- Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la

noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare

falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi
ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând,
cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri
fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul”
zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu
înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos,
asociat cu rodnicia şi forţa vitală. Obiceiul mai supravieţuieşte în unele
sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar
tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care
o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

- Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze

spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a
Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului
Andrei, 29 spre 30 noiembrie.Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în
toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual
jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile
sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin.În vremurile vechi,
cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea
unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea
îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de
dezintegrare.“Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29
spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de
dinaintea creaţiei. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, 2004). Un
semn al haosului, al distrugerii ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din
 morminte a strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău
oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante magice cu puteri
recunoscute de îndepărtare a spiritelor rele, şi mai ales la usturoi, cu
care se ung cercevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri casa şi
pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele. Închişi în casele astfel
protejate, pentru a alunga spaima acelei nopţi, oamenii organizau
petreceri zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un revelion,
un scenariu clasic de întâmpinare ceremonială a preschimbării
timpului, a înnoirii lui.În Moldova, petrecerea se numea Păzitul
Usturoiului: fetele aduceau de acasă legături de usturoi care erau
adunate într-o covată şi păzite toată noaptea de o femeie bătrână, în
vreme ce tinerii petreceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zorilor,
totul reintra în normal: duhurile rele se întorceau în sălaşele lor, ordinea
lumii era restabilită, începea un nou an. Usturoiul “păzit” era împărţit celor
ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în tot cursul anului, pentru
farmece ori pentru vindecarea bolilor.

- Săptămîna Nebunilor era , după cum o descrie Simeon

Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii
şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei
cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au
însurat deja cu mult mai înainte.” Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea
Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când,
conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se
mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei
lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de
agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se
înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.Ion Chelcea, în
1939, a dat o descrierea amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că
participanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi ( mire şi mireasă,
naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind
copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom
sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire
la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi
 mascaţii (“maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor,
unde erau cinstiţi cu băutură.Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre
„un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia
matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu
cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui
Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi
măştile, îl includ în aceeaşi de familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi
carnavalurile din lumea catolică şi protestantă. Toate sunt urme ale unor
tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat
să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare
social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea
fi înlăturate cu uşurinţă.Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-
au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele
elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar
persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.

- Caloianul este un obicei popular de aducere a ploii şi împotriva

secetei. El constă într-un ritual complex, care face parte din categoria
ceremonialurilor de fertilizare din cadrul obiceiurilor agrare. “Caloianul” a
izvorât în decursul timpului, în urma unei experienţe căpătate de locuitorii
acestor meleaguri la lucrul câmpului şi reflectă relaţiile dintre om şi natură.
Prcaticat de obicei la începutul primăverii, dar şi ori de câte ori este nevoie,
într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie, în Oltenia,
Muntenia, Dobrogea şi Moldova, “Caloianul” coincide cu o perioadă
climaterică de mare însemnătate pentru încolţirea şi creşterea culturilor,
având drept scop asigurarea unor condiţii normale de precipitaţii neturale.
Apa care este simbolul vieţii, este invocată pentru a obţine fertilizarea
pământului şi fecunditatea animalelor, cu scopul obţinerii belşugului pentru
ţărani. Elementul definitoriu al obiceiului, prezent în toate variantele
zonale, este păpuşa din lut, cu trăsături masculine, confecţionată de
fetiţe. În funcţie de zonă, păpuşa poartă denumiri diferite: “Caloian”,
“Scaloian”, “Ene-lene”, “Muma ploii” şi “Tatăl soarelui” (numai în
Oltenia), iar ca număr se pot face de la una la nouă exemplare. Păpuşa
 gata modelată era îmbrăcată în haine ţărăneşti specifice zonelor
respective, cu cămaşă, căciulă, şi opinci şi aşezată pe o scândură sau
într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau papură. De jur împrejur se
puneau flori. După aceste pregătiri, “Caloianul” era dus cu “alai şi
bocete”, de ceata copiilor care mimau ritualul de înmormântare, pe
câmpul cu semănături, pe maul unei ape, lângă fântână, în grădină, etc.
După trei zile “Caloianul” era dezgropat, adus în sat şi bocit din nou, pe tot
drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat
să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie fetele se
adunau la casa uneia dintre ele pentru a face “ghizmanul” (o plăcintă) şi alte
mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se “ospăta
din pomana Caloianului”. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier şi
cimpoi, făcându-se horă şi joc, până seara târziu. Dincolo de elementele
vechi magice cuprinse în ceremonialul acestui obicei, el cuprinde şi valori
literar artistice de o mare frumuseţe, prezente în textile poeziei de incantaţie:
“Iene-Iene, Caloiene,/ Ia cerului torţile/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte
ploile,/ Curgă ca şuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printer toate văile,/ Umple-se
fântănile,/ Să răsară grânele,/ Florile, verdeţele,/ Să crească fânaţele/ Să-s-
adape vitele,/ Fie multe pitele/”.

