutenu par
une expression plastique, parnassienne, fondée sur
la matérialité de l’image, sur le détail descriptif, Gau-
tier ayant comme rêve de la jeunesse (et O. Pamuk
aussi) de devenir peintre. Dans la même période, au
milieu du XIXe siècle, arrive à Istanbul Gustave
Flaubert, accompagné par son ami, le photographe
et l’écrivain Maxime du Camp. Comme chez Nerval, la
ville turque était la dernière étape du voyage en
Orient (Egypte, Jérusalem, Liban), dans un Orient à
des images brutales, d’un mysticisme difficile à com-
prendre de l’extérieure, d’un exotisme devenu fati-
guant ; son point de vue est sincère, à profonde com-
préhension pour la nature humaine, indépendant de
race et d’ethnie. Lui-même est bien touché par une
soit-dite «maladie honteuse » contractée au Liban et
dont il fait une véritable débat dans le cadre de la re-
lation Orient-Occident. Il est considéré par les habi-
tants de la ville l’écrivain occidental qui a écrit les plus
beaux mots sur les cimetières de la ville, source et ob-
jet de mélancolie, comme les manoirs en bois : « Il a
été le premier qui o observé que les pierres tombales
se fonçaient dans la terre et disparaissaient au fur et à
mesure qu’elles vieillissaient, aussi que les souvenirs
sur les morts, qui étaient, peu à peu, oubliés  » (Ibi-
dem : 361-362). André Gide avoue, au début du XXe
siècle, avec une honnêteté un peu encombrante,
qu’il n’aime pas cette race et que le voyage est deve-
nu la certitude de la supériorité de la civilisation occi-
dentale ; il n’y a aucune trace de mélancolie dans ses
mémoires, mais seulement un mépris mal censuré
pour les mœurs turques, à un plus d’ironie pour les
vêtements.
Orhan Pamuk évoque des écrivains turcs dont les
œuvres ont leurs racines dans la profonde solitude
mélancolique : Yahya Kemal, Reşat Ekrem Koçu, Ab-
dülhak Şinsai Hisar, Ahmet Hamdi Tanpinar, Ahmet
Rasim pour lesquels la ville est surtout passé, mais les
sens de la mélancolie sont influencés par le symbo-
lise français aussi (les quatre premiers) et du roman-
tisme français hugolien le dernier, de la nostalgie mé-
taphasique sans une cause détectable, de la mélan-
colie pour une platonicienne patrie des idées: «  Au
même temps avec la notion de littérature moderne,
la culture française les avait inculqué la notion d’au-
thenticité, d’originalité, d’exactitude » (Ibidem : 139),
ainsi que c’est inhérente l’apparition d’un conflit inté-
rieur lié à la possibilité d’être au même temps mo-
dern (donc, occidental) et authentique (donc, orien-
tal) – d’ici une spéciale expression de la tristesse an-
cestrale combinée avec le sentiment de la trahison
de sa propre nature. Leur vie solitaire, énigmatiques
comme les vieilles rues de la ville, est évoquée en
consonance avec les drames personnels en
connexion aux changements politiques et au refus de
l’opportu­nisme. Reşat Ekrem Koçu, l’auteur de l’Ency-
clopédie de l’Istanbul – rédigée plutôt comme une
description d’un musée émotionnel que suivant les
rigueurs de la science et qu’il veut le surprendre dans
ses vifs hypostases, avait passé une grande partie de
sa vie dans un des manoirs en bois, dont la déchirure
il avait assisté, qu’à la fragmentation de la solidarité
familiale: « Comme se passe en telles situations, quand
le manoir en bois avait fini d’être vendu, comme suite
de la détérioration de la position financière de la fa-
mille et des conflits qui la tourmentaient, Koçu ne
s’est pas rompu de son milieu  » (Ibidem  : 194), en
continuant à vivre dans la même place, resté fidèle au
lieu et à l’idéologie, en refusant discrètement celle-là
qui a fondé la République; la décision d’étudier l’his-
toire à Istanbul en plein décadence du pouvoir otto-
man est « une expression de son esprit mélancolique,
orienté vers le passé  » (Ibidem  : 194). D’ailleurs, la
complexité d’une ville assez hétérogène n’accepte
pas les classifications en suivant les rigueurs occiden-
tales, prisonnier de l’hésitation entre Orient et Occi-
dent, qui constitue son charme dans les trajets réels
et imaginaires, dans les traces, dans les spontanés
éclats vers la ré-européanisation d’un espace agglu-
tiné, Constantinople-Istanbul, dans la mélancolie
pour le « l’espace paradisiaque », le nom donné par
Melling à la civilisation du Bosphore, mythisée et ré-
mythisée par la perspective du Corne d’Or, parce que
la civilisation républicaine est « seulement une imita-
tion de deuxième degré, pâle et misérable, de la civi-
lisation occidentale  » (Ibidem: 267). La souffrance
soufiste pour quelque chose pour toujours perdue, le
sens arabo-turc du mot hüzün alterne avec la melan-
koli byzantine, le désir caché pour la civilisation de
Constantinople, avec la superposition apportée plus
tard par la culture romantique et symboliste fran-
çaise d’une éthérée tristesse, comme refus à s’adapter
à un décevant monde réel.
L’état d’esprit de l’Istanbul est synthétisé dans le
chapitre Hüzün, melankoli, tristesse – mélancolie asia-
tique-orientale, byzantine et occidentale à réverbé-
rations collectives, au-delà des passagères expé-
riences individuelles - un melting-pot euro-asiatique
à origines dans le mysticisme islamique, dans l’extinc-
tion de la splendeur byzantine, dans l’art romantique
et symboliste européen: « La mélancolie représente,
à Istanbul, tant un accentué sens de la musique au-
tochtone, un mot essentiel pour la poésie, qu’une
certaine perspective sur la vie, une certaine état d’es-
prit et, généralement, tout ce qui suggère le matériel
qui rend la ville ce qu’il est » (Ibidem : 115) parce qu’il
est l’expression des changements dramatiques, de la
grandeur et de la décadence  spécifiques aux em-
pires, des permanentes ré-modélisations qui tradui-
sent l’espace urbain, plus permissif que l’espace rural
conservateur, les tourmentes de l’histoire : « Chaque
mouvement qui s’opère dans la société – soit lent et
graduel, soit prompt et subit – déforme et réadapte 35
 ou dégrade de façon irréparable le tissu urbain, sa to-
pographie, sa sociologie, sa culture institutionnelle,
sa culture de masse et son anthropologie” (Catalán
2011: 2). Synthèse des vagues de l’histoire (des civili-
sations et des cultures qu’on y suppose), l’Istanbul, en
dépit du désir de modernisation, ne désire pas deve-
nir une colonie occidentale, l’effort de libération de la
tyrannie de la mélancolie est sans finalité, devenant
un trait fertile de la spécificité turque.

Bibliographie

1. Catalán, Rocío Peñalta (2011). La ville en tant que corps : méta-

phores corporelles de l’espace urbain în „Trans – Revue de litté-
rature générale et comparée, no. 11, Paris: Presse Sorbonne
Nouvelle.
2. Pamuk, Orhan (2011). Istanbul. Amintirile şi oraşul. Iaşi: Ed. Po-
lirom. Trad. din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu.
3. Pleşu, Andrei (2003). Pitoresc şi melancolie. Bucureşti: Ed. Hu-
manits.
4. Sansot, Pierre (2004). La Poétique de la ville. Préface de Mikel
Dufrenne, Paris : Payot&Rivages.
5. Sugar, Peter F. (1996), Nationalism and Religion in the Balkans
since the 19th Century, University of Washington, The Henry
M. Jackson School of International Studies.

Summary

Orhan Pamuk. The Man and the Town

The space is, implicitly, also the expression of a ci-

vilization or of a succession of civilizations. The lands-
cape as a mood in literature takes, in the period of
the Romanticism, various nuances; the Orhan Pa-
muk’s book Istanbul. Amintirile şi oraşul (Istanbul. Me-
mories and the City) it is a reflection of some memo-
ries’ fragments having an echo in the interior life ar-
tistically transposed, where the subjective evocation
of the author becomes a frame for others evocations
of some foreign artists-travelers, on the search of the
exotic. Alternating the relics of the Ottoman glory,
the tradition with the strong westernizing, Euro-
peanizing tendency, the material images are anima-
ted by emotion, which is gravitating around the leit-
motiv of melancholy – in her oriental, byzantine-Le-
vantine and western-French components.
Key-words: Istanbul, melancholy, glory, deca-
dence, tradition, modernity, art.

36
INTERVIU

37
 Lavinel Orza
DUMNEZEU NU A MURIT IN LEVANT
Interviu cu editorul revistei „Carmina Balcanica”
din Craiova, Dan Anghelescu
Fiecare  are un drum pe care poate fi condus, dar
nu i se poate crea alt drum decât acela pe care  e
chemat să meargă
1.L.O.: Sub semnul dialogului. Oaspete de onoare,
invitat special Dan Anghelescu
Domnul Dan Anghelescu poet şi eseist, membru
al Uniunii Scriitorilor, al  Uniunii Ziariştilor Profesio-
nişti din România, brăilean de origine. Sunteţi un
nume cunoscut, recunoscut în ţară şi în străinătate,
profesor la Facultatea de  Jurnalistică. Sunt onorat de
prezenţa d-voastră!
D.A.:
Vă mulţumesc. Ce aş putea să vă spun... Aţi spus
foarte multe lucruri, fiecare dintre acestea merită o
oarecare detaliere. Despre literatura pe care o scriu
nu aş prea vorbi eu acum, pentru că de obicei e bine
să vorbească criticii despre ea. S-a scris bine, dar lite-
ratura este în general o chestiune care ţine mai mult
de posteritatea decât de prezent, cu atât mai mult cu
cât se pare că ceea ce se cheamă literatură în  clipa de
faţă se citeşte foarte puţin. Ceea ce însemană că şi
noi, care facem cât de cât cultură, şi cei care facem
învăţământ, să spun aşa, nu ne-am făcut prea bine
datoria, dat find că  generaţiile tinere citesc prea pu-
ţin. Dacă ar fi să vorbim despre literatură să spunem
că ceea ce se întâmplă în clipa de faţă în literatura ro-
mână are şi nişte lipsuri sau se găsesc acolo şi nişte
lipsuri foarte mari. Suntem ieşiţi de aproape două de-
cenii din, să zicem aşa, din totalitarismul comunist,
totalitarism în timpul căruia la un moment dat litera-
tura română era pe cale de dispariţie sau la un mo-
38 ment dat chiar dispăruse cu totul, pentru că se dorea
orza.lavinel@gmail.com
ca România să devină o gubernie rusească. Se dorea,
deci, să uităm cine suntem, să uităm că suntem o in-
sulă de latinitate aici în Levant. Să uităm că am avut o
istorie şi mai ales că avem o cultură milenară atât cât
este ea sau cât a putut să fie, dar care în timp a oferit
lumii valori, valori recunoscute. Poate nu suficient de
cunoscute, că întodeauna am avut o problemă de a
ieşi din spaţiile geografice ale României şi de a intra
într-o zonă a culturii vestice, cumva. Nu am fost foar-
te favorizaţi de istorie, aşa cum spunea un filozof al
istoriei. Pntru noi, ca pentru tot sud-estul Europei, is-
toria s-a mişcat tot timpul şi nu în binele nostru.
Avem, de fapt, o istorie tragică, la fel ca tot ce trăieşte
şi tot ce scrie, ce respiră în Balcani, în Levant mai bine-
zis, pentru că Balcanii suntem şi noi, iar dacă geogra-
fic nu suntem balcanici, totuşi toată cultura din spa-
ţiul acesta carpato-danubiano-pontic are o ampren-
tă cu totul şi totul aparte faţă de tot ceea ce este estul
Europei şi centrul Europei în  aşa-numită Mittel Euro-
pa. De ce? Pentru că într-un fel la noi se spune că toţi
ne tragem de la Roma. Într-adevăr ne tragem din lu-
mea latină, din civilizaţia latină, dar ne tragem şi din
Bizanţ mai degrabă din Bizanţ decât din civilizaţia la-
tină, care a avut o componentă aş spune mai degrabă
civilizatorie decât originară. În sensul că marea cultu-
ră greacă, acea mare cultură despre care Friedrich
Nietzsche spunea că ţine în mână, de fapt toată cul-
tura Europei, cultura de astăzi a civilizaţiei europene.
Această mare cultură greacă care începea cu Homer
dacă vrem,  cu Pindar, cu filozofi ca Parmenide, Pla-
ton, Aristotel. Toată această mare cultură deci avea şi
o amprentă care vine şi de aici, din zona Carpaţilor.
Pentru ca să nu uităm că Orfeu, tracul Orfeu a fost de
aici de undeva. Să nu uităm că tot un mare poet trac,
Eumolb, se află undeva la originea misterelor eleuzi-
ne. Să nu uităm că însăşi marea tragedie antică, acel
monument al culturii europene tot de aici din zonele
acestea se trage, spirtualmente vorbind. Tracii au fost
o mare civilizaţie, o civilizaţie străveche de la care noi
am primit foarte mult şi eventual ne-am întâlnit cu
ceea ce se întâmpla în  Grecia antică, Grecia unei mari
culturi. Deci într-un fel această amprentă se află şi la
noi şi porneşte de la noi, dar ea s-a extins prin Bizanţ
asupra întregii zone a Levantului, pentru că aşa îmi
place să o numesc, că dacă aş spune numai Balcani e
o zonă foarte restrânsă ori spiritualiltatea balcanică  civilizaţia vestică care este o hipercivilizaţie, dar care
este ceva mult mai întins decât zona Balcanilor şi ea
ne caracterizează într-un fel pe toţi, pentru că într-un
fel  toţi avem aceeaşi tragică istorie care aşa cum se
vede se mişcă şi azi în zona unor mari tragedii. Noi
suntem nişte ţări fericite pentru că în acest moment
există aşa-numită marea civilizaţie a Vestului. Marea
civilizaţie care ne priveşte cu anume suficienţă pe noi
toţi. Suntem sau vrem să fim într-o reuniune euro-
peană. Această uniune europeană este din ce în ce
mai ciudată, cel puţin în România am constatat lucrul
acesta chiar în ultimele luni de zile. Aşa că începem să
ne întrebăm dacă nu cumva cei care afirmă că Uniu-
nea Europeană ar putea să devină o nouă uniune so-
vietică. Ne dă de gândit. Avem suficiente raţiuni pen-
tru treaba asta, dar în acelaşi timp se vorbeşte şi des-
pre o ciocnire a civilizaţiilor. Hungtinton o spune
foarte clar. După aşa-numitul de la Hegel trâmbiţat
sfârşit  al istoriei, au urmat alte previziuni catastrofice,
sfârşitul filozofiei, sfârşitul omului, sfârşitul literaturii,
sfârşitul ideologiilor, în fine, şi constatăm că acest
sfârşit al ideologiilor nu ne-a adus deocamdată nimic
nou. Din contră, mai degrabă un fel de confuzie a mo-
dalităţilor în care gândim prezentul şi gândim viitorul.
2.L.O.: O viaţă dedicată scrisului. Viaţa şi scrierile. Un
om deosebit care şi-a dedicat întreaga existenţă cărţii şi
creativităţii literare. Dan Anghelescu.
Sigur. Scrisul este o datorie pe care cei care o re-
simt ca atare cărora cel de sus le-a dat harul de a se
putea exprima. Deci este o datorie prin care încercăm
să deschidem ochii celorlalţi asupra noastră,  asupra a
ceea ce a fost, asupra a ceeea ce suntem pentru că
după cum spuneam cu altă ocazie comunismul care a
venit peste noi, şi n-a venit chiar singur, ci chiar cu un
oarecare ajutor venit din vest. Acest comunism a fost,
de fapt, un război împotriva memoriei pentru toţi ab-
solut. Toţi trebuia să uităm foarte mult şi mai ales să
uităm cine suntem, să devenim cu totul altceva. Aceas-
tă uriaşă şi mincinoasă, falacioasă utopie revenea în
spiritul unei lumi viitoare care ar fi fost o lume a mari-
lor fericiri pentru toţi. De fapt, a sacrificat milioane şi
milioane de oameni fără ca ea să le aducă nimic. Ba
din contră,  a compromis  grav cel puţin prezentul Le-
vantului nostru şi nici semnele viitorului nu sunt prea
surâzătoare în clipa de faţă. Este un bilanţ destul de
complex pe care mi l-aţi făcut, dar cred că cel mai im-
portant ar fi să vorbesc despre revista „Carmina Bal-
canica”. Şi am să vă spun şi de ce. Vorbeam despre
aşa cum  spuneau nişte filozofi pe la începutul secolui
XX, toate civilizaţiile au şi o perioadă în care decad.
Nici civlizaţia vestului nu e scutită de un asemenea
amurg şi ca atare se vorbeşte în toată  Europa, şi este
şi normal să se vorbească astfel, de o mare criză spiri-
tuală pe care o traversează vestul în clipa de faţă. Am
putea spune că vestul care priveşte Levantul nostru
cu o anumită suficenţă, ca să nu spun mai mult, cu o
superioritate nu todeauna justificată. Cei din vest uită
că au învăţat să folosească furculiţa şi cuţitul de la Bi-
zanţ, Bizanţ la căderea căruia tot acest vest a avut un
aport deosebit. Aşa cum un aport deosebit a existat
şi după al doilea război mondial, când iarăşi vestul a
ştiut să manevreze lucrurile în aşa fel încât estul a ră-
mas exact în aceeaşi tragică situaţie cum a fost cam
de două milenii încoace. Vorbind despre „Carmina
Balcanica”, această revistă s-a născut exact din sursa
acestui timp care trece. Care trece  şi care distruge.
Francezii au o vorbă: „Tout passe, tout casse, tout las-
se” - Totul trece, totul se distruge, totul cade în uitare.
Sunt zone spirituale şi Balcanii împreună sunt o anu-
mită asemenea zonă în care spritualitatea este mult
mai înaltă în clipa de faţă, cu toate mizeriile materiale
pe care le traversăm, cu toată istoria noastră neferici-
tă, cu toate economiile noastre care sunt aşa cum
sunt, dar cultura şi spiritualitatea au o altă dimensiu-
ne. Dacă vestul, să zicem, folosind expresia lui Friedri-
ch Nietzsche, este dominat de ceea ce se cheamă o
gândire calculată, o gândire care din punct de vedere
tehnic a adus mari câştiguri omenirii. Estul păstrează
totuşi, aş spune, o anumită flacără de spiritualitate,
ba chiar de misticism în sensul că nu s-a întrerupt ni-
ciodată legătură cu transcendenţa. Există, aici, un
mod de a trăi între două universuri - acela material,
palpabil, al substanţei dure şi cumva grosolane şi ce-
lălat univers, universul spiritual care înseamnă înainte
de toate ieşirea din ceea ce ne înconjoară, din palpa-
bil, din materialitatea atât de invocată de marxism şi
de gândirea ştiinţifică, care domină, din păcate, foar-
te mult din viaţa noastră şi de ceea se spune - că
Dumnezeul a murit. Dumnezeu nu a murit, el doar a
murit în om. Dar în clipa în care Dumnezeu moare în 39
 om şi omul moare în om şi atunci trebuie să ne reîn-
toarcem la valorile noastre milenare, să ne reîntoar-
cem la ce spuneau anticii, când omul era văzut ca
măsură a tuturor lucrurilor. În clipa de faţă omul este
ultima valoare, cea mai de jos valoare, poate la fel de
jos ca spiritualitatea umană. De ce? Pentru că în Ro-
mânia, cel puţin, există expresii de genul acesta: re-
surse umane. Deci resurse umane ca resurse materia-
le. Dacă este vorba de piatră, cărbune, petrol etc.,
practic omul este devalorizat compet şi lăsat să cadă
acolo lângă pietre, cărbune, petrol etc., deci valoarea
lui nu mai există propriu-zis în civilizaţia noastră. Eu
cred că din ceea ce ştiu din marii scriitori şi nu numai,
ai antichităţii, marii scriitori sârbi, marii scriitori greci,
marii scriitori din  România sau de unde vreţi din zona
aceasta - şi întotdeauna au fost mari scriitori, mari spi-
rite. Spiritualitatea nu a murit o dată cu Platon sau cu
Aristotel, ea a continuat să existe cu, să zicem, Dioni-
sie Apologetul, cu Maxim Mărturisitorul, oameni în
interiorul, în sufletul cărora transcendenţa şi lumea
paralelă a spiritului continuă să existe, să vibreze şi să
aibă un anumit răsunet care ne modelează atât cât se
mai poate în secolul nostru să mai fim modelaţi.
3.L.O.: Asociaţia Culturală „Carmina Balcanica” a
fost înfiinţată în România  cu scopul de a cultiva şi pro-
mova ceea ce este specific - şi cultural-definitoriu pentru
spiritualitatea regiunilor sud-est europene.  „Carmina
Balcanica” un reper al dialogului cultural est-vest ?
Da, apropo de cele ce spuneam mai înainte, „Car-
mina Balcanica” a apărut din această nevoie de a păs-
tra ceea ce este spiritualmente viu, foarte viu, în spa-
ţiul Levantului, şi aici am întâlnit poeţi, am întâlnit
oameni care gândesc, am întâlnit oameni care înţeleg
că sunt spaţii întregi de spirit de limbă, de gândire, care
sub galopul actualei civilizaţii sânt supuse dispariţiei.
Sigur că istoria ne arată că nimic nu dăinuie la infinit.
Iată, la noi bunăoară, literatura lui Creangă, să spu-
nem, este din ce în ce mai puţin gustată, mai puţin
înţeleasă, pentru că este un spaţiu lingvistic formida-
bil şi totuşi un spaţiu care se întunecă oarecum,  pen-
tru că noi nu mai ştim  să mai cultivăm limbile noastre
vechi  sau în momentul de faţă galopul acestei civili-
zaţii tinde să scoată din circulaţie cantităţi mari de
limbaj, de gândire. După cum, iată, conştiinţa acestor
pierderi există chiar în cvasicotemporaneitatea noas-
tră. Marin Sorescu, bunăoară, scriind La Lilieci, a con-
servat un spaţiu lingvistic fabulos pe care însă nu-l
40 mai găsim acum. Bunicii noştri, bunicile noastre vor-
beau aşa, dar deja bunicile noastre au dispărut, noi
mai avem în memorie graiurile lor frumoase, dar şi ele
intră în înserare, să zic aşa. Marin Sorescu a conservat
ceva. Îi regăsim şi pe  Creangă, Sadoveanu, regăsim şi
Liliecii lui Marin Sorescu. Revenim la „Carmina Balca-
nica”, ideea este că în acest spaţiu al Levantului există
încă lucruri valoroase care şi ele fatalmente vor intra
într-o anume uitare, într-o anume întunecare. Asta
încercăm să facem. În al doilea rând spuneam de acel
Occicdent care a uitat unde a învăţat să folosească
furculiţa şi cuţitul şi care ne priveşte cu o oarecare su-
perioritate.Vrem să arătăm în clipa de faţă, şi nu atât
să arătăm, cât să facem să se cunoască şi să se recu-
noască faptul că aici se nasc încă oameni, oameni de
spirit, bineînţeles. De aceea publicăm poezii, publi-
căm eseuri despre spiritualitatea Balcanilor. Chiar eu
într-unul din  numere am scris un eseu care se cheamă
„Balcanitatea difuză a Edipului eminescian”. Sunt şi
alţii care scriu lucruri asemănătoare în sensul că încer-
căm să păstrăm  ceva din ceea ce astăzi încă mai exis-
tă şi nu numai să-l păstrăm, dar să-l aducem şi în cir-
cuitul valorilor universale, de aceea fiecare autor, indi-
ferent că scrie poezie, eseuri sau proză, este publicat în
limba maternă: sârbă, turcă, greacă, română, macedo-
neană etc., şi în limba engleză, pentru că vrem nu vrem,
limba engleză este cum era altădată franceza, este de-
ocamdată un fel de limbă universală pe care toată
lumea o învaţă, toată lumea o cunoaşte, toată lumea
capătă acces către ceva mai puţin cunoscut din alte
spaţii lingvistice. Este ceea ce încercăm să facem cu
acestă revistă care a atras atenţia unor mari persona-
lităţi culturale. În bordul nostru apar profesori de la
marile universităţi americane, din Germania, acade-
micieni precum Katica Kiulakova din Macedonia, din
Skopje. Iarăşi am construit relaţii foarte bune cu revista
„Europa”.
4.L.O.: Fiecare învaţă câte ceva de la aproapele său,
de la „neamurile sale”, cedează sau  capătă, pierde sau
câştigă, uită sau acumulează activităţi, impulsuri sau
obiceiuri. Dacă puteţi să ne spuneţi despre colaborarea
cu revista „Europa” din Novi Sad, revista de ştiintă  şi
artă în tranziţie.
Nu numai că am colaborat şi ne leagă o prietenie
profundă de această publicaţie şi de cei care au gân-
dit-o şi care o instrumentează, dar găsim un anumit
sentiment de frăţietate cu această revistă care îşi spu-
ne Europa. Este, de fapt, o aluzie cât se poate de di-
rectă aşa, către Europa, în sensul că Europa nu se
opreşte nici la graniţele cu Austria, nici la graniţele cu
Franţa, ci Europa nu mai poate fi gândită decât ca un
tot spiritual, ca o civilizaţie întreagă şi ca o civlizaţie
care trebuie să se influenţeze reciproc, gândindu-ne
că există un vest şi un est şi că ambele componente
au ceva de dat lumii, dar vor da într-adevăr ceva pre-
ţios în măsura în care armonizarea celor două orien-
tări destul de diferite în clipa de faţă se va produce.
Într-un fel vrem să atragem atenţia vestului că aici se
nasc încă spiritualităţi. Există un elitism, există mari
compozitori, există mari prozatori în toate ţările aces-
tea şi există, cum s-ar spune, o mişcare spirituală au-
tentică foarte înaltă şi care poate să dea spiritualităţii
universale în general o nouă dimensiune către înţele-
gerea, cunoaşterea omului în sine. Cum spuneam
mai devreme, omul traversează în clipa de faţă un
moment de întunecare a sensurilor, după cum spu-
nea Shelling, reluat ulterior de Heidegger. Se pierd
sensurile  şi atunci când sensurile dispar, omul nu mai
găseşte justificare nici pentru sine, nici pentru ceea
ce încearcă să facă în lumea asta.            

L.O.: Stimate  domnule Anghelescu, vă muţumesc

foarte frumos pentru amabilitate.
Şi eu vă mulţumesc foarte mult.
L.O.: Şi, dupa toate cele, în final ar fi trebuit să vor-
besc: Elegii… de Dan Anghelescu.
„Sunt eu însumi doar/ clipă a unui netimp…”
Craiova, 27 noiembrie 2012
Magnetogramă de la emisiunsa „Sub semnul dialo-
gului”, Radio Novi Sad

41
42
FILOLOGIE
 Daiana Felecan
Aspects of ”Balkanism” Reflected in the Use of Anthro-
ponyms in Contemporary Romanian Public Space
1. Preliminary remarks
1.1. The present article1 aims at presenting some
of the features that describe the concept of ”Balkan-
ism”, which are illustrated in the use of anthroponyms
in contemporary Romanian public space.
The theoretical basis of this study pertains to prag-
matics, sociolinguistics and ethnolinguistics, while the
corpus is collected from the Internet.
1.2. It is known that verbal interactions are typically
preceded by an ”introductory” part that consists of
identifying the actors involved in the communication
process. The actual verbal activity is only triggered af-
ter previously establishing the speakers’ nominal iden-
tity, by explicit or implicit means (through anthropo-
nymic indices of allocutivity – if the communication sit-
uation marks a direct address – or anthroponymic indi-
ces of reference – if the person that constitutes the ob-
ject of speech is absent from the context of address).
The aforementioned facts prove that the appella-
tion (conative) and referential functions are compul-
sory and play a key part as regards the achievement
of interlocution. As a matter of fact, the very first op-
eration that occurs on the level of intraindividual des-
ignation is nominal identification2.
1.3. Anthroponymy includes two main means of
identifying interlocutors: a conventional one (i.e. the
use of one’s real, official name) and an unconvention-
al one (which relies on unofficial name substitutes:
nicknames, bynames, hypocoristics, pseudonyms, user
1
This paper is part of a more consistent research project
called Unconventional Romanian Anthroponyms in Euro-
pean Context: Formation Patterns and Discursive Function,
funded by CNCS, contract 103/25.10.2011.
2
This operation ensures that the interlocutor is distin-
guished from other locutors that can be found in the
communicative context.
daiana18felecan@yahoo.com
names). Normally, in every linguistic community (i.e.
nations), the former type of naming is specific to for-
mal registers of communication, whereas the latter
defines informal ones.
1.4. The rhetoric construction of contemporary
Romanian public discourse allows for the extension
of unconventional naming to the discursive space of
official communication as well3.
1.5. Concretely, the study starts from acknowledging
that differences can be identified between intra- and
extra-Carpathian Romanian public communication, rela-
tive to how ”Balkan” features are approached and mani-
fested. These aspects can also be noticed in the use of
anthroponyms to designate public figures in Romania.
Therefore, this research intends to illustrate the way
in which present-day speakers claim to be innovative
– in other words, to exert their expressive competency
– in the employment of anthroponyms in Romanian
public space, along the lines of the concept of ”Balkan-
ism”. Starting from some diagnostic contexts, the pa-
per highlights the functions and (especially) the dys-
functions that result from mixing communication reg-
isters in contemporary public discourse.
3
By unconventional manner of naming the author means
the practice of inappropriately using unconventional or
conventional anthroponyms (for instance, using a politi-
cian’s first name instead of his/her family name in public
address). The heterogeneous techniques and products
that are recorded by contemporary Romanian public dis-
course are to the same extent the result of the speakers’
not having a critical attitude in the way they manage their
expressive competency (they do not know what or when/
where something is appropriate) or linguistic conscience
(they show no concern for correctly acquiring discursive
strategies). To speak a language is to observe a historical
tradition as well as to surpass the pre-existing model, that
is, to enhance and innovate it, not to undermine it. 43
 2. Between Transylvania and ”Balkania”:
borders4 or boundaries?
2.1. A short excursion into history
History notes that the belonging of the two spac-
es delineated by the Carpathians to temporally dif-
ferent histories has left some marks on the level of
mentalities, which can be identified both in public
address and in the community’s meta-language.
On an imaginary cultural map, one can trace a bor-
der that separates the Romanian north (Transylvania)
and south (the Old Kingdom), which marks a ”cultural
gap between the developed Western civilisation
(based on democracy, separation of church and state,
free market, limited government, human rights, indi-
vidualism, rule of law etc.) and the old-fashioned
Eastern world (which is nationalistic, collectivistic, ir-
rational, authoritarian, autarchic etc.)” (see Hunting-
ton 1997: 231-235, ap. Cioflâncă 2002)5.
4
On discussing the term border, Adrian Majuru (2012, orig.
Romanian) states that its meanings ”are not limited to the
stretch of land that delimitates Romania from the neigh-
bouring states”. ”The ever-changing power relations that
have always determined the borders show how great our
power is or, on the contrary, our infirmity in communicat-
ing, in influencing through what we have to communicate
and through how we communicate it, our neighbours’
power relations, as well as the worlds’. In his attempt to
organise the realities determined by the existence of glo-
bal geopolitical divisions, in a way that tallies with our
country, Nicolae Iorga came up with the concept of ‘hotar’
[‘boundary’], a creative, prolific boundary, which should
today replace the ‘border’: ‘In time, the boundary devel-
oped distinct meanings and once the sign of the bounda-
ry was much more natural, more related to geography,
more consistent with people’s needs than this artificial
and cruel boundary, for which and around which so many
battles are fought […]. One might say this was a prolific
boundary, which created life and generated syntheses’.”
5
The quotations indicated as being originally in Romani-
an (marked by ”orig. Romanian”) and the examples were
translated by the author of the paper. The name struc-
tures and other phrases in the examples in section 4 of
this paper were written in bold by the author of this study,
for the sake of emphasis. Important concepts were high-
lighted by means of italicisation. Likewise, block quota-
tions that are used as examples (whether they appear in
the footnotes or body of the paper) were also italicised.
Other similarly emphasised phrases or sentences are indi-
44 cated by ”my emphasis” whenever necessary.
”What history has torn apart, man must not unite”.
This seems to be the aegis under which the symbolic
borders of the Romanian nation are defined even
nowadays. Although it was replenished in 1918,
when Transylvania was attached to România Mare
(‘Greater Romania’), together with the Old Kingdom,
contemporary Romania preserves some of the as-
pects of the identity structure it had before the Great
Union.
The country, with its present geopolitical profile,
still bears the scar of the old division. Whether they
are outspoken or reserved in admitting it, the inhab-
itants are separated not only by the natural border of
the Carpathians, but also by an artificial one, which
corresponds to the former and can easily be identi-
fied in the different mentalities of the people living
on the right and on the left side of the line of demar-
cation between the two historical provinces6.
The Transylvanians’ living together with West-Euro-
pean nationalities in the time of the Austro-Hungarian
Empire affected the identity of the natives on all the lev-
els of their social, material and spiritual life. Likewise, the
Oriental influence – which, on the other side of the Car-
pathians, can be accounted for historically and which
developed its Byzantine-Phanariot facet7 – determined
the thinking and behaviour of Romanians of today and
of yore in the Old Kingdom8. Although debatable, the
existence of the imaginary rift that Huntington talked
about (see 1997) is denied intra muros only by those
who live in the extra-Carpathian part of Romania.
6
Said (2001: 66) talks about a universal practice ”of mentally
designating a familiar space that is ‘ours’ and an unfamiliar
one, beyond ‘ours’, hence ‘theirs’. […], therefore, ‘they’ be-
come ‘they’, and both their territory and their mentality are
designated as different from ‘ours’.” (orig. Romanian).
7
Phanar was a quarter/neighbourhood of Istanbul that
was inhabited mostly by Greeks, who in return for sig-
nificant bribes made to the Ottoman Porte gained access
to the thrones of Moldavia and Wallachia.
8
Neagu Djuvara (2002) writes about the historical causes
that led to Europe’s being ”broken” in two (starting with
the division of the Roman Empire in 395, and moving on
to the invasion of the South Slavs – which determined
the separation of the Western Romance world from the
Eastern one and from Byzantine Hellenism – and to the
Great Schism of 1054 or the capture of Constantinople by
the Crusaders in 1204). The historian claims that the proc-
ess of acculturation began in the eighteenth century and
it first occurred in Transylvania. This phenomenon was
hastened by the contacts established between the pop-
ulation from the principalities and the Austrians.
 Thus, one can state that Romania has an Apolloni-
an face, looking towards the West (the land of prom-
ised civilisation) and a Dionysiac one, turned towards
the East, towards the orgiastic Levant. This country,
strategically located at the crossroads of civilisations,
still fulfils its destiny as an intermediary chronotope9.
For it, the doors of the Balkan world are still closing,
while those to the Western civilisation are still open-
ing. Therefore, one could claim that Romania is situ-
ated between two worlds with half-open doors10. It
would like to break free from the former but cannot
do so, as it is encoded in its DNA. At the same time, it
9
”Now, in the beginning of a new century, the same logic
seems to be shaping Romania’s relationship to the Balkans:
a combination of Europeanization (or Westernization) from
above and Balkanization from below. This ideal-typical
logic does not lack its ambivalences, contradictions, and
surprises: current political elites are pushing Europeaniza-
tion from above only reluctantly, despite their epideictic
declarations to the contrary; Westernizing public intellec-
tuals have failed to mobilize significant popular support for
their (largely bovaric) agenda, as it is apparent from the de-
mise or poor showing of the civic-political movements and
political parties having Europeanization in their programs;
as it had happened before, Westernization occasionally
comes from an unexpected direction, a fact suggested by
the current Turkish and Greek entrepreneurs investing in
Romania and bringing along – in the rare, but still signifi-
cant cases when they had assimilated it themselves – their
version of ‘Protestant ethic’ with its equally Weberian corol-
lary, the spirit of capitalism” (Antohi 2002: 115-116).
10
”At an imaginary level, when we try to mark a moving line of
identities, the Center lies in Western Europe and the South-
East represents the Periphery, with all the hidden or less hid-
den meanings of the two words with archetypal value.
The Center, by definition, means here stability, security,
verticality while the Periphery represents their opposite
pole, the upside-down image taken as such.
A just as veritable premise is the image of the Romanians
placed in this Balkanic space, despite the controversies
that presented the Romanian countries as a gate to the
Orient. Maybe just because of this passing gate, the Ro-
manians get to be so controversially perceived by the
foreign travellers, especially by the British ones, the for-
mer representing a strange blending of a Latin language
and an Oriental-Balkanic culture (for the moment we do
not call it civilisation). [...]
Consequently, two complexes are formed in the consci-
ence and they are to be detected rather easily today: the
inhabitants of the Center develop a superiority complex
while the inhabitants of the Periphery develop an inferi-
ority complex, both of them deepening the differences
between the two worlds” (Ivancu, Emilia 2006: 175-176).
would readily enter the latter and sometimes suc-
ceeds in doing so, slamming the door open and be-
ing advised, warned and fooled to stay put (see the
recent campaign launched by the British Govern-
ment, called ”Don’t come to England!” and meant to
discourage Romanians and Bulgarians to live and
work in the United Kingdom).
2.2. Transylvanian vs. Balkan
One can identify two different facets of Romania,
which overlap the two aforementioned geographical
areas:
– a Transylvanian one, which refers to the multi-eth-
nic11 and multi-confessional area that is located west
of the Carpathians, a space that, as regards civilisa-
tion, is defined by a Central-European behaviour;
– a Balkan one, which refers to the nationally and
confessionally monolithic area beyond the Car-
pathians, a space that, as regards civilisation, is de-
fined by an Oriental behaviour.
11
A special situation is that of the multi-ethnic population
of the Transylvanian counties of Covasna and Harghita. ”In
these regions, Romanians, who are the national majority,
are the numerical minority, whereas the Hungarians, who
are a national minority, are here the numerical majority.
Over time, the majority-minority relation in the Covasna-
Harghita area has had a contradicting evolution, influ-
enced by changes in territorial and political organisation.”
”In the public discourse and behaviour of certain Hungar-
ian leaders in relation to the Romanians and everything
Romanian, one can identify a ‘two-fold’ attitude: a favour-
able one, towards the Romanians that live outside the
‘Székely Land’ [Rom. ”Ţinutul secuiesc”], and an intolerant
one, as regards the Romanian inhabitants from this area
and especially those that settle down permanently in this
land and that, in the eyes of the ethnocentric Hungarian
leaders, contribute to the ‘ethnic and confessional altera-
tion of the area’. ” ”The Romanians’ mental pattern of coex-
istence is different from that of the Hungarians. The Roma-
nians want and propose a harmonious, peaceful coexist-
ence, based on respecting one’s ethnic and cultural iden-
tity, while the Hungarians tend to act along the lines of
physical, social, cultural and ethnic segregation.” ”The Ro-
manian language is the national language, as it is spoken
by the majority of the population; for the national minori-
ties, it is a contact language as well as a language of cul-
ture. Its being learnt by all the members of the minorities is
by no means a threat to their own national or ethnic iden-
tity, but on the contrary, an opening towards the Romani-
an society and culture as an integrating environment”
(Majuru 2012, orig. Romanian). 45
 The defining nature of a nation is founded on a set
of characteristics that make it appear distinct from
other similar or different nations, along with ele-
ments borrowed from civilisations with which it has
”clashed” (see Huntington’s concept of ”clash of civili-
sations”) owing to historical or geographical factors.
Romanian ”Balkania” designates the south-eastern
extra-Carpathian space situated between the Car-
pathian Mountains and the Danube River, being an
intrastate continuation of greater Balkania. The auto-
chthonous version combines some of the structural
features of the model with original ones, so that it be-
comes an undifferentiated mixture of Orientalism12
(seen as the ”otherness that opposes Occidental val-
ues” (Said ap. Cioflâncă 2002, orig. Romanian)) and
Balkanism (which is understood to mean more than a
sub-species of Orientalism, as it has unimaginative,
”geographical and historical concreteness” (Todorova
2000: 26-34, orig. Romanian), and which does not des-
ignate a type of otherness but rather an ”incomplete
self” of Europe (Ibid.: 37, orig. Romanian)).
12
Adapting Said’s theory (according to which Orientalism
”constitutes a corpus of theories and practices by means of
which diverse and complex realities are simplified, unified,
stereotyped and disqualified through the name ‘Orient’”
(Cioflâncă 2002, orig. Romanian)) to the Romanian space,
Antohi (1999: 304, orig. Romanian) shows that Orientalism
”appears precisely to marginalise and stigmatise a periph-
ery in relation to a centre. […] Orientalism is metonymical:
it occurs both within the European territory and within a
single state […]”. In the former case, the author points out
the ”prestige of North-Western Europe (democratic, Prot-
estant, efficient, stable) as opposed to South Eastern Eu-
rope (despotic/chaotic, Catholic/ Orthodox/Islamic, indo-
lent” (Ibid.: 304, orig. Romanian). In the later case (of intr-
astate Orientalism), the author indicates the ”clichés and
stereotypes that the northern and the western regions de-
veloped in relation to the southern and eastern ones”
(Ibid.: 304, orig. Romanian). The author also states that
”Eastern Europe has been conceptualised by westerners
according to a stereotype of the Orient, as a result of com-
bining geographical and cultural otherness with […] ideo-
logical otherness” (Ibid.: 304-305, orig. Romanian).
As it is consubstantial with Orientalism, the ”regionalisa-
tion of the stigma” (Ibid.: 244, orig. Romanian) – ”by means
of a symbolic geography of the entire Romanian space
that is structurally related to Orientalism, given […] the
metonymical character of this proneness to marginalise
the Other” (Ibid.: 244, orig. Romanian) – is salient in folk
mentality (see, for instance, how Transylvanians regard
46 the Romanians in the Old Kingdom).
By relying on evaluations taken from the field of
literature, anthropology or sociology, I will sketch the
portrait of the two patterns of identity, which have
been considered contrastively.
It is a national belief that Transylvanians are more
loyal, more refined, more sparing with their words,
more conservative relative to their traditions and proud
to belong to this region: ”It is more honourable to be
from Transylvania than from any other part of Romania.
Sometimes, when I am ashamed that I am Romanian, I
find comfort in the idea that I am from Transylvania”
(the confession of a Romanian intellectual from Cluj,
ap. Mungiu-Pippidi 1999: 76, orig. Romanian).
The Balkan Romanians are defined by their prone-
ness to idleness as well as by shallowness or communi-
cativeness, which means that they are also more talka-
tive (they speak at a fast pace and in a gruff manner): ”I
hear two people talking on the street in Bucharest and
I find myself wondering, ‘Why, for the love of God, are
these two people arguing?’, and then I realise that they
are not arguing, as this is the way they normally talk to
one another” (an intellectual from Cluj, ap. Mungiu-
Pippidi 1999: 78, orig. Romanian)13.
13
As a result of a survey made by the Romanian Institute
for Evaluation and Strategy (Rom. ”Institutul Român pen-
tru Evaluare și Strategie, IRES”), the question ”What charac-
teristic distinguishes Transylvanians from other Romani-
ans?” recorded the following answers: Transylvanians were
defined as having a ”calm, honourable/fair, hard-working,
patriotic/nationalistic nature; they are more united, pa-
tient, reliable, dignified, prudent, disciplined, superior”,
whereas people from Bucharest proved to be ”anxious,
careless/lazy/self-centred; they resemble Mitică [see sec-
tion”3.2. Transylvanian meta-pragmatic discourse” and
footnote 15 in this paper], they are unreliable and impolite,
their livelihood is better/they are richer, they are rude, but
they are also ambitious, kind/hard-working/polite.” ”Tran-
sylvanians see themselves as hard-working, reliable, hon-
est and kind. At the same time, the southerners consider
the Transylvanians to be calm, civilised, patriotic and na-
tionalistic […]. To the inhabitants of Bucharest, Transylva-
nians appear to be clam, honest, fair, hard-working, patri-
otic, nationalistic, more united, patient, reliable, dignified,
prudent, disciplined, superior. Surprisingly, the people
from the Capital do not really have an idyllic image of
themselves either, as they define themselves as being anx-
ious, careless, lazy, self-centred, similar to Mitică, unrelia-
ble, impolite, with a better livelihood and greater wealth,
rude, determined, ambitious, kind, hard-working and po-
lite […]” (http://ziuadecj.realitatea.net, orig. Romanian).
 2.3. A modus vivendi: Homo balcanicus
Balkanism was rated as a ”heteroclite, colourful
environment of unsettling cultural and ethnic cross-
breeding: the archaic character, mixed with a certain
weakening of norms as well as with a sort of radical
conservatism, a certain sensuality that makes a good
match with cruelty, a revolutionary mischief that
smoulders under the apparent calmness of imperial
administrations, which counterbalances a Levantine
idleness, a linguistic fervour in the mixture of so many
languages and dialects, as well as a kind of spiritual-
ised terseness” (Mitchievici 2012, orig. Romanian).
Depending on the geopolitical circumstances that
it was linked to, the concept of ”Balkanism” was en-
riched with various cultural and moral connotations.
In literature, for instance, ”there is a scientific seman-
tics of the term and a vulgar one, based on clichés
and on diverse cultural paradigms that inevitably put
Balkanism in an inferior position relative to other
spaces of the European culture” (Ivancu 2009a, orig.
Romanian). Chaos, inconsistency, picturesque and in-
stability have become synonymous with Balkanism.
On the level of politics, Balkanism developed a dis-
paraging meaning, as it refers to ”an inflammatory
political situation or an inappropriate behaviour” (Iv-
ancu 2009a, orig. Romanian).
For the Balkan individual, space is ”a form of iden-
tity” and it cannot be ”associated beyond doubt with
a certain geographical area” (Ivancu 2009b, orig. Ro-
manian).
2.4. Identity and alterity
Language is a fundamental dimension of human
beings, thanks to which they can manifest their social
nature, their ”being with others” (Coşeriu 1994: 137,
orig. Romanian). To communicate stands for more
than the mere communication of something (a proof
of the intersubjective character of language): ”Lan-
guage is always oriented towards someone – towards
another person or other people –, even when occur-
ring in the shape of elementary linguistic creations.
Linguistic significations and signs are not simply cre-
ated ‘to exist’ (as a form of art), but also to exist for
others; more importantly: as already belonging to
others […]. […] the original dimension of language is
[…] the intersubjective one, provided by the ‘other-
ness’ of the subject, by the fact that a human being,
as a speaker and producer of language, assumes the
presence of other subjects as well; in other words,
[this aspect of language is also manifested] because
the creative faculty of language is at the same time
an expression of intersubjectivity and, to be more
precise, in its two-fold meaning of a history-old soli-
darity and a ‘contemporary’ solidarity with a commu-
nity of speakers, which is also historical” (Coşeriu
1994: 137-138, orig. Romanian).
The distinctiveness of intercultural communica-
tion derives from the identification of the partici-
pants as belonging to different (ethnic and social)
groups. Thus, one can talk about alterity as being:
a) positive (it ”implies cohesion, solidarity with oth-
ers, who recognise themselves as members of
the same community” (Coşeriu 1994: 138, orig.
Romanian)), or
b) negative (it ”implies separation from others, who
recognise themselves as members of different
communities” (Ibid.: 138, orig. Romanian))14.
3. The anthroponymic construction of post-Rev-
olutionary community meta-discourse
While the communist period was defined by
opaque mentalities, the period that followed the Ro-
manian Revolution of 1989 is characterised by the
rediscovery of community, ethnic and religious identi-
ties that pertain to the collective imaginary of previ-
ous centuries.
Two components of communication can be iden-
tified as regards the intra- and extra-Carpathian
spaces: a pragmatic conscience, which is very well de-
veloped within a given group, and a reservoir of spe-
cific illocutionary resources, which express that
group’s cultural values.
The aforementioned factors co-occur on the level
of anthroponymic behaviour in contemporary Roma-
nian public sphere and they generate differentiated
variants in the communities described in the previ-
ous sections of this paper.
Some of the anthroponyms used in public space
to designate Romanian political figures ”tend to ac-
14
”On the other hand, alterity can be ‘natural’ and pri-
mary or ‘assumed’, and secondary (such as when one
studies and communicates in another ‘language’ than
one’s mother tongue); in its turn, the latter can be ‘au-
thentic’ (the manifestation of a speaker’s truthful wish to
be integrated, even if temporarily) or ‘fictional’ (when
some sort of integration is only simulated)” (Coşeriu
1994: 138, orig. Romanian). 47
 quire, due to their frequent occurrence and transfer
from a publication to another, the status of nick-
names and hence to activate a function of ‘rebaptis-
ing’ their referents. In these cases, the referential func-
tion of proper names is doubled by the affective one,
as they equally convey a speaker’s subjective attitude
towards referents (this situation is similar to that of
common names, at least in the case of diminutives)”
(Chelaru-Murăruş 2010: 176-177, orig. Romanian).
As regards the pragmatic conscience, a difference
can be noticed on the level of the meta-pragmatic
discourse, relating to the use of anthroponyms in
public space along the above-mentioned lines.
3.1. Characteristics of ”meridional discourse”
”The strategic pattern of the ‘meridional discourse’
confirms a speaker’s specific viewpoint in relation to
the communicative behaviour, revealing a proneness
to positive politeness, to verbal ‘openness’, as an ex-
pression of the absolute trust granted to the inter-
locutor. It is, at the same time, a form in which a
speaker reassures the interlocutor of their honesty
and good faith, requesting a certain ‘verbal complici-
ty’” (Magda 2007: 83, orig. Romanian). All of these ele-
ments define the South-Eastern European verbal tem-
perament.
The Balkans’ favourite means of expression is ver-
bal, which takes the shape of chitchat, ”verbal hyper-
activity”, ”collective clamour”. The Balkan world is a
”residual conglomerate that undergoes a continuous
logorrheic fermentation” (Iorgulescu 1994: 13, orig.
Romanian). The facts of the surrounding reality be-
come mere oratorical devices; ”palaver, chatter, all of
these are part of a solid paradigm, which implies the
refusal of any kind of solitude” (Ivancu 2009b, orig.
Romanian): ”in this world, a single man is a man in
expectation: a man that waits for someone to be
‘dragged in’ by hazard” (Iorgulescu 1994: 15). ”Civi-
lised and correct urban language is considered ap-
propriate by the Balkans only when their interlocutor
is foreign, or when their conversation partners dis-
play an icy attitude. Thus, politeness becomes a
trademark of impersonal relationships, in which
emotional involvement does not exist. However, a
raw discourse is indicative of conversation among
friends – in this case, rhetorical mechanisms are use-
less” (Ivancu 2009a, orig. Romanian).
The configuration of the Balkan individuals in-
48 cludes a significant histrionic component (a mixture
of tragedy and parody), which determines them to
turn public space into a stage where they can devel-
op the only activity in which they take pleasure, i.e.
verbal communication. This observation establishes
a ”line of demarcation between the Western character
[my emphasis], who is more or less concerned about
the consequences of his/her deeds or the way in
which his/her actions change a wide social reality,
and the Balkan character, who can make revolutions
that (s)he does not understand and perorate effort-
lessly on serious topics, precisely because at the core
of his/her epistemology is his/her own self” (Ivancu
2009b, orig. Romanian).
The Romania described above is defined by a
great richness and variety of linguistic forms and
mechanisms that are employed in the initiation of
communicative relationships and, respectively, in the
fulfilment of a language’s deeply grammaticalised func-
tion of address.
Meridional written media practises an exaggerat-
ed readiness to use familiar orality and forms of spo-
ken address, as a reaction to the communist ”wooden
language”.
3.2. Transylvanian meta-pragmatic discourse
Homo balcanicus is present in contemporary Ro-
manian public meta-discourse through a number of
clichéd verbal expressions. These are the appella-
tives sudist (‘southerner’) and mitic (‘a person that
has the qualities typical of the character called
Mitică, from the short prose of the Romanian author
I. L. Caragiale’), which become nominal markers of
identity. This is what the inhabitants of the extra-
Carpathian, south-eastern part of the country are
called by other Romanians; both terms have an iron-
ic-disparaging semantic load. The latter term, mitic,
is linked particularly to the inhabitants of the Capital
of Romania. It was initially a proper name (I. L. Cara-
giale established it along with the character Mitică,
from the short prose volume Momente şi schiţe [Epi-
sodes and Sketches]15); it was subsequently subject-
15
Mitică is a fictional character, first appearing in a sketch
written by Ion Luca Caragiale in the year 1900:
”MITICĂ… and what else?”
”Mitică is quite enough – since you are as well acquainted to
him as I am. Of course we ought to be familiar with him: we
see him ever so often – in groceries, on the street, travelling
on foot, by tram, by bicycle, by couch, at the restaurant, at
Gambrinus – in conclusion, everywhere.”
ed to deonymisation and has ended up functioning
as a generic name for the aforementioned personal
category:
By far, the most well-known tag attached by people
from the Ardeal and the Banat to those from Bucharest
is ”Mitică” or ”Miticii” [the plural form of ”Mitică”]. […]
History reveals several variants when it comes to the
birth of the label mitic. Some historians claim that the
designation derives from Saint Demetrius, the patron of
Bucharest. Demetrius [Rom. Dumitru] is clipped to
Mitru, which leads to Mitică and then to the stereotype
of ”Mitică” or ”Mitici”.
Other historians give credit to Caragiale for ”Mitică”.
Historian Dan Falcan explains: ”I do not really believe
that this label takes after Saint Demetrius, although it is
indeed an option. Nevertheless, the term came alive in
Caragiale’s sketches, around the year 1900. Mitică was
the passionate, jolly character specific to the middle
class, a true representative of the slum.”
As regards historical hard facts, the most ardent cri-
tique of the behaviour of the residents of Bucharest was
made by Alexandru Vaida Voevod, one of the key lead-
ers of the Romanian National Party of Transylvania. The
former politician believed that people from Ardeal, who
received a Western education, could not be compared
with the inhabitants of the Old Kingdom, who are asso-
ciated with the Orient.
Dan Falcan added: ”Three years after the Unification,
the Ardeal was one of the richest regions in the country.
The Hungarian clerks, who refused to serve the new re-
gime after the Unification, were replaced by clerks from
the Old Kingdom, who moved to the Ardeal and brought
with them the old habits of corruption, bribery and en-
ticement, which were entirely absent from the western
part of the country.”
Mitică is the inhabitant of Bucharest par excellence. And
since Bucharest is a smaller Paris, Mitică is, naturally, a
smaller Parisian.
He is neither young, nor old, neither handsome, nor ugly,
neither too much, nor too little; he is in every way an avera-
ge fellow; nevertheless, what distinguishes him, what makes
his character stand out, is his original and inventive nature.
Mitică is the man that has a witty word to say on every oc-
casion, which is why the presence of the genial Parisian of
the Orient is dearly sought and cherished by the society.
Mitică has got a stock, an arsenal, a treasury of words,
questions and answers, which constitute the delight of
anyone who has the honour to make his acquaintance.
It is especially the provincials that are bedazzled by our
little Parisian’s brilliant verve. (Caragiale 1982: 137, orig.
Romanian, my emphasis)
Stereotypes exist in every society
Another aspect that contributes to the poor opinion
that the people of Ardeal have of the residents of Bucha-
rest is due to the fact that the former believe that the in-
habitants of the Old Kingdom, namely from Moldova
and Wallachia, are lazier than those from Transylvania.
The historian explains that ”The Government from
Bucharest does not take into account who works
enough and who does not. On the other hand, Transyl-
vanians consider themselves more hard-working than
the people from Wallachia or Moldova; they think that
they make the money, but the money never gets back to
them. At the same time, there are some political
grounds. Significant decisions are always made at the
Centre, which is why the residents of the Banat and Ar-
deal disregard those from the Old Kingdom.”
Sociologists claim that it is normal for such stereo-
types to exist in society. ”When you have access to very
little details about a person, you turn to information
about their region”, the sociologist Alfred Bulai ex-
plained.
For the majority of Transylvanians, Mitică is the sly
and resourceful kind of person. Lazăr Vlăsceanu, a pro-
fessor at the Faculty of Sociology, mentioned: ”He
[Mitică] is the type of man that does not queue: he
fights his way to the front of the line to get an extra tick-
et.” The distinction between the Ardeal and Bucharest is
caused especially by Mitică’s doctrine, who is an unreli-
able and very flexible person.
Moreover, Lazăr Vlăsceanu states that the term
”Mitică” became widespread after World War II, when
people from the West started visiting the Capital more
often. The sociologist added: ”Mitică is the clever, sly
boy, who has learned from experience to find his way in
any circumstance. All the jokes about Transylvanians
told in Bucharest are invented by Mitică. According to
him, the Transylvanians do not have any spontaneity.”
The modern ”Mitică”
The times described by Caragiale have passed, the
present-day ”Mitică” does not speak French, as he used
to do in the Little Paris of yore; on the contrary, he has
started to use English more and more frequently. As
Lazăr Vlăsceanu puts it, ”He speaks English effortlessly
and, often enough, there are words that he can only find
in this language. If you try to have a more developed
conversation with him, he will get stuck or turn to jokes.”
A ”Mitică” will always try to keep up with fashion
and show up at the latest, trendiest locales. ”Mitică is a
nomad; if some while ago he could be found in the clubs
of Dorobanţi, he has migrated to the Historical Centre, 49
 where he is to stay for at least ten years. He is a socialite
who knows everything about the town in matters of
fashion, pubs or clubs”, Lascăr Vlăsceanu added.
The dress code of the modern ”Mitică”
According to the description made by sociologists,
Mitică wears pointed toe shoes and loud T-shirts. If he
does not wear pointed toe shoes, he opts for sport shoes
that he matches with torn jeans. The dress code of the
women-”Mitică” is different from other dress codes, due
to the thick-soled shoes and very short dresses that they
make a display of in posh clubs.
Regardless of the country to which they migrate, this
type of character holds the same opinion. Professor
Vlăsceanu concludes: ”Bucharest is somewhat devoid of
Mitici. They have gone to other countries, such as Italy,
Spain or France, wherefrom they are bound to return
with a bad opinion. To them, they are all stupid and in-
competent, even if they are German.” (Păvăloi 2013,
orig. Romanian, my emphasis).
The flaunting of rules of communication brings
about a series of dysfunctions recorded on the level of
discursive language use (the individual level of lan-
guage). The dysfunctions determined by the intru-
sion of elements of para-argumentation in communi-
cation (e.g. the disregard of rules of proper use of
terms of address or the employment of intensifying
markers from the informal register of communica-
tion) lead to the extension of the use of familiar lan-
guage in contexts that are bound to the official regis-
ter of communication (especially in the written me-
dia), generating specific pragmastylistic functions.
The Transylvanian press noticed and sanctioned
the dialogical drive, a feature that is typical of the Bal-
kan communicative temperament, which is manifest-
ed by means forms of direct address. One of the most
common forms of direct address is the interpellation
of interlocutors. The following example is provided
to support these arguments:
Well, I have practically seen everything! Common
sense is regulated at the highest level between the Prime
Minister and the President. That is, Prime Minister Vic-
tor Ponta stated yesterday that he signed an agree-
ment with President Traian Băsescu, according to
which they undertake to use the second person plural
when they speak to each other and to avoid using
epithets or similes relating to the ”animal world”
with reference to one another! This is hard to believe,
as we have a long tradition in this field. The first to
establish it was President Iliescu with his phrase
50 ”You animal!” It is true that he did not refer to a certain
species in the animal world and that he was merely us-
ing the word ”animal”. After him, we had Felix the
Cat, then Vadim Tudor, who called Dan Diaconescu
a ”rat”… The most recent example also belongs to
President Băsescu, who said about Ponta that was
a ”kitten”. Of course, this did not agree with the Prime
Minister. I mean, Dan Voiculescu was a tomcat, and
he was just a lousy kitten?! Despite the fun that the TV
news bulletins offered when they ran such statements,
my heart sort of aches, for two reasons. One: I will have
no more reasons to laugh, as they managed to elimi-
nate precisely the comical part of political menagerie.
And two: common sense is regulated by means of
agreements! I am surprised at my naivety while writing
these lines. Do I actually believe they will not use any
”beastly” words? And should they happen to resort to
such words when they rabbit on – Oh, my, I have used a
figure of speech related to the animal world! –, are they
subject to any penalties? I think their agreement in-
cludes a ”confidential” clause in this respect […]. I do not
know how they managed to cover this. However, to par-
aphrase Mircea Badea, I do not know what they were
high on to sign such an agreement, but I want to try it
too! Just so I could understand them! (Ana-Maria Gaj-
do, http://www.24deoremuresene.ro/articole/detal-
ii-stire/articol/fara-epitete-din-regnul-animal.html,
orig. Romanian, my emphasis).
Just as the term Balkanism was provided with a se-
mantic load that is derogatory to a great extent, the
corresponding communicative behaviour – which
could be called communicative16 Balkanisation17 – was
attached to associations that define it as a motley
phenomenon, resulting from the intersection of two
16
”One could say that Balkanism is not only a characteris-
tic of the Balkans, but their virus, which spreads rapidly,
by air and politics, to contaminate even the moral, Tran-
sylvanian, Catholic and former imperial spirits, so that
you are eventually unable to tell the difference between
the Ardeal and the Old Kingdom. I do not even think this
is necessary anymore” (Gheo 2006, orig. Romanian).
17
In Europe, at the beginning of the twentieth century,
Balkanisation not only designated the ”division of viable
and large political units, but it was also synonymous with
the return to the tribal, the primitive, the barbarian.” In
American universities, the term, if taken out of context,
was associated with a series of negative aspects, the Bal-
kans being considered as Europe’s ”otherness”. ”It was
revealed that the residents of the Balkan area do not wish
to observe the behavioural standards considered to be
the norm by and for the civilised world” (Todorova 2000:
15, orig. Romanian).
opposite worlds whose features it combines in the
shape of relevant typological characteristics (see
Magda 2007: 82).
Contemporary Romanian media discourse was di-
agnosed – whether from the viewpoint of ”the Roma-
nians’ violent imaginary” (Cesereanu 2003, orig. Ro-
manian), or from the perspective of the ”linguistic
slum” (Cesereanu 2005, orig. Romanian) and ”public
grossness” (Pleşu 2007, orig. Romanian) – as being ill
with the cultivation of a ”slick language”, a ”form of
captatio benevolentiae” (Cesereanu 2005: 14, orig. Ro-
manian) in relation to a readership that is hungry for
the stir caused by the invasion of the centre by the
periphery, to the point of suffocation. In what follows,
these characteristics will be explained with reference
to the inventory of unconventional anthroponyms.
4. The use of anthroponyms in contemporary
Romanian public space
4.1. Balkanism – a dominant typological charac-
teristic of Romanian allocution18
The transitional Romanian public discourse, which
is markedly subjective, combines patterns of Western
mass-media linguistic behaviour with autoch-
thonous, Balkan patterns. Authors in contemporary
Romanian written media ”barely manage to hold
back their drives, likes and dislikes, and only rarely
succeed in finding the balance of real professional-
ism, the neutral tone of information; the personality of
18
Pragmatically (Magda 2007: 80), Romanian is seen as a lan-
guage that chiefly uses the allocutive modality in communi-
cation (the conative and phatic functions have a key role).
Observations regarding the pragmatic configuration of a
language must take into account the linguistic means used
in verbal interaction in different contexts of communicati-
on and the stereotyped sequential patterns specific to com-
munication phenomena, such as the pattern of address.
Depending on the position that a locutor occupies with
reference to the interlocutor, to oneself and what is being
said, an act of utterance comprises three types of utte-
rance modalities: ”allocutive modalities, focusing on the
interlocutor, as the locutor conveys their intention, posi-
tion to the interlocutor; elocutive modalities, focusing on
the locutor, who expresses his/her position relative to
what is being said; delocutive modalities, which are not
focused on the interlocutor or locutor, but on what is
being said, on the message” (DSL 2005: 321, orig. Romani-
an).
each of these journalists is grossly magnified, the
speaker is keen to bring in a verdict or a lesson, to be-
lieve that their opinions are of the highest interest to
potential interlocutors” (Zafiu 2001: 41, orig. Romanian).
On the level of linguistic expression, the lack of in-
hibitions, the verbal familiarity and exaggerated lam-
entation from contemporary Romanian media dis-
course is grammatically and pragmastylistically ex-
pressed by the following means:
4.1.1. the employment of markers of spoken ad-
dress (terms of address that are typical of collo-
quial language19 are transferred to contexts
where literary expressions are normally used):
a) the names of public figures (politicians, busi-
nesspersons, cultural personalities) are not pre-
ceded by conventional forms of address. This
phenomenon greatly affects the sociocultural
life, as it leads to the ”diminution of the prestige
of the aforementioned personalities and, conse-
quently, the loss of the public’s trust in the insti-
tution that these personalities represent” (Mag-
da 2004: 270, orig. Romanian):
Voiculescu asks Băsescu and Monica Macovei to
calm down, calling them ”hard-working agitators”.
”Traian, Monica [Rom. ”Traiane, Monica”, in the
Vocative case], you hard-working agitators, calm
down! I want this file to be solved as soon as possible
even more than you do” (http://adevarul.ro).
b) the stereotyping of forms of address that are spe-
cific to spoken language, such as the morpho-
logically marked Vocative case: ”The stylistic
characteristics and sociolinguistic connotations
of these forms enable them to purposely create
certain contrasts and thus to even become a
source of humour” (Zafiu 2001: 46, orig. Romani-
19
”The hierarchical differences that exist between inter-
locutors in certain (sociocultural and political) formal
contexts of communication are knowingly erased, by the
willing elimination of conventional forms of address
(marked in texts through verbal and pronominal allocu-
tive forms, greetings and introduction rituals, forms that
start a conversation, the use of interrogation during dia-
logues). The egalitarianism (levelling: ‘to speak as if the
interlocutors were on a par’) becomes synonymous with
impoliteness” (Magda 2004: 269, orig. Romanian). 51
 an); ”[…] the only deviation that these Vocative
forms determine is extra-linguistic, or sociolin-
guistic at the most: they illustrate a friendly ad-
dress to political figures, who are usually intro-
duced to the readership in official discourse by
means of family names. Variants of these strate-
gies imply the use of hypocoristic forms – which
may be fixed through recurrence with reference
to the person in question – or modified first
names […]” (Zafiu 2001: 47, orig. Romanian):
Dear Traian [Rom. Traiane, with the marked Voc-
ative case], Traian Băsescu. I am speaking in this less
conventional manner not to the President of Romania
but to the politician who is currently running for the su-
preme state office.
Traian [Rom. Traiane], let’s get rid of the cat! Or the
tomcat, if that’s what you want to call him! (http://jur-
nalul.ro)
Get to work, Vadim [Rom. Vadime], your term of of-
fice is nearly over! (http://www.catavencii.ro)
With such a federation, there is little one can ask of
the football. Shame on you, Mircea Sandu! [Rom. Mir-
ceo Sandule] (http://www.calincorpas.ro)
c) the reference to a person as if one was on first-
name terms with them20, as a means of underlin-
20
From rudeness to impoliteness, from poor education to
crude unreservedness, from arrogance to egalitarianism,
to speak with someone on first-name terms covers a vast
array of social pathology. Paradoxically, it undermines its
own legitimacy: when a person can speak on first-name
terms with everyone, when this manner of address be-
comes a common habit, the prestige and tender or com-
panion-like miracle of ”you” degrade. Normally, it takes
some effort to get to use ”you”; by means of a delicate
chemistry of affections, a patiently growing trust and a
reciprocally assented affinity. ”You” is a manner of restat-
ing – in one’s privacy – the institution of respect. On the
contrary, the inflation of its employment leads to indif-
ference, stereotypy and greyness. The space between
people becomes flat, hierarchies are erased and the per-
sonal nuances of communication become irrelevant.
Speaking on first-name terms keeps everything bound
to the horizontal dimension. While it apparently makes
dialogues more direct, it actually impoverishes it.
Every now and then, it seems to me that plenty of the
day-to-day vicious tricks result from a poor management
of speaking on first-name terms, they are the effect of its
exaggeration. Our leaders make a careless display of au-
52 thority in their speaking on first-name terms with journa-
ing the disrespect for the social role status of the
participants in the interlocution. This reveals a
tendency towards uniformisation, achieved
through the promotion of less rigorous patterns
of communication:
Vadim, Vadim [Rom. Vadime, Vadime, in the
marked Vocative case], you’ve dismissed everyone.
When do you intend to leave? (http://www.ziarultri-
colorul.ro)
It was a trifle, Traian [Rom. Traiane]. You’ve obliter-
ated them! (http://ziuadecj.realitatea.net)
d) the assignment of negative values to a name. The
illocutionary objective of this phenomenon is to
humiliate one’s interlocutors, to treat them con-
temptuously, and it usually makes the verbal in-
teraction deviate towards an argument – one can
even talk about a ”certain polemic disposition”
with the Romanians, which tends to become rhe-
torical (Pană-Boroianu 1992: 89). This deviation is
indicated by means of markers of offensive dia-
logue: the interlocutors mock and curse one an-
other, thus expressing their hostile relationship:
In October 2004, Traian Băsescu announced his run-
ning for the president’s office with a line that soon be-
came famous: ”I begin with a first statement! Adrian
[Rom. Adriane], you can’t believe how small you’re be-
ginning to get! Hahaha!” Six years later, Adrian Năstase
replied: ”Traian [Rom. Traiane], you can’t believe how
tiny you’re becoming!” (http://www.realitatea.net)
Apart from this, I found it incredible that a former Min-
ister of External Affairs has the obtuseness and tactless-
ness to believe that the European ministers, members of
Parliament and commissioners can afford to have radical
reactions, based on ”manipulating” rumours circulated
by Gigi or Nelu of Dămăroaia (http://dilemaveche.ro).
Petre was the one who prevented the King’s entrance
in the country in December 1990, which is why I resigned
lists, while the journalists are playful in addressing the
leaders on a first-name basis. The same manner of
address is found between ministers and institutions, in-
stitutions and citizens, citizens and citizens, as well as be-
tween Europe and us. Differences, dignities, etiquette
and ceremony – they are all outdated. We are sinking into
the homogeneity of ”you”, and ”you” is changing into ”no
one”. We could do with a bit of finesse. An outbreak of
politeness wouldn’t do us any harm (Pleşu 2006: 78-79,
orig. Romanian).
from his government. It was not because I was a sup-
porter of the monarchy, but because the procedure had
been gross and futile. Who was it that was fighting his
way to the front of the line to warmly shake the King’s
hand, on the occasion of the speech His Majesty held in
the Parliament? Petrică. Petre Roman was a Prime Min-
ister during the miners’ protests of 1990. As the events
were unfolding, he asked me once, when we were talk-
ing on the phone, if I had noticed what outstanding in-
stincts the miners had; how they can locate the head-
quarters of the Liberal and Peasants’ Parties without
any help. Who is it that today talks about the ”horrible”
miners’ revolt? Petrică […]. (Andrei Pleşu, http://dile-
maveche.ro)
e) the predominant use of imperative (interjection-
al) utterances in communication debuts:
From the series ”Let Papa Ion speak, as he is a person
too.” The Gândul dug out comrade Iliescu to comment
on the situation in the Korean Peninsula and that is ex-
actly what he did: Pyongyang has no kind of support,
neither from Russia, nor from China. Papa Ion [Rom.
Nea Ioane], you should retire before some feisty person
decides to send you to court for genocide, because then
you would be completely out of your depth! (http://
bataiosu.wordpress.com)
4.1.2. the designation of public figures by means
of first names or hypocoristic forms in formal
contexts of communication21: the use of first
names in public situations can be ”linked to re-
cent patterns or very old ones, correspond to
21
”In the media, the indifferent portrayal of contempo-
rary political world borrows some aspects from the col-
loquial orality of the designation by means of first names
or hypocoristics. Besides the posthumous written refer-
ence to Papa Nicu [Rom. nea Nicu], the present-day po-
litical stage brought new names to our attention. Even in
the absence of statistical evidence, it seems obvious that
Ion or Nelu were less frequently used between 1990 and
1996 than Emil and Milică were from 1996 until 2000 (see
the collection of the satirical magazine Academia
Caţavencu): this fact can be accounted for not only by the
length of the family name Constantinescu, but also by
the higher power of individualisation of a given name
that is less common. This phenomenon also occurs with
other politicians: if Virgil is no longer the focus of our at-
tention, the references to Vadim are constant” (Zafiu
2001: 272, orig. Romanian).
a modern style with ‘American’ connotations22
or continue an old, folk pattern of designation
and address” (Zafiu 2001: 271, orig. Romanian).
a) the use of forms of address that are specific to sub-
urban or rural environments:
Adrian Năstase asked the court to stay the execution,
stating that he did not want to be left without his man-
sion in Cornu, without his eggs or the Van Gogh’s, and
that he will pay up € 760,000 in cash. There you go, Ade-
lule, see what it means to be economical? If you tighten
your belt, you manage to pay up! (https://www.face-
book.com/academiacatavencu.info)
After the raging attacks on the European institutions,
which were made on the Antena 3 by the channel’s stars
(Gâdea, Grecu, Badea etc.), several international corpo-
rations are reconsidering their advertising contracts
with the TV station headquartered in Băneasa. Well,
Mirci, your love for the one who is known as ”the Ko-
modo dragon” will be truly tested only now: can you
suck up to him even if you get nothing in return? (ht-
tps://www.facebook.com/academiacatavencu.info)
b) the employment of strategies of linguistic impo-
liteness in relation to inappropriate expressions
of identity:
Vadim [Rom. Vadime], did the witches put a spell on
your political manhood? (http://www.academiacata-
vencu.info)
22
”Therefore, the foundation on which the English (Ameri-
can) system of politeness was created is completely dif-
ferent from the Romanian one. The latter was formed in a
less flexible context, which was tributary to the Orient
and in which the expectation of politeness is bigger, a
system that lays on the border between the paradigm of
Oriental castes (see the Romanian political system, which
is flexible horizontally but not vertically) and the pattern
of Western democracy (which is more active in the cul-
tural and artistic domains). One must also mention the
influence of poverty, which is willy-nilly characteristic of
the Romanian people and which facilitated togetherness
(closeness is natural, not artificial or forced) and hence a
very clear delineation of one’s close circles (family,
friends, neighbours) from the others, in relation to whom
the process of address underwent gradation: medium
politeness (as regards people that share an equal status)
and maximum politeness (as regards people that have a
superior rank/status)” (Andrei 2005, orig. Romanian). 53
 Traian [Rom. Traiane], sit down, you’re pathetic!
But you already knew that, didn’t you? (http://patraru.
altphel.ro)
The Minister of Education, Cati Andronescu, insisted
on making a fool out of herself, by going public with lies
that were bigger than the ones told by her boss, Victor
Ponta. […] With such a hit record, Cati stands a chance
of snitching the prize of ”Biggest Liar” from Victoraş
and, God forbid!, to upset her boss, who seems to care
about this title as if it were the apple of his eye […].
(http://www.curentul.ro).
4.1.3. the achievement of reference by means of
informal name forms (especially first names):
It’s 9 in the morning, but Prime Minister Ponta is still
dozing in bed. ”Crin is already sick and tired of working
by now, he grins with satisfaction, his eyes shut. And
when you think that everyone considers him a lazy-
bones, while the suckers believe that I am at work at 7!
What did you expect, flower-face, history is unfair, you,
as a historian, should’ve known that…”, Victoraş says
to himself. A loud clang of dishes can be heard from the
kitchen. ”I told Daciana to leave them to the Filipina,
because she’ll just ruin their enamel and I just paid loads
of money on that Dry Cooker set that Bahmuţanca [<
Adriana Bahmuţanu] is advertising! You can’t get
along with these women! They’re like Băsescu!” (http://
www.academiacatavencu.info).
Traian wants Adrian out of the game (http://www.
catavencii.ro).
Mrs Olguţa will also have to go on a trip, not as far as
Washington, as Şova did, but only to a library. In Bucharest,
not in Craiova, as it’s quite obvious that the university in
Craiova didn’t help her much. Olguţa definitely needs
schooling and reading too. (http://www.revista22.ro)
4.2. Politeness: a major typological characteris-
tic of the northern Romanian onomasticon
On reading Transylvanian media publications, one
can easily notice that the pages of intra-Carpathian
newspapers contain a different type of discourse
from the one found in extra-Carpathian journalistic
texts. The Transylvanian media discourse is applied
and programmatic, as the following example shows:
A procedural talk… about forgetfulness
54
Most people learn at a very young age the basic ele-
ments of common sense. The so-called ”seven years of
homemade good manners” imply that you reply when
you are greeted, say ”Thank you” and ”You are wel-
come”, and behave in a well-bred manner. In time, such
acts of civility become automatic. Unfortunately, how-
ever, with age, with physiological, intellectual, profes-
sional and social evolution, we seem to ”learn” to forget
small things. […] These small bouts of ”amnesia” add
up, they are the bricks that build up a wall of frustrations
and this wall soon turns into a castle. A castle of com-
plexes, a fortress of poor adjustments where cacti
and thistles grow and turn us, slowly yet steadily,
into monsters, misfits (Sanda Viţelar, http://www.
goldfmromania.ro, orig. Romanian, my emphasis).
As regards the same space, the following observa-
tions can be made on the configuration of anthropo-
nyms used in the designation of public figures (the re-
search refers to the first three months of the year 2013):
– the norms of proper communication are know-
ingly followed in the use of names of public fig-
ures, even if the topic that is being dealt with is
”hot”. To a great extent and depending on the
type of publication in which they appear, anthro-
ponyms co-occur with reverential forms of designa-
tion and/or, in certain cases, with names of func-
tions, occupations, or professional titles:
Ponta stated that he will run for the president’s office,
but only in 2019 or 2024
Right after the results of the general elections of De-
cember 9, 2012, were announced, the political analyst
Lucian Săcălean, a professor at the ”Petru Maior” Uni-
versity of Târgu-Mureş, claimed that Ponta and the So-
cial-Democrat Party respectively will not be content
with getting only the Prime Minister’s office and that
they will strive to get the President’s as well. ”[…] The
National Liberal Party supported the Social-Democrat’s
actions, not necessarily because they want Ponta as a
Prime Minister, but in order to prove their loyal nature
and to ensure that Mr Crin Antonescu is still the leading
candidate for the presidential elections. This is where
things get complicated. What keeps them together, for
now, is the fact that they hold the Power and have a
common enemy, Traian Băsescu […]. Every political par-
ty wishes to have the executive power, which consists of
two branches: the President and the Prime Minister with
the Government. They may try to force Victor Ponta’s
appointment”, Lucian Săcălean stated in the issue of the
24 OreMureşene, dated December 11. On Monday, the
Prime Minister Victor Ponta said that he ”would not be a
politician” if he did not take into consideration to run for
office in the presidential elections, but this would only
happen in 2019 or 2024: ”Mr Antonescu will run for office
[in 2014]. We signed an agreement within the Social-
Liberal Union. Mr Antonescu promoted me and I will do
the same for him next year” (Ana-Maria Gajdo, http://
www.24deoremuresene.ro/articole/).
– sometimes, out of a need for efficient and neutral
communication or out of carelessness, political
figures are designated by means of family and first
names, or patronyms:
Beyond friendship, there is a signed and stamped
agreement. No one can deny that, at the moment, Crin
Antonescu is by far the favourite candidate for the pres-
idential elections. After the victories obtained last year,
after the power that the Social-Democrat Union gained,
which they will not lose next year, I believe that An-
tonescu, the Social-Democrat candidate, will be the
first to leave. If he runs against Udrea, Boc and Ungu-
reanu, as Băsescu said, he might as well just go on va-
cation now”, Victor Ponta stated Monday evening for
B1 TV. Victor Ponta also said: ”In 2014, I will definitely
not run for office. However, I would not be a politician if
I refused to be a candidate in the presidential elections
of 2019 or 2024. I will be 52 then and, in my opinion, a
president should be older than 50”, Ponta underlined, as
quoted by Prompt Media. (Ana-Maria Gajdo, http://
www.24deoremuresene.ro/articole/)
– occasionally, journalistic texts use proper names of
notorious referents with a clearly satirical intention.
In such situations, the anthroponyms often develop
a ”descriptive function (which underlines a person’s
inherent features), thanks to their integration in sig-
nificant micro-contexts”. Based on this function,
historical names ”can be associated with various
representations that are involved in their interpreta-
tion” (Chelaru-Murăruş 2010: 176, orig. Romanian):
On the futility of having an ID card
Satire
It does not really matter that I have a Hungarian
name and that all the members of my family prove their
allegiance to Marko in their ID cards. Let me put it this
way: my father once told me that when he was a student
in the village of Papiu, the senator reported him to the
communists. He was not a senator then, he was just a
Romanian. My father was denounced for being a rocker,
having long hair and writing for Radio Free Europe that
Romania was governed by communists and that teach-
ers did not allow him to be a rocker, for the party’s sake.
So Gyuri, who then claimed to be 100 per cent Romani-
an, reported him. Thus, my father and Vasile, his best
friend, were expelled. But Gyuri was just being a good
Romanian citizen. Even Elodos, the lawyer, confirmed
it. Now he is a Hungarian and a European […]. There is a
certain Mr Bretfit at the Local Police, who takes pic-
tures of every traffic law violations and attaches them
to the traffic tickets. The TV news said yesterday that he
did this to the senator of the snails with red and
green-dyed white mucus. Well, serves him right! But I
am still confused. If I am a Romanian, can I vote for the
Hungarian People’s Party of Transylvania? I know they
are Hungarians, but they are our Hungarians. And you
saw that Reverend Tokes is earthly-minded… (adapt-
ed from the text by Nicuşor Majoretu, http://
www.24deoremuresene.ro/articole/detalii-stire/arti-
col/cu-buletin-dar-degeaba.html)
5. Final remarks
Within the confines of contemporary Romania,
one can talk about two kinds of regionalised pragmat-
ic meta-discourse of identity, i.e. Transylvanian and Bal-
kan; the characteristics of the latter are likely to con-
taminate the former. This reveals the periphery’s ten-
dency to expand towards the centre (geographically
and ethically; as regards the role of the capital city in
making political, cultural and social decisions, the
two spaces are distributed conversely). This ”inva-
sive” migration is treated with racism by both autoch-
thonous communities (see, for instance, on the one
hand, the people from Oltenia who, once they get to
the Ardeal to study or work, do not return to their
homeland, and on the other hand, the people from
the Ardeal, who go to study in Bucharest and often
settle there). On the symbolic level (that is, apart from
reasons that are related to prosperity and people’s
individual perception of civilisation), the migration
can be accounted for in terms of the ”nostalgia” of
opposite poles: the Centre aims at the Periphery,
while the Periphery aims at the Centre.
The Balkan profile of contemporary Romanian
media discourse has been enjoying a long tradition
and continues to be salient even in present-day
times, (also) on the basis of the Oriental genotype
that is specific to the Romanian people. 55
 As a conclusion, the following comments were se-
lected from the contemporary press on both sides of
the Carpathians regarding the topic in question:
Whether Transylvania is a Romanian province or not
is a story that has triggered numerous reactions. Many
people from the Ardeal are reserved in relation to the
people from the Old Kingdom and they even treat the
natives of Bucharest with contempt […]. Bucharest is an
inferior, Balkan city with Phanariot influences from Is-
tanbul, it is corrupt, dirty, filled with degraded people,
and so on. I was often able to hear the opposite dis-
course in the cafés of Bucharest: Transylvania being
looked down at, as someone from the metropolis would
look at the province. These facts draw our attention to
the way in which the Kingdom of Romania integrated
Transylvania after 1918 and to the status of nation state
(this is another hot topic) (Stelian Tănase, ”Regăţenii şi
transilvănenii, Să stăm de vorbă” [The Transylvanians
and the people from the Old Kingdom, Let’s talk], No-
vember 4, 2011, http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-
de-vorba/regatenii-si-transilvanenii/).
The Romanians used (before 1918, n.n.) […] first
names of Latin origin, which could not be made Hun-
garian. This is how an entire generation of Corneliu,
Traian, Octavian, Sabin and Titus appeared. My
grandfather, born in 1910, was called Cornel. In his
home-village, boys used to be baptised with one of the
aforementioned names; besides them, there was a tide
of Florea and Doru. Girls were mostly Maria, Sabina,
Floarea and Cornelia. […]
[…] after 1918, there followed a long time when one
was only allowed to write the Romanian counterparts of
names, for instance, my grandparents were Samuila
(Sámuel), Elisabeta (Erzsébet), Iuliu (Gyula), Gabrie-
la (Gabriella). My parents had untranslatable names
and, in the 1970s, my brother and I were registered with
Hungarian first names and correct diacritical marks. […]
[…] during the Communist regime, minorities’ first
names were turned into Romanian names: Anna (in
Hungarian) became Ana, Erzsébet – Elisabeta, Mik-
lós – Nicolae, Tibor – Tiberiu, Gyula – Iuliu, György
– Gheorghe etc., so that their parents gave them origi-
nal Hungarian names that could not be translated into
Romanian: Csaba, Béla, Levente, Zsolt (for boys), and
Csilla, Gyöngyvér, Réka, Emese (for girls) […]. Until
then, usual or biblical names were given (Maria, Es-
tera, Elisabeta, Ioan, Paul etc.), but since they were
translatable, the Hungarians turned to names from the
56 Hungarian mythology: Emese, Levente, Csaba etc.,
which were untranslatable. Nowadays […], those who
have made a national sport out of baptising their chil-
dren – thus stating their political preferences – opt for
very humorous names: Radakund, Ond, Tas, etc.,
which are names that date back to the period when the
Hungarians still roamed the land of the Urals. At the
same time, one can come across Kevin, Roberta, Dean,
Romeo, Tarzan, Bobbi, Isaura or other characters
from soap operas (http://maghiaromania.wordpress.
com/2009/08/13/de-ce-are-majoritatea-maghiarilor-
nume-impronuntabile-pt-romani-2/).
Many wonder, what is the biggest problem of our
people? The answer seems pretty simple to me: our
mentality. As is well known, every people is defined by a
set of traditions and customs, by the historical events it
experienced, by the systems of thought that character-
ised its members throughout time. From these points of
view, as well as from many more, one could say that
there is a mentality that is specific to each people, which
is salient in the everyday behaviour of the individuals
that constitute the people, whether they are lay people
or persons that temporarily hold various offices related
to leadership or decision-making. […]
The problem is that, for a change of mentality to oc-
cur, plenty of time has to pass and new generations
have to appear and be educated differently, open-
mindedly. Unfortunately, this is not happening, as we
can easily see that the ”young generation” follows in the
footsteps of its predecessors. This is especially salient as
regards the political class, in which younger politicians,
carefully brought up by the elderly, borrow and produce
the same speeches and behaviour as their forerunners.
How long do we still have to wait until we can actually
see a real change? (Sanda Viţelar, ”Mentalitatea noastră
cea de toate zilele” [Our daily mentality], January 14,
2013, http://www.goldfmromania.ro/categorie-stiri/
stiri-locale-din-mures/mentalitatea-noastra-cea-de-
toate-zilele.html).
Naturally, the issue leads to controversies. Beyond the
roots invoked by Prince Charles, whom some wish to see
on the throne of a desired kingdom of (Romanian, Tran-
sylvanian, Wallachian?) Romania, it is obvious that the
dispute ”the Old Kingdom vs. the Ardeal” is too fired up. It
is probably high time that we examined these aspects in
detail, as we have not done it, sadly enough, at least
since 1918… until today (Stelian Tănase, ”Regăţenii şi
transilvănenii, Să stăm de vorbă” [The Transylvanians
and the people from the Old Kingdom, Let’s talk], No-
vember 4, 2011, http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-
de-vorba/regatenii-si-transilvanenii/).
 References
1. Antohi, Sorin. 1999. Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cul-
tura română [History and Utopia in Romanian Culture], 2nd
ed. (revised). Iaşi: Polirom.
2. Antohi, Sorin. 2002. ”Romania and the Balkans. From geocul-
tural bovarism to ethnic ontology”. In Alexandru Zub and
Adrian Cioflâncă (eds.), Globalism şi dileme identitare. Per-
spective româneşti [Globalism and identity dilemmas. Roma-
nian perspectives]. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 79-118.
3. Andrei, Cristina. 2005. ”Tragerea de şireturi. Atitudini şi lim-
baj” [Pulling our laces. Attitudes and language]. Online.
Available at: <http://agonia.ro> (accessed January 2013).
4. Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş and Gabriela Pană Dindelegan.
2005. Dicţionar de ştiinţe ale limbii (DSL) [Dictionary of lan-
guage sciences], 2nd ed. Bucureşti: Nemira.
5. Caragiale, I. L. 1982. Momente şi schiţe [Episodes and sketch-
es]. Bucureşti: Scrisul Românesc.
6. Cesereanu, Ruxandra. 2003, Imaginarul violent al românilor
[The violent imaginary of Romanians]. București: Humanitas.
7. Cesereanu, Ruxandra. 2005. ”Mahalaua România” [The Roma-
nian Slum]. In Ruxandra Cesereanu (coord.), Made in Romania.
Subculturi urbane la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI [Ur-
ban sub-cultures at the end of the twentieth century and at
the beginning of the twenty-first century]. Cluj: Limes, 9-15.
8. Chelaru-Murăruş, Oana. 2010. ”Nume, porecle, semnături
ironice în paginile Academiei Caţavencu [Names, nicknames
and ironic signatures in the pages of the Caţavencu Acade-
my]. In Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu and Alexandru
Nicolae (eds.), Limba română: controverse, delimitări, noi
ipoteze, II, Pragmatică şi stilistică, Actele celui de-al 9-lea
Colocviu al Catedrei de limba română, Bucureşti, 4-5 decem-
brie 2009 [The Romanian Language: Controversies, delimi-
tations, new hypotheses. II. Pragmatics and stylistics, Pro-
ceedings of the 9th Colloquium of the Romanian Language
Department, Bucharest 4-5 December 2009]. Bucureşti: Ed-
itura Universităţii din Bucureşti, 175-184.
9. Cioflâncă, Adrian. 2002. ”Cunoaşterea alterităţii ca formă de
putere. Despre orientalism şi balcanism” [Knowing alterity as
a form of power. On Orientalism and Balkanism]. In Xenopo-
liana X. Online. Available at: <http://institutulxenopol.tripod.
com/xenopoliana/pagini/13.htm> (accessed January 2013).
10. Coșeriu, Eugen. 1994. Lingvistică din perspectivă spaţială şi
antropologică. Trei studii [Linguistics from spatial and anthro-
pological perspectives. Three studies]. Chişinău: Ştiinţa.
11. Djuvara, Neagu. 2002. Între Orient şi Occident. Ţările române la
începutul epocii moderne (1800-1848) [Between Orient and
Occident. The Romanian principalities at the dawn of the
modern age (1800-1848)], 2nd ed., Maria Carpov (trans.).
București: Humanitas.
12. Gheo, Radu Pavel. 2006. ”Ultimul partid unic: Uniunea
Democrată a Mítiko din România (III), A treia bubă: balcanis-
mul” [The last unique party: the Romanian Democratic Union
of Mítiko (III), The third sore point: Balkanism]. Online. Availa-
ble at: <http://www.revista22.ro> (accessed January 2013).
13. Huntington, Samuel P. 1997. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale [The Clash of Civilizations: Remaking of World
Order]. Radu Carp (trans.). Filipeştii de Târg, Prahova: Antet.
14. Iorgulescu, Mircea. 1994. Marea trăncăneală. Eseu despre lu-
mea lui Caragiale [The great chitchat. An essay on the world
of Caragiale]. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.
15. Ivancu, Emilia. 2006. ”The Romanian People between Rurita-
nia and the Balkans. A British Perspective of Alterity”. In Adina
Ciugureanu, Mihaela Irimia and Eduard Vlad (eds.), Balkan Cul-
tural Identities. Constanţa: Ovidius University Press, 173-180.
16. Ivancu, Ovidiu. 2009a. ”Elemente de balcanism literar la cei
doi Caragiale (I)” [Elements of literary Balkanism in the works
of the two Caragiale (I)]. Online. Available at: <http://agonia.
ro> (accessed January 2013).
17. Ivancu, Ovidiu. 2009b. ”Elemente de balcanism literar la cei
doi Caragiale” [Elements of literary Balkanism in the works of
the two Caragiale]. Online. Available at: <http://www.scri-
group.com> (accessed January 2013).
18. Magda, Margareta. 2004. ”Strategii ale discursului public –
riscuri şi oportunităţi: consideraţii introductive referitoare la
unele disfuncţii specifice discursului public românesc actual
(perspectivă pragmalingvistică)” [Strategies of public dis-
course – risks and opportunities: introductory considera-
tions on certain dysfunctions specific to contemporary Ro-
manian public discourse (a pragmalinguistic perspective)].
In Gheorghe Filip and Bogdan C. Simionescu (coords.),
Fenomene şi procese cu risc major la scară naţională [Phenom-
ena and processes with major risk on a national scale]. Editu-
ra Academiei Române, 255-278.
19. Magda, Margareta. 2007. ”Dialogul în comunităţi plurilingve:
aspecte ale comportamentului mediatic alocutiv (exemplul
României)” [Dialogue in multilingual communities: Aspects
of allocutive behaviour in the media (the example of Roma-
nia)]. In Camelia Beciu and Nicolae Perpelea (coords.), Europa
şi spaţiul public. Practici comunicaţionale, reprezentări, climat
emotional [Europe and public space. Communicative prac-
tices, representations, emotional climate]. Bucureşti: Editura
Academiei Române, 62-101.
20. Majuru, Adrian. 2012. ”Românii la graniţele imperiilor (I)” [Ro-
manians at the borders of empires (I)]. Online. Available at:
<http://www.e-antropolog.ro> (accessed January 2013).
21. Mitchievici, Angelo. 2012. Cu Orient Expressul prin Balcania
[Aboard the Orient Express through Balkania]. Online. Avail-
able at: <http://www.romlit.ro> (accessed January 2013).
22. Mungiu-Pippidi, Alina. 1999. Transilvania subiectivă [Subjec-
tive Transylvania]. Bucureşti: Humanitas.
23. Pană-Boroianu, Ruxandra. 1992. ”Note sintactice asupra
graiurilor munteneşti” [Syntactic observations on dialects
from Muntenia]. In Fonetică şi dialectologie XI [Phonetics and
dialectology]. Bucureşti: Institutul de Fonetică şi Dialectolo-
gie „Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, 87-96.
24. Păvăloi, Bogdan. 2013. ”Bucureşteanul văzut prin ochii ardele-
nilor: un „Mitică” şmecheraş, desprins din schiţele lui Caragiale”
[The inhabitant of Bucharest seen through Transylvanian eyes:
a slick ”Mitică”, cut out from Caragiale’s sketches]. Online. Avail-
able at: <http://adevarul.ro> (accessed January 2013).
25. Pleşu, Andrei. 2006. Comèdii la porţile Orientului [Comèdias
at the gates of the Orient]. Bucureşti: Humanitas.
26. Pleşu, Andrei. 2007. Obscenitatea publică [Public obscenity].
Bucureşti: Humanitas.
27. Said, Edward W. 2001. Orientalism. Concepţiile occidentale de-
spre Orient [Orientalism]. Ana Andreescu and Doina Lică
(trans.). Timişoara: Amarcord. 57
 28. Todorova, Maria. 2000. Balcanii şi balcanismul [Imagining the of mentalities identified in public utterances as well
Balkans]. Mihaela Constantinescu and Sofia Oprescu (trans.). as in a community’s metalanguage.
Bucureşti: Humanitas.
29. Zafiu, Rodica. 2001. Diversitate stilistică în româna actuală
On the level of communication, two components
[Stylistic diversity in contemporary Romanian]. Bucureşti: can be identified as regards the two intra-/extra-Car-
Editura Universităţii din Bucureşti. pathian spaces: (1) a pragmatic conscience that is cul-
30. Online resources (accessed January 2013) tivated within given communities; and (2) a heritage
31. http://www.academiacatavencu.info of specific illocutionary resources that express a group’s
32. http://adevarul.ro
33. http://bataiosu.wordpress.com cultural values. These variables also affect the level of
34. http://www.calincorpas.ro anthroponymic behaviour in contemporary Romani-
35. http://www.catavencii.ro an public space, by generating distinct variants in the
36. http://www.curentul.ro aforementioned intra-/extra-Carpathian spaces.
37. http://dilemaveche.ro
38. https://www.facebook.com/academiacatavencu.info
39. http://www.goldfmromania.ro
40. http://jurnalul.ro
41. http://maghiaromania.wordpress.com
42. http://patraru.altphel.ro
43. http://www.realitatea.net
44. http://www.reportervirtual.ro
45. http://www.revista22.ro
46. http://www.stelian-tanase.ro
47. http://www.ziarultricolorul.ro
48. http://ziuadecj.realitatea.net
49. http://www.24deoremuresene.ro

