Sunteți pe pagina 1din 3

Specii dramatice - Tragedia, Comedia despre Sinteze literare

Tragedia este specia genului dramatic caracterizata prin actiune grava si deznodamant tragic,
reprezentare in actiune a categoriei estetice a tragicului. Numele speciei provine de la grecescul
tragodia" (cantecul tapului") si se explica prin relatia cu serbarile dionisiace, moment de frenezie
colectiva ritualica, exteriorizata in cantece si dansuri. Cantaretii se travesteau in tapi, purtand masti
pentru a-i sugera pe insotitorii traditionali ai zeului - satyrii, fapturi mitologice cu trup de om si
picioare si barba de tap. Personajele tragediei sunt puternice, angajate in lupta cu forte superioare -
zeii, destinul, ordinea prestabilita a lumii. Conflictul este impresionant, uir confruntarea eroilor cu
elementele contrare vointei si aspiratiilor lor denota maretia si patetismul trairilor omenesti.
Aristotel definea, tragedia ca imitatie a unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai
ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit ca forma, potrivit diferitelor parti ale tragediei, imitatie
facuta de personaje in actiune, iar nu printr-o povestire si care, starnind mila si frica, savarsesc
purificarea (catharsiS) specifica unor asemenea emotii". Tragedia antica ilustreaza lupta omului cu
fatalitatea, cu destinul implacabil, teroarea in fata acestuia, dar si o problematica morala: taria
eroilor, maretia ideilor, suferinta traita cu demnitate, caracterul inflexibil si sfarsitul tragic in numele
unor valori. Hegel si, mai tarziu, A. Camus considerau ca dramatismul este accentuat prin
indreptatirea egala a celor doua forte conflictuale de a exista, desi se exclud. Omul este vinovat, in
viziunea grecilor, atat in raport cu zeii (greseala numita hamartiA), cat si fata de semeni (hybrisul -
trufia nemasurata). Structura tragediei antice cuprindea, in general, un prolog, trei episoade sau
parti cuprinse intre doua canturi complete ale corului" (AristoteL), un exod (partea finala, dupa care
nu mai urmeaza corul antiC). Se foloseau: cantul, declamarea, inflexiunile melodice, dansul, un
instrument numit dublul-flaut, mastile, intr-un spectacol complex si grav. Reprezentanti importanti
au fost Eschil (Persii, Prometeu inlantuiT), Sofocle (Antigona, Oedip regE), Euripide (TroienelE).

Tragedia renascentista muta conflictul in sufletul omului, ca ciocnire intre vointa si pasiunile lui, intre
impuls, aspiratie si constiinta propriilor limite, dar persista si conflictele sociale, confruntarile
interumane sau cu o lume nedreapta, macinata de egoism, sete de putere si bogatie. Se retin
tragediile shakespeariene: Regele Lear, Macbeth, Othello, Hamlet, Romeo si Julieta.

Tragedia clasica franceza continua sa respecte legea celor trei unitati (de loc, de timp si de actiunE),
conflictul fiind dat de confruntarea ratiunii cu sentimentul, a datoriei fata de cetate cu pasiunea, cu
iubirea interzisa (piesele lui P. Corneille si J. RacinE). in secolul XX, tragedia este revalorificata, dar isi
pierde o parte din trasaturile initiale ale speciei, preluandu-se, mai ales, perspectiva mitica antica si
cea poetico-ritualica sau religioasa printr-o resurectie a categoriei tragicului.

Tragicul este initial o categorie estetica a dramaturgiei, dar se extinde si in alte genuri sau
forme de arta. Este legat de fiinta umana, fiind semnul revoltei impotriva unei ordini ostile. Ca
personaj puternic, curajos, eroul tragic cade jertfa tocmai din cauza excelentei caracterului sau" (T.
VianU). Desi invins, personajul supravietuieste prin idealul sau, prin propria jertfa, de aceea tragicul,
ca si sublimul, inspaimanta si inalta, provoaca teama si admiratie", in timp ce limitele pe care tinde
sa le depaseasca pot tine de ordinea universala sau sociala a lumii, ori pot fi limite launtrice" (Puiu
Ionita, Teoria literaturiI). Ideea de limita este comentata si in lucrarea filosofului Gabriel Liiceanu,
Tragicul: tragicul trebuie cautat in intalnirea unei fiinte finite cu propria sa finitudine perceputa ca
limita". Spectacolul tragic trezeste mila, frica, nelinistea, aducand purificarea de propriile pasiuni
josnice prin contemplatie estetica, este spectacolul unei mari nenorociri", latura teribila a vietii",
hazard si eroare" (SchopenhaueR). Tragicul consta in prezenta a doua situatii contradictorii, cu drept
de existenta, cu forta si valoare, conducand spre un deznodamant nefericit. Esecul personajului este

1
o pierdere a unei valori, dar si o manifestare a grandorii omenesti in confruntarea cu destinul, cu
fatalitatea, cu eroarea de judecata.

