TESUTUL CONJUNCTIV Dr

V. Bausic
Definitie
Ţesut conjunctiv este un ţesut de de origine mezodermală cu rol de suport şi
metabolic pentru alte ţesuturi şi organe din organism.Ţesutul conjunctiv
este cel mai bine reprezentat ţesut din organism format din celule,fibre
conjunctive şi substanţă fundamentală. Substanţa fundamentală şi fibrele
conjunctive formează matricea conjunctivă.

Histogeneza
Ţesuturile conjunctive propriu-zise şi cele cu funcţii speciale derivă din
mezodermul embrionar iar ţesuturile conjunctive de la nivelul extremităţii
cefalice derivă din mezoectoderm.

Funcţiile ţesutului conjunctiv

Printre cele mai impotante funcţii enumeram:
- funcţia de suport.
Ţesutul de suport apare sub diferite forme cu diverse proprietăţi fizice. În
marea majoritate a organelor, ţesutul conjunctiv lax acţionează ca un ţesut de
legătură între celule şi alte ţesuturi cu funcţii mai speciale.Ţesutul conjunctiv
dens este un ţesut de suport pentru dermul pielii, formează capsula
conjunctivă a unor organe cum sunt ficatul şi splina şi asigură rezistenţa la
întindere în ligamente şi tendoane. Cartilajul şi osul sunt forme . susţinere.
-funcţia de nutriţie asigurată de prezenţa vaselor de sânge în structura
ţesutului care mediază schimburile de nutrienţi, metaboliţi şi produşi de
metabolism dintre ţesuturi şi sistemul circulator.
-rolul metabolic- stocajul de lipide pentru ţesutul adipos alb, apa şi electroliţi
în toate varietătile de ţesut conjunctiv, şi reglarea temperaturii corpului la
noul nascut pentru ţesutul adipos brun.
-rol în procesele de apărare ale organismului prin celulele conjunctive
mobile provenite din sânge- celule imunocompetente- care realizează
imunitatea celulară şi umorală
-rol în procesul de reparaţie tisulară şi cicatrizare

MATRICEA EXTRACELULARĂ

O parte substanţială a volumului tesuturilor conjunctive este ocupată

de spaţiul extracelular care conţine o reţea complexă de macromolecule,
constituind matricea extracelulară.Această matrice cu- prinde o mare
varietate de polizaha- ride şi proteine care sunt secretate şi asamblate local
într-o reţea organiza-
tă.
Până nu demult s-a crezut că matricea extracelulară din ţesuturile vertebrate-
lor alcătuieşte o masă inertă cu rolul de a stabiliza structura fizică a
ţesutului.Astăzi însă,este clar că matricea are rol mult mai activ şi mai
complex: controlează mediul în care se află celulele influenţând dezvoltarea
lor, migrarea, prolife- rarea,forma şi funcţiile metabo- lice.Componentele
matrixului pot lega factori de creştere şi hormoni,asigurând astfel permanent
o abundenţă de semnale pentru celulele care se află aici.Celulele au nevoie
de componente specifice ale matricei pentru a se diferenţia.
Morfogeneza,ultimul stadiu pentru dobândirea formei celulare , este stâns
dependentă de moleculele matricei.În dezvoltare, moleculele matricei sunt în
mod constant înlocuite,degradate şi resintetizate,în cazul leziunilor chiar şi
într-un ţesut adult.
Structura sau proprietăţile mecanice ale componentelor matriciale sunt
esenţiale pentru buna funcţionalitate a unor varietăţi de ţesut conjunctiv:
exemplu:ţesutul cartilaginos, ţesutul conjunctiv fibros din dermul pielii,
tendon, ţesut osos, discurile intervertebrale, dinţii, lamina bazală.
Cele mai multe dacă nu toate componentele matricei extracelulare
apar să interacţioneze cu celulele conjunctive, fie indirect prin proteinele
fibroase(fibronectina),fie prin receptorii de suprafaţă.

COMPOZIŢIA ŞI DIVERSITA- TEA STRUCTURALĂ

Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate

local de către celulele existente,mai puţin de celulele sanguine mature.
Compoziţia moleculară a matricei secretate depinde de: tipul de celulă
implicată în secreţie,stadiul ei de diferenţiere,precum şi statusul ei
metabolic.
Componentele de bază ale matricei extracelulare sunt:
-Glicozaaminoglicanii(GAG), care sunt molecule polizaharidice şi
care,legate de proteine,formează proteoglicanii şi
-Proteinele fibroase, de două tipuri funcţionale, un tip cu rol
structural, colagenul şi elastina, iar celălalt cu rol de adezivitate
(Ex:fibronectina şi laminina).
Glicozaminoglicanii şi proteo- glicanii formează o masă gelatinoasă
puternic hidratată,în care se află incluse proteinele fibroase .Faza apoasă a
acestui gel permite difuzia moleculelor nutritive, a metaboliţilor şi a
hormonilor,dintre sânge şi celulele tisulare.Fibrele de colagen măresc
rezistenţa şi contribuie la organizarea matrixului, iar fibrele de elastină îi
asigură flexibilibilitatea. Proteinele de adezivitate ajută celulele să se ataşeze
la componentele matricei, de exemplu fibronectina asigură ataşarea
fibroblastelor la matricea conjunctiva, iar laminina facilitează ataşarea
celulelor epiteliale de lamina bazală.

