DAVID LESCOT

MARIAJ

Traducerea: Eugenia Anca Rotescu

Pentru Anne Torrès

-1-
Un plan

O cameră.

Femeia, în cameră, spre uşă: Intră. Intră. Intră dintr-o singură mişcare. Nu e timp de
pierdut. Lasă prudenţa.
Te uiţi peste tot, te plimbi, observi, dintr-o privire, remarci, te acomodezi cu
dimensiunile. Şi apoi, dacă nu-ţi place, schimbi, mişti lucrurile din loc. Şi după aceea,
cum simţi vreun reflex, vreun obicei, un obicei urât, foarte bine, ştiu, de exemplu, am
văzut deja anumiţi muncitori care lasă foarte conştiincioşi scrumul de la ţigară să cadă pe
pragul uşii, nu chiar pe jos în casă, doar la intrare, făcând-o cu multă atenţie, cu mult
respect şi delicateţe. O practică foarte stranie.

Bărbatul: Eu nu sunt muncitor.

Femeia: Ceremonia, evident, a fost tristă. Nu somptuoasă. Minimum. Vrei să ştii cine era
martorul tău, un prieten, foarte sigur, foarte deschis, prietenii mei ştiu în linii mari ce au
de făcut, privesc cu bunăvoinţă mariajul meu cu un bărbat ca tine şi după aceea, pe
nesimţite se depărtează şi sfârşesc prin a-i pierde complet din vedere şi ei nu mai ştiu
nimic despre noi. Dar când totul se va sfârşi, când tu şi cu mine ne vom separa, şi când tu
vei fi liber, eu voi reînnoda cu ei legăturile de altădată şi va fi, totul e prevăzut, ca şi cum
mi-aş fi venit în fire şi voi pune între paranteze şi voi trece totul sub cea mai mare tăcere
şi s-a sfârşit.
Acum cred că ar trebui să te mişti normal. Trebuia să o fi făcut de când ai intrat, nu-ţi mai
număra mişcările, nu te mai supraveghea, sunt eu aici pentru asta, eu nu mă privesc, nu
mă ascult, tu trebuie să o faci, dacă nu n-are rost, nu ajungem nicăieri.
Începe de unde vrei, pereţii, scaunele, alege-ţi scaunul preferat, goleşte dulapurile dacă
vrei, fă-ţi loc, poate că totul este plin, poate că nu e loc. De fiecare dată, vei regăsi toate
lucrurile aşa cum le-ai lăsat Aşa mi se pare corect. Şi ia ce vrei, tot ce vrei şi este al meu,
poţi să iei cu tine, iei, păstrezi, e al tău. Ce vreau eu să păstrez pentru mine, voi lua
înapoi. Împărţim aşa. Scrumiera, o vrei? E a ta, ţi-am oferit-o. Ca să nu mai dai scrumul
pe jos.

Bărbatul: Eu nu fumez.

Femeia: Vei fuma.

El işi aprinde o ţigară.

Femeia: Gitanes brunes. Fără filtru. Pute, e perfect.

Ai văzut că am îngrămădit ca o nebună orientală toate nimicurile şi toate mărunţişurile
posibile, tot ce văd eu nu las să treacă, tot ce văd eu cumpăr, eu am (mai ales) nebunia
tămâielniţelor şi a aparatelor de prăjit cafea. Mirosul - nu te mai întreba, e santal, totul e
santal, aproape totul, cuferele - santal, cutiile - santal, cadrul oglinzilor - santal, coupe-
papier-urile - santal şi când nu e santal, e polisandru, nu e rău nici el, mai solid, mai
masiv, fotoliul - polisandru, învaţă să distingi santalul şi polisandrul şi vei fi forţat accesul
în lumea mea.
Mă închid adesea, trebuie să o ştii. Mă închid. Profită ca să-nveţi, antrenează-te să-ţi
aminteşti. Aici sunt toate cărţile. Citeşti franţuzeşte?

El dă din cap afirmativ. Ea iese. El rămâne singur, se uită pe fereastră.

Ea revine.

Femeia: S-o luăm metodic. Să facem un plan. Viaţa care ne rămâne trebuie împărţită.
Pentru că într-un an va trebui să dăm garanţii, să răspundem la întrebări, să ştim totul
unul despre celălalt. Atunci un plan. Un an, douăsprezece zile, douăsprezece capitole

Bărbatul: Un an douăsprezece zile?

Femeia: Nu am mai mult

Bărbatul: Pentru mine nu ai mai mult.

Femeia: Nu, asta-i tot

Bărbatul încuviinţează.
Femeia: Un plan. Douăsprezece capitole. M-am gândit „Masa”, „Amintirile noastre”,
„Trupurile noastre amândouă”, „Limba ta”, „Somn”, „Echilibrul de forţe”, „Ar trebui să
laşi o urmă” şi încă „Unul şi celălalt singuri”, „Vindecă-mă”, „Afară”, „Să umplem
vidul”, unusprezece şi cu astăzi doisprezece. „Trupurile noastre amândouă” include şi
chestiunea dragostei (a sexului), „Echilibrul de forţe” e o scenă casnică.

Bărbatul: Ordinea, asta-i ordinea? Capitolele sunt în ordine?

Femeia: Ordinea nu o ştiu. Nu există o singură ordine posibilă. Dar „Masa”, „Trupurile
nostre amândouă” şi „Somn” nu trebuie să urmeze una după alta, ar fi iluzoriu şi inutil să
începem cu „Limba ta” iar să plasăm „Să umplem vidul” altundeva decât la sfârşit n-ar
avea sens. Ceea ce dă bine înţeles, spre exemplu, printre altele: „Vindecă-mă”, „Unul şi
celălalt singuri”, „Amintirile noastre”, „Trupurile noastre amândouă”, „Afară”, „Limba
ta”, „Masa”, „Ar trebui să laşi o urmă”, „Somn”, „Echilibrul de forţe” şi „Să umplem
vidul”. Sau aşa: „Afară”, „Ar trebui să laşi o urmă”, „Echilibrul de forţe”, „Masa”,
„Limba ta”, „Unul şi celălalt singuri”, „Trupurile noastre amândouă”, „Amintirile
noastre”, „Vindecă-mă”, „Somn” şi „Să umplem vidul”.

Bărbatul: Primul, primul, foarte bine: „Masa”, „Amintirile noastre”, „Trupurile noastre
amândouă”, „Limba ta”, „Somn”, „Echilibrul de forţe”, „Ar trebui să laşi o urmă”, „Unul
şi celălalt singuri”, „Vindecă-mă”, „Afară”, „Să umplem vidul” foarte bine.

Femaia: Te-am aşteptat. M-am zbătut pentru tine, am alergat prin birouri, am strigat prin
birouri, am stat la cozi, am făcut scandal, am ameninţat cu opinia publică, am pus în
mişcare roata cunoştinţelor, am apelat la relaţii. Pentru tine, m-am legat de grilajele
ambasadelor.
Ce faci când pleci de aici, nu contează, nu vreau să ştiu, cum trăieşti, cum te descurci,
unde dormi, munca la negru, dacă mă întreabă, dacă mă întreabă - nu ştiu nimic, e
altceva, nu există şi tu să nu-mi povesteşti niciodată.
Dacă vrei bani, am, îţi dau.
Bărbatul: Bani, nu. Nu-i nevoie de bani.

Femeia: Te ţin aici. Stai cu mine de douăsprezece ori într-un an. Stai aici un an, ne
punem pe treabă de douăsprezece ori şi timpul lucrează pentru noi. Şi la sfârşit, îţi dau
drumul şi poţi merge unde vrei, nu te mai opreşte nimeni şi eu am adăugat pe cineva în
republică, te-am făcut să treci uşor - contrabandă.
Acum pleacă, du-te, strecoară-te pe lângă pereţi, fii discret, ieşi ca şi cum n-ai ieşi, ieşi ca
şi cum te-ai întoarce, să nu fi văzut de nimeni. Şi peste o lună, ca şi cum n-ar fi trecut nici
un timp, vei reveni şi în fiecare lună, la ora stabilită, pentru o zi, de douăsprezece ori într-
un an vei reveni ca şi cum n-ai fi plecat.

El iese.

-2–
Masa

Femeia în cameră. Se aud bătăi în uşă. Ea deschide.