Comedia este specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care prezinta intamplari,
personaje, moravuri intr-o maniera care trezeste rasul. Actiunea si deznodamantul sunt vesele,
piesele satirizeaza realitati sociale si slabiciuni omenesti, iar situatiile sunt hazlii. A aparut in
Antichitate, avandu-si originea in „comosul" popular, cantec de sarbatoare in procesiunile dionisiace,
la care participantii schimbau glume si replici cu caracter satiric. Dintre autorii antici, Aristofan
(Broastele, PasarilE), Plaut si Terentiu au ramas celebri pentru dezvoltarea speciei.

Comedia cultiva varietatea, neprevazutul, incurcaturile de situatii, personajele se supun nu


destinului, ci hazardului. in locul nostalgiei trecutului (din tragediE), apar bucuria, exaltarea
prezentului, stilul este oral, cu expresii familiare, obisnuite, pentru ca si personajele sunt oameni
obisnuiti, tipizati, construiti pe baza unor dominante caracterologice, uneori ingrosate,
caricaturizate. Comedia subliniaza limitele conditiei umane (fizice, morale, spiritualE), pe care le
accepta si le trateaza cu umor.

Etape in evolutia comediei:- comedia antica;- comedia Renasterii (Machiavelli, AriostO);- commedia
dell arte (care se dezvolta din textul popular italiaN), in secolele XVI-XVII, continuata de scriitorul
modern Luigi Pirandello; - comedia clasica franceza: de caracter (Moliere, Avarul, Tartuffe, Burghezul
gentiloM), de intriga (Beaumarchais, Barbierul din Sevilla, Nunta lui FigarO); - comedia engleza,
amestec de farsa si parodie, de ironie si reflectie filosofica la W. Shakespeare (Visul unei nopti de
vara, Cum va place, imblanzirea scorpiei, A douasprezecea noaptE). in perioada moderna, Oscar
Wilde si George Bernard Shaw accentueaza latura ironica a viziunii auctoriale. in cultura romana,
specia este reprezentata de Vasile Alecsandri prin ciclul Chiritelor, I.L. Caragiale, Victor Eftimiu,
Mihail Sebastian, V.I. Popa, Tudor Musatescu, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Ion Baiesu.

Diversitatea aspectelor satirizate si a mijloacelor de expresie va conduce la tipuri diferite/subspecii


de comedii: de situatii, de moravuri, de caracter, de intriga, de salon, iar in secolul XX se impleteste
cu formele tragice (eroica, tragica, grotesca, amara).

Comicul este categoria estetica ce presupune o atitudine critica, un contrast intre esenta si aparenta
unor situatii sau personaje, sanctionat printr-o gama larga de reactii morale, de la compasiune la
dispret, provocand o participare afectiva specifica, de la zambet la rasul cu hohote" (Dictionar de
termeni literarI). Desi este specific comediei, comicul depaseste spatiul dramatic, el regasindu-se si
in registrul epic, surprinde discrepante, neconcordante, defecte morale prezentate cu un zambet
discret, dar si cu ironie sau cinism.

Sursele comicului sunt contradictiile dintre nou si vechi in evolutia societatii, diferentele dintre
esenta si aparenta (ce este un personaj in realitate si ceea ce vrea sa para in raport cu ceilaltI),
distanta dintre fond si forma (continut si expresiE) si ridicolul dat de dezacordul intentie - actiune -
rezultat. Energiile enorme care se consuma pentru un scop banal, nesemnificativ, surpriza sau
imprevizibilul unor situatii destind atmosfera, trezesc rasul pentru ceea ce Bergson numea du
mecanique plaque sur le vivant" (ceea ce este mecanic suprapus pe ceea ce e viu").