PROTEINELE FIBROASE MULTIFUNCŢIONALE ALE MATRICEI

EXTRACELULARE:
COLAGENUL

Colagenul formează o clasă majoră de proteine fibroase din matricea

extracelulară.Este proteina cel mai bine reprezentată in organismul animal.
(30% din proteinele structurale, şi 6% din greutatea corporală).Se cunosc 25
tipuri de colagen, din care până in prezent s-au descris 15 tipuri de colagen,
din care cinci sunt cele mai comune (I,II,III,IV,V).
Tipurile I,II,III, V si XI se asamblează în polimeri ordonaţi numiţi
fibrile omogene(10-300 nm diametru) sau fibre de câtiva microni diametru.
Tipurile IX si X formează fibrile heterogene cu colagenul de tip II.
Tipurile IV,VI,VII şi VIII, nu se organizează în fibrile, datorită
domeniilor globulare prezente atât la capătul carboxil cât şi la capătul amino
–terminale.
Tipul IV apare stabilizat de legături covalente încrucişate între
reziduurilede lizină precum şi de punţi disulfidice intermoleculare , ceea ce
îl face greu de extras din membranele bazale,unde formează structuri
reticulare bidimensionale, fiind componentul principal al laminei bazale.

La baza structurii colagenului se află un triplu helix de

lanţuri alfa.
O moleculă de colagen are o greutate moleculară de 28.500 daltoni, o
lungime de 3oo nm şi un diametru de 1,5 nm şi este alcatuită din trei lanturi
polipeptidice alfa împletite în helix Fiecare lanţ alfa este format din 1050 de
amninoacizi.Un lanţ alfa conţine câte 3 aminoacizi per fiecare tur de
helix,din care tot al treilea este glicina. Fiecare lanţ alfa este spiralizat în
jurul unui ax propriu, după care cele 3 lanţuri alfa se spiralizeaza unul în
raport cu celalalt.Triplul helix este stabilizat prin legaturi de hidrogen şi
punţi disulfidice.
 Molecula de colagen în ansamblu are două domenii: un domeniu
central , helicoidal-triplu helix , şi două domenii terminale spiralizate doar în
jurul axului propriu.
Un lanţ alfa are următoarea structură: -(Y-gly-X)n - unde:
-Y= hidroxiprolina
-X=Prolina şi hidroxilizina
Glycina reprezintă 33% din greutatea moleculei de colagen,
Prolina=12%,
Hidroxiprolina=12%,
Hidroxilizina=10%
Lanţurile alfa sunt codificate pe gene de pe cromozomii 17, pentru lanţurile
alfa1 si 7 pentru lanţurile alfa2. Colagenul este considerat o
glicoproteină,deoarece la reziduurile de hidroxilizină se asociază fragmente
oligozaharidice.
Grupările glucidice, nu sunt suficient de numeroase , pentru a da o reacţie
PAS pozitivă.Colagenul din fibrele de reticulina are mai multe grupări
glucidice,de aceea aceste fibre au reacţie PAS +.Având multe grupări
ologozaharidice nu se va colora în Hemalaun-eozină.
Colagenul se poate clasifica în funcţie de comportamentul faţă de
matricea extracelulară în:
1.Colagen fibrilar-cel care se agregă în fibrile şi fibre .
2.Colagen afibrilar-care nu se agregă în fibrile, ci se asociază periodic altor
fibrile de colagen,sau poate forma reţele plan bidimensi- onale în lamina
densa bazalis.
O moleculă de colagen este alcătuită din trei lanţuri polipeptidi- , ce
numite lanţuri alfa, aranjate în triplu helix.Lanţurile alfa nu sunt toate la fel
şi în concordanţă cu diferenţa între lanţurile alfa, s-au descris 25 tipuri
diferite de colagen, din care primele cinci tipuri sunt prezentate mai jos:
-Colagenul tip I-[α1(I)]2α2(I)] reprezinta 90% din cantitatea totala de colagen
din organism - in piele, tendoane,os, dentina, stroma con-
junctiva a organelor parenchima-
toase. Promovează rezistenţa la tensiune.
-Colagenul de tip II –[α1(II)]3-in structura cartilajului, corpului vitros.
Promoveaza rezistenta la presiune.
-Colagenul de tip III-[α1(III)]3 –formează fibrele de reticulină din structura
pielii, muschiului,vaselor de sânge, şi se asociază frecvent cu colagenul de
tip I. Rol structural âi elasticitate.
-Colagenul Tip IV- [α1(VII)]2α1(IV)
din structura membranelor bazale.Rol de suport al structurilor delicate,
filtrare.
 -Colagenul tip V [α1(V)]3 din structu- ra ţesuturilor fetale, pielii, osului,
placenta cele mai multe ţesuturi interstiţiale. Promovează rezistenţa la
tensiune.
Sinteza de colagen implică mai multe etape: unele dintre ele se
desfăşoară în interiorul celulei-FAZA INTRACELULARĂ-, iar altele se
desfăşoară în exteriorul celulei-FAZA EXTRACELULARĂ-