Femeia: Ah. E bine. Grăbeşte-te. Lasă-mă să te privesc. Eşti un om tenace. Ai colindat

oraşul vreme de o lună, n-ai făcut nici o greşeală, n-ai căzut în nici o capcană, nimic nu
te-a oprit, nimeni, şi n-ai avut ghinion. Eşti aici la ora stabilită.

Bărbatul: Îmi pun mantoul aici.

Femeia: Prima dată, trecerea ta. N-ai lăsat nimic, nici o urmă, s-ar spune că te
volatilizezi.
Bărbatul: „Masa”, asta e? Doar masa, spune ce mâncăm, prânzul, cina, gustarea,
băutura?

Femeia: Gustarea?
Stai. Uşor. Profită puţin. Zilele tale durează o lună. Debarasează-te mai întâi de tot ce
aduci. Te las. N-am început încă.

Ea iese.
Revine cu un platou.

Femaia: Mic dejun francez. O cafea şi o ţigară.

Nu sunt o bucătăreasă bună, dar ştiu reţete.
Trebuie să mănânci acum. Ia şi mănâncă asta.

El mănâncă.

Bărbatul: Prânzim sau cinăm?

Femeia: Mergem la economie. Am făcut de două ori mai mult. Mănânci şi după aceea
mănânci iarăşi. O lingură pentru prânz şi o lingură pentru cină.

Îl priveşte mâncând.

Femeia: Asta nu e nimic pentru tine, să mănânci. Ocheşti, iei, mesteci, înghiţi, ocheşti. În
linişte. O să goleşti toată farfuria.

Bărbatul: Merge. Îmi place mâncarea ta.

Femeia: Mănâncă, mănâncă. Pe îndelete, de data asta. Nu eşti obligat să vorbeşti. Îmi dau
bine seama că nu eşti omul care vorbeşte când mănâncă.
Îl priveşte mâncând. Iese.
Revine cu alt platou.

Femeia: Acelaşi lucru, oh. Dar ratat. Chiar nu-i bun. Data când nu mi-a ieşit mâncarea...

Bărbatul: ...eu mănânc totuşi.

Mănâncă încet.

Bărbatul: Şi tu, tu nu mănânci.

Femeia: Ah, nu, nu e de mâncat. Dă-ţi seama că mâncarea asta nu e bine făcută. Bucăţi
de porc pe care le ungi cu miere şi le acoperi cu sare grunjoasă şi le bagi la cuptor, fac
asta din timp în timp, bun, am văzut că-ţi plăcea, înţelege că n-am vrut să te pun în
încurcătură, ţi-am servit asta fără nici un gând premeditat, tu mi-ai spune nu, asta nu, îmi
pare rău, asta nu pot să mănânc, dar tu n-ai spus nimic, tu ai mâncat. Numai că aici, mi s-
a dat porc gata sărat şi eu am mai adăugat sare grunjoasă şi rezultatul trebuie să fie
îngrozitor, dar tu, tu îmi înghiţi asta fără să te plângi, ceea ce spune mult despre puterea ta
de a îndura.

El mănâncă tăcut.

Femeia: Cealaltă era o mâncare festivă. Dar e şi una obişnuită.

El începe o farfurie nouă.

Femeia: Mănânc cu tine. Vezi, ca de obicei. E ceva obişnuit.

Mănâncă amândoi în tăcere.

Bărbatul: Eu, eu ştiu cel mai bun mod de gătit carnea, cu sare grunjoasă, sarea grunjoasă
o pui într-un vas, aşa faci un pat gros, aşa şi încălzeşti, dai cuptorul la maxim şi carnea o
tai foarte subţire, foarte, foarte subţire. Sarea, aşa, mare, la căldură, carnea o pui deasupra
pe fiecare parte, nu mult timp, treizeci de secunde maxim pe fiecare parte şi sarea găteşte
carnea la perfecţie, carnea e zemoasă, păstrează sângele, dar e gătită, este excelent gătită.

Femeia: Iată. Dar asta îmi povesteşti, ca pe una dintre aptitudinile tale îndepărtate şi nu o
faci niciodată, şi eu aştept încă şi voi aştepta mereu carnea tăiată foarte subţire pe sarea
grunjoasă fiebinte.

El continuă să mănânce.

Femeia: Aici te previn este un festin de feluri tonifiante şi desflămânzitoare. Înăuntru e

mai mult decât poate un om să îngurgiteze. Dar nu m-aş mira ca tu să-i dau de capăt, ca şi
celorlalte, fără să spui o vorbă şi fără să te sperii de supe şi de peşti şi de piureuri pe care
nu le-am pregătit încă pentru tine şi de brânzeturi.

El mănâncă.

Bărbatul: Brânza n-o mănânc.

Femeia: Dar pateurile, prăjiturile, deserturile le vei mînca, sau cel puţin le vei gusta. Asta
ştiu să fac. Doar n-o să mi le laşi?

El respiră şi continuă să mănânce.

Ea iese apoi revine şi umple masa cu alte platouri.
Îl priveşte mîncând.
Pleacă să caute alt platou.

Femeia: Un antreu. Îl uitasem. Le Féroce, iaurtul. Fruct de laur, ardei roşu, făină de
maioc. Fă o pauză în festinul pe bază de cartofi şi gustă le Féroce.
Ea se aşeză lângă el şi mănâncă multă vreme amândoi în tăcere.

Bărbatul: Nu mai pot.

El împinge masa şi se ridică. Ea continuă să mănânce.

Femeia: Va trebui să mâncăm pietre, să ne învăţăm cu noile mâncăruri. În timp ce toţi

ceilalţi vor sucomba, noi doi suntem precauţi şi ne antrenăm ca să suportăm ce-i mai rău,
şi la început, corpurile noastre resping violent aceste substanţe incomestibile, aceste
materii mereu abundente, niciodată lipsă dar nefăcute pentru noi, nefăcute pentru stomac.
Şi ne vedem unul pe altul, convulsionaţi pe jos de durere, cu saliva la gură şi limba care
se umflă şi creşte şi coboară în gât şi mediul intern, deja, aproape afară, otrăviţi până în
măduva oaselor, la doi paşi de moarte pentru a ne întări şi mai mult, şi fiecare observând
înmărmurit asaltul răului asupra celuilalt, dar rezistând, tenaci, hotărâţi, cu o idee în cap
şi în acest caz, îţi spun, că nimeni nu ştie cât poate un trup.

El se aşeză, bea apă direct din carafă. O priveşte mâncând.

Femeia: Ia cremă caramel. Mergi până la capăt. Lasă baltă deserturile industriale. Toată
lumea ştie asta.

El începe să mănânce desertul.

Bărbatul: Merge rău.

Femaia: Trebuie să-ţi aminteşti tot. Încearcă să nu vomiţi. O să te conduc până la uşă.
Gata. Te implor, nu borî, e important. Nu vomita, altimteri această imagine le va acoperi
pe toate celelalte. Coboară încet scara, rostogoleşte cum poţi până în josul scărilor, ţine-te
bine, încearcă să te ţii. Ai suportat foarte greu ziua. E momentul să pleci.
Bărbatul: Data viitoare n-o să mai mâncăm.

Femeia: Nu vom mai mânca niciodată ca acum. Vom mânca totuşi câte puţin, trebuie să
ne hrănim, dar nu ca acum.

El pleacă.

- 3–
Amintirile noastre

Femeia: Sunt în ţara ta pentru cu totul altă treabă. Nu la odihnă, nu în vacanţă, nu ca

să-mi schimb ideile. Cu treabă. Un seminar, o reuniune internaţională, un contract de
încheiat, o vizită pentru a armoniza tehnicile de la filiala noastră de acolo, dar m-am
pierdut foarte repede în oraş, am mers singură pe străduţe. Nu?

Bărbatul: În souk, haide, toată lumea merge în souk, te-ai întors în bazar.

Femeia: Am mers singurică pe străduţele din bazar. În bazar, n-am căutat nimic, n-am
văzut nimic, n-am vrut să cheltui nimic.