Summary

Aspects of ”Balkanism” Reflected in the Use of

Anthroponyms in Contemporary Romanian
Public Space

The present paper aims at presenting specific as-

pects of features that define the concept of ”Balkan-
ism” and that are reflected in the usage of anthropo-
nyms in contemporary Romanian public space.
Theoretically, the article relies on the framework
provided by pragmatics, sociolinguistics, and ethno-
linguistics, while the analysis of the phenomena in-
vestigated (based on a corpus collected from Internet
resources and consisting of examples that are rele-
vant for written and spoken language) employs con-
cepts and methods that pertain to text linguistics and
the philosophy of language.
The study starts from the observation that Roma-
nian intra- and extra-Carpathian public communica-
tion displays dissimilarities in the research and mani-
festation of so-called ”Balkan” features that are also
salient in the use of certain anthroponyms to desig-
nate Romanian public figures. The belonging of the
two Romanian spaces divided by the Carpathians to
temporarily separate histories has affected the level
58
 Puiu Ioniţă
ICOANĂ ŞI SEMN ÎN LIRICA LUI ODYSSEAS ELYTIS
Poezia neogreacă a ajuns în secolul al XX-lea la o
asemenea faimă, încât lumea întreagă a văzut în ea o
adevărată renaştere a vechii Elade. Consideraţi urma-
şii direcţi ai lui Homer, poeţii Konstantinos Kavafis
(1863-1933), Gheorghios Seferis (1900-1971) şi Odys-
seas Elytis (1911-1996) au fost purtaţi în triumf prin
marile oraşe ale lumii şi omagiaţi ca eroii de odinioa-
ră. Deşi toţi s-au format în ambianţa unor curente eu-
ropene (parnasianism, expresionism, suprarealism),
aceste modele vor fi încet-încet uitate, lirica lor orien-
tându-se spre ethosul grecesc.
Poezia lui Elytis cuprinde, în opinia autorului, trei
perioade: o primă perioadă, aflată sub semnul esteti-
cii suprarealiste, în care „domină natura şi metamor-
fozele”, o a doua perioadă marcată de „o mai mare
conştientizare istorică şi etică” din care face parte po-
emul To Axion Esti! şi, în sfârşit, o ultimă perioadă, ca
un contrast al celei de-a doua şi având drept operă
reprezentativă poemul Maria Nefeli1.
Trecerea poetului prin şcoala suprarealistă a dus la
configurarea unei scriituri ce va rămâne definitorie
pentru toate perioadele sale de creaţie, chiar şi atunci
când temele suprarealismului vor fi abandonate. Nu
a fost de acord cu doctrina şi poetica suprarealistă în
totalitate, dar i-a apreciat deschiderea către iraţional
şi supranatural: „Multe laturi ale suprarealismului, nu
le pot accepta, cum sunt extravaganţele sale, cultul
dicteului automat; totuşi – dincolo de acestea – a fost
singura şcoală poetică – şi, cred, ultima din Europa –
care a avut în vedere sănătatea spirituală şi a reacţio-
nat la curentele raţionaliste care îndopaseră minţile
occidentale. [...] În acelaşi timp, suprarealismul cu-
prinde un element «supranatural», lucru care ne-a
1
Periodizarea a apărut într-un interviu acordat de poet
lui Ivar Ivask şi publicat în revista „Books Abroad”, Nor-
man, Oklahoma în 1975, varianta românească fiind
inclusă în volumul Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un
cristal, Editura Dacia, Cluj-Naopoca, 1980, pp.264-276.
puiu_ionita@yahoo.de
făcut să devenim apţi pentru a crea o nouă formă de
alfabet din elemente autentice greceşti şi cu acestea
să ne exprimăm”2. Această adevărată profesiune de
credinţă relevă coordonatele poeziei lui Elytis: un
nou limbaj poetic închegat din modalităţile novatoa-
re ale modernităţii, în speţă ale suprarealismului şi
fondul lumii greceşti, care se cere exprimat în spiritul
unei coeziuni interne pe care doar grecii o înţeleg. Se
poate spune despre poezia lui Elytis că este o icoană
a grecităţii: „icoană” spus oarecum metaforic, în sen-
sul de imagine sacră, dar nu neapărat canonică, iar
„grecitate” ca sinteză a Greciei dintotdeauna, în care
se regăsesc, consecutiv şi fertil, epocile vechii Elade,
Bizanţul şi perioada modernă.
Cât despre amprenta suprarealistă, uşor recog-
noscibilă la nivelul stilului, aceasta este accentuată la
început şi se estompează pe măsură ce opera se
apropie de maturitate. Dispoziţia ludică este dublată
de o gravitate aparte, de o propensiune metafizică
ce trimite mai degrabă către neliniştea expresionistă.
O regăsim în forma versului trecut prin diverse expe-
rimente şi ajuns la aranjări originale, poate chiar cali-
gramatice şi, mai ales, în planul limbajului, unde, cu
dezinvoltură şi inteligenţă, operează deopotrivă în
plan sintagmatic şi în plan paradigmatic ajungând la
modificări inedite şi rafinate. Semnalăm în primul
rând alăturări neobişnuite de termeni asociate cu in-
venţia verbală: „O, vară de in, prudentă toamnă/ O,
iarnă minimă” (Laconică); „un greier mic ratifică din/
nou legalitatea Neaşteptatului” (Laconică); „un ţap
rumegă alene vremurile, iar fumul,/ paşnic, urcă din
coarnele lui” (şapte zile pentru eternitate); „rodia ere-
boctonă” (Facerea). „Aflux de vise/ La aniversarea ia-
somiei/ De nopţi în albul/ Nesomn al lebedelor//
Rouă născându-se în frunze/ Precum în ceruri fără
margini/ Un sentiment stelar”. O altă marcă a stilului
elytisian este rostirea eliptică, proprie tuturor curen-
2
Mărturisire făcută de poet în acelaşi interviu. 59
 teleor de avangardă: „Altfel frumoasă!” (Analfabetul şi
frumoasa); „Fiece dangăt de clopot şi câte-un liliac în
braţele mele” (şapte zile pentru eternitate). Şi, în sfârşit,
această nestemată şlefuită până la maxima concen-
trare lirică, numită Clima absenţei:
„După amiază
Şi imperiala sa singurătate
Şi tandreţea alizeelor sale
Şi aura sa cutezătoare
Nimic să nu vină Nimic
Să nu plece
Toate frunţile libere
Iar ca sentiment un cristal”.
Un caz aparte îl reprezintă în aria vocabularului
poetic al lui Elytis termenii negativi, compuşi adesea
cu sufixul „ne-”, utilizaţi insistent şi evoluând de la
simpla nuanţă descriptivă la concepte de mare adân-
cime filozofică. Indusă probabil de patosul nihilist şi
insurgent al discursului unora dintre suprarealişti3,
această caracteristică se va muta treptat într-un plan
al interiorităţii şi al marilor întrebări dobândind cono-
taţii religioase şi poate chiar mistice, hrănite de eleva-
ta poezie a imnurilor ortodoxe.
Opera lui Elytis este unitară şi vădeşte o anumită
evoluţie în plan poetic şi spiritual. Nu e uşor accesibi-
lă, dificultatea interpretării ei constând în faptul că
poetul a elaborat, pe de o parte, o arhitectură simbo-
lică ce îşi extrage semnele din cel puţin trei paradig-
me estetice: una antică, a mitului şi a naturii văzute în
puritatea ei originară, una medievală, a imnului şi a
icoanei bizantine şi una modernă sau chiar postmo-
dernă, în care valorile Greciei contemporane absorb
semne ale culturii occidentale, iar pe de altă parte, un
cod poetic suficient de criptic. Nimic din arealul şi din
istoria milenară a Greciei nu este omis. Motive ale spi-
ritualitatii ortodoxe se împletesc cu cele ale culturii
eline, simboluri ale paradisului creştin stau alături de
elemente ale geografiei infernului mitologic, eroii şi
sfinţii creşini sunt evocaţi cu aceeaşi căldură ca şi că-
peteniile Revoluţiei de la 1821. Analogia naturii cu
spiritul şi a umanului cu cosmicul merge până acolo
încât senzaţia e percepută ca sacră. „Sfinţenia senza-
ţiei” şi „metafizica luminii” sunt formule-cheie oferite
de poet întru descoperirea Grund-ului poeziei sale:
3
În legătură cu subordonarea politică a suprarealismului
semnalăm cartea lui Mario de Micheli, Avangarda artistică
a secolului XX, în românește de Ilie Constantin, Editura
60 Meridiane, București, 1968.
viaţa ca parte a cosmicităţii, materia şi spiritul dăinu-
ind într-o osmoză perfectă, ascunsă doar mărginite-
lor priviri raţionaliste.
Natura lui Elytis este mitică, personificată, sacră,
altfel spus, este romantică, însă nu pentru că poetul
ar fi aderat cândva la romantism, ci pentru că aceasta
era concepţia despre natură a poporului său. În fond,
toate popoarele înţeleg natura în chip romantic, o
văd adică în cosmicitatea ei desăvârşită. Concepţia
romanticilor nu este panteistă, căci în viziunea lor
Dumnezeu nu se confundă cu natura, ci e cauza şi
scopul ei. Sentimentul naturii a fost în istoria omului
o reflectare a religiozităţii lui. Mircea Eliade arată că
pentru homo religiosus natura este Cosmos, operă a
unui Creator în care omul se integrează organic4.
Dacă în linii mari poziţionarea omului faţă de natu-
ră e aceeaşi la toate popoarele, la o analiză mai atentă
se observă diferenţe care şin de specificul fiecărei
culturi. Spaţiul grec are desigur culoarea lui locală
care îl individualizează. Iată de ce, natura lui Elytis
este alcătuită din câteva elemente fundamentale
(apa, aerul, lumina) la care se adaugă motive ale natu-
rii cosmice (soarele, luna, stelele) sau terestre (regnu-
rile mineral, vegetal şi animal).
Lumina şi marea străbat universul elytisian de la
un capăt la altul, conferindu-i adâncime şi transpa-
renţă. Grupajul intitulat Copacul-lumină este un elo-
giu adus luminii şi implicit soarelui, dar marea este
mereu prezentă. Ilustrativă în acest sens e poezia De-
los: „Drept în inima soarelui cu aceeaşi mişcare pă-
trundea/ şi asculta cum el însuşi cel nevinovat ridi-
când grumaz de piatră/ deasupra valurilor mugea.//
şi până să iasă din nou la suprafaţă răcoarea îi lăsa
timp/ să-şi plimbe printre alge şi celelalte farmece ale
recifelor/ acel ceva fără de leac din suflet./ Încât să
fie-n stare la urma urmelor să strălucească/ din iubire
precum lumina dumnezeiască prin plânsul noului
născut/ şi-aceasta e legenda ce marea o istorisea”. Po-
etul vorbeşte despre „paradisul mării” şi despre „me-
tafizica solară” cu un entuziasm ce ar putea părea bi-
zar. Frenezia cu care el evocă lumina îl contrariază pe
occidental, dispus să o perceapă nu în materialitatea,
ci în simbolismul ei. Se ştie că pentru orientali lumina
simbolizează cunoaşterea, iluminarea, pentru creşti-
nism credinţa şi Învierea, iar pentru lumea modernă
înseamnă cunoaştere raţională. Ce înseamnă lumina
pentru greci, creştin-ortodocşi aflaţi la interferenţa
dintre Orient şi Occident, e greu de spus, dar e şi mai
4
M. Eliade, în Paul Barbăneagră, Arheologie și geografie
sacră, Editura Polirom, 2000.

Fecioara. Mările, colaj de Odyseeas Elytis
greu de interpretat proiecţia poetică a luminii din
opera lui Elytis. În mod paradoxal, poetul descoperă
în lumea greacă misterul luminii: „europenii şi occi-
dentalii, afirmă el, găsesc întotdeauna misterul în în-
tuneric, în noapte, în vreme ce noi grecii îl aflăm în
lumină, care este pentru noi ceva absolut”5.
S-a vorbit despre caracterul pictural al poeziei lui
Elytis, plecându-se de la ideea că poetul a cochetat
un timp cu arta plastică, ocazie cu care a adus pe
lume mai multe lucrări de grafică şi colaje. În aceste
colaje sunt introduse şi fragmente din icoane, care
aduc o notă de gravitate ritualică, deşi uneori con-
trastează cu imaginile profane din preajmă. La un
5
Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, sinteză realizată
de Iordan Chimet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 275.
moment dat, poetul a tranşat chestiunea declarând:
„Eu nu am nimic de-a face cu un peisagist. Dincolo de
natură, eu am încercat să transcriu ceea ce se poate
numi o metafizică a luminii”6.
Urmărind prelungirile metafizice ale luminii sau ale
altor motive-simbol, descoperim în opera lui Elytis o
zonă supraistorică şi supranaturală. În această realita-
te necreată se mişcă Dumnezeu, Hristos, (Mielul), Fe-
cioara, (Precista), Sfinţii, îngerii (Gavriil, Uriil şi mulţi
alţii), sfinţii (Sfântul Isidor, Sfântul Francisc din Asisi),
călugări ş.a.m.d. Cert este că pictura sacră şi muzica
sacră sunt intens valorizate de poet. Întrebarea care se
pune este cât mai păstrează icoana lui Elytis din rigo-
rile artei iconografice bizantine. Medievaliştii şi teolo-
gii sunt foarte stricţi în privinţa evaluării icoanei. Ea
trebuie să răspundă unor imperative canonice clar
stabilite. Icoana este imagine concretă a unui arhetip
divin sau, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, „ter-
menii vizibili ai realităţilor invizibile”, „întipăririle celor
ce n-au întipărire”7. Icoana nu este un portret sau un
peisaj, ci o breşă către lumea atemporală. Transparen-
ţa ei simbolică trimite imperativ la realitatea transcen-
dentă, imuabilă şi eternă. Linia chipului şi a veşminte-
lor, sobrietatea culorilor, perspectiva inversă şi struc-
tura simbolică fac din icoană un obiect sacru, rod al
credinţei şi al iubirii de Dumnezeu. Frecvenţa cu care
apare icoana Maicii Domnului, peste al cărei chip se
suprapun imaginile unor femei, poate ca în romantis-
mul german sau ca în poezia Minnesaenger-ilor medi-
evali, figuri feminine numite Elena, Marina şi chiar Ma-
ria Nefeli, demonstrează sacralitatea iubirii şi a femini-
tăţii. Veşmântul Platyterei, preponderent roşu, împru-
mută în spaţiul grec culoarea mării. Iată de ce marea
se identifică la Elytis adesea cu Fecioara, indicând sen-
surile unei spiritualizări în care se contopesc două pa-
radigme culturale, antică şi creştină. Asimilarea tradiţi-
ei greceşti în iconografia creştină ţine de sfârşitul An-
tichităţii, când s-au construit analogii interesante între
cele două universuri simbolice, cum ar fi, de pildă,
imaginea lui Hristos ca Orfeu8.
6
Ibidem, p.325.
7
Ioan Damaschinul, Despre credinţa ortoxă IV, 16, PG 96,
1169A, apud J.-L. Marion, Crucea vizibilului. Tablou, tele-
viziune, icoană – o privire fenomenologică, traducere de
Mihail Neamţu, Deisis, 2000, p. 111.
8
A se vedea articolul Ioanei-Iulia Olaru, The visual lan-
guage of paleo-christian painting – before „Paix de l’église”,
în Limbaj şi context / Speech and context, revistă de
semiotică, lingvistică şi ştiinţă literară, an II, nr. 1/2010,
Bălţi, pp 76-78. 61
 Deşi aspiră către culmile artei, Elytis constată că
„perfecţiunea este de neatins”9, că ea se arată şi se
ascunde hrănindu-i în permanenţă aspiraţia: „o dată
sau de două ori îmi apăru în faţa ochilor/ Desăvârşirea
şi-apoi iar nimic” (Copacul-lumină). Privirea lui nu ca-
ută în pământ culorile imaginilor ci în albastrul ceru-
lui şi al mării sau în albul luminii. În ciclul To Axion Esti,
o celebrare a totalităţii vieţii şi a bucuriei de a trăi, po-
etul scrutează înălţimile abisale: „sufletul meu tânjea
după Semn după Crainic” (Facerea). În secvenţa a XVI-
II-a a aceluiaşi imn, umanul se întrepătrunde cu cos-
micul şi profanul cu sacrul: „spre ţară-ndepărtată şi
fără zbârcituri păşesc acum,/ Mă urmează acum fe-
cioare albastre/ şi căluţi de piatră/ cu rotiţa soarelui
pe frunte./ Generaţii de mirt mă recunosc/ de pe vre-
mea când tremuram în templul apei,/ sfânt, strigând./
Cel ce a învins Hadesul şi pe Eros l-a salvat,/ acesta
Prinţ al Crinilor este/ (...) Şi ACUM Şi PURUREA, CUVI-
NE-SE CU ADEVĂRAT”. În Selenei din Mytilene „vechea
lună marină” primeşte atribute ale maternităţii imagi-
nea ei confundându-se cu cea a Fecioarei: „Ce-
nseamnă Vremea ce Vedenia/ Ce argintarea Născă-
toarei peste ape/ Marile hieroglife de pe chipul tău/
Iubirea şi cu moartea – nu ştiam să spun”. Marea,
luna, Fecioara simbolizează în primul rând iubirea,
cele trei simboluri coexistând în chip tainic.
Motive ale artei sacre şi simboluri ale celebrării nu
întâlnim doar în imnul-poem To Axion Esti, ci în întrea-
ga operă. Biserica, mănăstirea, catapeteasma, cande-
la, crucea, clopotele, vinul, oul de Paşti, ciorchinele,
spicul apar ca semne indicând drumul către o lume
pe care omul modern se străduieşte să o uite. Aces-
tea sunt totodată motive ale iconografiei bizantine,
dar puse aici în contexte fără acurateţea teologică a
icoanei clasice. Ele primesc în general în contexte sur-
pinzătoare, încercând parcă să acomodeze laicismul
formulelor poetice moderne cu sacralitatea simbolu-
rilor iconice: „povârnişul întreg prorocea şi zumzăia”,
„serafice gâze!” (Fata de crivăţ adusă), „patrafirul gal-
ben al zilei”, „rodia nebună... se zbate la ceas de utre-
nie” (Rodia nebună), „Sfintele Paşti în algele cerului”,
„Icoana Învierii/ Pe zidul ce l-au răzuit cu unghiile pi-
nii” (Marinăraş de grădină), „Iar timpul e-o mare bise-
rică, m-auzi/ Unde uneori, chipurile, m-auzi,/ Ale Sfin-
ţilor/ Plâng lacrimă adevărată, m-auzi,/ Clopotele
croiesc în înălţimi, m-auzi” (Monograma). Prin evoca-
rea marilor sărbători creştine, „Schimbarea la Faţă”,
„Boboteaza”, „Sfintele Paşti”, poetul poartă cititorul
9
Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, sinteză realizată
62 de Iordan Chimet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
către un timp sacru al reculegerii şi al regenerării. Al-
teori poetul însuţi năzuieşte către spaţiul sacru al bi-
sericii, loc al reflecţiei şi al plenitudinii: „şi mi-am zis
ca să nu fiu la cheremul pustietăţii să caut o bisericu-
ţă ca să am cu cine sta de vorbă” (Fata de crivăţ adusă).
În To Axion Esti poetul împrumută un ton profetic
atunci când simte nevoia de a-şi împărtăşi crezul ar-
tistic, întrucât se crede predestinat unei lucrări spiri-
tuale.: „Cel încă verde în flacără Neruptul din cer/ Sim-
ţii cum a venit şi s-a plecat/ peste leagănul meu” (Fa-
cerea), Menirea sa pare încărcată de taina maximei
elevaţii spirituale, discursul angajând aici, în mod sur-
prinzător, concepte mistice: „Neînţelesul”, „Necuvân-
tul”, „Neruptul din cer” (Facerea).
Tema suferinţei nu este eludată, ci integrată acestui
univers al bucuriei. Viaţa se împleteşte cu moartea, iar
bucuria cu suferinţa, aceasta din urmă devenind o
condiţie a purificării spirituale, în buna tradiţie patris-
tică: „Pătimirile noastre sunt binevenite şi rânduiala
nici vorbă să fie răsturnată”, „iar eu rămân părăsit în
patul meu sub atingerea feluritelor cruci” (Copacul-lu-
mină). Poezia înălţării are partea ei de jertfă, iar lumina
e inevitabil umbrită. Deşi cromatica elytisiană împru-
mută în general din natură culori vii (albastrul mării,
verdele frunzei de măslin, roşul amurgului, portocaliul
rodiei), nu lipsesc nuanţele de negru şi de gri ce întu-
necă uneori compoziţia. Interiorizarea atinge câteo-
dată cote adânci, trecând prin sfâşieri în care nevoia
rostirii se împleteşte cu tăcerea, iar neputinţa îl tulbu-
ră până la angoasă: „Aşa de departe pe pământ. Cur-
geri de mări/ Deochiuri ale fumului grădinilor. Dar ce/
trudă poetul cu buzele-i goale/ Mereu îndărătul dure-
rii lui: Necuvântul./ Ia-mă hai ia-mă în braţe/ şi mângâ-
ie-mă că m-am născut”. Mai rar poetul cade pradă
unui pesimism ce contrastează cu atmosfera luminoa-
să şi senină a liricii sale: „şi am rămas cu o mână arsă,
din nou în picioare/ aici la marginea unde m-au îm-
pins nenorocirile/să mă lupt cu Nu-ul cu Nu-se-poate-
le acestei lumi” (Grădina lui Evoheir). Umanul are latura
lui precară. Omul poate fi fericit în sânul naturii, dar
dezabuzat între semenii săi. Compensatoriu, se ajun-
ge la celălalt pol. Omul intră în relaţie cu cosmosul în
mod minunat şi salvator. Este accentuat aici mesajul
antiraţionalist al lui Elytis. Prin proiecţia cosmică a
umanului, se dezvăluie accente ontologice pe care la
o lectură superficială suntem tentaţi să le neglijăm: „şi
după ce pieptul bărbatului n-a putut s-o mai încapă,/
singurătatea s-a-mprăştiat şi-a semănat stelele” (Anal-
fabetul şi frumoasa). Expansiunea cosmică a eului poa-
te trăda ceea ce numim de regulă „nostalgia divinu-
lui”, adică sentimentul că nu ne putem împlini în
această lume, ci numai în nemărginire: „Atât mă indig-
nase jalea morţii că strălucirea mea s-a/ reîntors în
soare.// Acum mă poartă în el întru desăvârşita rându-
ială a pietrei/ şi eterului” (Laconică).
Simbolurile creştine utilizate de Elytis în integrali-
tatea operei sale pot intriga prin tehnica folosită – cea
a colajului – unde icoana apare decupată integral sau
fragmentar. Scoasă din spaţiul ei şi adusă într-un pei-
saj compozit care nu-i oferă vecinătăţi prea conforta-
bile, icoana este obligată la un compromis pe care
canoanele nu-l pot îngădui. Dar artistul modern ţine
atât de mult la libertatea lui încât nu consideră o impi-
etate îndepărtarea de recomandările canonice. Mo-
dalitatea lui de a zugrăvi chipurile sfinte şi uneori chiar
cutezanţa de a pune aură eroilor Greciei îi poate oripi-
la pe teologi şi, deopotrivă, îi poate scandaliza pe li-
ber-cugetători. Iată ceea ce s-ar putea numi o icoană a
răstignirii, neobişnuită prin narativitatea ei, în care nu
se ştie dacă aura îi va aparţine lui Hristos sau poetului
însuţi: „Chiparos din stirpea mea, pe care-l taie bărbaţi
crunţi şi scumpi la vorbă: pentru logodnă sau pentru
moarte. Pământul sapă-n juru-i şi îl stropesc cu apă de
garoafe./ iar eu rostisem vorbele ce demagnetizează
văzduhul!” (şapte zile pentru etermitate). O ambiguita-
te asemănătoare degajă şi un fragment din poezia
Villa Natacha, titlu ce trimite la casa unde a locuit poe-
tul pe când se afla în exil la Paris: „Înger tu ce zbori
undeva primprejur/ Mulchinuit şi nevăzut ia-mă de
mână/ Aurite sunt capcanele oamenilor/ şi eu trebuie
să rămân cu cei dinafara lor/ Căci şi pe cel Nevăzut îl
simt prezent/ şi Prinţ îl numesc fără seamăn/ Când
casa ancorată liniştit/ în faptul serii/ Răspândeşte scli-
piri necunoscute/ şi ca într-un iureş/ Când am purces
într-aiurea/ Un gând pe neaşteptate se-nstăpâneşte-
asupră-ne”. Venerare a lui Hristos? A Creatorului?
Umanizare a divinului? Întrebările rămân deschise, ca
multe altele, din poezia lui Elytis care, cu toate indiciile
date de poet, pare uneori de nepătruns.
Bibliografie
1. Barbăneagră, Paul (2000). Arheologie şi geografie sacră. Edi-
tura Polirom.
2. de Micheli, Mario (1968). Avangarda artistică a secolului XX. în
româneşte de Ilie Constantin. Bucureşti: Editura Meridiane.
3. Elytis, Odysseas (1980). Iar ca sentiment un cristal. Sinteză rea-
lizată de Iordan Chimet.Cluj-Napoca: Editura Dacia.
4. Marion, J.-L. (2000). Crucea vizibilului. Tablou, televiziune,
icoană – o privire fenomenologică, traducere de Mihail Neam-
ţu. Deisis.
5. Olaru, Ioana-Iulia (2010). The visual language of paleo-christi-
an painting – before „Paix de l’église”. În Limbaj şi context / Spe-
ech and context, revistă de semiotică, lingvistică şi ştiinţă lite-
rară. An II. Nr. 1.
Summary
Icon and sign in the poetry of odysseas elytis
Elytis is the one who praises life in its wholeness
and the joy of living, his work has three periods, the
first is marked by structuralism, the school where the
poet had his apprenticeship, the second marked by
the discourse’s maturation and spiritualization, con-
taining the ample poem To Axion Esti, and the third
represents a contrast of the second, the most repre-
sentative poem being ”Maria Nefeli”. His tendency
towards the image and the sacred bring him towards
the Byzantine icon where he borrows elements and
symbols from, poetically valorizing it, but without
poaching it into poetic discourse. Two tendencies
can be found here: one of lifting the individual to-
wards the sacred and another one of irruption of the
sacred in the secular, thus spiritualizing the world,
but not referring to the deep theological dimension
of the canon, but to a quite cryptic vision, created by
the poet with elements that belong to the three ba-
sic paradigms that marked the Greek spirituality: An-
tiquity, the Byzantine Christianity and the up-to-da-
teness marked by major historical disquietude and
thretened by rationalism.
Key words: Neo-Greek poetry, Surrealism, icon,
symbol, hymn.
63
 Maria Nenadić
ZENITISMUL AVANGARDEI SÂRBEŞTI ŞI PUBLICAŢIILE ROMÂNEŞTI
Un caz special îl reprezintă suprarealismul sârb,
care, cu manifestele şi textele programatice apare cu
o întârziere de mai mult de o jumătate de deceniu -
ca dată „oficială” a începutului mişcării suprarealiste
este, de obicei, luat anul 1930, marcat prin publicarea
textului programatic „statutul suprarealismului” şi
apariţia propriei sale reviste - almanahul „Imposibi-
lul”. În anii care au urmat, suprarealiştii din Serbia au
publicat numeroase lucrări de dimensiuni şi de forme
variate, în care prezintă problemele lor referitoare la
stabilirea mişcării şi A poziţiei sale în timp. Formate la
sfârşitul perioadei de avangardă în literatura sârbă,
manifestele si textele programatice suprarealiste sâr-
be arată multe caracteristici ale acestei forme literare.
Sunt prezente, însă, diferenţe importante în ceea ce
priveşte versiunile moderniste ale predecesorilor lor.
Revistele avangardiste şi promovarea
noului curent
„Contimporanul”, „Punct”, „Unu”, „Integral”, „75HP”,
„Zenit”, „Srpski književni glasnik”, „Misao”, „Putevi”,
„Svedočanstva”
În ochii intelectualilor de dinainte de război, dife-
renţele dintre generaţii au avut proporţii atât de uria-
şe, încât este imposibil să se vorbească doar despre
un antagonism, ci mai degrabă se poate vorbi despre
o duşmănie între cele două tabere. În plus, deoarece
conflictul nu s-a oprit doar la literatură, ci a fost pre-
zent în artă şi în ştiinţă, în politică şi în viaţa socială a
Europei, fiind era mult mai amplu decât în ocazii an-
terioare, golul creat în multe domenii a ameninţat să
ducă la o lipsă totală de înţelegere reciprocă şi de
eşec al comunicării, chiar şi la o rupere a continuităţii
(literare). Prin urmare, în scopul de a preveni ruptura
finală, într-o anumită măsură cei „vechi” au asimilat
64 reprezentanţii cei mai proeminenţi ai „tinerei şcoli”,
masha_nenadic@yahoo.com
invitându-i să publice în revistele lor, şi nu doar în pu-
blicaţiile noii mişcări.
Zenitismul şi revistele române
Caracteristica primară a acestui curent şi a întregii
reviste a fost o atitudine rigidă în faţa tuturor celorlal-
te mişcări avangardiste, ele fiind văzute ca fără valoa-
re, adică promovau ideea că „zenitismul este unica
avangardă autentică, iar toţi antizenitiştii sunt doar
clonele unei tradiţii moarte” (Tešić 2009: 65). În toată
perioada existenţei sale, zenitismul a încercat să se
canonizeze, refuzând să accepte valoarea oricarei
alte scrieri sau a oricărui alt curent, insistând asupra
faptului că doar zenitismul poate naşte ceva valoros
şi că practica creatoare pe care ei o profeţesc este
unica acceptabilă. Zenitismul este unica mişcare
avangardistă din perioada interbelică din Serbia care
se poate compara cu mişcările avangardiste europe-
ne din aceeaşi perioadă. Antagonismul la Mitsitch a
mers până la punctul în care i-a considerat pe toţi cei
care nu aparţineau zenitismului inamici ai culturii; pe
lângă aceasta, având o perioadă de funcţionare des-
tul de lungă, şi-a lăsat o amprentă puternică în litera-
tura sârbă: „Noi primii descoperim că există ţara Bar-
barogeniului – Balcani! Până acum ea ne-a născut pe
noi, de azi noi o creăm pe ea în atmosfera spiritului
balcanic şi a culturii balcanice. (Creaţia ca superiorita-
te a oricărei rase! Nu permitem « distrugerea perso-
nalităţii » tovarăşe Maxim Gorki!)” (Mitsitch 1922:1) –
definirea concretă a Barbarogeniului niciodată nu va
fi completă, nici perfect sistematizată în prezentarea
sa; Barbarogeniul devine şi rămâne o denumire gene-
rală a zenitiştilor balcanici care combină barbarismul
natural al omului cu genialitatea omenească şi pro-
gresul evident din această perioadă.
După terminarea primului război mondial şi după
ce consecinţele acestuia deveniseră mai mult decât
vizibile, o parte a artiştilor şi scriitorilor europeni au
adus o avalanşă de acuzaţii asupra culturii muribun-
de a Europei antebelice, insistând că este mai mult
decât necesar să se creeze o nouă Europă, cu o nouă
cultură. Printre numeroasele curente şi –isme născute
în această perioadă, dar şi printre cele apărute înain-
tea războiului sau în perioada acestuia, îşi găseşte lo-
cul şi zenitismul - al cărui fondator a fost Lioubomir
Mitsitch.
Promovarea acestui nou –ism avangardist începe
cu revista „Zenit”,1 fondată de Mitsitch, care apărea în
perioada 1921-19262 şi care a avut în total 43 de nu-
mere, apărând până în 1922 în Zagreb, iar apoi mu-
tându-şi sediul la Belgrad. Revista „Zenit” a fost şi a
rămas punctul de reper pentru cercetarea perioadei
avangardiste din Serbia, pentru că aproape toţi scrii-
tori avangardişti sârbi, la un moment dat sau altul, au
publicat în cadrul acestei reviste. Imaginat ca punctul
culminant al avangardei, nivelul cel mai înalt la care o
mişcare poate să ajungă, mai ales pentru avangarde-
le sârbeşti, care până atunci existau doar prin influen-
ţa, acceptarea şi/sau adaptarea –ismelor din vest, ze-
nitismul, împreună cu „Zenit”, erau o combinaţie din-
tre Übermensch-ul lui Nietzsche şi rusescul Octombrie
roşu, prezentându-se ca cel mai înalt punct în evolu-
ţia acestui supraom, prin aceasta promovând ideea
că slavismul european este de fapt sânge proaspăt,
nou, necesar pentru a clădi o Europă şi o cultură
nouă. Deşi o astfel de atitudine are un aer militantist,
şi acest tip de om doar peste două decenii în Europa
„eliberată” va duce la un genocid înfiorător, zenitis-
mul mai degrabă se axează pe primitivismul unei noi
culturi, născut din hibridizarea ideologică şi poetică,
care şi în zilele noastre produce o oarecare atracţie. 3
Fiind cel mai prolific scriitor al manifestelor şi pamfle-
telor de pe teritoriul Iugoslaviei, Mitsitch, cinic şi ne-
gativ, nu avea aproape nicio vorbă bună, atât pentru
1
Trebuie menţionat că funcţia revistei nu a fost limitată
doar la promovarea zenitismului, ci avea şi funcţia de
„apropiere a ideilor şi avangardelor din Europa şi Rusia
care s-au născut în perioada 1921-1926, în perioada func-
ţionării a zenitismului” (Milenković 2005: 67).
2
O durată de apariţie considerabilă, dacă facem compa-
raţie cu alte reviste avangardiste. Importanţa acestei re-
viste poate fi comparată cu importanţa şi impactul pe
care îl avea „Contimporanul” în România.
3
Zenitizmul este unica mişcare avangardistă din perioa-
da interbelică din Serbia care se poate compara cu mişcă-
rile avangardiste europene din aceeaşi perioadă; pe lân-
gă aceasta, având o perioadă de funcţionare destul de
lungă, şi-a lăsat o amprentă puternică în literatura sârbă.
literatura sârbă, cât şi pentru literatura europeană.
Împreuna cu fratele său, Branko V Polanski4, Mitsitch
a scris foarte mult despre încercările sale creatoare şi
angajamentul reprezentanţilor mişcării, astfel legali-
zând în avangardă tipul critica pentru sine, adică au
introdus un altfel de discurs ca o nouă formă, specifi-
că, a publicităţii; totuşi, acest tip de comportament al
lui Mitsitch va provoca reacţii negative din partea al-
tor avangardişti.
Relaţia eu-alţii în aceste texte a fost subînţeleasă
ca sinonim pentru valoros-fără valoare. Pentru a înţe-
lege cel mai bine acest –ism sârbesc, cel mai euro-
pean dintre toate, Tešić ne oferă caracteristicile poe-
tice ale acestei mişcări, pentru a argumenta o astfel
de afirmaţie: (1) Zenitismul e cel mai european –ism
dintre toate –ismele sârbeşti prin faptul că revista
„Zenit” care a avut numeroşi colaboratori din Euro-
pa5; în acelaşi timp, textele lui Mitsitch şi ale lui Polan-
ski au fost publicate şi în reviste avangardiste din Eu-
ropa. (2) În contextul naţional, zenitismul, deşi aparţi-
nând avangardei, a clădit radicalismul său pe un anti-
avangardism evident pentru alte –isme, intrând în
conflict şi cu foştii săi colaboratori sârbi.6 (3) Tešić cre-
de că zenitismul a fost probabil unica mişcare avan-
gardistă care a produs atâtea texte programatice şi
manifeste (Tešić 2009: 227-228).
Urmând ideea avangardiştilor că totul trebuia să
fie nou, Mitsitch propune ca şi spaţiul în care noul va
fi creat să fie separat de Europa. Pentru zenitişti, acest
nou spaţiu este Balcaniul7, cu tinerimea care putea să
se opună bătrâneţii Europei. Atacând orice altă crea-
ţie culturală, Mitsitch insistă asupra faptului că nu eu-
ropenizarea Balcanului, ci balcanizarea Europei poa-
te fi singura cale de „eliberare” a Europei, iar cei mai
potriviţi pentru o astfel de misiune sunt zenitiştii.
Din primul an al „Zenitului” începe să se contureze
acest concept al balcanicului, mai specific – a Barba-
rogeniului. Ideea aceasta a avut două faze: în prima
4
Polanski, totuşi, avea mai multă înţelegere pentru alte
mişcări avangardiste şi nu critica pe antizenitişti, cel puţin
nu în măsura în care o făcea Mitsitch; el a fost chiar iniţiato-
rul unor noi programe poetice: svetocretism, antidadaism,
panrealism etc.
5
Printre colaboratori, se găsesc numele: Iwan Goll, Franz
Richrad Berens, Marinetti, Kandinsky, Gullermo de Torre,
Adolph Hoffmeister etc.
6
Aici amintim pe Vinaver, Crnjanski, Tokin etc.
7
Pentru Mitsitch, dar şi pentru alţi zenitişti, Balcaniul era
identificat cu spaţiul iugoslav, astfel considerând că misi-
unea Balcaniului de a crea ceva nou este, de fapt, misiu-
nea culturii sârbeşti, condusă de zenitişti. 65
 trebuia să se producă „învierea prototipului sud-bal-
canic al omului-erou în incarnaţia interioară a Barba-
rogeniului”, iar în a doua, „afirmarea ideii estcosmice
de tip mistic a Noului om”.8 Acceptând rolul principal
în crearea noului om, zenitismul nu a mai fost limitat
doar în crearea noii culturi, ci s-a obligat la crearea
unei noi filozofii, religii, omeniri. Acest Barbarogeniu,
un nou hommo balcanicus, cu tălpile sale murdare şi
desculţe, va păşi peste Europa învechită şi distrusă,
aducând tinereţea, puterea şi furia Balcaniului, spriji-
nit de estul dostoievskian.
Manifestul zenitismului scris de Mitsitch este în în-
tregime scris în acest ton: pornind de la ideea sa că
zenitismul este unicul drum drept spre o nouă cultură,
el spune „ZENITISMUL = noua artă balcanică. Unicul
sunt născut zenitist! (Eu sunt integral!) Tu vei deveni ze-
nitist! Tu trebuie să devii zenitist! Tu vei fi c r e a t! Voi
toţi trebuie să fiţi zenitişti! ZENITISMUL = manifestarea
spiritului liber” (Mitsitch 1922: 1). Accentuând faptul că
arta balcanică nu este o utopie, Mitsitch prezintă zeni-
tismul drept o artă nouă a Balcanului trezit şi eliberarea
Barbarogeniului, unde poezia devine cuvânt în spaţiu9.
Invocându-l pe Barbarogeniu10, Mitsitch apoi se în
dreaptă spre partea programatică a manifestului, pen-
8
Jasmina Nikolić (Nikolić, 2004: 9) - ultima afirmaţie pune în
relaţie cu Rusia şi cu Dostoievski, menţionând că Dostoiev-
ski a crezut că obligaţia Rusiei este să spună „cuvântul sănă-
tos” civilizaţiei şi oamenilor din Europa, şi că şi Mitsitch avea
aceeaşi intenţie pentru Balcani. Ea le apropie şi mai mult,
punând în relaţie lupta lor împotriva europenizării lumii.
Dacă ne oprim asupra manifestului zenitismului scris de Mit-
sitch şi publicat în „Zenit”, nr.11, februarie 1922, vedem că el
singur îl invocă pe Dostoievski („Eu fratele lui Rasklonikov”,
„Unul dintre taţii voştri Dostoevski”); astfel nu ne este greu să
acceptăm apropierea făcută de Nikolić şi să privim intenţiile
lui Mitsitch şi prin prisma pro-rusă/pro-dostoevskiană.
9
Din această idee mai târziu se va defini un nou –ism –
simultanism – care se va ocupa de timp şi spaţiu, adică
„[...] în acelaşi moment se pot avea experienţe a mai mul-
tor lucruri, adică evenimente care sunt în timp simultane,
dar spaţial separate” (Grdan 2010: 47)
10
„Noi primii descoperim că există ţara Barbarogeniului –
Balcani! Până acum ea ne-a născut pe noi, de azi noi o
cre[m pe ea în atmosfera spiritului balcanic şi a culturii bal-
canice. (Creaţia ca superioritate a oricărei rase! Nu permi-
tem « distrugerea personalităţii » tovarăşe Maxim Gorki!)”
(Mitsitch, 1922:1) – definirea concretă a Barbarogeniului
niciodată nu va fi completă nici perfect sistematizată în
prezentarea sa; Barbarogeniul devine şi rămâne o denumi-
re generală a zenitiştilor balcanici care combină barbaris-
mul natural al omului cu genialitatea omenească şi cu pro-
66 gresul evident din această perioadă.
tru a ilustra felul în care acest Barbarogeniu va trăi şi
funcţiona – care sunt nevoile care trebuie împlinite
pentru ca zenitismul, dar şi balcanizarea Europei, să
fie duse la bun sfârşit prin existenţa Barbarogeniului:
„Ce vor aceşti s ă l b a t i c i zenitişti?
« FRACTURĂ.
1. Atitudine superioară faţă de până azi protejata
Madamme Europa.
2. Acapararea negării şi alungarea civilizaţiei mate-
matico-fizice externe.
3. Afirmarea ideii estcosmice de tip mistic a Noulu-
iom.
4. Învierea prototipului sud-balcanic al omului-erou
în incarnaţia interioară a Barbarogeniului »” (Mit-
sitch 1922: 1).
Concentrându-ne doar pe primul punct („fractura-
rea” sau oarecare rupere de trecut este, totuşi, o ca-
racteristică a tuturor avangardelor), şi anume o supe-
rioritate faţă de Europa, putem sesiza o dublă poziţie
pe care şi-o asumă Mitsitch cu zenitismul său: pe de o
parte, vedem dorinţa de a ataca sau, mai bine spus,
de a ignora creaţia culturală a Europei (în cuvintele
lui: „A ÎNTOARCE DOSUL VESTULUI” (Mitsitch, 1922:
1)), dar, pe de altă parte, prin felul în care a promovat
zenitismul11, tot spre vest a încercat să ajungă, publi-
cându-şi textele şi în franceză, şi în germană.
Această încercare a răspândirii zenitismului în afara
graniţelor Iugoslaviei, dar şi poziţia evidentă a lui Mit-
sitch asupra altor –isme (cel mai bine caracterizat prin
„dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră”) a
produs încă o ruptură în mişcarea avangardistă sârbă
– pe lângă neînţelegerea care a existat între „bătrâni”
şi „noi” - în perioada 1921-1922 exista şi conflict între
zenitişti şi alţi avangardişti. Mitsitch îi ataca pe toţi, iar
cel mai sever pe foştii săi colaboratori. Despre discre-
panţa produsă între Mitsitch şi colaboratori cel mai
11
În 1922 a fost publicat un număr al „Zenitului” în Germa-
nia sub numele Zenitismus, Neueste Kunstrichtung der Welt,
pentru a propaga zenitismul chiar în Europa. Lada Grdan
priveşte acest dualism al comportamentului drept dorinţa
lui Mitsitch de a crea o revistă internaţională (cu gândul la
numeroşi colaboratori din lume, de la Paris până la Mosco-
va, dar şi la textele publicate în „Zenit”, care nu erau tradu-
se), argumentând acest punct de vedere prin manifestul
lui Mitsitch Omul şi arta, publicat pe prima pagină a primu-
lui număr al „Zenitului”: „Arta este generală – omniumană.
Şi de aceea nu există o artă specific naţională, şi şi mai pu-
ţin arta de clasă. Noi – artiştii acestei ţări – întindem mîinile
tuturor care gândesc ca noi, t o ţ i p e n t r u t o t deasupra
craniilor omeneşti spulberate” (Mitsitch 1922: 2).
bine ne informează Vinaver, unul dintre cei mai proli-
fci colaboratori ai „Zenitului” în 1921, dar foarte sever
atacat de Mitsitch, spunînd că oricare asociere cu ma-
nifestul şi zenitismul este doar o compromitere, susţi-
nând că Mitsitch este editor, iar scrierile şi maifestele
lui sunt o imaginaţie a unui individ netalentat.
O scrisoare semnată de A. Brown, M. Crnjanski, S.
Krakov, D. Matić, R. Petrović, B. Tokin şi S. Vinaver pu-
blicată în revista „Kritika” din Zagreb (nr. 11-12, 1921,
p.452), toţi foşti colaboratori la „Zenit”, susţine că pro-
blema este că Mitsitch, pe care ei îl considerau drept
editor, a început să publice propriile texte şi manifes-
te, impunându-se astfel drept creator al unei noi miş-
cări, fără a cere acordul colaboratorilor. Scrisoarea se
termină cu un dispreţ faţă de Mitsitch şi ca om, şi ca
scriitor – semnatarii spun că nu vor mai intra în discu-
ţii cu acest om şi nici nu vor mai răspunde la defăima-
rea făcută la adresa lor. Mitsitch nu a trecut peste acu-
zaţiile aduse, şi nu rata nicio ocazie de a contra-ataca,
câteodată chiar de a jigni, pe cei care, după părerea
lui, au „părăsit Zenitul”; până în 1926, frontul zenitiştii
versus alţii a devenit Mitsitch versus alţii.
Pe lângă această evidentă negare a modelelor so-
ciale, culturale şi artistice12, zenitismul încearcă să se
„contureze afirmativ” (Grdan 2010: 59), dar mai cu-
rând încearcă să devină recunoscut, dar şi să aducă
Zagrebul şi Belgradul la nivelul oraşelor mari din Eu-
ropa. Acest complex al inferiorităţii preocupa cel mai
mult pe Mitsitch, dar şi încercarea acestuia de a
„bombarda” centrul cu toată silinţa, pentru a se pro-
paga mai mult pe el însuşi decât propria mişcare
avangardistă. Cu toate acestea, zenitismul lui Mitsitch
a fost cel mai propagat –ism din Serbia în Europa. Mit-
sitch nu se mulţumea cu apariţia „Zenitului” în Ger-
mania şi Rusia, ci mereu căuta noi căi de a propaga
balcanizarea Europei, mai ales în ţarile definite ca
„periferice”, crezând că acolo poate găsi sprijinul ne-
cesar pentru a ridica zenitismul la un nivel şi mai înalt.
12
Toate scrierile lui Mitsitch sunt scrise în acest ton. În ma-
nifestul zenitismului găsim un astfel de exemplu: „Lui
Moliere îi dăm jos peruca parfumat-unsă: rămâne capul
gol a furnizorului regal şi curtenesc de nebunie. Lui Dan-
te îi jupuim manta neagră de catolic: rămâne nudul lui
Lucifer bisericesc care doar pentru el doreşte Raiul iar
pentru toţi ceilalţi Infernul. Lui Shakespeare îi smulgem
barba italienească: rămâne doar patosul lui Lord Bacon şi
homosexul prinţului danez Hamlet cu banalul »A fi sau a
nu fi?«. Lui Kant îi scoatem creierul şi îi tăiem buricul: ră-
mâne »raţiunea sănătoasă« a filozofiei germane pe vîrfu-
rile unghiilor atenuate.” (Mitsitch, 1922: 1).
Chiar şi în presa avangardistă din România găsim
menţionări asupra zenitismului – mai ales în „Contim-
poranul” şi în „Punct”. Vidosava Golubović şi Irina
Subotić în „Zenit 1921 – 1926” menţionează o scrisoa-
re adresată lui Mitsitch, scrisă de mână, din Bucureşti
(strada Trinităţii nr. 20) trimisă de la „Contimporanul”,
semnată de Ion Vinea şi Marcel Iancu, care se referă la
colaborarea lor cu Zenit. În scrisoarea respectivă13,
Mitsitch este lăudat pentru „modernismul lui brav” şi
că în România, în care „se respectă clasicismul franţu-
zesc şi încă nu se ştie de un modernism mai avansat
decât impresionismul” şi nu se poate compara cu
„constructivismul vostru”, zenitismul şi „Zenitul” lui
Mitsitch sunt bine primite, deşi nu pot fi citite altfel
decât „prin imagini”. „Contimporanul” întreabă dacă
e posibil ca pe ultima pagină a „Zenitului” să apară o
mică publicitate a „Contimporanului”, iar ei, la rîndul
lor, vor publica, la fel, o publicitate a „Zenitului” în pa-
ginile lor, motivând acest gest prin faptul că „trebuie
să ne ajutăm reciproc în bătălia pentru idei de care
suntem şi noi şi voi încă îndepărtaţi”14. După această
dată, cu mici excepţii, putem vedea cum aproape în
fiecare număr al „Contimporanului” există o menţiu-
ne a „Zenitului”, de obicei pe ultima pagină, în forma
aceasta: „Zenit, dir. : Mitzich, Belgrad”.
Când „Contimporanul” îşi va organiza L’Exposition
Internationale Du „Contimporanul”, Mitsitch îl va trimi-
13
« Votre envoi nous a bien intéressé et malgré qu‘on ne
puisse lire que vos image, nous nous rendons‘ bien compte
de votre courageux modernisme et de vos efforts artis-
tiques excellents. Il serait utile de nous faire régulière-
ment parvenir votre belle rêne et la notre vous arrivera
également. Répond, dis-moi s.v.p. si vous ne pourriez pas
insérer dans votre dernière page une petite réclame pour
„Contimporanul” Nous pouvons ferons de même pur
vous. Malgré que vous ne vous comparez pas a votre
constructivisme car l’art nouveau est un nouveau–né
chez vous (un pays élevé dans le respect du classicisme
français et ne connaissant pas un modernisme plus avan-
cé que l’impressionisme) nous avons vous proposer cela
car nous devons réciproquement en nous pouvons lutter
pour l’idée dont l’un on l’autre est encore un peu plus hé-
roïque. Recevez nos cordiales salutations Ion Vinea &
Marcel Ianco » (Golubović, Subotić 2008: 159).
14
Putem doar specula cât i-a convenit lui Mitsitch să audă
că în România este încă respectat clasicismul franţuzesc,
sau că e încă îndepărtat de „idei”. Putem observa doar că,
în afara publicitaţii pentru revistă, niciun text din „Zenit”
nu a fost publicat. 67
 te pe Jo Klek ca reprezentant al Iugoslaviei15 din par-
tea „Zenitului”16, iar pe paginile „Contimporanului”
găsim această însemnare: „LA SERBIE par Jo-Kleck le
Zénitiste expose des tableaux faits en applications de
papiers - couleurs des compositions d’une extrême
vitalité caractéristique pour le gout developé des cou-
leurs” (Contimporanul, anul IV, no.52, februarie 1925).17
Iar în numărul 67 a revistei „Contimporanul” găsim şi
o compoziţie al lui Jo Klek, pe pagina 10 – probabil
aceeaşi lucrare cu care a participat la expoziţie.
Colaborarea între aceste două reviste, precum şi
corespodenţa, evident au continuat, dar nu şi când
vine vorba de texte. Unica menţionare a „Zenitului”, a
zenitismului şi a lui Mitsitch, pe lângă publicitate, se
face în aprilie 1927, când „Zenitul” deja nu mai apare,
iar Mitsitch a ajuns în dizgraţie totală: „Zenit interdit
en Serbie. Nu e nici pornografică, nici subversivă. Pur
şi simplu o revistă de artă nouă. Director: Liubomir
Mitzitch. Mitzitch, ne spune fluturele volant al revis-
tei, a fost acuzat de « zenitism » adică de contagiune
cu ideile cari au făcut revoluţia rusească. Ni se aduce
la cunoştinţă că « Jugoslavia e pseudonimul Serbiei »
şi că, oficial, poetul Mitzitch refugiat in Franţa, are fişa
penală, extrem de amuzant concepută «  Liubomir
Mitzitch, nebun în libertate şi demon al literaturii iu-
goslave ». Restul literatură şi experienţă” („Contimpo-
ranul”, anul VI, no.75, aprilie 1927, p. 13).
Mitsitch a continuat cu propagarea revistei „Zenit”
în România, acum apelând la „Punct”. În numerele 10 şi
11, ianuarie şi februarie 1925, pe ultima pagină a revistei
găsim o publicitate a „Zenitului”, unde este notat: „ZE-
NIT Mitsitch, Belgrad”18, iar în numărul 15 din februarie
a aceluiaşi an va fi publicat textul lui Mitsitch „Zenitoso-
phie oder energetik des schopferischen zenitismus”
în limba germană, pe ultima pagină, fără traducere,
cu mesajul „Va urma”, deşi acest lucru nu se va întîmpla.
Acest text este împărţit în trei părţi; prin forma şi
prin stilul în care este scris ne aminteşte mai mult de
primul manifest al lui Mitsitch, „Omul şi arta”, decât
de manifestul zenitismului. În primul rând, Mitsitch
nu mai aminteşte de Barbarogeniu, ci acesta este
15
În numerele care precedă această expoziţie, se va men-
ţiona participarea Iugoslaviei, dar nu va fi anunţat cine va
fi reprezentant. Nu ştim dacă Mitsitch nu a anunţat din
timp cine va veni, sau nici el nu ştia pe cine va trimite.
16
Nimeni altul nu va participa din Serbia.
17
Paginile în acest număr nu erau numerotate, dar menţi-
onarea lui Jo Klek se face în textul intitulat „L’EXPOSITIONE
INTERNATIONALE DU „CONTIMPORANUL”.
18
Probabil că nici aceasta nu a convenit colaboratorilor
68 „Zenitului”, dacă au aflat.
transformat în „Zenit-Mensch”, astfel evitând să ex-
plice mai detaliat ce se subînţelege prin acest termen.
Totuşi, acest Omul-Zenit rămâne cu însuşiri ale Barba-
rogeniului: „Unsere Gefährte ist der künftige Zenit-
Mensch, der zentrale Transformator unserer leben-
den und revoltierenden Funken, unserer wilden und
barbarischen Energien” (Mitsich 1925)19. Astfel înce-
pând textul, Mitsitch în prima parte prezintă concep-
tul de viaţă şi ce viziune are zenitismul asupra ei, sus-
ţinând că fenomenele filosofiei speculative şi ale bu-
dismului sunt „ganz menschlich, demnach ganz banal”.
În partea a doua se expune apropierea sfârşitului
pentru zenitism: „So, nach alle diesen tanzte schliess-
lich auch der Zenitismus, wie ein wahnsinniger und
phantomer Tänzer auf balkanischen brennenden
Strahl, des »genialen Vanumus« 20(Mitsitch 1925). În-
treaga parte a doua a textului este preocupată de o
comparaţie între religie şi zenitism, arătând apropie-
rea acestora: naşterea zenitismului era aducătoarea
de moarte, precum şi naşterea mielului Domnului.
Partea a treia este un elogiu şi ridicarea în slăvi a
zenitismului, Mitsitch denumindu-l drept „Nur einige
worte in Vorbindung mit diesen jetzten und abschlies-
senden »Ismus« einer anschwellenden epoche, da er
der einzige »Ismus« von eminent nachkriegszeitlichen
Charakter ist” (Mitsitch 1925). Textul se termină cu o
constatare: cu siguranţă nu există niciun mare artist,
poet sau filozof care să nu poarte în el germenele sau
instinctul zenitismului, pentru că zenitismul însuşi nu
este rezultatul vreunei reclame burgheze şi cu atât
mai puţin al unei speculaţii culturale imperialiste.
Aceste trei părţi ale textului lui Mitsitch ne arată
întreaga luptă pentru promovarea acestui –ism într-o
nouă lumină. Aici nu recunoaştem pe un Mitsitch
care îşi întorcea dosul vestului sau îşi bătea joc de au-
torităţile culturii învechite; aici auzim pe Mitsitch spu-
nând: „eklektischen Poesie [...] aller Süd-Slaven, ohne
Anerkennung von irgendwelcher Seite, bis heute”
(Mitsitch 1925), frânt de bătăliile de pe toate fronturi-
le21, decis să-şi spună nemulţumirile şi să-şi anunţe
sfârşitul, dar, în acelaşi timp, să se salveze de comen-
tariile neplăcute din Serbia. Patosul amestecat cu o
19
Paginile nu sunt numerotate.
20
Vanumus este definit de către Mitsitch drept: „Serbis-
che-zenitishisches Wort, welche heint: aürserdem der
Wernünt”, adică, cuvântul sârbesc zenistic reprezentând:
în afara raţiunii.
21
Neînţelegerile cu „garda veche”, discuţii deschise şi dese-
ori jignitoare cu avangardiştii tineri care nu aparţin zeni-
tismului, lupta pentru a se afirma şi pentru a promova
zenitismul.
mândrie proprie care se simte în întregul text nu era
potrivit pentru proclamarea într-o ţară nouă a unui –
ism şi nici nu oferea (de obicei, foarte programatic)
îndrumările acestui „ultimul –ism”, cum îl numea Mit-
sitch. După acest text, Mitsitch va renunţa la lupta pen-
tru promovarea zenitismului în afara graniţelor iugos-
lave şi va lucra în „Zenit”, întâmpinând din ce în ce mai
multe probleme financiare pentru publicarea revistei.
În revista „Integral”, numărul 6-7, din octombrie
1925 găsim o notiţă despre zenitism şi două poezii tra-
duse în limba română, scrise de Jivanovici („Margă şi
mână neagră”) şi Mitsitch („Barbar amestec”). Textul,
având titlul „Modernismul în Serbia”, face o mică pre-
zentare a zenitismului, a revistei „Zenit” şi al lui Mitsit-
ch, o prezentare concisă, dar bine punctată, acoperind
atât ideile zenitismului, cât şi revista „Zenit”. Definit ca
„mişcarea nouă din statul vecin, cunoscut până acum
din balade anoste şi prolixe de haiduci” („Integral”,
1925:14), zenitismului îi sunt adăugate epitete de sen-
sibilitate dură, grupare temeinică, aspectul viril etc.
Această scurtă prezentare nu evită nici menţionarea
problemelor cu care Mitsitch se confruntă: confiscarea
revistei de către poliţia din Belgrad pentru textul lui
Mitsitch „Îţi mulţumesc, frumoasa mea Serbie”, un arti-
col în care Mitsitsch „deplânge evoluţia naţiunei sale,
care trebuie să suporte parazitologia culturală, menţi-
nută de stat care n’a creat decât o superficială şi hibri-
dă Serbie spirituală.” („Integral”, 1925:14), dar şi oferă
soluţia care, bineînţeles, este zenitismul. „Îţi mulţu-
mesc, frumoasa mea Serbie” („Zenit”, nr. 36, 1925) se
aseamănă cu starea de spirit pe care o găsim şi în tex-
tul din „Punct” – este un text plin de resemnare, triste-
ţe, dezgust faţă de ţara care trebuia să aducă Europei o
cultura nouă, pură, plină de viaţă şi virilă, dar i-a trădat
pe tinerii care erau purtătorii acestui nou cuvânt.
În viziunea lui Mitsitsch, zenitismul, ca o mişcare
avangardistă, era împotriva tradiţiei, războiului, civili-
zaţiei capitaliste – acest ultim punct va fi în anul 1926
egalat cu viziunea comunistă şi „Zenitul” va fi interzis.
Mitsitch a simţit o astfel de egalare ca un atac asupra
propriei fiinţe, susţinând în continuu că el voia să cre-
eze o spiritocraţie cu ajutorul revoluţiei poetice; s-a
detaşat complet de teritoriul slav şi toate ideile pe
care le-a avut le-a adunat în imaginea Barbarogeniu-
lui, iar în scrierile sale după interzicerea revistei va
prezenta zenitismul ca o încercare de creare a culturii
sârbe care va iniţia schimbarea societăţii şi crearea
unui nou umanism. Ţelul ei principal în această misiu-
ne a fost salvarea Europei de civilizaţia care şi-a înghi-
ţit propria cultură. Nu e de mirare că acest concept a
rămas încă viu pe teritoriul fostei Iugoslavii, dacă nu
altfel, atunci prin discuţiile care se poartă pe margi-
nea scrierilor care aparţin acestui –ism, unicul care a
reuşit să fie auzit de pe teritorul acesta şi în Europa.
Bibliografia primară selectivă
1. Contimporanul, anul IV, no.52, februarie1925
2. Contimporanul, anul V, nr. 67, iunie 1926, p.10
3. Contimporanul, anul VI, no. 73, februarie 1927
4. Contimporanul, anul VI, no.75, aprilie1927, p. 13
5. Kritika nr. 11-12, p. 452, 1921
6. Mitsitch, Lioubomir, „Čovek i umetnost”, în Zenit, nr. 1, fe-
bruarie, p.1, 1921
7. Mitsitch, Lioubomir, „Zenit – manifest”, în Zenit, nr. 11, 11 fe-
bruarie, p.1, 1922
8. Mitsitch, Lioubomir, „Zenitosophie oder energetik des schopfe-
rischen zenitismus”, în Punct, nr. 15, 28 februarie, 1925
9. Vinaver, Stanislav, „Povodom Zenita”, în Jugoslovenska njiva,
anul V/37, 17 septembrie, p. 590, 1921
Bibliografia critică selectivă
1. Golubović, Vidosava i Subotić, Irina, Zenit 1921 – 1926, Narod-
na biblioteka Srbije: Institut za književnost i umetnost, Beo-
grad, 2008
2. Grdan, Lada, Zenit &Simultanizam, Službeni Glasnik, Beo-
grad, 2010
3. Micić, Ljubomir , „Zenit – manifest”, în Zenit, nr. 11, 11 februa-
rie, p.1, 1922
4. Milenković, Pavle, „Podne srpske avangarde” în Tokovi istori-
je, nr. 3-4, p. 53-73, 2005
5. Nikolić, Jasmina , „Ideje zenitističkog pokreta u srpskoj kul-
turi – Ljubomir Micić i njegov roman Barbarogenije - Decivi-
lizator”, în Tokovi istorije, nr. 1-2, p. 7-22, 2004
6. Tešić, Gojko, Srpska književna avangarda; književno istorijski
kontekst (1902-1234), Institut za književnost i umetnost,
Službeni glasnik, Beograd, 2009
Summary
Zenitism of the Serbian Avant-garde and the
­Romanian publications
Dealing with connections between Zenithist move-
ment and Romanian avant-garde, this paper address-
es less-known text written by Ljubomir Micić and
published in Romanian paper Punct. Although the
contacts between Zenith and Romanian avant-garde
were occasional, and not sufficiently documented
and researched, correspondence between Ljubomir
Micić and members of Contimporanul and Micić’s text
published in Punct, represent important point in per-
ception of zenithism in the European context.
Key words: Zenith, Contimporanul, Punct, Barba-
rogenius, radicalism 69
 Aleksandra Đurić-Bosnić
IMAGINEA LUMII ÎN LIRICA VECHE SÂRBEASCĂ
DIN PERIOADA 1300–1389
Unele dintre postulatele bizantine din Evul mediu,
cînd este vorba despre filosofie şi estetică – precum
întoarcerea spre Dumnezeu, Absolut sau Logos, legi
arhaice și căutări ale înţelesului universal, tendinţa
spre ideal, armonia sufletească pe scara adevărului,
bunului şi frumosului – sunt în acelaşi timp şi postula-
tele de bază când se vorbește despre lirica veche sâr-
bească. Filosofia şi arta Evului mediu în esenţă au fost
pătrunse de spiritul şi pratctica religioasă.
Dacă ne referim la poetica literaturii vechi sârbeşti,
ne oprim la D. Bogdanovici, care a sublimat creştinis-
mul, ale cărui rădăcini sînt în ideile intelectuale elene
şi o mare importanţă se pune pe spiritual, pe logos:
„în imaginea despre Dumnezeu domină ideea despre
Logos, ceea ce înseamnă Înţelepciunea veşnică şi ab-
solută, Intelectul absolut care prin sine creează tot ce
este cunoscut, toată existenţa”. Relaţia dintre om şi
Dumnezeu, ca relaţia dintre particular şi absolut, ab-
solut şi veşnic, în creştinism niciodată nu este într-o
singură direcţie. Înţelegerea dualistă a binelui şi a ră-
ului, a luminii şi a întunericului, nu înseamnă neapă-
rat şi polarizarea definitivă şi maniheistă. Dimpotrivă,
omul este fiinţă dumnezeiască dacă prin muncă şi
blagoslovire, tot mai conştient de existenţa sa, răul îl
transformă în bine, efemerul în veşnicie, întunericul
în lumină, iar moartea în viaţă veşnică. Postulatul de
bază al eticii creştine este potenţialul de „îndumne-
zeire”, categorie gnoseologico-ontologică, dar şi ţelul
existenţei în parte a fiecărui om. În această ordine de
idei şi literatura bizantină, ca fapt autonom, este doar
reflexul acestei căutări esenţiale a ţelului.
„Omul care a scris conştient de responsabilitatea
metafizică pentru fiecare cuvînt, scria adînc convins
că prin scris slujeşte lui Dumnezeu, Logosului, că în
acest fel este încadrat în creaţie, [...] în marele mister
de ispăşire cu care Dumnezeu a acoperit viaţa uma-
70 nă. De aceea prin textul scris s-a văzut o formă de li-
zkvrazvoj@nscable.net
turgie” (Bogdanovici 1980: 61). În acest context trebu-
ie văzute şi formele de bază ale liricii vechi sârbeşti
din perioada 1300–1389: reflexivitatea, modul de for-
mare a imaginii poetice, precum şi importanţa lor
pentru formarea imaginii lumii. Această perioadă în
lirica sârbească poartă pecetea normelor estetico-
etice ale Bizanţului, iar Muntele Sfînt (Atos) este, în
acelaş timp, şi lumea fizică şi spirituală în care se des-
făşoară. Isihasmul, modul de asceză călugărească în
Bizanț şi în ţările ortodoxe slave din Evul mediu, care
a cunoscut apogeul chiar pe Muntele Sfînt începînd
cu prima jumătate a secolului al XIV, prin practica şi
caracteristicile sale asupra esteticii şi poeticii bizanti-
ne, a influenţat direct şi literatura sârbă din acestă
perioadă. În contextul creaţiei literare şi al exprimării
artistice isihis ca tăcere în faţa inexprimabilului pri-
meşte o nouă formă „aproape paradoxală”:” [...] când
este vorba despre comunicarea verbală, atunci aceas-
tă tăcere cere valuri de cuvinte pentru a exprima in-
explicabilul, ceea ce este deasupra imaginii şi a cu-
noştinţelor”. (Deretici 2004: 87). După părerea lui S.S.
Averintz, în momentul în care două metafore se în-
fruntă, se formează un spaţiu energetic care în min-
tea cititorului desprinde înţelesul şi imaginea dorită.
Stilul literaturii sârbo-slavone este rama poetico-sti-
listică şi expresia procedeului reflexiv şi spiritual. Cu-
vântul, şi ca înţeles, dar şi ca apariţie vizuală trebuie
să fie fidel adevărului pe care îl exprimă.
Prima menire a liricii vechi sârbeşti a fost de a face
cunoscut Cuvîntul Dumnezeiesc. În acest context,
poetul a fost alesul Domnului, acela care face cunos-
cut mesajul dumnezeiesc după voia Tatălui. În peri-
oada 1300–1389, lirica a fost îmbibată de reflexivitate.
Procesul creator al poetului a fost în primul rînd acti-
vitate spirituală, poezia reflectînd despre relaţia om-
lume-Creator, cu funcţiunea strict didactică. Atunci
cînd vorbeşte despre lume, poetul de fapt vorbeşte
despre natura omului cuprinsă de ispite. Lumea este
în mare măsură sinonimă cu ispitele, influenţată de
„domnul acestei lumi”, principiul întunericului şi
moartea versus de lumina şi viaţa; de aceea şi imagi-
nea poetică din această perioadă nu este în legătură
cu sfera materială şi sentimentală: „Fără imagine şi
metafore nu se poate exprima niciun gînd, spune J.
Huizinga, dar atunci când se vorbeşte despre esenţa
lucrurilor fiecare cuvînt este imagine” (Huinziga 1991:
303). Exprimând, astfel, lumea spirituală cu legile şi
înţelesurile ei, în mintea cititorului se formează o ima-
gine imaterială, mentală unică, iar imaginea poetică
este compatibilă cu imaginea lumii exprimate de liri-
ca sârbească creată între anii 1300–1389: „Dacă ima-
ginea lumii în literatura nouă la bază este antropo-
centrică, imaginea lumii în literatura veche se poate
trata ca teocentrică. Diferenţa este în realţia om–
Dumnezeu, lumea văzută – lumea nevăzută” (Dere-
tici 2004: 96).
În a doaua jumătatea a secolului 14, călugărul Silu-
an, în una din mănăstirile de pe Muntele Sfânt, a scris
două ode, poezii scurte dedicate Sfîntului Sava şi Sfîn-
tului Simeon. Scrise întru slava sfinţilor, aceste versuri
în acelaş timp sunt şi măiestrie artistică, dar şi viziune
poetico-filozofică articulată cu ideal etic ca ţel al omu-
lui. Siluan nu vorbeşte direct despre idealul etic, el
este exprimat prin formulări explicative ale valorilor
etice şi spirituale ale sfinţilor în slava cărora scrie şi
care, datorită faptelor lor, au devenit sau trebuie să fie
ţelul fiecărei existenţe umane. În versuri, cuvintele
cele mai frecvente întrebuinţate sunt lumina, slava şi
cuvîntul; în ele se poate găsi rezolvarea gîndului poe-
tic al lui Siluan. Paradoxal, cunoaşterea dumnezeies-
cului este posibilă numai prin cunoaşterea lucrurilor
care nu sînt dumnezeieşti. Siluan foloseşte acest para-
dox, iar la el, după analiza lui Jakobson, „a firavului an-
titetic inspirat de dialectica bizantină” (Jakobson 1996:
140) prezintă imaginea lumii construită din diferenţe,
dar cu dominaţia principiului activ de formare a spiri-
tualităţii şi Spiritului. Astfel, gloria acestei lumi este
opusă gloriei împărăţiei dumnezeieşti, lumina acestei
lumii – luminii neasemuite, destoinicia încolţită în
mintea umană – logosului şi înţelepciunii. Mesajul
este identic şi în oda dedicată Sfîntului Sava, şi în cea
dedicată Sfîntului Simeon: acela care doreşte gloria în
veşnicie trebuie să se lepede de gloria acestei lumi şi
să urmeze drumul luminii. Lepădîndu- se de gloria
acestei lumi trecătoare, se dobîndeşte slava veşnică.
Reforma liturgică din prima jumătate a secolului al
14 a avut implicaţii şi asupra poeziei din acea perioa-
dă. În poeziile lui Teodosie, motivarea liturgică a fost
dominantă, iar forma a fost a troparelor, stihurilor şi a
altor cîntece din imnografia bizantină. Cel mai des
aceste poezii au fost scrise în cinstea Sfîntului Sava şi
a Sfîntului Simeon. Teodosie îl rogă pe Dumnezeu
„cu înţelepceiune şi dragoste” să vorbească despre
sfinţii Sava şi Simeon, căci el „singur, muritor cu gre-
şeli, fără lumină şi binecuvîntare, nu poate face aceas-
ta destoinic de numele în slava cărora cîntă”. În aceste
poezii, Teodosie îi vede pe cei doi sfinţi ca legătura
dinte oameni şi Dumnezeu, fiind sfinţi care ajută la
izbăvirea celor păcătoşi şi nevolnici. Sfîntul Sava este
intermediar şi în Cuvîntul de consolare dedicat lui
Stefan Nemanja. Aceste versuri adună toate postula-
tele eticii pustnicilor creştini: postul, rugăciunile, în-
chinările, înălţarea prin suferinţă. Cuvîntul de conso-
lare îl dedică tatălui său, îl roagă să nu fie trist şi în
acelaş timp preia greşelile lui : „În mine greşeala ta
dacă o ai [... ] / De la mine Domnul să ceară sufletul
tău” (Pavlovici 1990: 16).
Versurile care îl slăvesc pe Cristos şi care sunt stilis-
tic mai aproape de Siluan decît de Teodosie au fost
semnate de Grigorie Raşchi şi Iacob Serschi. Grigorie
Raşchi scria despre putere crucii în lupta cu păcatele.
Prin versuri, îl slăveşte pe Dumnezeu, mîntuitorul
care prin puterea jertfei sale a descoperit forţa diavo-
lească. Iacov Serschi, în versurile sale dedicate Sinaiu-
lui ca simbol a arătării dumnezeieşti şi Maicii Domnu-
lui, a Testamentului Nou, introduce cititorul în lumea
simbolurilor biblice.
La autorul necunoscut din secolul al 14-lea întâlnim
imaginea poetică impresivă în rugăciune. Ea este struc-
turată în aşa fel că se bazeză pe enumerarea greşeli-
lor, dar şi iertarea lor, spre durere, dar şi îndurare, spre
slăbiciune sufletului şi trupului, dar şi deasupra senti-
mentelor poetului. Prin convingerea poetică şi struc-
tura semantică cititorul este inițiat în concepțiile des-
pre existenţa umană şi posibilităile ei atît la bine, cît şi
la rău. Semantic, această poezie aproape în întregime
se găseşte în rama filosofiei isihaste şi a practicii mo-
nahale, iar lista greşelilor ca impedimente pe drumul
izbăvirii se asociază cu scara Sfîntului Ioan Scărarul.
Scrierile arhiepiscopului Danilo din 1317 sînt com-
puse ca mozaic format din rugăciuni, spovedanii,
plângeri şi laude, dând dovadă de o reuşită simbioză
a filosofiei isihastice – gînduri religioase şi literatură.
Spre deosebire de poezia–rugăciune a autorului ne-
cunoscut, aici autorul este conştient de artisticitatea
limbajului prin care se exprimă relaţia între om și
Dumnezeu. 71
 Într-o astfel de lume şi imagine a lumii, omul este,
la fel ca în scrisorile Sfîntului Pavel, paradoxal cel mai
tare când este cel mai slab, energic în gîndirea despre
slăbiciunile proprii şi asemănător lui Dumnezeu când
sufletul, spiritul, gîndul şi inima o apropie de Creator.
În majoritate reflexivă, lirica sârbească din această
perioadă, ca panoramă a gîndirii filosofice şi antropo-
logice, clădeşte imaginea lumii care în primul rînd se
poate caracteriza prin căutarea adevăratului spirit.