Nuante, varietati ale comicului: comicul bonom (de intelegerE), comicul spiritual (glume, jocuri de
cuvintE), comicul ^A«/(pantomima, automatisM), eroi-comicul (tratarea la modul eroic a
personajelor derizoriI), tragicomicul (esenta tragica, aspect comic de suprafata), comicul ironic
(exprima opusul atitudinii sau parerilor autorului/personajuluI), comicul umoristic (plin de intelegere
pentru defectele omenesti, fara gravitatE), comicul satiric (sanctioneaza necrutator abaterile
moralE).

2
Comicul se asociaza astfel cu diferite forme artistice, categorii estetice care accentueaza atitudinea
critica: ironia (forma comica prin care sensul unui mesaj este contrar intelesului pe care il au
cuvintele folosite, realizata prin repetitii, clisee, parodie, autoironiE), umorul (moralizator in raport
cu faptele infatisate, dar plin de compasiune, intelegere si simpatie, completat de aerul de veselie si
buna dispozitie; poate fi vesel, placut, tonic, dar si grotesc, amar, negru, cand gravitatea faptelor
depaseste limita acceptabiluluI), satira (modalitate acida de a sanctiona moravuri sociale, fenomene
negative ; este grava, demascatoare, incisiva, cu valente spiritualE).

Comicul se realizeaza prin diferite modalitati: situatii (sirul de intamplari, episoadele comice,
incurcatura, confuziA), caractere (personaje cu anumite structuri caracterologice, vicii, defectE),
moravuri (satirizarea viciilor societatiI), limbaj (expresii, cuvinte, deprinderi ale acestora, constructii
sintactice nepotrivite sau dezarticulari ale logicii discursuluI).

Drama - specia cea mai raspandita a genului dramatic, in versuri sau in proza, drama are un continut
grav, profund, cu elemente tragice uneori, si reflecta aspecte variate, . sociale, istorice, mitice,
psihologice, morale.

Fiind in relatie directa cu lumea reala, cu societatea, drama este supusa conventiilor, personajele
sunt individualizate, chiar tipice, limbajul solemn alterneaza cu registrul familiar, ilustrand diferite
straturi sociale si tipuri umane.

Specia implica actiune, intamplari, fapte sustinute printr-un conflict important, prin care se
contureaza personalitatile eroilor. Initial, termenul desemna orice actiune desfasurata pe scena, de
aceea notiunea se dilata enorm, dizolvandu-se in masa tuturor productiilor si reprezentatiilor
teatrale" (Adrian Marino, Dictionar de idei literarE), iar conceptul se dezvolta dificil, tardiv, pentru ca
Aristotel si comentatorii sai identificau doar tragedia si comedia.

Treptat apare tragicomedia, se impun amestecul speciilor, sintezele (in secolul al XVII-leA), urmeaza
drama burgheza, numita de Diderot gen serios", drama romantica si drama istorica (secolele XVIII-
XIX), prin reprezentantii V. Hugo, Al. Dumas-tatal, A. de Musset, A. de Vigny. Libertatea de actiune,
modelele eroice, personajele din toate mediile sociale, natura umana cu antinomiile ei, prezentata in
lumini si umbre, intre tragic si comic sunt notele romantice ale dramelor scrise, despre care V. Hugo
spunea ca topesc in acelasi suflu grotescul si sublimul, teribilul si bufonul, tragedia si comedia". in
literatura moderna, interferenta genurilor si speciilor conduce la romanul-drama (Roger Martin du
GarD) sau la teatrul epic al lui Bertolt Brecht. in literatura romana, se disting drama istorica (B.P.
Hasdeu, Razvan si Vidra, V. Alecsandri, Despot.-Voda, B. Stefanescu-Delavrancea, trilogia Apus de
soarE), drama de idei, la Camil Petrescu (Jocul ielelor, Suflete tari, Act venetiaN), drama de inspiratie
mitologica (L. Blaga, Zamolxe, Mesterul Manole, Horia Lovinescu, Moartea unui artisT),A«. drama
sociala (Paul Everac, Aurel BarangA), parabola cu accente dramatice (piesele lui Marin Sorescu, in
care istoria este un pretext pentru a satiriza pana la caricatura tirania si vanitateA).

Farsa este o scurta piesa de teatru, cu caracter moralizator, bazata pe comicul de situatie (fapte
cotidiene, scene de familie, anecdota simpla). Trezeste rasul prin burlescul situatiilor, prin grotescul
solutiilor, prin echivocul limbajului" (Elena Boboc, Concepte operationalE).