Bărbatul: Tot ce vezi, tu nu laşi să treacă pe lângă tine, tot ce vezi, tu cumperi. E plin
de tămâielniţe şi cădelniţe în souk.
Femeia: Dar nu de data asta, nu de data asta, bariera pe care o ridică vânzătorii în
calea mea, care derulează pentru mine covoare, care fac să valseze ţesăturile lor,
bariera pe care am trecut-o. Îmi amitesc că aleile din bazar au intrat sub pământ, că
traveele au devenit subterane şi că în acest colţ, discuţiile, invitaţiile, strigătele erau
mai puţin gălăgioase, că totul se acordase ca în pasajul subteran al pieţei să
domenască un murmur de voci în surdină, vii, animate şi vii, dar nu acelaşi zgomot ca
pentru a epata admiratorii, un complot de sute de voci reglate cu un ton mai jos.

Bărbatul: Nicăieri în souk nu este un pasaj subteran, bazarul de sub pământ nu

există. Sunt locuri unde bazarul este acoperit, aleile sunt încă şi mai înguste acolo şi
au fost puse scânduri de o parte şi de alta a pereţilor, e sumbru şi lămpile ard chiar şi
ziua, dar nu e subteran.

Femeia: Acolo, în bazarul acoperit aş fi vrut să mă opresc, să devin o voce printre

altele, să mă opresc, să fiu în locul meu.

Ea şuşoteşte.

Bărbatul: Şi acolo, m-ai văzut pe mine. Acolo, la lumina lămpilor în plină zi m-ai
văzut pe mine.

Femeia: Nu, nu încă, nu încă. Încetinesc, nu văd pe nimeni, încetinesc şi în jurul meu
zgomotul se atenuează din ce în ce mai mult, dacă mă opresc vor tăcea şi eu ce-am să
fac? Dar nu mă opresc, pun un pas după altul, în praf, cu capul drept. În faţa mea nu e
nimic, asta n-are sfârşit.

Bărbatul: Şi după aceea mă auzi, vocea mea mai puternică decât celelalte tu o auzi,
eu te strig, tu, tu mă auzi.

Femeia: Nu, nu, nu, nu, nu, lasă-mă, nu acolo, nu acolo.

Bărbatul (nervos): Ah!

Femeia: Închid ochii, inspir, expir, dar avansez, iarăşi simt mirosul tare de piele, ce e
la capătul acestui tunel?

Bărbatul: La capătul acestui tunel, la capătul acestui tub este ziua, lumina, piaţa,
îmblânzitorii de şerpi, vânzătorii de supă, inimile de voaluri, bărbierii care te taie cu o
lamă îndoielnică, turiştii, contabilii, hoţii. Eu sunt acolo, eu sunt în tunel, tu eşti în
tunel, eu te văd, tu mă vezi, eu stau aşezat pe jos, eu te-am văzut de multă vreme, eu
ştiu să văd în penumbră ce tu nu vezi şi ce alţii nu văd, sunt aşezat pe jos la intrarea
într-un magazin.

Femeia: Tu, în magazin.

Bărbatul: În faţă. În faţa unui magazin. În faţa unei dughene. În souk. În tunel.

Femeia: Tu, în faţa unui magazin.

Bărbatul: Ei, da.

Femeia: Tu, în faţa unui magazin, tu, intelectualul, înţeleptul, tu ai un magazin. Tu

faci comerţ.

Bărbatul: Eu fac comerţ, eu şi ceilalţi am făcut toţi comerţ, sunt în faţa magazinului
meu, care poate că e magazinul meu şi poate că nu e magazinul meu, şi poate că fac
comerţ pentru mine şi poate pentru altul şi poate chiar pentru nimic, în ziua aceea, în
momentul acela, la ora aceea, când tu treci prin faţa magazinului meu, eu fac comerţ.
Şi acolo mă vezi tu.

Femeia: Da, acolo te văd.

Bărbatul: Şi intri în magazinul meu.

Femeia: Intru în magazinul tău. E gol, nu e nimeni.

Bărbatul: Nu e nimeni, şi tu mă întrebi dacă-l cunosc pe Calude Guez.

Femeia: Da, te întreb dacă-l cunoşti pe Claude Guez.

Bărbatul: Eh, ghinionul meu, nu-l cunosc.

Femeia: Dar acolo, în răcoarea şi obscuritatea magazinului, înconjurat de vrafurile de

ţesături, chiar am vorbit noi? Cum l-am găsit, cum am intrat, nu ştiu, dar în aceeaşi
seară am mâncat împreună cuşcuş cu dovleac roşu...

Bărbatul: ... Într-o casă veche evreiască.

Femeia: Sub cerul liber.

Bărbatul: Anumite camere sub cerul liber, e adevărat - anumite camere fără acoperiş.

Femeia: Tinerii, întinşi, au mâncat cu noi.

Bărbatul: Bătrânii au vorbit între ei, într-un colţ şi au fumat.

Femeia: Pe femei nu le-am văzut.

Bărbatul: Pe femei nu le vedem niciodată.

Femeia: Dar m-am întors singură, cu un şal pe umeri.

Bărbatul: Zilele următoare am mers cu tine prin oraş.

Femeia: Toate dimineţile, m-ai dus până la metereze.

Bărbatul: O singură vizită? Nu revii?

Femeia: Nu, să inventezi o singură călătorie e deja complicat. Înşelăciuni subtile cu

agenţiile, preţuri cu reducere, schimbări de destinaţie în ultimul moment. Scrisorile -
tu le-ai scris?

Bărbatul: Da, da.

Femeia: Scrisorile sunt foarte bune. Dar toată lumea are scrisori.

Bărbatul: Tu le-ai citit.

Femeia: Bineînţeles.

- 4–
Trupurile noastre amândouă

Bărbatul intră. Femeia îl însoţeşte până în mijlocul camerei şi îl priveşte. El se

aşează.

Femeia: Nu ne atingem.
Bărbatul o priveşte.

Femeia: Când vorbesc, nu mă priveşti în ochi. Te uiţi la dinţii mei.

El o priveşte.

Femeia: Deci îmi ştii gura.

Bărbatul: Trebuie să decupez tot aşa şi corpul? Să decupez corpul, cum am decupat
şi restul?

Femeia: Trupurile noastre... or să le decupeze ei. Dar nu ştim cum. Nu vom nimeri
niciodată pe modelul lor. De aceea, cred că nu merită osteneala.

Bărbatul: Arată-mi mâinile, totuşi. Doar mâinile. Pot să-ţi ating mâinile?

Ea îi întinde mâinile. El le ţine. Le studiază.

Femeia: Am încredere. Încredere totală, nemărginită.

Bărbatul: E bine. Îţi ştiu mâinile, şi pumnii. Şi braţele, pe care nu mi le-ai arătat
niciodată. Le ştiu totuşi. Umerii tăi, ştiu că sunt rotunzi şi că vor rămâne rotunzi şi
când vei fi femeie bătrână, ştiu că pielea umerilor tăi este fină şi lucitoare, că ai piele
frumoasă, sănătoasă şi suplă şi hrănită şi profundă şi pe cap, piele de bună calitate şi
părul de bună calitate.

Femeia: Pielea, uite, că-i mai greu, fără să atingi, să ştii pielea celuilalt. Chestie
serioasă.

Bărbatul: Pielea mea: o armură.

Femeia: Grea.

Bărbatul: O armură.

Femeia: Dură.

Bărbatul: O armură.

Femeia: Netedă.

Bărbatul: Şi mâinile mele, lopeţi: mici, grele, cărnoase, puternice. Şi degetele mele:
scurte, ascuţite şi unsuroase.

Femeia: Un trup de luptător sau de urmaş al unei vechi rase de luptători. Scoate-ţi
hanoracul.

Bărbatul: Şi picioarele mele.

Femeia: Picioarele, tot scurte.

Bărbatul: Scurte, dar solide.

Femeia: Şi deja uşor curbate.

Bărbatul: Scurte: gambele sunt scurte şi coapsele, de două ori mai lungi decât
gambele.

Femeia: Proporţii tipice, şi încheieturi mari.

Ea iese. El rămâne aşezat.

Ea revine. El o priveşte traversând camera.
Femeia: Ce e?

Bărbatul: Ce anume?

Femeia: Ce s-a întâmplat?

Bărbatul: Nu ştiu. Nimic.

Femeia: Ba da.

Bărbatul: Ce anume?

Femeia: Spune-mi.

