1

SINTEZA CROMATICĂ
 2

Goethe, care toată viața a fost pasionat de culori, a încercat sa le dea și o

explicație științifică, în lucrarea sa “Farbenlehre (Știința culorilor) ” :

“Tot ce este viu, aspiră spre culoare…”

Într-adevăr, între viață și culoare există o strânsă legătură : cei doi

exponențiali purtători ai vieții, clorofila la plante și hemoglobina la animale…
sunt intens colorate : primul în verde și cel de-al doilea, în roșu !

NATURA LUMINII

Lumina este o forma de energie. Ea se propaga în spațiu sub forma

undelor (oscilațiilor electromagnetice), fiind astfel un caz particular al energiei
radiante. Mai precis, este acea parte a energiei radiante care este capabilă să
producă, atât ființei umane cât și altor organisme aflate spre vârful arborelui
evolutiv, senzații vizuale.

RADIAȚIA SOLARĂ.
ZONA OPTICĂ A SPECTRULUI

Energia emisa de soare cuprinde o gamă largă de radiații

electromagnetice. Dintre acestea, la suprafața pământului, după trecerea prin
atmosfera terestră, ajunge doar o mică parte. Aceasta cuprinde radiațiile vizibile,
precum și radiații din zonele imediat învecinate spectrului vizibil, adică
radiațiile ultraviolete și infraroșii.

Toate acestea alcătuiesc, zona optică a spectrului.

 3

ZONA VIZIBILĂ A SPECTRULUI.

LUMINA ALBĂ

Dintre componentele spectrului radiațiilor electromagnetice, doar acelea

ce aparțin unui domeniu foarte îngust, ca lungime de undă, produc senzații
luminoase. Radiațiile acestui domeniu, au valorile lungimilor de undă eșalonate
între 380 și 760 nm1 (nano-metri) și produc senzații luminoase.

Ele constituie zona vizibilă a spectrului, iar prezența lor simultană și de

aceeași intensitate, provoacă unui observator, senzația luminii albe.

Vederea umană are o sensibilitate

spectrală maximă, pentru lumina cu o lungime de
undă în jurul valorii de 555 nm. Deci, pentru
culoarea galben-verde.

1
Între valorile furnizate de diverși autori, pentru extremitățile spectrului vizibil, există unele neconcordanțe. În
general, este acceptat că zona principală a spectrului vizibil, este cuprinsă între 400 si 700 nm.
 4

SPECTRUL VIZIBIL AL LUMINII SOLARE.

NOȚIUNEA DE CULOARE

Noțiunea de culoare se referă simultan la doua fenomene: senzația

subiectivă de culoare și proprietatea unui corp de a fi colorat. Deși profund
deosebite prin mecanismul lor intim, aceste doua fenomene au o trăsătură
comună. Ambele depind de lumina, căci în întuneric, dispar atât senzația
cromatică, cât și culoarea corpurilor.

Ochiul uman, nu este capabil să distingă componentele luminii albe.

Daca printr-un procedeu, lumina albă din spectrul vizibil, este

descompusă astfel încât radiațiile componente să ocupe poziții diferite în câmpul
vizual, organul vederii le diferențiază prin senzații diferite de culoare.

Rezulta de aici că noțiunea de culoare, include doi factori :

- Unul obiectiv, reprezentat de radiația luminoasă.

- Unul subiectiv, reprezentat de senzația de culoare generată de
creierul uman, ca urmare a stimulării ochiului, de către această radiație.

Punerea în evidență a componentelor luminii albe, aparține lui Isaac

Newton ( 1643 – 1727 ), care a descompus un fascicol de lumină solară, plasând
în drumul său o prismă triunghiulară de sticlă. Fascicolul emergent, proiectat pe
un ecran, a pus în evidență o serie neîntreruptă de culori juxtapuse, care a primit
denumirea de spectru vizibil.

Producerea spectrului în acest mod, se explică prin faptul că indicele de

refracție a materialului transparent variază cu lungimea de undă a radiației
care-l traversează. În consecintă, diferitele radiații componente ale spectrului
vizibil, sunt deviate mai mult sau mai puțin în funcție de valoarea lungimilor lor
de undă.