Bibliografie

1. Bogdanovici, Dimitrie, Istoria literaturii vechi sîrbeşti, SKZ, Bel-

grad, 1980.
2. Deretici, Iovan, Istoria literaturii sârbeşti, Prosveta, Belgrad,
2004.
3. Jakobson, Roman, Lingvistica şi poetica, Nolit, 1966.
4. Huizinga, Johan, Amurgul Evului mediu, Matica srspka, Novi
Sad, 1991.

Summary

The World as seen in the Old Serbian poems

­between 1300–1389

Medieval writing in Serbian lyrical creation in 14th

century, by comparing it with Byzantium creation in
the same period, becomes the mirror of philosophi-
cal and anthropological thought, building the image
of the world which can be primarily characterized as
seeking the true spirit. The article is primarily focused
on aesthetic and ethic norms of Serbian poetry, but
also underlines the duality of the relation between
the world and the Creator, and the position of the art-
ist between these two powerful realms.
Key words: Byzantium, God, isihis, Logos, reflexi-
vity

72
 Ana Samardžić
DISCOURSE ANALYSIS OF AUTOMOBILE ADVERTISEMENTS
1. Introduction
1.1. The subject of the work and the corpus of
­research
The subject of this work is the discourse analysis of
automobile advertisements. They are analyzed both
on the linguistic and visual level since in this type of
advertisement the visual effect has a bigger impact
on the human consciousness of the potential recipi-
ent than the verbal messages. These messages usu-
ally contain only basic information about the specific
type of an automobile and the slogan with the help
of which the automobile company wants to be indi-
vidual and recognizable.
The analysis is based on a corpus of three adver-
tisements. Two of them are excerpted from a famous
internet site about automobiles, while one is taken
from a Serbian automobile magazine ”Sat plus”.
1.2. Automobile advertisements through time
The automobile industry develops very quickly
and therefore the creation of innovative and creative
advertisements is necessary for placing the product
anna.samardzic@gmail.com
on the market. However, in spite of these innovations
in the technical sense, these types of advertisements
do not differ largely from the initial ones. The adver-
tisement placards of old automobiles were decorat-
ed by female figures, just like today. Based on this it
can be concluded that the automobiles were meant
for them, since the forties of the 20th century women
became active drivers who did not need any help
from men. In addition, the appearance of beautiful
women also attracts men’s attention. Women are
represented as cheerful and ready for a ride, dressed
suitably, sometimes even in clothes of the same color
as the automobile. Thus, congruency, similarity and
suitability with the product being advertised were
achieved. As far as the verbal part is considered, in
most cases it contained only the name of the auto-
mobile, the year of manufacturing and sometimes
the slogan of the manufacturer, which in a nutshell
emphasizes the comfort and perfection of the prod-
uct of a modern technology. Along with the develop-
ment of the automobile industry develops the con-
sciousness about the necessity for advertisements of
a high quality. This would not only place the product
of the newest technology on the market, but it would
also become the trademark of the company and the
manufacturer through guaranteeing quality, safety
and comfort.
1.3. Medias for the transfer of messages
Based on the media used for the transfer of a mes-
sage, i.e. the place where it appears, a difference can
be made between newspaper and radio, television or
street advertisements (Vasić 1995:16). These days, ad-
vertising is mainly reduced to an audio-visual presen-
tation of the products. The involvement of a bigger
number of senses produces a more intensive aesthet-
ic experience. Therefore, these advertisements can 73
 more easily encourage the potential buyer to buy a
certain product or consume it.
Considering its dynamic characteristics, television
advertisements have a leading role in the media
compared to static billboards and newspaper adver-
tisements. In the XXI century, besides television, In-
ternet is the most dominant technological means of
mass communication. It connects all the existing Me-
dias and has a large influence on people, especially
on the young. The Internet offers a variety of oppor-
tunities, especially in advertising, offering access to
different types of information in different formats at
any time, and each user. It is especially suitable for
automobile advertisements because of its availabili-
ty, which is more and more widespread. Advertise-
ments for all types of automobiles can be easily
found simply by typing their name or some key
words. It is possible to read the advertisements in an
electronic format, to find ads that are on billboards
and various leaflets, watch video advertising, but
also to listen to the radio. It seems that there is noth-
ing that does not exist on the Internet, so the large
automobile companies invest a lot into a good ad-
vertisement in order to maintain their status on the
market. The most widespread are the audio-visual
advertisements, the number of which increases con-
stantly. The result of this is the creation of interesting,
colorful and humorous videos instead of a real adver-
tising of the product. It actually becomes the adver-
tising of advertisements, so this work is restricted to
the analysis of newspaper and broadcast advertising.
dant and uninteresting pieces of information. During
the investigation of various contemporary advertise-
ments in print or electronic format it could be seen
that they were replaced by audio-visual commercials.
However, their appearance in automobile magazines
is also rare.
Although their function is the presentation and
advertising of products, automobile advertisements
have another important function, which is, of course,
the creation and preservation of the prestige of car
manufacturers. A large number of automobiles is not
available to the public because of its enormous price
or unusual design. However, they still remain the
trademarks of the designer and the representatives
of an innovation in the production process. In addi-
tion, they are a guarantee of quality and modernity.
The creators of advertisements have the goal to
attract the consumers, firstly with the attractive de-
sign of the car and with the benefits that it offers, but
also with a precisely created advertisement. Based
on the types of information given in the advertise-
ment itself it can be concluded that they are meant
for men. More precisely, for wealthy and well-in-
formed men who pay attention to everything related
to cars, not just the good looks.

1.4. Printed and broadcasted advertisements

The advertisements in automobile magazines are

located on the inner pages and take up the whole
page, while the advertisements on the Internet are
positioned differently. They mainly take up the whole
web page and only rarely the half of it, the left or
right corner and they are even more rarely placed
one below another. Advertisements of a larger for-
mat make a bigger and longer lasting impression and
therefore their creators have quite a difficult task.
They use various means in order to reach out to the
readers and to have an emotional and rational im-
pact on them. In addition to the originally designed
images and relatively big ads, these means include
large but concise and meaningful titles and slogans,
in one word, the rhetorical function of the language.
74 This way, readers will not be burdened with redun-
 In many cases, one cannot see a link between the
product being advertised and the woman advertis-
ing it. When car advertisements are concerned, it can
be concluded that in most of the cases they are not
meant for women as potential users, but their pres-
ence is only aesthetic rather than meaningful. The
female body and sexuality become the instruments
used for advertising used cars. Women with sexual
experience are compared to used cars and they be-
come the objects with the function of attracting po-
tential buyers - men. Used BMW cars are represented
with the slogan: You know you’re not the first. But do
you really care? We often come across advertising
messages which, among other things, indicate the
gender discrimination of women by showing them
as used objects.
PhD prof. Vera Vasić (1995: 21) indicates that the
typology of advertisements can be based on the
communicative, pragmatic, semiotic and linguistic
parameters which condition each other, so because
of the change of one of them, the others also get
changed at a lower or higher degree.
Although there is a fixed scheme of creating car
advertisements, not all of them contain the same in-
formation. Obviously, each of them consists of typi-
cal and indispensable information. However, certain
suggestions and announcements can be left out, or
in some cases they might be accumulated.
2. Analysis
2.1. Audi Q5 and Audi A6 advertisements
Audi Q5 and Audi A6 advertisements are visually
very similar. These advertisements can be found on
the same web site, placed under each other. The
trademark of the German car brand Audi is in the top
right corner, written in red in order to specifically
demonstrate its importance. The slogan of the man-
ufacturer is located within the elements previously
mentioned as an indispensable part of the marketing
campaign. This basic information not only represents
the main characteristics of the car, but it is also the
trademark of its manufacturer, which makes it recog-
nizable in all parts of the world.
Besides the four rings, which are the trademark of
Audi automobiles, they are also famous for their slo-
gan Vorsprung durch Technik1, which can be seen in all
1
Progress through Technology
the commercials of this manufacturer. The name of
the company originates from the Latin root aud-
which means to listen and to hear, while its slogan
written in German refers to its origin also in countries
outside of Germany and it is evident that its creator
insists on presenting this type of information.
Pleasant environment is always present in the Audi
Q5 advertisements. The beauty of the seaside creates
a positive mental image of the car, whether it meets
the needs of the buyers or not. The rhetoric of the
picture is in the foreground but in the text it is ad-
justed to the message of the advertiser. The advertis-
ing message is: Cruise along the city under ideal condi-
tions, with 4 years of free Casco insurance (Prokrstarite
gradom u idealnim uslovima uz 4 godine besplatnog
kasko osiguranja). The readers should experience the
car as a means for cruising, so that it associates them
with a gentle sail on the sea with a beautiful view.
However, in this case it is a cruise through the city,
which indicates that the product is intended for peo-
ple who live in cities, probably big ones, through
which they can cruise and enjoy some long and
pleasant rides. In addition, the typical word used in
advertisements is quite obvious, that is the word ideal.
The conditions provided by this type of car are neither
favorable nor good, they are ideal, and that is the
maximum that could be provided. The steel construc-
tion of the grey car points out its stability, consistency
and comfort. So, this is a car which arouses hedonistic
thoughts and is designed for those who are inclined
to use and enjoy all the benefits offered to them.
The notice about the benefits of Casco insurance
can be found under the basic message which is an
additional stimulant for buying a car that offers so
many possibilities. The linguistic means used in this
advertisement is the imperative, its second person
plural form - cruise (prokrstarite), which is used for giv-
ing a recommendation, more precisely a piece of ad-
vice for encouraging the recipient to take action.
New Audi A6 (Novi Audi A6)
Made of aluminum, steel and iron will. (Stvoren od
čelika i gvozdene volje).
The whole advertisement is grey and this way
compatibility of the background and the car is
achieved and the text itself points to this kind of an
image. In this advertisement, as well as in the others,
the red color is used to highlight the name of the
manufacturer and to emphasize the four-year war- 75
 ranty. However, in the textual part of the advertise-
ment the Casco insurance is not mentioned, but of
course, it is implied.
Aluminum, steel and iron are all metals which dif-
fer in a certain way, but all of them are, among other
things, characterized by firmness and strength of the
object built. They also point out the strength of will,
skill and ability to construct something that is hard to
destroy and is worth just as much as the strongest
and most useful materials. The advertisement does
not only indicate the quality of the object made, but
also the quality of the person who implemented the
idea. This luxurious and elegant car is aimed for those
who want to express their strength through this kind
of a creation. However, its purpose can be also viewed
from a different perspective - to compensate for cer-
tain deficiencies in various aspects of life, which are
not a rarity these days.
2.2. Citroën C4 advertisement
The advertisements for the new car model Citroën
C4 are created based on the same pattern. Firstly, they
are connected by the same title: POSITIVE STRENGTH
(POZITIVNA SNAGA). This encourages the readers to
think about a car which arouses some positive feelings
and thoughts. The title is printed in bold black letters,
which contributes to a better visibility. It is simple and
concise, without excessive comments and data. The
name of the C4 model, which is the most prominent
part of the text of the whole advertisement, follows the
title. In addition, there is a sign >, a data which indi-
cates a trunk with a volume greater than 407 liters.
The background in the advertisements for this model
indicates modernity in architectural terms, since it rep-
resents a bridge or some other unusual constructions.
The second part of the text begins with the name
of the car model, but it stands out graphically in rela-
76
tion to the determination NEW. The sentence that fol-
lows: AVANT-GARDE RAISES STANDARDS (AVANGARDA
PODIŽE STANDARDE) can be associated with the un-
usual picture of a building that is in the background.
However, it also points out the features of an unusual
car that is not made based on previously defined
rules. It is a car that breaks established norms and
patterns. Being different makes it special compared
to other cars. The message refers to the fact that in-
novative and modern raise standards in our times,
and the new Citroen model serves as the illustration
of this thesis. This car model is hereinafter described
by strings of adjectives which additionally emphasize
the meaning. These words, which are frequently
found in advertisements, are focused on what is pos-
itive about the product: a sensational ride, comforta-
ble, powerful, beautiful…These adjectives sum up the
design and function of the car, briefly, but always
with a positive connotation. The impression about
the empathy of the advertisers with the potential
customers is achieved by the continuation of this sen-
tence: Everything has been considered in order for your
satisfaction to be matchless (O svemu se mislilo kako bi
vaše zadovoljstvo bilo bez premca). An impersonal
structure was used to anonymize the agent. The next
sentence emphasizes the fact that it is something
completely different: the micro-hybrid technology,
which the new Citroen C4 is equipped with, contrib-
utes to making you feel different. The following part
of the text contains characteristics of the car, reduced
to listing or subdivision of certain features within
some non-verbal constructions, separated by full
stops: Attractively sculpted lines. Production of an ex-
ceptional quality. The newest and most exclusive char-
acteristics. The care for the driver and the passengers
is expressed in the following sentence: Designed to
fulfill all the wishes of the driver and the passenger. The
technological progress and the quality of features
that this model offers is emphasized by the sentence:
Your satisfaction begins where the satisfaction of others
ends. The phrases used in the communication with
the reader often have an elliptic structure, i. e. the re-
duction to the relevant. This car is designed for those
who strive for distinction and want to test their capa-
bilities and reach out for new experiences and new
power, which is described as a positive power.
Creativity, innovation and technology are trans-
posed into this model, thus its slogan CRÉATIVE TECH-
NOLOGIE illustrates this. At the end of the verbal mes-
sage the part of the title Positive Strength (Pozitivna
Snaga) is highlighted again. The syntagm has to fo-
cus one’s attention on the things that this automo-
bile is characterized by: positive and powerful. The
elements of the syntagm are written with a capital
letter in order to emphasize them even more, but
also under the influence of foreign languages, such
as English and German, where this kind of spelling is
orthographically correct.
3. Conclusion
Automobile advertisements are characterized by
a certain pattern which does not lack stereotype
phrases or phrases that should encourage buyers to
take action, so the use of words with a superlative
meaning is not uncommon in these types of adver-
tisements.
When it comes to the participants of the commu-
nication, it can be said that the advertiser is the man-
ufacturer of the automobile being advertised, while
the recipient is unknown. However, based on the
type of the text and graphical elements it can be con-
cluded that the recipient differs depending on the
type of the car being advertised. The intention of the
advertiser is to make the reader interested in the prod-
uct being placed on the market. He achieves this by
informing the readers about the product, by giving
subjective comments and emphasizing the dis-
counts, warranty and various other benefits. The
goal is to inform the readers and encourage them to
take action, but also to attract their attention by pre-
senting the technological innovations used in the
production and design of cars. Price is not a manda-
tory part of these advertisements, but it is a big stim-
ulus when it comes to buying new cars of an attrac-
tive appearance. Although newest models of brand-
ed cars are aimed at the wealthy part of the popula-
tion, reduced prices further stimulate those with
lower incomes, who could not afford to buy new and
modern cars before the discounts.
Resources
1. Sat plus, godina IX, 4. avgust 2011, br. 269/270.
2. <http://www.paziumetnost.com/retro-reklame/>[accessed
August, 12, 2011].
3. <http://www.porschescg.rs/porsche/audi-automobili-aktu-
elne-ponude.html>[accessed August, 12, 2011].
References
1. Vasić, Vеra (1995). Novinski reklamni oglas: Studija iz kontek-
stualne lingvistike. Novi Sad: LDI.
2. Čupeljić, Marijana (2009). Simbolika boja.Časopis studenata
grafičkog inženjerstva i dizajna, br. 6. <http://www.scribid.
com/doc/45099188/For-Ma-6>[accessed August, 17, 2011].
Translation by Csilla Matykó
Summary
Discourse analysis of automobile advertisements
In this work automobile advertisements are ana-
lyzed from the aspect of discourse analysis. The goal
is to point out the different parts of advertisements,
such as those that are changeable and those that are
fixed, the amount of verbal and visual means used for
achieving a favorable effect on the consciousness of
the potential users and the way they are distributed
within the frame of one advertisement. The adver-
tisements being analyzed are excerpted from one
automobile internet site and the Serbian magazine
”Sat plus”.
Key Words: automobile advertisement, discourse
analysis, advertising message, advertiser, recipient. 77
 Nicoleta Ifrim
„Incitarea la toleranţă” : paradigma estetică şi
recuperarea valorilor - Literatorul – anii 1991 - 1992
Critica postdecembristă, dincolo de răsunătoarele
„despărţiri” de modelele canonice ale literaturii, vali-
dează, în contra-replică, o normalitate a interpretării
care îşi extrage specificul din postularea esteticului
ca unică referinţă a revizuirilor. Amalgamarea factori-
lor moral-politici, uneori supra-puşi cu obstinaţie de
„est-etismul” resentimentar care regizează o „prigoa-
nă a culpabililor” cu vădite accente epurative, şi a ce-
lor estetici, chemaţi să restabilească „dreapta măsu-
ră” a operei, îşi exercită forţa deformatoare care, une-
ori, frizează absurdul. În acest context, linia progra-
matică a Literatorului, în special cea statuată în artico-
lele anilor 1991 - 1992, vizează restabilirea mecanis-
melor estetice de atestare valorică a textelor, în speci-
al a celor născute „sub zodia totalitarismului”, care
obligă la selecţii şi judecăţi autentificate prin „intra-
contextualizare”, prin raportarea scriiturii la imagina-
rul ficţional specific, şi nu prin inventarierea de tip
rechizitoriu a devierilor etic-morale ale autorilor care
îşi invalidează, prin „samavolnicul pact cu regimul”,
propriile opere. Aşezăm întreaga noastră analiză sub
auspiciile „incitării la toleranţă” despre care vorbeşte,
într-un amplu articol publicat la sfârşitul anului 1992,
Eugen Simion, intervievat de C.Stănescu (Simion a,
1992: 8-9). Pledoarie pentru o critică ce îşi asumă con-
ştient rolul de observator nepartinic al dinamicii lite-
rare, discursul analitic delimitează normativ coordo-
natele structurale pivotale fundamentând estetic re-
cuperarea textelor „cu voie de la Partid”, reabilitând,
în egală măsură, critica de după 1960, „comprehensi-
vă şi curajoasă”, susţinătoare a „valorilor autentice”
selectate de „justa scară a valorilor literare actuale.”
Față de revizioniştii care susţin cu vehemenţă nulita-
tea actelor critice din epoca naționalist-comunistă -
datorită dirijismului lor ideologic exacerbat - Eugen
Simion panoramează un raport de forţe echilibrând,
78 în contra-replică, revirimentul axiologiei interioare al
nicodasca@yahoo.com
unui demers critic detaşat de „teroarea ideologică”:
„Cu îngheţuri şi dezgheţuri, cu indicaţii şi, pe lângă
indicaţiile politice, cu plenare ideologice bubuitoare,
cu liota de activişti de partid în domeniul artei şi cul-
turii, cu cenzura, desfiinţarea cenzurii şi reînfiinţarea
ei sub forme noi, cu duplicitatea (din fericire, zic, du-
plicitatea) ultimilor cenzori de la Consiliul Culturii (…),
cu, în fine, căderile, culpabilităţile şi actele ei de rezis-
tenţă, literatura română şi-a revenit din somnul pro-
letcultismului şi s-a constituit ca instituţie spirituală
naţională” (Simion a, 1992: 8-9). Marca naţional-iden-
titară a unui spaţiu literar, perspectivat în diacronia
formulelor sale rezistente „defazării doctrinare” tota-
litariste (staliniste sau ceauşiste), implică asumarea
memoriei traumei colective sau individual-autosco-
pice a scriitorului / criticului confruntat cu „represiu-
nea sistematică în sfera ideologiei literare: abateri de
dreapta sau stângiste, revizionism, intimism, evazio-
nism, naţionalism etc.” (Simion a, 1992: 8-9). Necesita-
tea rescrierii obiective, ne-partizane, a istoriei litera-
turii din perioada 1944 – 1990 constituie, pentru Eu-
gen Simion, un imperativ al criticii postdecembriste,
confruntate acum cu „tăvălugul” fenomenului revizi-
onist care uneori, sub deviza „demistificărilor”, ope-
rează excese impuse ca „sentinţe” definitive ale „pro-
cesului pactizanţilor”. Camuflate sub aparenţa acid
clamată a „justei măsuri”, „pamfletele partizane, cul-
pabilizările colective” generează, prin ricoşeu, o for-
mă de mistificare deviaţionistă a realităţilor literare
acuzate, nediferenţiat, de mimetism ideologic, argu-
mentând „de ce unii vor să spună că, aici, a fost un
pustiu al spiritului şi că critica literară a dezertat de la
îndatoririle ei. Criticii adevăraţi n-au dezertat, dimpo-
trivă, au pus în joc talentul şi forţa lor morală pentru a
face, repet, ca literatura română să iasă din groapa
unde fusese băgată. Că unii dintre ei au făcut com-
promisuri, este adevărat. Să vedem cât de mari şi în
ce scopuri…” (Simion a, 1992: 8-9) Analiza nuanţată a
gradului de „culpabilizare” şi denudarea „balastului
ideologic” supra-pus au ca efect re-considerarea cri-
tică a esteticii „deturnării” prin scriitură a condiţionă-
rilor doctrinare, care a permis apariţia unor romane
valide în anii 50 şi, mai târziu, în „obsedantul dece-
niu”, impunerea unor formule poetice reprezentative,
de amplitudine europeană. Polemizând cu Sami Da-
mian, pentru care scriitori precum Marin Preda, G.
Călinescu, C.Noica sau Vintilă Horia nu reprezintă decât
nişte „porţi închise” ale spiritului creator românesc,
scurt-circuitându-i căile de integrare în spaţiul comu-
nitar, Eugen Simion identifică, într-o astfel de ideo-gra-
fie negatoare, resorturile unei obsesii intestiţiale inci-
sive, exteriorizate printr-o retorică susţinută a demo-
lării unor valori deja aşezate în canonul epocii. Argu-
mentele „demistificării” se in-validează prompt (Ma-
rin Preda este acuzat că „nu-i place Nietszche. Acesta
ar fi semnul închiderii lui spirituale. Poate fi acesta, te
întreb, un argument intelectual serios? Este doar ab-
surd.” - Simion a, 1992: 8-9), definind, în acelaşi timp,
o simptomatologie cronică a „inchiziţiei revizioniste”
care iniţiază, postdecembrist, adevărate „procese pu-
blice” ale „denunţării trădătorilor.” Format în spirit
lovinescian, model pe care şi-l asumă deschis, criticul
amendează tranşant excesele „est-etice” ale Monicăi
Lovinescu pentru care „ideea autonomiei esteticului
ascunde o laşitate şi că este mai grav ce faci (şi, inevi-
tabil, ce gândeşti) azi, decât ce-ai făcut ieri sub regi-
mul lui Dej şi Ceauşescu. Este un paradox care mă
pune pe gânduri. Pe de o parte, le scoatem ochii lui
Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Via-
nu, Preda pentru că au ales Academia şi nu Temniţa şi,
pe de altă parte, mila creştină,vălul duioşiei şi al tole-
ranţei: nu contează că ai participat timp de câteva
decenii la acţiunea de mistificare a spiritului româ-
nesc şi ai scris zeci, sute de articole encomiastice des-
pre satrapii epocii comuniste, contează doar că, azi,
combaţi bine, loveşti în puterea asasină, dai cu sâc
din Isarlâk şi strigi ritualic jos…Că tot nu ţi se întâmplă
nimic, că tot îţi faci nume bun.” (Simion a, 1992: 8-9).
Contestarea marilor scriitori, trecerea sub culpabilă
tăcere a perioadei staliniste, a „păpuşarilor-torţio-
nari” ai realismului socialist, centrarea exclusivă asu-
pra epocii ceauşiste prin medierea partinică a strate-
giilor de analiză, reprezintă principalele direcţii misti-
ficatoare ale criticii „justiţiare” postdecembriste.
De altfel, ideologul autonomiei estetice defineşte
avalanşa listelor negre ale „colaboraţioniştilor” din li-
teratură ca simptom de „orbire şi intoleranţă” (Simion
a, 1991:3) reiterând, conform unui mecanism compli-
ce al Istoriei, aceeaşi piesă de teatru, dar acum perfor-
mată de alţi actori, post-revoluţionari. Acţiunile de
amendare a derapajelor doctrinare pe care le instru-
mentau adepţii teoriei proletcultiste în anii 40 şi 50,
un Sorin Toma punând în „lumina dreptăţii” poezia
„reacţionarului” şi „decadentistului burghez” Ar-
ghezi, sunt reluate, cu necesarele dislocări conceptu-
ale („turnul de fildeş” devine, postdecembrist, „ţarcul
apolitismului”), de un Gh.Grigurcu, fervent „inchizi-
tor” al „colaboraţionismului” predist, ca într-un etern
joc al „măştilor confuziei” oglindite într-o veritabilă
„patologie literară” (Simion a, 1991:3). De aici necesi-
tatea re-vizuirii în sens lovinescian a literaturii, re-lec-
tura textelor „culpabile” într-o perspectivă istoric-
obiectivă care să analizeze metamorfozele valorilor şi
ale sensibilităţii lectoriale, „dar nu în asemenea grad
încât capodopera de ieri să devină maculatura de azi
(…). Perspectiva timpului dă criticului adevărat ceea
ce trebuie: un simţ mai mare al relativităţii valorilor şi
o poziţie mai bună faţă de ele.” (Simion a, 1991:3)
Cele două raportări la operă, clasificarea estetică şi
detenta istorică funcţionează drept dublu corolar al
judecăţii critice supra-contextuale, punând în criză
impactul postdecembrist al fantasmei distopic – poli-
tice, care încă ameninţă agresiv autonomia creaţiei.
Astfel, în viziunea lui Eugen Simion, romanul politic
şaizecist reclamă o necesară relectură care să pună-i
în evidenţă, definitiv, valoarea estetică, adesea de-le-
gitimată de coordonata moral-civică invocată ca unic
criteriu de referinţă, precum şi o re-evaluare a balan-
ţei interne „curaj politic” – „curaj estetic.” (Simion a,
1991:3) De fapt, proiectul întreg al re-constituirii dina-
micii literare postbelice este asumat ca restitutio in
integrum în care devierile ideologice şi ecart-ul para-
bolic, „prigoana decadentismului şi cosmopolitismu-
lui” din perioada totalitară, epurările politice, de-for-
marea şi re-formarea miturilor naţionale, colaboraţio-
niştii şi literatura „rezistenţei prin estetic”, recupera-
rea modelelor modernităţii din anii 60 şi „dezgheţul”
din 1971 reclamă necesare revizuiri, dar nu în sens de-
legitimator: „Pamfletul, negaţia nediferenţiată, zefle-
meaua nu rezolvă nimic.” (Simion a, 1991:3)
Formula „rezistenţei prin estetic”, cu care polemi-
zează voalat Adrian Marino în nr. 3/20 septembrie 1991
al Literatorului1 - pentru ca în memoriile publicate
1
„Problema aceasta a rezistenţei este foarte, foarte com-
plexă, şi cred că ea necesită mai multe disocieri, despre o
rezistenţă prin neparticipare, prin neaderare, prin neculti-
varea stilului comunist, tematicii comuniste, normativelor 79
 postum, Viaţa unui om singur…(2010), să combată vi-
rulent statutul „refugiaţilor estetici” – stârneşte pasi-
uni contestatare Monicăi Lovinescu, al cărei jurnal-
probatoriu, publicat în 1990, este recenzat de Nicolae
Diaconu într-un articol de atitudine, Între ironie şi
amărăciune. (Diaconu, 1991:4) Oscilând între cele
două coordonate care îi amprentează dual discursul,
recenzentul adoptă poziţiile tranşante necesare: „Ad-
mir atitudinea anticomunistă inflexibilă şi îndelunga-
tă a doamnei Monica Lovinescu, dar nu mi se pare
corect să facem ierarhii estetice pe criterii morale.”
(Diaconu, 1991:4) Sentinţele sale implacabile asociate
fenomenului non-militant evazionist, acuzând unila-
teral scriitorii de asumarea unui dublu pact reproba-
tor, fie „autismul” / „refugiul autoscopic” sau „înregi-
mentarea aservită” - în termenii diaristei, „politica fă-
cutului cu ochiul” sau „delirul curtean” (Monica Lovi-
nescu apud Diaconu, 1991:4) – sunt normate într-o ti-
pologie interşanjabilă a scriitorului în epoca totalita-
rismului: „omul-plutitor ” şi „omul – cârlig.” Primul, de
tip meduzic, dispune de abilitate cameleonică, „încer-
carea lui de a se menţine la suprafaţă e asemănătoare
unei plutiri pe ape incerte.” Al doilea, „nu este numai
birocratul, ci şi acela care, la toate nivelurile aparatu-
lui de stat şi de partid înlocuieşte ideologia, devenită
pretext, prin voinţa exasperată de a se agăţa ca un
cârlig de postul pe care-l ocupă, pentru a opri prin
toate mijloacele - şi la nevoie chiar printr-o restalini-
zare – dezgheţul care le pune în primejdie şi privilegi-
ile prezentului şi justificările trecutului. (…) Omul-
plutitor se poate oricând transforma în om-cârlig de
tip vechi, dacă îngheţul revine la ordinea zilei.” (Moni-
ca Lovinescu apud Diaconu, 1991:4) Uniformizarea
şablonardă, ierarhizarea dichotomică, fără nuanţe,
aminteşte de „adecvarea” la norma totalitaristă şi îm-
comuniste se poate vorbi totuşi, dar este o rezistenţă taci-
tă, pasivă şi nu foarte, foarte semnificativă. Unii au cultivat
această rezistenţă prin cultură, cultivăm estetismul pur, şi
nu ne interesează ce se întâmplă în dreapta şi în stânga şi
ne mulţumim să nu abordăm teze şi idei. (…) Deci, acesta
ar fi un stadiu al problemei, al neparticipării şi al refugiului
în estetic. Este o formă de rezistenţă minimă, destul de co-
modă, destul de avantajoasă, care face ca scriitorul să-şi
poată continua în orice împrejurări activitatea fără să aibă
prea mult de-a face cu cenzura şi-n acelaşi timp să fie cu
conştiinţa-mpăcată şi să nu aibă foarte multe rebuturi lite-
rare în faţa posterităţii.” – Adrian Marino, „Există astăzi ten-
dinţa de a avea o inflaţie de rezistenţi”, în Literatorul, nr.3/20
septembrie 1991, p.8-9. Fragmentul editat reproduce o
secvenţă din volumul de convorbiri Dizidenţă şi rezistenţă,
80 aflat sub tipar la ed. Scrisul Românesc, Craiova.
părţirea nedisimulată între „buni” şi „răi”, în virtutea
unui „fetişism monoideic”2 colportat, aşa cum remar-
că Dumitru Micu, şi în peisajul ideologic postdecem-
brist. Pentru acesta, „captivii ideii rudimentare”, „gân-
direa în formule” a contemporaneităţii reverberează
inerţia ideatică a proletcultismului în formele camu-
flate ale „libertăţii”, acaparând „minţile cele mai lumi-
nate” care performează acum judecăţi reducţioniste.
Fenomenul nu este nou, fiind punctat de Eugen Simi-
on3 în „jurnalul de lecturi” al lui Virgil Ierunca, Româ-
neşte, reeditat la Humanitas şi cuprinzând reflecţii
personale din anii 50 şi începutul anilor 60. Polemica
de idei, opţiunea politică a criticului aflat în exil care
abdică de la principiul autonomiei esteticului organi-
zează discursul umoral-confesiv pe două registre
aflate în ireductibil clivaj: „unul sacralizant, cultic (de
la cult, nu de la cultură)” care proiecteză omul şi scrii-
tura sa într-o aură mitologizantă, encomiastică, „altul
demitizant, rău, sarcastic, eliminând din discuţie ope-
ra şi coborând, prin formule pitoreşti, omul care a
scris-o.” (Simion b, 1991: 16) Maniheismul critic, în-
chistarea limitativă în partizanatul Ideii, subordona-
rea exclusivistă faţă de moralitatea omului acţionând
ca o oglindă procustiană asupra operei, abordarea
pamfletar-demitizatoare ce obturează polemica de
idei sunt coordonate fundamentale într-un discurs
diaristic, problematizant în aparenţă, dar reducţio-
nist până la „înregimentarea” dichotomică a unor
„cazuri” celebre, precum „turciţii prostituaţi” prolet-
culţi Sadoveanu, Arghezi, G.Călinescu, Tudor Vianu.
Abdicând definitiv şi mărturisit de la primatul esteti-
cului, diaristul este interesat, în jurnalul său politic, de
gravitatea „culpei morale” care i-ar compromite defi-
nitiv de „colaboraţionişti”, minimalizând iremediabil
scrierile acestora în „pagini nedrepte şi triste” (Eugen
Simion). Deşi postulează că „poetul mare” transcen-
de profetic istoria, Arghezi este numit „gâdilici de
Curte-Veche”, „mare prostituat” (Simion b, 1991: 16),
iar Tudor Vianu şi G.Călinescu sunt asociaţi, fără drept
de apel, unei „afaceri balcanice dubioase” (Eugen Si-
mion) în care relaţia dintre intelectual şi putere est e
una de tacită şi evidentă subordonare. Invalidând o
asemenea perspectivă deformatoare, respectiv su-
prapunerea celor două nivele – biograficul şi ficţiona-
lul - care, estetic vorbind, nu ar trebui să reflecte simi-
2
A se vedea în acest sens articolele sale despre Monoide-
ism (I, II), în Literatorul, nr. 8/ 25 octombrie 1991 şi nr.9 / 1
noiembrie 1991.
3
Eugen Simion, Turcirea intelectualilor (I, II), în Literatorul,
nr. 9/1 noiembrie 1991 și nr. 10/8 noiembrie 1991.
larităţi izomorfe în actul lecturii, condiţionând deter-
minist valoarea scriiturii, criticul apărător al autono-
miei estetice face necesarele disocieri într-un contra-
discurs cu miză identitară: „Mă gândesc, ce-ar fi fost
şi ce-ar fi devenit poezia română dacă marele prosti-
tuat Arghezi n-ar fi revenit, după excluderea lui din
1948 (fenomen total ignorat în volumul Româneşte!)
în câmpul literaturii? Sau ce-ar fi fost universalitatea
românească fără prostituaţii Tudor Vianu şi G.Căli-
nescu? (…) Inutil să spun acum ceea ce toată lumea
ştie: aceşti mari intelectuali au apărat cultura româ-
nească şi au făcut în aşa fel încât cultura să iasă din
marasmul proletcultismului.” (Simion b, 1991: 16)
Abordarea ne-resentimentară şi strategiile obiecti-
vităţii interpretative sunt cele două condiţii sine qua non
ale procesului de re-lectură a „scriiturii vinovate”, căre-
ia i se reproşează uneori, pe lângă „servilismul” doc-
trinar, şi „mesianismul autohton” în descendenţa ideo-
logiei naţionalist-ceauşiste: este cazul lui D.R. Popes-
cu şi Marin Preda, acuzaţi de S.Damian, într-un articol
din România literară (din 31 octombrie 1991), de exal-
tare etnicistă de extracţie ideologic-naţionalistă. Cri-
ticul face referire la Podul de gheaţă şi Delirul, mai
exact la viziunea lui D.R.Popescu asupra „elocventei
biruinţe a spaţiului nostru etnic asupra vrăjmăşiei
Timpului” şi la scena predistă a întâlnirii dintre Hitler
şi Antonescu. Replica lui Eugen Simion din nr.13 / 29
noiembrie 1991 a Literatorului, intitulată sugestiv „Exal-
tarea autohtonă”, dincolo de discursul savuros pole-
mic şi punctarea justă a deficienţelor unei astfel de
abordări partinice, demască tendenţiozitatea defor-
matoare a unui discurs critic interesat mai ales de evi-
denţierea gradului de „culpabilizare” a scriiturii şi nu
de evidenţa lui estetică. Dacă lui D.R.Popescu criticul
de la Heidelberg îi reproşează perspectiva contami-
nat-autohtonistă, de sursă doctrinar-comunistă, pre-
zentă în eseul, insertat romanului, despre Oedip, Ham-
let şi păstorul mioritic, „figura arhetipală” a lui Anto-
nescu din Delirul, maniheismul circumstanţierii per-
sonajului şi „înălţarea sa morală” nasc acuzaţii de ten-
denţionism tezist ceauşist şi „exaltare autohtonă”. Ex-
cesele de interpretare sunt amendate de Eugen Simi-
on care consideră că o astfel de abordare semnalea-
ză, pe de o parte, simptomatologia „justiţiarului” care,
în fanatismul lui critic, vede orice manifestare a ele-
mentului naţional drept formă deviantă a „diversiunii
naţionaliste” (Simion c, 1991: 10) ceuşiste, iar pe de alta
obsesia demascării „scriitorilor-nomenclaturişti”, miză
recurentă a criticii revizioniste postdecembriste. Noul
„totalitarism al elitelor” despre care vorbeşte Marin
Sorescu, o „vedetă a stăpânirii ceauşiste” (Viorel Ştirbu),
surprinde cu exactitate retorica monoideică ce con-
testă programatic valorile consacrate deja ale litera-
turii naţionale, punând în criză atât caracterul identi-
tar al scriiturii acestora, cât şi pertinenţa lor estetică,
în virtutea unui „monopol ideatic” care pune dia-
gnostice colaboraţioniste. Ca într-un etern joc stereo-
tip al Istoriei complice, profilul postdecembrist al „in-
chizitorului elitist” reiterează, prin utilizarea aceloraşi
strategii demistificatoare, numite acum „democrati-
zante”, statutul criticului proletcult postbelic, „găştile au
pus mâna pe putere (citeşte opoziţie) şi ţine-te pâre,
denunţuri, liste de sabotori, execuţii sumare. Ce con-
tează că acum listele nu mai sunt trimise spre răsărit,
ci spre apus! S-a schimbat direcţia vântului, dar rămâ-
ne tot turbat pentru bietul român. Efectul trebuie să
fie acelaşi: de buimăcire, intimidare, anihilare. (…)
Paznicii sunt tot aia de ieri. Şi-au pus altă banderolă şi
rămân în continuare foarte vigilenţi (Sorescu, 1991:9).
În altă ordine de idei, fenomenul „hei-rup-ismului”
(Grigor a, 1992:17) acaparează o parte a elitelor post-
decembriste, pentru care confuzia intenţionată a va-
lorilor transpune un mecanism subversiv al demon-
tării autorilor / criticilor în numele unui oportunism
agil căutat, uneori dibace provocat, dar întotdeauna
îndreptat spre aceleaşi nume leit-motiv –„obiecte”
predilecte ale furiei demascatoare: G.Călinescu, Sa-
doveanu, Arghezi, M. Sorescu, Preda, Nichita Stă-
nescu, Eugen Simion. Aservind literatura unor sco-
puri politice bine delimitate, „procesomanii” post-re-
voluţionari ai comunismului contestă vârfurile ierar-
hice în siajul unui complex al inferiorităţii (vezi cazul
Gh.Grigurcu) pe care nu-l pot soluţiona decât ata-
când valorile autentice ale spaţiului cultural româ-
nesc, „auto-impunându-se” prin „formula” justificati-
vă a incriminării morale a unui sistem totalitar. Devia-
ţia manifestă a unei astfel de tipologii critic-compor-
tamentale este denudată, în schimb, de ocurenţa
unui nou discurs al autorităţii, liberalizat, dar care îşi
păstrează esenţa totalitaristă. De fapt, „de la lupta de
clasă de atunci, la actuala luptă de castă, mecanismul
s-a perfecţionat prin intelectualizare. Dăruiţi activis-
mului critic post-decembrist, o mare parte a literaţilor
români n-a ezitat să sacrifice (cu bună ştiinţă !!!) Spe-
cificitatea literaturii, ca manifestare a artisticului, în
favoarea unor idei, acţiuni şi scopuri politice a căror
valabilitate ori adecvare temporală rămân în seama
convingerilor fiecăruia: monarhism, anticomunism,
întrutotul îndreptăţit, dar exprimat, din păcate, ca o
supradimensionată şi, mai ales, tardivă defulare me- 81
 nită să le asigure imaginea unui iluzoriu eroism post-
factum. Prea mare pentru a-i rezista, ispita folosirii li-
teraturii în susţinerea scopurilor politice a devenit
fapt, readucând în actualitate una din cele mai grave
erori ale unui trecut nu atât de îndepărtat, încât uita-
rea lui să fie nevinovată: aceea de a subordona artis-
ticul ideologicului, prin reducerea la funcţionalitatea
unui simplu instrument de susţinere şi propagare a
acestuia.” (Grigor a, 1992:17) O nouă „tiranie a repre-
zentării”, de data aceasta postdecembristă devine
funcţională odată cu fetişizarea politizantă a discur-
sului literar care, prin definiţie, nu ar trebui să admită
congruenţe ideologizante, cu atât mai puţin să abdi-
ce de la primatul esteticului. Scriitori şi critici, „indezi-
rabili” prin ideo-grafiile lor „apolitice”, în realitate
promotoare ale unei unice perspective sedimentate
estetic, sunt puşi „la zidul infamiei” pe baza unui mo-
tiv paradoxal, cel al respectării unei independenţe
principiale a literaturii faţă de infuzia factorilor extra-
estetici, politizanţi. Dacă, de exemplu, Istoria devine
ficţiune în discursul romanesc al „obsedantului dece-
niu”, după 1989, într-o grilă revizionistă tezist şi unila-
teral asumată, ficţiunea glisează inevitabil spre o Isto-
rie care îi reprimă reducţionist şi şablonard extensiu-
nile semnificante, postulatul „sincerităţii” acţionând
deviant şi manipulator în demascarea „politrucilor
circumstanţei.” Simptom al „isteriei culpabilizării ge-
nerale”, „prigoana oportuniştilor” trădează un carac-
ter revanşard, de multe ori stimulat de vocile critice
individuale în căutare de reprezentativitate persona-
lă în spaţiul public, fenomenul auto-discreditându-se
prin distorsiunile, monoton alimentate de vanitatea
critică, pe care le promovează până la epuizare. „Co-
laboraţionistul Preda” reprezintă, pentru Dumitru
Micu, „o falsă problemă”, pentru că, „dincolo de ce-
dări, concesii, compromisuri (care, evident, nu pot să
ne bucure) creatorul autentic se salvează prin creaţia
sa. Marii scriitori sunt vulcanii regimurilor totalitare:
tac, şi ei, îndelung, par definitiv cuminţiţi, ba chiar de-
funcţi. Ce spectacol, însă, când erup!” (Micu, 1992:9)
Cu toate acestea, motivaţia supremaţiei operei care
surclasează, prin estetic, „devierile” şi „incongruenţe-
le” biografice puse într-un con de umbră de arhitec-
tura intrinsecă fascinantă a scriiturii auto-definite ca
marcă a „ideologiei” interioare a omului experimen-
tând ficţionalitatea propriei aventuri existenţiale,
preponderent iniţiatice, într-o lume „supra-încărcată”
de manifestările opresive ale Centrului politic, nu
convinge însă pe „captivii Ideii”, revizionişti în postu-
82 ră publică. „Demolarea valorilor”, exercitarea unei „li-
bertăţi a paradoxului” care, în viziunea lui Andrei Gri-
gor reprezintă „libertatea de a nega – negîndu-te,
prin ricoşeu, pe tine însuşi, libertatea de a consacra –
sperând că valul consacrărilor te va urca şi pe tine pe
creastă, libertatea de a batjocori – făcându-te, fără să-
ţi dai seama, de râs” (Grigor b, 1992:16) sunt camufla-
te sub haina „corectă principial” a unui discurs anco-
rat într-o „autonomizare” declarativă a literaturii: un
Manolescu ce pledează pentru reinstaurarea statutu-
lui creator al scriitorului care trebuie să opereze ex-
clusiv cu instrumentarul asociat literarului, fără extra-
polări extra-estetice sau un Breban care, aşa cum
observă analistul Literatorului, se declară, într-un pro-
gramatic Cuvânt înainte al Contemporanului (din 20
aprilie 1990), partizan absolut al valorii: „Criteriul nos-
tru va fi unul singur: valoarea! Plecăm de la constata-
rea incredibilă că timp de o jumătate de secol Româ-
nia a stat cu bună ştiinţă, diabolică ştiinţă, sub sem-
nul unui principiu contrar, devastator la toate nivele-
le: cel al eliminării valorilor reale, al marginalizării şi
detracării sale, în favoarea încăpăţânată şi obsedant
reacţionară, anti-patriotică, a criteriului ataşamentu-
lui la un grup, un aşa-zis partid.” (Breban apud Grigor
b, 1992:16) Dar devierea faţă de un astfel de discurs se
insinuează progresiv, pe măsură ce criticul Manoles-
cu devine un practician politic, iar scriitorul Breban
tutelează, în Contemporanul, lungul şir al demistifică-
rilor „scriiturilor trădătoare”, dirijate prin vocea „auto-
rităţii” Monicăi Lovinescu care naşte monstruozităţi
ale criticii „inchizitoriale”: Gh.Grigurcu cere imperios
instituirea unui „Nürnberg românesc”, un amplu pro-
ces al „oportuniştilor” care să elimine definitiv textele
„înregimentate politic”, culpabile prin „scăderile mo-
rale” pe care le-ar întreţine.
Forjarea demersului demistificator prin strategiile
invalidării operelor „imorale”, sau, ca să respectăm o
terminologie a unui discurs care încă mai bântuie
mediile critice postdecembriste, „decadente prin
subversivitatea lor politică”, generează o amplă reac-
ţie împotriva scriitorilor / criticilor emblematici (Pre-
da, Sorescu, Sadoveanu, Nichita Stănescu, Buzura,
Eugen Simion, G.Călinescu şi mulţi alţi „inoportuni” în
peisajul postrevoluţionar), mai bine spus, un specta-
col grotesc, o „competiţie a ororilor” (Grigor d,
1992:16)cu mai mulţi actori-activişti: Gh.Grigurcu,
Alexandru George, Ion Negoiţescu, Pavel Chihaia,
S.Damian, Doina Jela, Petre Anghel etc. Reacţiile Lite-
ratorului sunt pe măsură, temperând, cu argumente
imbatabile, elanul virulent iconoclast al „est-eticieni-
lor”, cărora le sunt proiectate în prim-planul eviden-
ţei incongruenţele intenţionate ale „judecăţii critice”.
Amintim, spre ilustrare, articolul lui Mihai Drăgan,
Domnule Grigurcu, mai domol!4, o contra-replică per-
tinentă demonstrând inconsistenţa principială (dar şi
biografică5) a criticului erijat în „diriguitor al valorilor
literare” de după 1989: „domnul Gheorghe Grigurcu
(ce s-a socotit singur maiorescian din a cincea genera-
ţie!) afirmă în chipul cel mai categoric posibil că
<<opţiunea etică a scriitorului>>, deci <<militantis-
mul>> său (comunist?), <<prevalează asupra tuturor
celorlalte criterii prin care îl putem judeca>>, deci şi
asupra criteriului estetic pe care scriitorii citaţi, acu-
zaţi de domnia sa de <<colaboraţionism>> cu pute-
rea comunistă, şi nu numai ei, îl socoteau fundamen-
tal în aprecierea artistului şi a operei sale pentru că el
marca rezistenţa lor faţă de putere. O asemenea pozi-
ţie teoretică este una fundamentală pe ideologia co-
munistă. Domnul Gheorghe Grigurcu crede şi astăzi
în ea, dovadă părerea sa că esteticul a fost, în perioa-
da comunistă, o <<diversiune>>, şi aceasta este şi
azi!” (Drăgan, 1992: 18) Noii „lideri auto-impuşi” ai re-
construirii „ierarhiilor literare curate”, „purificate” de
intruzia maladivă a politicului devin, în opinia lui Va-
leriu Cristea, marionete performându-şi rolul „cu voie
de la Apus” (noul Centru de referinţă este raportabil
la direcţiile-normă teoretizate de Monica Lovinescu-
Virgil Ierunca), într-o autohtonă „lume întoarsă pe
dos”, carnavalescă în esenţă, care promovează o ace-
eaşi politică a servilismului, disimulate acum sub mas-
ca „justei linii.” (Cristea, 1992: 5) Vechea tipologie co-
munistă a „scribului de curte” se converteşte camele-
onic în cea a „criticului cu vederi democrate”, neapă-
rat şi „disident”, care instrumentează „substituirea
sălbatică” (Valeriu Cristea) a criteriilor, dublată de o
amendabilă re-conversie de rol, acuzaţii devind acu-
zatori într-un „climat literar politizat până la isterie,
până la orbire şi amnezie, cum este cel actual de la
noi.” (Cristea, 1992: 5)
Imperativul menţinerii la distanţă a literaturii faţă
de corozitatea invazivă a politicului, altfel spus susţi-
nerea autonomiei estetice şi neamestecarea criterii-
lor în judecata critică, proiectează linia de forţă a „pa-
radigmei estetice” a Literatorului care, în 1992, publi-
că articolul normativ al lui Eugen Simion, De ce fac
critică literară, în nr. 26-27 din 26 iunie. Gândită ca răs-
4
în Literatorul nr.20/15 mai 1992.
5
A se vedea în acest sens articolul –demonstrație al lui
Mihai Drăgan, Minciunile pidosnicului, din Literatorul,
nr.28 / 3 iulie 1992, care demontează „biografia prefabri-
cată” a „disidentului” Gh.Grigurcu.
puns la acuzele de ne-implicare în viaţa politică atât
de turbulentă a perioadei, intervenţia demontează,
într-un discurs perfect dozat, argumentul autonomi-
ei estetice ca „diversiune cvasi-politică”, perspectivă
devenită un adevărat „stindard de luptă” în polemica
revizionistă „anti-colaboraţionistă”, dar puternic mar-
cată, prin acest fapt, de un recul al mentalităţii stali-
niste pentru care „a nu face politică (…) este a face pe
ascuns politică…” (Simion c, 1992:16) Mai mult, „tur-
nul de fildeş”, din critica proletcultistă a decadentis-
mului burghez, devine „Turnul Puterii”, anulând fără
drept de replică, în virtutea unui schematism bipolar
puternic activizat, disocierea valorii estetice în des-
cendenţa modelelor Maiorescu, Lovinescu, Căli-
nescu. Adepţii „normalizării” prin estetic, ne-partici-
panţii la jocul regizoral al „politicii” care „face” şi
„desface”, în egală măsură, scriitori şi critici, sunt de-
nunţaţi în „piaţa publică”, aduşi în faţa „tribunalului
critic” şi condamnaţi fără drept de apel. În faţa unei
asemenea practici agresive, Eugen Simion îşi asumă
rolul criticului literar imparţial, operând estetic asu-
pra realităţii operelor, „din spirit de contradicţie, din
bucuria de a rămâne un spirit independent într-un
moment în care independenţa de spirit este conside-
rată o ipocrizie şi o diversiune, din plăcerea, în fine, de
a-i înfrunta pe confraţii care se uită cu priviri rinoceri-
zate la mine când îi întâlnesc pe stradă…” (Simion b,
1992:16) Statutul asumat al imparţialităţii este crite-
riul prin care re-deschide, în nr.30 din 17 iulie al revis-
tei, „dosarul Arghezi”, al poetului „epurat” în 1948 şi
înlocuit de „un impostor, pe nume A.Toma”, dar şi al
„oportunistului” din perioada postdecembristă, când
„i se reproşează faptul că a << colaborat>> cu comu-
niştii, că a primit onorurile totalitarismului, că a scris
poeme ocazionale, înjosind astfel – zic detractorii lui
– nobila misiune a poeziei. Se pronunţă vorbe şi mai
dure, imposibil de reprodus aici, şi se cere, cu o ului-
toare iresponsabilitate, o nouă exilare a lui Arghezi.”
(Simion b, 1992:19) Acidelor atacuri ale „micilor pro-
curori morali ai literelor române, aceşti rataţi corupţi
care vor să intre în istoria literaturii prin opera lor de
detractori” (Simion b, 1992:19), poetul le răspunde,
consideră criticul, printr-o viziune estetizantă centra-
tă pe „mitologia lucrurilor simple asociată cu miracolul
cuvântului” (Eugen Simion), printr-o operă care se de-
taşează de recluziunea unilaterală a contextelor poli-
tizante ale epocilor, în ciuda efortului întreprins până
la epuizare de „inchizitorii” de circumstanţă. Pe ace-
eaşi linie axiologic-estetică se poziţionează şi Mihai
Ungheanu, cel care combate „congregaţia gratuită- 83
 ţii” manifestată în emiterea unor deterministe „de-
crete de valoare”, promovând în contra-replică con-
ceptul literaturii ca formă de rezistenţă prin estetic în
analiza Delirului, „un roman insurecţional” (Unghea-
nu, 1992:14) Miza demersului recuperator este pune-
rea în criză a sentinţelor demolatoare care invalidea-
ză literatura postbelică în ansamblul ei, a legiuitorilor
de „ucaze estetice” (Ungheanu, 1992:14) manipulând
valorile consacrate în deplină consonanţă cu uzul
propriu, pentru care spaţiul critic nu reprezintă decât
o platformă individuală de lansare social-politică. Le-
gitimarea „culpei colaboraţioniste” ca amprentă ge-
neralizatoare pentru fiecare scriitor postbelic, dar,
atenţie, acordându-i-se totuşi „un tratament prefe-
renţial” celui intrat deja în ierarhiile critice, nu are ca
rezultat decât supralicitarea auto-reflexivă a fantas-
melor ideo-centrice, ca într-un obsesiv carusel mono-
polizant al judecăţii critice. Dar acest „tăvălug inchizi-
torial” are, şi el, excepţiile lui: aşa cum punctează Mi-
hai Ungheanu, „aceste neghiobii difuzate cu insisten-
ţă par mai puţin neghioabe atunci când devine vizibil
faptul că, din lipsă de spirit istoric sau poate din igno-
ranţă, sunt scutiţi de tratamentul politic vindicativ
tocmai membrii generaţiei care în anii 50 au deturnat
mersul literaturii române, oferindu-i modele artificia-
le şi inconsistenţe, pe criterii politice şi nu o dată anti-
româneşti.” (Ungheanu, 1992:14) Preferenţialitatea
aplicării grilei revizioniste naşte, încă o dată, serioase
semne de întrebare. În acest context impur axiologic,
problema reeditării Delirului, după o „reţetă selectiv-
politizantă”, în defazaj faţă de intenţiile prediste, ge-
nerează riposta vehementă a criticului, pentru care
re-publicarea romanului „a fost redusă, în 1992, la o
chestiune de epurare a textului ediţiei definitive, pe
motiv că romanul lui Marin Preda se cade purificat de
Satana, prin Satana înţelegându-se fie Ceauşescu, fie
comunismul.” (Ungheanu, 1992:14) Extirparea pagi-
nilor evocând traseul din post în post al tânărului de-
ţinut politic (considerate a fi plasate într-un izbitor
izomorfism de sens cu „ultima călătorie” a lui Ceau-
şescu), a secvenţei asasinării unui muncitor de către
legionari, precum şi cele care dezbat reportajele de
pe frontul antisovietic ale protagonistului (intrate
sub incidenţa fantasmagorică a ideo-centrismelor re-
vizioniste despre care aminteam mai sus), are ca unic
justificativ „suspecta îngăduinţă” manifestată faţă de
„un autor silit de oficialităţi la compromisuri politice.”
(Ungheanu, 1992:14) Intervenţia în corpusul textului,
într-o „carte fundamental anticomunistă” (Mihai Un-
84 gheanu) devine, în acest fel, o rudimentară deforma-
re a intenţionalităţii autorului, împotriva căreia au
pledat tranşant Ov.S.Crohmălniceanu, Petre Sălcu-
deanu, Magdalena Popescu şi Eugen Simion, de-legi-
timând autoritar astfel de excese revizioniste. Sunt
strategiile „hăitaţilor ideologici”, ale „micului propa-
gandist cu iluzii de independenţă, cu pretenţii de cul-
turalitate şi, bineînţeles, cu o omenească grijă pentru
profitul pe care i-l aduc atât iluziile, cât şi pretenţiile.”
(Grigor c, 1992: 10)
Din alt punct de vedere, atât de drag „judecători-
lor est-etici”, avizi acuzatori al „literaturii cu ţărani”
care ne-ar plasa la coada Europei prin cantonarea în-
tr-un autarhism distructiv al periferiei, „dosarul Pre-
da” devine reprezentativ pentru mentalitatea margi-
nalităţii retrograde care denudează postdecembrist
„defazarea centrifugă” faţă de spaţiul european. În
opinia acestora, nu putem fi competitivi pe piaţa
„schimburilor interculturale” ofertând scriituri marca-
te de un puternic complex al provinciei, cum sunt cele
ale perioadei de început creator predist care configu-
rează o viziune proprie asupra existenţei rurale. Op-
tând pentru descătuşarea din încleştarea ideologică
a „provincialismului frivol şi modern”, un deficit al cri-
ticii postdecembriste, Dan Grigorescu demonstrează
pertinenţa europeană a romanului predist „cu ţă-
rani”, care a fost supus „ingerinţelor, adesea brutale
ale fixismului sociologizant şi ideologizant, cel care,
în climatul contemporan, pare să fi trecut din nou la
ofensivă, aparent de pe alte poziţii, în realitate cârmuit
de acelaşi obscur canibalism.” (Grigorescu, 1992:6) Ple-
doaria comparatistului argumentează prezenţa, în
romanul predist, a unei conştiinţe a Răsăritului, care
conform lui Paul Hazard – luat ca reper în demonstra-
ţie – echilibrează (prin „principiul suprem al moralei”,
„înţeleasă, se cuvine să precizăm, nu întotdeauna ca
o fatalistă supunere la o etică de obârşie transcen-
dentă, ci la funcţiile ei practice” - Grigorescu, 1992:6)
cartezianismul occidental. În această perspectivă,
„Moromeţii vor aduce o nouă dimensiune – aceea a
spaţiului în care ţăranii au o viaţă morală profundă şi
existenţa lor se desfăşoară în cadrele unei spirituali-
tăţi constituite”, „tragismul” Delirului provine „din re-
fuzul istoriei de a se supune aceluiaşi destin de care
are parte individul”, Risipitorii, „unde familia se înte-
meiază în condiţiile unui seism istoric”, dar şi Intrusul,
în care „acţiunea pură, neînsoţită de înţelegere, duce
la impas dramatic” transcriu meditaţia tragică a indivi-
dului care se străduieşte „a înţeleage istoria, nu even-
tuala ei înfruntare care e, de fapt, o tautologie eternă
a tragismului.” (Grigorescu, 1992:6) Iată o ofertă iden-
titară, asimilabilă spaţiului cultural românesc, deloc the political-ethical criterion used in interpreting the
de neglijat în Europa, de care „adepţii” revizionişti se Romanian ”classics” and, on the other, the focus on
pare că nu au auzit. Sau, dimpotrivă, nu vor să audă. the aesthetic axiology when dealing with the literary
texts written within the totalitarian age. During 1991-
Bibliografie 1992, the Literatorul revue promotes an aesthetic
non-ethical reading strategy, analyzing the literary
1. Cristea, Valeriu (1992), O lume întoarsă pe dos, în Literatorul, inner structure and universe focused on as an auto-
nr.21/22 mai nomous fiction totally independent to the author’s
2. Diaconu, Nicolae (1991), Între ironie şi amărăciune, în Literato- ideological and moral profile.
rul, nr.7/18 octombrie
3. Drăgan, Mihai (1992), Minciunile pidosnicului, din Literatorul,
Key-words: literature, critical discourse, aesthetic
nr.28 / 3 iulie strategies, text ideology
4. Grigor, Andrei (1992), Din nou cu „hei-rup” în literatură, în Lite-
ratorul, nr.6 / 14 februarie
5. Grigor, Andrei (1992), Demolarea valorilor, în Literatorul,
nr.16-17/24 aprilie
6. Grigor, Andrei (1992), Independenţa aservită, în Literatorul,
nr.51-52 / 18-25 decembrie
7. Grigor, Andrei (1992), Demolarea valorilor, în Literatorul,
nr.18/1 mai
8. Grigorescu, Dan (1992), O conştiinţă europeană, în Literatorul,
nr.41 / 25 septembrie
9. Marino, Adrian (1991), „Există astăzi tendinţa de a avea o infla-
ţie de rezistenţi”, în Literatorul, nr.3/20 septembrie
10. Micu, Dumitru (1991), Monoideism (I, II), în Literatorul, nr. 8/
25 octombrie 1991 și nr.9 / 1 noiembrie
11. Micu, Dumitru (1992), O falsă problemă, în Literatorul, nr.7/21
februarie
12. Simion, Eugen (1991), Spiritul critic, în Literatorul, nr.1/6 sep-
tembrie
13. Simion, Eugen (1991), Turcirea intelectualilor (I, II), în Literato-
rul, nr. 9/1 noiembrie și nr. 10/8 noiembrie
14. Simion, Eugen (1991), „Exaltarea autohtonă” în Literatorul,
nr.13 / 29 noiembrie
15. Simion, Eugen (1992), Am optat pentru „incitarea la toleranţă”.
Interviu cu C.Stănescu, în Literatorul, nr.51-52 / 18-25 decem-
brie 1992
16. Simion, Eugen (1992), Tudor Arghezi: un mod de a fi poet în
lumea românească, în Literatorul, nr.30 / 17 iulie
17. Simion, Eugen (1992), De ce fac critică literară, în Literatorul,
nr. 26-27 / 26 iunie
18. Sorescu, Marin (1991) „Noi de multe ori am câştigat războiul şi
am pierdut pacea” (interviu luat de Ion Cocora), în Literatorul,
nr.15/13 decembrie
19. Ungheanu, Mihai (1992), Un roman insurecţional: Delirul, în
Literatorul, nr.32/31 iulie