Bărbatul: Nu! Nţţ!

Femeia: Am mers prin cameră.

Bărbatul: Da. Aşa e.

Femeia: Nu. Ce s-a întâmplat, cu tine.

Bărbatul: Te-am privit mergând. Să... lucrăm.

Femeia: N-am nimic cu tine. Dacă lucrăm, spune-mi ce s-a întâmplat cu tine când am
mers prin cameră. Spune-mi ce-ai văzut, spune-mi la ce te-ai uitat.

Bărbatul: Ştii deja.

Femeia: M-ai privit pentru prima dată ca şi cum vedeai în mine ceva ce vroiai să vezi
încă de la început şi acum, cred că ai văzut. Asta ştiu.

Bărbatul: Chiar ştii ce e? Ce vrei să-ţi spun? Îţi spun.

Femeia: Spune-mi.

Bărbatul: Bine!

Femeia: Ce e? Spune-mi ce e?

Bărbatul: Rejeloke. Piciorul tău.

Ea râde.

Femeia: Pervers, satir, bolnav sexual, o să ajungem departe cu tine, băiete, piciorul
meu, nimic altceva? Ce era aşa greu de scuipat? Bagă de seamă că ştiam, deci,
piciorul meu, ce-i cu asta? Ce se întâmplă? Cum funcţionează? Traversez camera
desculţă şi gata, totul sare-n aer.

Bărbatul: Da, da, asta e, aşa e, pe mine, mă copleşeşte, întâi te întâlnesc, după aceea
îţi văd piciorul.

Femeia: Şi ce? Ce-i acolo? Aceeaşi chestie dintotdeauna, locul pe unde se cască
hainele? Sau chiar reconstrucţia unui trup gol pornind de la extremitate, bucăţica
niciodată atinsă, sau nisipul, punctul şi totdată ascuţişul, cornul animat sau mâna
inabilă care nu ştie să ia?

Bărbatul: Ce ştiu eu.

Femeia: Vorbeşte.
Bărbatul: Tu ai piciorul, tu ai puterea, ai văzut câtă putere, nu-ţi e de-ajuns?

Femeia: Şi piciorul acesta, ai vrea să-l ai, ai vrea să fie al tău?

Bărbatul: Nuuu!

Femeia: Asta-i tot, piciorul? Piciorul, începând din momentul când e gol, oricare ar fi
manifestările lui, sau piciorul în figuri precise, în mers?

Bărbatul tace.

Femeia: Sau atunci când stau dreaptă, nemişcată şi formează un unghi drept cu
gamba?

Bărbatul tace.

Femeia: Ei, bine?

Bărbatul dă din cap.

Bărbatul: Nu.

Femeia: Sau când mă ridic în vârful degetelor?

Bărbatul clatină din cap.

Bărbatul: Da.

Femeia întinde braţele larg deschise şi ridică ochii spre cer.

Femeia: Un picior drept, cu talpa pusă pe jos, şi celălalt uşor îndoit, călcâiul ridicat şi
nimic altceva decât degetele pe sol?

Bărbatul: Da.

Femeia: Întins în spate, când talpa formează o paranteză?

Bărbatul: Nu.

Femeia: Întins într-o parte, când curbura e ca o paranteză?

Bărbatul: Da.

Femeia: Aşezat pe fesa exterioară?

Bărbatul: Nu.

Femeia: Picioarele alăturate, unul lângă celălalt, talpă lângă talpă?

Bărbatul: Nu.

Femeia: Lipite de perete, gleznele încrucişate?

Bărbatul: Da, aşa, bine, da.

Femeia: Mai degrabă de jos sau mai degarbă de sus?

Bărbatul: Curbura de sus şi încrucişarea de jos.

Femeia: Picioarele tuturor femeilor?

Bărbatul: Oh, nu. Sunt femei... săracele.

Se privesc în tăcere.

Femeia: Picioarele femeilor arabe, şi altor femei africane, au crescut direct din
pământ, şi după aceea s-au desprins, dar nu de tot, picioarele femeilor arabe lovesc
pământul şi îl recunosc ca pe altă parte a lor, aceeaşi materie, cea din care sunt ele
făcute, şi uneori picioarelor lor le creşte cornul.

Bărbatul: Dar picioarele tale, când ating pământul, o fac doar ca să-l părăsească
imediat, şi glezna, şi încheieturile şi picioarele tale cu totul nu sunt născute din
pământ. Sunt abandonul, sunt despărţirea de pământ.

Se privesc.

Femeia: Frumoasă istorie. Treabă bună. Indiciul perfect.

- 5-
Limba ta

Femeia: Învaţă-mă limba ta.

Bărbatul o priveşte.

Femeia: Limba ta. Vreau s-o aud şi vreau s-o vorbesc.

Tăcere.
Bărbatul începe să vorbească în arabă.
Ea repetă primele cuvinte pe măsură ce el le pronunţă.
El se opreşte. O priveşte.
Începe să vorbească iarăşi.
Se opreşte şi apoi reîncepe. Acelaşi joc.
El se opreşte, reîncepe. Ea renunţă.
El continuă să vorbească în arabă.
Ea vorbeşte în timp ce el vorbeşte.

Femeia: Ce limbă stranie. O ascult.

El vorbeşte mult timp în arabă.

Femeia: Limba asta, ca s-o vorbesc ar trebui să intru în gura ta. Să văd unde loveşte
limba dinţii, cum trece sunetul prin palatul dental. Ce rostogolire, ce zgomot natural,
ce cântec sălbatic a vrut să imite legislatorul acestei limbi?

El continuă să vorbească.

Femeia: Ce povesteşti? Nu vrei să cânţi? Ai putea să mă-nveţi un cântec, nu foarte

cunoscut.

El continuă să vorbescă.

Femeia: Te povesteşti, nu-i aşa? Ai nevoie să te povesteşti. Acum simţi nevoia să spui
adevărul. Simţi nevoia să te goleşti. În arabă. Să iasă din tine. Bun, dă-i drumul.
Răstoarnă sacul, scoate tot. Goleşte-te în arabă. Nu înţeleg, dar ascult. Dacă vrei.
Dacă nu, plec, mă-nchid.
El continuă să vorbească.

Femeia: Şi eu, despre mine, vrei să ştii cine sunt eu? Dacă este cineva aici, un bărbat
aici, care trăieşte aici, cu mine, între vizitele tale şi pe care-l dau afară o zi pe lună.
Dacă vrei opresc tot şi-ţi spun. Dacă am copii şi aşa mai departe, dacă mai pot să fac,
de ce nu vorbesc despre serviciul meu, dacă sunt în şomaj, ca tine, oficil, dacă am
vreo rentă. Oprim totul dacă vrei, facem o pauză, o să triem, suntem rodaţi. Vreau să
te ajut, ne va face bine asta.

El continuă în arabă, apoi începe să vorbească în franceză.

Bărbatul: M-am născut acum cincizeci şi doi de ani într-un oraş de frontieră.
Strămoşul meu are o statuie în cimitirul oraşului. Sugar fiind m-am sufocat, mi s-a
învineţit pielea şi mama mea a strigat pe fereastră numele unei vecine enorme şi cum
femeia nu putea fi mişcată, m-a dus în fugă la ea. Cu carnea revărsându-i-se peste
perne, m-a luat în braţe, şi-a trecut limba peste două degete şi mi le-a băgat în fund.
După aceea şi le-a scos şi m-a înapoiat mamei, dar i-a spus că acum mama îi datora
un fiu, şi vreme de cinsisprezece ani, cât am trăit în oraşul acela, în fiecare an, femeia
grasă m-a luat cu ea să mă ducă să ne rugăm în zi de târg, era singurul moment din an
când se ridica şi pleca de acasă, ca să meargă să se roage, eu mergeam cu ea.
 - 6–
Somn

Femeia aşteaptă singură în cameră. Apoi deschide uşa. Intră bărbatul. Stau faţă în
faţă.
Ea merge spre el şi îl îmbrăţişează. Rămân astfel un timp.

Bărbatul: Este noapte.

Femeia: Este noapte. Trebuia să fie noapte. Trebuie să dormim. Mă duc la culcare.

Iese.
El rămâne singur în cameră. Merge. Se aşează. Se ridică. Fumează o ţigară. Merge
în dormitor.
Sunt amândoi în dormitor.