Întrucât radiațiile cu λ (lungimea de undă) mare, sunt mai puțin deviate de

la direcția lor inițiala decât cele cu λ mică, culorile sunt repartizate în spectru în
 5

ordinea crescătoare a lungimilor de undă, de la violet ( cu λ cea mai mică) la

roșu (cu λ cea mai mare din spectrul vizibil), trecând prin indigo, albastru,
verde, galben și portocaliu.

Între culorile spectrului nu există granițe bine definite de trecere de la o

culoare la alta, dar ochiul uman distinge totuși un număr de peste 150 de nuanțe
intermediare. O culoare obținută prin excitarea ochiului cu o radiație luminoasă
de o anumită lungime de undă, sau de o bandă foarte îngustă de lungimi de
undă, de sub 5nm, se numește culoare monocromatică, iar radiația care-o
generează, se numește radiație monocromatică.

Un fascicol de lumină solară (albă) ce trece printr-o prismă

transparentă, se descompune într-un fascicol conic, denumit spectru vizibil și
este colorat în culorile curcubeului, adică “ROGVAIV” :

( ROȘU, ORANJ, GALBEN, VERDE, ALBASTRU, INDIGO, VIOLET )

Culorile spectrale diferă între ele prin lungimea lor de undă, cea mai
mică fiind a radiațiilor VIOLET și cea mai mare a radiațiilor ROȘII. Trecerea
de la o culoare la alta nu este netă. Se face printr-un mare număr de nuanțe
intermediare, dintre care ochiul percepe un numar de 130-160.
 6

SINTEZA CULORILOR

Toate senzațiile cromatice care ne sunt induse, rezultă din modificările

selective și de diferite tipuri, ale luminii albe.

Natura are la dispoziție o varietate de mecanisme, prin care culoarea poate

fi produsă, dar cele mai importante fenomene fizice care pot modifica selectiv
lumina albă și deci, influențează sinteza culorii, sunt absorbția, difuzia,
interferența, dispersia și fluorescența.

Principalele metode prin care culoarea poate fi sintetizată, în mod practic,

pentru percepția ființei umane, sunt sinteza aditivă și sinteza substractivă.
Ambele sunt generate de principiul tricromiei vederii umane și sunt bazate pe
amestecul a trei culori fundamentale, culori diferite pentru fiecare metoda în
parte.

SINTEZA ADITIVĂ

Orice culoare poate fi reprodusă (sintetizată), prin amestecul a trei

fascicole de lumină colorate în ROȘU, VERDE și ALBASTRU, numite culori
primare și reprezentând fiecare aproximativ câte o treime a spectrului vizibil.

Un astfel de amestec de lumini colorate se numește ADITIV, deoarece

este rezultatul (sau media) adunării (adiționării) celor trei culori primare. Se
poate obține într-o cameră obscură, prin proiecția pe un ecran alb a trei fascicole
de lumină, colorate în cele trei culori primare : roșu, verde și albastru.
 7

La suprapunerea culorilor primare, două câte două, se obțin următoarele

culori complementare :

ROȘU + VERDE = GALBEN

VERDE + ALBASTRU = CYAN (AZURIU)

ALBASTRU + ROȘU = MAGENTA (PURPURIU)

La suprapunerea tuturor celor trei culori primare, se obține :

ROȘU + VERDE + ALBASTRU = ALB

De aici, rezultă că :

ROȘU + VERDE = ALB – ALBASTRU

Dar roșu + verde = galben, prin urmare :

GALBEN = ALB – ALBASTRU

 8

ROȘU + ALBASTRU = ALB – VERDE

Dar roșu + albastru = magenta, prin urmare :

MAGENTA = ALB – VERDE

VERDE + ALBASTRU = ALB – ROȘU

Dar verde + albastru = cyan, prin urmare :

CYAN = ALB – ROȘU

Așadar, din amestecul perechilor roșu cu cyan, verde cu magenta și

respectiv albastru cu galben, se poate obține de fiecare dată tonul acromat alb.
Din acest motiv, culorile cyan, magenta și galben, se numesc complementarele
culorilor primare, roșu, verde și albastru. Se poate enunța astfel :

“În sinteza cromatică ADITIVĂ, două culori sunt

COMPLEMENTARE, dacă atunci când sunt amestecate în cantităti egale, ele
generează culoarea (acromată) ALB.”

