În prima jumătate a secolului al V-Iea î.Hr.

, întreaga lume grecească a trecut printr-o mare primejdie, care a pus în

cumpănă însăşi existenţa ei. Este vorba de rămoaiele
pe care Ie-au dus grecii împotriva perşilor pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa. Aceste războaie sunt cunoscute sub
numele de războaiele medice sau războaiele
greco-persane şi ele s-au sfârşit cu victoria deplină a grecilor.
În timp ce Sparta îşi consolidase supremaţia ei în Pelopones, iar la Atena se desfăşurau luptele înverşunate pentru
statomicirea regimului democratic, perşii işi
întinseseră stăpânirea lor peste întreaga Asie Mică. După cucerirea Orientului Mijlociu de către Cirus, Imperiul persan a
continuat să se dezvolte sub conducerea lui
Cambise şi să se organizeze sub cea a lui Darius. Prima întâlnire dintre perşi şi greci are loc chiar în Asia, al cărei
ţărm, ocupat de secole, de către greci, a fost anexat de
Cirus după victoria sa asupra lui Cresus.

Astfel, oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării Egee erau împiedicate în practicarea comerţului cu Grecia şi
concurate de fenicieni. Cucerirea de către perşi a
ţărmului răsăritean al Helespontului ar n pus în primejdie comerţul cu coloniile greceşti şi în Marea Neagră, făcând astfel
să crească ingrijorarea faţă de expansiunea
persană, care ameninţa însăşi libertatea şi existenţa grecilor.

Toate acestea au făcut ca oraşele greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, înfloritoare centre meşteşugăreşti şi
comerciale, să dorească redobândirea vechii lor prosperităţi
economice, ruinată de stăpânirea persană. În acest scop, organizară o răscoală care va duce la izbucnirea primului război.

Prontând de eşecul suferit de Darius în expediţia lui impotriva sciţilor, oraşele greceşti din Ionia, in frunte cu Miletul,
s-au răsculat în anul 499 î.Hr., proclamându-se
independente. Pentru reuşita acţiunii lor ele se adresează celorlalte oraşe din Grecia: numai Atena şi Eretria din insula
Eubeea, trimit o foarte modestă expediţie, care se
mulţumeşte să înainteze până la Sardes şi să dea foc oraşului şi marelui templu al Cibelei (498 î.Hr.), apoi să se reîmbarce
în mare grabă. Lăsaţi singuri, incapabili de altfel
să se înţeleagă între ei, ionienii sunt învinşi la Lade; Illliletul este luat cu asalt şi distrus, împreu nă cu bogatul său
Didimeion.

În anii următori însă, perşii au reuşit să înăbuşe răscoala. Miletul, focarul revoltei a fost asediat, luat cu asalt,
populaţia măcelărită sau înrobită, iar oraşul pustiit şi ras de
pe faţa pământului.
Darius nu uită ajutorul dat de oraşele greceşti răsculaţilor. O anecdotă relatează că pusese să i se repete în fiecare zi
„să-şi amintească de atenieni'. l se pare, bineînţeles,
periculos să lase o parte a lumii greceşti în libertate, pe când pe cealaltă reuşise s-o reducă la o cruntă servitute.
Anexarea acesteia i se pare cu atât mai uşoară cu cât se
informase mai temeinic asupra Greciei, ale cărei forţe erau neînsemnate în comparaţie cu ale sale.

Momentul era prielnic pentru ca Darius să treacă imediat la aplicarea planului său de cucerire a Greciei continentale, ale
cărei oraşe bogate îl atrăgeau in mod deosebit.
Sub pretextul că grecii ajutaseră oraşele răsculate din lonîa, Darius trimite în anul 492 î.Hr. împotriva Greciei o mare
armată pe uscat, prin Tracia, şi alta pe mare, sub
conducerea ginerele său Mardonios. O furtună violentă însă îi nimici cea mai mare parte din flotă, iar armata de uscat, "ind
mereu hărţuită de triburile tracice, l-a obligat pe
Mardonîus să-şi întrerupă marşul spre Atena.

În 490 o flotă se îndreaptă spre Grecia: obţine, prin intimidare, alianţa mai multor oraşe, cruţă
Delosul, dar distruge complet Naxosul şi Eretria, apoi debarcă in Atlca, în câmpia de la
Maraton, cam la 40 km depărtare de Atena. Atena nu se poate aştepta la nici un pic de îndurare din
partea perşilor, şi la nici un fel de ajutor dln partea celorlalţi greci. Sparta se eschivează îndărătul
unor pretexte religioase pentru a nu interveni în conflict, şi numai credincioasa Plateea, un oraş din
Beoţia, are curajul să trimită atenienilor circa 1.000 de hopliţi. Atena a fost obligată să facă faţă
situaţiei numai cu propriile ei forţe, cam 10.000 de ostaşi. Atenienii sunt aşezaţi în rânduri de bătaie
de către strategul Miltiade cel Tânăr, fostul tiran al Chersonesului, alungat din statul său de
înaintarea perşilor: abilul strateg atacă, prontănd fără îndoială de plecarea unei părţi din armata
persană, şi vitejia nesperată a oamenilor săi atacă cu toată puterea flancurile armatei persane, care,
neputând rezista, se retrage pe corăbii.