Bărbatul: Dormi?

Femeia: Imediat.

Bărbatul: Nu mi-e somn.

Femeia: Bineînţeles.

Bărbatul: Nu pot să dorm aşa, pur şi simplu.

Femeia: Ai probleme cu somnul?

Bărbatul: Nu.
Femeia: Vrei să iei ceva? Ca să dormi.

Bărbatul: Nu. O să încerc să mă concentrez. O să încerc să am un somn natural.

Se întinde lângă ea în pat.

Tăcere.

Bărbatul: Dormi?

Ea nu-i răspunde.

Bărbatul: Dormi. Te iau de mână. Mâna ta - foarte fragilă. Şi tu nu-mi răspunzi. Îmi
trec mâna pe sub braţul tău. Şi el nu frisonează. Şi nu simţi răsuflarea nărilor mele pe
gâtul tău. Dormi. Şi nu auzi ce-ţi şoptesc la ureche. Dă-mi mâna ta. Şi lasă-mă s-o
pun la pieptul meu, las-o să se odihnească pe mine. Lasă-mă să-ţi fur brăţările. Una.
Două. Trei. Patru. Cinci, Şase. Şi de la cealaltă încheietură - toată înşiruirea dintr-o
singură mişcare. Ştiu să le iau fără zgomot. În vreme ce tu nu ştii să intri undeva fără
să te preceadă un concert de clinchete. N-am nevoie să încerc greutatea trupului tău.
N-am nevoie să mă întinzi lângă tine. Şi eu nu vreau să te sufoc (sunt un bărbat greu,
sunt un bărbat de o sută de kilograme), întinzându-mă peste tine. Dar aş vrea doar să-
mi trec limba pe pielea ta, să mă aigur că e sărată. Şi este sărată. Nu vin aici ca să-mi
fac rezerve să-mi continui viaţa de afară. Ceea ce trăiesc când sunt aici nu mă
reconfortează deloc. Nu aştept cu nerăbdare întâlnirea, nu tânjesc după momentul
revenirii aici. Nu număr zilele. Nu bântui pe străzi cu gândul la tine.

Rămâne întins. Închide ochii.

Apoi se ridică şi se întoarce în cealaltă cameră.
Rămâne singur lung timp. Fumează.
Femeia i se alătură.
Femeia: Ce se întâmplă?

Bărbatul: E linişte. Nici un zgomot.

Femeia: Ţi-e foame. Vrei să mănânci ceva?

Bărbatul: Nu, nu, mulţumesc, nu.

Femeia: Vrei ceva de băut?

Bărbatul: Nu beau. Mămânc porc, mănânc orice fel de porc apuc. Dar nu beau.

Femeia: O să iau puţin aer.

Deschide fereastra.

Femeia: Vino. Nu vrei să vii o clipă cu mine la fereastră? N-am văzut, n-am auzit.

Privesc amândoi pe fereastră.

Bărbatul: Cât o fi ceasul?

Femeia: Târziu.

Bărbatul: Nu e nimeni afară.

Femeia: Oamenii normali dorm.

El începe să tuşească violent.

Femeia: Ce ai? Te simţi bine?

Tusea îl face să se îndoaie.

Femeia: Nu ţi-e bine?

Bărbatul: Îmi înghit flegma. Dar după aceea revine, şi mai rău, trebuie s-o scot.

Începe să tuşească iarăşi.

Bărbatul: Şi ca s-o dau afară, trebuie să-mi întorc stomacul pe dos. Şi gâtul la fel. Şi
pe urmă, îmi suflu nasul.

Femaia: Trebuie să scuipi. Scuipă. Du-te să scuipi în chiuveta de la bucătărie. Sau

scuipă pe fereastră.

Bărbatul se apleacă peste fereastră tuşind zgomots. Reuşeşte să scuipe.

Femeia închide repede fereastra.
El scoate o batistă din buzunar şi îşi suflă nasul cu putere.

Femeia: Ce-i?

Bărbatul: E bine, asta a fost. Mulţumesc, mulţumesc.

El ia o ţigară.

Femeia: Nu mai fuma.

Bărbatul: Nu, nu, n-are nici o legătură. E din cauză că-mi înghit flegma. Pe urmă,
trebuie să expectorez aşa, ca şi cum...

Femeia: Da, da, am înţeles.

Bărbatul: Mă duc la culcare.

Merge în dormitor. Femeia rămâne singură o clipă, apoi face acelaşi lucru.
În dormitor.

Femeia: Te-ai dezbrăcat?

Bărbatul: Da.

Femeia: Dormi gol.

Bărbatul: Da.

Ea se dezbracă. El o priveşte. Ea se culcă.

Bărbatul: O să adormi la loc?

Femeia: Da, sigur.

Bărbatul: Şi eu, simt că am să adorm de data asta. Simt venind căldura somnului.

Femeia: Dormi. E foarte bine. Nu mai vorbi.

Tăcere.

Femeia: Îmi mai rămâne să ştiu un lucru. Capitolul trupesc, ştiam că nu-l pot
completa decât noaptea, când tu dormi. Descoperindu-ţi mirosul. Ziua nu poţi să-l
simţi.

Ea stă în genunchi lângă el şi îşi apropie faţa de a lui.

Femeia: Răsuflarea puternică. Şi acolo, mai rău, la îmbinarea coapselor. Carnea
flască. Sudoarea uşor pişăcioasă. Acră.

Se rostogoleşte pe partea ei.

Femeia: Gata. Asta-i tot.

Ea tace.
Mai târziu, în cealaltă cameră.

Femeia: Crezi că ar putea veni să bată la uşă în toiul nopţii? Crezi că ar putea veni să
te caute?

Bărbatul: De vreme ce sunt aici, cu tine, ce mi s-ar putea întâmpla? De ce-ar veni să
mă caute?

Femeia: Deci aici te simţi în siguranţă, crezi că eşti apărat. Nu ţi-e teamă când eşti
aici.

Bărbatul: Chiar aici se presupune că sunt. Şi cu atât mai mult noaptea.

Femeia: Când nu eşti aici, totuşi aici ar putea veni să te caute, şi acolo ţi-e teamă şi te
ascunzi, dar aici nu te ascunzi, nu ţi-e teamă. Respiri. Răsufli uşurat.

Bărbatul: Dacă vin să mă caute aici şi mă găsesc, va fi greu să susţină că eram

altundeva.

Femeia: Problema nu e să te găsească aici, problema ar fi mai degrabă să vină să te

caute acum. Fiindcă asta ar însemna că au prins de veste că nu-ţi prea petreci timpul
pe aici. Şi ar fi mai uşor, dacă vor să te găsească pe undeva, ca să te facă să plăteşti
pentru că nu eşti ceea ce pretinzi că eşti, să te găsească aici, pentru că asta e adresa ta,
şi să te găsească în altă parte, nu contează unde, tu, care eşti un om prudent, informat
şi neîncrezător, versat în precauţiunile camuflajului urban, să te găsească altundeva,
Dumnezeu ştie unde, dar nu aici, asta ar fi probabil altă mâncare de peşte.

Tăcere.

Femeia: Atunci poate că ar trebui ca şi aici, pe timpul ceor şase luni, cele şase zile
care au mai rămas, să te debarasezi de o parte din nepăsarea ta, ca să pui în loc o parte
egală din temerile tale, sau măcar să le împărtăşeşti pe ale mele. Pentru că ce mi se
pare mie e că pe toată durata nopţii, singura teamă pe care m-aş bucura să o aud
bătând la uşă, ar putea să apară din chiar realitatea unor adevărate bătăi în uşă.

Bărbatul: Frica ta, e drept, trebuie să o suporţi singură. De douăzeci şi nouă de ori pe
lună ar putea să bată la uşă, când eu nu sunt aici.

Femeia: Nu despre frica asta vorbesc, frica asta fie nu există, fie mă priveşte, şi într-
un caz şi în celălalt nu-ţi spun nimic, respect termenii înţelegerii noastre.

Bărbatul: Şi în a treizecea zi nu vin să te scap de toată această frică luând asupra mea
ceea ce ar reprezenta o jumătate, sau luând-o pe toată pentru mine, numai pentru
mine.