În legătură cu aceste culori complementare, există două observații

suplimentare :

Culoarea magenta (purpuriu) nu se găsește în spectrul vizibil. Ea rezultă

doar prin amestecul culorilor spectrale, roșu și albastru.

Dacă în culorile cyan (azuriu = albastru + verde) și magenta (purpuriu =

roșu + albastru) se simte prezența celor doua componente; în galben (roșu +
verde), cele doua componente pierd complet individualitatea proprie.

Unii autori, mai numesc acest tip de sinteză cromatică și “sinteza

radiantă”, deoarece culorile sunt obținute din adiționarea unor fascicole de
lumină (radiație), cu lungimile de undă specifice culorilor spectrale primare,
adică roșu, verde și albastru și din varierea intensității acestora.

Ca aplicație practică, sinteza aditivă se folosește în generarea culorilor la

display-uri cum sunt tuburile catodice, LCD-uri, sau la proiectoarele video.
 9

SINTEZA SUBSTRACTIVĂ

În sinteza aditivă s-a pornit de la întuneric și culorile au fost produse pe

rând, adăugând succesiv radiații cu diferite lungimi de undă ce aparțin spectrului
vizibil, până s-a obținut tonul acromat de alb.

Există și o altă metodă, în care, din lumina albă se extrag pe rând radiațiile
componente. Această metodă poartă numele de sinteza substractivă și se
bazează pe extragerea treptată a componentelor unui amestec de radiații
spectrale. Termenul amestec substractiv, ce este folosit uneori, trebuie înțeles
ca un amestec al efectelor, nu al radiațiilor, ca în cazul sintezei aditive.

Acest tip de sinteză cromatică, produce culoare în medii transparente sau

opace, dar cu un coeficient de reflectivitate, care sunt iluminate de o lumină

albă, lumină ale cărei componente spectrale au aceeași intensitate și sunt
distribuite egal pe întreg intervalul spectrului vizibil.

Dacă în componența acestor medii transparente sau opace, sunt

încorporați pigmenți ce absorb selectiv din lumina albă anumite lungimi de
undă, în timp ce transmit sau reflectă restul lungimilor de undă din spectru, se
poate obține în acest mod, orice culoare.

Culorile pigmenților, folosite în sistemele de sinteză cromatică

substractivă, sunt CYAN (azuriu), MAGENTA (purpuriu) și GALBEN.
Aceste culori, absorb radiația luminoasă în zonele culorilor spectrale primare
roșu, verde și albastru. Lungimile de undă aproximative pentru culorile
primare sunt: roșu (600-700 nm), verde (500–600 nm), albastru (400-500nm).
 10

Prin suprapunerea două câte două, a culorilor cyan, magenta și galben, se

obține una dintre culorile primare și se elimină, deci se substrag, celelalte două
culori primare :

CYAN + MAGENTA = ALBASTRU, se elimină ROȘU și VERDE

CYAN + GALBEN = VERDE, se elimină ROȘU și ALBASTRU

MAGENTA + GALBEN = ROȘU, se elimină VERDE și ALBASTRU

CYAN + MAGENTA + GALBEN = NEGRU (sau gri foarte închis)

Pe sinteza cromatica substractivă, se bazează și principiul funcționarii

filtrelor colorate : “un filtru de o anumită culoare, reține (absoarbe) radiațiile
ce au culoarea complementară și permite transmiterea radiațiilor ce au
aceeași culoare cu el”.
 11

Prin urmare, densități diferite ale pigmenților de culoare cyan, magenta și

galben, pot produce o gamă enormă de culori.

Dacă sinteza aditivă a culorilor, se află la baza imaginii electronice în

culori, sinteza substractivă este folosită într-o gamă mult mai largă de aplicații
ce generează culoare. Producerea culorilor tipografice, fotografice și
cinematografice, precum și cele ale imprimantelor de orice tip, se bazează pe
acest tip de sinteză cromatică.