Pentru prima dată atenienii s-au salvat ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia, şi cu inima
plină de o legitimă mândrie şi-au putut onora morţii strânşi într-un înalt tumul şi oferi un tezaur zeului
dela Delft.

Victoria de la Maraton a avut unele urmări de mare însemnătate. Astfel, ca a acordat oraşelor
greceşti un timp de răgaz pentru a se pregăti în vederea viitoarelor şi inevitabilelor lupte cu perşii,
care nu renunţaseră la planul lor de a cuceri Grecia. Pe de altă parte, în urma victoriei de la Maraton, Atena s-a ridicat
la rangul de mare putere militară în lumea grecească,
rivalizănd cu Sparta.

Istmului.

Imediat după înfrângerea de la Maraton, perşii au început mari pregătiri pentru un nou război. Între timp, Darius a murit,
urmându-i la domnie Xerxes (486 î.Hr.), fiul său.
În anul 480 î.Hr. a fost trimisă împotriva Greciei o nouă armată. Conform planului stabilit de Xerxes, armata de uscat a
străbătut 1Tacia şi Macedonia, coborând în Grecia
dinspre nord, în timp ce flota persană o însoţea de aproape, de-a lungul ţărmului.

Ştirea apropierii lui Xerxes, care preluase personal conducerea expediţiei, a produs o spaimă grozavă în rândurile oraşelor
greceşti, numai 31 de oraşe îndrăznesc, într-un
congres ce are loc în Corint, să se unească într-o ligă panelenică în scopul de a opune o fermă rezistenţă, în vreme ce
tesalienii şi beoţienii trădează, iar oracolul din Delli
ponegreşte. Sparta, căreia i-a fost încredinţată conducerea supremă a operaţiilor de război, trimite doar câteva
contingente, păstrând cele mai bune trupe în vederea apărării

lor, în timp ce oraşul este părăsit, iar femeile şi copiii evacuaţi. Xerxe îşi continuă marşul său inexorabil, cucereşte şi
distruge Atena lipsit de locuitori, răzbunând astfel ruinele
Sardesului. Grecii, dezbinaţi, şovăie şi tremură, dar, Temistocle, de () perfidie genială, reuşeşte să-i convingă să ia
parte la lupta din rada de la Salamina.

Lupta pe uscat s-a dat la Termopile, singurul loc de trecere al perşilor spre Grecia de mijloc, unde
armata condusă de regele spartan Leonida a opus timp de două zile o rezistenţă înverşunată. Un trădător
a indicat însă perşilor o potecă prin munţi şi aceştia au căzut în spatele grecilor. Leonida ordonă atunci
aliaţilor să plece, rămănând pe loc numai cu un detaşament de 300 de spartani. Prinşi din două părţi,
apărătorii Termopilelor au luptat cu îndârjire; însă au fost nimiciţi cu toţii de numărul mare al armatei
persane. Mai târziu s-a ridicat aici un monument în cinstea eroilor spartani, pe care era scris: „Trecătorule,
du-te şi spune Spartei că noi am căzut aici, împlinind cu cinste legile ei'.

După victoria de la Termopile, perşii au intrat în Grecia centrală, pustiind Atica şi Atena, părăsită de
locuitorii ei, care se refugiaseră în insula Salamina. Nimic nu mai poate sta în calea .irezistibilului iureş al
lui Ares, urcat pe carul său de luptă sirian“, aşa cum, fără ocolişuri, Ie anunţă Pitia atenienilor veniţi, în
marea lor groază, s-o consulte (Herodot, ?, 140).