Femeia: Nu cer dreptate, nu cer compensaţii. Nu schimb socotelile gata făcute.

Vorbesc despre pericolul de acum. Dacă bat la uşă şi tu nu eşti aici, ce pot să-mi facă?

Bărbatul: Prin urmare, dacă vin la uşa ta în următoarele şase luni, trebuie să dispar.

Priveşte în jurul lui.

Bărbatul: Unde vrei să mă ascund? Mi-ai construit o redută pe undeva? Casa ta are
ieşiri ascunse?

Ea nu spune nimic.

Bărbatul: N-am nevoie de tine. Ştiu să dispar şi singur. Priveşte. Uită-te bine.

Merge să deschidă fereastra şi rămâne o clipă în faţa ei.

Apoi urcă pe pervaz şi dispare.
Ea vine să se uite pe fereastră, stă un moment şi o închide.
Rămâne mult timp singură în cameră.
Se aud bătăi. Ea tresare şi priveşte speriată în jurul ei. Bărbatul este în spatele
ferestrei. Ea îi deschide şi îl lasă să intre.
El râde.

Femeia: Abia te-am zărit căţărându-te pe acoperişuri şi fugind într-o clipă printre
coşuri.

El râde.

Femeia: Şi pe urmă nu te-am mai văzut!

El râde. Râsul lui o molipseşte.

Femeia: Tu, pe care te credeam greoi, fără echilibru. Eşti extraordinar de agil.

El râde şi mai tare.

Femeia: Unde ai învăţat asta?

Bărbatul: Unde am învăţat asta?

El râde din ce în ce mai tare. Râde şi ea.

Bărbatul: Dar nu vin să caute oamenii în puterea nopţii. Fără percheziţii, fără
descinderi înainte de ora şase dimineaţa. Ştiu legea.

Femeia: Pentru oamenii cinstiţi, pentru cetăţenii din societatea bună. Dar nu şi pentru
tine, dragule, nu şi pentru tine. Pentru tine va fi la orice oră din zi sau din noapte. Şi
văzând cum o ştergi, ar fi mai bine să nu aştepte orele nopţii când să te prindă.

În dormitor.

Bărbatul: Mă dor ochii, au rămas deschişi prea mult timp. Nu dorm. Nu mai dorm de
atâta vreme. O să mă prăbuşesc până la urmă.

Femeia: Nu ai reuşit să dormi.

Bărbatul: Nu.

Femeia: Cred că ai dormit.

Bărbatul: Nu, sunt sigur că nu.

Femeia: Mai încearcă.

Bărbatul: Dar cât timp a mai rămas?

Femeia: Foarte puţin. Dar poate că va fi de ajuns. Încearcă.

Tăcere.
 Bărbatul: Nu, nu se poate. Sunt epuizat, mi se învârte capul, dar nu pot să dorm.

Ea se ridică şi trage perdeaua.

Femeia: Oricum, e ziuă.

Bărbatul: N-aş mai reuşi să mă trezesc.

Femeia: E ziuă. A trecut o zi. Trebuie să pleci.

El se ridică şi se aşează pe marginea patului. Ea îi aruncă hainele.

El se îmbracă. Ea iese din dormitor.
Sunt amândoi în cealaltă cameră. Ea îl conduce la uşă.
El iese.

- 7–
Echilibrul de forţe

În cameră, bărbatul stă în picioare nemişcat. Femeia se mişcă în jurul mobilelor, al

scaunelor, al meselor.

Femeia: Aici, suntem mai aproape de sfârşit decât de început. Acum vine vremea când se
istoveşte orice excitare, dar şi vremea când încetează orice bătălie. Fiecare stă pe partea
lui, fiecare este atent să nu uzurpe locul celuilalt, mişcările sunt dinainte ştiute,
previzibile, prevăzute, calculate. Şi chiar când suntem la fel de obosiţi nu se mai întâmplă
niciodată să intrăm în dormitor în acelaşi timp. Unul doarme şi celălalt i se alătură mult
mai târziu, în somn ştie să rămână pe partea lui de pat şi nici un centimetru mai mult, iar
cel care vine să doarmă îi este de-a dreptul recunoscător pentru acel foşnet uşor şi pentru
că ştie să nu-l atingă pe celălalt tot timpul cât acesta are intenţia să doarmă. Şi va trebui
să recunoaştem, scuză-mă, că nu ne-o mai tragem împreună decât în somnul cel mai
profund, şi cine ştie dacă atunci ne recunoaştem, dacă futem persoana adevărată şi nu
completamente alta, şi că nu sunt doi străini, total străini (niciodată întâlniţi), care şi-o
trag prin intermediul nostru, într-un quiproquo şi în cea mai mare confuzie.
Să nu mai vorbim despre asta, ştiu că trebuie să trecem şi prin asta, pentru că trăim pe
muchie de cuţit şi că a venit deja vremea când preferăm să amânăm orice conflict şi să-l
ţinem aşa suspendat, datorită uimitorului echilibru de forţe dintre noi.

Bărbatul: Bine, dar eu, eu nu renunţ, eu nu abdic, eu nu-s un diplomat, eu, încăierarea,
nu mi-e frică de ea şi dacă vreau, arunc totul în aer, sunt un tip sangvin şi pot fi şi brutal.

Femeia: Da, poţi să ajungi roşu de furie şi să acţionezi violent, să faci o impresionantă
demonstraţie de forţe, să te dai cu capul de pereţi, să martirizezi obiecte îndărătnice, să te
răzbuni pe ustensile fără apărare, să dai totul gata fără milă, să pulverizezi mobilierul
impertinent, să dezlănţui furtuna asupra lucrurilor.

Bărbatul: Şi crede-mă, şi să te ridic deasupra capului şi să te trântesc de pământ de o mie

de ori.

Femeia: Nu, asta nu cred că ai putea să faci.

Bărbatul: Ba da, aş putea s-o fac, fără reţinere, fără să ezit, aş putea s-o fac, sunt un tip
sangvin, cum bine ţi-am zis.

Femeia: Coleric, ştiu, eşti un coleric, chiar dacă mă iei la bătaie când eşti mai furios, n-o
să mă strângi destul de tare, n-o să mă sugrumi până la capăt, şi dac-o să mă arunci să-mi
frângi oasele, o să-ţi reţii gestul, iar dac-o să mă trânteşti de pământ, o să ai grijă să-mi
amortizezi căzătura.

Ea răstoarnă foarte încet un fotoliu.

Femeia: Dar, e adevărat, obiectele din casă, ele au motive de îngrijorare şi

amplasamentul lor trebuie să sufere revoluţii violente. Riscul morţii nu e chiar ceea ce mă
determină, în mod conştient, să trăiesc cu tine. Nu se ştie din ce motiv, fotoliul se
răstoarnă pe jos.

Ea se agaţă de o etajeră.

Femeia: Etajera se clatină, resimte şocul.

Ea prinde un scaun şi traversează camera făcându-l să se rotească în mâinile ei.

Femeia: Nu se ştie din ce motiv, scaunul descrie în aer o parabolă.

Bărbatul se aşează în patru labe şi apucă de unul dintre picioarele mesei pe care îl
zgâlţăie.

Bărbatul: Piciorul mesei - deplasat cu brutalitate de lupta dusă pe jos.

Femeia: Aplica de pe perete.

Îi face semn cu capul.

Bărbatul: Încuietoarea biroului cedează.

Femeia: Florile sunt răvăşite. Palmierul îşi pierde ramurile.

Bărbatul: Nu mă iau numai de lucruri. Mă iau şi de cultură.

Pune mâna pe o casetă cu compact discuri, scoate cd-urile din etui-uri, aruncă etui-urile
pe jos, rupe cd-urile dintr-o singură mişcare. Ea face un gest ca şi cum l-ar opri. Dar îl
priveşte. Apoi trage faţa de masă şi o aruncă în mijlocul camerei. Face să cadă câteva
cărţi din bibliotecă.

Femeia: Cad câteva cărţi.

Bărbatul se apropie de o cutie pusă pe etajeră.

Femeia: Cutie din betel în palisandru, incrustaţii din sidef.

Bărbatul o priveşte.

Femeia: N-o s-o dai gata dintr-o singură lovitură.

Bărbatul dă un pumn cutiei, o dată, încă o dată şi o sparge.