Summary

”Provocation to tolerance”: Esthetic Paradigm

and Recovery of Values
- Literatorul – the Magazine, between 1991 - 1992

After 1989, the Romanian critical discourse enhan-

ces two major points of view in coping with re-rea-
ding the literary values: on one hand, the revival of 85
 Rodica Teodora Biriş, Narcisa Ţirban, Laura Rebeca Precup Stiegelbauer
Mehrsprachige Volkslieder
birisrodica@yahoo.com; narcisa_tirban@yahoo.com; cyp4d@yahoo.com
1. Einleitung
Nach der Zeit der Kolonisierung des westlichen Teils
Rumäniens mit Deutsche aus der Pfalz, Elsaß-Lothrin-
gen, Bayern, Böhmen, Schlesien, Baden Württemberg,
Franken, Hessen, Saarland haben sich diese hier einge-
lebt und in guten Verhältnissen mit den Bewohnern
von hier gut zusammengelebt. Sie haben sich gegen-
seitig geholfen und haben zusammen an verschiede-
ne Feste teilgenommen. So konnten sie voneinander
die Sitten und Bräuche und sogar die Sprache lernen.
In der vorliegenden Arbeit werden wir sehen, dass sie
sogar Gedichte und Lieder voneinander lernten.
1.1 Mehrsprachige Volkslieder
Im westlichen Teil Rumäniens lebten jahrhunder-
telang mehrere Minderheiten in guten Beziehungen
miteinander und mit der rumänischen Mehrheit. Zu
diesen Minderheiten gehören Ungarn, Deutsche, Ser-
ben, Slowaken, Bulgaren, Romas. Sie nahmen gemein-
sam an den religiösen Festen teil und entwarfen ge-
meinsam Gedichte und Lieder, die manchmal in meh-
rere Sprachen verfasst waren. Diese entstanden durch
das Zusammenleben der Deutschen mit Rumänen und
anderen hier ansässigen Nationalitäten. Solche sind
mehrsprachige Volkslieder und gehören zum freien
Landgut. So entstanden die gemischten Volkslieder in
eine, zwei, drei, vier Sprachen. Gewöhnlich sind es
Scherzlieder, selten sind es Spottlieder. Die einfache
Form der Beeinflussung besteht in der Aufnahme
fremdsprachiger Elemente in deutsche Volkslieder und
umgekehrt. So, zum Beispiel ist das Lied „Mei Christi-
an” zweisprachig, deutsch und anderssprachige Wör-
ter und Zeilen stehen nebeneinander oder unter Fort-
führung der Ideen abwechselnd. Hier bringen wir ein
Beispiel eines deutsch-serbischen Volksliedes:
86
„Meine Liebe draga (Geliebte),
was hast du mir gemacht,
Da ja ne moga spava (daß ich nicht schlafen kann),
Die ganze liebe Nacht?”
(Konschitzky, 1981, S. 155 in Gehl, 1975, S. 45).
Je nach der Intensität der Sprachmischung wer-
den Einzelwörter, Sätze, ganze Strophen oder in Pro-
satexten Gespräche übersetzt. So versteht jeder Ge-
sprächsteilnehmer die Bedeutung des Textes, auch
wenn er nur eine der verwendeten Sprachen be-
herrscht. Walther Konschitzky bringt Beispiele von
Volksliedern, die strophenweise in jeweils eine oder
auch mehrere der im Banat und in Arad verwendeten
Sprachen übersetzt sind. Einer Umfrage zufolge, ist
ein strophenweise ins Deutsche und Ungarische
übersetztes rumänisches Volkslied in vielen Banater
Dörfern bekannt:
Rumänisch:
”Cine n-are mindrulita, tra-la-la-la,
să se ducă-n păduriţă, tra-la-la-la,
şi să scrie pe-o frunzlită că nu are mindruliţă
tra-la-la-la, tra-]a-la-la.”
Deutsch:
Und wer keine Liebste hat, tra-la-la-la,
soll gehen in den grünen Wald, tra-la-la-la,
und soll schreiben auf ein Blatt,
daß er keine Liebste hat, tra-la-la-la, tra-la-la-la.
Ungarisch:
Kinek nincsen kedveskeje, tra-la-la-la,
az menjen az erdo”cskebe, tra-la-la-]a.
Es irja egy levelkere, hogy neki nincs szereto”je,
tra-la-la-la, tra-la-la-la
(Konschitzky 1981 154 f.).
 Serbisch:
A sta si tamo radila?/Was hast du dort gemacht?
Ruzice sam ja brala./Rosen hab ich gepflückt.
Za koga si to nabrala?/Für wen hast du sie ge-
pflückt?
Za mog milog dragog./Für mein geliebtes Herz.
(Konschitzky, 1981, S. 158 in Gehl, 1975, S. 47).
Es wird angenommen, das die Meisten diese Spra-
chen verstanden haben. Wenn die Fremdsprache als
bekannt vorausgesetzt werden kann, wechselt die
Sprache selbst innerhalb der Strophe, wie aus diesem
Beispiel ersichtlich wird:
Edesen, kedvesem./ was ist denn das?
Mikor en aludtam,/ träum ich von dir.
Mikor en aludtam,/ träum ich von dir,
mindig azt gondoltam, hogy/ du liegst bei mir.
(Konschitzky, 1981, S. 163 in Gehl, 1975, S. 55).
Die ungarischen Elemente bedeuten folgen-
des: edesem; kedvesern `meine Suße, meine Lie-
be‘, mikor en alndtarn `wenn ich einschlafe‘, mun-
dig azt gondoltam `immer dachte ich‘
Nach dem Zerfall der Doppelmonarchie ging der
ungarische Einfluss auf die donauschwäbischen Dia-
lekte weiter. In den übrigen Gebieten kamen Einflüs-
se der südslawischen und rumänischen Staatsspra-
che dazu. Aber auch der Einfluss des Bairisch-Öster-
reichischen, direkt als Verwaltungssprache oder über
donauschwäbische Dialekte, ist beachtlich. Durch
das Nebeneinanderleben mehrerer Nationalitäten ist
Drei- oder gar Viersprachigkeit für viele Bewohner
dieser Gebiete nichts Ungewöhnliches. Der Dichter
Hans Wolfram Hockl äußert sich dazu an mehreren
Stellen. So zeigt ein Dialog im Gedicht „Rumänisch
und ungarisch”, dass der massive ungarische Einfluss
bei den Banater Schwaben auch nach 1918 mehr na-
chwirkte als die neue rumänische Staatssprache, die
sich nur zögerlich durchsetzen konnte:
„Ja wie so? En fufzich lange Johre
hascht du des Rumänischen net gelernt?
Ungrisch kummscht mit Sawl un mit Spore, vun dem
Ungrisch hascht noch nix verlernt?...
(HOCKL, 1976, S.50, zitiert nach Hans Gehl, Vora-
ussetzungen für Südosteuropäische Sprachinter-
ferenzen, 1994, S. 31)
Durch die Herrschaft der Ungarn auf diesem Teil
Rumäniens und durch die lange Gewöhnung haben
die deutschen Mundartsprecher die ungarischen
Lehnwörter ihrem Sprachgefühl angepasst, aber sie
sprachen oder verstanden auch die Sprachen der an-
deren Bürger.
Die Kinder wuchsen mehrsprachig auf. Sie spiel-
ten auf der Straße zusammen mit den anderssprachi-
gen Kindern und so lernten sie auch die Mutterspra-
che der anderen.
„...en[in] Winga echt bulgarisch.
En Baratzhausen heerscht e Sprooch
Echt moselphälzisch ohni Frooch,
en Szentes heerscht madjarisch.
Rumänisch, des geht kreiz un quer.
Verstehscht nor eeni Sprooch, haschts schwer
Em redde un em schreiwe...
Rumänisch, deitsch, e ungrisch Wort
un serwisch aa dezwischte,
ganz anerscht oft vun Ort zu Ort, vun
Szakosch bis uf Ebendorf, vun
Liebling bis uf Nitzkydorf, e Plausch
an Bänk un Tische.” (HOCKL, 1976, S. 58, zitiert
nach Gehl, 1994, S.32).
Auch die Erwachsenen grüßten mit Respekt ihre
Nachbarn und ihre Bekannten in ihrer Muttersprache:
„Kinner un Weiwerleit aach
grieße uns freundlich Gun Taach.
Rufe Gud Nacht! Somn uşor!
Jó éjszakát vore am Tor,
dann Laku noč uf de Bank.
All unsre Nochbre mei Dank!”
(HOCKL, 1976, S. 59, a.a.O, S.32)
Es ist nicht verwunderlich, wenn es in der Banater
Hauptstadt Temeswar unter einem Dach drei staatli-
che Theaterbühnen: das rumänische, ungarische und
deutsche Staatstheater und ein serbisches Tanzen-
semble gibt oder im Eingang der Wallfahrtskirche in
Winga ein viersprachiger (bulgarischer, ungarischer,
deutscher und rumänischer) Gebetstext zu lesen ist:
Guspudine Bože, učistime ud mojte grehve!
Uram, tisztits meg engem bűneïmtől!
Herr, reinige mich von meinen Sünden!
Doamne, curăţă-mă de păcatele mele!
Johann Heinrich Schwicker schrieb bezeichnen-
derweise 1861: „Es ist, als sollte das Banat von der
Vorsehung zum Stelldichein der verschiedensten Na-
tionen bestimmt sein, damit diese der großen Welt
ein Beispiel geben, wie trotz der Vielfalt in der Abs- 87
 tammung dennoch Einigkeit, Friede, Ruhe und Wohl-
stand herrschen und gedeihen könne, denn nur in
der Vereinigung allein ist Heil!” (SCHWICKLER, 1861, S.
466, in Kottler, 1977, S. 133).
In gemischtsprachigen Gebieten kommt es zu ei-
nem ständigen Geben und Nehmen, das nach Richt-
ung und Intensität verschieden ausgeprägt sein kann.
Die gegenseitige Beeinflussung führt zur Übernahme
von Trachtenstücken und Bauweisen, Speisen, volk-
sheilkundlichen Verfahren und Gebräuchen, Werkzeu-
gen und Arbeitsweisen. Das gilt in gleicher Weise für
jede andere Ethnie und ihr Zusammenleben mit an-
dersnationalen Nachbarn. Der Banater Hans Diplich
hält fest: „So lebten in meiner Zeit [Zwischenzeit, in
Großkomlosch] neben dreitausend Rumänen tausend
Deutsche ursprünglich nach Gassen getrennt, seit zwei
bis drei Generationen in buntem Gemenge. Die Spiel-
gemeinschaften der Kinder in den Dorfgassen waren
zweisprachig. Wir nahmen wechselseitig an den Fes-
ten der Familien und an den großen Kirchenfeiertagen
teil, und an einem Tag des Jahres, wenn wir die Aufer-
stehung des Herrn feierten, ging die Prozession der
Katholiken nach altem Brauch um die Kirchen der gri-
echisch-unierten und der griechisch-orthodoxen Ge-
meinden herum, gleichsam bezeugend, daß sie hine-
ingenommen wurden in unsere Gemeinschaft, und
wir mit ihnen einig waren im Zeichen des Kreuzes”
(DIPLICH, 1975, S.: 170 in Kottler, 1977, S. 131).
Heute ist anstelle des spontanen Singens fast überall
die Liederpflege getreten, in den Schulen, Kuturhei-
men, Singgruppen und Orchestern. Früher gab es vie-
le deutsche Banater Komponisten die die deutschen
Arader Lieder beinflußten. Davon erwähne ich die fol-
genden: Peter Focht, Josef Linster, Richard Oschanitzky,
Hans Weiß, Walter Klepper, Hans Klein, Peter Andreas.
3. Schlußfolgerung
Als Schlußfolgerung bringen wir die Worte des
Forschers Hans Gehl dar, der sich intensiv mit den de-
utschen Volksliedern auseinandergesetzt hat: ”Die
Volkslieder wiederspiegeln das geistige Erbe unserer
Vorfahren und zugleich das natürliche Volksbewußt-
sein unserer deutschen Bevölkerung, ihrer Heimat-
verbundenheit.” (a.a.O., S. 32)
Bibliographie:
1. Arvinte, Vasile (2002): Raporturi lingvistice româno-germa-
88 ne. Contribuţii lingvistice, Ed. Egal, Bacău.
2. Frâncu, Constantin (1999): Curente şi tendinţe în lingvistica
secolului nostru, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi.
3. Frăţilă, Vasile (1999): Studii lingvistice, Ed. Excelsior, Timişoara.
4. Gehl, Hans, (1975), Das Handwerk im Kreis Arad. In: Gehl, Hans
(Hrsg.): Handwerk und Brauchtum. Beiträge zur Volkskunde
der Banater Deutschen, Facla Verlag, Temeswar, S. 28-60.
5. ders.(1990): Donauschwäbische Handwerkerfolklore. Zu-
nftleben und Wanderschaft. In: „Jahrbuch für Ostdeutsche
Volkskunde”, hrsg. von Ulrich Tolksdorf, Band 33, N.G. Euwert
Verlag, Marburg.
6. ders. (1994): Voraussetzungen für Südosteuropäische Spra-
chinterferenzen, in: „Materialien” Heft 4, Tübingen.
7. Greffner, Otto, STOICA, Mario (2001): 275 de ani de învăţă-
mânt în limba germană în Aradul Nou , Arad
8. Göllner, Carl (1979): Geschichte der Deutschen auf dem Ge-
biete Rumäniens, Bukarest, Kriterion Verlag, Erster Band: 12
Jh. bis 1848.
9. Kottler, Peter (1977): Sprachliche Kennzeichnung der Bana-
ter Schwaben. In: „Schwäbisches Volksbuch”, hrsg. von Hans
Gehl, Temeswar, Facla Verlag, 1984.
10. Senz, Ingomar (1995): Die Ansiedlungsgebiete der Deut-
schen im Königreich Ungarn während des 18. und 19 Jahr-
hundert S.161. In: Die Deutschen in Ostmittel und Südosteu-
ropa, hrsg. von Gerhard Grimm, Krista Zach, München, 1995.
11. Staatsarhiv Arad. Fonds: Sammlung Handwerkerzünf-
te (1731-1906).
12. Waldner, Karl, PETRI, Peter, Anton (1993), Beträge zur Geschi-
chte der Stadt und des Kreises Arad, Hamburg.
13. Walter, Engel (2007): Kulturraum Banat. Deutsche Kultur in
einer europäischen Vielvölkerregion. Klartext Verlag.
Summary
Multilingual Folk Songs
After the German colonization at the beginning
of the XVIII century, in the western part of the coun-
try, many minorities met and cohabitated along the
centuries: Hungarian, Serb, Czech, Slovak, Bulgarian,
Roma together with the majority of Romanians. The
Germans accommodated fast enough and cohabita-
ted together in good relations with the native popu-
lation and with every member of minorities. They vi-
sited each other, celebrated diverse events together
and participated at the different society customs in
which they lived. Hence they understood words from
each others native languages and many of them even
succeeded to learn the language. After participating
at different common events, poetry and texts were
created that became folk songs in two or more lan-
guages.
Key words: minorities, German minority, poetry,
verse, better cohabitation, population
 Galina Lukić
ОСОБЕННОСТИ ХУДОЖЕСТВЕННОЙ
ДЕТАЛИ В рассказах А.П. ЧЕХОВА
В современном литературоведении одной из
важнейших задач является изучение особеннос-
тей поэтики творчества писателя и его индивиду-
ального стиля. В этом весьма специфичном аспекте
науки об искусстве слова основное место прина-
длежит анализу секрета изобразительных и выра-
зительных возможностей художественной детали.
Если раньше в художественное произведение
допускалось вводить лишь те детали, которые
были необходимы для конкретного действия, то
по мере эволюции литературного процесса дета-
ли и подробности приобретают другой характер
изображения. Помимо своего главного содержа-
ния они выполняют новые сопутствующие функ-
ции: вводят экзистенциальную проблематику или
раскрывают идеологические и психологические
характеристики персонажей.
Развивать литературный язык можно лишь с по-
мощью бесконечных поисков новых изобразитель-
ных средств, а именно художественных деталей,
которые способны не только раскрыть глубинную
суть слова и мысли, не только передать достовер-
ность жизни в достоверность художественную, но
и раскрыть тайну человеческих порывов и устрем-
лений, существенных явлений и предметов. Сле-
довательно, художественная деталь как литерату-
роведческая категория, связанная с конкретным
образом и выражающая идею автора в кратчай-
шей форме, становится специфическим средством
обобщения. Точная  и  ёмкая  художественная   де-
таль, созданная творческим воображением авто-
ра, направляет воображение читателя. Анализ ху-
дожественной детали способствует раскрытию
информационной и прагматической ёмкости ху-
дожественного текста.
В данной работе предполагается осветить куль-
турологический аспект проблемы художествен-
STUDII DE SLAVISTICA� / SLAVONIC STUDES
galja.lukic@gmail.com
ной детали. Прежде всего, следует обратиться к
определению детали, данному в общих работах.
Л.В. Чернец, исходя из этимологии слова «де-
таль», дает развёрнутую характеристику данной
категории, рассматривая ее как «самую малую еди-
ницу предметного мира произведения». С другой
стороны автор отмечает: «Принципиальным явля-
ется отнесение детали к метасловесному, пред-
метному миру произведения» (Чернец 2004: 287).
Однако остается не совсем понятным, как же
выделить эту «единицу предметного мира», кото-
рой является художественная деталь. Часто дета-
лью в произведении является целый эпизод, как
например, в рассказе Чехова «Поцелуй». Незнаком-
ка, по ошибке поцеловавшая Рябовича в темной
комнате, так и остается не опознанной им: «Рябо-
вич остановился в раздумье... В это время неожи-
данно для него послышались торопливые шаги и
шуршанье платья, женский задыхающийся голос
прошептал «наконец-то!», и две мягкие, пахучие,
несомненно женские руки охватили его шею; к его
щеке прижалась теплая щека и одновременно
раздался звук поцелуя. Но тотчас же поцеловав-
шая слегка вскрикнула и, как показалось Рябови-
чу, с отвращением отскочила от него». Кто именно
была  она  — не важно. Ведь рассказывается об
одиночестве героя, и нечаянный эпизод с поцелу-
ем является деталью, подчеркивающей тщетность
его мечты о любви. Из данного примера видим,
что деталь функционирует в целом тексте. Ее пол-
ное значение реализуется не только лексическим
указательным минимумом, а требует участия всей
системы. Она должна быть такова, чтобы через
нее можно было увидеть целого человека, целую
картину. В литературоведении наблюдаются коле-
бания определения текстового объема детали как
микроэлемента произведения от двух-трех слов 89
 до абзаца (критерием является смысловая завер-
шенность). Деталь в художественной структуре
рассказа следует рассматривать в неразрывном
единстве с другими его многочисленными эле-
ментами. Поэтому вернее сказать, что деталь яв-
ляется неотъемлимой частью словесно-художес-
твенного образа.
В.Е. Хализев говорит не о деталях, а о «художес-
твенно воссоздаваемой предметности», которая
«может подаваться обстоятельно, детализирован-
но, в подробностях или, напротив, обозначаться
суммирующе, итогово» (Хализев 1999: 187).
Е.С. Добин предлагает разделять детали и под-
робности. Его занимает сама художественная фун-
кция детали. «Как детали, так и подробности свойс-
твенна потенциальная способность к образно-
смысловому расширению орбиты, к проникнове-
нию в суть художественного целого. <...> Деталь
– интенсивна. Подробности – экстенсивны» (До-
бин 1981: 304, 305). На подробностях не делается
акцент, они просто нанизываются в процессе опи-
сания образа. Деталь же выделяется с помощью
многократного повторения, либо с помощью ее
развертывания (характеристика детали в тексте с
помощью средств художественной выразитель-
ности).
А.Б. Есин же, не совсем соглашаясь с Добиным,
говорит, что оба принципа использования худо-
жественной детали равноценны: «По характеру
художественного воздействия различаются дета-
ли-подробности и детали-символы» (Есин 2005:
76). В классификации деталей он выделяет детали
внешние и психологические. Внешние детали ри-
суют внешнее, предметное бытие людей, их на-
ружность и среду обитания и подразделяются на
портретные, пейзажные и вещные, а психологи-
ческие – изображают внутренний мир человека
(Есин 2005: 75).
Мнение Есина кажется нам более приемлемым,
так как граница между деталью и подробностью
является весьма условной, и провести четкое раз-
граничение часто бывает затруднительно. Деталь
– это наименьшая самостоятельная значимая еди-
ница микропоэтики произведения, которая тяго-
теет к единичности, а подробность – это деталь
второстепенного значения, служащая дополнени-
ем создаваемого автором образа, и она тяготеет к
дробности. Паустовский говорит, что «хорошая
деталь стоит в одном ряду с удачным образом»
90 (Паустовский 1953: 48).
Справедливо мнение Л.М. Цилевича, который
говорит, что чеховская деталь подчеркнуто сю-
жетна. Ее смысл раскрывается не только в соотне-
сении с ближайшими ситуациями, но и в контекс-
те сюжета в целом: « <...> проникая в смысловые
глубины детали, читатель открывает сущность яв-
ления; следя за соотнесением, перекличкой дета-
ли, читатель обнаруживает связи между явления-
ми, уясняя закономерности процессов, выражае-
мых сюжетом произведения» (Цилевич 1994: 149).
Самой художественной детали автор дает такое
определние: «Деталь – это микроэлемент художес-
твенной системы, но она несет в себе, являет со-
бой и открывает читателю законы макромира – ху-
дожественного мира произведения и – еще шире
– сущностные свойства стиля художника» (Циле-
вич 1994: 163). Такое определние художественной
детали представляется нам более полным и яс-
ным, в отличие от того, что художественная де-
таль – это «единица предметного мира».
Культурологический анализ художественных
деталей в прозе Чехова позволяет расширить наше
представление о формах авторского «присутствия»
в произведении, а также понять творческую волю
в описании портрета, пейзажа, интерьера, сюжет-
ной динамики или ретардации.
Проанализировать весь объем литературы, пос-
вященной изучению творчества Чехова, в рамках
данной статьи не представляется возможным, по-
этому выделим некоторых авторов, которые в той
или иной степени затронули вопрос художествен-
ной детали в творчестве Чехова, отмечая ее роль,
характер или функцию.
Еще Л. Толстой говорил о Чехове: «Он странный
писатель: бросает слова, как будто некстати, а меж-
ду тем все у него живет» (Цит. по Добин 1981: 364).
А.П. Чудаков первый поставил проблему худо-
жественного предмета в теоретическом плане. Ха-
рактеризуя чеховские детали, он выдвинул теорию
случайных подробностей. Случайными деталями
исследователь называет их потому, что, «если их
убрать, то фабульно-характеристическая цепь ос-
танется невредимой, наше представление о герое
не изменится, хотя явно нарушится некое, еще не
уясненное, непривычное для литературной тради-
ции равновесие» (Чудаков 1971: 142). В качестве
примеров он приводит описание героя «Палаты
№6», про которого говорится, что «Дома у себя чи-
тал он всегда лежа.» Или в «Душечке». Рассказы-
вая, что отец главной героини Оленьки умер, ав-
тор вдруг упоминает, что его кресло «валяется на
чердаке, запыленное, без одной ножки.» Хотя отец
Оленьки вообще не участвует ни в сюжете, ни в
фабуле. «Эти детали – знаки какого-то иного, ново-
го способа изображения, и в нем они важны и обя-
зательны» (Чудаков 1971: 146). Однако случайность
деталей Чехова гораздо раньше была отмечена
одним из основателей русского символизма Д.С.
Мережковским, просто он их так не называет, но
точно улавливает их сущность, а также новизну че-
ховского приема. «Он (Чехов – Г.Л.) иногда, как
будто не нарочно, мимоходом, бросит вам какую-
нибудь мелкую черточку, от которой в вашем во-
ображении вся картина сразу вспыхивает с ярко-
стью галлюцинации», – замечает поэт (Мережков-
ский 2002: 57).
Известный чеховист В.Б. Катаев в своей работе
«Проза Чехова» полемизирует с Чудаковым, ут-
верждая, что сам по себе принцип соединения в
произведении «случайного» и «неслучайного» не
является нововведением Чехова или отличитель-
ной чертой его поэтики, но, по стравнению с пред-
шествующей традицией, его подробности облада-
ют гораздо большей автономностью по отноше-
нию к общему, чем у других писателей. Катаев
считает, что организация предметного мира долж-
на мыслиться «не как набор статичных единиц, а
как динамический процесс – процесс поисков ис-
тины, постановки вопросов, анализа ложных пред-
ставлений» (Катаев 1979: 75).
Литературовед В. Лакшин по поводу таких слу-
чайных деталей у Чехова говорит: «...точно невзна-
чай оброненная деталь – подробность портрета и
пейзажа, событий и обстановки, случайная репли-
ка разговора и намек на невысказанное чувство –
получает у Чехова новый смысл и цену» (Лакшин
1975: 325).
Случайность чеховской детали на первый взгляд
как бы вносит дисгармонию на общем фоне по-
вествования. Но это только на первый взгляд. На
самом же деле она останавливает на себе внима-
ние читателя и приглашает его раскрывать причи-
ны и всевозможные связи такой детали с другими
элементами текста. Случайные детали являются
стилеобразующим элементом чеховской прозы.
С.Д. Балухатый в чеховских рассказах выделяет
сюжетные, композиционные, колоритные и пси-
хологические функции деталей (Балухатый 1990:
151). По своему характеру же они точные, индиви-
дуализированные, лирические, прозаические (Ба-
лухатый 1990: 152). Говоря о присутствии пейзажа
в рассказах Чехова, автор отмечает: «... весьма
тонкими приемами Чехов использует пейзаж в
роли тематического компонента произведения.
<...> показывается либо влияние пейзажа на пси-
хику человека, либо субъективное восприятие
пейзажа человеком» (Балухатый 1990: 144, 145).
А.П. Скафтымов считает, что «бытовая деталь у
Чехова имеет огромную эмоциональную емкость»
(Скафтымов 1972: 408). Таким образом, любая, са-
мая обыденная подробность может содержать в
себе глубинный смысл. В рассказе Чехова «На
гвозде», отмечает П.А. Николаев, именинник Струч-
ков ведет к себе на ужин друзей-чиновников. Они
видят в прихожей на стене большой гвоздь, а на
нем новую фуражку с сияющим козырьком и ко-
кардой. Чиновники, побледнев, ушли, чтобы пере-
ждать, пока у именинника побудет их начальник.
Вернувшись, они видят: на гвозде висит уже кунья
шапка. Это другой начальник приехал с визитом к
жене Стручкова, и они вновь покидают дом своего
товарища (Николаев 2013, элект. ресурс). Такая
единичная деталь чаще всего является и сюжет-
ной (например, рассказы «Смерть чиновника»,
«Злоумышленник», «Хирургия», «Лошадиная фа-
милия», «Шведская спичка» и др.). Хализев харак-
теризует изображение в чеховской прозе как «не-
многословное, компактное, отмеченное динамиз-
мом и стремительностью переходов от одних
предметов к другим» (Хализев 1999: 187).
Примечательно наблюдение А.Чудакова об осо-
бом характере чеховских деталей-символов.
«Символами служат у него не некие „специаль-
ные” предметы <...>. В этом качестве выступают
обычные предметы бытового окружения.» В ка-
честве примера автор приводит зонтик из повес-
ти «Три года», который стал «поэтическим симво-
лом счастья» (Чудаков 1999: 163).
Питер Стоуэлл сопоставляя поэтику Чехова и
Генри Джеймса, приходит к выводу, что у обоих ав-
торов новый взгляд на действительность, кото-
рый «переключает внимание автора и читателей с
создания образов и традиционной манеры повес-
твования на категории одновременности проис-
ходящего, повторяемости, множественности, фено-
менологической реальности» (Стоуэлл 1985: 151).
Стефан Хатчингс рассматривает художествен-
ные особенности Чехова не сами по себе, а в кон-
тексте философских воззрений писателя. Он счи-
тает, что «brute abjectness» (грубая реальность), 91
 многочисленные детали призваны подчеркнуть
серое и бессмысленное течение человеческой
жизни. Детали Чехова, при всем их реализме, не
только отражают действительность, но и вводят
экзистенциальную проблематику: место человека
в мире, смысл бытия, непреодолимое течение вре-
мени и т.д. (Hutchings 1997: 84). В.Б. Катаев также
высказывает мнение о «философской наполнен-
ности» творчества Чехова, о его «гносеологичес-
кой трактовке мира» (Катаев 1979: 30, 73).
Всякое произведение, а особенно произведе-
ние малой эпической формы, складывается из
мельчайших компонентов текста – художествен-
ных деталей. Можно сделать вывод, что художест-
венная деталь – это выразительная подробность,
индивидуальный признак, конкретная черта, не-
кое единичное явление или штрих целого; она спо-
собствует реализации литературного образа и ак-
туализирует коммуникативную и интерактивную
природу читательского восприятия. Природа ху-
дожественной детали в рассказе увязана со всеми
литературоведческими категориями: композици-
ей, сюжетом, художественным образом, с элемен-
тами авторского стиля. Деталь функционирует в
целом тексте. Ее полное значение реализуется не
только лексическим указательным минимумом, а
требует участия всей системы.
Степень насыщенности присутствия деталей в
произведении может быть разной. «Пример Чехо-
ва заставляет обратить внимание на то, что харак-
терологической особенностью структуры произ-
ведения может выступать одна предметная деталь,
которая может открыть целый мир ассоциаций и
образов, помогая понять авторский замысел, а
также своеобразие индивидуальной манеры пи-
сателя, глубину его психологического анализа»
(Николаев 2013, элект. ресурс). Чеховское писатель-
ское мастерство проявляется в умелом отборе и
использовании художественных деталей. В каж-
дом конкретном произведении сюжетность, опи-
сательность или психологизм составляют его су-
щественный стилевой признак. Однако эти кате-
гории могут сочетаться друг с другом, например,
психологизм и сюжетность. И, соответственно, в
таком случае имеют место различные виды дета-
лей. При литературоведческом описании стиля
писателя родственные детали часто объединяют.
Опираясь на вышеперечисленные мнения ис-
следователей творчества Чехова, можно выде-
92 лить такие виды деталей как портретные, вещные,
пейзажные, психологические. Также внутри каж-
дого вида деталей возможно создать дополнитель-
ную классификацию на основании их функции, ко-
торую они несут в произведении (это отдельная
тема, которая не входит в рамки данной работы).
Степень проявления функции детали зависит как
от типологической разновидности детали, так и от
возложенной на нее художественной нагрузки. Для
того, чтобы выяснить конкретную идейно-художес-
твенную и коммуникативную функции художест-
венной детали, нужно выявить, каким именно ви-
дам деталей автор отдает предпочтение. Таким
образом анализ художественной детали способс-
твует раскрытию информационной и прагмати-
ческой ёмкости художественного текста.
На протяжении почти всего периода развития
литературоведения XX века художественная де-
таль привлекала внимание литературоведов. Весь
накопленный теоретико-литературный и крити-
ческий материал по исследуемой проблеме пред-
ставляет несомненный научный интерес и зафик-
сирован в литературоведческих словарях, энцик-
лопедиях, справочниках и учебниках по теории ли-
тературы. Мастерство Чехова заключается в том,
что он умел отобрать материал, насытить неболь-
шое произведение большим содержанием, выде-
лить существенную  деталь, важную для характе-
ристики персонажа или  предмета. Перед ним сто-
яла задача: в маленьком объеме произведения, с
небольшим количеством персонажей, дать общую
картину через частные  детали. Чехов придавал  де-
тали  большое значение, считал, что она «возбужда-
ет самостоятельную критическую мысль читателя»,
который о многом должен догадываться сам.
Использованная литература
1. Балухатый, С.Д. (1990). Вопросы поэтики. Ленинград: Изд-
во Ленинградского ун-та.
2. Катаев, В.Б. (1979). Проза Чехова: проблемы интерпрета-
ции. Москва:Изд-во МГУ
3. Лакшин, В.Я. (1975). Толстой и Чехов. Москва: Сов. писатель.
4. Мережковский, Д.С. (2002). «Старый вопрос по поводу но-
вого таланта». В: А.П. Чехов: Pro et contra. Антология. Санкт-
Петербург: Изд-во Русского Христианского гуманитар-
ного института.
5. Николаев, П.А. (2013). Предметная детализация художес-
твенных образов как одна из форм повествования, мате-
риал взят 7.03.2013 г. Сайт: http://nature.web.ru/db/msg.
html?mid=1193081&uri=6.htm
6. Скафтымов, А.П. (1972). Нравственные искания русских пи-
сателей. Москва: Худ. лит-ра.
7. Стоуэлл, Питер (1985). Новые зарубежные исследования various authors, we have come to conclusion that it
творчества Чехова: Сборник обзоров. Москва: ИНИОН. would be more correct to define an artistic detail as
8. Хализев, В.Е. (1999). Теория литературы. Москва: Высшая
школа.
”a microelement of artistic system”.  The type of an
9. Hutchings, Stephen (1997). Russian Modernism: The Transfi- artistic detail is characterized not only by author’s in-
guration of the Everyday. Cambridge, U.K.; New York: Cam- dividuality, their view of the world, but also by their
bridge University Press. language or the structure of their summaries.  Spe-
10. Цилевич, Л. М. (1994). Стиль чеховского рассказа. Даугав- cific works dedicated to artistic detail almost cannot
пилс: Saule.
11. Чернец, Л.В. (2004). «Деталь». В: Введение в литературо- be found in the authorship of Chekhov. As a rule, it is
ведение: Учебное пособие. Под ред. Л.В. Чернец. Москва: dedicated very little space in the works from the au-
Высшая школа. thor’s poetics. Based on such works, we can single out
12. Чудаков, А.П. (1971). Поэтика Чехова. Москва: «Наука». portrayal, landscape, subject and psychological types
of details. Still, in order to discover a new sense in a
Rezime work, it is necessary, within each type of detail, to create
its additional classification and show its functions.
Specifika umetničkog detalja u Keys words: Chekhov’s authorship, artistic detail,
coincidence as a feature of a detail,  types of artistic
stvaralaštvu Čehova
details.
Veština pripovedanja Čehova ogleda se u tome, što
je on umeo da odabere materijal, da napuni malo delo
velikim sadržajem, da izdvoji suštinski detalj koji je
važan za karakteristiku ličnosti ili predmeta. U ovom
radu mi smo, na osnovu mišljenja raznih autora, došli
do zaključka, da bi bilo pravilnije umetnički detalj de-
finisati kao «mikroelemenat umetničkog sistema».
Tip umetničkog detalja karakteriše individualnost pis-
ca, njegov pogled na svet i to ne manje nego njegov
jezik ili struktura njegovih sižea. Posebnih radova koje
govore o pitanju umetničkog detalja u stvaralaštvu
Čehova skoro da nema. Kao pravilo, njemu se posve-
ćuje tek malo mesta u delima vezanim za poetiku pisca.
Na osnovu nekih takvih radova možemo izdvojiti
portretne, pejzažne, predmetne i psihološke tipove
detalja. Ipak, za otkrivnje novog smisla dela, neophod-
no je unutar svakog tipa detalja stvoriti njegovu do-
datnu klasifikaciju i pokazati njegove funkcije.
Ključne reči: stvaralaštvo Čehova, umetnički de-
talj, slučajnost kao karakteristika detalja, tipovi umet-
ničkog detlja.