PRINCIPIILE ABSORBȚIEI,
FORMULATE DE NEWTON

Culorile corpurilor solide, au un suport material, constituit din pigmenți.

Datorita pigmenților, culorile corpurilor solide, atât cele opace cât și cele
transparente, sunt generate datorită sintezei cromatice substractive.

Un corp solid opac, are spre exemplu culoare roșie, pentru că absoarbe
toate culorile în afara de cea roșie, pe care o reflectă.

Un corp solid transparent, cum ar fi un filtru, absoarbe toate culorile în

afară de cea proprie, pe care o transmite. El este deci transparent pentru
culoarea proprie și opac pentru toate celelalte culori ale spectrului vizibil, pe
care le-a absorbit.

Toate culorile folosite în lumea materială, spre exemplu culorile pentru

pictură, sunt culori pigmentare. Prin absorbție și prin amestecarea lor, ele se
supun legilor Substracției. Dacă amestecam culori complementare, sau
compoziții de culori ce conțin și culorile fundamentale pigmentare (azuriu,
purpuriu și galben), obținem datorită sintezei substractive, tonul acromat gri-
închis, practic negru. Prin amestecul culorilor radiante, nemateriale (radiațiile
luminoase), se obține tonul acromat de alb, datorită sintezei aditive.

Culoarea, ca fenomen de absorbție, este sintetizată conform următoarelor

principii fundamentale, formulate de Isaac Newton :
 12

- Un corp transparent, este colorat în culoarea pe care o transmite,

culoare complementară celor din restul spectrului vizibil, pe care le
absoarbe și pentru care este deci, opac.
- Un corp transparent, este incolor, dacă nici o lungime de undă nu este
absorbită, deci întreg spectrul vizibil este transmis.
- Un corp opac, este colorat în culoarea pe care o reflectă, culoare
complementară celor din restul spectrului vizibil, care sunt absorbite.
- Un corp opac, este alb, dacă reflectă integral toate radiațiile
spectrului vizibil.
- Un corp opac, este negru, dacă absoarbe integral toate radiațiile
spectrului vizibil.
- Un corp opac, este gri, dacă absorbția, respectiv reflexia, este
omogenă pe toate lungimile de undă ale spectrului vizibil.

În ultimele trei cazuri, fiind vorba despre o reflexie omogenă totală pentru
alb, parțială pentru gri, sau nulă pentru negru, culorile respective au fost
denumite “culori (tonuri) acromate”. Între cele doua extreme, negru și alb,
există practic o infinită gamă de tonuri cenușii, rezultate din reflexia parțială și
omogenă a tuturor radiațiilor.
 13

PERCEPEREA CULORILOR.
FIZIOLOGIA VEDERII UMANE

Deoarece radiațiile luminoase sunt incolore, senzația percepției cromatice

este generată în globul ocular și apoi, la nivelul creierului.

Fundul globului ocular, dispune de un strat fotosensibil, numit retină.

Transformarea energiei luminoase în influxul nervos generator al senzației
vizuale, are loc în interiorul globului ocular, pe suprafața retinei, acolo unde se
formează imaginea optică a privirii umane.

Structura optică a globului ocular

Retina este un țesut complex, format din ramificațiile fibrelor nervului

optic. Imaginea unui obiect se formează pe retina, care apoi o transmite spre
 14

creier, prin intermediul nervului optic. Lumina emergentă în interiorul globului

ocular, excită doua tipuri de elemente fotosenzoriale, ce sunt dispuse în ultimul
strat al retinei. Datorita formei lor fizice, aceste doua elemente fotosensibile se
numesc conuri și bastonașe, funcțiile lor fiind diferite și specializate.