Există totuşi un om care nu-şi pierde speranţa nici în ceea ce priveşte Atena, nici în ceea ce priveşte
Grecia: şi acela e Temistocle, a cărui cutezătoare acţiune, în răstimpul dintre cele două războaie, a
înzestrat Atena cu o fiotă considerabilă. Smulge Pitiei un oracol mai liniştitor, impulsionează energiile, îşi
convinge nu fără greutate concetăţenii să—şi caute adăpost în spatele .meterezelor de lemn" ale corăbiilor
Lupta decisivă sa dat pe mare la Salamina. În strâmtoarea foarte îngustă, liota greacă, condusă cu dibăcie de
Temistocle, a atras pe cea persană. Corăbiile uşoare ale grecilor au izbit cu toată puterea pe cele ale duşmanului, care nu
se puteau mişca in voie din cauza locului slIămt. Adversarii lor, ienicienii şi ionienii constrănşi la o ndelitate forţată,
se luptă
cu înverşunare, dar marinarii şi soldan greci, printre care se disting egineţii şi atenienii, merită laurii victoriei şi la
scurt timp,
potrivit speranţelor lui Temistocle, in liota perşilor se instaurează dezordinea, o lioiă de altfel prea numeroasă pentru
inguslimea micului goli. Seara „pănă departe în larg se intind asupra mării valetul şi plânsul, până când ceasul nopţii
intunecate potoleşte totul“ (Eschil, Perşii, 426). După două zile de lupte, grecii au câştigat o biruinţă strălucită, silind
corăbiile rămase din liota perşilor să se retragă.

Deşi Xerxes fusese inirănt la Salamina, rămăsese totuşi victorios pe uscat, unde armatele lui numeroase ocupaseră
intreaga Grecie pănă la istmul Corint. De aceea, războiul continuă şi in anul următor. Pentru alungarea perşilor, grecii
făcură un ultim eiort. Astfel, forţele aliate greceşti, sub conducerea regelui spartan Pausanias şi a atenianului Aristide,
care
intre timp fusese rechemat din exil, intălniră pe perşi la Flateea, unde obţinură o victorie strălucită, perşii tiind
obligaţi să se retragă pentu totdeauna din Grecia.

Ultimele rămăşiţe ale ilotei persane, care după inirăngerea de la Salamina căutau să se retragă spre paine, au fost însă
ajunse din urmă de corăbiile grecilor şi distruse la
capul Mycale, in apropierea Miletului; astlel s-a încheiat cel de-al doilea război cu perşii (479 i.Hr.).
Războaiele cu perşii au continuat mulţi ani după aceste victorii ale grecilor, însă mai mult pe mare. De aceea, Atena a
preluat conducerea operaţiilor militare, grupând în
jurul ei toate oraşele—state greceşti din insulele Marii Egee eliberate de sub stăpânirea perşilor. În felul acesta a luat
fiinţă o alianţă militară, Liga maritimă de la Delos, numită
astfel pentru că sediul ei se află în insula Delos. Din această ligă făceau parte, pe lângă Atena şi oraşele-state greceşti
din insulele Mării Egee, Ionia, Helespont etc. Sparta
nu făcea parte din această Iigâ, ea menţinându-se mai departe în fruntea Ligii peloponeziace.

La început, toţi membrii Ligii de la Delos erau egali în drepturi, însă în fapt Atena avea hegemonia, deoarece ea dispunea
de cea mai mare parte din forţele militare ale
ligii, pentru care motiv Aristide a fost numit casier al tezaurului ei, iar Cimon, tiul lui Miltiade, conducător militar.

După moartea lui Temistocle şi a lui Aristide, Cimon a continuat luptele cu perşii. Astfel, grecii reuşesc să-i
izgonească din Wacia şi apoi “ atacă chiar în Asia Mică, unde este nimicită tiota şi armata persană.

În anul 449 î.Hr., perşii au fost siliţi să încheie pacea cu grecii. Potrivit acestei păci, perşii au renunţat la
supremaţia lor în bazinul răsăritean al Mării Mediterane pentru totdeauna, iar oraşele ionice din Asia Mică şi-au
redobândit independenţa.

Pentru prima dată oraşele greceşti, care sunt departe de a constitui întreaga forţă a micii Grecii şi cu atât mai
puţin a elenismului, au dat uitării veşnicele şi recentele lor neînţelegeri pentru a apăra ceea ce reprezintă pentru
ele bunul suprem, libertatea. Războaiele greco-persane s-au terminat cu victoria definitivă a grecilor, deoarece ei
au luptat pentru o cauză dreaptă, pentru a-şi păstra independenţa. De aceea, războaiele greco-persane au un
caracter de apărare şi eliberare pentru greci şi de cotropire pentru perşi.

Un rol important în victoria grecilor I-a jucat viaţa social-economică, mult mai dezvoltată decât în statul persan.
Armatele recrutate din rândurile acestor popoare supuse nu aveau nici un interes să lupte pentru stăpânitorii lor.
Ele erau slab organizate şi au pututti înfrânte de armata grecească, mai omogenă şi mai disciplinată, care lupta cu
dârzenie şi spirit de sacrinciu pentru patria sa.

După războaiele greco-persane, viaţa economică şi culturală cunoaşte o mare dezvoltare şi înflorire în toate oraşele
greceşti şi îndeosebi la Atena, care îşi consolidează
regimul său democratic, impunându-şi treptat, hegemonia în lumea grecească.