Femeia: Ar fi trebuit să dai cu ea de pereţi, ar fi făcut încă un semn.

Se opresc.

Femeia: Iată scena unei bătălii care n-a avut loc.

 - 8–
Ar trebui să laşi o urmă

Femeia: Dar tu, tu nu laşi niciodată nimic, tu nu mişti nimic din loc... Poate că ai spart
ceva, poate că ai suprimat un lucru, dar nu ai adus nimic niciodată. Prezenţele tale nu se
acumulează. Vii ca o umbră, şi pleci ca un hoţ. Aş vrea să bulversez lucrurile la sosirea ta,
în iminenţa venirii tale, să întorc totul cu susul în jos, să înlocuiesc totul, să schimb o
ordine cu alta, care să fie chiar contrariul celei dintâi, şi când faci cale întoarsă, să desfac
totul, să şterg tot ce ai făcut tu, să iau totul de la zero, să demolez, să reconstruiesc de
fiecare dată.
Dar eu n-am nimic de făcut, nici pentru mine, nici pentru tine, totul este întotdeauna
identic. Aşa nu merge. Ar trebui să laşi o urmă, măcar una, ce rămâne după tine când tu
nu eşti aici? Ce regăseşti când revii? Cum să nu o luăm mereu de la capăt?

Bărbatul îşi aprinde o ţigară.

Femeia: Ei, bine? Poţi să faci acum, într-o secundă, ce n-ai ştiut să faci în timp?
Gândeşte-te. Caută. Eu nu mai reuşesc.

O prinde de mână. Ea se zbate. El o imobilizezază. O arde pe piept cu vârful

incandescent al ţigării.
Ea arde, strigă.
 - 9–
Unul şi celălalt singuri

Femeia este singură în cameră.

Aşteaptă.

Heblu.

- 10 –
Vindecă-mă

Se vede camera goală.

Heblu.

- 11 –
Afară

Femeia este în faţa porţii de la intrare.

Heblu.
 - 12 –
Să umplem golul

Femeia aşteaptă în cameră.

Se ridică şi deschide fereastra.
Se aud zgomote de afară

Heblu.

Într-o asociaţie

Femeia: Am mai fost deja aici, mai înainte. De aceea, nu mă întreabă nimic acum, când
revin, când trec prin dreptul porţii. Cel care a venit o dată, poate să vină când vrea, mult
mai târziu dacă vrea, fără să prevină, să-şi reia locul, să plece când vrea, nu-şi mai
amintesc de el, dar unii l-au văzut deja şi asta ajunge. Copiii se zbenguie la parter, iau cu
asalt scările, ies şi intră în fugă. Din timp în timp, cineva opreşte vreunul care trece prea
aproape şi îl admonestează, apoi îi dă drumul şi el îşi vede de treabă. La primul etaj, cei
serioşi, cele serioase, cei curajoşi, cei care n-au nevoie de nimeni, puternic alfabetizaţi,
cele mai frumoase speranţe, cei care trudesc, cei care perseverează, te înduioşează până la
lacrimi. Şi mai sus, şi mai sus, scriitorii publici, debordaţi, pentru ei trebuie să te
programezi, şi pe scaunele din faţa lor oameni halucinanţi, înmărmuriţi, şi răbdători, arabi
bătrâni cu pardesiele pe ei în plină caniculă. Şi la etajul de sus, la ultimul etaj, din timp în
timp, un avocat onest.
Cred că am vrut să mă fac utilă. Am vrut să mă descurc singură. Am vrut să acţionez
singură. Cer un permis. Nu sunt gata să-mi povestesc greşelile. Şi văd bine că iar mă-
nşel. Nu vreau să vorbesc cu ei. Mi-au spus că n-au nici o perspectivă asupra lumii. Nu
vreau să vorbesc cu ei. N-am nevoie de ei. Şi n-am să merg la morgă să ridic cearşaf după
cearşaf, n-am să merg la morgă să cotrobăi după corpul tău. Aş fi foarte mirată să fii
mort.
Aş vrea să-i cunosc pe cei din reţeaua ta, să descopăr o filieră, să colecţionez indicii care
să mă ducă la tine. Să se arate. În cea mai deplină clandestinitate să ştie să mă găsească şi
să vină să-mi vorbească despre tine, să-mi spună la ureche una sau două lucruri despre
tine şi despre fuga ta. Unul dintre ei să iasă pentru o clipă din umbră ca să intre în umbra
mea, şi să mă împingă uşor, aşa cum ghidezi un orb, cu vocea, de departe, de foarte
departe, fără ca măcar să mă prindă de braţ, fără să mă ajute, fără să se arate, înainte de a
dispărea în întuneric ca să nu primească recompensa. De luni de zile, ies în fiecare zi de
acasă şi mă expun, chiar mă expun, oricât de mică ar fi posibilitatea, în această aşteptare.
Nu spun că nu şterg pereţii cu ochii când trec pe sub poduri, nici că nu mă gândesc să
cercetez chipurile vagabonzilor, epavelor, să-ţi recunosc obrajii ridaţi sub barba lor
colcăitoare, să regăsesc mirosul tău de piatră seacă sub duhoarea lor. Dar mai ştiu că nu te
voi găsi imediat. Căci tu nu trebuie să fii găsit. Am înţeles bine. Dar cei care ar trebui să
te găsească şi care nu te-au găsit, pe tine, soţul meu, nu vor arăta, îndrăznesc să sper asta
pentru ei, tot atâta încăpăţânare ca şi mine s-o facă, sau trăim pe o planetă a pasiunilor şi
nu mi-am dat eu seama.
Dacă ai tăi mă sechestează, n-am să-i pun în pericol. Dacă vorbesc cifrat, voi şti să le
descifrez enigmele, dacă mint ca să te protejeze, voi înţelege, dacă vor să fiu răbdătoare,
ştiu să aştept. Şi dacă-mi transmit din gura ta să nu te mai caut, nu mă voi supune. Şi
ceilalţi, oficialităţile, cei care vor să te aresteze, ei nu cred că te mai caută multă vreme,
chiar dacă ar fi bine pentru ei să te găsească, şi atunci pe ei, pe n-am probleme să-i lucrez.
Şi eu acum, încărcată de lejeritatea trecutului nostru, între cei cu represiunile şi cei cu
caritatea, vezi bine că bat pasul pe loc. Şi totul îmi spune să părăsesc pereţii acestei
asociaţii, de unde tu lipseşti mai mult decât din oricare altă parte. Căci luând totul în
considerare, chiar mă întreb acum: ce naiba caut eu aici.

Heblu.
 Într-un atelier

Femeia: Hangarele, depozitele încuiate, stupinele paralele, le adulmec, forţez intrările,