- Paparuda este denumirea cea mai răspândită a ritului magic de

provocarea a ploii, practicat pe timp de secetă. Jocul este practicat în a
treia joi după Rusalii; poate însă avea loc și în orice zi de vară, după o
secetă prelungită. Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți, sub 14
ani.Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care
cel puțin una-două trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate și
apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar,
alun). Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și
acoperea tot corpul ca un con de verdeață. Rămurelele erau împestrițate
cu panglici roșii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umbla prin sat de la o
casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec ritual, bătând din
palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț.Paparuda invocă onomatopeic
ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul
 tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conținutul textului
magic:„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata;
/ cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să
descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple
pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât
porumbele. / Hai, ploiță, hai!”În timpul jocului sau după terminarea lui este
obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a întregului alai. Pentru dansul lor
sunt răsplătiți prin daruri rituale ce semnifică abundența și belșugul: ouă,
mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori și haine vechi ceea ce
leagă obiceiul de cultul morților.După ce au terminat cu mersul prin sat,
paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi își aruncă pe
apă și veșmintele din frunze.

- Dansul calusarilor vine din negurile timpului, fiind de

origine precrestina. Dansul a fost legat ca origine si de stravechiul cult
al Soarelui. Dansul Calusarilor se practica in sudul tarii, dar si in
Moldova de Rusalii. Cu toate ca de Rusalii se sarbatoreste Pogorarea
Sfantului Duh, romanii i-au asociat acestei sarbatori si semnificatii
magice. De Rusalii se sarbatorea in trecut Rozalia, sarbatoarea
trandafirilor.Calusarii executa un ritual magic, care evolueaza in jurul
fructului de alun numit ?calus". In dansul lor magic exista un moment
cand unul dintre executanti este doborat la pamant cu steagul de alun.
Cei care joaca sunt initiati dupa un ritual secret, bine pastrat, pentru a
fi demni de a juca acest dans.Calusarii se joaca in timpul Rusaliilor,
cand timp de doua-trei saptamani calusarii merg in sate pentru a-i
vindeca pe cei bolnavi cu puterea pe care au dobandit-o. Prin acest dans
se protejeaza oamenii, vitele si recoltele de fortele malefice.

- Prima baie

În apa primei băi tradiția spune că trebuie să se pună:

Busuioc - ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată

Grâu - să fie cinstit

Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate

Mentă și romaniță - să crească ușor și să fie sănătos

Măciulii de mac - ca să doarmă bine

Semințe de cânepă - ca să crească repede

Pene - ca să fie ușor ca pana

Apă sfințită - ca să fie copilul curat ca aceasta

Lapte dulce- ca să fie alb ca laptele

Ouă - ca să fie sănătos și plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama
copilului urmând să-l pună în apa de baie din a 2-a zi

Bani - ca în viață copilul să aibă parte de avere.

Moașa, după ce - conform tradiției - scoate banii, se duce și pune apa de la baia
copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca
pomul respectiv. Apoi moașa se așază pe covata întoarsă și femeile o înconjoară de
3 ori, dansând și chiuind. După toate acestea, moașa trebuie să sară peste covată,
cântând și provocându-le pe nepoatele care-și doresc un copil astfel:

"Hai, săriți peste covată,

S-aveți și voi câte-o fată

Dar săriți mai 'năltișor,

S-aveți și câte-un fecior"

La sfârșit ea duce copilul și-l dă nașilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă
mamei, care o cinstește cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlnește încă
odată când moașa are datoria de a organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în
cinstea nou-născutului.