Summary

Specific of artistic detail in the

authorship of Chekhov

Chekhov’s skill of story telling consists of the abil-

ity to choose the material, fill a small work with great
content, distinguish an essential detail which is im-
portant for setting a feature of a character or an ob-
ject. In the given work, according to the opinion of 93
 ESEU
94
 Danilo Kiš
ULTIMUL REFUGIU AL UNEI MINŢI SĂNĂTOASE
De ce scriu?
A scrie este o vocaţie, o mutaţie a genelor, a cro-
mozomilor; devii scriitor la fel cum devii sugrumător.
Scriu pentru că nu ştiu să fac nimic altceva; pentru
că din tot ceea ce aş putea face, asta fac cel mai bine
şi (I hope) o fac mai bine ca alţii.
A scrie este o vanitate. O vanitate care uneori îmi
pare o deşerteciune mai mică decât alte forme ale
existenţei.
Scriu, deci, pentru că sunt nemulţumit de sine şi
de lume. Pentru a-mi exprima această nemulţumire.
Pentru a supravieţui!
(1985)
I naţiune de scriitori este păcălită la greu... Cum supra-
Ultimul refugiu al unei minţi sănătoase
Eu sunt un scriitor bastard1, venit de nicăieri. Nu
sunt un scriitor evreu, precum maestrul Singer. Evreii
sunt în cărţile mele doar o literalitate, o alienare în
sensul formaliştilor ruşi (остранения), deoarece lu-
mea evreilor din Europa Centrală este o lume scufun-
dată, o fostă lume, şi în acest sens este situată într-un
spaţiu real-ireal. Deci, în spaţiul literaturii. Eu nu sunt
nici un scriitor–disident. Poate un scriitor al Europei
Centrale, dacă asta înseamnă ceva. Dacă nu ar exista
ceaţa originii mele, mă întreb ce motive aş fi avut să
mă ocup cu literatura.
Cel mai mult dispreţuiesc literatura care se consi-
deră a fi una a minorităţilor, o literatură a oricărei mi-
norităţi. Minoritate politică, etnică, sexuală. Literatura
este una şi indivizibilă. Bună sau rea. Poţi fi homose-
xual fără a fi Proust; să fii evreu fără a fi Singer. Mino-
1
Scriitorul foloseşte cuvântul bastard, care în sârbă în-
seamnă şi combinaţia a două etnii (rase), de exemplu a
unui metis, pentru a sublinia propria origine.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
ritară sau nu, nu mă interesează. Subiectul cărţilor
mele, ca să-l citez pe Nabokov, este stilul. Sau invers:
stilul cărţilor mele este subiectul lor.
Scriu în limba mea maternă, sârbo-croată, instru-
mentul pe care nu l-aş schimba cu nimic în lume. Cu
toate că mă folosesc de limba franceză aproape ire-
proşabil. Haideţi, propuneţi-i lui Menuhin să-şi schim-
be Stradivarius-ul său cu un pian Bösendorfer pe care
cântă la un nivel mediu şi fără bucurie.
Cine sunt eu? Eu observ, să nu-mi fie luat în nume
de rău. Observ ceea ce se poate vedea cu ochiul liber,
dar ceea ce oamenii nu văd cum trebuie. Observ,
deci, această împrăştiere, o observ de la observatorul
meu din blocul zece (etaj doi)... Şi văd multe lucruri,
uneori cu mirare. Văd, spre exemplu, cum o întreagă
realiştii, pe timpul lor, l-au cântat foarte realist pe Sta-
lin, cei care au cercetat inconştientul, visurile! Şi pri-
viesc cum cel care i-a acuzat pe clerici pentru trădare,
a trădat la rândul său2. Câtă lume a urmat acest drum
intelectual lăturalnic, fără nici o vorbă, precum sfân-
tul Sartre, sfânta Simone şi compania. Fără nicio vigi-
lenţă intelectuală. Iar celor care au avut dreptate –
Camus – nu li s-a dat nici dreptate, nici merite, căci ei
au ştiut şi au spus lucruri într-o vremea în care aceas-
ta nu se făcea. Această lipsă de prevedere, această
naivitate, recunosc, mă depăşeşte.
Dar totalitarismul nu trebuie înţeles cu o aseme-
nea doză de seriozitate. Vreau să spun, cu acelaşi lim-
baj. Pentru aceasta este nevoie de Rabelais. Este ne-
voie de o altă limbă, o altă vorbire. Se scriu tratate sau
se scrie literatură. Literatura este, sau ar trebui să fie,
ultimul refugiu al unei minţi sănătoase. Trebuie salva-
tă limba de inundaţia acestor clişee luptătoare. Un
sonet de dragoste – un frumos sonet de dragoste –
2
Este vorba despre cartea lui Juliene Bende, Trădarea căr-
turarilor (1926). 95
 este piatra din băltoaca noii vorbiri. O insulă minus- lirismul propriu care întotdeauna reprezintă un peri-
culă pe care se poate pune piciorul. col pentru proză. Acesta este un exerciţiu stilistic ex-
La Rabelais se găseau de toate: limbaj, joc, ironie, traordinar pentru un scriitor. L-am tradus pe Queneau
erotism şi chiar celebrul angajament. Ce vreţi mai în sârbă. Poţi scoate o reţetă din asta. Multă verdeaţă
mult de atât? Din păcate, această linie stabilă, princi- a vieţii, o bucată bună de carne proaspătă a realităţii
palul curent al literaturii franceze care începe cu Vil- (cu osul rupt), sare pe vârf de cuţit, puţin zahăr de
lon, pur şi simplu a dispărut. După aceasta, totul s-a trestie (nicidecum zaharină!), o doză bună de condi-
risipit. Aici jocul, colo angajamentul, aici stilul, colo ment numit ironie (care poate să înlocuiască dafinul!).
erotismul. Vaza s-a rispit în o mie de bucăţele. Dar „Şi toate acestea combinate în orice oală de noapte.”
unde m-am rătăcit? Păi, aici este vorba despre mine, A se găti la foc mic, luni de zile, ani dacă e necesar. A
este o biografie. se servi proaspăt sau a se lăsa să se aşeze. Şi te retragi
Eu sunt homme des lettres, cum se spune în Franţa. în linişte.
Ceea ce înseamnă că întreaga mea viaţă e literatură. (Februarie, 1983)
Bineînţeles că sunt conştient de această dualitate. Traducere din limba sârbă de Maria Nenadić
Este o experienţă lungă, o dilemă în sensul jurnalului
lui Lafcadio. Pe de o parte Orwell, de partea cealaltă
maestrul Nabokov. Primul: „Acolo unde îmi lipsea im-
boldul politic, am scris litere moarte pe hârtie şi
m-am pierdut în pasaje vulgare şi împodobite la re-
fuz...”
Şi acum Nabokov: „Dintotdeauna m-a sâcâit con-
vingerea fericită a tuturor celor care consideră că un
tremur al curentării conştiinţei, o lascivitate sănătoa-
să şi puţin comunism, toate acestea amestecate într-
o oarecare oală de noapte, trebuie automat şi alchi-
mic să producă o literatură ultramodernă; iar eu voi
susţine, cu riscul de a fi împuşcat, că arta, în momen-
tul în care intră în contact cu politica, se coboară fără
îndoială la nivelul celui mai comun kitsch ideologic.”
Iată-ne în mijlocul problemei. Aceste două citate le-
am pus ca moto al uneia dintre cărţile mele de eseuri
şi articole.3 Tot ceea ce scriu, romane şi nuvele, drame
sau eseuri, toate acestea oscilează între cei doi poli.
Dar niciodată nu am scris un roman cu teză. Litera-
tura este ceva mult prea sfânt pentru o astfel de trea-
bă. Scriu rar. Literatura e înălţare, nu inspiraţie, vă rog.
Înălţare. Epifania lui Joyce. Este o clipă în care aveţi
impresia că în toate trivialităţile, în toate vanităţile
omului şi ale vieţii, există câteva momente privilegia-
te de care trebuie să beneficiezi. Acesta este un dar
de la Dumnezeu sau de la diavol, oricum, cel mai
mare dar. Oscilez între cele două puncte paradoxale,
care se resping precum doi poli magnetici asemănă-
tori; la fel cum oscilez între momentele de vid şi de
scârbă de literatură, şi momentele rare când nu există
această scârbă.
Când nu scriu, traduc, în general poeţi: ruşi, un-
guri, francezi, chiar şi englezi. Aceasta eliberează de
3
Hommo poeticus, Lucrări de Danilo Kiş, Zagreb/ Globus,
96 Beograd/Prosveta, 1983.
 Gheorge Glodeanu
JURNALUL LUI VIRGIL IERUNCA
Asemenea Monicăi Lovinescu sau Sandei Stolojan,
Virgil Ierunca (1920-2006) reprezintă o conştiinţă, o
voce marcantă a exilului românesc. Fragmente din
notele zilnice ale omului de cultură (filosof, critic lite-
rar, poet, eseist) au fost reunite în volumul Trecut-au
anii… din 2000. Cartea este întregită cu o serie de in-
terviuri apărute în presa postdecembristă, precum şi
cu un corpus de articole şi scrisori primite de autor de
la oameni de cultură români. Însemnările lui Virgil Ie-
runca se referă la perioada cuprinsă între 1949 şi 1951,
respectiv 1960. Paginile reconstituie atmosfera exilu-
lui românesc de la Paris, alcătuind cronica veridică a
unui timp infernal. Personalităţi de prim-plan ale cul-
turii româneşti din diaspora, precum: Mircea Eliade,
Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, Paul Celan,
Basil Munteanu şi mulţi alţii devin personajele unei
cărţi fascinante.
În fruntea textului propriu-zis se găseşte un scurt
argument intitulat De ce?, în care diaristul argumen-
tează de ce a aruncat la coş paginile pe care le-a ţinut
pe parcursul lungii sale existenţe petrecute în exil,
păstrând doar paginile de la începutul anilor 50 şi fă-
râme din textele de mai târziu. Când a mai publicat
fragmente din notele sale zilnice, Virgil Ierunca a su-
gerat, într-o notă, un posibil subtitlu al acestora, Jur-
nal blajin. Alegerea se dovedeşte semnificativă suge-
rând faptul că au fost selectate în mod deliberat doar
acele pasaje în care trăsăturile negative ale contem-
poranilor săi erau atenuate. Cum indulgenţa nu îi stă
în fire, diaristul este de părere că o asemenea miloste-
nie, pe termen lung, ar echivala cu o deformare. Pro-
fund dezamăgit de răutăţile unora dintre contempo-
ranii săi, ar fi putut decide ca însemnările sale să fie
încredinţate tiparului doar la 50 de ani de la trecerea
lui în eternitate. Este însă deplin conştient de faptul
că trecerea anilor nu ar schimba realitatea dură de
odinioară. Recunoaşte că mai multe din caietele sale
au fost obsedate de prezenţa unor indivizi cărora le-a
ghglodeanu@yahoo.fr
acordat încredere, considerând că ei cumulează atri-
butele revoltei cu cele ale prieteniei. Câteva mari dez-
amăgiri i-au lăsat un gust amar, dar nu a dorit să îşi
desfigureze contemporanii, prezentându-i mai fru-
mos decât erau. Decât aşa, preferă mai mult să tacă. A
păstrat, totuşi, meditaţiile din anii 50, deoarece, la vre-
mea respectivă, confruntarea cu această stare exis-
tenţială se afla în faza ei incipientă. Virgil Ierunca afir-
mă că exilul nu devine niciodată o comoditate, ci doar
o a doua fire a omului. Recunoaşte că nu a distrus pa-
ginile din anii 50, întrucât multe din personajele tim-
pului au devenit amintire, numele lor fiind între timp
uitate. Din această perspectivă, jurnalul lui Virgil Ie-
runca se transformă într-o memorie a trecutului. De
aici şi explicaţia titlului Trecut-au anii: „În rest? «Trecut-
au anii» fireşte. Nu încerc prin aceste pagini să-i ţin în
loc (cum s-ar putea?). Ci doar să-i ţin în minte. Să-i las
şi altora”. În mod paradoxal, selecţia fragmentară a
textelor se găseşte în deplină consonanţă cu presti-
giul de care s-a bucurat „fragmentul” în literatura se-
colului XX. Diaristul nu se supune, însă, modelor, mai
mult sau mai puţin efemere, ci consideră că starea de
exil nu poate fi concepută şi suportată decât dacă este
trăită ca pe un fragment.
Jurnalul de exil al lui Virgil Ierunca se deschide la 1
ianuarie 1949. Diaristul îşi motivează prietenia pentru
Lucian Bădescu, marele idol al adolescenţei sale, pe
care îl reîntâlneşte la Paris. Fostul dascăl de limba
franceză de la liceul din Râmnicu-Vâlcea a jucat odini-
oară, pentru el, rolul unui iniţiator în cultură, iar acum
face ca exilul să fie mai uşor de îndurat. În ziua urmă-
toare, pornind de la un articol al lui Mircea Eliade des-
pre Nicolae Iorga, vorbeşte despre lipsa de noroc a
românilor în istorie. Lui Eminescu „i s-au frânt aripile
în preajma maturităţii forţelor lui creatoare”, în timp
ce Nae Ionescu „a murit când îşi văzuse limpezindu-
se întreg sistemul filosofic”. Constată saltul spiritual
uriaş pe care l-a făcut ţara în numai douăzeci de ani 97
 de liberate şi vorbeşte de imensul tunel fără speranţe
în care se va intra în anii care vin.
Diaristul îşi notează observaţiile aproape zilnic, iar
însemnările îi reflectă preocupările, existenţa din exil,
lecturile, opiniile. Rând pe rând, Sartre, Mozart, Nietzs-
che, Nathalie Sarraute şi mulţi alţii devin subiecte de
meditaţie pentru un cititor împătimit, care îşi achiziţio-
nează cărţile cu mari sacrificii şi care petrece foarte
mult timp în compania lor. La 8 ianuarie, vizitează ex-
poziţia lui Victor Brauner şi, pentru prima oară, îi poate
contempla în mod direct opera. Este uluit de lumea
imaginară pe care o realizează pictorul-poet, iar exalta-
rea lirică ce îl cuprinde îi dă curajul să îi vorbească artis-
tului. Vizitează pinacoteca din München, la 14 ianuarie,
şi îşi consemnează impresiile, iar cuvintele sale se dove-
desc programatice pentru felul în care concepe poeti-
ca jurnalului intim: „Este de fapt o împuţinare vinovată
de a încerca să redau aici ceva din înfiorările petrecute”.
Trecut-au anii… este un jurnal cultural, dar şi unul al
exilului. Notaţiile dense vorbesc despre cărţile citite,
spectacolele vizionate, conferinţele audiate, iar Virgil
Ierunca se dovedeşte un cititor extrem de exigent,
capabil de opinii personale, care nu se sfieşte să par-
curgă polemic textele unor mari gânditori. Numeroşi
autori evocă în mintea sa o serie de cărţi şi de întâm-
plări petrecute în ţară. Citeşte paginile pătrunzătoare
ale lui Thierry Maulnier din „Table Ronde” despre „te-
roare şi libertate” şi este de acord cu afirmaţia acestu-
ia că, în societăţile totalitare, lagărele de muncă forţa-
tă reprezintă echivalentul infernului din credinţele
religioase. Lagărul este toposul malefic în care sunt
îngrămădiţi proscrişii, locul care îi aşteaptă pe cei ce
nu răspund marilor imperative sociale, care s-au sub-
stituit imperativelor morale şi religioase.
În seara zilei de 16 februarie are loc o reuniune a
intelectualilor la „Hotel de Suède”, patronată de către
Mircea Eliade. Notaţia devine un pretext pentru a face
portretul reputatului istoric al religiilor, dar şi pentru
a schiţa un reuşit autoportret. Virgil Ierunca îşi expri-
mă intenţia de a face ceva pentru România, pe care o
redescoperă după ce a pierdut-o, chiar dacă angaja-
mentul său patetic poate să pară ridicol în ochii uno-
ra. În ceea ce îl priveşte pe autorul Nunţii în cer, consi-
deră că succesele acestuia în lumea culturii îi dau un
fel de pace, de înţelepciune. Diaristul descoperă în
istoricul religiilor un amestec de sfinţenie, omenie şi
de mondenitate. L-a cunoscut în urmă cu vreo doi ani
şi din acel moment nu s-a putut despărţi de el, figura
olimpiană a marelui om de cultură având asupra sa o
importantă valoare terapeutică. La 20 februarie, se
98 întâlneşte cu Iulian Petrescu, pe care îl cunoaşte din
ţară, unde l-a publicat în revista „Albatros”. Acesta se
dovedeşte un camarad excelent, lăsând impresia că o
anume plictiseală se poate confunda cu o anumită
înţelepciune. Petrescu este un matematician de real
talent, fost asistent al lui Ion Barbu. Nu lucrează, aş-
teptând să devină inspirat. Ajunge la concluzia că, în
zona lui de speculaţii superioare, munca nu prea e de
folos. Dimpotrivă, trebuie să aştepţi. Vrea să schimbe
lumea, iar atitudinea lui dezvăluie beneficiile inerţiei.
Exilatul o duce greu la Paris, dar, foarte mândru, nu
se lamentează. Doar câteva observaţii adiacente trimit
la condiţia sa materială precară. În ciuda dificultăţilor,
doreşte să continue pentru şi prin cunoaştere. Pentru
a-l ajuta, Mircea Eliade îl atrage în redacţia revistei „Lu-
ceafărul”, dar onorariul primit se dovedeşte modest.
Ulterior, este cooptat şi în redacţia ziarului „Uniunea
Română” cu scopul de a contribui la înnoirea publicaţi-
ei. Îl reîntâlneşte pe Eugen Ionescu la 25 februarie, pri-
lej de a rememora felul în care s-au cunoscut. De înda-
tă ce a ajuns la Paris, Virgil Ierunca s-a grăbit să ia legă-
tura cu celebrul dramaturg, unul din idolii săi secreţi.
Alegând lumea liberă, în nodul cravatei a adus o tăie-
tură din Monitorul Oficial cu decretul de condamnare
a lui Ionescu, deoarece a ofensat „armata democrată”.
Autorul lui Nu l-a primit ca pe un frate mai mic, i-a ară-
tat Parisul şi l-a invitat de nenumărate ori la masă. Io-
nescu citea poezie românească şi i-a încredinţat Jurna-
lul intim pentru editarea lui în România. În 1947, cei din
exil mai visau la aşa ceva. Explicaţia deschiderii lui Eu-
gen Ionescu faţă de Virgil Ierunca este dată de către
soţia dramaturgului, Rodica. Înainte să îl cunoască pe
autorul Poemelor de exil, Ionescu se considera omul cel
mai nefericit din lume. Văzându-l atât de întunecat, de
amărât şi atât de nefericit pe mai tânărul său confrate,
Ionescu se descoperă, brusc, un optimist. Dar neferici-
rea omului de cultură găseşte la un moment dat un
leac în devotamentul pentru România. După o perioa-
dă benefică, Virgil Ierunca observă cu durere că mare-
le dramaturg se îndepărtează de el şi este invadat de o
nouă tristeţe. Consemnarea imediată a faptelor repre-
zintă o garanţie a autenticităţii depline a notaţiilor. În
data de 2 martie, vorbeşte de jurnalul intim ca despre
un „proces-verbal” inutil, adică îl echivalează cu rezu-
matul esenţializat al zilei care tocmai a trecut. Uneori,
diaristul simte nevoia să se cufunde în imaginar, vizio-
nând filme fără discernământ. Nu întâmplător, se în-
treabă de ce are nevoie de acest opiu popular al ima-
ginii, al minciunii în reverie. Ia masa cu Lucian Bădescu.
Acesta vorbeşte cu tristeţe despre iluziile pe care le
pierde crezând că se mai poate „face” ceva cu românii.
Aflat într-o cafenea discretă, îi trec prin faţă nenumăra-
te imagini şi suferă cu adevărat că este la Paris. Este de
părere că prezenţa sa în oraşul luminilor nu înseamnă
o ruptură de trecut, ci doar îi amplifică melancolia. Vir-
gil Ierunca citeşte în continuare enorm şi comentează
acid lucrările parcurse, dintre care unele îl dezamă-
gesc, în timp ce altele reuşesc să îi trezească atenţia.
Adnotarea cărţilor parcurse transformă Trecut-au anii…
(şi) într-un jurnal de lectură. De aici şi prezenţa unor noi
fraze programatice: „Dar pentru ce însemn aici toate
lecturile mele? E doar vorba de o introducere în somn.
Nici o semnificaţie, nici o speranţă, nici un destin în
toată această digestie stricată a cărţilor”.
La 11 martie, Eugen Ionescu îi citeşte nişte tradu-
ceri din opera lui Urmuz, iar Virgil Ierunca se arată în-
cântat de ipoteza posibilităţii găsirii unui editor în
Franţa. La un moment dat, chiar lui i s-a cerut o tălmă-
cire în limba franceză a creaţiei autorului Paginilor bi-
zare, dar absenţa textelor l-a determinat să renunţe la
acest proiect. Nu regretă, deoarece traducerile lui Eu-
gen Ionescu i se par incomparabil mai bune decât
cele pe care le-ar fi putut realiza el. Ziua următoare
menţionează entuziasmul cu care Mircea Eliade citeş-
te o scrisoare a lui Gaston Bachelard, în care acesta se
arată încântat de Tratatul de istorie a religiilor. Cuvinte-
le lui Bachelard îi aminteşte de propria sa tehnică de
(re)lectură şi neajunsurile acesteia. Mai târziu, la 21
martie, diaristul recunoaşte că resimte din plin volup-
tatea textului şi se defineşte ca pe un veritabil devo-
rator de cărţi: „revin la texte, diger texte, transpir tex-
te”. „Otrava cunoaşterii” pune stăpânire pe el tot mai
puternic, colorând pentru câteva momente decorul
improvizat al cotidianului.
În seara zilei de 18 martie, îl întâlneşte, în sfârşit, pe
Alexandru Vona. Nu l-a cunoscut personal în ţară, dar
autorul Ferestrelor zidite a fost cel care a trimis la revis-
ta „Agora” un manuscris de excepţie, purtând semnă-
tura lui Emil Ivănescu. Este inginer şi, din această per-
spectivă, are o condiţie socială mult mai stabilă decât
cea a oamenilor de cultură din exil. Trăieşte ca un bur-
ghez şi, din această perspectivă, îl invidiază pe Virgil
Ierunca. Diaristul însă precizează că Vona confundă
sărăcia (care poate stimula) cu mizeria (care parali-
zează). În calitate de vechi gazetar, recunoaşte că se
simte foarte bine în tipografie, că are nevoie aproape
fizică de mirosul de cerneală tipografică şi de zgomo-
tul maşinilor. Mai mult, afirmă că orice tipografie e
pentru el un mic spaţiu bucureştean.
La 26 martie, aduce noi precizări în privinţa unei
poetici personale a genurilor biograficului. Virgil Ie-
runca defineşte jurnalul intim drept opera inautenti-
că a unui grefier, ce se opreşte doar la aspectele exte-
rioare: „În fond, «jurnalul» acesta nu poate să nu fie
decât opera grefierului din mine, la acest proces al
meu în lume, în care şi acuzatul şi procurorul şi jude-
cătorul sunt paralizaţi de neputinţa distinctă a roluri-
lor lor. Fiecare e în tăcerea, în eşecul nedezlegării lui.
Grefierul, singur, înregistrează o depoziţie neautenti-
că, depoziţia vorbelor dezincarnate străine. De aceea
acest «jurnal» trebuie să relateze – în mod fatal şi ne-
cesar – tot ceea ce îmi aparţine exterior, în acord cu
istoricitatea imediată, cu oamenii pe care îi cunosc, îi
văd şi-i întâlnesc pentru ca să nu-i recunosc, să-i oco-
lesc. Pentru că singurătatea mi-e una. Şi ei îi aparţin”.
„Definiţia” jurnalului – văzut ca o poartă către lu-
crurile exterioare, adică spre lucrurile superficiale –
continuă, apoi, în felul următor: „Jurnalul acesta e
doar o poartă deschisă pentru tot ce poate fi deschis,
o carte sau o cutie. El nu înregistrează decât deschi-
zăturile spre afară. Celelalte, îi sunt inaccesibile. Şi se
întâmplă exact (chiar dacă metaforizez) că numai în-
lăuntrul reazămă esenţialul, îl primeşte şi-l cuprinde.
Toate lacrimile curg înlăuntrul ochilor mei, ochii înşişi
privesc invers. Sângele cred că are o circulaţie a lui –
înlăuntrul lăuntrului – porii îmi sunt astupaţi de lumi-
nă şi deschişi întunericului; de fapt nu respir, fiindcă
aspir însăşi respiraţia. De aceea tot ce trece prin acest
stilou, prin această cerneală, în ziua aceasta sau alta,
pe caietul acesta sau altul, nu este şi nu poate fi decât
o hemoragie de suprafaţă”. Deşi puternic afectat de
guturaiul contactat în modesta sa cameră neîncălzită
de la mansardă, citeşte mai multe numere din „Scân-
teia” şi suferă pentru degradarea la care au fost su-
puşi cei din ţară. Lectura câtorva pagini din Julien
Green reuşeşte, însă, să îl transpună într-o altă lume,
făcându-l să uite de frigul din casă.
La 3 aprilie, triază materialele pentru numărul al
doilea din „Luceafărul” şi se simte puternic dezolat,
constatând faptul că oameni cu care se întâlneşte şi
cărora le acordă un oarecare credit intelectual, cu
care are impresia că poate comunica, declanşează
adevărate catastrofe când iau condeiul în mână. Din
acest punct de vedere, îl admiră mult pe Mircea Elia-
de, care are o răbdare uluitoare în relaţiile lui cu cei-
lalţi, le vorbeşte interlocutorilor săi de la egal la egal,
făcându-i să simtă că au o importanţă pe care, în rea-
litate, nu o posedau. La 4 aprilie, se exprimă cu un
„dezgust total” despre jurnalul pe care îl ţine. Reciteş-
te câteva pagini mai vechi şi îi vine să urle. Îşi permite
să descrie întâlnirile pe care le are, dar simte că pierde
din vedere existenţa sa reală. Ajunge la concluzia că
trebuie să aleagă între „a fi” şi „a-şi consemna exis-
tenţa”, adică între realitate şi literatură. Este convenţia 99
 paradoxală a condiţiei existenţiale pervertite în afiş.
Virgil Ierunca îşi defineşte condiţia de om din exil în-
tr-o discuţie purtată cu Emil Cioran. Mărturiseşte că
singurele lucruri ce îl interesează sunt neo-schimbări-
le din România. Iată de ce, refuză „somnul estetic” al
unei opere proprii, preferând să se angajeze în lupta
pentru cei rămaşi acasă. Consideră că exilul trebuie
trăit ca o situaţie-limită şi afirmă că, pentru cel aflat
departe, ţara devine un spaţiu de dor. La 25 aprilie, se
reîntoarce la meditaţiile privind condiţia jurnalului in-
tim şi se întreabă la ce îi servesc însemnările: „Bine, dar
la ce serveşte să însemn eu aici această proză betea-
gă? La nimic, poate pentru ca să-mi amintesc cât sufăr
că nu pot găsi un echivalent bun, în româneşte, al ver-
bului «choséifier». (Deşi nu există nici o legătură…)”
La 10 mai, aflăm că pregăteşte o teză de doctorat
intitulată Le Problème du mal dans la littérature moder-
ne. Scrie un articol pentru „Uniunea Română” şi măr-
turiseşte că îi vine greu să lovească în oameni de cul-
tură autentici, precum Camil Petrescu sau Petru Co-
marnescu. Aceştia au acceptat însă compromisul cu
regimul totalitar, subminându-şi opera de până
atunci. Vorbeşte mereu cu o neţărmurită admiraţie
despre Mircea Eliade, dar simte cu regret că se înde-
părtează tot mai mult de Eugen Ionescu, deşi acesta
l-a primit foarte bine la sosirea lui la Paris.
Uneori, se dovedeşte extrem de incisiv, atitudine
ce vizează chiar şi propria sa persoană. De exemplu,
la 27 iunie, după ce îşi exprimă aversiunea faţă de toa-
tă literatura sanatoriilor, notează următoarele: „E ora
şase când însemn aceste banalităţi de termometru şi
soarele continuă să insiste fără milă”. Vorbind de con-
diţia exilului, consideră că lupta politică trebuie du-
blată de cea spirituală.
La 15 iulie, citeşte o serie de fragmente din Jurnalul
Soranei Gurian în „Le Figaro Littéraire”. Diarista dezvă-
luie opiniei publice occidentale drama scriitorilor şi
artiştilor pe care partidul comunist îi supune cenzuri-
lor de tot felul, ameninţărilor, laşităţii. Pe Virgil Ierunca
nu îl interesează răfuielile Soranei Gurian cu vajnicele
autoare comuniste, precum: Lucia Demetrius, Ştefania
Zottoviceanu sau Nina Cassian. Îl interesează în schimb
dacă poliţia politică ar putea identifica nişte autentici
rezistenţi sau nişte poeţi de certă valoare, asemenea
lui Tudor Arghezi. Peste o săptămână parcurge conti-
nuarea însemnărilor egotiste, care alcătuiesc un „jur-
nal” romanţat şi aranjat, suficient de elocvent pentru a
dezvălui mizeriile morale ale scriitorilor din ţară. Speră
ca o serie de personaje importante ale regimului (Le-
onte Răutu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu) să înnebu-
100 nească de ciudă când vor citi paginile incendiare ale
„fugarei”. Sub soarele torid de vară, în mansarda sa în-
cinsă, afirmă că „Parisul e un infernal cuptor al săraci-
lor”. Trăieşte foarte modest, de unde afirmaţia amară:
„Cu cât sufăr mai mult pe plan material, cu cât mă sur-
prind mai năpăstuit de soartă, cu atât simt crescând în
mine ura implacabilă împotriva comunismului”.
La 3 august, îl întâlneşte pe Emil Cioran şi recu-
noaşte că dialogul cu autorul Silogismelor amărăciunii
e o neîntreruptă încântare. În plus, fineţea şi curtoazia
filosofului îl dezarmează. Asistă la Cinemateca fran-
ceză la un festival „Dada”, după care, în mod parado-
xal, afirmă că nu îl interesează revoluţiile estetice:
„Revoluţiile estetice nu mă interesează defel. Simple
arhive cu flăcări de praf”. Cu toate acestea, nu îşi ascun-
de însă simpatia pentru suprarealişti. La 31 august,
consideră lectura mai degrabă o formă de lenevie,
decât un viciu. Cu toate acestea, citeşte enorm. Parcur-
ge studiul lui Blanchot despre Lautréamont şi afirmă,
că, odată cu celebrul eseist francez, s-a născut nu nu-
mai un alt fel de critică, ci o altă modalitate de a citi.
Este dornic să afle, să ştie, să cunoască bine chipul
comunismului, să nu îi scape nici un aspect din bleste-
măţia lui organizată. Citeşte un studiu despre Munca
forţată în URSS şi constată faptul că, pentru ruşi, mun-
ca silnică nu constituia numai o metodă penitenciară,
ci şi o politică economică a statului sovietic, o nouă
formă de sclavie. Are cuvinte extrem de dure la adre-
sa lui C.V.Gheorghiu, pre care îl consideră un nemai-
pomenit impostor, în ciuda succesului internaţional
pe care l-a repurtat cu romanul Ora 25. Cartea este
considerată o maculatură devenită mesaj. Se întâl-
neşte cu profesorul Etienne Souriau pentru prelungi-
rea bursei sale de studii, dar ştie că existenţa cotidia-
nă extrem de dură îl împiedică să ducă la bun sfârşit
această teză. Citeşte enorm, dar nu o face în mod sis-
tematic, ci parcurge cam tot ce îi cade în mână. În
plus, nu citeşte în vederea finalizării doctoratului.
La 30 octombrie, parcurge o scrisoare a lui Benja-
min Constant din 1811, în care epistolierul îşi exprimă
ura faţă de Paris. Această atitudine insolită îl apucă
periodic şi pe Virgil Ierunca, care, uneori, urăşte Pari-
sul „pentru frivolităţile lui colorate, pentru tot ce poa-
te mistui şi mistifica”. E marcat de lipsa de perspecti-
vă pe care i-o oferă exilul, dar este resemnat. Extrem
de caustic, ştie să îi aprecieze la justa lor valoare pe
reprezentanţii exilului românesc. La 6 noiembrie află
că bursa i-a fost refuzată, ceea ce face ca existenţa sa
să devină şi mai precară. Ceea ce surprinde în jurnalul
lui Virgil Ierunca este faptul că diaristul nu vorbeşte
deloc idilic despre exilul românesc, constatând că
acesta se dovedeşte destul de dezbinat şi extrem de
eterogen din punct de vedere valoric. După război,
oamenii trăiesc în mizerie, o mizerie dublată de multă
mediocritate. Omul de cultură se întâlneşte cu foarte
multe personaje ce alcătuiesc romanul exilului româ-
nesc, nefiindu-i deloc simpatice. La 29 aprilie, în amfi-
teatrul Edgar Quinet de la Sorbona, asistă la susţine-
rea tezei de doctorat a lui Paul Ricoeur. Acesta este
tânăr, şters ca un logodnic şi bine pregătit. Prezintă şi
membrii comisiei, dintre care unii i se par superficiali.
La 11 mai, este prezent la premiera anti-piesei lui
Eugen Ionescu, La Cantatrice chauve. Este invitat chiar
de către autor, deşi relaţiile dintre ei nu mai sunt la fel
de cordiale ca odinioară. Abia în data de 25 mai, vor-
beşte mai mult despre Monica Lovinescu, figură em-
blematică a exilului românesc de la Paris, cea care
urma să îi devină soţie. În ciuda orizontului de aştep-
tare al cititorului, diaristul se arată extrem de discret
în privinţa acestei poveşti de dragoste. Prin urmare,
Trecut-au anii refuză statutul de jurnal erotic. Rămâ-
ne, însă, semnificativă atitudinea celor doi în ceea ce
priveşte propria lor operă. Astfel, când i se cere un
volum pentru o editură franceză, Virgil Ierunca afir-
mă că nu se gândeşte să devină un „făcător de cărţi”,
iar atitudinea este caracteristică şi pentru Monica Lo-
vinescu. Cei doi şi-au sacrificat timp îndelungat pro-
pria lor operă de dragul de a se pune în slujba româ-
nilor aflaţi în exil şi mai ales a celor rămaşi acasă sub
teroarea totalitară. Atitudinea lor se va schimba abia
în 1990, după ce şi-au încheiat misiunea istorică de
subminare a comunismului. Odată cu schimbarea con-
textului social-istoric, Monica Lovinescu şi Virgil Ie-
runca vor începe să îşi publice masiv cărţile în ţară.
Reciteşte creaţia romancierului Mircea Eliade (29
mai 1950) şi identifică multă banalitate în Huliganii,
dar şi multă tensiune creatoare la modul existenţial.
Este de părere că, atunci când au fost scrise, romane-
le din ciclul Întoarcerea din rai au spus mai mult din
punctul de vedere al angajamentului şi al foamei de
concret, decât fresca palidă şi sartriană din Les che-
mins de la liberté. Conştientizează că filosofia Huliga-
nilor, care a încântat şi descântat tinereţea multora
dintre ei, nu depăşeşte azi limitele binevoitoare ale
discursului. Romanul exprimă însă aspiraţia către no-
utate a literaturii române interbelice. Este de părere
că literatura fantastică a lui Mircea Eliade se dovedește
mai consistentă decât cea trăiristă. Reciteşte naraţiu-
nea Domnişoara Christina şi se simte prins într-o plasă
invizibilă, fiind captivat de vraja relatării. Identifică
multă beţie, multă vrajă eminesciană în această nara-
ţiune, Eliade fiind identificat cu un Eminescu restituit
în spaime şi epicitate.
În ciuda vicisitudinilor, chiar a mizeriei, trăieşte în şi
prin cultură în capitala artelor. La 20 iunie, menţio-
nează faptul că îl încântă fiecare carte descoperită la
Paris. Menţionează plăcerea de a vibra la tot ceea ce
este românesc, senzaţie oferită până şi de re-lectura
Antologiei poeţilor bucovineni, din care altădată nu a
reţinut mare lucru. La biblioteca română de la Sorbo-
na, profesorul Turdeanu îi împrumută ultimele achizi-
ţii: Clasicii noştri de Vladimir Streinu şi Artă şi valoare
de Lucian Blaga. Îl regăseşte emoţionat pe Vladimir
Streinu, de care îl leagă atâtea apropieri, rupturi şi
fronde. Apoi, asistă la inaugurarea „Centrului de Stu-
dii Politice Simion Bărnuţiu”, constituit de tineretul
naţional-ţărănist al cărui preşedinte este Leonid Mă-
măligă. La 22 iunie, recunoaşte că este întristat peste
măsură de contactul lui cu românii şi nu ştie cum să
facă să se izoleze. Gestul nu este însă posibil atâta
vreme cât România e ultima sa certitudine pasională.
Mircea Eliade îi propune să redacteze capitolul
despre România dintr-o Enciclopedie a literaturii uni-
versale aflată în curs de apariţie la Editura Gallimard.
Recunoaşte că istoricul religiilor rămâne pentru el o
prezenţă vie şi că ar suferi de pe urma eventualei sale
plecări din Paris. De fiecare dată când îl revede, sa-
vantul îi umple sufletul cu o tinereţe stranie în care
încolţesc sensuri şi nădejdi nemotivate. Tot la 4 iulie
1950, Virgil Ierunca notează, că, la propunerea lui
Jean Paulhan, Emil Cioran a primit „Premiul Rivarol”
pentru lucrarea intitulată Tratat de descompunere. Re-
simte o mare bucurie văzând că presa se ocupă pe
larg de autorul Silogismelor amărăciunii. Aflat în cea
mai neagră mizerie, prietenii îi sar în ajutor. Al. Vona îl
împrumută cu bani, iar Mircea Eliade – care o ducea şi
el foarte greu – îşi descompletează biblioteca pentru
a-i oferi cărţi spre vânzare. În plus, istoricul religiilor îi
redactează și-i înmânează o scrisoare de recomanda-
re elogioasă adresată lui Roger Caillois, în vederea
obţinerii unei noi burse.
La 7 august 1950, Virgil Ierunca judecă exilul româ-
nesc în funcţie de valoarea oamenilor ce îl compun,
de unde şi o serie de opinii extrem de aspre. Discu-
tând calitatea îndoielnică a emisiunilor în limba ro-
mână de la postul de radio din Roma, exclamă cu nă-
duf: „E parcă un blestem ca emisiunile de radio spre
ţară să încapă pe mâna tuturor nepricepuţilor şi în-
vârtiţilor. Afacerile exilului merg din plin. Prostia do-
mină redacţiile, catedrele şi amvonul”. Cartea oferă o
radiografie veridică a primilor ani de exil de după cel
de-al doilea război mondial, o perioadă extrem de
dificilă, când un om de talia lui Mircea Eliade recu-
noaşte că este mai sărac decât pe vremea studenţiei. 101
 La un moment dat, Parisul însuşi i se pare lui Virgil Ie-
runca un oraş provincial, deoarece zilnic întâlneşte
cunoscuţi şi parcă pretutindeni se vorbeşte româneş-
te. Îl deranjează faptul că nu se poate izola, că nu se
poate pierde pe străzi. După numeroase greutăţi, i se
găseşte un post de câteva ore la „France-Presse”. Aici
i se oferă posibilitatea de a asculta posturile româ-
neşti de radio şi să redacteze ştiri. Trăieşte în continu-
are în mizerie – dar nu îşi pierde demnitatea şi orgo-
liul – şi afirmă că mizeria i se opune libertăţii. În ciuda
dificultăţilor insurmontabile de care se loveşte, nu ac-
ceptă să se umilească. Şi chiar dacă nu are un loc de
muncă stabil, se bucură de un real prestigiu în rândul
comunităţii româneşti.
La 18 octombrie, menţionează faptul că, oricâtă
dragoste ar avea pentru scrisul românesc, nu a putut
să citească până la capăt Nostalgia Paradisului de Ni-
chifor Crainic. Autorului gândirist îi reproşează lipsa
de informaţie, superficialitatea în gândire, vulgarita-
tea concepţiei şi suficienţa ortodoxă. Multe dintre ges-
turile pe care le săvârşeşte îi evocă în memorie fapte,
oameni, întâmplări, lecturi, cărţi de acasă. La un mo-
ment dat – aşa cum se întâmplă în data de 1 ianuarie
1951 – începe să aibă până şi nostalgii gastronomice.
Ele sunt provocate de primul dejun al anului savurat
– în mod tradiţional – alături de Luc Bădescu, într-un
restaurant românesc. Cuprins de o faustiană sete de
cunoaştere, îşi întocmeşte un program de lucru, însu-
mând aproximativ 15 ore de lectură şi de studiu fre-
netic în fiecare zi. Asemenea „întristate bucurii” reu-
şesc să îl menţină într-un fel de „euforie corectă”.
La 9 ianuarie, consemnează moartea lui René Gué-
non, care se retrăsese într-o casă sărăcăcioasă din
faţa piramidelor. La 20 februarie, ascultând ştirile de
la B.B.C., află de dispariţia lui André Gide. Vestea îl în-
tristează, deoarece se stinge încă un personaj ce i-a
marcat formaţia spirituală. La 12 ianuarie, devine
mult mai liniştit din punct de vedere financiar, întru-
cât îşi primeşte onorariile pentru două cronici la „Eu-
ropa Liberă”. Profită de situaţia privilegiată în care se
găseşte pentru a-şi cumpăra cărţi. Fericirea nu ţine
însă mult, astfel, că, la 18 ianuarie, se plânge că şi-a
dat ultimii bani pe cărţi, iar viciul acesta începe să îl
ruineze. Nu poate, însă, rata anumite ocazii favorabile
din punct de vedere financiar.
La 16 februarie, citeşte cu durere, că, într-o revistă
literară comunistă publicată în limba franceză la Bu-
cureşti, Geo Bogza face elogiul Canalului. Nu îşi as-
cunde dezamăgirea şi îl surprinde neplăcut faptul că
nici autorul Poemului invectivă nu a putut să rămână
102 demn. În timpul dictaturii antonesciene, poetul de
avangardă a urcat la „Timpul” ca să îl cunoască. Pen-
tru Virgil Ierunca, Geo Bogza era omul incapabil de a
fi necinstit şi nu pricepe cum de a putut fi corupt. Mai
degrabă înţelege gestul lui Marin Preda (autorul unui
roman elogiat de potentaţii zilei), în care identifică o
dorinţă de parvenire ţărănească mai puternică decât
orice criză de conştiinţă. Concluzia diaristului este in-
teresantă. El consideră că, la momentul respectiv,
opera cea mai importantă se confundă cu Tăcerea,
dobândită cu renunţări şi sacrificii. Cu alte cuvinte,
decât o operă bazată pe compromis, mai bine retra-
gerea în muțenie a scriitorului! Citeşte cu multă curi-
ozitate (23 februarie) romanul Mitrea Cocor şi este
puternic decepţionat. Nu îl mai recunoaşte pe Sado-
veanu în această carte, marele scriitor de odinioară
transformându-se într-un biet multiplicator de sloga-
ne. Degradarea la care a ajuns autorul Baltagului e
considerată fără margini, astfel, încât, lectorul incisiv
nu reţine decât o singură frază bună din toată cartea.
În sfârşit, la 2 martie, are o însemnare mai lungă
despre Monica Lovinescu. Aceasta a primit recent din
ţară două volume de poezii, semnate de Camil Pe-
trescu şi de Dan Botta, pe care vrea să le citească. Se
bucură să descopere în Monica o femeie schimbată
în bine, mai simplă şi mai modestă. Îi cere colabora-
rea pentru „Caiete de Dor” şi petrece alături de ea o
după-amiază plăcută, ce îl face să viseze la Bucureşti,
la prieteni şi la prietenia lor. La 12 martie, după mai
multe vizite făcute la Ambasada Americii, i se refuză
viza pentru Statele Unite, sub pretextul că nu îndepli-
neşte condiţiile necesare pentru o viză turistică. În
consecinţă, în ciuda invitaţiei lansate de către Mihai
Fărcăşanu, viaţa lui nu putea lua cursul favorabil la
care spera prin colaborările ce i se cereau la postul de
Radio Europa Liberă. La 16 martie, Luc Bădescu vor-
beşte despre divorţul dintre Eliade şi Cioran. Acesta
din urmă îşi permite să vorbească de „impostura” sa-
vantului Eliade, de şiretenia şi de aranjamentele sale.
Pe de altă parte, Eliade – mult mai puţin agresiv –
considera îndepărtarea lui Cioran de spiritualitatea
românească o stupiditate graţioasă. Dincolo de rezer-
vele sale, Virgil Ierunca nu îşi poate ascunde bucuria de
a-i avea contemporani în exil pe cei doi mari oameni
de cultură. Continuă să citească mai mult de zece ore
pe zi – notează la 27 martie – şi, astfel, se distanţează
de speranţe şi de planurile de viitor. În mod sarcastic,
menţionează că a ajuns să planifice doar trecutul.
La 4 mai, împrumută de la Monica Lovinescu Isto-
ria literaturii române a lui G. Călinescu, în vederea re-
dactării textului despre literatura română pentru Gal-
limard, prilej de a se reîntoarce în timp şi de a evoca
emoţia primului său contact cu această carte. Mai târ-
ziu, după război, reuşeşte să îl cunoască personal pe
marele critic, un om straniu şi paradoxal. La licenţă,
nu a vrut să îl asculte la examenul oral, cunoscându-i
capacităţile. L-a întâlnit pe Călinescu şi la Paris, unde
reputatul critic a venit să îşi promoveze propriile sale
cărţi. Regăseşte după mult timp celebra Istorie, dar
fără emoţia de altă dată. Doar trecutul reuşeşte să îl
urmărească prin intermediul acestei lucrări de refe-
rinţă. Descrie ecoul favorabil avut de cel de-al doilea
număr din „Caiete de dor”, dar şi polemicile şi invidiile
pe care le-a declanşat apariţia publicaţiei. La 24 mai
vorbeşte de dificultatea de a rezuma în numai 15 pa-
gini literatura română în articolul pentru Gallimard.
Ştie că nu are voie să fie nici retoric, nici aforistic, doar
obiectiv. Uneori, asemenea copiştilor de odinioară
din mănăstiri, se vede obligat să transcrie de mână
textele româneşti. Aceasta, deoarece: „cartea româ-
nească trebuie să circule din mână-n mână ca un nou
testament de cultură”.
La 13 martie, are loc ruptura de Eugen Ionescu, da-
torată atitudinii vehemente a acestuia. Pentru a-l
exaspera, dramaturgul pretinde că „spiritualitatea ro-
mânească de la Coresi încoace este expresia exactă a
unui stil legionar de a fi”. Cu alte cuvinte, toată cultura
noastră ar fi legionară, de la începuturi până azi. Nu
înţelege enormitatea afirmaţiei şi de unde atâta ură
faţă de tot ce este românesc. Primeşte câteva ziare
româneşti de la Luc Bădescu şi are neplăcerea să con-
state că, Marin Preda, ţăranul pe care îl dorea perpen-
dicular, zdravăn şi demn, scrie reportaje cu chiaburi
în „Contemporanul”, iar gestul îl dezgustă profund.
La 30 august, aduce noi precizări în privinţa conţinu-
tului jurnalului pe care îl ţine: „Poate că n-ar trebui să
notez doar orele de oboseală, de timp scurs în afară
de mine, ci şi acelea depline, în care citesc, răsfoiesc
ediţii rare, albume de artă, cărţi şi mesaje învechite”.
Trecut-au anii… e, în primul rând, un jurnal de lectură
şi un jurnal al exilului românesc. Extrem de timid apar
şi accente ce trimit la un jurnal erotic. Astfel, la 17 apri-
lie, primeşte veşti de la Monica Lovinescu, aflată în
Spania, şi constată „un interes sufletesc deosebit pen-
tru ceea ce vine de la ea”. Citeşte în „Contemporanul”,
din 24 august, cu mirare şi scârbă, frazele lui Sadovea-
nu despre Hidrocentrala de la Bicaz, fraze ce ar fi pu-
tut fi semnate de orice corespondent de raion. Este
puternic dezamăgit de degradarea la care a ajuns au-
torul Baltagului, pus să măsoare metrii cubi de apă şi
de servitute. La 9 octombrie îl cuprinde o nespusă
tristeţe, răsfoind presa comunistă şi constatând de-
gradarea la care a ajuns Radu Boureanu.
Însemnarea din 29 octombrie 1951 este urmată de
o lungă pauză, confesiunile fiind reluate abia la 1 ia-
nuarie 1960. Între timp, existenţa diaristului s-a
schimbat în mod radical. Tăcerea autoimpusă poate
fi interpretată ca un act de autocenzură, Virgil Ierun-
ca nedorind să prezinte în culori defavorabile repre-
zentanţii exilului românesc. Petrece un Revelion în-
durerat în compania Monicăi Lovinescu, gândindu-se
cu strângere de inimă la ce va aduce noul an. Marea
dorinţă a celor doi este aceea să o scoată din ţară pe
mama Monicăi, supusă la numeroase umilinţe. În acest
sens, întreprind toate demersurile posibile pe lângă
diplomaţii ce aveau o anumită influenţă în România.
Prin intermediari, la 6 ianuarie, soţii Ierunca primesc
veşti din Israel despre atitudinea eroică în închisoare
a mamei Monicăi. În seara aceleiaşi zile se vorbeşte
despre procesul intentat lui Constantin Noica, proces
în care sunt implicate încă douăzeci de persoane.
La 4 ianuarie, primeşte vestea trăznet a morţii lui
Albert Camus, urmare a unui accident de automobil.
Este de părere că, în felul acesta, absurditatea se
transformă în destin. Îi vine greu să se împace cu ide-
ea morţii scriitorului existenţialist şi mărturiseşte că
nu l-a întristat mai mult dispariţia niciunui om de cul-
tură. În data de 25 ianuarie, vizionează piesa Rinocerii
de Eugen Ionescu, spectacol care face vâlvă la Paris.
Comentează spectacolul şi îi relevă marile simboluri,
atrăgând atenţia asupra „rinoceritei” de care suferă şi
vremurile moderne. La 27 ianuarie, citeşte volumul al
cincilea din Memoriile lui Nicolae Iorga, iar lectura îl
cam dezamăgeşte. Lectorul nu regăseşte aici nimic
din verbul aprins al marelui istoric, ci numai procesul-
verbal al unei vieţi irosite între Palat şi Parlament. Îl
vede zilnic pe Iuliu Maniu, dar nu îi face portretul spi-
ritual. În plus, confesiunile reflectă ura nepotolită a
omului politic împotriva lui Constantin Stere, care se
transformă într-o obsesie nefastă.
Pornind de la un articol publicat de Mihai Fărcăşa-
nu în „Românul”, la 6 februarie, evocă o scenă istorică
la care a asistat în timpul procesului mareşalului Ion
Antonescu. Chemat la tribunal pentru ca mărturia lui
să le slujească mai târziu comuniştilor pentru pro-
priul lui proces, Iuliu Maniu, trecând prin faţa boxei
acuzaţilor, a strâns mâna mareşalului. O altă scenă
memorabilă la care a asistat şi pe care simte că nu o
va uita niciodată este răspunsul lui Iuliu Maniu la în-
trebarea tendenţioasă a judecătorilor, dacă crede că
mareşalul a făcut bine ordonând armatei române să
treacă Prutul. Ilustrul martor nu ezită să răspundă, în
modul cel mai firesc, că Basarabia a fost şi este pă-
mânt românesc. Asistând la un asemenea moment 103
 istoric, simte că Iuliu Maniu exemplifică certitudinea îl transpune pe Ierunca într-o stare de febrilitate cum
lui Georges Bernanos, potrivit căreia: „Un erou sau un rareori a încercat. La 30 martie, termină de citit roma-
martir este mai întâi un om care nu minte”. nul lui Vintilă Horia Dumnezeu s-a născut în exil, ro-
La 7 februarie, mărturiseşte că, în continuare, cărţi- man pe care îl numeşte „o carte încântătoare” şi în care
le rămân marea sa pasiune, o pasiune care ia propor- descoperă pagini autentice de poezie. Nu în ultimul
ţiile unui adevărat viciu, mai ales când este vorba de rând, consideră importantă şi „respiraţia românească”
cărţile româneşti. a cărţii. Pornind de la o scrisoare publicată de către
La 10 februarie, într-un dialog cu Lucian Bădescu, un refugiat ajuns de curând în lumea liberă, la 20
îşi explică atitudinea, întreaga activitate din exil. Prie- aprilie, menţionează torturile la care erau supuşi deţi-
tenul său îi reproşează că se pierde cu treburile româ- nuţii politici români la Canal şi în închisorile din ţară.
neşti, că îmbătrâneşte degeaba, în loc să scrie cărţi de În finalul însemnărilor sale, Virgil Ierunca mai abor-
fenomenologie literară. Bădescu era de părere că ar dează o serie de teme semnificative. La 27 mai, face
trebui să publice ceva în limba franceză, justificându- portretul acid al lui Tudor Arghezi la 80 de ani, un Ar-
şi, astfel, mai bine activitatea din exil. Virgil Ierunca ghezi devenit cântăreţ al regimului totalitar. La 29 mai,
remarcă, însă, faptul că prietenul său se încăpăţânea- vorbeşte de Jurnalul de Exil al lui Troţki, apărut recent
ză să nu vadă evidenţa: „există o datorie de a te pier- la Editura Gallimard. Peste câteva zile, la 31 mai, con-
de prin obsesia românească, pentru a te mântui faţă semnează cu durere moartea lui Boris Pasternak. Jur-
de tine prin această pierzanie ce aduce a blestem”. nalul lui Virgil Ierunca reprezintă un document au-
Sacrificiul este asumat în mod deliberat şi fără regre- tentic privind viaţa exilului românesc de la Paris.
te, pentru a se încerca o contemporaneitate esenţială
cu durata durută a României. În plus, când îşi aduce Summary
aminte de destinul tragic al lui Mircea Vulcănescu, Vir-
gil Ierunca ignoră orice bibliografie posibilă a „operei”
The Virgil Ierunca’s Diary
sale literare.
La 12 februarie, Theodor Cazaban îi oferă exem-
Virgil Ierunca (1920-2006) is representing, as Mon-
plarul din „Viaţa Românească”, unde era inserat arti-
ica Lovinescu and Sanda Stolojan are doing it, an im-
colul calomnios semnat de Vladimir Colin, articol inti-
portant voice of Romanian Exile. Fragments of the
tulat Cazul Virgil Ierunca. Nu îi răspunde public inchi-
daily notes of this man of culture (philosopher, re-
zitorului, care i se pare un agent de poliţie, dar o face
viewer, poet, and essayist) were integrated in the
în paginile jurnalului. Pretextul injuriilor se găseşte
book Trecut-au anii… (The Years Was Passing...) from
într-un articol critic din „Preuves” despre literatura
2000. The tome is completed with some interviews
actuală din R.P.R. Lui Virgil Ierunca i se reproşează
from the period after December 1989 (postdecem-
faptul că nu acceptă „noul făgaş” spre care s-a îndrep-
brist Epoch), as with a corpus composed by articles
tat literatura română după 23 august 1944. Diaristul
and letter received by Ierunca from the part of some
demontează acuzaţiile ce i se aduc într-unul din cele
Romanian culture men, too. His notes touch the in-
mai lungi însemnări de jurnal.
terval 1949-1951 and 1960. The pages recompose the
Constatând disensiunile existente între confraţii
atmosphere of the Romanian exile from Paris, sketch-
săi, Virgil Ierunca afirmă că exilul este un spaţiu al li-
ing the truthful Chronicle of a hellish time. Personali-
bertăţii, iar cei ce îl folosesc pentru un abuz sau altul,
ties of the foreground of the Romanian culture from
se descalifică înaintea oricărei revolte. Diaristul se do-
Diaspora – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran,
vedeşte nu numai un cititor, ci şi un meloman înfocat,
Vintilă Horia, Paul Celan, Basil Munteanu and many
un bun cunoscător şi comentator al muzicii simfoni-
others become the characters of a fascinating book.
ce. Omul de cultură deţine şi o bogată colecţie de
discuri, alcătuită în timp. Însemnările despre muzică
câştigă în profunzime în ultima parte a cărţii. Ajun-
gând la o condiţie socială stabilă, diaristul îşi permite
să acorde mult mai mult spaţiu lumii artelor.
La 9 martie, Lucian Bădescu îl înştiinţează că Petru
Dumitriu, unul din cei mai fervenţi susţinători ai statu-
lui comunist, a ales libertatea şi s-a stabilit în Germania
104 de Vest. Această palmă teribilă dată regimului totalitar
 EURO
MUZICAL

105
 Pavel Gătăianţu, Oana Ursulescu
”Oh my love, it’s a long way we’ve come”
O viaţă de artist
O personalitate culturală marcantă, născută pe aces-
te meleaguri, cu un ecou mondial, este Pavel Sfera, ai
cărui părinţii sunt originari din Banat. Pavel Sfera s-a
născut la Novi Sad, în anul 1965. Tatăl său, Vasa Sfera,
este din Sân Mihai, iar mama, Maria, din Seleuş și am-
bii sunt năzăreni. Tatăl său a lucrat ca zidar la Mileva
Marić Ajnstajn, iar maică-sa făcea curăţenie la această
familie. La vârsta de 24 de ani (între 1948- 1953), tatăl
său, din cauza convingerilor sale religioase, a evitat
serviciul militar iugoslav, astfel că a fost condamnat la
închisoare, la Goli Otok, iar ulterior încă cinci ani la
Sremska Mitrovica. Pavel Sfera, la vârsta de doi ani,
pleacă cu părinţii în S.U.A., dar înainte de a ajunge
peste ocean, au fost într-un lagăr în Austria. În Ameri-
ca termină şcoala medie şi studiază muzica. A ţinut
cursuri de limba engleză străinilor, la Colegiul din San
Diego, iar o perioadă a trăit în Italial, unde a cântat pe
gondolele turistice din Veneția.
În cariera sa de actor, evidenţiem prezenţa în come-
dia americană The trouble with money, în regia lui Cookie
Randolf şi în filmul documentar Expert inight: beating
blackjack, lansat în 2006, în regia lui Michael Keller, în
care Sfera interpretează rolul unui star de rock irlandez.
În anul 2001 începe cariera muzicală, înfiinţând o
formaţie muzicală Tribute U2 Band – Desire (pe lângă
Pavel Sfera – voce, membrii formaţiei sunt şi Rod „T”
– mixaj, Rich Conner – percuţie şi Scott Jones – chita-
ră bass), cu care concertează în cluburile din America,
ascultătorii confundându-l deseori pe Pavel Sfera cu
Bono din celebra formaţei U2.
Muzica instrumentală de pian a fost interpretată pe
albumul lansat în anul 2005, „Just Lost in thout”. Pavel
Sfera nu este doar un imitator excelent al lui Paul Da-
vid Hewson alias Bono, ci şi un muzician înzestrat cu
talent. Se mai ocupă cu fotografia, cu activitatea uma-
106 nitară (România, Mexic), călătorii etc.
europa.novisad@gmail.com, catrina_458@yahoo.com
Un talent aparte îl are pentru arta scrisului, astfel
că de câţiva ani lucrează la un roman dedicat tatălui
său şi în acest sens efectuează mai multe călătorii de
documentare în Serbia, Croaţia. Bineînţeles că trece şi
prin Sân Mihai vizitând rudele, precum şi prin locali-
tăţile Vârşeţ, Satu Nou, Belgrad.
Pavel Gătăianţu
Bibliografie
1. http://www.bonodouble.com/
2. http://www.evz.ro/detalii/stiri/bono-de-la-u2-imitat-de-
un-roman-793312.html
Oana Ursulescu în dialog cu Pavel Sfera
O.U. Povestiți-ne ceva despre copilăria dumneavoastră.
P.S. Copilăria mea a fost precum copilăriile altor
imigranţi din alte ţări. Încercam să ne încadrăm şi să
ne asimilăm în acelaşi timp. Întreaga mea familie ple-
case din Iugoslavia în 1967, când aveam eu doi ani, şi
trăise în Salzburg, Austria, până în anul 1969, când au
plecat în Statele Unite. În Austria nu am stat într-un
lagăr, ci într-o casă. Pe lângă părinţii mei, mai erau
cinci fraţi şi cinci surori. A fost o mare călătorie, şi până
în ziua de azi îmi dau jos pălăria în faţa tatălui meu
care a avut viziunea, puterea şi perseverenţa necesa-
ră pentru aşa ceva, ceea ce mie nu mi-a fost dat până
azi. Am ajuns în Los Angeles, în cartierele mai modes-
te ale oraşului. Tatăl meu a muncit din greu, iar noi
trăiam într-o lume unde se întâlneau multe culturi,
dar care nu ştia nimic despre antropologia noastră
din estul Europei... şi mai puţin despre religia noastră
de nazareeni ortodocşi, puţin cunoscută în vremea
aceea. Am întâmpinat rasism, discriminare culturală
şi indiferenţă faţă de religie. Eram imigranţi săraci, aşa
că nici vorbă să ieşim şi să vedem lumea. Dar, pe vre-
me ce trecea, ne adaptam, ne făceam prieteni şi ne
obişnuiam cu Visul American la care visează imigranţii
care vin spre SUA. Şcolile erau aproape de unde stă-
team, aşa că am avut acces la educaţie. Ca elev, nu eram
foarte bun. Întotdeauna am avut dificultăţi la învăţat.
Poate aveam memoria prea scurtă ca să memorez
ceea ce mă învăţau. Înca mai am aceeaşi problemă...
dar, ca şi cu toate celelalte, te obişnuieşti, te adaptezi
şi profiţi de orice situaţie cât poţi tu mai bine.
O.U. Cum s-a întâmplat să ajungeți să locuiți la Novi
Sad? Am înțeles că ambii părinți provin, de fapt, din Banat?
P.S. Ambii părinţi ai mei erau din Banat. Tata era
din Sân-Mihai, adică Locve. Mama era dintr-un sat
mai mic din apropiere, Seleuş. S-au dus şi ei unde cre-
deau că va fi mai uşor să-şi hrănească familia. Tatăl
meu era constructor. Zidar! În meseria asta era de lu-
cru. De fapt, tata a lucrat şi la casa Milevei Einstein. Se
cunoşteau, dar nu erau prieteni. Incredibil. Mama era
gospodină. Despre viaţa ei ştiu şi mai puţine. Tragic,
când stai să te gândeşti.
O.U. Și în SUA – cum ați ajuns?
P.S. Cum am ajuns în SUA? Cu avionul! Ha. Ne-au
ajutat numeroșii prieteni de aceeași religie, ai lui taică-
meu. Când am primit aprobarea de la guvernul ame-
rican, am plecat din Austria spre New York, ca toată
lumea. În Los Angeles am ajuns din cauza muncii și
pentru că acolo se mutaseră pritenii lui tata din bise-
rică.Avem câteva fotografii din perioada aceea... dar
adevărul este că mai puține decât degete la o mână.
Am plecat pur și simplu cu avionul. Am aterizat în
New York, dar am stat la prieteni în New Jersey, până
când am plecat la Los Angeles. Nu sunt prea multe de
povestit din perioada aceea. Îmi aduc aminte, de
exemplu, cum mi-am tăiat un deget la Salzburg, când
aveam doi ani. Medicii l-au reatașat. Acum sunt ok.
În momentul acesta scriu o carte despre tatăl meu,
care a fost deținut politic. Părinții mei erau de religie
nazareeni, și mulți dintre ei de prin satele din Iugosla-
via au avut aceeași soartă. Mulți bărbați nazareni au
făcut pușcărie pentru că refuzase să ia armele în mâi-
ni pe vremea războiului. Tata a stat în jur de zece ani
în închisoare. În momentul în care Mareșalul Tito a des-
chis granițele, mulți nazareeni au și plecat în alte țări.
Familia mea a plecat în Austria. Tata și fratele știau
germana pentru că erau mai demult plecați la muncă
în Austria și în alte țări unde se vorbea germana.
Dar cartea pe care o scriu eu acum vorbește în cea
mai mare parte despre relația dintre tata și tatăl lui,
despre căsătoria cu maică-mea, despre convertirea în
religia nazareeană, iar o mare parte vorbește în formă
alegorică și metaforică despre experiența lui la Goli
Otok. Pentru că tata nu povestea niciodată despre
tinerețea sa, nici despre relația cu tatăl său, nici despre
anii la Goli Otok, a trebuit să fac eu singur cercetările.
Am călătorit de multe ori în Serbia pentru convorbiri.
Și pentru a petrece timp în satul său. Am rude care
m-au ajutat foarte mult, împărtășind cu mine propri-
ile povești. Am fost și pe insula Goli Otok de două ori.
M-am întânit cu foști deținuți prin Croația, Canada,
Elveția și prin Statele Unite. Am fost în arhivele din
Croația ca să aflu date concrete și am citit numeroase
cărți scrise de oamenii care au petrecut timp acolo.
Este o poveste puternică. Sper ca cititorii să învețe
ceva și să ajungă să-i admire pe tatăl meu și pe alții
care au fost acolo.
O.U. Cu ce v-ați ocupat înainte de a începe lifestyle-
ul Bono? Cum v-ați întreținut?
P.S. Înainte să încep jobul cu Bono, am făcut mai
de toate. Nu aș zice, totuși, că am același lifestyle ca
el. El este prea bogat și prea cunoscut! Am lucrat prin
restaurante, în diferite funcții; am lucrat la Muzeul de
Artă din San Diego timp de șapte ani ca art handler
(adică, aduceam operele de artă în muzeu, le despa-
chetam, le pregăteam pentru expoziție și pe urmă
făceam toate astea invers, când se termina expoziția);
am lucrat cu antichități de toate felurile. Am restaurat
aragaze în stilul anilor cincizeci. Am condus gondola
şi am cântat operă în acelaşi timp... Și am mai dat
spectacole într-un restaurant timp de doisprezece
ani, cântând piese populare americane la chitară,
pentru niște oameni foarte mișto, adesea alcoolizaţi.
Muzica m-a urmărit mereu prin viaţă.
O.U. Povestiți-ne despre perioada petrecută în Italia.
P.S. Iubeam foarte mult Italia. Oameni superbi și
mân­care excepțională. Arhitectura și peisajele ca din-
tr-un vis. În Italia plecasem să cânt într-o formație. Mă
contactase chitaristul unei formației tributare U2 care
exista acolo și ne-am vorbit să vin eu acolo și să plec în
turneu cu ei. A fost superb. Aveam baza la Roma, dar nu
stăteam acolo aproape deloc. Uneori plecam miercurea
și ne întorceam duminică noaptea, iar alteori călăto-
ream câteva săptămâni la rând. Viața de turneu e grea.
Nu dormeam bine și lipsa de somn simțeam că mă afec-
tează fizic. Mi-am făcut foarte mulți prieteni acolo și
aveam o prietenă pe care o admiram foarte mult. Ea
locuia departe de mine și era complicat să ne vedem
din cauza orarului meu încărcat. Italia e o țară minu-
nată. Dar a fost o încercare pentru mine să duc
formația la un nivel mai înalt și mai larg. Ca în toate
formațiile, exista o dinamică inter-personală compli-
cată și până la urmă despărțirea mea de ei nu a fost 107
 una prietenoasă. Chitaristul avea o viziune limitată și
era o persoană manipulativă și necinstită. Era formația
lui și el o conducea. Dar nu prea bine. Experiența a fost
una dureroasă pentru noi toți... Mi-e tare dor de toți
membrii formației și de toți fanii noștri superbi din Italia.
O.U. Când au început oamenii să observe asemăna-
rea? Era în perioada în care și formația devenea tot mai
celebră, nu? Cam prin anii optzeci?
P.S. Prima dată mi s-a spus de asemănare prin 1979...
cam în primăvară. Bono este cu cinci ani mai mare ca
mine. Și cum devenea formația mai cunoscută, tot mai
mult se observa asemănarea. Pe la mijlocul anilor no-
uăzeci era deja o chestie normală. Mulți prieteni și co-
legi de-ai mei imi ziceau pur și simplu Bono. Încă nu
mă ocupam cu genul acesta de muzică tribute, dar
nici nu știam suficiente piese de U2 ca să fac o formație.
Viața mea era foarte diversificată muzical. Sunt un
mare fan al lui Chopin și Mozart. În plus, studiam canto
și voiam să fiu cunoscut și talentat ca Pavarotti. Dar ve-
niturile de la lucrul care îl făceam legat de canto au fost
atât de mici încât a trebuit să încep să mă gândesc că
asta va fi mai mult pasiune decât muncă pentru mine.
O.U. De ce tocmai Bono? Ați putea face o paralelă
între biografia, copilăria lui și a dumneavoastră proprie;
între experiențele voastre istorice, geografice, politice?
P.S. Niciodată n-am fost întrebat așa ceva; vă
mulțumesc pentru asta. Adevărul e că eu pe mine în-
sumi nu m-am văzut niciodată ca semănând cu Bono
neapărat. Da, am auzit lucrul acesta de atâtea ori, dar
am auzit, tot așa, și Kurt Russel, Patrick Swayze, Robin
Williams, Sting și alte celebrități. Bono - Paul David
Hewson este numele lui adevărat. Pavel Sfera… adi-
că, Paul… Avem același prenume. Ceea ce știu despre
Bono din biografii și de la cei câțiva prieteni de-ai lui
pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor, este că am-
bii am avut o copilărie grea, că ambii am avut lupte
interioare în căutarea păcii sufletești. Amândoi am cres-
cut în cartierele sărace ale orașelor noastre, cu multă
violență și indiferență politică din partea autorităților.
Amândoi am început cu muzica aproximativ la aceeași
vârstă. Respect acest om, dar nu aș intra prea adânc
în analiza asemănărilor… deși sunt multe. Tatăl meu
și tatăl lui seamănă puțin. Ce chestie. Bono e irlandez,
iar eu român din Serbia.
O.U. Vă recunosc oamenii pe stradă, prin magazine?
Cum e să fi Bono? (Am înțeles că Bono însuși, Bono Nr. 1,
cum ar veni, v-a întrebat acest lucru).
P. S. Oamenii mă recunosc pe stradă și prin maga-
zine. Dar nu mă îmbrac întotdeauna ca Bono la con-
108 certe. Adesea sunt în blugi și un tricou simplu. Trăiesc
în Los Angeles, unde e soare mai tot timpul; deci port
ochelari de soare. Mai am și ochii albastru deschis și
îmbătrânind am devenit mai sensibil la lumină. Pen-
tru că Bono este recunoscut după ochelarii de soare
ca făcând parte din stilul lui, mă felicită dacă îmi pun
și eu ochelari. Dar asta nu contează. „How does it feel
to be Bono?” Mi-a povestit un prieten că însuși Bono
a întrebat asta. Stătea prietenul meu cu Bono și cu
soția lui la o nuntă, cu mulți ani în urmă, și i-a povestit
de mine. Mai târziu mi-a repovestit întâmplarea. Nu
am fost prezent și nu pot să spun că Bono chiar asta o
fi spus, dar cred că prietenul meu nu mi-ar fi povestit
așa ceva dacă nu s-ar fi întâmplat. Așa că m-am hotă-
rât să pun acest citat și pe site-ul meu.
O.U. Spuneți-ne despre proiectele umanitare: unde
ați fost, ce ați făcut?
P.S. Bono și cu mine împărtășim și interesul pentru
ceea ce se întâmplă în lume. Ambii suntem filantropi
și ne dăm silința să facem din lumea asta un loc mai bun
pentru noi toți. Iar pentru că munca lui este incompa-
rabilă cu a mea din punctul de vedere al perspectivei
și al influenței lui personale, pot să spun că ceea ce
face el este extraordinar. Proiectele mele umanitare au
fost numeroase. Comparat cu unii oameni pe care-i
cunosc, am făcut foarte multe, dar comparat cu alți
prieteni ai mei, nu am făcut aproape mimic. Primul
meu mare proiect umanitar a fost cu o organizație nu-
mită „Best Buddies.” Le-am fost mentor unor tineri de
proveniență mai modestă, care aveau și niște dificultăți
psiho-fizice. Asta a fost când eram la facultate, prin
1989. Relația mea cu acești doi frați a durat zece ani.
Am făcut tot posibilul să termine liceul și să le dau o
direcție în viață. După aceea, m-a dus în România în
1991, ca voluntar, unde am lucrat cu orfanii cu nevoi
speciale. Am petrecut aproape o vară întreagă acolo.
În anii nouăzeci am călătorit prin Missouri (SUA), aju-
tând la refacerea caselor pentru victimele inundațiilor,
care și-au pierdut domiciliu sau suferiseră mari pagube.
Tot asta am făcut și pentru victimele uraganului Ka-
trina în Mississippi (SUA). Am luat parte și la multe strân-
geri de fonduri. În general, ca Pavel Sfera. Nu ca Bono.
Mă includ cu mare pasiune în astfel de evenimente.
Am vizitat orfelinate în Guatemala, Nicaragua, Costa
Rica. Actualmente lucrez mult cu orfelinatele din Me-
xic. Este aproape și este accesibil pentru mine și
formațiile mele. Am cântat și cu grupul la unele eve-
nimente caritabile... Dar îmi place să fac mai mult de-
cât să distrez lumea. Vreau să fac parte dintr-o schim-
bare progresivă.
 O.U. Cum a afectat viața de imitator viața dumnea-
voastră personală?
P.S. Viața de imitator m-a afectat în mare măsură.
Nu trebuie să mă pregătesc mult pentru personajul
Bono. Pe scenă, am îmbrăcăminte asemănătoare sau
chiar identică cu a lui. Dar comentariile despre ase-
mănare le ascult deja de multe decenii. Asta nu pot să
evit. Oamenii vor să se comporte altfel cu mine, iar eu
nu mă simt comod. Asta și-a avut influența și asupra
relațiilor mele de dragoste. Atrag multă atenție și oa-
menii care-mi sunt aproape simt asta. Lumea mă
oprește pe stradă, vrea să se fotografieze cu mine, vor
să vorbească și uneori sunt foarte emoționați. Nu e
ușor de navigat pe acest drum. Le spuneam oameni-
lor cine sunt și că doar semăn cu el, dar mulți au refu-
zat să mă creadă și multora le era neplăcut după ce le
spuneam... Parcă i-aș fi înșelat eu intenționat. Dar cel
mai des este minunat să cunoști oameni care-și îm-
part cu tine poveștile lor extraordinare.
O.U. Cum se incadrează munca de acest tip cu viața
de imitator?
P.S. Nu se incadrează deloc! Eu lucrez ca un Bono
tribute artist ca să mă întrețin, ca să împart dragostea
pentru viață și ca să împart minunata muzică U2 cu
masele. În rest, mă ocup cu multe lucruri. Îmi place să
fiu ocupat. Doar o dată trăiesc. Dacă mă angajează
cineva să le ajut la gătit sau să pregătească nunți sau
alte evenimente... Fac și asta. Am mai avut grijă, de
exemplu, de niște surori adolescente pentru că mama
lor a vrut să plece în vacanță cu soțul. Fetele m-au vă-
zut ca pe un unchi mișto... Așa că am făcut și asta. Mai
cânt și la pian. Tocmai am scos un CD. Se numește „Just
lost in thought”. Sunt compoziții de-ale mele influențate
de sonatele și nocturnele lui Chopin și Mozart. Nu mă
consider un mare pianist și nici un pianist cu pregăti-
re clasică, dar îmi place să cânt pentru plăcerea mea și
pentru plăcerea publicului. Am avut roluri în mici fil-
me aici, în America. Au mai fost niște proiecte în
producțiile Hollywood și Bollywood. Roluri mici cu sa-
larii și mai mici. Am făcut mai multe emisiuni TV, inter-
viuri și reclame pentru posturi naționale și interna­
ționale. Nimic din toate astea nu mi-a adus glorie...
Mai am o pasiune: fotografia. Când am reușit să mai
economisesc ceva bani, am cumpărat echipament de
fotografiat de calitate. Cred că am dat în jur de $15,000
pentru el. Am obiective bune. Ador imaginea. Deja de
câțiva ani mă ocup profesional de fotografie. Am fă-
cut fotografii și prietenilor bolnavi de cancer. Majori-
tatea sunt încă în viață, iar alții nu mai sunt printre
noi. Fotografiile pe care le-am făcut prietenelor mele
care suferă de această boală erau pentru ca să le arăt
că sunt în continuare frumoase și că boala lor nu este
un blestem. Fotografiez ca să captez momente din
viețile oamenilor. În special în munca mea caritabilă.
O.U. Și identitatea dumneavoastră națională? Cum
vă simțiți: american, sârb, român, irlandez...?
P.S. Identitatea mea națională... Asta este o între-
bare bună. Sunt un român din Serbia care trăiește în
America și cântă muzică irlandeză. Nu am o identitate
fixă, pentru că toată viața mea am avut o criză de
identitate. Chiar și când este vorba despre timpul și
spațiul în care trăiesc. Aș zice în următorul fel: trăiesc
într-o inimă fără frontiere și culorile drapelului meu
sunt goale. Spiritul meu este bogat, iar sufletul meu își
dorește apropiere.
Pavel Sfera cu părinţii
109
 PROEZIE

110
 Muharem Bazdulj
ORBUL ȘI MELODIA
să vadă ce văd oamenii,
moartea, zorile leneșe ale zilei, văile
și stelele blânde,
ori să nu vadă nimic, sau aproape nimic,
decât chipul fetei din Buenos Aires,
chipul ce nu vrea să ți-l amintești tu.
Elegie
Și încă nu ai scris poemul
Matei XXV, 30
E tare Elveția, crede-mă. Ce să zic, Geneva-i super,
multe alte orașe nici n-am văzut. Da’ orașu’-i foarte
fain. Adică, știi, nu e el chiar așa mare, e mai mare Sa-
rajevo, poate chiar Banja Luka, da’ e raiu’ pe pământ.
Bine, sunt din alea, șmecherii internaționale, costu-
muri, pantofi fițoși, serviete, diplomație, politicieni și
din astea, da’ nu asta e Geneva adevărată. Știi, turiștii
când văd din astea, poate îi fascinează la prima vede-
re, dar mă gândesc că e cam nasol să trăiești acolo. Mi
s-a părut și mie, pe când mergeam la mătușă-mea, în
urmă cu doi-trei ani, dar acum ia uite, sunt acolo de
opt luni, am venit aici de două săptămâni, și după
șapte zile deja mi-a lipsit Geneva. Da’, să nu mint, na!
tre’ că sunt și din ăia care zic că nu e nicăieri bine ca la
noi, și-și strâng bani numai să vină ‚napoi, dar eu îți
zic de-acum că, dacă pot, am să rămân acolo pentru
vecie. Mă mărit cu prima ocazie și mi-am rezolvat toa-
te problemele. Glumesc, dar, bine, uite că sunt cu Mi-
chel doar de trei luni, da’ suntem super bine împreu-
nă. El lucrează la o bancă, genevian din naștere, cum
se spune, și n-are nicio treabă că eu îs chelneriță din-
tr-un orășel acolo din Bosnia de est de care n-a mai
auzit de când e el pe pământ. Chiar că n-are nicio
treabă, se vede pe el, nu că m-ar convinge el pe mine,
că asta m-ar enerva rău, știi, să-mi spună tot timpul
nu mă deranjează asta sau nu mă deranjează aia.
Omul acceptă chestia asta cel mai normal posibil și
bănuiesc că i-ar fi totuna dacă eram nepoata lui Rock-
efeller, și nu fata lui Haso cizmarul. Nu, chiar că e
mișto tipul. Știi, când zici la noi de unu că lucrează la
bancă, îți imaginezi vreun tocilar, vreun biciclist din
ăia, dar tipul ăsta are părul lung, mașina grozavă, rock-
er adevărat. Bine, și la noi chelnerița e, din alea, o fufă
grasă, unsuroasă și cu fusta scurtă, pe care o ciupește
toată lumea de țâțe, dar acolo e o muncă respectată.
Bine, acolo unde lucrez eu nici nu e cârciumă ca la
noi, sunt și băuturi alcoolice, dar numai cele mai
finuțe, dar majoritatea oamenilor vin să bea cafea,
ceaiuri și din alea. Decorul super mișto, tre’ să-ți arat
poze, totul aranjat cu gust, țăranu’ nostru ar zice că e
pe jumate gol. E enorm spațiul, știi, și spațiul între
mese mare de tot, pereții albi, două-trei picturi, gra-
fici, barul lung, de lemn, scaunele super, știi, așa, chiar
să vii în fiecare zi nu le poți descrie, discrete dar faine.
Asta e, fato, ca și cu sindromul ierbii englezești, n-ai
cum s-o copiezi. Căpșunaru’ nostru dă-i cu marmoră,
dă-i cu oglinzi din alea să lucească totu’ și zice că e
luxos. Eu și colegele avem uniforme: fustă gri până la
genunchi, cămașă, la cămașă plăcuță cu numele. La
toți li se pare neobișnuit Merima, și-mi zic Meri, așa că
m-am încadrat și la asta. Și, asta-ți spun, e super jobul,
fără probleme, nu-i ca la noi, din alea, când deschizi o
cârciumă, tre’ mai întâi să fii șmecher să-i dai afară pe
nemernici când se-mbată, sparg și fac probleme. Și
nu e nici plicticos, mereu se-ntâmplă ceva. Îți pui mu-
zica ta, când nu e aglomerat mai apuci să și citești
ceva, și așa. Uite că mi-am amintit ce chestie ciudată
mi s-a întâmplat cam cu cinșpe zile înainte să vin aici.
Undeva pe după masă era, nu prea au fost oaspeți,
și-mi pun eu o casetă audio ce mi-o dăduse Michel,
melodiile lui preferate, mai mult balade. Ascult eu așa,
când intră doi, clienți constanți. Tipul e un batrân, da’
bătrân bine, orb, totdeauna dichisit, iar tipa mai tână-
ră ca el minim vreo patru’ș de ani, eu aș zice mai de-
grabă că e nepoată-sa, dar o colegă mi-a zis că e ne-
vasta. Gazda îi place tare de tot, moșulică e vedetă,
străin, vreun artist, ceva, cică scriitor, dar nu prea-mi
intră-n cap cum scrie dacă e orb. Pe tipa lui o cheamă
Maria, o auzise el odată cum mă strigă pe mine să
aduc nota, dar mi-a zis numele întreg, cumva ciudat
pronunța ea Meri-ma, și mă întreabă el de unde sunt.
Eu zic din Iugoslavia, iar el întreabă dacă din Bosnia.
Eu mă zăpăcesc, iar el îmi povestește cum că după 111
 nume a realizat că sunt tiza nevestii-si, că Merima e cut, s-ar băga în pământ de-ar putea, și plânge. Plân-
varianta musulmană a Mariei, dar el știe că musulma- ge bărbătește, așa, fără suspine, fără să-i tremure ume-
nii iugoslavi sunt în general din Bosnia și nu i-a fost rii, fără zgomot. Numa’ lacrimile-i curg pe fața cu ri-
greu să nimerească. Nici n-am înțeles tot ce mi-a spus, duri. Nu mă gândisem niciodată la asta, dar dacă m-ar
vorbea cumva încet, dar zic, toată cinstea. Și se așezară fi întrebat cineva, n-aș fi știut că un orb poate să plân-
ei doi, știam deja, ea bea ceai rusesc, el cappuccino, îi gă. Îi curg lacrimile, străvezii cumva, și mari, da’ el nu
servesc și mă-ntorc la bar. Muzica mergea, eu stăteam le șterge. Se termină melodia, el mă mai cheamă oda-
cumva pe gânduri, arunc privirea, când colo bătrânul tă, vreți să o mai pun odată, întreb, iar el îmi zice, nu
rămăsese singur. Pleacă ea așa uneori pe zece-cinșpe vreau Merima, spune-mi, ăștia sunt „Beatles-i”. Îmi vine
minute, nimic ciudat, iese până la farmacie sau la ma- să râd, dar bănuiesc că și pentru taică-miu toate sunt
gazin, iar el rămâne pe scaun. Și m-a fascinat întotde- „The Beatles”, iar tata e cu treizeci de ani mai tânăr ca
una că tipu’ ăsta nu se plictisește niciodată. Niciodată ăsta, nu, zic, Bruce Springsteen, iar el repetă numele, și
nu ciocănește cu degetele, nu-i nervos, nu comandă mă-ntreabă dacă e american. Da, zic, probabil. Iar el
altă băutură, stă doar așa pe gânduri, îl vezi pe mutră îmi mai mulțumește o dată. Mă întorc, îl privesc pe
că gândește. Și-ți zic, stăteam și eu așa pusă pe gân- ascuns, și-mi trece prin cap, de ce-l privesc pe ascuns,
duri, când, aud că tipul mă cheamă. Încet, dar îmi doar e orb. În sfârșit, îl privesc, iar el revenise la starea
pronunță numele corect. Ma zăpăcesc, ți-am spus, nu lui de totdeauna, zici că stă liniștit, da’ eu văd că nu e,
mă cheamă niciodată când nu e nevasta. Mă apropii, în puii mei. Ajunge și Maria după cinci minute, și se iau
el tot politicos, își cere scuze-n lung și-n lat, dar mă și pleacă la repezeală. Nu au mai trecut în cele două
roagă să-i mai pun odată melodia ce tocmai se termi- săptămâni până să vin eu încoace. Poate îi văd când
nase. Nicio problemă, zic eu, mă întorc, întorc caseta, mă-ntorc, i-am luat moșului o casetă audio, mi-ar pla-
da’ chiar că nu înțeleg ce vrea cu asta. Credeam că nu ce să i-o dau, zic, că e mișto omu’, totdeauna îmi lasă
dă nicio atenție la muzică. Și-i pun iarăși aceeași me- bacșiș bun. Dumnezeu știe ce și-o fi amintit de l-au
lodie.1 Îl privesc, el s-a ghemuit, parcă, în sine. Ab- podidit lacrimile așa, dintr-odată.
soarbe melodia, chiar o absoarbe. Și vezi că-i e neplă- Traducere de Oana Ursulescu
1
I love to see the cottonwood blossom
In the early spring
I love to see the message of love
That the bluebird brings
But when I see you walkin’ with him
Down along the strand
I wish I were blind
When I see you with your man
I love to see your hair shining
In the long summer’s light
I love to watch the stars fill the sky
On a summer night
The music plays you take his hand
I watch how you touch him as you start to dance
And I wish I were blind
When I see you with your man
We struggle here but all our love’s in vain
Oh these eyes that once filled me with your beauty
Now fill me with pain
And the light that once entered here
Is banished from me
And this darkness is all baby that my heart sees
And though this world is filled
With the grace and beauty of God’s hand
Oh I wish I were blind
112 When I see you with your man
 Nicu Vladimir

Ce de lupi se înconjoară  Punte scurtcircuitată 

Iată, iată - stropi de îngeri cad în fum, de-atîta timp murim în şoaptă
Iată, iată - lupii ies la drum, cu gîndul răstignit în gît
Iată, iată - aripi grele trec în scrum, visînd că s-ar deschide-o poartă
Iată, iată - te toceşti de-acum. în care să-şi dea foc un sfînt

Cheamă-ţi câinii lângă tine să spună el ce-avea pe suflet

Lupii vin în cercuri line şi doare ca un cuţit frînt
Lupii cresc în nopţi tiptile să ardă el pînă la urlet
Nu te-ntoarce-acum şi să-l iubim demitizînd

Urcă-aripi de fiare arse de-atîta timp prăsim şopîrle

Vremea-ascute foc prin plase şi-n amurgu-ăsta ochi apun
Vremea-nnoadă gânduri roase musteşte-o spaimă gri în urme
Taie-ţi drum în drum şi-n sîngele unui meci nul
Cheamă-ţi câinii - se-mpletesc şoapte de lut, că de-am văzut şezum şi plînsum
Culcă-ţi paşii - lupii calcă mut,
cu lacrimi limpezi de nebun
Iată-ţi câinii - prin gropi calde se învârt,
c-un arc voltaic destrămat în pumn
Lasă-ţi câinii - boturi vechi se-ascut.
şi codul drumului e-n fum (şi-i fum)
Înveleşte-ţi râsu-n umbre,
vai vai vai - aici lumina albă zace
Prea-s în drum doar coturi strâmbe -
destrăbălîndu-se-ntr-un curcubeu
Gheara ştie lin să umble,
Uită ce şi cum, şi fiecare fiecare-şi ia ce-i place
şi fiecare zbiară eu Eu EU
Lin pe cale urcă-ţi urma,
Muşuroaiele-şi ţin gura, de-atîtea ori sporind în cale
Urma-n urmă scapă turma, numărul umbrei te-am aflat
Primul, la ce bun? am întrebat presimţi vreo zare
Iată, iată - spini de pândă ard pe crâng, ţi-a fost răspunsul bla bla b-bla
Iată, iată - şoapte arse curg,
Iată, iată - căluşeii-n joc se frâng, şi cerul către cer se-ntoarce
Iată, iată - aerul ţi-e strâmt. şi frate - lutul către lut
Dimineaţa nu-i senină, şi orice punte se desface
Lupii semnul şi-l anină, sub tîmpla celui surdo - mut
Peste zare din colină,
Printre ochi de fum,
Lupii-şi flutură iar goana,
Haita-ntreagă-şi linge rana,
Haita lung îşi sună spaima,
Nu te-opri acum. 113
 Svetozar Petrović
Jurnal din India 1954–1956–1986
Alahabad, miercuri, 29 septembrie 1954, seara
Aseară am făcut cumpărături la Chok. Dogra era cu
noi, aşa că am luat totul pe cele mai mici preţuri posi-
bile (de altfel, străinii plătesc dublu). Seara întreagă,
ochii lui Dogra străluceau de emoţie, de parcă era în
transă. A luptat ca un leu.
Am întâlnit un cortegiu funebru. Privelişte îngrozi-
toare. Cortegiul se strecura prin înghesuiala şi gălăgia
generale, toţi purtau straie albe, mortul era acoperit
cu flori multicolore. Muzica – cinci-şase oameni nevo-
iaşi – cântau nebuneşte, cortegiul funebru se mişca
încet, hlizindu-se anormal. Groaznic.
Nu voi reuşi să aflu, niciodată, ce înseamnă aici toa-
te obiceiurile. Nimeni dintre indieni nu o ştie. Este un
complex enorm, teribil, de tradiţii, care se trag şi se
menţin din epoca lui Gujarat şi până astăzi, fără pic
de logică şi de sens ori cu un singur sens – să dăinuie.
Citesc astăzi în ziar declaraţia lui Neru: „prietenii mei
americani, care vin în Benares, îmi vorbesc numai de
tot felul de mirosuri pe care le simt acolo, iar eu – ori
de câte ori merg acolo – simt miile de ani ale culturii
indiene...”, cam aşa ceva a zis. Să lăsăm de-o parte ief-
tina poveste despre prietenii mei americani (oare
doar americanii au nasuri), e mizerabil asta, ultranaţi-
onalist, stupid. Nu va fi nimic din India, dacă oamenii
care o conduc nu vor înţelege că duhoarea bălegaru-
lui de pe străzile oraţelor ei nu este mirosul secolelor,
nici apariţia mistică a spiritului stră-străvechi Bharata,
nici-nici. Atâta nici, în rest, pur şi simplu, numai du-
hoarea bălegarului. Şi trebuie – să lăsăm simbolismul,
nu despre asta e vorba, scriu într-un limbaj simplu şi
aşa trebuie înţeles – să curăţăm bălegarul de pe stră-
zile oraşelor indiene. Să se înlăture de pe străzile ora-
şelor indiene numărul imens de animale – toţi câinii
jegoşi şi semiflămânzi, toate vacile sfinte, sfinte pen-
tru că nu aparţin nimănui, dar nu aparţin nimănui pen-
tru că sunt sterpe, pentru că nu mai dau lapte (toate
vacile sunt sterpe şi nu dau lapte) şi pentru că nutre-
114 ţul pentru animale e scump (în India tot ce e viu este
ieftin şi tot ce nu e viu, tot ce se mănâncă, este scump).
Nu le taie, pentru că mulţimea nu îndrăzneşte să le
taie, în numele maximei nesacrificării, pe care nu o
înţelege, sau o înţelege, ştiind doar atât: că încălcarea
ei se pedepseşte cu moartea mulţimii înseşi. Nesacri-
ficarea este înţeleasă doar ca una din numeroasele
limite, o mie, un milion de îngrădiri care o împiedică.
Profunzimea filosofiei indiene nu a încetat să mă
atragă, întrucât în întreaga ei stare inumană nu-i pot
vedea realizarea. Ceea ce s-a realizat aici din gândirea
indiană veche, nu m-a atras niciodată. Şi tot mai des şi
mai des, toate astea, aici, mă enervează tot mai mult.
Și nu pot, pur şi simplu, nu pot în numele prieteniei
dintre cele două ţări, în numele frăţiei şi unităţii pan-
statale, sau în numele dezbaterilor, discuţiilor civiliza-
te, să dau din cap politicos, zi de zi, ascultând pledoa-
riile care vin să justifice sistemul castelor, iminenţa
acestui sistem şi imperativul prezervării lui eterne.
Uneori aflu despre lucruri şi mai groaznice sau mai
puţin groaznice. Nu pot să discut cu canibali, cu oa-
meni dominaţi de canibalism.
*****
Aseară sau alaltăseară, la hostelul nostru a tras
Mehta. Va sta aici de sărbători, în cursul lunii octom-
brie, cu Dogra. Mă trec fiorii, când îl văd îmbrăcat pe
jumătate. Slab, vai de el.
*****
Alaltăseară am fost la o reuniune la Inter. Relatio-
nas Club, cu americani, cu un turc. Am cunoscut un
profesor japonez, simpatic în felul său, un tânăr din
Tibet (stă în hostelul nostru, e comunist). Prof. Bhat-
nagar1, preşedinte, Vice-Chancellar, şi încă un englez
(X) erau invitaţi de onoare.
*****
1
Prof. Onkar Prasad Bhatnagar, păstrată invitaţia 4-5 de-
cembrie 1954. Mai târziu, a urmat felicitarea de Anul Nou
(27 decembrie 1956). Încă o invitaţie/catalog pentru Win-
ter School for Foreign students (23-29 ianuarie 1956).
În 10 iulie 1956, Svetozar Petrović i-a scris din Zagreb o scri-
soare lui Bhatnagar.
 Dogra mi-a citit, în întregime, povestea lui. O mo-
dificare mai importantă. „El” vorbeşte: Noi nu suntem
laşi, cei din neamul Dogra nu s-au temut niciodată de
moarte...
*****
O mică discuţie cu Dogra şi Mehta despre multe şi
de toate. Îi spusei, printre altele, că divizarea asta a lor
pe partide, seamănă prea mult cu o clasă superioară
divizată, comuniştii lor par a fi de salon.
Ore şi zile în şir ei stau în camerele lor pline de fum şi
dezbat, dezbat despre comunism şi chestiuni simila-
re, din când în când îl strigă pe servitor, îl trimit după
ţigări şi iarăşi fumează şi dezbat despre comunism.
În hostelul nostru se află, în total, 5-6 membri de
partid, însă până la 60% sunt simpatizanţi. Ce raport,
ce spirit domină aici faţă de aceşti săraci semiflă-
mânzi şi semigoi, ce ştiu ei despre politică şi comu-
nism, văd ei, oare, o diferenţă, cât de mică, între aceş-
ti tineri domni, care preferă stânga sau dreapta. Să fie
toate acestea o comedie, o farsă?... Pesemne că şi ei
simt această problemă. Ceva acceptă, ceva refuză.
*****
Deunăzi, Mehrotra ne-a făcut o vizită. Băiat dez-
gheţat, are în el ceva de ascet. Şi ceva de fanatic. Pen-
tru cauza cuiva este gata la anumite sacrificii, de dra-
gul tacticii poţi face de toate, şi ceea ce nu-i bine, în
Iugoslavia domină ultranaţionalismul... Am discutat
Aurelia Borzin
Jurnal
am intrat în bucătărie dimineaţa, dna L – cuna-
ta dlui V,
cu basmaua pe cap, aplecată deasupra mesei,
cu picioarele strânse sub fustă,
cocoţată pe scaun, citeşte din cartea de rugă-
cuni,
cu candela aprinsă lângă ea.
mi-am amintit că exact aşa o văzusem în ajun
înainte de a mă încuia în cameră.
ar putea practica foarte bine yoga femeia asta
are putere şi voinţă de concentrare.
despre partidele politice indiene. Socialiştii nu ştiu ce
vor. Acum e la putere Stânga Congresului (Neru), însă
dacă Neru pleacă, va veni, probabil, Dreapta - Mun-
shi2 (guvernatorul UP un „tâmpit”), Katiu (ministru de
Afaceri Interne), Rajagopalachari3 ş.a.m.d. Neru este
un socialist tulbure. Între Partidul Socialist şi PSP deo-
sebirea-i esenţială, toţi aceştia au evoluat depărtân-
du-se de socialism, spre dreapta.
*****
Se impune o întrebare. Care-i nivelul de inteligenţă,
de dezvoltare cerebrală, cum să articulezi aceasta la
oameni, la noile noastre cunoştinţe? Mulţi dintre ei
par dezgheţaţi, inteligenţi, adesea foarte înţelepţi şi
spirituali. Adesea, întreaga lor minte şi înţelepciune
pare o maimuţăreală. Ştiu să discute raţional despre
lucruri, însă, la un moment dat, lasă impresia că spun,
pe de rost, o lecţie învăţată. Cine să se descurce în toa-
te acestea?
2
Kulapati Dr K. M. Munshi (sau Kanaiyalal Maneklal Munshi)
(Bombay, 30 decembrie 1887 – Bombay, 8 februarie 1971),
politician, luptător pentru libertate, avocat şi scriitor. Pe
vremea când era menţionat în Jurnal, el era guvernatorul
statului Uttar Pradesh (1952-1957). A publicat 15 romane,
trei piese de teatru dramatic; şi în engleză (Gujarat şi lit-
eratura lui, Foiletonul sculpturii indiene ş.a.m.d.).
3
C. Rajagopalachari (10 decembrie 1878 – 25 decembrie
1972), avocat, politician, scriitor şi om de stat; ministru la
Madras din 1952 până la 1954.
îmi fac ceaiul, îmi pregătesc tartinele,
mă aşez pe un scaun, la celălalt capăt al mesei,
să o pot privi direct în faţă,
de fapt, nu-i văd decât creştetul acoperit,
stă aplecată şi nici nu mă simte sau, cel puţin
aşa pare,
buzele ei continuă să se arcuiască fără cuvinte.
când a plecat mi-a spus că tre’ să mă rog şi Du-
mnezeu mă va izbăvi de suferinţă.
de unde aţi luat-o că sufăr?
a scos din geanta ei neagră o lumânare şi mi-a
întins-o.
115
 de tare de dragoste
nicio stare vom fi absenţi
dar muzica ne va ţine pe linia de plutire
nici nu ni se va băga sub piele cu sila nici nu
ne va lăsa singuri
un fel de yoga pentru suflet
vom căuta o stare
să nu începem a urla
poate vom vorbi
dar despre altceva decât despre cum am face
dragoste
va trebui să aşteptăm un timp să ni se prindă
rănile
cred că vom dori pur şi simplu să ne strângem
la piept
să ne sărutăm foarte neîndemânatic
vom vorbi despre timpul de-afară
despre pictură şi muzică
apoi mă vei ataca discret apoi năvalnic
de parcă m-ai vedea întâia oară
NEgură
dimineaţa aceasta nu s-a mai furişat tip-til
tip-til
încât ajunsă în dormitor să se năpustească
asupra-mi cu flenduroasele-i poale nămila
cântatul cocoşului îmi despicase somnul în
două
Gilda Vălcan
*****
încă aştept scrisoarea,
scrisoarea prin care să-mi spui ce s-a întâmplat.
clopotele bat, pământul se dezbracă,
iarna coboară ca o boală peste cerul curat.
nu, nu vreau să te văd, vocea ta mă va ocoli,
nu are putere să rostească cuvintele vii,
va minţi.
aştept să îmi scrii aşa cum o făceai cîndva,
să-mi spui poveşti despre cele lumeşti şi apoi,
ca şi cum ai aminti de vreme, să-mi povesteşti.
116
m-am ghemuit laolaltă cu visele neisprăvite
pe marginea pleoapelor
o dimineaţă lăptoasă se spânzurase de cerce-
veaua geamului
marcu îşi ungea tristeţea pe o felie de pâine îl
auzeam după mişcări în bucătărie
şi toate acestea ar fi putut continua ca un
lichid turnabil într-un prezervativ extensibil
dacă nu m-aş fi apucat să deretic odaia
cu încercarea de a coborî sinucigaşa proptită
în cadrul geamului
ca o mărturie ruşinoasă în văzul lumii
şi cu cât mai mult o îmbrânceam să cadă
numai să cadă odată
ochii trecătorilor adunaţi buluc
parcă o propteau împingeau cu şi mai multă
înverşunare de partea cealaltă
ai născut-o, ia-o! mamă te mai numeşti...
exasperată mi-am înfipt unghiile în dantelării-
le ei ceţoase încâlcite
şi m-am lăsat cu toată greutatea corpului
pendulând în aer
când m-am prăbuşit tone tone de ceaţă den-
să lăptoasă irespirabilă
începuseră să-i curgă din franjurile rupte
am înţeles că marcu e chiar în faţa mea şi că a
făcut un gest larg cu braţul
când cuţitul pe care-l ţinea în mână lăsase o
dâră în urma-i pe plămânul odăii
atât cât să ne putem privi ochi în ochi
*****
m-am exilat în mijlocul oraşului,
într-o încăpere ticsită de cărţi,
alături de bărbatul iubit,
alături de fiu.
am gonit visele departe,
le-am pus în plicuri timbrate
şi le-am trimis la adrese întîmplătoare.
poate unele din ele au ajuns la cîţiva
dintre aceia care se simt părăsiţi
şi au regretat că nu au adresa mea
pentru a răspunde la vis cu vis.
m-am exilat într-o noapte şi cred o lungă corespondenţă fără cuvinte, fără tăceri.
că am ajuns în paradis. şi încă ceva, ai grijă să te găsească singur în casă,
altfel va pleca, e foarte geloasă moartea aceasta.
*****
Moartea îndrăgostită *****
trebuie să fie o chestie serioasă între tine şi locuim în casa care stă să cadă,
moarte bătrîna zi, bătrîna livadă,
pentru ca ea să-i părăsească pe alţii şi să vină tăiem lemnul pentru a propti zidul
la tine. mutăm dealul, săpăm la temelie
dacă e doar un foc de paie care se stinge la şi nu ne îndurăm să dărîmăm casa
prima suflare sau să plecăm...
nu te va lua în seamă şi-şi va vedea de propria locuim în casa care stă să cadă,
lucrare. dimineaţa ne trezim cu var nestins
o treabă serioasă între tine şi moarte, pe unica noastră pleoapă

Traian Vasilcău

Cîntec pentru dacii noştri suntem.