Conurile, sunt elementele specializate în perceperea culorii și sunt în

număr de aproximativ 7 milioane. Dispunerea lor este mai concentrată într-o
zonă centrală a retinei, numită „fovea centralis”, sau pata galbenă. Aceasta
este o depresiune cu diametrul de aproximativ 0,4 milimetri, ce conține în jur de
14.000 de conuri. Din acest motiv, conurile percep distinct detaliile obiectelor
doar pe această „pată galbenă”, spre zona periferică a retinei acuitatea percepției
lor, scade dramatic. Conurile sunt mai puțin sensibile la intensitatea luminii,
prin urmare, senzația vederii cromatice este generată atunci când există nivele de
iluminare suficient de mari.

Bastonașele, sunt sensibile la intensitatea luminii, fiind dispuse pe retină

intr-un număr mult mai mare decât conurile. Aproximativ 130 milioane de
bastonașe, se găsesc mai ales în zona periferică a retinei. Datorită capacității lor
de percepție a intensității luminii, ele facilitează atât vederea diurnă cat și pe cea
nocturnă. În schimb, bastonașele sunt foarte puțin sensibile la culori. Din acest
motiv, percepția culorilor în cazul vederii nocturne este aproape nulă, senzația
generată în acest caz este una acromată, în tonuri de gri.

PRINCIPIUL TRICROMIEI
VEDERII UMANE

Organul vederii umane, ochiul, nu conține un număr de categorii de

elemente sensibile la culoare, care să corespundă tuturor lungimilor de undă ale
radiațiilor spectrului vizibil.

Percepția cromatică umană, se datorează existenței a doar trei categorii

de conuri, ce sunt sensibile diferențiat, la trei porțiuni ale spectrului vizibil.

 15

Acestea sunt zonele radiațiilor roșii ( 600 – 760 nm ), verzi ( 500 – 600 nm ) și
albastre ( 380 – 500 nm ).

Conform principiului sintezei cromatice aditive, orice culoare poate fi

reprodusă prin amestecul a trei fascicole de lumină ce au culorile primare ale
spectrului vizibil, adică roșu, verde și albastru.

SENSIBILITATEA SPECTRALĂ
A VEDERII UMANE

Ochiul uman, este capabil să diferențieze aproximativ 130 de culori,

conținute în ansamblul radiațiilor monocromatice ale spectrului luminii albe.

Sensibilitatea spectrală a ochiului : - A : Vedere diurnă

- B : Vedere crepusculară
 16

Proprietatea esențială a percepției cromatice umane, este sensibilitatea

selectivă a ochiului în domeniul spectrului vizibil ( 380 – 760 nm ).

Curba de sensibilitate a ochiului prezintă un maxim accentuat în zona

centrală a spectrului vizibil, cea a culorii galben, mai precis pentru radiația cu
lungimea de undă λ = 555 nm și scade rapid spre extremitățile acestuia, în zona
culorilor roșu și albastru.

În condițiile unei intensități reduse a luminii, cum ar fi în amurg,

aspectul curbei sensibilității rămâne asemănător, dar maximul ei se deplasează
spre lungimile de undă mai mici, în jurul valorii de λ = 500 - 505 nm.

Din acest motiv, în condițiile unei intensități normale a luminii, culoarea

galben este percepută ca cea mai strălucitoare, iar în condițiile unei iluminări
scăzute, sensibilitatea cromatică a ochiului se modifică și albastrul va fi
perceput cel mai intens.

EFECTUL PURKINJE

Fenomenul modificării sensibilității cromatice relative a vederii umane, în

funcție de nivelul intensității luminii, a fost descoperit de către Johannes
Evangelist Purkinje ( 1787 – 1869 ).

Cu toate acestea, cu mult înaintea lui Purkinje, Leonardo da Vinci ( 1452

– 1519 ) a observat că “verdele și albastrul își intensifică culoarea în umbră, iar
în regiunile iluminate, roșul și galbenul câstigă în culoare”.

Cele observate de Leonardo da Vinci, se datorează „Efectului Purkinje”,

conform căruia, sensibilitatea spectrală a ochiului se deplasează în amurg, către
radiații cu lungime de undă mai scurtă :

- La iluminare normală, ochii văd prin intermediul conurilor, sensibile

la culoarea galben.
- La lumina de intensitate scazută, ochii folosesc bastonașele, sensibile
la culorile albastru și verde.