demontez lacătele, intru în măsura în care mi-o doresc. Camuflajele, le ştiu. Acolo unde
poliţiştii se împotmolesc, eu pătrund fără să anchetez şi mă retrag fără să fi deranjat ceva.
Am această putere. N-ar trebui decât să mă angajeze pentru arestări colective, dar nu mă
vând.
Deci, e gol aici? Nu se lucrează zi şi noapte? Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru? Se schimbă sistemul? Sclavii la galere au obţinut drepturi? Sclavii sunt în grevă?
Am venit să eliberez africanul care rezistă la greu, cel mai dur la treabă şi cel mai
taciturn, cel mai rentabil, cel despre care ştiu că nu ridică niciodată capul, cel care stă de
veghe chiar şi atunci când ceilalţi se lasă doborâţi de oboseală, acela, singurul, care nu-şi
străpunge unghiile cu acul, ultimul care nu şi-a cusut propriile mâini, mare pierdere
pentru voi, o admit desigur, dar pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi vi-i las, iar pentru acesta vă
plătesc cât vreţi, vă găsesc un atelier şi mai performant şi încă şi mai secret, vă ofer
protecţia mea, plătesc eu mita în locul vostru, pe detectivi îi trimit pe alte piste, mai
aducătoare de onoruri şi mai sigure, vă fac cadou tăcerea mea. Sunt ca un mormânt. Nu
mai am nici un principiu. Dau tot. Abandonez tot.
Şi aţi avut deja delicateţea să spălaţi putina la sosirea mea. Vă sunt recunoscătoare, sclavi,
extrem de educaţi, că nu a trebuit să urlu această frază, unde e soţul meu? unde e soţul
meu? în zumzăitul a şaizeci de maşini de cusut, dar ea răsună în deşert şi pentru nimeni.
Ai vrea să-mi reciteşti scrisorile tale şi să-mi spui cine le-a inspirat, pentru cine le-ai
scris, scrisorile acelea presante şi respectuoase? Ardoarea îmbrăţişărilor şi promisiunilor
cu femeile alea, de-ale tale, ai renunţa la asta? Te-ai vinde pe nimic pentru trupul alb,
ezitant şi maladiv al europencelor. Sau poate că eşti curios de mori să afli cum ştie o
femeie ca mine să facă sângele să fiarbă până la ultimele extremităţi ale fiinţei? Ceea ce
se va spune este că, din partea mea, intelectualul legumizat crescut din pământul nostru,
cu gâtul lucind de o sudoare uşoară, care îşi maltratează trupul din convingere şi îşi
torturează fundul din idealism (te descurci greu, filosofule), pe el, pe acesta m-am
convins să-l iubesc la început şi am făcut să izbucnească din el exaltări destul de patetice,
dar care intrau în orizontul lui şi acum, el e îngropat şi eu mă arunc cu răsuflarea tăiată
într-o piele magrebiană puternică, asta se va spune.
Mergi, urmează-ţi calea aşteptând să treacă rumoarea. Uită-ţi timpul. Nu e greu să scapi
de o singură persoană care te caută. Vei reveni când spiritele se vor linişti, când legile se
vor schimba. Nimic alta n-ai a face decât atent să fii la mersul lucrurilor.
Dar călugăriţa care arde scrisorile lăsate de amant în locul lui măcar are în mână scrisori
adevărate, iar amintirile fericirii în care se adânceşte sunt totuşi minciuni adevărate.
Nimic. Nu reuşesc. Ar trebui să mă întorc cuminte printre vii. Mă părăseşte speranţa. Mă
pierd.

Heblu

Într-un hotel

Femeia: Încă şi mai jos. Încă o treaptă, încă un etaj mai jos. N-ai recunoaşte transpiraţia
asta acidă, care este acum a mea. Nu e parfumul meu pentru muritori. De data aceasta,
calendarul nostru nu mai există, la început din vina ta, iar apoi, de ceva vreme, eu am
renunţat să mai ţin şirul zilelor, ceea ce înseamnă că nu mai ştiu nici când suntem şi nici
când ar fi trebuit să fim, durata poveştii noastre eu nu mai izbutesc să o măsor, doar
corpul meu, doar corpul meu, doar corpul meu. Picioarele încă mă mai poartă, ce
brambureală, ele sunt cele care, cu preţul unei inflamări intense, încasează tremurul
trupului întreg şi nici să scuip nu aş avea destulă salivă să împroşc mutra celui mai mare
duşman.
Şi e respingător că intru în hotelul de departe cel mai respingător pe care l-am găsit, după
lungi investigaţii. Trebuie să cauţi în categoria celor care închiriază camere cu luna.
Turistic vorbind, hotelurile cu curve sunt mult deasupra, cele pentru comercianţi puţin
deasupra şi cele pentru amanţi lefteri chiar deasupra. Pentru mine, acesta merită o
decoraţie, cel mai de jos posibil. Dacă deschid uşa ce descopăr, şase sau opt perechi de
ochi în întuneric. Şi gândaci şi rozătoare care aşteaptă să moară de bătrâneţe sau de
mizeria care-i otrăveşte. În ultima cameră, cea de sus, se poate găsi un spion în retragere
care îşi bea pensia, iar când e plin de bere până peste cap, aruncă sticlele pe fereastră şi
cum are mâna sigură, i se întâmplă să nimerească un parbriz, un trecător, un biciclist. Şi
abia aici ai parte de frumoasa solidaritate şi de organizarea fără greş a abjecţiei, căci
imediat ce apar reclamanţii şi poliţiştii, pe loc tot hotelul face front comun şi te fac să
rătăceşti printre etaje, te ameţesc în geografia opacă a locului sau cu o mărturie evazivă şi
singurul lucru rezonabil e să te întorci pe călcâie şi să renunţi să mai reclami lovitura
primită în cap. Este infractorul cel mai bine protejat din Franţa.
Ah, ştii, l-am văzut în vis pe îngerul rezistenţei, a trebuit să cred că ar fi timpul să intru în
rezistenţă, în luptă şi că rezistenţa nu e ca să vă salvez pe toţi, ci doar pe unul. Şi dacă
mai târziu, zeci de ani mai târziu, se va fi dovedit că da, treceam printr-o astfel de epocă
în care lucrurile erau împărţite între cei care acţionau şi cei care nu făceau nimic, ei, bine,
eu, eu nu am vrut sub nici o formă să pierd ocazia de a fi printre cei care acţionează. Dar,
la fel de bine, e posibil şi să mă fi mişcat de o manieră nesemnificativă, în pofida tuturor
oportunităţilor istorice, în contra valului, în contratimp, în contra secolului. Şi în acest
caz, tu, tu n-ar trebui să mă ierţi pentru că ai venit, la iniţiativa mea, să mori aici.
Porţile de la intrare au fost îndepărtate, de bună voie, pentru ca insul să se simtă
întotdeauna bine primit, sau poate că un concurent le-a furat ca să bată la standing. Este
ceasul când încetează scandalurile de pe scări. Regulamentul este foarte ferm aici. Dar
înţeleg bine că nu vei veni aici. Mi s-a spus că există încă şi mai sordide. Mai ieftine, deci
mai sordide. Una sau poate două categorii mai jos. Şi fără îndoială acolo ar trebui să fii
tu. Doar că eu, vezi tu, eu nu pot să merg acolo, hotelul unde am ajuns acum este pentru
mine tot ce poate fi mai rău, şi cel care este cu o categorie sau două mai jos, n-aş putea
să-l găsesc, n-aş putea nici măcar să mi-l imaginez şi dacă tu acolo dormi, dacă acolo îţi
laşi tu să cadă în fiecare noapte armura, nu sunt eu aceea care va veni să te trezească
dintr-un asemenea somn.
Heblu.

Într-un port

Femeia: Rugaţi-vă, rugaţi-vă. Desface-ţi covoroşele uzate jos în şantiere, lângă

camioane, în parcări, aşa cum o faceţi când cade noaptea pe autostrăzi şi în benzinării.
Îmi place să vă văd rugându-vă, chiar dacă n-am habar ce spun rugăciunile voastre.
Am venit într-un port ca să nu merg pe un aeroport. Nu am intenţia să mă arunc sub
trenul de aterizare al avioanelor. Şi pot să vă văd rugându-vă în zgomotul macaralelor,
bătăilor nu ştiu cărui ciocan pe metalul containerelor.
L-a văzut cineva croindu-şi drum prin oraş ca o lamă? Da, unde? Scăpat sau prins? Plecat
deja, revenit, eşuat şi zăcând printre stânci? Asfixiat sub o prelată? Tu nu ai vrut să treci
graniţa? Ştii bine, toată lumea o ştie, nicăieri nu se trăieşte mai bine ca aici.
Voi mai merge şi pe o plajă, să scrutez stâncile. Şi apoi mă voi reconstrui. Dacă îmi mai
rămâne forţa şi timpul s-o fac. Nu voi mai fi decât eu, nu mai vorbesc decât despre mine,
trăiesc pentru mine. Ce-mi mai rămâne de spus? Deocamdată, cobor, urc, respir în
continuare, pot încă să-mi mişc membrele, atrasă de fundul lucrurilor stau imobilă şi mă
împing în sus, fără nici un sprijin, cu gura deschisă spre cer, inspir, sunt gata pentru
dispariţie. Pentru cine se roagă din ce în ce mai tare toţi oamenii aceia din port, deasupra
valorilor? Sper că se roagă pentru ei.
Asta e. Am plătit, nu-i aşa? Am fost pedepsită, am fost pedepsită dinainte. Deci. Lasă-mă
să-mi duc la bun sfârşit înfrângerea.
Şi acum, tu eşti cel care, dacă ne întâlnim, ar putea să mă scoată din nisipurile mele.

Heblu.

Sfârşit.