(variantă) Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,
Visul lor  și-acum rămâne visul nostru-n orice zi.
Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd,
Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîine şi O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai
oricînd. grea,
Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau, Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o
Sunt o stirpe absolută, cum cîndva, demult erau. altă stea.
Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor, De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi
Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor. să mori.
Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri, Vai de ţara ce nu-și are dacii ei nemuritori!
Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.
Actual
Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu
Dau în leagăn România ca pe-un unic Dum- S-a destabilizat natura
nezeu. Şi face mofturi ne-ncetat,
Înzadar voiţi a-i smulge, înzadar mitraliaţi, În oameni înfloreşte ura
Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi. Şi doar murim cu-adevărat.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea Zadarnic rostuim cuvinte,

mult rost, Care ne-njură, rînd pe rînd.
Dar sunt încă convertibili, precum pururea au Vai, chiar sinceritatea minte
fost, Şi să fim oameni n-avem cînd.
Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,
Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari. În orice om trăieşte-o brută,
Care se scaldă în plictis,
Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci Orice iubire-i pe valută
n-avem, Şi-orice surîs e interzis.
Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că 117
 Să plîngem astăzi se mai poate,
Să plîngem pînă vor urca
Spre ceruri Pruturile toate
Şi Romania va-nvia.
*****
Cînd mă va vizita pustia,
Am să observ, bătrîn cocor,
Că n-am vecie să-ţi spun: Zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun : Nor.
David Kecman Dako
Nuntaşii
La nunta unui tânăr luptător, cea mai mare atenţie
au stârnit colegii lui cu care umblase în lung şi-n lat
prin ţară, în uniforme militare, care îşi promiseseră
unul altuia că la prima nuntă vor sărbători şi căsători-
ile ale căror locuri de veci nu se cunosc.
La început liniştiţi, stătură mai pe de-o parte, cu o
prudenţă săritoare în ochi, de parcă în orice clipă se
va auzi comanda de pornire.
Primul dans nocturn cu nevasta a fost oferit lor.
În serie, unul după altul, încet şi uşor, frăţesc, cu
sclipiri în ochi, dezvăluiră secretul: - E pe drum! Sigur
e băiat, despre al cărui nume va decide scoaterea hâr-
tiuţelor din casca militară pe care sunt înscrise nume-
le tuturor celor care niciodată nu vor închina la nuntă.
Mirii erau petrecuţi la culcare cu pocnituri din pis-
toale, puşti automate, puşti cu cremene... Şi începu
dansul nemaivăzut până atunci. Şi dură până se ru-
peau coardele de la tamburi, până trompetistul amu-
ţi, iar acordeonistului îi amorţi degetele.
Se întoarseră la locurile lor, vinul şi berea era pe
masă şi întorşi cu spatele spre ceilalţi nuntaşi, şoptiră.
Aşa i-a întâlnit mirele şi zorile...
Singuri sub cort.
118
Dacă-aş fi Dumnezeu , din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii
Prin crîngul vieţii mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.
Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.
Să tac nu mai găsesc cuvinte
Şi n-am tăceri să te mai strig.
Întreruperea legăturilor
Se auziră ultima dată, la întoarcerea lui, în urma ra-
portării cotidiene de pe front – Acum nicio vorbă des-
pre el. Este arestat sau...
...Întreabă! Călătoreşte, mai întâlneşti lume...
Şi se interesa: - Pe lista de ofiţeri ucişi în oraşul N.
nu era. Nici pe lista acelora cărora li s-a dat şansa să
treacă râul fără arme. Rămase doar lista despre care
aici nu se vorbeşte nimic. Şi în continuare e suspect să
întrebi orice, ori e vorba doar de o curiozitate gazetă-
rească, de o speranţă, cu ajutorul căreia, de fiecare
dată, din nou se dovedeşte stabilitatea locului unde
podul cândva a fost demolat.
De atunci niciun răvaş, niciun apel, nici pe-ascun-
selea, în zori.
Linişte, sunt întrerupte legăturile. Nici nu mai călă-
torim ca să putem să ne-ntâlnim întâmplător, aşa
cum făceam înainte de război, acolo la peron, când
aflasem în doar câteva vorbe despre tot ce se-ntâm-
plase acelor de la ceasornic, celor de la ceasul care
încă mai bate.
E greu sa afli secretele, nespuse nimănui, despre
destinele unora care, în ciuda dragostei, rămaseră
fără nimic:
Izvoarele secară.
Cuvintele şterseră adevărul.
Ceasurile amuţiră.
Traducere din limba sârbă de Virginia Popović
 Ionuţ Caragea
Tragica poezie a dragostei
Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul
nevăzut al destinului.
Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-
nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi, până rămâi fără lacrimi.
Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele
au întotdeauna nevoie de dragoste.
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajun-
ge înţelept în amurgul gândurilor.
Lumea este un imens cub Rubik în mîinile unui bă-
trîn orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dic-
tează mişcările.
Poezia - crucea de pe linia destinului unde s-a să-
vârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii, cu ex-
cepţia poetului.
Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în
arhivele sufletului.
Dina Hrenciuc
Windows
Prin geamul închis pătrundea subţire umezeala
toamnei. Lângă biroul încărcat cu teancuri de foi A4,
agende şi cărţi, torcea neauzit un calorifer încins, ab-
solut necesar activităţii de rutină care ar fi putut al-
tfel, din cauza toamnei timpurii, a frigului strecurat
peste tot, să îngheţe în orice moment. Caloriferul nu
devenise vedetă naţională, funcţiona în parametri
normali, doar că, adăugat celorlalte calorifere electri-
Poezia nu este nici o psihodramă şi nici o demon-
straţie de forţă. Oglindă sunt cuvintele peste aşteptă-
rile lungi şi chinuitoare...
Cel mai trist nu este să le lipseşti celorlalţi, ci să-ţi
lipseşti ţie însuţi.
Dragostea - focul mocnit pe care aruncăm din
când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred.
Poetul - pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre
propria inimă.
Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iar-
bă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr.
Iubirea - miracolul ce trece dintr-un trup într-altul,
rememorând infinitul.
(Cugetări din volumul în pregătire Antologie de citate şi afo-
risme 2006-2013)
ce din instituţie, declanşa uneori câte-un scurt-circuit
urmat de-o alarmă stridentă. Asta chiar dezgheţa pu-
ţin salariaţii, unii ieşeau în faţa clădirii cu mâinile la
urechi, alţii îşi puneau automat, inutil, căştile de as-
cultat muzică de pe telefoanele mobile, fără publici-
tate şi mai ales fără ştiri, iar în final manifestau cu toţii
un disconfort vesel. Până să vină cineva de la depana-
re, până să scotocească prin butoane şi cabluri, peste
întreaga clădire răsuna alarma aceea confuză, care
putea să însemne orice pentru trecătorii grăbiţi, cu 119
 gulerele trase peste urechi. Frunzele arămii fremătau
uşor în păduricea din spatele clădirii, iar copiii ieşiţi la
plimbare cu bunicii lor întindeau gâturile încercând
să prindă urma sunetului intemitent şi obsesiv. Poate
starea generală de alertă a declanşat, paradoxal, prin
sticla uşor aburită a geamului, spectacolul tăcut, des-
făşurat în mare viteză, pe care Iuliana îl descoperi în-
tr-o după-amiază, cu uimire.
În spatele clădirii înţesate de funcţionari, clădire stre-
curată ingenios la baza unui deal, se afla o pădure la
rândul ei transformată într-un spaţiu public presărat
cu alei răcoroase, cu locuri de joacă pentru copii şi cu
localuri cochete pentru însoţitorii acestora, dar mai
ales pentru tineri. O terasă superbă în timpul verii de-
venea un soi de acvariu în anotimpul rece, pentru că
geamurile sale fumurii o izolau plăcut de restul lumii,
lăsând la vedere, bine alese, doar câteva trunchiuri
netede de brazi ce păreau să susţină întreaga con-
strucţie undeva, deasupra lumii, pe cetinile lor îmbă-
trânite. Canapele moi, muzică în surdină, un murmur
plăcut de voci tinere traversând încăperile conforta-
bile prin perdelele de fum ademenit cu ingeniozitate
spre gurile de aerisire, toate sfidau, la câţiva metri dis-
tanţă, râvna plicticoasă a funcţionarilor înconjuraţi
de teancuri de dosare şi invitau permanent la evada-
re. Poate de aceea privirile Iuliei treceau calme peste
primejdia localului, căutând, visătoare, altceva, unde-
va mai sus, în vârful dealului străbătut de serpentine.
O zi modelată înşelător de razele soarelui, o zi ca
oricare alta, fără incidente majore prin staţiile de alar-
mă, prin ungherele vechi şi prăfuite ale instituţiei lor.
O fereastră, oricum, o evadare deja promisă prin pâ-
cla subţire a geamului, imagine de carte poştală prin
care putea trece nespus de uşor, ca-n vis, doar sărind
geamul care, de altfel, se afla destul de sus pentru a
crea, din toată melancolia ei, un paradox. Deschise
aşadar fereastra cu aceeaşi mişcare uşoară, un pic re-
ţinută, revărsă aerul rece în încăperea strâmtă şi privi,
cu ochii larg deschişi, spre adâncurile pădurii...
În general, printre arbuştii fragili de pe margine
mişunau fiinţe ciudate: boschetari, elevi chiulangii,
alcoolici, îndrăgostiţi neînţeleşi sau, pur şi simplu, sin-
guratici hoinari. Unii dintre aceştia simţeau imediat
privirile ei şi ridicau capul, întrebători, alungând-o
din chenarul ferestrei, ca pe-o persoană indiscretă.
Pădurea era, clar, a lor. Ei veniseră primii. Alteori uită-
tura ei nu deranja, dar era deranjată de impudoarea
imaginilor. În timp, în lungul timp al orelor de servi-
ciu, imaginile se ordonau după un calendar propriu,
120 astfel încât Iuliana începea să ştie când să se uite pe
geam, aplecată uşor înafară, spre aerul proaspăt, fără
să împieteze pe cineva. Clipele ei de singurătate cal-
mă, proiectate în peisajul magnific, clipe care-şi do-
reau să însemne armonie, comunicare, perfecţiune.
Clipele ei. Întinse aşadar mâna spre geam, dar ceva o
opri imediat. O străfulgerare, o umbră, o neconcor-
danţă în peisaj. O intruziune, o mişcare greşită, şirea-
tă, spulberând gândul visător şi încordându-i văzul.
Dintre copaci răsăriră, pe rând, trei siluete. Îmbră-
caţi în negru, cu feţele acoperite, turtite şi deformate
de masca clasică a ciorapilor deşiraţi. Trei infractori –
socoti iute, cu răceală, gândul Iuliei. Şi colega ei de
birou lipsea, în momentul acela, ieşise probabil să fu-
meze în faţa clădirii, mimând cu tristeţe libertatea
scump plătită a minoritarului vicios, oprimat de taxe
şi de priviri tot mai ascuţite aşa cum stătea el, fumăto-
rul, în văzul trecătorilor grăbiţi, lângă coşul de gunoi
de pe trotuar, ca un exemplu de răufăcător, în timp ce
adevăraţii răufăcători, iată, tocmai ieşeau din pădure.
Să-i dea un bip? Mai bine nu, n-avea timp, infractorii
se mişcau cu rapiditate. Ca nişte profesionişti, de al-
tfel destul de sfidători, ziua în amiaza mare, cu măşti-
le alea de recuzită pe feţele lor. Tupeul sau inconşti-
enţa lor o fascinară o secundă. Apoi întinse totuşi mâna
după telefon. Ce vor face?
Bărbaţii se aliniară rapid, doi înaintară, în timp ce al
treilea probabil ţinea de şase, se apropiară de terasa
cea minunată din spatele clădirii şi, din copac în co-
pac, ajunseră în dreptul depozitului localului. Fiecare
dintre ei înşfăcă o ladă cu băutură. Cu lăzile pe umeri,
calmi oarecum, se întoarseră în pădure. Iuliana oftă
fără să-şi dea seamna. Corpul ei se încordă pe nesim-
ţite. Dar nu pentru mult timp, pentru că povestea nu
se terminase. Al treilea individ veni şi el după pradă,
cu aceleaşi ocolişuri şi paşi, însoţit de un altul, proba-
bil unul dintre primii doi, după care dispăru între brazi.
Fără să vrea, privirile Iulianei apucară în ţintă serpen-
tinele de sus. Acolo, probabil, infractorii aveau o ma-
şină cu care să dispară în zare.
Nu mai zăbovi nici ea. Formă numărul de urgenţă
şi anunţă de îndată, indignată, săvârşirea furtului. Îi
răspunse la capătul firului un glas obosit şi neîncreză-
tor, care-i ceru atâtea amănunte încât, la un moment
dat, regretă că făcuse gestul civic de-a anunţa infrac-
ţiunea. Mai ales că, în faţa ferestrei, nimic din peisaj
nu se schimbase. După dispariţia celor trei, pesisajul
semăna cu nisipul plajei mângâiate de valuri. Numai
ea se enervase, ieşise într-un fel din armonie, strălu-
cea lângă birou şi, când colega ei, Sorana, se întoarse,
începu să-i depene, grăbită, întâmplarea zilei.
 - Ce crezi ce-am văzut, tocmai am văzut trei băr-
baţi care-au au ieşit din pădure, au furat lăzi cu
băutură din depozit şi-apoi, liniştiţi, au dispărut.
Erau îmbrăcaţi ca-n filme dar ştiau exact ce au
de făcut...asta înseamnă...asta înseamnă că...
- Asta înseamnă că erau de-ai casei. Şi că ştiau,
da, ce fac! Mare lucru! Ce crezi, cu cât s-au îmbo-
găţit? Probabil că lucrau pe pont. Dac-ai şti cât
câştigă bieţii chelneri, ai fi mirată. Poate încear-
că şi ei să facă un bacşiş...mai gras. Stau toată
ziua în picioare, au salarii de nimic şi, dacă mai şi
comentează, pleacă imediat!
- Ei, asta-i, acum să-mi fie milă de ...chelneri? Sau
de infractori?
- Să-ţi fie, să nu-ţi fie, vai de capul lor!
Iuliana tăcu, visătoare. Nu era genul care să se aprin-
dă uşor. Poate că visase, poate căzuse în mrejele toam-
nei, poate fereastra îi jucase o festă. N-ar fi trebuit să
reacţioneze atât de...copilăreşte, în definitiv nici nu
era treaba ei. Şi, în plus, aproape fusese luată la rost
când anunţase infracţiunea. Vor urma alte întrebări
neplăcute şi cine ştie ce afurisite de alte urmări...
Spre seară primi însă, surprinzător, un telefon care
o anunţa că indivizii fuseseră identificaţi, prinşi şi
arestaţi. Totul era în ordine. Peisaj curat. Nu era nevo-
Daniel Pişcu
Klipite de mine
• Abia când am ghidat şi eu pe cineva cum să
intre pe un site la P.C., mi-am dat seama de ce
puştii de azi se enervează pentru relaţia noas-
tră cu noile tehnologii, ba mai mult, ne consi-
deră cu o anumită toleranţă pe cei din gene-
raţia mai veche.
• - Ce faci , fato, coafato?
• La „Masa Tăcerii”, toţi hohoteau.
• La „Poarta Sărutului”, Iuda n-ar fi avut nici o şansă.
• Contrabasul cântă contra basului, acompani-
ind pozitiv.
ie de nici o declaraţie în plus, nici de, Doamne fereşte,
întâlniri faţă în faţă cu făptaşii. Totul era în ordine, ve-
rificat şi clasat, ca la carte. Cu mulţumiri şi discreţie
garantate, în definitiv toată povestea nu fusese decât
o întâmplătoare combinaţie de imagini. Fereastra fu-
sese, într-un anume fel, reparată. Putea privi.
Şi privi, într-adevăr, şi-n ziua următoare, pentru că
nu era zi să nu privească peisajul care, într-un fel curi-
os, intra tot mai adânc în retina ei şi începea să-i inun-
de făptura. Începea s-o locuiască. Uneori molcom, li-
niştitor, alteori pierdut în pâclă, cu serpentinele alea
deasupra, neliniştitoare...Cel mai adesea, răcoros. Mai
ales acum, în pragul iernii, când culorile începeau s-o
ia razna. Copacii îşi pierdeau sărbătoreşte frunzele,
ca-n fiecare toamnă. Printre ei, umbrele altor siluete
de copaci, amestecând amăgitor perspectivele.
Şi, printre copaci...trei siluete zvelte, înaintând cu
prudenţă. Iuliana scoase un strigăt uşor, îşi duse chiar
palma la gură. Colega ei lipsea in nou, cu fumatul ei
enervant, ceasurile ticăiau la fel, orele se asemănau,
numai plutirea piezişă a razei de soare lipsea pentru
că, peste noapte, vremea se înăsprise. În rest, aceleaşi
personaje, aceleaşi mişcări, acelaşi efect, totul derulat
straniu, ca într-un coşmar, aproape identic... excep-
tând faptul că unul dintre bărbaţi se opri în loc şi privi
insistent spre fereastra ei.
• (Se poate acompania şi (în) rău ... Depinde de
cine).
• Se scurg negre, grele, secundele în funingi-
nea timpului.
• Se scurg albe, uşor, secundele pe cadranul
ceasornicului.
• Domnişoară, nu mă mai răstigni cu privirea,
am ochii deja obosiţi!
• La voi e voie? Voi voiţi ceva? Eventual voie
bună?
• Zilele onomastice sunt grele. Şi la propriu, şi la
figurat.
121
 ARTE
VIZUALE

122
 Laura Todoran
Laura Todoran, née en Serbie en 1980.
Vit et travaille à Montreuil (93) depuis 2005.
Avec Olivier Peyroux forme le collectif TNPX -  voir
le lien  www.tnpx.net
Formation:
2005
Université Nationale des Arts de Bucarest, master
degree
2003
Université Nationale des Arts de Bucarest, peintu-
re murale
2012
 Fragile, Hotel de Gallifet, Aix en Provence
 Babylone, Galerie NM, Paris
2011
Babylone, exposition personnelle, Bibliothèque
Robert Desnos, Montreuil
Pancarte, exposition collectif TNPX, festival Tran-
seuropa, espace Jemmapes, Paris;
Urban Center, Bologne
2010
Ein Blick(e)/Regard(s),  exposition collectif TNPX,
Centre français, Berlin et Fondation   2000
Genshagen, Berlin
Jouer avec le temps et les signes, exposition collecti-
ve, Mairie de Moissy-Cramayel
2009
Romania Jour J, exposition collectif TNPX,  Europe
XXL, festival Lille 3000, Lille
Corp, exposition collective, Centre pour les arts vi-
suels, Bucarest
2008
1000 façons de dire je t’aime, exposition personnel-
le, centre culturel Alban Minville, Toulouse
Cosmic light-box, installation pour projet Super-
flux, galerie Roger-Tator, Lyon
Mots - Chansons – Histoires, vidéo, collectif TNPX, som-
met de la francophonie, Lyon et Québec
 Babel, installations dans le cadre de festival « Lire
en fête », grande halle de la Villette, Paris      
2006
 Universal language, two hands scripture, expositi-
on personnelle, galerie Cardak, Sr Karlovci, Serbie
 Chanson d’automne, video, sommet de la francop-
honie, espace Carturesti, Bucarest, Roumanie
2005
 Eu & Ro, exposition collective, Galerie Artis, Buca-
rest, Roumanie
2004 
 Love me tender, love me sweet, exposition person-
nelle, galerie KCNS, Novi Sad, Serbie
2003
  Portfolios reviews 1, exposition collective, galerie
Noua, Bucarest, Roumanie  
 Exposition de peinture, exposition collective, gale-
rie Caminul Artei, Bucarest, Roumanie
2002 
 Ne pas déranger, l’artiste travaille !, performance –
installation, collectif Plus1000, galerie Eforie, Buca-
rest, Roumanie
2001
 Night hot stories, performance, collectif Aproxima-
tiv 28, Galerie Atelier 35, Bucarest, Roumanie
  Ce ci est une idée, installation, collectif Plus1000,
galerie S.P.A.C.E., ICCA, Bucarest, Roumanie
                                          
123
 Ş TIIN ŢE
SOCIO
UMANE

124
 Speranța Sofia Milancovici
Presa minorităţilor din Arad:
texte, contexte şi implicaţii sociale
Intensele contacte socio-culturale din zona de vest
a României, unde diferitele minorități (maghiară, evre-
iască, germană, sârbă etc.) au impregnat, cu zestrea
lor cultural și lingvistică, populația preponderent ro-
mânească, au avut repercusiuni și pe palierul presei.
O analiză a incidenței publicațiilor care s-au consti-
tuit, de-a lungul timpului, în ecoul acestor comunități
permite inventarierea unui număr semnificativ de zi-
are și reviste, unele bilingve, trilingve, cvatrilingve sau
altele redactate doar în maghiară, sârbă, germană etc.
Departe de a se pretinde exhaustiv, demersul nos-
tru urmărește conturarea peisajului presei minorităților
din Arad, de-a lungul timpului. Fără îndoială, cea mai
activă, din acest punct de vedere, a fost comunitatea
maghiară, fapt lesne de argumentat, prin referire la
contextul socio-politic al zonei, mai ales în perioada
premergătoare primului război mondial.
Exemplificăm prin Muncaadok Lapja (anii 1930), cu-
noscut și sub numele de Industria Aradului. Tot în aceas-
tă perioadă începe să apară și Universal Curier, cu tex-
te în limba română, franceză, engleză, germană sau
italiană.
Interesant de remarcat este faptul că, încă din anii
1839, în Arad apăreau publicații cu caracter publicitar.
Prima dintre acestea a apărut exclusiv în limba ger-
mană. Este vorba despre Arader Kundschaptsblatt. Va-
rianta în limba maghiară se numește Aradi Hirdetö,
săptămânal de publicitate a cărui colecție se poate
consulta la arhiva Bibliotecii Județene din Arad. Așadar,
primul ziar de limbă maghiară din Arad a fost, așa
cum remarcă pertinent Emil Șimăndan și colaborato-
rii, „un săptămânal tradus din limba germană, care
avea câteva anunțuri în plus.”1
1
Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Șimăndan, Evoluţia şi
tipologia presei arădene, 1833-2002, Editura Fundației Ioan
Slavici, Arad, 2006, p. 82 desfășoară în perioada lui Attila.
m_speranta@yahoo.com
Între 1861 și 1898 apare, constant, ziarul Alföld, iar
între 1885 și 1940, Aradi Közlöny (care a avut cel mai
mare tiraj dintre ziarele în limba maghiară, cu perste
5000 de exemplare pe zi2). Esențial, în peisajul publi­
cațiilor în limba maghiară, este și Arad es Vidéke, apă-
rut între 1880 și 1919. La acesta din urmă a activat, o
perioadă, scriitorul maghiar Gárdonyi Géza.3
Probabil cel mai important ziar maghiar din Arad,
în perioada interbelică, a fost Erdélyi Hirlap (1917-1940).
Acesta a fost apreciat de publicul larg, datorită calității,
complexității și promptitudinii informațiilor vehiculate.
Simultan, în Arad au apărut și reviste literare în lim-
ba maghiară. Dintre acestea, menționăm: Szövetség
(1899-1900), Új Elet (1902-1903), A Jövő(1911), Aradi Szin-
pad etc.
După cel de al doilea Război Mondial, un alt titlu își
face apariția: Szabadság, urmat apoi de Jövő, al cărui
titlu se va preschimba în 1949, în Vörös Lobogó – denu-
mire cu tentă comunis-
tă. Doar după revo­lu­ția
din decembrie 1989,
nu­mele publi­ca­ției se va
schimba în Jelen, apoi în
Nyugati Jelen (din 1999,
odată cu noua formă de
proprietate S.A.), așa cum
îl regăsim și astăzi pe
tarabe sau, mai modern,
în format electronic.
Școlile cu predare în
lim­ba maghiară între-
2
Ibidem, p. 90
3
Gárdonyi Géza (1863-1922) – scriitor clasic al literaturii
maghiare și jurnalist. Cea mai cunoscută lucrare a sa, nu-
vela Egri csillagok, a fost publicată în 1899. O altă lucrare
cunoscută este A láthatatlan ember, a carei acțiune se
125
 gesc peisajul publi­ca­ții­­
lor locale, după cum ur­
mea­ză: Csiky Csuky 21,
ziarul Grupului Școlar
Csiky Gergely Arad, Csi­
llagos, editat de Școala
Generală nr. 10 Gai – Arad­
și Kőpé – revista Școlii
Generale nr. 12 Arad.
Evident, multitudinea
publi­ca­țiilor transcrie o
efer­vescență a vieții eco-
nomice, socio-culturale,
artistice și spirituale în
zona Transilvaniei. Barie-
rele ling­vistice impun restricții cercetătorului, însă o
concluzie este evidentă, la o privire de ansamblu asu-
pra presei în limba maghiară: subiectele, prin varieta-
tea lor, denotă implicarea activă a populației de et-
nie maghiară și interesul constant al acesteia pentru
problemele de actiualitate.
Notam, în paragrafele anterioare, faptul că primul
ziar în limba germană din Arad se numea Arader Kun­
dschaptsblatt și avea un caracter comercial. Intervalul
exact în care a apărut suferă modificări în funcție de sur-
sele citate, în principiu fiind vorba despre anii 1837-1849.
Arader Zeitung apare între 1920 și 1946, având o mai
largă deschidere spre socio-politic. Semnalăm, de ase-
menea, publicația Kondor, Zeitung des Deutschen Ly-
zeums Arad, revistă pentru elevi, cu o consecvență din
2005 până în prezent și cu scopul de a promova tradi­
țiile, spiritul și cultura germană în această zonă a Ro-
mâniei.
În ceea ce privește presa în limba sârbă, aceasta a
avut un caracter preponderent religios, cu informații din
sfera teologiei și istoriei. Notăm aici apariția, între 1991-
1997, a revistei Bezdinski vesnik (Viitorul Bezdinului4).
Publicaţia Tekelijino Zvono a Parohiei Sârbeşti din
Arad îşi are originile în iniţiativa preotului protopop
Stevan Raici, parohul Bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel
din Arad, mai cunoscută de arădeni ca Biserica Sâr-
bească. Acesta a iniţiat, în anul 1996, editarea unei pu-
blicaţii în limba sârbă, cu denumirea Tekelijino Zvono
(ceea ce s-ar traduce în limba română Clopotul lui
Tekelija5) cu scopul de a oferi enoriaşilor parohiei un
4
Mănăstirea Bezdin (sârbă Манастир Бездин, Manastir
Bezdin) este o mănăstire de rit orthodox vechi, a comuni-
tăţii sârbe, situată în judeţul Arad. mišlenija o četirih godišnih vremenih (Meditaţii Folositoare
5
Arădeanul Sava Tekelija (1761-1842), doctor în ştiinţe juridi-
126 ce, cărturar, (autor al unor lucrări memorialistice) a fost un
mijloc de informare privind viaţa spirituală a comuni-
tăţii sârbeşti din Arad şi de a pune la dispoziţia citito-
rilor publicaţiei texte cu conţinut religios. Publicaţia
se distribuie gratuit.
Primul număr a apărut la 14. aprilie 1996, în apropi-
erea sărbătorilor pascale. Cuprinde un text referitor la
semnificaţia marii sărbători creştine a Învierii Mântui-
torului Iisus Hristos, citate din Sfânta Scriptură, infor-
maţia privind comemorarea scriitoarei arădene Eus-
tahija Arsici6 (220 de ani de la naştere) prin oficierea
parastasului, prezentarea după Sfânta Liturghie a
două referate privind viaţa şi activitatea ei literară şi
recitări din versurile acesteia.
În afara textelor cu conţinut religios educativ (săr-
bători creştine din ciclul anual, istoricul, părţile com-
ponente şi semnificaţia Sfintei Liturghii, rugăciuni ca-
racteristice etc.), publicaţia conţine: aspecte din viaţa
curentă a parohiei - contribuţia financiară a enoriaşilor
pentru îngrijirea mormintelor personalităţilor impor-
tante ale comunităţii sărbeşti, pentru repararea aco-
perişului bisericii şi restaurarea picturii interioare, do-
naţii pentru biserică (nr. 3, 7/1996, 2/1997), referiri la
evenimentele importante din trecutul istoric al bise-
ricii (4, 5/1996) şi la personalităţi istorice importante
– ctitorul bisericii, obercăpitanul Jovan Popovici Teke-
lija şi urmaşi săi (nr. 6, 7/1996, 1/1997). Sunt publicate
textele şi partiturile colindelor de Crăciun şi sunt men-
promotor al culturii sârbe din Imperiul habsburgic. A înfiin-
ţat la Pesta convictul care îi poartă numele, Tekelijanum,
unde se asigura cazare şi masă pentru studenţii sârbi. Aces-
ta a donat întreaga sa avere (circa 400.000 de florini) institu-
ţiei de cultură „Matica srpska” înfiinţată la Pesta în 1826, de
cărturari şi donatori sârbi. Sava Tekelija a fost preşedintele
acestei societăţi din 1838 şi până la sfârşitul vieţii. Iovan Po-
povici Tekelija, srăbunicul lui Sava, este ctitorul Bisericii
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Arad, construită între
anii 1698-1702. Clădirea fostului Tekelijanum există şi astăzi
şi este parţial restituită de statul ungar Bisericii Ortodoxe
Sârbe. În faţa altarului bisericii sârbeşti arădene se află o
placă de marmură care marchează cripta familiei Tekelija.
6
Eustahija Arsić (Eustahia Arsici) , scriitoare de limbă sâr-
bă, se naşte la Irig, în 1776. La Arad ajunge prin căsătorie
cu Sava Arsić, cetăţean de vază al oraşului de pe Mureş şi
fost primar. Şi-a donat casa Preparandiei româneşti şi a
asigurat burse pentru şcolarizarea tinerilor. Dintre lucra-
rile scriitoarei, menţionăm: Sovjet maternij obojega pola
junosti serbskoj i valahijskoj (Sfatul Matern către Tineretul
Sârb si Valah de Ambe Sexe), Buda, 1814; Poleznija raz-
despre Cele Patru Anotimpuri), Buda, 1816 etc. Mladen
Leskovac o include într-o antologie a poeziei sârbeşti.
ţionaţi elevii care învaţă cântările bisericeşti (6, 9 /1996,
10-12/1998). Ocazional sunt publicate poezii de inspi-
raţie religioasă ale părintelui Stevan Raici (7/1996,
7-9/1998, 1-3/1999, 4-6/1999, 1/2001, 1/2003) precum
şi ale altor autori: arhimandrit Venijamin (Pasculovici),
Draga Mirianici, Slavomir Gvozdenovici, Blagoie Cio-
botin. Deasemenea un subiect tratat în paginile pu-
blicaţiei îl constitue şi date statistice privind enoriaşii
parohiei (2/1997, 1/2001).
În anul 2004, părintele protopop Stevan Raici a ie-
şit la pensie şi activitatea de editare a publicaţiei Teke-
lijino zvono a continuat sub îngrijirea noului paroh al
bisericii, protopop iconom stavrofor Ognean Plavşici.
În linii mari, profilul publicaţiei a rămas acelaşi.
Nr.1/2005 consemnează un eveniment cu totul remar-
cabil pentru viaţa culturală a comunităţii sărbe din
Arad – înfinţarea, la iniţiativa părintelui Ognean Plav-
şici, a Ansamblului cultural-artistic „Sava Tekelija”.
Cel mai recent număr al publicaţiei, 1/2010, înserea-
ză în paginile sale materiale despre sărbătorirea Cră-
ciunului 2009, a Anului Nou 2010, Bobotezei şi Sfântului
Ioan, a Sfântului Sava. Anul acesta de sfântul Sava, Litur-
ghia Arhierească a fost oficiată împreună de Înalt
Preasfinţitul Arhiepiscop Timotei al Bisericii Ortodo-
xe Române şi Preasfinţitul Episcop Lukijan al Bisericii
Ortodoxe Sârbe. Se relatează şi despre Săptămâna ecu-
menică de rugăciune din luna ianuarie 2010, care a
început la Biserica Sârbească, cu participarea feţelor
bisericeşti ale tuturor cultelor creştine din oraşul Arad.
Pentru viaţa spirituală, artistică şi socială a comuni-
tăţii sârbeşti, publicaţia este esenţială. Aceasta menţi-
ne viu spiritul ortodox de rit vechi, consemnează as-
pecte marcante din cadrul comunităţii, care însă nu
şi-ar găsi locul, în aceeaşi măsură, în publicaţiile cu
ecou mai larg, şi menţine legătura între enoriaşi.
Primul număr al publicaţiei, pagina de titlu
Noul format al publicaţiei, 1998
O trecere în revistă a presei evreilor arădeni începe
cu Buletinul comunității – Hitkőzségi Közlöny, redactat
în limba maghiară. Scopul, declarat în cuvântul-înain-
te al numărului din iulie-august 1945, este acela de a
oglindi activitatea comunității și funcționarea orga-
nismului intern al acesteia.
În ceea ce priveşte publicaţia Shalom a comunităţii
evreieşti din Arad, apariţia acesteia a fost primită ca
un „miracol”7 făcut posibil prin elanul preşedintelui
comunităţii, Ionel Schlesinger8, care semnează nu-
meroase articole şi mobilizează energia acelor câtor-
va oameni care răspund mesajului său. Primul număr
apare în februarie 2003.
Justificarea acestei publicaţii este necesitatea de a
face cunoscute, în cadrul comunităţii şi celor din afara
graniţelor româneşti, dar plecaţi din Arad, evenimen-
tele marcante pentru viaţa evreimii din oraş, precum şi
de a semnala evenimente internaţionale, apariţii edi-
toriale etc.
Iată justificarea demersului: „Suntem un popor al
cărţii. (evreii, n.n.). Simţim nevoia să fim informaţi, să
învăţăm, să transmitem şi altora lumina noastră. Iată
deci, de ce, în completare la alte surse de informare, o
foaie a Comunităţii.”9
Articolul program, dacă s-ar putea numi astfel cele
câteva rânduri explicative şi echivalând, totodată, cu
o invitaţie la colaborare, conţin o referinţă esenţială:
contribuţiile sunt binevenite, fie cei în cauză evrei sau
7
Gheorghe Schwartz, Miracolul, în Shalom, anul I, nr. 1,
februarie 2003, p. 1
8
Ionel Schlesinger, preşedintele Comunităţii Evreilor din
Arad, membru în Consiliul de Conducere al FCER, persona-
litate activă şi marcantă a scenei socio-culturale arădene.
9
Ionel Schlesinger, De ce o foaie a comunităţii?, în Shalom,
anul I, nr. 1, februarie 2003, p. 1 127
 neevrei. Caracterul deschis şi viziunea largă a restrân-
sului colectiv editorial au dat un suflu curat şi deten-
sionat acestei publicaţii.
În ceea ce priveşte periodicitatea sa, situaţia e in-
certă. Cauza este evidentă: pe de o parte, restricţii fi-
nanciare care, dacă ar putea fi surmontate, sunt între-
cute ca dificultate de cele umane, altfel spus de co-
lectivul redacţional insuficient. Iată deci justificarea
sintagmei din deschiderea publicaţiei: „Publicaţie a
comunităţii evreilor din Arad. Apare de câte ori ne
permit posibilităţile”.
Textele prezintă şi destine personale exemplare,
cum ar fi cel al doamnei Leopold Marta Indig, pictor
cu ecou mondial.
Calitatea jurnalitică a articolelor lasă unori de do-
rit, din perspectiva stilului, fapt scuzabil însă ţinând
cont de caracterul publicaţiei.
Populaţia de evrei s-a diminuat drastic la Arad, de
la peste 10.000 de persoane după cel de al doilea Răz-
boi Mondial, statistica numărând astăzi doar aprxi-
mativ 400 de membri ai comunităţii. Unde sunt cei-
lalţi? Dincolo de această viaţă, sau departe din punct
de vedere geografic. Dacă primii nu mai pot fi recu-
peraţi decât în amintire, cei din urmă au reînviat con-
tactul cu Aradul natal. Cum? Unii dintre aceştia, fami-
lii stabilite peste tot prin lume, datorită acestei mo-
deste foi arădene. Din punct de vedere social, al men-
ţinerii coeziunii comunităţii evreieşti arădene, locul şi
rolul publicaţiei Shalom este esenţial.
Conducerea, extrem de activă şi prezentă, afectiv
şi efectiv, în viaţa membrilor comunităţii, s-a îngrijit
de distribuirea publicaţiei peste hotare, plasând-o
acolo unde era nevoie de ea.
Încheiem periplul prin spațiul publicisticii minori­
tăților arădene concluzionând că peisajul închegat
de acestea este pe cât
de colorat, pe atât de di-
vers și incitant pentru
istoricul sau analistul
presei din această parte
de țară. Sunt aceste pu-
blicaţii esen­ţiale pe har-
ta publicis­tică româ-
nească? Sunt sau au fost
ele vii și esențiale comu-
nităţilor în al căror ecou
se constituie? Certa-
mente da. Iar diversita-
tea lor vine să ateste ca-
128 racterul deschis al Ara-
dului, loc de intersectare multiculturală și germinație
intelectuală fără frontiere.
Bibliografie
1. Kuller, Hary, Presa evreiască din provincie, în „Buletinul Centru-
lui, Muzeului şi Arhivei istorice a evreilor din România”, Fede-
raţia Comunităţilor Evreieşti din România, Centrul pentru stu-
diul istoriei evreilor din România, 1998, nr. 2, Bucureşti, p. 72
2. Ljubivoje Cerović, Sârbii din România. Din evul mediu timpu-
riu până în zilele noastre, traducere din limba sârbă Ivo Mun-
cian, Ediţie îngrijită de Ljubomir Stepanov, Uniunea Sârbilor
din România, Timişoara, 2005
3. Panici, Bojidar, Biserica cu hramul Sf. Nicolae a grănicerilor sârbi
din Arad la cumpâna secolelor XVII-XVIII, în: Interetnicitate în Euro-
pa Centrală şi de Est, Colecţia minorităţi, vol 4, Arad 2002, pp.
365-373.
4. Schlesinger, Ionel, De ce o foaie a comunităţii?, în Shalom,
anul I, nr. 1, februarie 2003, p. 1
5. Schwartz, Gheorghe, Miracolul, în Shalom, anul I, nr. 1, fe-
bruarie 2003, p. 1
6. Şimăndan, Emil, Melente Nica, Gabriela Groza, Evoluţia şi ti-
pologia presei arădene, 1833-2002, Editura Fundatiei Ioan Sla-
vici, Arad, 2006.
Summary
Arad county’s minorities press: texts, contexts
and social implications
It is known that the western part of Romania was
and it continues to be a region with very intense cul-
tural and social contact. In Arad County, the Hungar-
ian, German, Serbian or Jewish Communities have
their own publications witch maintain the connec-
tion between the members and announce the im-
portant news for the internal life of those organisms.
We proposed a panoramic view of some publica-
tions, parts of the journalistic landscape from this
part of the country. Those publications have their
place, a necessary and precise one, in the configura-
tion of the regional and national press.
The analysis of those publications determines the
researcher to conclude that the intense socio-cul-
tural contacts from this region between the differ-
ent minorities and the Romanian majority influenced
the world of the press too. The diversity and perma-
nent evolution of publications is a proof for the in-
tercultural character of this area.
Key words: Hungarian Community, Serbian Com-
munity, Jewish Community, Arad county, publications
 Nikola Đomlija
TERORISMUL CA AMENINȚARE LA ADRESA SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
Introducere
Schimbările dinamice în viaţa socială şi politică, pre-
cum şi marile schimbări în relaţiile internaţionale, com-
plică suplimentar problema terorismului, ceea ce con-
stituie una din cauzele cercetării acestei forme comple-
xe de violenţă politică. De problema terorismului se
ocupă un şir de discipline ale ştiinţelor sociale. Fiecare
din aceste discipline stabileşte metodele sale, în cadrele
ştiinţei de cercetare a problemei terorismului, plecând
de la principiile generale de cunoaştere a realităţii socia-
le şi de la legăturile cauză-consecinţe ale relaţiilor socia-
le stabilite1. Noţiunea de terorism nu este o noutate
pentru noi, cei care, într-un mod sau altul, urmărim eve-
nimentele mondiale. Aproape că nu trece nici o zi fără
ştiri despre vreo acţiune teroristă. Epoca globalizării şi a
informării lumii ne oferă posibilitatea informării şi asu-
pra evenimentelor petrecute la celălalt capăt al lumii, în
decurs de câteva ore. Mass-media are puterea şi posibi-
litatea de a determina care temă va fi actuală, precum şi
prin ce prismă va fi ea privită. Relatarea în mass-media
devine bază pentru succesul teroriştilor, care încearcă să
atragă atenţia asupra lor şi a ţelurilor lor.
Terorismul este doar una din formele complexe ale
violenţei politice, atât în graniţele unui stat, cât şi în ca-
drul comunităţii internaţionale. Conştientizarea existen-
ţei terorismului este prezentă la fiecare dintre noi, mai
ales la aceia care urmăresc, cât de cât, evenimentele din
lumea contemporană”2. Terorismul devine un fenomen
politic multidimensional, care înregistrează, în ziua de
astăzi, un climax politic şi social. Lumea se dedică, tot
mai mult, problemei soluţionării terorismului şi apărării
de terorism, deşi nu există nicio atitudine acceptată la
modul general (din cauza deosebirilor evidente între
factorii scenei mondiale) şi nicio modalitate de apărare.
1
Stajić Ljubomir, Osnovi bezbednosti (Bazele securității),
Draganić, Belgrad, 2006, pag. 1. Terorismul este un fenomen care pune în pericol
2
Ibidem: 241.
nikoladjomlija@yahoo.com
Ultimul deceniu al secolului XX şi începutul seco-
lului XXI au fost segmente marcate de schimbări radi-
cale – elasticitate, fluiditate, noi procese de securitate
şi schimbari ale ambianţei securităţii globale. În co-
munitatea umană s-au produs schimbări în profunzi-
me, fie din punctul de vedere economic, politic, soci-
al, fie din punctul de vedere al securităţii. Consecinţe-
le acestor schimbări se fac deja simţite şi se vor simţi
încă mulţi ani înainte. Trebuie să fim conştienţi că, o
dată cu timpul, se schimbă şi securitatea, încercările,
ameninţările şi riscurile. O dată cu ele se schimbă na-
tura lor, conţinutul, formele în care apar şi raza lor de
acţiune. Puţini îşi imaginau că noii titulari ai submină-
rii securităţii se vor ridica vertiginos pâna la nivelul
critic. Astăzi suntem cu toţii vulnerabili – atât indivi-
dual, cât şi global – întreaga comunitate mondială.
Ceea ce dorim să obţinem prin această lucrare este să
cercetăm şi să explicăm în cel mai adecvat mod inter-
pretarea teoretică diferită a termenilor menţionaţi, şi
să atragem atenţia asupra unui şir de contradicţii,
care însoţesc termenul terorism şi termenul securitate
internaţională. Terorismul, în dinamica sa de periclita-
re a structurii sociale, a securităţii de stat şi internaţi-
onale, depinde în mare parte de condiţiile sociale şi
împrejurările schimbătoare. Trebuie făcută diferenţa
între formele pe care le ia terorismul şi cauzele aces-
tuia în structura socială, care nu pot fi eliminate prin
metode represive. Modalităţile de soluţionare sau di-
minuare a problemei terorismului ar trebui, desigur,
căutate în cauzele lui. De aceea lucrarea se ocupă de
analiza cauzelor apariţiei terorismului, acordând o
atenţie deosebită bazelor ideologice şi valorice pe
care se întemeiază terorismul.
Definirea noţiunii de terorism
viaţa oamenilor, impune mari costuri, tinde să submi- 129
 neze deschiderea şi toleranţa societăţilor noastre, în
acelaşi timp reprezentând o ameninţare strategică,
constant crescândă, la adresa întregii Europe şi a se-
curităţii internaţionale. Organizaţiile teroriste sunt
dotate cu arme sofisiticate, legate între ele prin reţele
electronice şi ferm hotărâte să facă uz de violenţă,
fără limite, pentru a-şi atinge scopurile. Valul de tero-
rism reprezintă un fenomen global şi ameninţă întrea-
ga societate mondială. El este generat de o mulţime
de cauze complexe, inclusiv de presiunile moderniză-
rii şi de criza culturală, socială, economică şi politică.
Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI vor
fi memorabile prin escaladarea, fără precedent, a te-
rorismului, prin victimele pe care le-a provocat, prin
distrugerile materiale şi, nu în ultimul rând, prin teme-
rile permanente de noi atacuri. Terorismul, ca una din
formele complexe ale violenţei politice, tot mai mult
pune în pericol securitatea internă şi internaţională.
Afirmaţiile necontenite asupra succeselor unui mare
număr de state în lupta împotriva terorismului au
transformat fenomenul terorismului în temă politică
de vârf, el fiind, totodată, unul dintre cele mai atrăgă-
toare obiecte de studiu pentru cercetătorii fenome-
nelor social-politice. Terorismul constituie o proble-
mă socială foarte serioasă, care pretinde analize ştiin-
ţifice ample şi complexe, precum şi explicăţii ştiinţifi-
ce cât mai complete şi cât mai pertinente3. Demnă de
toată lauda este creşterea interesului ştiinţific pentru
problemele violenţei politice, adică pentru terorism,
ca formă complexă a violenţei politice, din motivul că
interesul sporit poate contribui la combaterea aces-
tui flagel social.
În ultimele câteva decenii, terorismul nu ocoleşte
niciun continent, nerecunoscând graniţe ideologice,
naţionale şi nici religioase. Concomitent, el pune în
pericol interesele vitale ale ţărilor mici şi subdezvol-
tate, paralel cu periclitarea statelor mari şi superioare
din punct de vedere militar. Orice abordare serioasă,
al cărei scop real este prevenirea şi combaterea tero-
rismului, ca pericol global, trebuie să aibă, ca punct
de placare, o analiză reală a condiţiilor, a ambianţei
economice, sociale, politice şi culturale, în care se
produce escaladarea terorismului4.
3
Simeunović Dragan, Terorizam (Terorismul), Facultatea
de Drept, Belgrad, 2009, pag. 13.
4
În Rezoluția APCE numărul 9931 din 24 ianuarie 2002, se
constată, între altele: „Adunarea consideră drept indis-
pensabilă cercetarea cauzelor terorismului, în așa fel în-
cat să poată fi găsite mijloace viabile de luptă și , mai pre-
130 sus de toate, pentru prevenirea lui.” De asemenea „Adu-
Ştiinţele sociale şi politice definesc terorismul, pre-
ponderent, ca fenomen politic, pentru faptul că el,
întâi de toate, ia naştere în anumite condiţii politice,
în cadrul unui anumit sistem politic şi urmăreşte rea-
lizarea scopurilor şi intereselor politice proiectate.
Terorismul, ca fenomen, proces şi sistem social5 şi po-
litic, apare şi se realizează întotdeauna într-o anumită
societate, într-un anumit spaţiu, teritoriu. Important
de menţionat este faptul că terorismul nu constă doar
în uzul de violenţă şi de forţă, în constrângere, teroa-
re, terorizare – acestea fiind doar componentele lui
esenţiale, prin care îl recunoaştem.
În temeiul afirmaţiilor făcute mai sus, putem con-
chide că terorismul este un fenomen eminamente
politic: „El întotdeauna prinde viaţă o dată cu intenţi-
ile politice şi fiinţează, întotdeauna, pe tărâmul
politicii”6. Dacă motivarea politică lipseşte, respectiv
scopul politic, nu se poate vorbi de terorism. De ase-
menea, un fapt important este şi acela că, întotdeau-
na, consecinţele terorismului au un caracter politic.
Cel mai des actorii terorismului sunt grupările şi orga-
nizaţiile. Totuşi, organizator, ba chiar şi executant al
unui act terorist, este posibil să fie şi-o instituţie de
stat. Un individ, de asemenea, poate fi actor al tero-
rismului, însă astfel de cazuri sunt, într-adevăr, puţine
la număr. Aceasta se explică prin faptul că indivizii să-
vârşesc un act de terorism fără argumente suficiente,
ceea ce dă prioritate grupării sau organizaţiei. Jurgen
Habermas relevă în studiul său că terorismul „se deo-
sebeşte de un incident particular prin interesul pu-
blic pe care îl merită, pretinzând un alt mod de anali-
ză decât asasinatul săvârşit din gelozie”7. Multiple
forme de violenţă politică, fie ele complexe sau sim-
ple, intră în componenţa terorismului sau îl traversea-
ză în măsură mai mare ori mai mică. Acest fapt duce,
adesea, la confundarea noţiunilor, creând impresia că
narea consideră că o educație superioară, accesul la condiții
decente de viață și respectarea demnității omului sunt
cele mai bune instrumente pentru diminuarea sprijinului
care se acordă terorisului în unele țării.”
5
Potrivit multor definiții, fenomenul social este noțiunea
care indică orice realitate a societății, care se observă și se
manifestă într-un anumit mod în societatea umană, fie di-
rect, fie indirect și prin care se realizează societatea însăși.
6
Simeunović Dragan, Terorizam (Terorismul), Facultatea
de Drept, Belgrad, 2009, pag. 66.
7
Habermas Jurgen, „Fundamentalisam and Terror: A Di-
aloque with Jurgen Habermas”. In Philosophy in a Time of
Terror: Dialoques with Jurgen Habermas and Jacques Deri-
da, ed. G. Borradori, 25, Chicago University of Chicago
Press, 2003, pag. 34.
este vorba despre acelaşi fenomen. Incompetenţa unui
mare număr de autori rezultă din confudarea terme-
nilor: terorism, terorizare şi teroare, apoi a terorismu-
lui cu guerila şi a terorismului cu extremismul.
Cauzele inexistenţei, pe scara generală, a defini-
ţiei terorismului
În urma atacurilor teroriste întreprinse la New York
şi Washington, în 11 septembrie 2001, terorismul a de-
venit cel mai atrăgător fenomen pentru cercetătorii
fenomenelor social-politice. O mare problemă în ceea
ce priveşte găsirea unei definiţii, larg acceptate, a te-
rorismului, o reprezintă incompetenţa şi necunoaşte-
rea metodologiei de cercetare a fenomenelor sociale:
„Raportul ştiinţei şi politicii, pentru binele social ge-
neral, ar fi trebuit să fie unul echitabil, însă, din păca-
te, acesta a fost, întotdeauna, un raport în care a do-
minat politica în detrimentul ştiinţei”8. Cauza tergi-
versării definirii terorismului se explică prin faptul că
unele state nici nu doresc definirea lui. Statele care o
doresc nu sunt motivate de altruism, ci de ideea ca
definiţia terorismului să reflecte concepţia lor depre
acest fenomen.
Vom mai da câteva îndrumări necesare pentru ca
această definiţie să fie completă şi acceptabilă din
punct de vedere ştiinţific. Definiţia ştiinţifică şi defini-
ţia guvernamentală a terorismului trebuie să fie un
întreg, în acest sens fiind necesară includerea tuturor
determinantelor esenţiale ale terorismului, ca fenomen
specific, de ansamblu, alături de un mare număr de
elemente definitorii. Trebuie să distingem caracteris-
ticile esenţiale ale terorismului de cele neesenţiale,
pentru ca definiţia să nu fie nici prea amplă, nici prea
scurtă. În cazul din urmă, ar părea prea superficială.
Cea mai cuprinzătoare şi cea mai precisă definiţie a
terorismului a fost dată, probabil, în a doua jumătate a
anilor `80 ai secolului XX şi, până acum, în pofida am-
plorii ei, pe atunci nedorite, a rezistat cu succes timpu-
lui. Ea sună în felul următor: „Terorismul modern, ca
fenomen politic multidimensional, reprezintă o formă
complexă a violenţei politice organizate în grup şi mai
rar individuale sau instituţionalizate, fiind marcată nu
numai de metode fizice şi psihologice violent– înspăi-
mântatoare, ci şi de metode tehnologice sofisticate,
proprii luptei politice, prin care se încearcă, în mod sis-
tematic, realizarea „ţelurilor mari”. Se derulează în peri-
8
Simeunović Dragan, Terorizam (Terorismul), Facultatea
de Drept, Belgrad, 2009, pag. 14. traducerea în: Securitatea, nr 4/88, Belgrad, pag. 419-420.
odele de criză economică şi politică, rar şi în condiţiile
de stabilitate economică şi politică ale unei societăţi, în
mod spectaculos şi morbid, nepotrivit condiţiilor date,
în primul rând situaţiei sociale şi posibilităţilor istorice
ale acelora care recurg la el ca strategie politică”9.
Documente juridice internaţionale care sancţio-
nează terorismul
În perioada anilor `70 şi `80 ai secolului XX, multe
state au procedat la planificarea şi aplicarea unei stra-
tegii speciale, în scopul combaterii, cât mai eficiente,
a terorismului. Această strategie consta în combina-
rea mijloacelor poliţieneşti şi legislative adecvate, pe
plan intern şi internaţional. Mijloacele poliţieneşti se
rezumă la diferite măsuri organizatorice, la nivel naţi-
onal, care îmbunătăţesc condiţiile tehnice şi de cadre,
asigurând, totodată, specializarea şi coordonarea lor
în lupta împotriva terorismului. Astfel, de exemplu, la
Biroul de Criminalistică al R. F. Germania există, din
anul 1975, o secţie specială – Secţia TE, care se ocupă,
în exclusivitate, de terorism, măsuri similare fiind lua-
te şi în Olanda, precum şi în multe alte ţări10. O impor-
tanţă deosebită se acordă formării şi instruirii echipe-
lor antiteroriste specializate, în cadrul formaţiunilor
poliţieneşti si militare, cum sunt, de pildă, NOCS în
Italia, RAID în Franţa, GSG-9 în R. F. Germania, ESI-Di-
ana în Belgia, SAIKA în Egipt ş.a.m.d. Unele ţări au for-
mat servicii speciale de securitate pentru combate-
rea extremismului şi a terorismului intern. Există di-
verse convenţii internaţionale care se ocupă de sanc-
ţionarea terorismului, evidenţiindu-se ca deosebit de
importantă Rezoluţia Adunării Generale a ONU pri-
vind terorismul la finele anului 1985 (40/61). În docu-
ment se exprimă îngrijorarea în legatură cu formele
pe care le ia terorismul şi care au o influenţă tot mai
distructivă asupra securităţii şi a relaţiilor internaţio-
nale, fiind puse sub semnul întrebări integritatea teri-
torială şi securitatea de stat.
Noţiunea de securitate
Securitatea însoţeşte regnul uman de la începu-
turi, luând naştere prin materializarea emoţiilor şi a
9
Simeunović Dragan, Teorija politike (Teoria politicii), Col.
Știința și societatea, Belgrad, 2002, pag. 159.
10
Barbot I. et al: La lutte contre le terrorisme en France: de nou-
velles orientations, Revue internationale de police criminelle,
131
 pornirilor omului pentru prezervare (instict, teamă,
mecanism biologic de supravieţuire a organismului)11.
Emile Durkheim considera că societatea a luat naşte-
re pa baza a două feluri de factori – ca necesitate de a
lupta împotriva pericolelor externe şi ca produs al ne-
cesităţii fireşti de asociere. Durkheim susţine această
atitudine şi în enunţul „când se asociază indivizi cu
necesităţi comune, ei nu o fac numai pentru a-şi apă-
ra interesele, ci şi pentru a nu se simţi pierduţi în an-
turajul adversarilor, apoi pentru a avea satisfacţia co-
municării spirituale şi a face acelaşi lucru într-un nu-
măr cât mai mare, cu alte cuvinte, pentru a duce îm-
preună o viaţă morală identică”12. Putem conchide că
pe tot cursul dezvoltării comunităţii umane, necesita-
tea primordială a omului a fost legată de existenţa lui
biologică şi de securitatea individuală şi de grup. Dez-
voltrea relaţiilor interumane în ansamblu denotă că
toate conflictele declanşate între indivizi, grupări şi
state au avut la bază interese opuse.
Securitatea este una dintre necesităţile esenţiale ale
omului, garanţie incontestabilă a existenţei, progresu-
lui şi bunăstării, a siguranţei şi posibilităţilor economice,
a umanităţii şi ordinii, a vieţii libere fără temeri sau gre-
utăţi, ea fiind un bun universal la care toţi avem dreptul.
Securitatea este unul dintre cele „mai încăpăţânate şi
durabile visuri ale epoci moderne, întrucât nu este un
fenomen stabil, ea întemeindu-se pe nesiguranţă şi pe
suferinţă”13. Securitatea l-a preocupat pe fiecare om,
reprezentând o funcţie importantă în orice îndeletnici-
re a acestuia. Omul, conştient de faptul că numai asoci-
at cu alţi oameni poate înfrunta cu succes pericolele
ce-i ameninţă existenţa şi demnitatea, a creat comuni-
tăţi sociale, iar prin perfecţionarea lor continuă - şi pe
cea mai „desăvârşită” comunitate – statul. Cu timpul a
observat că statul poate reprezenta şi pericol pentru
securitatea lui, astfel că a depus eforturi pentru a-i limi-
ta samavolnicia. Prin angajarea generală a umanităţii,
îndeosebi a comunităţilor teritoriale (statelor) s-a stabi-
lit un sistem colectiv de securitate care influenţează, cu
succes variabil, atât securitatea naţională, cât şi securi-
tatea cetăţenilor în graniţele unui stat.
11
Dillon Myles, Politics of Security – Towards a Political phi-
losophy of Continental Thought, Routledge, London-New
York, 1996, pag.17, Anžić Andrej, Varnostni sistem Repub-
like Slovenije, Časopisni zavod,Uradni list Republike Slo-
venije, Ljubljana, pag. 32.
12
Durkem Emil, O podeli društvenog rada, Prosveta, Bel-
grad, 1972, pag. 62-64.
13
Burke Anthony, Aporias of Security, Alterntives: Global,
132 Local, Political, Vol.27, No. 1, 2002, pag. 1.
Barry Buzan menţionează câteva cauze ale inexis-
tenţei unei definiţii valide a noţiunii securitate: însăşi
complexitatea fenomenului securităţii abate cercetă-
torii de la o abordare completă, ei îndreptându-şi aten-
ţia mai degrabă asupra dimensiunilor palpabile al
acestui fenomen (armată, poliţie etc.); dupa cel de-al
doilea război mondial, noţiunea şi conceptul securi-
tăţii au fost reduse la conceptul puterii; divergenţele
între şcolile realistă şi idealistă la elaborarea concep-
telor puterii şi păcii iau locul colaborării la formularea
conceptului securităţii (mai ales in anii ‘80 ai secolului
XX, când au fost intensificate procesele internaţiona-
lizarii şi ale globalizării); natura studiilor strategice,
care pun în evidenţă interdependenţa aceste discipli-
ne ştiinţifice şi ale politicii de stat, reducând, în acest
mod, obiectul cercetărilor la formele militare ale se-
curităţii; puterea politică şi simbolică a conceptelor
privind securitatea naţională pentru elita politică; de-
finirea neclară şi lipsită de precizie a securităţii naţio-
nale înlesneşte elitelor politice şi militare modelarea
strategiei în aşa fel încât să-şi consolideze puterea,
atât în stat, cât şi în societate14.
Conceptele securităţii sunt construcţii teoretice şi
practice de protecţie şi promovare a intereselor şi va-
lorilor vitale ale anumitor categorii de obiective de
referinţă ale securităţii. Având în vedere faptul că se-
curitatea este o categorie dinamică, se schimbă şi pri-
virile conceptuale asupra obiectivelor şi valorilor pe
care ea ar trebuie să le protejeze. Locul central în se-
curitatea ce poartă amprenta războiului rece (centris-
tă de stat) îl ocupă: teoria şi graniţele de stat, securi-
tatea externă a statului, factorul militar al securităţii,
factorul uman, relaţia Est–Vest, disponibilitatea statu-
lui pentru acţiune şi rolul, deosebit de important, al
statului în domeniul securităţii. Locul central în secu-
ritatea de după războiul rece îl ocupă: indivizii şi co-
munităţile, securitatea internă a statului şi securitatea
transnaţională, factor multinaţional al securităţii, fac-
torii naturali şi sociali, securitatea globală, rolul pre-
ventiv şi de revigorare al statului, alături de unii fac-
tori ai securităţii care apar în afara structurilor de
stat15. Distingem cauze duble ale conturării lor teore-
14
Buzan Barry, People, State & Fear: An Agenda for Interna-
tional Security Studies in the Post-Cold War Era (second edi-
tion), London: Pearsons Longman, 1991, pag. 7-12.
15
Law David, „Securitatea umană și reforma sectorului
securității zece ani mai târziu, Securitatea umană”, nr. 2,
Belgrad 2004, pag. 96; Baldwin D.A. The concept of Secu-
rity, „Review on international studies”, nr. 23, British Inter-
national Studies Association, 1997, pag. 5-26.
tice – conceptele securităţii au luat naştere în baza
practicii relevante de securitate, întâi de toate, în sco-
pul avansării ei, respectiv al înlăturării numeroaselor
neajunsuri în definirea noţiunii securitate. Concepte-
le securităţii sunt considerate a fi produse ale teoriei
şi practicii securităţii, însă şi mijloace ale acesteia, şi
valoare, în primul rând ideatică – inovatoare şi instru-
mentală. Conceptul securităţii îl putem înţelege ca
proiect general atotcuprinzător, ca opinie sau idee
privind sistemul securităţii, respectiv ca idee alcătuită
prin combinarea tuturor caracteristicilor ale segmen-
telor sistemului de securitate.
Există un consens între jurişti asupra ideii securităţii,
în care conceptul securităţii include libertatea în raport
cu „ameninţările împotriva valorilor stabilite”16. În ca-
zul lor, cele mai semnificative discuţii în contradicto-
riu le găsim în domeniul articulării a ceea ce are locul
central în cercetare – ce intră în obiectul de referinţă
al securităţii: securitatea individuală, naţională sau
internaţională. Statul are securitate numai atunci
când menţine în echilibru ameninţările militare şi ca-
pacităţile militare proprii de a răspunde la ele. Concep-
tele de bază ale securitaţii sunt: conceptul securităţii
naţionale, conceptul securităţii internaţionale (echili-
brul forţelor şi conceptul securităţii colective), securi-
tatea cooperantă, securitatea globală, conceptul se-
curităţii umane şi conceptul securităţii particulare.
Cauzele terorismului în contextul securităţii in-
ternaţionale
Atacul terorist împotriva Statelor Unite ale Ameri-
cii în 2001 a schimbat radical, în întregime, premisele
şi percepţia internaţională a încercărilor, riscurilor şi a
ameninţării privind securitatea. Terorismul, ca feno-
men al violenţei izolate, motivate politic, s-a menţi-
nut pe marginile principalelor probleme de securita-
te. În numai câteva ore, el a devenit problemă mondi-
ală de securitate şi o dilema de prim rang. Dupa 11
septembrie 2001, în sistemul securităţii americane, dar
şi al securităţii globale, se petrec schimbări dramati-
ce. În urma atacurilor de la New York şi Washington
era logică o reacţie energică împotriva terorismului.
Situaţia din acea vreme trebuia să preocupe nu nu-
mai cetăţenii Americii, ci şi întreaga comunitate inter-
naţională. Evenimentele de la 11 septembrie au avut
consecinţe enorme asupra sistemului securităţii glo-
bale şi a relaţiilor internaţionale, în general, întrucât
16
Smith Steve and Baylis John, Globalisation of World Poli-
tics, Oxford University Press, New York, 2001, pag. 255.
Statele Unite ale Americii, pledând pentru propria se-
curitate, au pornit o acţiune mondială de răfuire cu
terorismul. John Gaddis, istoric american, are deplină
dreptate când spunea că „în dimineaţa zilei de 11
septembrie 2001, nu s-au năruit doar cladirile gemene,
ci şi ideile noastre fundamentale asupra securităţii in-
ternaţionale, naţionale şi personale”17. Într-o cuvânta-
re a sa, George Bush a menţionat: „Nu vom ezita să acţi-
onăm şi singuri, dacă este necesar, prin atacuri pre-
ventive împotriva teroriştilor, pentru a ne exercita drep-
tul la autoapărare şi pentru a-i împiedica să pună în
pericol oamenii şi ţara noastră”18.
Bibliografie
1. Avramov, Smilja (2001), Bezbednost u XXI veku, Zbornik rado-
va, SIMVON, Beograd
2. Burke, Anthony (2002), Aporias of Security, Alternatives: Glo-
bal, Local, Political, Vol. 27, No. 1.
3. Buzan, Barry (1991), People, States and Fear, Second Edition,
Harvester Wheasheaf, London.
4. Gedis, Džon (2008), Iznenađenje, bezbednost i iskustvo Ameri-
ke, Klub plus, Beograd.
5. Dillon, Myles (1996), Politics of Security – Towards a Political Phi-
losophy of Continental Thought, Routledge, London-New York.
6. Dimitrijević, Vojin (1973), „Pojam bezbednosti u međunarodnim
odnosima”, Savez udruženja pravnika Jugoslavije, Beograd.
7. Dimitrijević Vojin, Stojanović Radoslav (1996): Međunarodni
odnosi, Službeni list SRJ, Beograd.
8. Dirkem, Emil (1972), O podeli društvenog rada, Prosveta, Beo-
grad.
9. Đorđević, Nenad (1978), Međunarodni terorizam i svetska bez-
bednost, dr disertacija, Beograd.
10. Laqueur, Walter (1987), The Age of Terroisam, Little, Brown,
Boston.
11. Marks – Engels (1979), Pismo, juli 1870 – decembar 1874,
Delo, tom 40, Prosveta, Beograd.
12. Mijalković, Saša (2009), Nacionalna bezbednost, Kriminalis-
tičko-policijska akademija, Beograd.
13. Pečujlić, Miroslav (1976), Uvod u sociološke teorije – Zbornik
radova: Osnovi nauke o društvu, IV izdanje, „Rad” Beograd.
14. Simeunović, Dragan (1989), Političko nasilje, Radnička štam-
pa, Beograd.
15. Simeunović, Dragan (2002), Teorija politike, Nauka i društvo,
Beograd.
16. Simeunović, Dragan (2009), Terorizam, Pravni fakultet, Beograd.
17. Simeunović, Dragan (2009), Uvod u političku teoriju, Institut
za političke studije, Beograd.
18. Simić, Dragan (2002), Nauka o bezbednosti, Službeni list SFRJ,
Fakultet političkih nauka, Beograd.
19. Smith Steve and Baylis John (2001), Globalization of World
Politics, Oxford University Press, New York.
17
Gaddis John, Surpiza, securitatea și experiența Americii,
Club Plus, Belgrad, 2008, pag. 86.
18
Discursul lui George Bush, preluat din: Gaddis John, Sur-
piza, securitatea și experiența Americii, Club Plus, Belgrad,
2008, pag. 93. 133
 20. Stajić, Ljubomir (2006), Osnovi bezbednosti, Draganić, Beo-
grad, šesto izdanje.
21. Stojanović, Radoslav (1966), Politika sile u međunarodnim od-
nosima, JRMP, Beograd.
22. Stojanović, Radoslav (1982), Sila i moć u međunarodnim odno-
sima, Radnička štampa, Beograd.
23. Ševo, Bojan (2009), Terorizam i bezbednost krajem HH i poče-
tkom HHI veka, dr disertacija, Beograd.
Summary
Terrorism as a Threat to International Security
The subject of this paper is terrorism as a threat to
the international security. The goal is to point out the
role of the states and the international community in
Liviu Bordaș
Mircea Eliade și Petru Cârdu. Noi scrisori inedite
Într-un număr anterior al acestei reviste am publi-
cat primele două scrisori ale lui Petru Cârdu către Mir-
cea Eliade, păstrate în arhiva sa din Chicago (Universi-
ty of Chicago Library, Mircea Eliade Papers 72.6, din 30
iulie și 25 august 1980), împreună cu interviul pe care
i l-a luat, la Paris, în 17 septembrie 1984.1 Între timp
am descoperit alte câteva scrisori inedite.2
Primele două (M.E.P. 109.4) se referă chiar la acest
interviu. Ele conțin și interesante informații despre
traducerile poetului din Vârșeț din opera savantului
de la Chicago, unele dintre ele încă inedite. Amândo-
uă au fost grav afectate de focul care a devastat biro-
ul lui Eliade în decembrie 1985, iar textul lor a trebuit
în bună măsură reconstruit. Cea de-a treia (M.E.P.
104.11), o carte poștală ilustrată, îi mulțumește lui Eli-
1
”Ultimele interviuri româneşti ale lui Eliade şi felix culpa”,
Europa, V, nr. 1 (9), 2012, pp. 38-48.
2
Mulțumesc conducerii Special Collections Research
Centre al bibliotecii Universității din Chicago pentru per-
134 misiunea de a cerceta și publica aceste scrisori.
its suppression. It determines the concept of terro-
rism and aims to explane this complex form of politi-
cal violence through different theoretical aproaches,
and also to introduce us with international legal do-
cuments which impose sanctions against terrorism.
The central part of the paper is dedicated to the con-
cept of security and the representation of the basic
security concepts. As a sort of conclusion of thinking
and researching on the topic of terrrorism, the paper
presents in its final stage the causes of terrorism in
the condition of international security.
Key words: terrorsm, security, international secu-
rity, international relations, violence
Traducere din limba sârbă de Virginica Jurjovan
liviubordas@yahoo.com
ade pentru al doilea interviu, din octombrie 1985, pu-
blicat și el în paginile acestei reviste.3
Așa cum scriam și în articolul anterior, corespon­
dența nu e completă. Din câte se pare, însă, celelalte
scrisori nu s-au păstrat în arhiva din Chicago.4
1
Vârșeț, 26 decembrie 1983
Dragă Domnule Eliade,
Mai întâi permiteți-mi să Vă urez ”La mulți ani!”.
Apoi, doresc să vă anunț că am terminat de tradus vo-
lumul de povestiri în sârbocroată,5 precum și piesa în
trei acte Coloana nesfârșită, care urmează să fie pusă
în scenă la Teatrul ”Atelier 212” din Belgrad, condus
3
”Petru Cârdu în dialog cu Mircea Eliade”, ibidem, IV, nr. 2
(8), 2011, pp. 40-42.
4
Ele nu se găsesc nici în fondul de manuscrise de la Paris
donat, în 1996, Institutului de Studii Orientale ”Sergiu Al-
George” din București, împreună cu biblioteca din Char-
les Dullin, nr. 4.
5
În curte la Dionis. A rămas nepublicat.
de celebra Mira Trailović. Piesa va fi publicată și într- ­3
un caiet aparte al revistei belgrădene Delo.6
Vin la D-voastră cu rugămintea de a-mi acorda un [Paris, 8.10.1985]7
interviu pentru revista belgrădeană Delo sau pentru
cotidianul Politika. Având în vedere că în Iugoslavia Monsieur Mircea Eliade
au apărut mai multe cărți de ale D-voastră, m-aș bu- 4 rue Charles Dullin
cura foarte mult dacă ați accepta să vă trimit vreo 75018 Paris 18
zece întrebări în legătură cu viața și opera D-voastră.
Dacă cumva veniți la Paris, sunt dispus să vă fac o vi- Vă îmbrățișează cu drag,
zită. V-aș ruga, totodată, să binevoiți a-mi trimite în Petru Krdu
scris acordul D-voastră în vederea publicării volumu-
lui de povestiri și a piesei despre Brâncuși. 26300 Vršac
În sfârșit, țin să vă comunic că vă păstrez toate re- Janka Halabure, 20
cenziile apărute în presa iugoslavă la cărțile publicate Yougoslavie
în sârbocroată.
În așteptarea răspunsului D-voastră, vă transmit Summary
salutările mele cordiale.
Al D-voastră,
Petru Cârdu Mircea Eliade and Petru Cârdu.
New unpublished letters
2
The article brings to light three unpublished let-
ters (two written by P. Cârdu, one by M. Eliade) in ad-
History of Religions dition to the two letters of P. Cârdu previously pub-
International Journal for comparative history of lished in this journal (no. 9, 2012). They regard the
religions translation of Mircea Eliade’s literary work into Ser-
12 ian. 1984 bian, as well as the two interviews given by him to
Petru Cârdu, which remained his last Romanian inter-
views.
Dragă D-le Cârdu,
Multe mulțumiri pentru scrisoarea din 26 decem-
brie precum și pentru veștile bune pe care mi le-ai
dat. Evident, sunt de perfect acord cu publicarea vo-
lumului de povestiri și a Coloanei în traducere sârbo-
croată. De asemenea accept cu plăcere să răspund în
scris la întrebările pe care le voi primi. M-aș bucura
mult să ne putem întâlni la Paris (4 Place Charles Dul-
lin, 18°) unde voi fi pe la începutul lunii iunie.
Inutil să adaug că lista recenziilor apărute în presa
iugoslavă va interesa pe toți bibliografii mei (dar și pe
mine!...).
Cu cele mai bune sentimente și urări de sănătate
pentru Anul Nou,
Al D-tale sincer,
Mircea Eliade

7
Data poștei. Carte poștală ilustrată cu legenda: ”En sur-
volant Paris… Panorama sur les ponts de la Seine et le
coeur de Paris: les îles Saint-Louis et de la Cité, cette der-
6
A apărut mai târziu: Mirča Elijade, Beskraini stub, Književ- nière dominée par la cathédrale Notre-Dame (1163-
na opština, Vršac, 1996, 74 pp. 1260)” (Editions Guy, Paris, imprimé en Italie). 135
 Ioana-Iulia Olaru
CONSIDERAŢII ASUPRA STICLĂRIEI ANTICHITĂŢII PE TERITORIUL
ROMÂNIEI – DE LA ARTEFACTELE PROFANE LA CELE PALEOCREŞTINE
În ceea ce priveşte artele decorative, romanii au
înţeles şi au aplicat aici, poate la fel de puternic ca în
arhitectură (domeniu în care ei au excelat), lecţiile în-
văţate de la artiştii greci. Însă le-au dus mai departe,
le-au adoptat dar le-au şi adaptat gustului propriu
pentru frumos, gustului unor soldaţi pentru care arta
trebuia să fie în primul rând utilitară. Şi aici ajungem
la a doua caracteristică a acestui domeniu al artelor
decorative oficiale: utilitatea despre care vorbeam se
traduce în acest caz prin interesul acordat lor ca mij-
loace de propagandă politică şi apoi şi religioasă.
Pentru asta trebuia ca artefactele să ajungă în toate
colţurile Imperiului şi, în plus, trebuia ca toate aceste
obiecte să fie luxoase.
După cum vom vedea, şi înainte de cucerire au exis-
tat domenii ale artelor decorative care nu le erau stră-
ine autohtonilor, în Dacia. Se dezvoltase aici o bogată
artă a toreuticii, a podoabelor, a ceramicii (pictate –
un gen aparte). Iar Dobrogea de astăzi se afla înainte
de cucerire sub directa influenţă a cetăţilor greceşti,
aici dezvoltându-se arte decorative în acord cu cele
din Orientul elen. Există aşadar un fond local cu sem-
nificaţii diferite, la care vom face referiri permanente,
pentru a demonstra în primul rând că arta romană nu
apare ex nihilo, dar şi pentru a sprijini ideea continui-
tăţii, chiar dacă mesajul se schimbă.
După cucerirea romană, pe teritoriul ţării noastre
s-au dezvoltat diferite meşteşuguri pentru a satisface
cerinţele mereu în creştere ale populaţiei. În acelaşi
timp, au pătruns şi s-au răspândit puternic şi rapid
produse de origine romană, de cele mai multe ori de
calitate superioară celor autohtone.
Între acestea, STICLĂRIA din Imperiul Roman, având
ca model vasele ceramice sau din metal, este o artă a
căror produse se răspândesc continuu încă din mo-
136
olaruioana2004@yahoo.com
mentul descoperirii procedeului suflării1 sticlei – liber
sau în forme – de către sirieni (în sec. I î.Hr.2). Noua teh-
nică a făcut să se treacă la o producţie de masă a va-
selor din sticlă, devenite articole folosite de toată lu-
mea, avută sau umilă. În plus, noua invenţie produ-
cea variante: cele mai multe vase din sticlă au forme
particulare, aşadar şi pe plan artistic se produc schim-
bări; sticla devine acum transparentă, dar şi colorată,
iar reliefurile ornamentelor sunt fără cusur. Autori ai
căror nume au ajuns până la noi sunt Ennion din Si-
don, cel mai celebru dintre toţi aceşti semnatari (sti-
clari sau proprietari, nu vom şti). Sau Iason, cipriotul
Aristeias, Neikais, Meges3, ori Frontinus – de la care pro-
vin vasele cu o formă deosebită, de butoiaş4. În cazul
tuturor artizanilor, aceştia sau oricare alţii, înalta cali-
tate a produselor lor şi popularitatea numelor acesto-
ra explică probabil prezenţa semnăturii.
Importate din Orient (Siria sau Egipt), vasele din
sticlă se comercializează şi pe teritoriul ţării noastre
încă anterior cuceririi: în general, nu sticlărie scumpă
1
Până atunci vasele fiind obţinute din fragmente de verge-
le sau prin tragerea pastei vitroase pe un nucleu din argilă,
ori prin tăierea vasului din blocul vitros, ori prin turnarea
masei vitroase în forme... Cf. Mihai Gramatopol, Artele mini-
aturale în antichitate, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1991, p. 107
2
În prima jum. a sec. I î.Hr., în regiunea siro-palestiniană,
dar a devenit cea mai întâlnită tehnică de obţinere a sti-
clăriei începând cu jum. sec. I d.Hr. Cf. David Whitehouse,
with Jennifer Price, in Jane Turner (coord.), The Dictionary
of Art, vol. XXVII, New York, Grove’Dictionaries, 1996, p.
73, s.v. Rome, ancient, VIII, 1(iii)(c): GLASS
3
Mihai Gramatopol, Arta romană în România, Bucureşti,
Ed. Meridiane, 2000, p. 114; David Whitehouse, in Jane
Turner (coord.), op. cit., vol. XXVII, p. 77, s.v. Rome, ancient,
VIII, 2(i)(c): GLASS
4
Henry de Morant, Histoires des arts décoratifs, des origine
à nos jours, Paris, „Bibliothèque des Guides Bleus” Librai-
rie Hachette, 1970, p. 230-31
(din cauza condiţiilor dificile de fabricaţie, dar şi din
cauza problemei transportului la distanţe mari al unor
asemenea produse fragile, cu un grad mare de dete-
riorare). În epoca romană, în general existenţa acestei
arte demonstrează exercitarea propagandei în mod
indirect: Imperiul are o anume atracţie şi un anume
prestigiu şi după retragerea aureliană (chiar şi asupra
migratorilor).
S-au găsit în mormintele din Dacia, provenind din
perioada de dinaintea stăpânirii romane, vase siriene,
vase specializate (gutti, lacrimarii), boluri – bolul de la
Zimnicea5, o butelie de la Popeşti, boluri, butelii şi un-
guentarii la Sarmizegetusa6, chiar vase mille fiori (în
general puţine), cum ar fi un fragmentar castron cu pi-
cior descoperit la Piatra Craivii (jud. Alba), de sec. I
d.Hr. (analogii cu vasul din Morgantina, Italia, sau cu
cel de la Avenches)7; sau un fragment de cupă poli-
cromă mille fiori8 de la Tinosu (jud. Prahova). De ase-
menea, s-au găsit şi vase în necropolele elenistice de
la Tomis – Constanța, unde se pare că a funcţionat
chiar un atelier local de sticlărie, dat fiind descoperiri-
le de aici, precum şi din vecinătate (Callatis – Manga-
lia). De altfel, şi în zonele apropiate de noi s-au des-
chis asemenea ateliere locale de suflare a sticlei: la
Odessos (Varna) s-a descoperit un atelier de suflare a
sticlei, ca şi la Kepoi sau Panticapaeum (în sudul fostei
Uniuni Sovietice)9. În această din urmă localitate au
fost găsite în necropolă vase de sticlă de înaltă reali-
zare artistică, semnate de maeştri sirieni din sec. I î.Hr.
– I d.Hr. (desigur, şi aici, multe dintre vasele descope-
rite sunt importate). Chiar nesemnate, multe flacoane
descoperite şi păstrate în muzee sau în colecţii ale
particularilor în Siria, Cipru, Tel Aviv, Viena, Anglia,
România – colecţia Severeanu conţine cel mai vechi
recipient din sticlă suflată în formă din ţara noastră –
sunt atribuite lui Ennion10. Extracarpatic, la Poiana
(jud. Galaţi), Răcătău (jud. Bacău), Bâtca Doamnei
(jud. Neamţ), au fost descoperite în mormintele daci-
5
Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană,
București, Ed. Sport-Turism, 1982, p. 149
6
Idem, Arta romană în România, p. 142
7
Cristinel Plantos, Two Greek-Roman Glass Vessels in the
Dacian Fortress from Piatra Craivii, in Apulum, XLIII/1, Alba
Iulia, 2006, p. 148
8
Costisitoarea sticlă „mozaicată”, cu vârtejurile ei de „flori”
în culori strălucitoare, decorată cu benzi colorate din sticlă,
în culori contrastante pe fondul monocrom, aplicate la
cald, motivele folosite fiind şerpuitoare sau în valuri.
9
Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, p. 150
10
Ibidem, p. 151-153, pentru mai multe detalii
ce vase de sticlă – boluri, pahare, cupe, farfurii mille
fiori – de exemplu, paharul de sec. I d.Hr. de la Răcă-
tău, cu „pereţi buclaţi” (cu protuberanţe în formă de
lacrimă) sau un fragment de alabastron cu dungi al-
bastre şi cărămizii (Bâtca Doamnei) (analogii: Olbia,
Panticapaeum)11. După cucerirea romană, în spațiul
locuit de dacii liberi, imediat după cucerire importuri-
le s-au diminuat, abia spre sf. sec. al II-lea d.Hr.-înc. sec.
al III-lea d.Hr., relașiile s-au reluat, mărfurile romane,
inclusiv sticlăria, pătrunzând din nou în aceste zone12.
După cucerire, apar şi în Dacia Traiană ateliere lo-
cale la Apulum (Alba Iulia)13, Dierna – Orșova (jud.
Mehedinți) (aici se producea sticlă colorată, „rubin de
cupru”14), Tibiscum – Jupa (jud. Caraș-Severin) (cel de
aici a funcţionat până în sec. al IV-lea d.Hr.15), Ulpia
Traiana16, Porolissum – Moigrad (jud. Sălaj)17 – care pro-
duceau sticlărie de nivel mediu, cu similitudini în pro-
dusele italice (Aquileia), dar comerţul cu sticlărie im-
portată continuă şi aici, ca şi în Dobrogea. În provin-
cia Dacia, sticlăria, importată din Orient sau din
Scythia Minor, e verzuie, cu sclipiri de metal, şi se des-
face în mici pojghiţe în contact îndelungat cu soare-
le18. În afara produselor din est (Dacia, ca şi alte pro-
11
Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi roma-
nitatea pe teritoriul Moldovei, secolele II î.e.n. – III e.n., Iaşi,
Ed. Junimea, 1981, p. 68
12
Ion Ioniță, Vase de sticlă romane la dacii liberi (secolele
II-III d.Hr.), in Arheologia Moldovei, XXIII-XXIV, Academia
Română – Filiala Iași, Institutul de Arheologie – Iași, Ed.
Academiei Române, București, 2003, p. 233
13
Cloşca L. Băluţă, Consideraţii referitoare la răspândirea şi
producerea sticlei în Dacia Superior, in Apulum, XVII, Alba
Iulia, 1979, p. 199
14
Eugen Stoicovici, Atelier de sticlă rubin la Dierna (Orşova),
in Acta Musei Napocensis, XV, Cluj-Napoca, 1978, p. 245
15
Mihai Bărbulescu, I. De la începuturile civilizației la sinte-
za românească, in Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României, Bucureşti, Ed. Corint, 2007, p. 81
16
Dorin Alicu, Sorin Cocis, Small finds from Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, National History Museum of Transylvania,
1994, p. 71
17
Dumitru Gheorghe Tamba, Porolissum. Aşezarea civilă
(vicus militaris) a castrului mare. Observaţii în legătură cu
aşezările civile ale castrelor de trupe auxiliare din Dacia Po-
rolissensis, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2008, p. 52
18
În Imperiu, în sec. al II-lea – al III-lea d.Hr. comună rămâne
în continuare sticlăria verzuie, în starea ei naturală (nede-
colorată). Dar începe să fie preferată, de către cei înstăriţi,
sticla incoloră, ca reacţie contrară modei sticlăriei policro-
me de lux (deşi vase multicolore se realizau şi în serie, mai
ieftine, pentru a fi accesibile oamenilor obişnuiţi). Cf. D. Tu- 137
 vincii europene, va rămâne sub influenţa sticlăriei
orientale până în sec. al IV-lea d.Hr.19), ajung în Dacia
şi produse ale atelierelor vestice, din Gallia de nord-vest
sau din regiunea Rinului, produse care imită ceramica
(pahare-butoiaş caracteristice sec. al II-lea şi al III-lea
d.Hr., dar şi sec. I d.Hr.) sau toreutica (căni bitronconi-
ce cu o singură toartă şi cu buza mult ieşită în afară)20.
În perioada romană şi romană târzie, în general
paharele sunt foarte răspândite, începând cu sec. al
III-lea d.Hr.21: de diferite tipuri, din sticlă verde sau fu-
murie cu aplicaţii, ori din sticlă tăiată. Pahare conice
cu fundul rotunjit, uneori ornamentate cu alveole fa-
ţetate, au fost găsite la Bologa (jud. Cluj), Gornea (jud.
Caraş-Severin), cele cu gura mai largă şi cu corpul
acoperit de alveole faţetate, la Şeitia22. Butelii din sti-
clă (cu corp cilindric sau paralelipipedic) au fost găsi-
te la Apulum, ca şi flacoane (recipiente cu gât înalt şi
îngust) şi lacrimarii (vase funerare sferice sau conice,
cu gât lung, care dispar începând cu răspândirea creş-
tinismului). Un exemplu târziu este cel în formă de
peşte de la Histria – Istria (jud. Constanța)23 (lacrimarii
au fost găsite şi la Drobeta sau la Feldioara, jud. Bra-
şov, il.124). Câteva vase din sticlă s-au găsit la Romula,
în sarcofage comune ca formă şi tehnică cu cele întâl-
nite în restul Imperiului25. Oricum, din perioada ro-
mană, în Dacia sudică nu s-au găsit foarte multe urme
de sticlărie. La Ulpia Traiana, unde se pare că funcţio-
na un atelier autohton, au fost găsite vase care pot fi
datate încă de la sf. sec. al II-lea d.Hr. (calitatea nu jus-
tifică importul). Cele provenite de la Mausoleul Aureli-
ilor, şase vase, unguentarii şi balsamarii, două ampla-
sate la capul decedatei, patru, la picioarele acesteia,
sunt datate cu siguranţă ca aprţinând mijl. sec. al II-
lea d.Hr.26. În sec. al V-lea d.Hr. s-au găsit pahare coni-
ce probabil aduse la noi din lumea romană de migra-
tori: un pahar din sticlă tăiată faţetat, cu decor cu ove
pe 3 registre, cu garnitură din foaie dublă din aur pe
dor, Oltenia Romană, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1957,
p. 113; Mihai Gramatopol, Arta romană în România, p. 116
19
Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană,
p. 153
20
Idem, Arta romană în România, p. 143
21
R. F. in Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu, Lucian Roşu (co-
ord.), Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Bucu-
reşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 256, s.v. pahar
22
Mihai Gramatopol, Arta romană în România, p. 146
23
Radu Florescu, Daco-romanii, Bucureşti, Ed. Meridiane,
1980, p. 166
24
Toate imaginile din acest text sunt FOTO AUTOR
25
D. Tudor, Romula, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1968, p. 21
138 26
Dorin Alicu, Sorin Cocis, op. cit., p. 71
buză, prinsă cu nituri de sticlă, marcând locul pe unde
se bea, aparţine tezaurului Apahida II (sec. al IV-lea –
al V-lea d.Hr.)27. Un pahar cu decor de fire aplicate
aparţine mormântului de înhumaţie germanic din
sec. al V-lea d.Hr. de la Ghenci (jud. Satu Mare)28. Un
frumos pahar conic de la Mogoşani (cultura Sântana
de Mureş-Cerneahov) are decor cu pastile de cobalt29,
dar vase aparţinând acestei culturi s-au găsit şi la Târg-
şoru Vechi (jud. Prahova): un bol ornamentat cu ove
şlefuite, un pahar tronconic cu motive hexagonale
adâncite30. Un vas pentru care nu s-au găsit analogii
este cana prismatică fragmentară, din pastă verzuie,
din castrul roman de la Bologa (jud. Cluj): și anume
scena turnată de pe fundul vasului care reprezintă pro-
babil un pugilat cu două personaje descrise în amănunt
(dar lipsește echipamentul specific). Datarea aparține
probabil perioadei dintre înc. de sec. III d.Hr. și cca
275 d.Hr. (când se încheie viața castrului)31. Şi după
retragerea aureliană sticla a continuat să circule, chiar
ateliere locale (Tibiscum) şi-au continuat activitatea.
Vasele descoperite în această perioadă la Sucidava –
Celei (jud. Olt), de sec. IV – VI d.Hr., stau mărturie a celor
trei forme mai comune în Dacia Sudică: pahar cu pi-
cior, cu două tortiţe lângă gura răsfrântă, pe corp cu
aplicaţii de sticlă diferit colorată; pahar cilindric, cu
picior scurt şi cu perle de sticlă verzuie aplicată; iar
pentru perioada antică târzie, cupe cu fund larg32.
Il.1 Lacrimarii, Feldioara (jud. Braşov)
27
Radu Florescu, op. cit., p. 210; Mihai Gramatopol, Arta
romană în România, p. 146
28
R. F. in Radu Florescu et al. (coord.), op. cit., p. 166, s.v. Ghenci
29
Radu Florescu, op. cit., p. 199
30
Ibidem, p. 200
31
Nicolae Gudea, Despre un vas de sticlă din castrul roman
de la Bologa, in in Acta Musei Napocensis, XXI, Cluj-Napo-
ca, 1984, p. 532
32
D. Tudor, Oltenia Romană, p. 113-114
 În Dobrogea, comerţul cu sticlărie a căpătat am- portat din Siria, aparţinând sec. I d.Hr.39; tot sub forma
ploare începând cu sec. al II-lea şi al III-lea d.Hr.33. Vase unui cap feminin este şi un flacon din pastă albă, cu
au fost găsite în necropolele de la Histria (il.2), Tomis, gâtul lung de la Tomis; un alt flacon de factură orien-
Callatis, Aegyssus – Tulcea, Noviodunum – Isaccea tală este suflat în forma a două capete feminine ado-
(jud. Tulcea): lacrimarii, butelii, vase păstrate uneori sate, în pastă brună, cu o datare nu foarte sigură (sec.
integral, ca vasele de la Callatis de sec. IV d.Hr. (il.3) al II-lea – al V-lea d.Hr.)40. Tot de la Tomis provine un
sau flacoanele şi unguentariul de la Neptun, sau ca unicat: un pahar din a doua jum. a sec. I d.Hr., de im-
vasele descoperite la Niculiţel, flaconul oriental de port din Asia Mică, suflat în tipar pe care sunt înfăţişa-
sec. II-III d.Hr. de la Tomis (cu decor sub forma unor te, în relief, figuri mitologice amplasate în patru regis-
fire aplicate înfăşurat în jurul gâtului)34 sau fragmen- tre (identificate cu Hermes cu caduceul şi broasca
tar, ca fragmentul de cupă din acelaşi secol de la Di- ţestoasă, Iarna, Heracles, Hymen); identităţi ale paha-
nogetia, cu litere dintr-o inscripţie în limba greacă, rului s-au găsit cu cel descoperit într-un mormânt la
constituind o formulă de urare35. De altfel, inscripţii Cyzic (Turcia)41. Tot sticlărie de lux este şi sticluţa vio-
cu urări legate de scopul vasului împodobeau peste letă, polifaţetată, de la Tomis, de 7,6cm înălţime, cu
tot sticlăria Imperiului. De asemenea, s-au găsit cupe câte două cercuri concentrice ornamentând feţele
cu picior, din perioada antic-târzie la Capidava (jud. frontală şi dorsală şi cu o tortiţă albastră pe gât42.
Constanța), Histria, Tomis. Tot de acum, un unicum îl
constituie două căni descoperite în mormintele de la
Beroe: de 22cm înălţime, cu toartă lată cu trei nervuri
groase, având un medalion cu cap de Medusă, în for-
ma ei stilizată târzie36. Tot de la Beroe provine şi paha-
rul decorat cu pastile ovale colorate, specific artei
migratorilor, dar piesa este funerară, ritualul fiind în-
tâlnit în cultura Sântana de Mureş-Cerneahov37. În
basilica episcopală de la Histria, într-un adevărat te-
zaur de sticlărie aparţinând Antichităţii Târzii s-au
descoperit boluri simple sau cu tortiţe, flacoane (unul
cu corp globular şi cu gât foarte înalt, atribut specific
sec. al VI-lea – al VII-lea d.Hr. – similitudini cu flacoane
de la Alexandria şi de la Gerasa) – probabil produse
ale atelierului de la Tomis (la Histria nu s-a descoperit Il.2 Vase de sticlă, Histria
până acum atelier de sticlărie)38. De asemenea, s-a gă-
sit în Dobrogea şi puţină sticlărie artistică: câteva
vase figurative, plastice, cu capete umane suflate în
forme bivalvulare. Dintr-un mormânt din Neptun
provine un mic pahar din sticlă verde suflat sub for-
ma unui cap feminin cu trăsături orientale, cu pomeţi
înalţi şi gură plină, cu coafura redată cu acurateţe, im-

33
Mihai Gramatopol, Arta romană în România, p. 144
34
Radu Florescu, op. cit., ed. cit. p. 149 Il.3 Vas de sticlă, Callatis
35
Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bu-
cureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968, p. 495; 39
Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană,
36
Mihai Gramatopol, Arta romană în România, p. 146 p. 150
37
Radu Florescu, op. cit., p. 171 40
Idem, Arta romană în România, p. 145
38
Constantin Băjenaru, Adela Bâltâc, Depozitul de candele 41
Constantin Chera, Reprezentări mitologice în inventarele
din sticlă descoperit la bazilica episcopală de la Histria, in funerare din Tomis (sec. I-IV d.Chr.), in Pontica, XXX,
Pontica, XXXII-XXXIV, Constanţa, 2000-2001, p. 483-484; Constanţa, 1997, p. 229-231
vezi și Constantin Băjenaru, Adela Bâltâc, Histria – bazilica 42
V. Lungu, C. Chera, Importuri de vase de sticlă suflate în
episcopală. Catalogul descoperirilor de sticlă (1984-2000), in tipar descoperite în necropola Tomisului, in Pontica, XXXV,
Po, XXXIX, Constanţa, 2006, p. 219-235 Constanţa, 1992, p. 276 139
 În ceea ce priveşte sticlăria locală: de menţionat
din atelierul de la Tomis sunt două boluri semisferice
de sec. I d.Hr., din sticlă turnată, groasă, albastră, cu
decoraţii în relief, sub formă de „coaste”: la unul din-
tre ele, acestea (coastele) pleacă radial dinspre fund
spre buza vasului, îngroşându-se progresiv; la celă-
lalt, liniile ornamentale sunt orizontale, realizate din
vopsea albă ce umple inciziile43.
Din sec. al IV-lea şi al V-lea d.Hr., în Imperiul Roman
vasele din sticlă primesc simboluri creştine – cruci, Il.4 Candele cu fundul tubular, Histria
ramuri de palmier, ciorchini, delfini. Apar obiecte de
cult din sticlă, vase tipice artei creştine timpurii – li-
turgice sau folosite drept cadouri de nuntă ori la în-
mormântare. Din păcate, asemenea piese pe terito-
riul ţării noastre nu au ajuns până la noi.
În schimb, a ajuns până la noi din această perioadă
de început de creştinism un tip special de sticlărie:
candelele. Asemenea piese s-au păstrat în tezaurul
de sticlărie găsit în basilica episcopală de la Histria. Il.5 Candele sub formă de cupă, Histria
Incolore sau gălbui, verzui, albastre, maronii – cande-
lele au diferite forme. Cele cu fund tubular (il.4) se
fixau în polycandela (candelabre din metal suspenda- Oricum, foarte fragilă fiind, toată sticlăria antică şi
te cu lanţuri); au corpul în formă de bol, cu buza ro- antic-târzie de pe teritoriul celor două provincii s-a
tunjită sau întoarsă, ajungând până la 12,5cm înălţi- păstrat într-o cantitate mai mică decât alte artefacte,
me. Tipul cu fundul rotund a fost găsit şi la Ulmetum mai rezistente, dar ea reflectă, ca de altfel şi alte piese
– Pantelimonul de Sus (jud. Constanța), Tropaeum de artă decorativă, adoptarea şi răspândirea pe teri-
Traiani (jud. Constanța), Libida – Slava Rusă (jud. Tul- toriul ţării noastre a unei ramuri a artei existente în
cea), dar şi în Siria, Palestina, Asia Mică, Cipru, Africa Imperiu, a căror produse erau desigur destinate unor
de Nord, Italia, sudul Franţei, Dalmatia, Serbia, Bulga- elite, romane sau chiar locale. Aceste artefacte au
ria, Orientul Islamic. Tipul cu fund concav este o vari- constituit și ele căi de penetraţie a ideologiei imperi-
antă locală străină, fiind descoperit doar la San Vicen- ale, însăși prezența lor fiind o dovadă a existenței pe
zo al Volturno şi la Novae, Bulgaria. Candelele sub teritoriul României a modului de viață roman, pre-
formă de cupe cu picior şi tortiţe sub buză (il.5) sunt cum şi a noii religii, creștinismul. Astfel încât și sticlă-
o variantă a cupelor cu picior cu talpă („wine-glas- ria din provinciile de pe teritoriul României, ca și cele
ses”); au formă de clopot sau de U. S-au găsit aseme- din alte provincii, a ținut pasul cu transformările prin
nea exemplare în aceleaşi zone ale Imperiului aminti- care trecea arta imperială romană.
te mai sus. În vestul şi centrul Europei ele se găsesc, în
Antichitatea Târzie, doar în mediul barbar, iar la noi, la Bibliografie
Sucidava – Celei (jud. Olt) şi mai ales în Dobrogea, la
Ulmetum, Tomis, Tropaeum Traiani, Capidava şi Libi- 1. alicu, Dorin, Cocis, Sorin, Small finds from Ulpia Traiana Sar-
mizegetusa, National History Museum of Transylvania, 1994
da. Acest tip de candelă era suspendat la fel, cu ajuto- 2. Băjenaru, Constantin, Bâltâc, Adela, Depozitul de candele din
rul unor agăţători, care aveau ca element de legătură sticlă descoperit la bazilica episcopală de la Histria, in Pontica,
o cruce din bronz44. XXXII-XXXIV, Constanţa, 2000-2001, p. 469-513
3. Băjenaru, Constantin, Bâltâc, Adela, Histria – bazilica episco-
pală. Catalogul descoperirilor de sticlă (1984-2000), in Po,
43
Mihai Gramatopol, Arta romană în România, p. 145 XXXIX, Constanţa, 2006, p. 219-247
44
Pentru mai multe amănunte, vezi Constantin Băjenaru, 4. Băluţă, Cloşca L., Consideraţii referitoare la răspândirea şi pro-
ducerea sticlei în Dacia Superior, in Apulum, XVII, Alba Iulia,
Adela Bâltâc, Depozitul de candele…, in Pontica, XXXII-
1979, p. 195-200
XXXIV, Constanţa, 2000-2001, p. 469-479; vezi şi Constan-
tin Băjenaru, Adela Bâltâc, Histria – bazilica episcopală…,
140 in Pontica, XXXIX, Constanţa, 2006, p. 219-235
5. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papa-
costea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Bucureşti,
Ed. Corint, 2007
6. Chera, Constantin, Reprezentări mitologice în inventarele fu-
nerare din Tomis (sec. I-IV d.Chr.), in Pontica, XXX, Constanţa,
1997, p. 217-236
7. Florescu, Radu, Daco-romanii, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1980
8. Florescu, Radu, Daicoviciu, Hadrian, Roşu, Lucian (coord.),
Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
9. Gramatopol, Mihai, Arta romană în România, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 2000
10. Gramatopol, Mihai, Artă şi arheologie dacică şi romană,
București, Ed. Sport-Turism, 1982
11. Gramatopol, Mihai, Artele miniaturale în antichitate, Bucu-
reşti, Ed. Meridiane, 1991
12. Gudea, Nicolae, Despre un vas de sticlă din castrul roman de la
Bologa, in in Acta Musei Napocensis, XXI, Cluj-Napoca, 1984,
p. 531-535
13. Ioniță, Ion, Vase de sticlă romane la dacii liberi (secolele II-III
d.Hr.), in Arheologia Moldovei, XXIII-XXIV, Academia Română
– Filiala Iași, Institutul de Arheologie – Iași, Ed. Academiei Ro-
mâne, București, 2003, p. 219-247
14. Jane Turner (coord.), The Dictionary of Art, vol. XXVII, New
York, Grove’Dictionaries, 1996
15. Lungu, V., Chera, C., Importuri de vase de sticlă suflate în tipar
descoperite în necropola Tomisului, in Pontica, XXXV,
Constanţa, 1992, p. 273-280
16. Morant, Henry de, Histoires des arts décoratifs, des origine à
nos jours, Paris, „Bibliothèque des Guides Bleus” Librairie Ha-
chette, 1970
17. Plantos, Cristinel, Two Greek-Roman Glass Vessels in the Daci-
an Fortress from Piatra Craivii, in Apulum, XLIII/1, Alba Iulia,
2006, p. 145-150
18. Sanie, Silviu, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea
pe teritoriul Moldovei, secolele II î.e.n. – III e.n., Iaşi, Ed. Juni-
mea, 1981
19. Stoicovici, Eugen, Atelier de sticlă rubin la Dierna (Orşova), in
Acta Musei Napocensis, XV, Cluj-Napoca, 1978, p. 245-250
20. Tamba, Dumitru Gheorghe, Porolissum. Aşezarea civilă (vicus
militaris) a castrului mare. Observaţii în legătură cu aşezările
civile ale castrelor de trupe auxiliare din Dacia Porolissensis,
Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2008
21. Tudor, D., Oltenia Romană, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R.,
1957
22. Tudor, D., Romula, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1968
23. Vulpe, Radu, Barnea, Ion, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucu-
reşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968
Summary
Considerations on Ancient Glasswork on
Romanian Territory – from the Profane to
Paleo-Christian Artifacts
In the two borderline provinces – Dacia Traiana
and Scythia Minor – glass artifacts prove the sprea-
ding of the art of the Roman Empire on the territory
called Romania nowadays. The importance of propa-
ganda is indirect in the case of this field of arts, the
presence of these objects is a proof of the spreading
of the Roman life style in this area. And PaleoChristia-
nity from the end of Antiquity brings changes regar-
ding the ornaments and the purpose of these ob-
jects, in close connection with the religious changes
from the Empire, being a proof, this time a direct one,
of the new religion’s spreading in the Empire.
141
 REFLECTOR
CĂR ŢI

142
 Carmen Dărăbuş
OMAGIU FEMINISMULUI FEMININ
Distinsă personalitate a lumii culturale româno-fran-
ceze, Elena Prus merită cu prisosinţă o carte omagială
care să-i reprezinte spiritul şi preocupările intelectua-
le. Parcours féminins. L’intellectuelle, En hommage á
Elena Prus este titlul volumului care cuprinde lucrările
Colocviului Internaţional ce a avut loc la Chişinău în
noiembrie, 2009, sub egida Universităţii Libere Inter-
naţionale din Moldova, a Institutului de Cercetări Fi-
lologice şi Interculturale, cu sprijinul AUF (Agence Uni-
versitaire de la Francophonie) şi AGEPI (Agenţia de
Stat pentru Proprietatea Privată); volumul a apărut la
Editura Foxtrot din Chişinău sub coordonarea lui Pier-
re Morel şi are 359 de pagini.
Introducerea (Avant-propos) îi aparţine lui Pierre Mo-
rel, care face o punere în temă printr-un scurt istoric
privind câteva momente-cheie din evoluţia ipostazei
intelectuale feminine. Primul capitol tematic, Autour du
féminin, grupează lucrări cu caracter teoretic privind ide-
ologia feminsimului, „etern-femininul” în literatură,
raportarea la sexualitate şi la poziţia de lider în societate.
Al doilea capitol, Domaines roumains, cuprinde studii
aplicate privind tematica feminismului şi a feminităţii
în literatura şi în cultura română, în general, din opera şi
activitatea Magdei Isanos, Marthei Bibesco, Anei Guţu,
ipostaze materne în literatura română veche etc. Al
NIKOLAUS TULLIUS ÎN POVESTEA UNEI VIEŢI DIN BANAT ÎN CANADA
Literatura memorialistică vine, cel mai adesea, din-
spre cei care au preocupări de natură artistică, dar ea
nu este apanajul exclusiv al acestora. Ajuns la vremea
când evenimentele se doresc fixate mai mult pentru
memoria colectivă decât pentru sine, inginerul specia-
lizat în telecomunicaţii, Nikolaus Tullius, originar din
comuna timişeană Şandra şi ajuns specialist de înaltă
ţinută profesională în Canada, pare a scrie mai ales
pentru a-şi reafirma apartenenţa la grupul etnic al şva-
bilor sud-dunăreni, dar şi la aşa-numita „generaţie de
sacrificiu” din România, care a trăit cel de-al doilea răz-
c.darabus@gmail.com
treilea capitol, Domaines frangais et francophone, cu-
prinde tot studii aplicate din domeniul culturii france-
ze, contribuţia unor personalităţi feminine la emanci-
parea intelectuală şi, implicit socială a femeii (Sévérine,
Madame de Staěl, Georges Sand, Colette, Marguerite
Yourcenar, Anne-Marie Houdebine, Claudine Normand
etc.). Ultimul capitol tematic, Du monde entier, etero-
genă sub aspectul ipostazelor, aduce o lărgire a viziu-
nii prin abordarea, pe lângă spaţiul francez şi de influ-
enţă franceză, a celui oriental-balcanic, german, feme-
ia-artsit, mitizarea imaginii feminine între epic şi liric.
Contribution spéciale, partea finală care încheie vo-
lumul, aparţine Elenei Prus - La représentation roma-
nesque de la Parisienne : mythe et modernité, în care
această tipologie este analizată printr-o paletă mo-
dernă de sisteme şi niveluri de semnificaţie, « une os-
mose entre idéologie et poîesis, oscillant entre un
réel perméable á l’histoire, qui est idéologisé, eu un
réel implicite et irréductible, qui est poétisé ». La ni-
velul imaginii, demersul se polarizează în reprezentări
sociale, mentale, romaneşti, dramatice, mitice, repre-
zentări directe (teatrale) şi indirecte (narative), perso-
naje-imagine şi personaje-efect, în raport cu evoluţia
însăşi a fenomenului parizian şi a impactului său în
istoria culturii şi a civilizaţiei universale.
boi mondial şi perioada postbelică, atât de restrictivă
sub multe aspecte. Cartea sa Din Banat în Canada. Cro-
nica unei călătorii de o viaţă, Ed. Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2013, ISBN 978-973-638-520-9, Cuvânt înainte
de Alexandru Nichici, 189 de pagini - este scrisă într-un
stil sobru, uneori cu notaţii lapidare, fără multe inserţii
emoţionale, dovedind decenţa celui care şi-a asumat
raţional un destin inegal. Durerea niciodată vindecată,
provocată de moartea mamei sale într-un lagăr sovietic
din Ucraina înainte ca aceasta să împlineacă treizeci
de ani, se simte pe tot parcursul cărţii. 143
 Mergând în trecut la povestea familiei începând mai mult, semn că integrarea, mergând spre asimila-
cu anul 1907, cu plecarea şi revenirea ei din America re, se produce, parcurs trăit şi de alte comunităţi etni-
de Nord în Banat, autorul conturează şi o mică istorie ce iniţial compacte, în S.U.A. Revenirea ca turist în
a comunităţii şvabilor, numiţi, generic, şvabi sud-du- Banat, în anii ‘80, într-o ţară plină de lipsuri de tot fe-
năreni, chiar dacă nu toţi îşi au originea în regiunea lul, îl face să-şi reconfirme justeţea alegerii de a o pă-
culturală, istorică şi lingvistică Swabia. Banatul, dar răsi; vizita din anii ’90 aduc o imagine în schimbare,
mai ales satul Şandra, sunt locuri la care se raportea- oarecum optimistă. Parcursul vieţii sale este marcat
ză mereu ca la doi poli ai fericirii şi ai nefericirii: „Copi- de trei evocări feminine, care grupează şi regrupează
lăria într-un sat paşnic şi protector va rămâne întot- cele mai vii amintiri: mama sa pe nedrept dispărută,
deauna o amintire fericită. Războiul dezastruos şi-a bunica sa maternă, Oma, care i-a ţinut loc de familie
lăsat umbra întunecată asupra tinereţii mele”. Solida- mulţi ani după dispariţia mamei şi rămânerea tatălui
ritatea familială, valorile prieteniei, dezamăgirile pro- în Occident după război, şi soţia sa, Donna, care i-a
vocate de cei apropiaţi au legătură cu aspectele ge- dăruit doi fii, unul dintre ei continuându-i, ca istoric,
neral-umane, nu cu apartenenţa la un grup etnic sau preocupările privitoare la memoria colectivă a gru-
altul. Povestea satului aduce fragmente de istorie pului său etnic.
prin înrolarea obligatorie a tatălui, deportarea ma-
mei, alături de alţi etnici germani, în spaţiul ex-sovie-
tic, agitaţia naţionalistă a unor grupări etnice germa-
ne (faţă de care autorul şi familia sa au păstrat distan-
ţa), invazia armatei sovietice, colectivizarea, sosirea
„coloniştilor” din Basarabia, deportările în Bărăgan –
evenimente majore, chiar dacă receptate la scară
mică, ele sunt revelatoare pentru istoria mare.
La doi ani după ce termină studiile la Politehnica din
Timişoara, emigrează în Canada, unde tatăl său se sta-
bilise de multă vreme, după ce fusese eliberat din pri-
zonieratul britanic. O nouă etapă, întâi de căutări,
apoi de împliniri, începe în viaţa sa. Aici observă dis-
tribuţia în spaţiul urban a grupului etnic german, mai
ales a celui al şvabilor sud-dunăreni, în funcţie de pe-
rioada de emigrare - înainte sau după război: dacă la
primii solidaritatea se păstrează şi prin faptul că locu-
iau în zone apropiate unii de alţii, cel de-al doilea grup
este mai dispersat, alegerile se individualizează tot

Nikola Strajnić

Metanoia în poezia lui Jovan Zivlak

nikola.strajnic@gmail.com

1.
Poetul care decide să cânte moartea, admite să se Poezia nu vine de la cel ce o creează, ci de la crea-
identifice cu victima. Numai în acest mod, se asigură ţia însăşi. În sine, creaţia cuprinde momentul întâlnirii
144 veridicitatea versurilor. fenomenului şi cuvântului.
 Phainόmenon şi lόgos în poezie sunt acelaşi lucru:
lόgos, la fel ca deloun, înseamnă a face evident ceva
ce există în vorbire, precum phainόmenon promo-
vează calitatea de a fi evident în faţa ochilor noştri.
Lόgos apόphainesthai aristotelic este cea mai bună
mărturie despre aceasta.
În expresia poetică esenţială (apόphansis), ceea ce
vorbeşte, generează din ceea despre ce (se) vorbeşte,
aşa cum e cazul în volumul de poezii Ei au intrat în
casa nostră de Jovan Zivlak.
Jovan Zivlak a făcut posibilă intrarea martirilor de
la Kragujevac din cel de-al doilea război mondial în
expresia sa poetică. Astfel, aparenţa că răul este mai
tare decât credinţa, şi-a pierdut orice sens prin mân-
tuirea pe care ne-o oferă poezia.
Ceea ce cuprinde cuvântul în poezie, devine etern.
Pentru moarte, condeiul poetului este o coasă.
La fel ca în rugăcine, însăşi menţionarea numelor
martirilor, ne referim şi la poezia Şi toţi prin moarte de-
veniră egali, reprezintă puterea poeziei prin care ea
ajunge până la inimile morţilor.
Dacă nu ar fi aşa, întreaga poezie s-ar cufunda com-
plet în problema despre ea însăşi. Dacă moartea e ire-
cuperabilă, poezia este inutilă (Lacrima care ne omoară).
Trăgătorii ce semănau moartea Made in Germany
nu şi-au demonstrat monstruozitatea doar atunci când
au auzit ordinul, când au înţeles sarcina, când execu-
tau; o demonstrau şi atunci când nu-şi făceau proce-
se de conştiinţă, şi prin intransigenţa pentru ceea ce
este uman, uman chiar şi în ura rasistă, animalică...
Şi în împuşcăturile împotriva lui Dumnezeu.
La miliarde de kilometri distanţă se află gândirea
poetului faţă de conştiinţa lor: Unul este miriada (Ca o
reflexie ce cade pe inimi). Gândirea în care şi gândul la
crimă este crimă. Unul este cuprins în toate. Şi toate
sunt cuprinse în unu.
Hen kaì pán.
În schimb, cel mai monstruos este următorul lucru:
trăgatorii vin din cruda Germanie în care se învăţau mul-
te şi se propaga umanitatea. Şi se învaţă limba greacă.
În pofida faptelor, moartea elevilor de la Kraguje-
vac, Zivlak nu o percepe ca sfârşit, ca nimic. Cine a trăit
odată, trăieşte etern.
Cine a văzut prezentul, a văzut şi trecutul şi viitorul.
Acestea sunt spusele împăratului şi filosofului roman
de limba greacă Marcus Aureluis de Sirmium.
Cine a murit, nu a murit.
Numai cel ce a murit, trăieşte.
Ordinea cosmică admite că întotdeauna totul este
în armonie cu sine însuşi şi cu toate cele din jur.
Însă această ordine încalcă un singur lucru: moar-
tea prematură. Moartea elevilor din Kragujevac este
identică evenimentului cosmic în care stoluri de stele
sunt înghiţite de gaura neagră; sau când insule de flori
de câmp cad sub ascuţişul coasei.
Totuşi, fiinţele a căror existenţă şi creştere au fost
întrerupte, ne oţelesc convingerea că viaţa e imbata-
bilă şi eternă.
Această convingere încurajează condeiul fiecărui
poet, deci şi pe al lui Zivlak. Ba mai mult, ea prinde
viaţă odată cu inspiraţia. A scrie înseamnă a învinge, a
învinge moartea însăşi.
Cântând moartea elevilor din Kragujevac, Jovan
Zivlak a resuscitat acele fragede flori din băncile şco-
lare, prefăcând-o pe fiecare într-o stea celestă. Aido-
ma lui Vergiliu, care l-a transformat pe Cezar în stea.
Aşa şi toţi ceilalţi poeţi. Cântând, luminează.
Prin lόgos-ul său poetic, Jovan Zivlak a reinstaurat
ordinea cosmică iniţială. Cuvântul lui s-a identificat
cu philόtes – principiul lui Empedocle, care este dra-
goste şi înseamnă dragoste, instaurarea şi unirea a
toate, spre deosebire de neìkos, care semnifică des-
părţirea şi moartea.
Altfel spus, cuvântul – lόgos – aici, de asemenea
devine principiu conform căruia tot ce-i spulberat şi
distrus, se reîntregeşte şi prinde viaţă. Cuvântul fuse-
se şi la început, şi prin el şi de la el au ieşit toate la lu-
mina zilei.
En àrkhe éstin o lόgos, scrie la începutul Evangheli-
ei după Ioan. La fel, în cartea Ei au intrat în casa nostră,
însă exprimat în alt mod.
În această carte, cântând despre moarte, poetul
Jovan Zivlak nu o admite, deşi ea este evidentă şi in-
contestabilă.
Elevii de la Kragujevac, căzuţi la Šumarice, nu au
căzut, ci s-au înălţat. S-au înălţat aşa cum s-au înălţat
toţi aceia care, în trecut, au depus jertfa supremă, şi
toţi oamenii nevinovaţi, omorâţi în ţinuturi malefice
unde au trăit şi trăiesc sârbii.
Înălţându-se, ei au lăsat în urma lor dâre luminoa-
se, drept mărturie că au existat şi că vor exista pururea.
Din acele dâre de lumină, poetul Jovan Zivlak a al-
cătuit această carte.
2.
Întotdeauna poezia ia naştere în acelaşi fel, indife-
rent de obiectul despre care cântă. În general, el nu
este un obiect real, ci un obiect de artă.
145
 Dacă poetul ar cânta realitatea, atunci şi-ar lua
obiectul din istorie, antropologie, astronomie sau
dintr-o altă ştiinţă.
Nu se cântă despre ceea ce este sau despre ceea ce
a fost, ci despre ceea ce ar putea să fie. Acesta este
Aristotel: Poetica.
În numele acestei posibilităţi, cu nimic îngrădită,
poetul trebuie să renunţe la realitate, ea fiind îngrădi-
tă din toate părţile.
În această situaţie s-a găsit şi poetul Jovan Zivlak
cântând oamenii împuşcaţi la Kragujevac, în anul
1941. În calitate de poet, el trebuia să ţină seama ca
lacrimile cititorilor să nu fie pornite de evenimentul
real, ci de întâmplarea cuprinsă în poezia sa. Eveni-
mentul real este doar un pretext. Tot ce a fost, acum
trebuie să fie uitat, mort, răufăcători şi victime, fără
excepţie.
Doar morţii, doar ei sunt vii pentru poezia lui. Aici
îl recunoaştem pe Andrić: De vorbă cu Goia. Când pic-
tează un portret, Goia trebuie să facă cu totul moartă
fiinţa pe care o pictează.
Aşa şi Zivlak: abia după ce a transformat elevii,
profesorii şi pe toţi oamenii împuşcaţi în acest oraş,
inclusiv plutonul de execuţie, în obiect veritabil al po-
eziilor sale, a fost în măsură să creeze versuri despre ei.
Oare ce înseamnă a cânta despre ei? Înseamnă a le
dărui viaţă veşnică. – Pentru poet, viaţa veşnică este
numai aceea pe care o poate dărui poezia.
Cum procedează poetul Jovan Zivlak pentru a-şi
realiza ideea?
146
El este conştient de faptul că victimele de la Kra-
gujevac nu pot fi readuse la viaţă. Doar Dumnezeu o
poate face. O nouă viaţă în carne şi oase, pentru ei nu
mai este posibilă. Şi nimeni, niciodată, nu va mai pu-
tea să-i audă, să-i atingă, să-i vadă – să îi observe.
Să comentăm cuvântul „a observa”. În limba grea-
că: noein, ea mai având şi alte semnificaţii: a pricepe,
a gândi, a gândi la ceva, a percepe... Verbul a percepe
include şi percepţia spirituală.
De vreme ce nu-i mai poate vedea în realitate, Jo-
van Zivlak a decis să-i facă vizibili prin versurile sale.
Este vorba despre o percepţie spirituală în care per-
cepţia însăşi se observă pe sine.
De altfel, arta în general – poezia în mod special –
a fost şi este o chestiune de spirit, de percepţie spiri-
tuală.
Percepţia spirituală şi nu percepţia prin simţul vă-
zului, se numeşte metanoia. Astfel observăm însăşi
esenţa fiinţei (noumenon) pe care Zivlak o cântă, nu
res extensa.
Percepem numai partea angelică a ființei lor, la
care nu poate ajunge niciun glonţ diabolic al fascişti-
lor germani.
În acest fel, poezia lui Zivlak devine platoşă, apă-
rându-i lipsa de sens şi de moarte.
Poezia lui Zivlak este pluton de răspuns împotriva
celor care au tras în copiii noştri. Metanoia în poezia
lui Jovan Zivlak a imortalizat aceşti copii.
La fel şi copiii care, spus în limbajul lui Branko Ra-
dičević, sunt poeziile lui.
Pentru un poet, ce poate fi mai mult?
 Maja Medan
Scrierea poetică a Tămăduirii
Nina Živančević, Tămăduirea, Mali Nemo,
Panciova, 2011
Ar fi lipsit de precizie dacă în lucrarea de autor a Ni-
nei Živančević am încerca să facem distincţie între cre-
aţia ei poetică, textele de proză şi dramatice, critică şi
traduceri. Ultima culegere de poezii, Tămaduirea, vine
în sprijinul tezei că în poezia sa, autoarea este în ace-
eaşi măsură poetă, scriitoare dramatică şi de proză,
critic literar, ba şi traducătoare. Cochetarea cu graniţele,
de gen, culturologice, semiosferice, provine din ex­
perienţa ei de alter ego, fără care Tămăduirea nu ar fi
posibilă.
Prin structura culegerii, întemeiată pe trei capito-
le, poeta încearcă să pună laolaltă o mulţime de mi-
cro-„poveşti”, sistematizându-le în jurul a trei limite
ale omului: primul capitol, prin titlu, impune moartea
ca una din temele sale (Am îndrăznit să o privesc pe
Nardala), în al doilea, locul central revine curgerii şi exis-
tenţei care sintetizează toate contradicţiile şi fragmen-
tele realităţii (Curgerii), în timp ce al treilea capitol con-
fruntă primele două, descompunând posibilitatea
unui mare eveniment (Dragostea e doar un cuvânt).
Totuşi, e greu a vorbi despre o oarecare logică tema-
tică în structurarea culegerii: şi pe planul organizării
capitolelor poeta mimează eterogenitatea realităţii
care se revarsă peste fiecare titlu, astfel că titlurile ca-
pitolelor au mai mult o funcţie instrumentalizată şi
mai puţin una semantic întemeiată. Titlurile constituie
baze de sine stătătoare prin care se deschide spaţiu
pentru depatetizare şi ironie, care sfârșesc în autoironie.
Scrierea poetică a Ninei Živančević, prin stilul său
liber, creează o specifică asociaţie „de eveniment”.
Subiectul liric ia caracteristicile personajului de pro-
ză, care se autocreează prin vorbire, intrând în reţea-
ua relaţiilor conotative cu lumea pe care o creează. În
acelaşi timp, Nina Živančević contează şi pe acel per-
sonaj tipic, în situaţie tipică, fără care mişcarea – orice
medanmaja@gmail.com
mişcare – nu ar fi vizibilă. Astfel poeta, adeptă a unui
nou verism, ia realitatea ca anturaj unic posibil în care
apare obiectul desfătării noastre estetice şi problema
care se potenţează. Strada visurilor, care în final se lip-
seşte pe ea însăşi de sens, declară spaţiul privat drept
spaţiu al poeziei moderne. Lirismul intim de spovedi-
re care începe de la „uitarea pe jumătate” (Şi toate
acele întâlniri), nu ridică trivialitatea şi banalitatea la
nivel poetic, ci descompune fiecare segmentare a re-
alităţii în sublim şi nedemn: Nina Živančević reduce
sublimul în anturajul său autentic, în spaţiul manifes-
tării exterioare a oamenilor, în care, prin construirea
corelaţiilor obiective eliot-iene, creează vibrarea sur-
plusului semnificaţiei, reflectat nu din cuvintele înse-
le, ci din evenimente, situaţii care poziţionează su-
biectul liric într-un spaţiu semantic clar.
Culegerea de poezii Tămăduirea o caracterizează
„poeziile-convorbiri” apolinairiene, care, în măsură
mai mare, sunt produs al combinaţiei decât al inven-
ţiei. Textul, ca şi colaj verbal din părţi ale realităţii, po-
sedă un dinamism interior propriu, care adesea este
intensificat prin vocile „personajelor”, deja menţiona-
te, ale poeziei Ninei Živančević. În acest mod, tensiu-
nea caracteristică pentru însuşi ţesutul poeziei, aici se
completează, aici substituie complet, cu o altă calita-
te a tensiunii, caracteristică naraţiunii, ba chiar şi unor
forme dramatice. Grotescul, ironia, însă şi plasticita-
tea poeziilor – convorbiri ale Ninei Živančević nu se
constuituie din anumite construcţii de cuvinte şi ale
raporturilor lor, ci pretind o întreagă situaţie, situarea
subiectului liric într-un spaţiu diferenţiat (poezia Fe-
nix, prin personajele sale şi textul lor, se apropie radi-
cal de forma dramatică). Astfel de imagine–moment
este comună poeziei suprarealiste şi poeziei noului
verism: în timp ce, în primul caz prin antinaraţie, asi-
gură tensiunea psihică, imaginea – moment în noul
verism, creează impresia veridicităţii şi a realităţii. Po-
eta Nina Živančević cunoaşte bine tradiţia suprarea- 147

lismului, în poezia ei fiind prezentă ca moment final
de depăşire a graniţelor realităţii şi de interiorizare
definitivă a fragmentelor realităţii.
Unicul adevăr parţial posibil a revigorat mininaraţia
ca pe habitatul său. „Obiecte mărunte vorbesc svahili
şi păstrează / strălucirea postmodernă, postcomatoasă
unde tremură noaptea / Şi închide deasupra capete-
lor vălul foşnind / salvat de siguranţa cunoaşterii
înţelepte / De informaţia seacă” (II Dragoste adevărată),
poeta cântă şi în alte poezii ale sale „obiectele mici”
care au luat locul metanaraţiei în cultura postmodernă.
Ele sunt expresia aspiraţiei către noţiunea însăşi, către
adevărul care nu a fost mijlocit, către conatus-ul lui Spi-
noza, care-i efort, ca forţă afirmativă a existenţei, dar
în acelaşi timp şi dorinţă, eros platonician şi freudian.
Acel „eu sunt”, alienat prin diferite mecanisme ale
puterii, de care ne despart o serie de palimpseste,
simulaţii şi depuneri constructiviste ale istoriei. De
aceea, subiectul liric în poezia Ninei Živančević e în-
totdeauna „La poalele unor foste dorinţe foarte ciu-
date” (Industria divertismentului): dorinţele sunt tre-
148
cute pentru că s-au înfiripat în adaptabilitatea omu-
lui, care este prin sine însăşi o formă de transformare.
În reţeaua de acţiuni simultane, a da şi a lua, modela-
te în dorinţe, în lipsa fiinţei, omul simte nevoia de re-
afirmare a acesteia. Vulturul care ciuguleşte ficatul lui
Prometeu este astăzi sistemul capitalist al puterii;
„pasăre infatuată” pe care poeta o identifică cu „Sta-
tul şi industria puternică”, pe care o numeşte „Frank-
enstein” (Prometeu), nu are o putere de sine stătătoa-
re, ea parazitează pentru a domina. Totuşi, rămâne
deschisă întrebarea dacă un cuvânt al poetei, „piei”,
este un mecanism de apărare adecvat.
Poeziile Tămăduirii nu aduc deznodământul con-
flictului interior pe care îl provoacă: acesta menţinân-
du-se sau prin fragmentarea imaginilor poetice, sau
prin încheierea poeziei într-o manieră suprarealistă,
în timp ce formele aparent mimetice, narative conţin,
în esenţă, un mecanism distrugător, depatetizant.
Pop-art-ul, bogata intertextualitate şi citatele, care,
de asemenea, fac obiectul deconstrucţiei (citatele
transsemiotice care sunt încorporate în text sub for-
ma citatelor unor oameni necunoscuţi din anturajul
privat al poetei, apar ca părţi edificatoare ale poeziei
sale şi descompun citatul ca argument sau ornament,
în timp ce, de altă parte, creează acel efect dramatic
menţionat), complicând poezia Ninei Živančević, apa-
rent „penetrabilă”.
Întâlnirea este acea întâmplare care face posibilă
Tămăduirea şi umple vremea până la Serinda, punc-
tul unei noi întâlniri. Astfel şi ea este „ţintă” în poezia
narativă a Ninei Živančević: „toate acestea fuseră fără
sens, fără speranţă, neputincioase şi demente,/ iar în
însăşi/ Esenţa a toate acestea s-a evidenţiat cel mai
mult/ Acel „fără” (Notiţe sustrase din istoria artei an-
tice)”. Acel „fără” este prezentat de către poetă „în acelaşi
mod cum ne-au fost date în viaţă destinul, suferinţa şi
dragostea – în manifestările exterioare ale oameni-
lor” (Hartman, Estetica, 2004: 193). Prin mecanismele
sale interioare, scierea poetică face posibilă chiar
această formă de prezentare.
 Luiza Caraivan
O pledoarie pentru librăria - bibliotecă1
Cu o prefaţă scrisă de Mircea Mihăieş şi cu o amplă
introducere redactată chiar de autoare, Book Alerts
propune cititorilor o călătorie printre rafturile unei li-
brării – biblioteci, aşa cum sunt majoritatea librăriilor
în momentul de faţă. 1
Deschiderea librarilor către vizitatorul care este în
acelaşi timp şi cititor şi client care aduce profit a adus
în Occident conceptul de librărie – bibliotecă încă de
acum jumătate de secol. Europa de Est a preluat acest
concept cu întârziere (în anii 1990) însă aplică formu-
la cu succes în acest început de secol XXI. Ne amintim
cu toţii de librăriile din anii 1980 în care intram pentru
a citi titlurile unor cărţi aflate pe rafturi, în spatele
unei comerciante de cărţi care le proteja de murdăria
de pe degetele noastre, fiind şi ea la rândul ei prote-
jată de un pult, o tejghea acoperită de sticlă, sub care
se aflau alte titluri inaccesibile celor care nu aveau re-
laţii cu ‘tejghetara’.
Iată cum o călătorie printre rafturile imaginare este
binevenită, aşa încât cartea Cristinei Chevereşan poa-
te fi citită ca un ghid pentru o viitoare escală în libră-
ria-bibliotecă atât de aşteptată în copilărie. În prefaţa
scrisă de autoare, „povestea unei călătorii” este expli-
cată punctual, fiecare secţiune din carte fiind însoţită
de explicaţii suplimentare pentru cărţile recenzate în
Book Alerts. Astfel, lecturăm trecute „Istorii, rescrieri”,
pentru a învăţa cum să trecem prin „Prezentul conti-
nuu” şi cum să ascultăm „Voci diverse, spaţii alternati-
ve”, iar la final ne oprim într-o Românie caracterizată
de „memorie, ficţiune, realitate”. Putem alege de pe
rafturile imaginare scriitori precum Colm Toibin, Pe-
ter Ackroyd, Ian McEwan, John Banville, Anne Enri-
ght, Carson McCullers, Nicole Krauss, Geraldine
Brooks, Danilo Kiš, E. L. Doctorow, Philip Roth, Carol
Shields, Michael Ondaatje, Jean Mattern, Don deLillo,
Douglas Coupland, John Updike, Richard Ford, Jose-
1
Cristina Chevereşan Book Alerts, Editura Orizonturi Uni-
versitare, Timişoara, 2012. ISBN 978-973-638-515-5
luiza.caraivan@gmail.com
ph O’Neill, Jhumpa Lahiri, Kiran Desai, Amitav Ghosh,
Amy Tan, Chimamanda Ngozi Adichie, Louise Erdrich,
Junot Diaz, Mohammed Hanif, Răzvan Rădulescu,
Bogdan Popescu, Dan Lungu, Nicolae Strâmbeanu
sau Cătălin Dorian Florescu.
După cum remarcă Cristina Chevereşan în prefaţa
cărţii
Într-un univers din ce în ce mai fluid, în care noţiu-
nile de „centru „ şi „margine” nu se mai plasează în
opoziţie ci, mai degrabă, în dialog şi continuu pro-
ces de modelare reciprocă, „minorităţile” permea-
ză cu dezinvoltură spaţii rezervate nu demult „ma-
jorităţilor”, rezultând discursuri fascinante prin
prospeţime şi diversitate. (Chevereşan 2012: 9)
Temele abordate în recenzii includ, pe lângă pro-
blematica centrului şi a marginii, globalizarea cultu-
rală şi lupta pentru păstrarea identităţii, condiţia scri-
itorului şi recuperarea memoriei. Amprenta lăsată de
anii petrecuţi în sălile de seminar alături de studenţii
de la Facultatea de Litere, în dezbateri aprinse despre
scriitorii din diferite spaţii poate fi remarcată şi în uşu-
rinţa cu care Cristina Chevereşan îşi construieşte re-
cenziile, astfel încât găsim argumente pro şi contra în
aceste mici incursiuni în operele scriitorilor menţio-
naţi. Aceste cronici miniaturale sunt redactate în spi-
ritul discuţiilor libere, lăsând posibilitatea cititorului
să aleagă de pe etajera librăriei-biblioteci ceea ce cre-
de că i s-ar potrivi, în funcţie de timpul şi spaţiul în
care are acces la ghidul de lectură. Aşa încât, dat fiind
momentul în care am citit cartea, aş lege Douglas
Coupland – Toate familiile sunt psihotice, pentru o lec-
tură de duminică, Chimamanda Ngozi Adichie -Jumă-
tate de soare galben, pentru o incursiune în Africa, sau
Danilo Kiš – Criptă pentru Boris Davidovici, pentru a o
reamintire a cursurilor de literatură comparată ale
domnului profesor Ilie Gyurcsik. 149
 Toate familiile sunt psihotice aduce o „colecţie de
ciudăţenii ce se petrec unor personaje excentrice şi
bizare, deci, ne putem „aşeza liniştiţi în fotoliu: filmul
e pregătit” (Chevereşan 2012: 51). Jumătate de soare
galben este scris din „Biafra, cu drag”, deci, „sensibili-
tatea unei viziuni alternative asupra tragediilor istori-
ei transformă documentarul arid în poveste ce anga-
jează direct atât fantezia, cât şi conştiinţa” (Chevere-
şan 2012: 72). Iar în Criptă pentru Boris Davidovici, „fără
a pretinde că restabileşte adevăruri indubitabile, scri-
itorul reciteşte, rememorează, pune sub semnul în-
trebării şi, mai presus de toate, rescrie […] foloseşte
documentaţia accesibilă istoricului (arhive, dosare,
scrisori, articole, fotografii, relatări oficiale) pentru a
construi o versiune alternativă, proprie, plauzibilă a
evenimentelor” (Chevereşan 2012: 35).
Am transcris din comentariile pertinente ale au-
toarei volumului Book Alerts, pentru a ilustra puterea
cuvântului şi obiectivitatea recomandărilor. Aşa cum
remarcă Mircea Mihăieş
Volumul de faţă conţine dovada practică a felu-
lui în care cercetătoarea ştie să disocieze, să
analizeze şi să integreze acel spaţiu inefabil pe
care, pe bună dreptate „îl defineşte drept al în-
tâlnirii ‚dintre experienţa trăită şi cea imaginară,
căutarea identitară ce animă atât un set de per-
sonaje memorabile, cât şi o serie de autori re-
marcabili”. (Chevereşan 2012: 5)
Dacă nu aţi parcurs deja cărţile propuse spre lectu-
ră, dat fiind faptul că multe sunt apariţii recente în
limba română, aveţi ocazia de a alege după bunul
gust. Cartea este construită după modelul ghidurilor
prin marile oraşe, locurile interesante fiind de data
aceasta înlocuite de mari autori din diverse culturi.
Astfel, aşa cum toţi alegem dintre numeroase locuri
Femeia de sticlă
Poezia1Gildei Vălcan readuce metafora în zilele
obişnuite de luni, aşa încât a citi volumul Femeia de
sticlă nu înseamnă în mod necesar o detaşare de lu-
mea cotidiană, ci mai degrabă, o reflecţie asupra con-
diţiei umane. Regăsim teme dragi scriitoarei, pe care
le-am lecturat şi în volumul Cu uşile întredeschise2: iu-
1
Gilda Vălcan, Femeia de sticlă. Editura Marineasa, Timi-
şoara, 2012, ISBN 978-973-631-694-4.
2
Gilda Vălcan, Cu uşile întredeschise. Editura Marineasa,
150 Timişoara, 2011, ISBN 978-973-631-662-3.
de mare interes, câteva în care să poposim pentru
mai multe ore şi să ne hrănim sufletul cu imagini, tot
aşa putem alege una dintre scriiturile propuse de
Cristina Chevereşan pentru a ne hrăni cu imagini ge-
nerate de cuvinte. Cu siguranţă, cei ce pot parcurge
romanele în limba în care au fost scrise vor avea ceea
ce se numeşte a „first hand experience”, însă nici o ex-
perienţă la mâna a doua nu este de neglijat, întrucât
toţi ascultăm cu plăcere povestirile prietenilor întorşi
din călătorii prin lumi exotice. De aceea, cronicile pro-
puse în Book Alerts ar putea fi considerate o experi-
enţă la a treia mână şi ar fi păcat ca cititorii acestui
volum să nu răsfoiască măcar cărţile recenzate. De
asemenea, pentru cei care aşteaptă cu nerăbdare
apariţia revistelor de cultură pentru a lectura propu-
nerile săptămânale sau lunare ale criticilor literari,
acest volum poate constitui un util ghid de vacanţă.
Nu în ultimul rând, volumul este un instrument de
lectură pentru studenţii facultăţilor de litere.
În concluzie, Book Alerts, redactat în întregime în
limba română, deşi titlul este în limba engleză poate
fi citit şi de către cercetători şa început de drum şi de
către publicul larg în căutare de noi titluri, începutul
călătoriei pentru ambele categorii fiind însemnat de
către Cristina Chevereşan. „Alert” se referă mai de-
grabă la faptul că trebuie să rămânem mereu conec-
taţi la noutăţile de piaţa cărţilor, atât din Occident cât
şi din lumea culturală mai puţin cunoscută şi citită,
pentru a fi în legătură permanentă cu diverse culturi
şi moduri de gândire.
Această recenzie a unui volum de cronici, de re-
cenzii, îşi propune să îndrepte posibilii cititori către
rafturile librăriei-biblioteci, dar şi să atragă atenţia
asupra faptului că profesorii din spatele catedrei şi-au
asumat dintotdeauna îndatoririle unui librar sau a
unui bibliotecar pentru ghida prin lectură pe cei dor-
nici de cultură.
bire şi tristeţe, singurătate, rătăcire şi regăsire, căuta-
re şi revelaţie, somn şi visare. Pe lângă acestea, volu-
mul din 2012 introduce şi problematica identităţii de
sine şi a celuilalt, oricare ar fi acesta, relaţia cu divini-
tatea şi, mai ales, analizează problema feminităţii în-
tr-o lume ca un labirint.
Iubirea sau absenţa iubirii este o temă recurentă
atât în volumul de faţă cât şi în alte poezii ale Gildei
Vălcan. Însă, ea devine tot mai pregnantă, pe măsură
ce parcurgem aceste poeme. Dacă la început „ne ţi-
nem chipurile întoarse pentru ca rictusul/ să fie zâm-
betul cu care le şoptim/ «nu, încă nu doare»” (5), mai
apoi poeta declară că „nu mi-a fost dor de nimic/ nu
mi-a fost dor. n-am exerciţiul dorului, întotdeauna am
găsit alături tot ce mi-a lipsit” (13) pentru ca, într-un
final, să îşi pună problema identităţii celui iubit:
Trăim într-o spirală3
o spirală în care fiecare e umbra altuia
trăim cu braţele desfăcute pentru o ultimă îm-
brăţişare
şi nu reuşim decît să îmbrăţişăm pe altcineva care
aşteaptă şi el cu braţele desfăcute pe undeva unde
ajungem din întîmplare.
trăim într-o spirală şi aşa
ajung să iţi sărut doar glezna. (33)
acum, cînd nu te mai iubesc,
îmi dau seama, îmi amintesc
că te-am iubit
într-atît încît cerul păşea sub picioarele mele (37)
Cel iubit poate fi partenerul, fiul („m-am exilat în
mijlocul oraşului [...] alături de bărbatul iubit,/ alături
de fiu”), Dumnezeu (Dumnezeu tace./ Vocea lui, suflu
continuu, împînzeşte formele,/ trece prin ele şi le îm-
brăţişează, însă nu e auzită” (42)) sau chiar oraşul (care
„îmi şopteşte din colţul străzilor/ lasă-mă să-mi pe-
trec o singura viaţă cu tine” (28)).
Cu toate acestea, poezia Gildei Vălcan nu este în
mod necesar o poezie de iubire, ci mai degrabă o po-
ezie a căutării identităţii, a recunoaşterii de posibile
faţete identitare pe care „femeia de sticla” să şi le
poate asuma, şi care pot fi văzute prin goliciunea
străvezie a acesteia:
cum avem mîini şi picioare, aşa avem şi îngerii/ gîn-
durile noastre sînt vocile lor şoptite aruncate peste
umeri” (36).
Căutarea identităţii este evidentă şi în procesul
scriiturii, astfel încât poeta îşi pune în pagină truda şi
caznele prin care a trecut pentru ca cititorii să aibă
acces la poeme. Procesul acesta este numit un „labi-
rint” (17). Tributul simbolic plătit de poetă este versi-
ficat şi întrebările retorice prin care se caută răspuns
sunt oferite cititorului spre meditaţie:
cît trebuie să mai plătesc pentru un singur vers?
cîte călătorii cu luntrea, cîţi bani de argint,
cît vis, cîtă carne pe cîntarul de oase, cît?
Revolta creatorului în faţa renunţării de care este
nevoit să dea dovadă pentru a extrage fiecare cuvânt
întrebuinţat în construcţia poeziei sale este un act
des întâlnit şi lesne de înţeles. Cu toate acestea, pro-
dusul final face să dispară orice urma de regret, lă-
sând loc bucuriei de a citi volumul închegat.
O a altă temă care revine în poezia Gildei Vălcan
este moartea sau iminenţa morţii. Moartea este văzu-
tă ca o fiinţă care iubeşte şi din dragoste se apropie
de cei pe care îi duce:
Moartea îndrăgostită
trebuie sa fie o chestie serioasă între tine şi moarte
pentru ca ea să-i părăsească pe alţii şi să vină la
tine. (18)

chipurile tale par a-şi schimba numele

şi nu te recunoşti.
mă prefac oglindă eu (6)
în poemul meu e povestea de mîine
nu te căuta în cuvîntul lui
nu-i despre tine, nu-i despre nimeni cunoscut (11)

Chiar şi îngerul este străveziu şi „putem să trecem

prin el, dar de fiecare data pare că se rupe în bucăţi”
(9), în bucăţi identitare cu care am vrea să ne conto-
pim. Şi totuşi, imposibilitatea comunicării cu divinita-
tea sau cu îngerii apasă ca o „povară”, căci ei nu sunt
aici „ca să ne apere, nu ca să ne dea apă la moară,/ aşa

3
Versurile păstrează ortografia autoarei. 151
 Moartea poate fi geloasă, îi duce pe cei apropiaţi,
făcându-te să o simţi mai aproape ca oricând: „Poate
că viaţa începe şi se termină aici/ aici unde începe şi
se termină moartea” (16). Conştientizarea vârstei şi a
modificărilor corpului conduce la apropierea de moar-
te: „timpul trece pe muteşte, nu spune nimic/ ne tre-
zim cu dinţi mai puţini, cu pielea lăsată/ şi săpată pe
la colţuri, nici păr, nici unghii” (22). Corpul femeii este
prins între feminitate şi decrepitudine, iar cele doua
Ludmila Branişte
STATUTUL ştiinţific al limbii române în universităţile străine
– catalizator al lingvisticii şi literaturii româneşti
Volumul Statutul ştiinţific al limbii române în univer-
sităţile străine – catalizator al lingvisticii şi literaturii ro-
mâneşti apărut de curând la Editura Universităţii „Ale-
xandru Ioan Cuza” Iaşi este fundamentat pe consem-
nările, prin transcriere, a tuturor discuţiilor ce au avut
loc în cadrul Workshop-ului Exploratoriu de la Confe-
rinţa internaţională Diaspora în cercetarea ştiinţifică
românească şi învăţământul superior „Seminţe de vii-
tor”, din 25-28 septembrie 2012, coord de prof. univ.
dr. Mihaela Secrieru, de la Universitatea „Alexandru
Ioana Cuza” din Iaşi şi prof. Jukka Havu de la Universi-
tatea Tampere din Finlanda sub egida UEFISCDI Bu-
cureşti. La acestea se adaugă materiale complemen-
tare tematicii – importante şi acut necesare în proble-
ma studiului limbii române din universităţile în afara
României, o dovadă că limba română – limbă romani-
că interesează, tot mai mult, colectivitatea ştiinţifică
din străinătate. Consemnăm că acest volum, spre de-
osebire de altele care se editează în urma unor întâl-
niri ştiinţifice are o altă abordare a materialului rezul-
tat. În el nu vom găsi texte tip articol, ci consemnări
ale discuţiilor vii dintre participanţi pe temele sesiu-
nilor de lucru, fapt ce face din orice receptor, în orice
loc, în orice timp ulterior întâlnirii un participant activ
la dialog. Acest lucru este inedit şi apreciabilo în con-
text. De altfel şi viziunea de început a acestui proiect
a fost una inedită, aşa cum rezultă din citatul următor
152 aparţinând prof. univ. dr. Mihaela Secrieru: „Afirma-
extreme nu par să lase loc unei căi de mijloc: ”timpul
stă pe loc/ şi rîde de strîmbăturile propriului nostru
corp” (22), ”mă voi risipi în aer/ putredă pînă la os,/
praf la urma/ fără miros” (25).
Cartea Gildei Vălcan este o carte a feminităţii, care
începe din starea de visare şi somn şi se încheie cu o
privire prin femeia străvezie, de sticlă, aşteptându-şi
cititorii să descopere şi alte itinerarii de parcurs prin-
tre poeme.
branisteludmila@yahoo.com
rea limbii române ca limbă de ştiinţă este un parcurs
greu. Rolul universităţilor străine, prin cercetătorii şi
profesorii universitari cunoscători ai limbii şi literatu-
rii româneşti, titulari ai disciplinelor aferente în uni-
versităţile străine este unul major. Eforturile singulare
trec însă de multe ori neobservate şi se pierd in marea
de subiecte interesante oferite de cunoaşterea ştiinţifi-
că actuală. Un Workshop exploratoriu pe această temă
are ca scop prospectarea direcţiilor fundamentale de
cercetare necesare pentru repotenţarea ştiinţei ling-
vistice şi literare româneşti. Atragerea cercetătorilor
străini, interesaţi fie de literatura, fie de lingvistica ro-
mânească poate conduce nu numai la identificări de
noi direcţii de cercetare, dar şi la colaborări şi la pro-
ducţii ştiinţifice conforme cu standardele de cerceta-
re internaţionale. Acesta a fost argumentul care a stat
la baza organizării activităţii de faţă, un argument
pertinent, pragmatic şi natural.” (Cuvînt înainte, p. 7).
După numărul participanţilor înscrişi, aprox. 35, opi-
năm că tematica şi modalitatea de organizare au sus-
citat interes şi au răspuns nevoilor resimţite de socie-
tatea academică românească de comunicare pe aceas-
tă temă. Cele aproape o sută de luări de cuvânt din
cele patru zile ale Conferinţei sunt o confirmare, cre-
dem, a acestui interes privitor la optimizarea promo-
vării limbii şi literaturii române în Universităţile europe-
ne. Din punctul de vedere al conţinutului expunerilor
modelele prezentate de lectorul univ. dr. Octavian

ihaela Secrieru, Octavian Gordon, Emilia Parpală, (Coord.)
Statutului ştiinţific al limbii române în universităţile străine
– catalizator al lingvisticii şi literaturii româneşti, Editura
Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2012, 326 pag.
Gordon; tipurile de experienţă personală a profeso-
rului univ. dr. Emilia Parpală Afana, care a evidenţiat
strategiile, principiile şi activitatea de cercetare a lec-
toratului din cadrul grupului de cercetare în retorică şi
argumentare lingvistică condus de profesorul univ. dr.
Emmanuelle Danblon; Limba română (limbă standard/
literară sau dialect), incursiunile prezentată de conf.
univ. dr. Constantin-Ioan Mladin au fost toate edifica-
toare în context. Participanţii la Conferinţă au avut
onoarea de a-l avea printre invitati pe D-l Acad. Ma-
rius Sala, care a condus la rîndul său, alături doamna
profesor Maria Iliescu, preşedinta Societăţii Internaţi-
onale de Lingvistică Romanică ediţia din 2008 a aces-
tei Conferinţe bianuale. La sesiunea de lucru: Rolul
lectoratelor de limba română astăzi; lectorul univ. dr.
Alice Toma, keyspeaker-ul sesiunii Direcţii de dezvol-
tare a lingvisticii româneşti a subliniat faptul ca în pre-
darea limbilor străine ca limbă a doua sau ca limbă a
treia, exerciţiilor de traducere şi retroversiune le iau
tot mai mult locul exerciţiile de imersiune lingvistică
reală sau indusă în situaţii de comunicare bazate pe
intercomprehensiune şi construite conform obiecti-
velor vizate. De asemenea, în volum apar consemna-
te intervenţiile consistente ale universitarilor conf. Dr.
Alexandra Crăciun, prof. dr. Elena Dragoş, conf. dr. Vio-
rica Popa, conf. dr. Arleen Ionescu, prof. dr. Laurent
Milesi, conf. dr. Camelia Dragomir, prof. dr. Mihaela
Albu, lect. dr. Raluca Levonian, lect. dr. Emilia Ivancu,
conf. dr. Silviu Lupaşcu, conf. dr. Florin Cioban, lect. dr.
Mircea Păduraru, lect. dr. Elena Sandu, lect. dr. Harie-
ta Topoliceanu. Prof. univ. dr. Mihaela Secrieru a fost
alături de prof. Jukka Havu, moderator al unor sesiuni
speciale din care s-au detaşat o serie de propuneri va-
loroase privind procesul de abilitare în vederea obţine-
rii calităţii de con­du­cător de doctorat în România, sesi-
uni care au re­­­­liefat cît de complexe sunt problemele
societăţii academice romîneşti. Concluziile discuţiilor
le găsim sintetizate în volum de către preşedinta acti-
vităţii, prof. univ. dr. Mihaela Secrieru, dar dat fiind im-
portanţa lor pun­ctuală le vom reproduce şi noi aici:
Propuneri referitoare la procedura privind
­abilitarea:
1. Să fie menţinută o formă de examinare, doar prin dosar
2. Anularea susţinerii tezei de abilitare, de vreme ce este doar
un CV ”romanţat”
3. Introducerea unei teze ştiinţifice superioară doctoratului
4. Dosarul să cuprindă întreaga contribuţie ştiinţifică a candi-
datului şi comisia tehnică să decidă ce reţine ca valoros şi să
puncteze
5. Punctajul de referinţă sa fie cel minim si nu cel maxim
6. Să se evite ”eternizarea” comisiilor de evaluatori români
7. Evaluatorii români să îndeplinească cel puţin condiţiile ceru-
te candidaţilor pentru abilitare
Propuneri referitoare la criteriile de abilitare:
1. Calibrarea criteriilor, intre subdomeniile aceluiaşi Panel
2. Criteriul citărilor, exclusiv filologic lărgit prin acordarea de
puncte şi pentru menţionarea in bibliografii naţionale/inter-
naţionale şi citarea în lucrări naţionale de prestigiu
3. Să fie punctate şi traducerile în domeniul Filologie
4. Să fie punctate ca articole şi recenziile critice, dar nu si cele
tip ”semnal de apariţie”
Propuneri referitoare la legislaţie:
1. Să se demareze procedura de susţinere a tezelor şi la Panelul
5, singurul Panel în care nu au avut loc susţineri.
2. Anularea taxei de susţinere a abilitării
3. Să se expliciteze ideea de trans-, inter- si pluridisciplinar care
vine în contradicţie cu prevederile strictei specializări
4. Să fie recunoscute cit mai repede diplomele de abilitare ob-
ţinute în spaţiul UE fără solicitări de îndeplinire de criterii
suplimentare
5. Eliminarea restricţiilor privitoare la punctarea contribuţiilor
ştiinţi­f ice ale candidatului (respectiv numai unele)
6. Evaluarea dosarelor doar cu evaluatori externi
7. Să nu mai fie schimbate Metodologiile în timpul exerciţiului
legislativ
8. Să se renunţe la cuvântul ”teză”, folosit impropriu” (pag 267) 153
 Tinerii masteranzi Stoian Isabela, Nicu Popa şi Gri- fie în alte direcţii specifice. Dincolo de valoare pur do-
goraş Mihai, prezenţi la manifestare au asigurat activi- cumentar antropologică a volumului, acest exerciţiu
tatea de secretariat şi de transcriere a discuţiilor din ca- de comunicare inter-academică românească poate ser-
drul sesiunilor de lucru. Considerăm că acest volum vi drept model şi pentru lumea intra-academică.
este un bun exemplu de colaborare ştiinţifică ce poate
servi oricând drept model, acelora care lucrează fie
pentru promovarea limbii şi literaturii române in lume,

Virginia Popović

Victor Neumann. Tentaţia lui Homo- Europaeus:

geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est
virginiapopovic@yahoo.com

Cercetările istoricului şi profesorului universitar

Victor Neumann despre începuturile preocupărilor
proeuropene asupra istoriei umane şi asupra istoriei
civilizaţiilor sunt publicate în cartea tradusă în limba
sârbă de Milisav Firulović, Iskušenja Homo Europaeusa
: rađanje savremenih ideja u Centralnoj i Jugo-istočnoj
Evropi / Tentaţia lui Homo- Europaeus: geneza spiritului
modern în Europa Centrală şi de Sud-Est publicată în
anul 2011 la Editura „Pešić i sinovi”. Despre această
temă au mai vorbit Spengler, Toynbee, Braudel sau,
în ultima vreme, Samuel Huntington, care au adus
unele teorii interesante în legătură cu această temă,
abordată în cartea de faţă. Vorbind despre Homo Eu-
ropaeus, autorul vede Europa ca un topos găsit la o
răscrucere de influenţe şi reciprocităţi dintre Est şi
Vest, în primul rând influenţe culturale, politice, isto-
rice şi religioase. Pe urmele lui Oscar Halecki, primul
care a folosit termenii de Europa centrală şi Europa
de răsărit, Victor Neumann aduce la suprafaţă un mă-
nunchi de valori culturale şi tradiţia existenţei unei
identităţi europene în conştiinţa oamenilor. Această
Europă descoperită de autor nu este un fenomen ge-
ografic şi spaţial, ci unul cultural, iar dezbaterile dintre tribuit la primele contacte dintre estul şi vestul Euro-
existenţa unei Europe, considerată peninsulă asiatică pei. Se vorbeşte despre evrei şi despre influenţa lor la
şi a Europei Centrale, considerată parte a Europei oc- formarea Serbiei şi a Bulgariei în epoca medievală şi
cidentale, furată de Europa de răsărit, înseamnă o au- despre importanţa iudaismului în Europa centrală şi
tentică „unitate în diversitate”, cum afirmă dr. Milisav în cea de Sud-Est, despre umanism şi despre dezvol-
Firulović, în prefaţa cărţii. În lucrare se prezintă rolul tarea intelectualităţii în această perioadă, despre con-
anumitor personalităţi şi a unor instituţii care au con- ceptul de „coridor cultural” în Europa centrală şi de
154
răsărit, despre cărţile din acea vreme găsite în biblio-
tecile din Transilvania, Banat, Serbia şi Austro-Ungaria,
în general. Un capitol este dedicat trecerilor de la pe-
rioada medievală la cea modernă, încât putem citi şi
despre influenţa Renaşterii asupra Europei centrale,
asupra celei de răsărit şi asupra Penisulei Balcanice.
Cartea de faţă reprezintă un document preţios
despre istoria culturii şi a mentalităţilor, aduce date
importante despre primele intenţii intelectual-peda-
gogice de integrare europeană a regiunilor centrale
şi sud-est europene.

Vasile Man şi memoria cuvintelor

Cartea de recenzii şi dialoguri, Memoria cuvinte- cercetările de ultimă oră în legătură cu noile concep-
lor semnată de Vasile Man, apărută recent de sub ti- ţii privitoare la repartiţia dialectală a dacoromânei
par în colecţia „Viaţa de pretutindeni” a Editurii „Viaţa (Vasile Frăţilă), despre evoluţia biochimiei şi despre
arădeană” ne aduce în faţa noastră un şir de texte în domeniul biotehnologiilor (Jean Montreuil), despre
care sunt prezentate unele cărţi semnate de renumiţi preocupările noi referitoare la traducere şi la traduc-
oameni de cultură, scriitori şi istorici români (de la Tu- tologie din revista „Studii de Ştiinţă şi Cultură” din
dor Arghezi, Baruţu T. Arghezi, Herta Müller, Mihai Arad (Ştefan Gencărău), dar şi despre activitatea de
Cimpoi, Aurel Ardelean, Pavel Gătăianţu şi până la Vi- cercetare ştiinţifică din Franţa (Gilles Bardy). În dialog
orel Gh. Ţigu, Victoria Man Nicolae, Marţian Iovan, cu unii scriitori, domnul profesor Vasile Man aduce în
Eugen Gagea, Gheorghe Şora, Marţian Iovan, Ioan faţa cititorilor unele opinii despre Arad, despre ceea
Marius Grec şi alte nume importante din România şi ce înseamnă pentru unii literatură şi crezul literar, cri-
din afara României. Autorul, profesor de limba româ- za literaturii şi problemele ei din ultima perioadă.
nă, cu o mare experienţă didactică, ocupându-se şi Cartea de faţă ne face să memorăm unele cuvinte
cu redactarea unor reviste renumite din România, de- pe care le aduce autorul, iar memoria cuvintelor scri-
venind, apoi, director executiv al revistei „Studii de se pe coperta acestei cărţi atrage iubitorul de cuvânt
Ştiinţă şi Cultură” din Arad şi poet (În preajma ta, Darul scris prin stilul clar, pe înţelesul tuturor.
luminii, Nu doar duminica, Timp şi destin, Cuvinte care
zidesc, O mână întinsă spre cer), a conceput volumul
Memoria cuvintelor în două părţi distincte: interviuri
şi recenzii. Dacă în prima parte descoperă cititorilor
personalităţi importante ale literaturii universale
contemporane şi reprezentanţi ai culturii româneşti,
dar şi unele probleme de dialectologie română, mit şi
realitate în religia geto-dacilor, în partea a doua citim
câteva dialoguri interesante cu renumiţi profesori
universitari români şi străini, cu unii scriitori care sunt,
după aprecierea autorului, „o caldă mărturie a valorii
de model a elitei intelectuale”. Pentru Vasile Man,
omul este „coroana creaţiei”, „un microcosmos în care
se întâlnesc toate legile din univers”, iar prin „cuvânt”
putem să păstrăm pentru generaţiile de azi şi din vii-
tor „respectul faţă de valorile Binelui”. Din dialogurile
efectuate cu profesorii universitari Gilles Bardy şi cu
Ştefan Gencărău de la Universitatea din Marseille,
cu Jean Montreuil de la Universitatea din Lille, cu Va-
sile Frăţilă de la Universitatea de Vest din Timişoara,
Mircea Păcurariu, membru corespondent al Acade-
miei Române, putem să aflăm nişte lucruri noi despre

155
 REFLECTOR
REVISTE

156
 Virginia Popović

Noi traduceri din română în revistele

Rukovet/Koraci
virginiapopovic@yahoo.com

„În fapt, traducerea este un nexus ­care­leagă cuvin-

te, oameni, lumi şi care-i permite în acest fel poeziei,
şi noi ne referim aici la poezia română, să se racorde-
ze la sfera literară internaţională.” (Linda Maria Baros)
Întotdeauna s-a crezut că poezia şi proza se traduc
diferit. În poezie e nevoie de un soi de intimitate cu
limba în care scrii, dar pentru aceasta trebuie să fi co-
pilărit în limba respectivă, aşa a spus unul dintre cei
mai mari traducători din română în sârbă, Pentru Câr-
du. De faţă avem două reviste, Rukovet şi Koraci care
conţin traduceri efectuate de traducători bilingvi, în-
cât textul se poate simţi şi poate face cititorul să înţe-
leagă bine textul dat dar şi să cunoască literatura ro-
mână mai de-aproape. Prin astfel de traduceri cititorii
sârbi fac mai bine cunoştinţă cu literatura română şi
cu frumuseţea ei.
Poezia română a pătruns în Serbia datorită poeţi-
lor romantici şi moderni dar şi datorită revistei Lumina
şi săptămânalului Libertatea care au publicat în pagi-
nile lor traduceri în limba sârbă din Mihai Eminescu, selecţii şi traduceri din poezia română au fost publicate
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga. Unele la Comuna Literară din Vârşet, la Editura Libertatea
dar şi în revistele Gradina, Ogledalo/ Oglinda şi Koraci.
De faţă avem două reviste, Rukovet şi Koraci care între
coperte se poate citi poezie, în prima şi proză în cea
de-a doua revistă. Pentru prima dată în revista de lite-
ratură, artă şi cultură Rukovet din Subotica, numărul
5-8 din anul 2012, pe lângă eseuri care au la bază cele
mai recente apariţii editoriale în Serbia cât şi expoziţii
artistice de pictură şi sculptură, dedică mai mult de
zece pagini noii poezii româneşti, scrisă la începutul
noului mileniu. Poeziile sunt preluate din antologia
„Din poezia nouă românească”, apărută în 2009 la
Editura Fond Europa din Novi Sad. Traducerea din ro-
mână este efectuată de scriitorul şi traducătorul Ioan
Radin Pejanov, cu o prefaţă scrisă de criticul şi poetul
Bojan Samson din Novi Sad. În revista Rukoveti, sub
titlul Poetizarea cotidianului, Bojan Samson scrie câte-
157
 va rânduri despre fiecare poet inclus în paginile revis-
tei: Stoian G. Bogdan, Costel Stancu, Andra Rotaru,
Robert Şerban, Livia Roşca şi Oana Cătălina Ninu.
A doua revistă care face promovarea poeziei ro-
mâneşti în spaţiul sârbesc este Koraci, revistă de lite-
ratură şi artă care apare la Kragujevac. De faţă avem
numărul 1-3 din 2013. Revista este împărţită în mai
multe capitole: Între realitate şi vis, Ex-Atlantida, Meri-
diane şi paralele, Ocular, Terazii. La capitolul Meridiane
şi paralele în traducerea tinerei doctorande şi tradu-
cătoare Oana Ursulescu facem cunoştinţă cu unele
titluri de proză scurtă românească semnate de Radu
Pavel Gheo, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Ioana
Morpurgo, Andrei Ruse, Doina Ruşti, Lucian Dan Teo-
dorovici, Alex Tocilescu şi Călin Torsan.

Revista Astra. Supliment. Literatură artă şi idei, Serie

nouă, anul III (XLV), nr. 3-4 (331-332), 2012, editat de Bibliote-
ca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov.
La adresa redacţiei revistei Europa din Novi Sad a pei, chiar în condiţiile directivelor culturale trasate de
ajuns revista Astra din Braşov, nr. 3-4 din anul 2012, aparatul comunist.” La capitolul de cronică literară –
fapt care ne-a bucurat foarte mult pentru că, în ulti- critică, Evelina Cîrciu scrie despre volumul de critică
mul timp nu prea avem ocazia să primim multe revis- Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia
te din România. Primele pagini ale revistei ne aduc contemporană, unde autoarea, după o lectură fidelă a
cronici literare noi despre poezie, roman eseu şi criti- poeziilor unor poeţi de vârf cum sunt Ion Caraion,
că literară. Aici putem citi un articol semnat de Ale- Mariana Marin, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, aduce une-
xandru Cistelecan care scrie despre două antologii de le concluzii privind tabloul expresionist românesc
poezie românească recent apărute de sub tipar şi tra- comentând poezia fiecărui autor expresionst în par-
duse în limba italiană. Despre primul roman umoris- te. Cronica literară asupra volumului de debut al lui
tic postmodern românesc Nepotul lui Dracula semnat Carmen Gheorghe Tatuaj pe glezna stângă, autoarea
de Al. Muşina, scrie Anton Nicolae iar cronica despre articolului Adriana Bărbat scrie despre romanul con-
romanul lui Ovidiu Moceanu, Spovedania. Roman cu siderat chiar un roman-tatuaj, în care scrisul este pus
30 de ferestre, semneazš Sînziana-Maria Stoie. În acest în analogie cu iubirea. Ramona Hărşan scrie la capito-
articol se face legătura dintre cele două romane lul de cronică literară din literatura universală un arti-
amintite mai sus apărute în acelaşi an şi care au deve- col întitulat Art Spiegelman sau de la Mickey Mouse la
nit apariţii editoriale de marcă scrise de, cum afirmă
autoarea articolului, exponenţi de prim-plan ai opt-
zecismului românesc. La capitolul de cronică literară
– eseu, Dan Ţăranu scrie despre ultimul volum de
eseuri al lui Alexandru Matei Mormântul comunismu-
lui românesc. „Romantismul revoluţionar” înainte şi
după 1989. Despre balcanism s-au scris studii intere-
sante şi importante pentru subiectul în cauză, iar de
data aceasta Felix Nicolau în articolul Balcanismul şi
postmodernismul – fraţi de cruce, ne aduce unele co-
mentarii asupra cărţii Ineditul prozei postmoderne în
Balcani scrise de Maria Alexe, considerată un studiu al
mentalităţii balcanice unde se pune problema exis-
tenţei unei proze gândită exclusiv balcanic, autoarea
ajungând în această carte la concluzia că există nu
numai un roman balcanic ci şi un roman balcanic
postmodern. Felix Nicolau afirmă în articol că autoa-
rea studiului despre proza postmodernă din Balcani,
Maria Alexe, „încearcă să demonstreze persistenţa
158 unui spirit balcanic în literaturile din sud-estul Euro-
Maus(chwitz) unde Maus este o specie literară cu totul economice iar despre topologia utopiei şi distopiei
inedită în România – roman grafic (să nu mai spun de scrie Cătălin Badea-Gheracostea.
spaţiul sârbesc unde teoreticienii literari sârbi nici nu În revistă se pot citi şi unele pagini care sunt dedi-
amintesc că există astfel de specie de roman). Urmea- cate teatrului, muzicii şi picturii. La capitolul de croni-
ză capitolul de recenzii unde Mircea Doreanu scrie că teatrală putem citi un articol semnat de Alexandru
despre noua carte a lui Gabriel Dimiseanu Oameni şi Ţion, La limita macabrului, la rubrica dedicată muzicii
cărţi, Alina Tiboacă scrie despre cartea de interviuri Petruţa Măniuţ Coroiu scrie despre activitatea orga-
Conversaţie cu Nora Iuga scrisă de Gabriela Gîrmacea, nistului şi dirijorului corului Bisericii Negre din Braşov,
Zoe –Larisa Bădoiu semnalează apariţia unei cărţi în Hans Eckart Schlandt. Bianca Osnaga scrie despre
limba engleză Text and Context in the Work of Julian viaţa şi opera iar Vladimir Udrescu despre expoziţia
Barnes: Beyond Postmodernism a autoarei Aura Sibi- de desen a artistei Aurelia Stoei Mărginean de la Mu-
şan care aduce noi idei despre romanul postmoder- zeul Satului din Bucureşti
nist al prozatorului britanic. Ultima recenzie este Ultimele pagini ale revistei Astra din Braşov sunt
semnată de Gabriel Stan şi intitulată la fel ca şi cartea dedicate noilor cărţi din literatura universală apărute
recenzată de Iulian Cătălui, Avangarda literară româ- la editurile din România, apoi noilor cărţi apărute la
nească şi visul, unde putem face cunoştinţă cu o carte editurile braşovene dar şi pagini dedicate noilor nu-
unde ideea de bază este visul şi preocupările avan- mere de reviste ajunse la redacţia revistei Astra. Una
gardei faţă de lumea viselor, „despre importantele dintre reviste prezentate de redacţia revistei Astra
reviste literare li pleiada de aur a literaturii de avan- este şi revista Europa, nr. 8, din Novi Sad, fapt care
gardă românească [...] amprentele onirice literare de ne-a bucurat foarte mult. Sperăm ca şi numerele vii-
la dadaism la surrealism”, cum afirmă autorul Gabriel torare a revistei braşovene să ajungă până în Voivodi-
Stan. La capitolul Anul Caragiale, Mircea Tomuş adu- na pentru că, varietatea şi calitatea articolelor cuprin-
ce unele comentarii inedite asupra comediei lui I.L. se între copertele ei desigur că vor stârni interesul
Caragiale, O scrisoare pierdută. Ramona Hărşan scrie unor cercetători din această parte a Serbiei.
despre conferinţa naţională „Gheorghe Crăciun”- via-
ţa şi operă” desfăşurată la Braşov. Lăcrămioara Stoie
la capitolul Note de lectură scrie despre volumul de
versuri La pierderea speranţei scris de Nicolae Prelip-
ceanu, despre compendiul de poezie românească
actuală Cinci decenii de experimentalism scrie echino-
xistul Octavian Soviany. Urmează unele comentarii
aduse de Lăcrămiara Stoie asupra celor două volume
de poezie apărute în colecţia „Opera Omnia” a editu-
rii Tipo Moldova din Iaşi: anul din luna săptămânii de
ieri de Ioan Radu Văcărescu şi Elogiul furtunii de Ioan
Evu. Ultima carte recenzată este cartea Soniei Elvirea-
nu, Gabriel Pleşea, o perspectivă asupra exilului româ-
nesc. În paginile revistei Astra mai putem citi şi unele
pagini cu interviuri (de data aceasta interviul cu scrii-
toarea Gabriela Adameşteanu, realizat de Iulian Cătă-
lui şi interviul realizat de Steluţa Pestrea Suciu cu scri-
itoarea Elisabeta Isanos), poezie (în acest număr pu-
tem citi versurile lui Alexandru Muşina), proză (frag-
mente din romanele lui Romului Bucur, Constantin
Arcu şi Răzvan-Ionuţ Dobrică). În paginile revistei nu
lipsesc nici paginile cu recente traduceri din literatura
universală. Următoarele pagini sunt semnate de Ale-
xandru Matei care scrie despre structuralism şi des-
pre cartea lui Patrice Maniglier La Vie énigmatique des
signes, Sorin Cucerai scrie despre două tipuri de legi
159
 SMS

160
 Revista Prichindel
Prichindel este o revistă pentru toţi copiii, cu un ca-
racter multicultural şi didactic. Apare din anul 2009,
cu sprijinul Secretariatului provincial pentru Cultură
al Guvernului Provinciei Voivodina în limbele româ-
nă, srbă, maghiară, slovacă, ucraineană. Editorul este
Fondaţia Europa iar directorul fondator, Pavel Gătă-
ianţu. Primul numărul al revistei, a apărut în limbile
română şi sârbă, cu poezii şi poveşti în ambele limbi,
iar pentru cei mai mici, revista conţine, de fiecare
dată, o pagină de colorat şi de numărat. Primul oas-
pete al revistei a fost elevul Adrian Ion Berlovan din
Nicolinţ, învingător la întrecerile districtuale de mate-
matică organizate în anul 2009 la Panciova. În nume-
rele viitoare, oaspeţii revistei au fost şi alţi copii.
Revista Europa în anul 2013
Prin indexarea revistei Europa din Novi Sad în trei
date de baze internaţionale, astfel fiind prezentă în
lumea virtuală şi totodată răsfoită de un număr mare
de cercetători, scriitori, studenţi şi alţi iubitori ai cu-
vântului scris, dar şi de cei care vor să-şi vadă numele
în paginile ei, revista şi redactorii ei sunt invitaţi la
multe manifestări şi instituţii academice şi culturale
din ţară şi străinătate pentru a o prezenta sau pentru
a lansa ultimul număr al ei sau doar pentru a colabora
prin a trimite articole. Pezentarea revistei Europa în-
cepe încă din 4. decembrie 2012, când la Biblioteca
oraşului din Novi Sad au vorbit despre apariţia revis-
tei şi despre tematica ei Pavel Gătăianţu şi Virginia
Popović. Tot atunci a fost prezentată cartea „Malul ce-
lălalt (antologie de poezie sârbă, sec. XX-XXI)”de Ale-
xandar Stoicovici şi apărută la Editura Herg Benet din
Pe data de 29. martie, anul curent, în incăperea bi-
bliotecii orăşăneşti din Novi Sad, revista şi-a sărbăto-
rit aniversarea de cinci ani de apariţie, cu tema: În în-
tâmpinarea primăverii. Oaspeţii aniversării au fost
elevii de la „Şcoala Gimnazială, nr. 13”, din Timişoara.
La fel elevii Şcolii Elementare „Žarko Zrenjanin” din
Novi Sad şi membrii Departamentului pentru Copii
de la Biblioteca orăşănească din Novi sad. Elevii au
recitat poezii pe tema primăverii, au cântat la diferite
intrumente şi în final, au desenat, deasemenea pe
tema primăverii. Toate desenele copiilor sunt publi-
cate în revista Prichindel.
Bucureşti. La lansarea revistei au vorbit şi Tudor Creţu
din Timişoara, Speranţa Sofia Milancovici din Arad şi
Dragan Kojić, directorul bibliotecii oraşului Novi Sad.
Pe data de16-18 mai 2013, revista Europa a fost pre-
zentată în cadrul „ZILELOR EMIL CIORAN” organizate
de Facultatea de Litere şi Arte, Departamenul pentru
Studii Romanice şi Biblioteca Astra din Sibiu. În cadrul
ediţiei a XVIII a Colocviului International Emil Cioran a
cărui temă generală s-a desfăşurat sub titlul „Trasfigu-
rări”. La lucrările simpozionului au participat numeroşi
cercetători români şi străini, personalităţi din viaţa aca-
demică şi culturală, printre care iniaţiatorul acestei ma-
nifestari internţionale, prof. univ. dr. Ion Dur de la Facul-
tatea de Ştiinţe Socio-Umane din Sibiu, iniţiatorul con-
ferinţei Cioran, conf. univ.dr. Alexandra Mitrea, decanul
Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu, Nicolas Cavaillès de 161
 la Paris, autorul unor cărţi despre Cioran şi editorul lu-
crărilor sale din Pléiade, în colaborare cu Aurélien De-
mars, Sara Danièle Bélanger Michaud din Canada, care
şi-a publicat teza de doctorat cu titlul „Cioran sau re-
sturi de scriere sacră”, Caroline Laurent din Sorbona şi
Josef Schovanec din Franţa. Au mai luat parte la simpo-
zion şi alţi mari admiratori ai lui Cioran şi păstrătorii
acestei tradiţii cultural-acadmice. La atelierul de tradu-
ceri organizat pentru studenţi nu a lipsit traducătorul în
portugheză a operei de debut a lui Emil Cioran, „Pe cul-
mile disperării”, Rodrigo Inácio Ribeiro sa Menezes din
Brazilia, Sorin Lavric din Bucureşti, specialist în Con-
stantin Noica şi redactor al revistei România Literară.
La Colocviul internaţional Emil Cioran au partici-
pat redactorul-şef al revistei Europa, Pavel Gătăianţu
şi Virginia Popović, redactor adjunct, care au prezen-
tat o lucrare despre prezenţa lui Emil Cioran în revista
Europa. Începând cu anul 2008, revista Europa a pu-
blicat câteva texte care au la bază unele cercetări din
Serbia şi România în legătura cu viaţa şi opera lui Emil
Cioran. În textul prezentat la colocviu, redactorii re-
vistei Europa au vorbit despre centru şi periferie în ope-
ra lui Cioran, despre legătura lui Cioran cu evreii, des-
pre unele particularităţi ale operei lui Cioran în fran-
ceză şi despre câteva interviuri cu şi despre Cioran.
Textele comunicărilor din acest an vor fi publicate
în Actele Colocviului, volum care va fi dedicat profe-
sorului univeristar Eugene Van Itterbeek şi publicat la
o editură din Franţa.
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad a or-
ganizat, în perioada 16-18 mai, cea de-a XXIII-a ediţie
a „ZILELOR ACADEMICE ARĂDENE” în cadrul cărora
s-a desfăşurat Colocviul internaţional: „Traductologia:
o ştiinţă a comunicării lingvistice şi culturale transfron-
taliere”. Pe lângă profesori universitari din România şi
din străinătate, la colocviu au participat şi lect.univ.
dr. Virginia Popović cu lucrarea Influenţa subdialectu-
lui bănăţean asupra romanului românesc din Voivodi-
na şi Pavel Gătăianţu care a prezentat lucrarea Istori-
cul Arpad Lebl despre Vasile Goldiş şi problema naţiona-
lă a românilor din Ardeal şi Banat (1885-1918). Toate
comunicările prezentate în cadrul colocviului vor fi
publicate în revista academică Studii de Ştiinţă şi Cul-
tură din Arad care se bucură de o mare vizibilitate
internaţională, fiind indexată în patru baze de date
internaţionale. Redactorul şef fondator al acestei re-
viste este prof. Vasile Man iar editor şef prof. univ.dr.
Gilles Bardy de la Universitatea din Marseille.

Ciprian Vălcan

French and German Cultural Influences in Cioran’s Work

My thoughts will be organized along two axes, gement with a number of German and French au-
one in the field of cultural history, the other in that of thors, such as Nietzsche, Schopenhauer, Weininger,
comparative studies. Accordingly, in the first stage I Pascal, the moralists, and Valéry.
make every endeavour to describe the Romanian cul-
tural environment where the presence of and, sub-
sequently, the confrontation between French and
German cultural influences take shape, and I highli-
ght the recurrent themes that have to do with at-
tempts to define Romanian culture. The purpose of
this undertaking is to introduce the reader into the
complex aspects of the confrontation between Fren-
ch and German cultural influences in interwar Roma-
nia. I then consider the attitude of Cioran’s generati-
on, laying emphasis on the reasons why the most
prominent representatives of the young interwar in-
tellectuals declare themselves admirers of German
culture and fierce opponents of the French model. In
the second stage of the research I move on to a com-
162 parative study, examining Cioran’s intellectual enga-
 Nicolas Trifon
Les Aroumains, un peuple qui s’en va
Paris (France)
Présentation et signature de la nouvelle édition
augmentée de Les Aroumains, un peuple qui s’en va,
de Nicolas Trifon.
Intervenants : Matei Cazacu, historien du CNRS, et
Laurent Geslin, Courrier des Balkans / Radio France
international.
Dans la configuration nationale des Balkans, les
Aroumains occupent une position tout à fait spéci-
fique. Ce peuple de bergers semi-nomades et de
commerçants, historiquement concentré dans le
massif du Pinde, dans le nord de la Grèce, ainsi qu’en
Albanie et en Macédoine, a conservé comme un tré-
sor précieux sa langue, d’origine latine, proche mais
différente du roumain.
À partir de la seconde moitié du XIXe siècle, les
Aroumains ont développé un mouvement national,
comme tous les autres peuples des Balkans. Cepen-
dant, ce mouvement n’a jamais exprimé de revendi-
cation territoriale ni étatique. Perçus en Roumanie
comme des « Roumains du sud du Danube », vus par
la Grèce comme une composante de l’hellénisme, les
Aroumains représentaient donc une exception, et
même une « anomalie », quand les Etats-nations affir-
maient leurs prétentions exclusives dans les Balkans.
Nicolas Trifon rassemble ainsi l’essentiel des con-
naissances sur l’origine des Aroumains et leur histoi-
re, jusqu’au renouveau culturel de ces dernières an-
nées. Inscrivant son propos au cœur des débats sur le
phénomène national, il démontre la place singulière
de ce « peuple en trop », au regard des critères domi-
nants depuis le XIXe siècle. Une pièce souvent ca-
chée, mais essentielle, de la mosaïque balkanique.
Preluat de pe Le Courrier des Balkans
163
 ERRATĂ
Din motive tehnice din nr.11. pag.74-75, publicam articolul in intregime
Ileana Baba
Andrei Dajdiu - activitatea muzicală
Moartea este o evidenţă, de fapt, naturală şi familia-
ră. Şi, totuşi, de fiecare dată când o întâlnim, ea ne pare
la fel de şocantă. În ciuda certitudinii morţii, ea rămâ-
ne totuşi nedeterminată: nu putem şti nici când şi nici
cum vom muri! Noi, oamenii plecăm spre alte orizon-
turi, dar spectacolul lumii continuă. Istoria trece mai
departe, cu noi sau fără noi... Confruntându-ne cu
acest eveniment inevitabil – moartea – realizăm că sin-
gurul câştig al omului este credinţa curată şi fapta bună.
Însoţit de dangătul clopotelor, de cântul unui grup
de cântăreţi, acompaniat de un ansamblu de instru-
mentişti din Ecica, în frunte cu Roman Bugariu, pre-
cum şi câţiva membri ai Orchestrei de muzică popu-
lară a Postului de Radio Novi Sad, în frunte cu Lucian
Ştefan Petrovici şi de lacrimile celor care l-au cunos-
cut şi apreciat şi care au ţinut să fie prezenţi, Andrei
Dajdiu, redactor muzical al Radioteleviziunii Voivodi-
nei, instrumentist, aranjor şi un excelent cunoscător
al tehnicii digitale computerizate, a fost condus pe
ultimul drum, spre locuri poate mai senine, şi depus
pentru veşnicie în cavoul familiei Dajdiu din Ecica.
A plecat dintre noi, pe neaşteptate şi atât de repede,
la data de 15 ianuarie 2012, la vârsta de 51 de ani, încât,
plecarea sa ne pare şi acum incredibilă. Cuvintele cu
care avem impresia că suntem în stare să ne exprimăm
sentimentele, iată că se dovedesc a fi insuficiente pen-
tru a putea exprima o atât de mare tristeţe!În pofida
intenţiei de a spune multe despre viaţa, activitatea
omului pe care l-am cunoscut, mâhnirea ce ne cople-
şete atunci când dispare ci-
neva din lumea artistică, o
personalitate a vieţii muzi-
cale dar şi un personaj im-
plicat în viaţa muzicală de la
noi, ne poate împiedica chiar
şi să rostim vreun cuvânt. Nu
sunt prea multe cuvinte de
adăugat în asemenea oca-
164 zii, dar gândurile noastre pi-
ileana.baba@gmail.com
oase se îndreptă spre decesul
lipsit de sens, în urma tragicu-
lui şi neverosimilului accident.
Andrei Dajdiu s-a născut la
7 martie 1961 la Ecica. Termi-
nă şcoala elementară în loca-
litatea natală. Paralel cu şcoala
elementară, frecventează şi
şcoala elementară de muzică
„Josif Marinković” din Zrenja-
nin, despărţământul instrumente cu coarde – vioara,
în clasa profesorului Schen Jozhef. Urmează cursurile
Şcolii medii de muzică „Josif Marinković” din Zrenja-
nin, despărţămintele teorie muzicală şi instrumente
cu coarde – viola, în clasa profesorului Ervin Benak. În
perioada sa de elev al Şcolii medii de muzică a cântat
în Orchestra de cameră a oraşului Zrenjanin, alcătuită
din profesori şi elevi talentaţi, dirijată de apreciatul
violonist, profesorul Dejan Mihajlović. În anul 1980 a
participat la Concursul provincial de instrumente cu
coarde – violă organizat la Novi Sad, la care a primit
Premiul intâi pentru interpretare. Apoi, în acelaşi an,
merge mai departe la Concursul federal de instru-
mente cu coarde – violă, organizat la Sarajevo, la care
ocupă locul trei. În acea perioadă a fost membru al
Corului „Josif Marinkovic”, dirijat de apreciatul muzi-
cian Slobodan Bursać . Înscrie Academia de arte din
Novi Sad, despărţământul instrumente cu coarde –
viola, în clasa profesorului Laszlo Horvath.
În anul 1985 se angajează în Orchestra Operei Tea-
trului naţional sârb din Novi Sad la pultul - violă. În
anul 1988 trece în Redacţia muzicală a Postului de Ra-
dio Novi Sad, ca redactor muzical, însă contină să cân-
te şi în orchestra operei până în anul 1999. La fel a cân-
tat şi în Orchestra filarmonică voivodineană, în Or-
chestra Simfoniştii voivodineni, avându-l ca şef coor-
donator şi dirijor pe Berislav Skenderović. Dintre diri-
jorii care au condus aceste formaţii instrumentale îi
amintim pe Imre Toplak, Ion Iancu, Marco Parisotto,
Stefano Segedoni, Bundith Ungrangsee,
Carlos Garcia Ruiz şi alţii.
La Radio Novi Sad, programul muzi-
cal în limba română, Andrei Dajdiu rea-
lizează emisiuni de muzică populară
românească. Atunci când Radio Novi Sad
a însuşit tehnica digitală de transmisiu-
ne şi fonoteca acestei instituţii trebuia
acomodată noii modalităţi de muncă. De
aceasta s-a ocupat Andrei.
Dintre emisiunile mai importante pe
care le-a împrospătat cu muzică popu-
lară românească amintim: „Emisiunea
pentru ascultatorii de la sate”, „Dragu
mi-i unde-am venit”, „De vorbă cu soliş-
tii de muzică populară”, „Panorama cul-
turală”, „Cronica comunelor”, „Oameni şi fapte” şi al-
tele. Emisiunile muzicale redactate de Andrei: „Muzi-
că solicitată de asculători”, „Romanţe româneşti”, „La
fântâna dorului” „Izvoare folclorice”, „Muzică pe pla-
cul d-voastră”, etc.
A realizat, după cum am amintit, un proiect de o in-
estimabilă valoare documentară şi artistică de progra-
mare, digitalizare şi arhivare a înregistrărilor de muzi-
că populară românească, inclusiv a celor oferite de pos-
turi de radio din România. Acest proiect a fost dema-
rat de direcţia muzicală a Postului de Radio Novi Sad,
pentru toate limbile în care se transmite programul.
A publicat un volum de 208 cântece rutene, notaţii
muzicale, texte şi înregistrări audio, culese la cele 17
ediţii ale Festivalului «Ружова Загратка» („Grădina cu
trandafiri”) între anii 1990 – 2007 cu scopul de a faci-
lita şi păstra cântecele rutene scrise în stil tradiţional.
O carte deosebit de importantă, nu numai pentru
trecut, prezent, dar şi pentru viitorul muzicii rutene.
Graţie Fesivalului de cântece rutene
compuse în spirit popular, manifestare
a rutenilor din Voivodina ,desfăşurată
sub genericul «Ружова Загратка» („Gră-
dina cu trandafiri”) fondul de cântece a
fost îmbogăţit cu nenumărate creaţii
valoroase. Această publicaţie, pe de-o
parte este, de fapt, ghid pentru genera-
ţiile viitoare, folclorul rutenilor fiind un
izvor muzical inepuizabil, iar, pe de altă
parte, este un document care cuprinde
toate cântecele cu partituri şi versuri
interpretate în cadrul celor şaptespre-
zece ediţii ale acestui festival –a menţi-
onat printre altele Andrei Dajdiu în pre-
faţa acestei publicaţii. Zoran Mulić a
scris în prefaţă: „Cântecele populare ru-
tene compuse şi prezentate la Festiva-
lul «Ружова Загратка» („Grădina cu
trandafiri”) în perioada 1990 – 2007
adunate în această impozantă colecţie,
reprezintă o bijuterie aparte, care provi-
ne (îşi trage originea) dintr-o profundă
nevoie interioară de păstrare şi conser-
vare a specicităţilor distincte ale acestui
popor în bogatul mozaic naţional voi-
vodinean. Năzuinţa şi dorinţa spre cote
valorice mai înalte, atât în ce priveşte
versurile cât şi melodicitatea facilitează
prezentarea de întâmplări, povestiri de
viaţă, cu greutatea lor specifică, care au
locul lor bine situat în conceperea lirică a naturii, dra-
gostei, vieţii. Consider că această posibilitate a popo-
rului rutean înstrăinat în această lume de a-şi putea
păstra şi valorifica patrimoniul cultural, precum şi li-
niştea naţională interioară, este un dar deosebit.”
Andrei Dajdiu a fost membru activ al Orchestrei de
muzică populară a Consiliului naţional, al românilor
din Voivodina, cu care a susţinut concerte reuşite prin
ţară şi prin România. Împreună cu coordonatorul or-
chestrei, Petru Popa s-a îngrijit de nototeca Orches-
trei Consiliului.
A scris aranjamente muzicale pentru diferite cân-
tece şi melodii ale rutenilor, românilor etc. imprimate
la Radio Novi Sad.
Exprimăm şi pe această cale cele mai sincere con-
doleanţe soţiei Mira şi fiului Mihael, fratelui Nistor cu
familia, verişoarelor Angelica şi Silvia cu familia, cum-
natului Boris cu familia, precum şi celor mai apropiaţi
ai săi. Vă împărtăşim durerea, condoleanţele noastre
încearcă să vă aline marea pierdere şi să
vă încurajeze
Vă rugăm să primiţi gândurile noas-
tre de mângâiere pentru imensa pier-
dere suferită, o pierdere atât de neaş-
teptată pe cât de şocantă pentru toţi.
Cu profund regret, îndoliaţi, ne des-
părţim şi ţinem o candelă aprinsă pen-
tru colegul nostru Andrei Dajdiu.
Generozitatea sufletească cu care l-a
înzestrat Dumnezeu a fost percepută
mereu de toţi aceia care l-au iubit. Şi nu
erau puţini.
Veşnică să-i fie pomenirea şi aminti-
rea! 165
 AUTORII
Aleksandra Đurić-Bosnić s-a născut pe 1965. la Panciova. Şi-a
luat licenţa la Catedra de Literatură şi Teoria Literaturii din cadrul
Facultăţii de Filologie din Belgrad iar teza de magisteriu şi-a sus-
ţinut la Departamentul de Literatură Sârbă din cadrul Facultăţii
de Filosofie din Novi Sad. Din 2005. este agajată la Institutul de
Cultură a Voivodinei iar din 2010. este redactor-şef şi responsabil
al revistei „Interkulturalnost” din Novi Sad.
Amanda Orza graduated from the American University in Bul-
garia with a double major in Political Science & International Re-
lations and European Studies. During her course of studies, she
received multiple awards including Honours in Political Science
and the Distinguished Award for outstanding academic and extra-
curricular performance within the Department. Amanda actively
contributed to the student life as a teaching and research assistant
for European Studies courses
Ana Samardžić was born in 1988 in Zaječar, Serbia. She graduated
in 2011 at the Faculty of Philosophy in Novi Sad, Department of
Serbian Language and Linguistics. She finished her master studies
at her home department in 2012. She is currently working as an
editor in the Serbian travel magazine Dobro jutro, Columbo and
studying Romanian language and literature at the Faculty of Phi-
losophy in Novi Sad.
Aurelia Borzin (n. 24 decembrie 1984, Căușeni, Republica Moldo-
va) este o poetă şi jurnalistă din Republica Moldova. În 2007 obţine
licenţa în domeniul Jurnalismului şi al Ştiinţelor Comunicării. Un
an mai târziu, în 2008, în cadrul aceleiaşi universităţi, obţine diplo-
ma de master în domeniul jurnalisticii. În anul 2009, absolveşte In-
stitutul de Instruire Continuă (translator – limba engleză). Din 2007
este redactor-şef la Revista Clipa.
Branislav Toader este născut în 1988 la Panciova. Momentan este
înscris la studiile de master – Studii europene şi la master din isto-
rie la Universitatea din Novi Sad.
Ionuţ Caragea este poet, prozator de ficţiune, autor de aforisme,
critic, editor şi promotor cultural. Este născut în 1975 la Constanţa.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, cofondator
şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din
Québec, membru de onoare în Asociaţia Scriitorilor din Judeţul
Neamţ, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Carmen Cerasela Dărăbuş s-a născut pe data de 3.02. 1966 la Baia
Mare, Maramureş, România. Studii: Facultatea deîn Litere a Univer-
sităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea română- fran-
ceză, doctorat în Filologie la Universitatea din Bucureşti, masterat
Sociologie-Administraţie Publică la Universitatea din Bucureşti.
Conf. niv. dr. la U.T.C.N. - CUNBM şi lector de limba română (I.L.R.) la
Skopje (Macedonia) şi Novi Sad (Serbia).
Ciprian Vălcan (n. 5 decembrie 1973, Arad) este un eseist şi filozof
român. Devine doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca (2002), doctor în filologie al Universităţii de Vest din
Timişoara (2005) şi doctor în istorie culturală al École pratique des
hautes études din Paris (2006).
Daiana Felecan is Associate Professor (U.K. terminology: Reader)
at the Technical University of Cluj-Napoca, North University Centre
of Baia Mare, Faculty of Letters. She teaches contemporary Roma-
nian (syntax), the history of the Romanian language, pragmalingu-
istics and literary theory. She has authored several books, studies
and articles, published in Romania and abroad.
Daniel Pişcu a absolvit Facultatea de Limba și literatura română,
sec­ția română – franceză, în cadrul Universității din București, între­
­1975 – 1979. A debutat literar în revista Amfiteatru în 1978 A fost mem-
bru al „Cenaclului de luni” (1977-1983). A debutat în volum în anul
1989, cu „Aide-memoire”, Ed. Litera, București. Colaborează cu poezie,
proză, eseuri și articole de critică literară la mai multe reviste literare.
Danilo Kiš s-a născut la 22 februarie 1935 la  Subotica în Serbia.
A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Belgrad, specialita-
tea literatură comparată. Debutează în volum cu microromanele
Mansarda şi Psalm 44 în 1962. A mai publicat: romanul Gradina,
cenuşa (Editura Univers, 2000); volumul de proză scurtă Suferinţe
timpurii (1969, Rani jadi); romanul Clepsidra (1972, Peščanik; Edi-
tura Univers, 1987; Premiul revistei NIN, 1973) şi volumul de eseuri
Poetica; romanul Cripta pentru Boris Davidovici (1976, Grobnica za
Borisa Davidovića;  Editura de Vest, 1992); volumul-pamflet Lecţia
de anatomie (1978, Čas anatomije); În 1986 a fost distins cu titlul de
Chevalier des Arts et des Lettres. În 1988 i se conferă Preis des Litera-
turmagazins, iar in Italia, la Roma, Premio di Tevere pentru eseistică.
La 15 octombrie 1989 Danilo Kiš moare la Paris după o lungă sufe-
rinţă. Creaţia lui Danilo Kiš a fost tradusă în peste douăzeci de limbi.
David Kecman este scriitor, eseist, critic literar şi critic de teatru,
născut la Rajnovci lângă Bihać în anul 1947. Debutează cu versuri
în 1976. Este autor a peste 20 de volume de versuri, povestiri, ro-
mane şi proză lirică. Este cunoscut scriitor pentru copii. A lucrat ca
profesor de limba şi literatura sârbă (1971-1974) iar din 1974 de-
vine jurnalist profesionist. Este membrul Societăţii Scriitorilor din
Voivodina. Opera lui e tradusă în mai multe limbi străine.
Galina Lukić este născută pe 1979 în Federaţia Rusă, unde a terminat
şcoala elementară şi şcoala medie. Şi-a luat licenţa şi masterul la De-
partamentul de Slavistică din cadrul Facultăţii de Filosofie din Novi
Sad. Momentan este înscrisă la studii doctorale la aceeaşi facultate.
Gheorghe Glodeanu s-a născut la 9 decembrie 1957 în oraşul Că-
rei, judeţul Satu Mare. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj-
Napoca (promoţia 1981), cu licenţă în română şi franceză. Doctor
în ştiiinţe filologice din 1996. Este profesor la Facultatea de Litere
a Universităţii de Nord din Baia Mare şi director al revistei „Nord
Literar” din aceeaşi localitate.
Gilda Vălcan este născută pe 26 octombrie 1973 la Galaţi. Este
angajată ca lector universitar la Universitatea „Vasile Goldiş” din
Arad. Activitatea profesională:1997-2002 preparator la Facultatea
de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara; 2003-2006 lector la
Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative a Univer-
sităţii de Vest Vasile Goldiş din Arad; 2007- 2008 profesor asociat al
Universităţii din Padova. În 2006 devine doctor în filosofie al Uni-
versităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Ioana-Iulia Olaru Lect. univ. dr., Fac. de Arte Vizuale şi Design, Uni-
versitatea de Arte ”George Enescu”, Iaşi
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este
poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi pro-
motor cultural. Cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ro-
mână din Québec şi al Editurii ASLRQ;
Laura Rebeca Precup Stiegelbauer şi-a luat licenţa la Univer-
sitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, România, specializarea Cultură
şi Civilizaţie Britanică (Istorie Orală Britanică). Din anul 2005 este
traducător autorizat de Ministerul Justiţiei engleză-franceză, 2008-
membru Fondator al Centrului de Testare Lingvistică şi Consiliere
Profesională -UVVG Arad. În prezent lector universitar în cadrul
Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, Arad, România.
Laura Todoran este născută în 1980 la Novi Sad. Lucrează şi tră-
ieşte la Montreuil din 2005. A terminat Universitatea Naţională de
Artă din Bucureşti, specialitatea pictură murală (2003), masterul la
aceeaşi facultate (2005). A expus lucrările la Paris, Bologne, Mon-
treuil, Bucureşti, Lille,  Toulouse, Berlin, Sremski Karlovci, etc.
Lavinel Orza a frecventat cursurile organizate la Universitatea din
Novi Sad. Momenta este angajat la RTV Novi Sad. A fost angajatul
diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe, la Consulatul General
al Iugoslaviei, pana la finele lui 1991. Momentan este angajat la
RTV Voivodinei.
Liviu Bordaş este doctor in filosofie al Universităţii din Bucureşti şi
doctorand în sanscrită la Universitatea „Jawaharlal Nehru” din New
Delhi. A studiat filosofie, indologie şi istorie la Universităţile din
Bucureşti, Viena, Roma, Pondichéry, Delhi, Heidelberg şi Florenţa.
Este cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Sud-Est Europene al
Academiei Române.
Ludmila Bejenaru este cadru didactic la Catedra de Slavistică „Pe-
tru Caraman” a Universităţii „Al.I.Cuza”. Licenţiată în filologie (1981),
licenţiată în drept (2003). Doctor în filologie (1999). Membru al Aca-
demiei de Stiinţe Pedagogice şi Sociale din Federaţia Rusă(2010).
Ludmila Branişte (n.1962), conferenţiar doctor la Universitatea  le moderne, precum şi zece cărţi de poezii. Este preşedintele Soci-
„Alexandru Ioan Cuza”  din Iaşi,  Departamentul de Românistică,
Jurnalism – ştiinţe ale comunicării şi Literatură comparată, Catedra
de Limba Română pentru Studenţii Straini.
Luiza Caraivan, lector de limba engleza la Universitatea “Dimitrie
Cantemir” din Timişoara. Doctorand în filologie cu o teză despre
literatura Africii de Sud, post-colonialism şi alteritate. Autoare a
volumului Limba engleză: A Course in Business English (2003) şi co-
autoare a volumului First Steps in Business English (Editura Euros-
tampa, Timişoara, 2009).
Maja Medan was born on December 23th 1988 in Mostar. She
graduated from the Faculty of Philosophy at the University of Novi
Sad, Serbia, at the Department of Comparative Literature. She has
published in journals of literature, art and culture. She is interested
in Serbian and world literature and theory. Currently, she is pursu-
ing the MA studies at the same Faculty.
Maria Alexandra Pantea este născută la 27.06.1982. Este absolven-
tă a Facultăţii de Litere, Filosofie şi Istorie, secţia istorie; termină mas-
teratul în 2006 din istoria Transilvaniei în context Central European.
Maria Nenadić (n.1986, Zrenianin), urmează în prezent studiile doc-
torale la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A absol-
vit Liceul lingvistic din Sremski Karlovci şi Facultatea de Filosofie a
Universităţii din Novi Sad, specializarea Limba şi literatura română.
La aceeaşi facultate şi-a luat masteratul în literatura română. Absol-
ventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, specializarea
Literatură mondială şi comparată şi Limba şi literatura engleză.
Mircea Măran s-a născut la 13 octombrie 1965 la Vladimirovaţ (Pe-
trovasâla). În anul 1990 îşi susţine teza de licenţă la Catedra de isto-
rie a Facultăţii de Filozofie din Novi Sad. La aceeaşi facultate îşi sus-
ţine şi magistratura şi teza de doctorat cu tema “Situaţia culturală
a românilor din Banat în perioada anilor 1945-1952”. Lucrează ca
profesor pentru obiectele Istoria civilizaţiei şi Contextul european al
culturii naţionale la Şcoala de Studii Înalte de Specialitate pentru
Instruirea Educatorilor din Vârşeţ.
Nicoleta Ifrim Lector dr Nicoleta Ifrim, Universitatea “Dunarea de
Jos” din Galati, Romania, Catedra de Literatura, Lingvistica si Jur-
nalism. Doctor din anul 2008 cu teza – Poetica fractala si interpre-
tarea operei eminesciene, Univeritatea din Pitesti, Facultatea de
Litere Domenii de competenta: Literatura romana interbelica, Lite-
ratura marilor clasici, Teoria literaturii, Comunicare interculturala
Nicu Vladimir (n. 8 decembrie 1950 - d. 10 octombrie 1995) Absol-
vent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti, sec-
ţia pictură, promoţia 1975. Grafician la ICSITE Bucureşti. A fost unul
dintre “pilonii” principali ai “mişcării folk” din România. A publicat
poezie în Luceafărul, Orizont şi Tribuna. Premiul I la “Primăvara Bala-
delor”, ediţia I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă). Peste 200 de apariţii în
spectacole rock şI folk, cenaclul Flacăra, Piaţa Universităţii etc.
Nikola Đomlija este născut în 1987 la Jagodina. Licenţia şi-a luat-
o la Facultatea de Ştiinţe Politice din Belgrad. A terminat studiile
interdisciplinare de masterat din domeniul terorismului, crimă or-
ganizată şi securitate la Belgrad. A lucrat ca stagiar la Agenţia Mi-
litară şi de Securitate şi inclus la un proiect cu privire la activitatea
teroristă împotriva Armatei Populare Iugoslave/ Armata Iugoslavă/
Armata Serbiei şi Muntenegrului.
Nikola Marinković (Date of birth: 05/02/1985). Faculty of Philo-
sophy in Novi Sad, Department of Serbian Language and Literature
(undergraduate). University of Novi Sad, ACIMSI - European Studies
(master studies). Ringier Axel Springer Ltd. - Editor of news at the
internet portal mojauto.rs (2009 -; Public Company „Sports and
Business Center Vojvodina” - an independent expert for office
space (2010); mobilnishop.com - a blogger on the internet portal
(2011 -); mobileshop.eu - a blogger on the internet portal (2013 -);
Blog about European affairs – ozonpress.net (May-June 2013)
Nikola Strajnić (1945) este profesor de Literatură universală şi
comparată la Universitetea din Novi Sad. Este fondatorul Catedrei
de literatură comparată. A publicat 20 de cărţi de specialitate, în
care tratează probleme poetice din Antichitate şi până în vremuri-
etăţii Scriitorilor din Voivodina.
Oana Ursulescu s-a născut pe data de 4 mai 1987 la Zrenianin. În
2006 înscrie studiile la Novi Sad, Departamentul pentru Limbă şi
Literatură Engleză, pe care le absolvă în anul 2010. În 2011 şi-a luat
masterul la Departamentul de Anglistică din cadrul Facultăţii de
Filosofie din Novi Sad. Este înscrisă la studiile doctorale la Departa-
mentul de Anglistică din cadrul Facultăţii de Filosofie din Novi Sad.
Pavel Gătăianţu s-a născut in San Mihai, Voivodina, Serbia, la 15
decembrie l957. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bel-
grad. Poet, prozator, artist multimedia, jurnalist. A publicat 10 vo-
lume de poezie, proză, publicistică, teatru etc.
Hrenciuc Dina (n. 1958), scriitoare. Scrie proză scurtă, beletristică
şi critică literară.
Pavel Sfera is based in Los Angeles, California. He was born in the
former republics of Yugoslavia from Romanian parents came to
the USA as a child. The world renowned singer, writer, poet, lyricist,
humanitarian, and one of the most easily identifiable faces Bono
from the rock band U2 has such a double.
Puiu Ioniţă este lector universitar doctor la Catedra de Literatură
Comparată a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Al. I. Cuza” din
Iaşi, doctor în litere, cu lucrarea Poezia de inspiraţie mistică în litera-
tura română. Domenii de competenţă: teoria literaturii, literatură
universală şi literatură comparată. A publicat numeroase studii şi
articole în reviste/volume colectiva pe teme diverse.
Rodica Teodora Biriş, absolventă a Universităţii de Vest din Timi-
şoara, Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, specializarea Limba
şi Literatura Germană - Limba şi Literatura Română. 2007 Doctor în
Filologie; 2010 conferenţiar universitar doctor la Universitatea de
Vest “Vasile Goldiş” Arad,
Sanja Lazarević (Beograd, 1978) şi-a luat doctoratul la Catedra de
studii interdisciplinare cu tema „Prezentări ale Serbiei în jurnalele
de călătorie engleze şi americane interbelice” în anul 2010. Este
angajată la Institutului de Balcanlogie din cadrul Academiei de
Ştiinţe şi Arte din Belgrad.
Speranţa Sofia Milancovici (n. 1980, Arad), conferenţiar univer-
sitar dr. în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Admi-
nistrative a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, cercetător
în cadrul Academiei Române, filiala Timişoara şi asistent departa-
ment FEDE (Federaţia Europeană a Şcolilor) - responsabil relaţii
internaţionale.
Svetozar Petrović (1931, Karlovac – 2005, Novi Sad), academician.
A studiat doi ani în India (1954-1956) la Universitatea din Alaha-
bad. Doctoratul l-a susţinut Facultatea de Filosofie din Zagreb în
1966. A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor din Croaţia, al Soci-
etăţii Scriitorilor din Voivodina, al Societăţii Scriitorilor din Serbia.
Traian Vasilcău (TRAIANUS) s-a născut la 2 aprilie 1969, in satul
Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit facultatea Istorie şi
Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău.
E preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix“. Membru al
Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova.
Virginia Popović (n. în 1975 la Seleuş) este lector universitar la
Universitatea din Novi Sad, Facultatea de Filosofie, Departamentul
de Limba şi Literatura Română. 167
 SUMAR/CONTENTS
Editorial / Balcanii/The Balkans.......................... 2 Maria Nenadić
Editorial Pavel Gătăianţu ––Zenitismul avangardei sârbeşti şi publicaţiile ro-
mâneşti.............................................................................. 64
Idei Europene......................................................... 4 –– Zenitism of the Serbian Avant-garde and the Ro-
European Ideas manian publications

Maria Alexandra Pantea Aleksandra Đurić-Bosnić

––Cultura balcanică, parte a culturii europene...........
––The Balkan Culture, Part of the European Culture
Sanja Lazarević, Mircea Măran
––Balcanii în preajma marelui război............................
––The Balkans at the Daybreak of the Great War
Branislav Toader
––Iugoslavia şi Serbia în relaţiile internaţionale din
secolele XX şi XXI............................................................ 13
––Yugoslavia and Serbia in the International Relati-
ons during the 20th and the 21st Centuries
Nikola Marinković
––Another member of the European Union?.............. 18
––Încă un membru al Uniunii Europene?
Amanda Orza
––The legacy of Communist Social and Political
Practices upon Post-communist Political Culture A
Gendered Approach....................................................... 23
––Moştenirea practicilor comuniste sociale şi politi-
ce în cultura post-comunistă – o abordare din
punctul de vedere al genurilor
Ludmila Bejenaru
––Isihasmul sârb şi modelul pustniciei......................... 27
––The Serbian Hesychasm and the Model of Isolation
Carmen Dărăbuş
––Orhan Pamuk. L’homme et la ville............................. 32
––Orhan Pamuk. The Man and the Town
Interviu...................................................................... 37
Interview
Lavinel Orza
––Dumnezeu nu a murit în levant................................. 38
––God Did Not Die in Levant
Filologie.................................................................. 42
Philology
Daiana Felecan
––Aspects of ”Balkanism” Reflected in the Use of An-
throponyms in Contemporary Romanian Public Space 43
4 ––Imaginea lumii în lirica veche sârbească din peri-
oada 1300–1389............................................................... 70
––The World as seen in the Old Serbian poems be-
tween 1300–1389
8
Ana Samardžić
––Discourse Analysis of Automobile Advertisements 73
Nicoleta Ifrim
––„Incitarea la toleranţă” : paradigma estetică şi re-
cuperarea valorilor - Literatorul – anii 1991 – 1992...... 78
––”Provocation to tolerance”: Esthetic Paradigm
and Recovery of Values - Literatorul – the Magazine,
between 1991 - 1992
Rodica Teodora Biriş, Narcisa Ţirban, Laura Rebeca
Precup Stiegelbauer
––Mehrsprachige Volkslieder........................................ 86
––Cintece Folclorice Multilingve
––Multilingual Folk Songs
STUDII DE SLAVISTICĂ / SLAVONIC STUDES
Galina Lukić
––Особенности художественной детали в твор-
честве а.п. Чехова.......................................................... 89
––Specificity of artistic details in Chekhov’s writings
ESEU................................................................................ 94
Essay
Danilo Kiš
––Ultimul refugiu al unei minţi sănătoase................... 95
––The Last Refuge of a Sane Mind
Gheorghe Glodeanu
––Jurnalul lui Virgil Ierunca............................................. 97
––Virgil Ierunca’s Journal
EUROMUZICAL.......................................................... 105
Pavel Gătăianţu, Oana Ursulescu
––”Oh my love, it’s a long way we’ve come”................ 106
––O viață de artist
––An Artist’s Life
PROEZIE........................................................................ 110
POETRY AND PROSE

Puiu Ioniţă Muharem Bazdulj

––Icoană şi semn în lirica lui Odysseas Elytis............... 59 ––Orbul şi melodia........................................................... 111
168 ––Icon and Sign in the Poetry of Odysseas Elytis ––The Blind Man and the Song
Nicu Vladimir................................................................... 113
Svetozar Petrović
––Jurnal din India 1954–1956–1986.............................. 114
––Journal from India 1954–1956–1986
Aurelia Borzin.................................................................. 115
Gilda Vălcan..................................................................... 116
Traian Vasilcău................................................................. 117
David Kecman.................................................................. 118
Ionuţ Caragea
––Tragica poezie a dragostei.......................................... 119
––The Tragic Poem of Love
Dina Hrenciuc.................................................................. 119
Daniel Pişcu...................................................................... 121
Arte vizuale.......................................................... 122
Visual Arts neşti................................................................................... 152
Laura Todoran.................................................................. 123
Socioumane............................................................ 124
Social and humanistic arts
Speranţa Sofia Milancovici
––Presa minorităţilor din Arad: texte, contexte şi im-
plicaţii sociale.................................................................. 125
––Minority press in Arad: Texts, Contexts and Social
Implications
Nikola Đomlija
––Terorismul ca ameninţare la adresa securităţii in-
ternaţionale...................................................................... 129
––Terrorism as a Threat to International Security
Liviu Bordaş
––Mircea Eliade și Petru Cârdu. Noi scrisori inedite........ 134
––Mircea Eliade and Petru Cârdu. New Unpublished
Letters
Ioana-Iulia Olaru
––Consideraţii asupra sticlăriei antichităţii pe terito-
riului României – de la artefactele profane la cele
paleocreştine .................................................................. 136
––Considerations on Ancient Glasswork on Romani-
an Territory – from the Profane to Paleo-Christian
Artifacts
Reflector cărţi.................................................. 142
Book reviews
Carmen Dărăbuş
––Omagiu feminismului feminin.................................... 143
––Homage to the Feminine Feminism
––Nikolaus Tullius în povestea unei vieţi din Banat în
Canada.............................................................................. 143
––Nikolaus Tullius in the Story of a Life from Banat to
Canada
Nikola Strajnić
––Metanoia în poezia lui Jovan Zivlak.......................... 144
––Metanoia in Jovan Zivlak’s Poetry
Maja Medan
––Scrierea poetică a Tămăduirii.................................... 147
––Poetic Writing of Healing
Luiza Caraivan
––O pledoarie pentru librăria – bibliotecă .................. 149
––A plea for the Bookshop Library
––Femeia de sticlă............................................................ 150
––The Glass Woman
Ludmila Branişte
––Statutul ştiinţific al limbii române în universităţile
străine – catalizator al lingvisticii şi literaturii româ-
––The Scientific Status of Romanian Language in
Foreign Universities – Catalyst of Romanian Lingu-
istics and Literature
Virginia Popović
––Victor Neumann. Tentaţia lui Homo Europaeus 154
––Vasile Man şi memoria cuvintelor............................. 155
––Vasile Man and The Memory of Words
Reflector reviste........................................... 156
Magazines and Journals
Virginia Popović
––Noi traduceri din română în revistele Rukovet şi
Koraci................................................................................. 157
––New Translations From Romanian in Revues Ruko-
vet and Koraci
––ASTRA. ........................................................................... 158
SMS.................................................................................. 160
Revista Prichindel............................................................ 161
Revista Europa în anul 2013........................................... 161
Ciprian Vălcan
––French and German Cultural Influences in Cioran’s
Work .................................................................................. 162
Nicolas Trifon
––Les Aroumains, un peuple qui s’en va...................... 162
––The Aromanians, a people that disappears
ERRATĂ / ERROR ........................................................ 164
169
 Financier/Financer:
Consiliul de Cultură al orașului Novi Sad

Temele revistei Europa

Idei europene – 1/ 2008

Elitele – 2/ 2009
Interculturalitatea – 3/ 2009
Migraţiile – 4/ 2009
Influenţe asupra mass-media – 5/ 2010
Regionalismul – 6/ 2010
Religie, credinţă – 7/ 2011
Minorităţi – 8/ 2011
Ecologie – 9/ 2012
Subcultura – 10/ 2012
Etica – 11/ 2013
Balcanii – 12/ 2013

Bloguri
http://www.facebook.com/pages/EUROPA/
Blogul Scriitorilor Română-Americani din New York
http://vetiver.weblog.ro
http://www.ifilosofie.ro, Cluj-Napoca
www.agentiadecarte.ro, Bucureşti
Newsletter-ul www.cuvintenoi.ro
http://www.banaterra.eu – Timişoara

CIP – Каталогизација у публикацији

Библиотека Матице српске, Нови Сад
008(497.113=811.135.1)
EUROPA: revistă de stiinţă şi artă în tranziţie –
magazine about science and art during the transiti-
on / redactor şef Pavel Gătăianţu. – 2008, 1 – Novi
Sad : Fond Evropa, Fondul Europa, Fund Europe,
2008– . – 24 cm
Dva puta godišnje
ISSN 1820-9181
COBISS.SR-ID 233745415