SINTEZA DE COLAGEN (FIBRILOGENEZA)

A. Etapa intracelulară presupune:

-transcripţia şi traducerea
-hidroxilarea reziduurilor speci-
fice de prolină şi lizină
-glicozilarea reziduurilor de hidroxilizină
-formarea legăturilor bisufidice, ansamblarea lanţurilor polipep-
tidice cu formarea triplului helix
-exocitarea(secreţia)în mediul extracelular

B. Etapa extracelulară
-convertirea procolagenului în tropocolagen(colagen)
-polimerizarea moleculelor şi realizarea fibrelor de colagen

A. Etapa intracelulară
-Sinteza se face în special în fibroblaste, la nivelul ribozomilor ataşaţi
RER
1.Transcripţia şi traducerea
Lanţurile polipeptidice sunt produse de către poliribozomii ataşaţi reticulului
endoplasmatic rugos,pe baza informaţiei adusă de ARN-ul mesager şi sunt
trecute simultan în cisternele RER. Genele pentru lanţul alfa I sunt localizate
pe cromozomul 17, iar pentru lanţul alfa II pe cromozomul 7. Informaţia este
copiată în ARNm pentru fiecare lanţ pro-alfa. Aceste lanţuri pro-alfa sunt mai
mari decât lanţurile de colagen alfa, deoarece prezintă la capetele amino şi
carboxil peptidele de extensie(peptide –semnal la capătul amino-150
aminoacizi şi secvenţe de aminoacizi “extra”250 aminoacizi la capătul
carboxil). Rolul peptidelor de extensie ,cunoscute sub denu-
mirea de propeptide, este de a iniţia asocierea prolanţurilor alfa şi de a dirija
asocierea lor în triplu helix,rolul important avandu-l peptida de extensie de
la capatul carboxil.Astfel, lanţurile pro-alfa contin o regiune centrală
colagenică (x-gly-y), şi regiuni propeptidice necolagene terminale la ambele
capete.Greutatea moleculară a fiecărui lanţ pro-alfa este de aproximativ
154.000 daltoni.
2.Modificări posttranslaţionale
În cisternele RER şi ale complexului Golgi au loc modificări posttranslaţi-
onale în lanţurile polipeptidice:
A.Scindarea peptidei semnal.Lantul polipeptidic intra in lumenul reticului cu
capatul amino-terminal.Acesta este atacat de proteaze care îndepărtează
secvenţa semnal.
B. Hidroxilarea prolinei şi lizinei, în timp ce lanţurile polipeptidice nu au
conformaţie helicoidală. Hidroxilarea prolinei şi lizinei începe după ce
lanţul peptidic a atins o anumită lungime şi este legat de ribozomi. Procesul
este catalizat de două enzime: peptidilprolin-hidroxilaza care transformă
prolina în 4-hidroxiprolină sau 3-hidroxiprolină şi peptidillizin-hidroxilaza
care trans- forma lizina în hidroxilizină.În molecula de colagen se găseşte în
special 4-hidroxilizină, necesară formării de legături transversale ce
stabilizează molecula de colagen în fibrile.Reacţia de hidroxilare decurge în
prezenţa vitaminei C, a ionilor de fier, alfa-cetoglutaratului şi oxigenului.
Vitamina C este absolut necesară etapei posttranslaţionale. În lipsa ei
,hidroxilarea este insuficientă,ceea ce duce la formarea unui triplu helix
instabil,neformare de fibrile şi fibre de colagen, colagenul se va degrada
intracelular, ceea ce va determina creşterea fragilităţii vasculare, a
tendoanelor şi a pielii- scorbutul, şi deficienţe în vindecarea plăgilor.In
post operatorul imediat pentru a stimula vindecarea plagii este indicat
administrarea de fier si vitamina C pentru formarea unui colagen de
calitate.(având în vedere că pacienţii postoperator cel mai adesea sunt
anemici)
C.Glicozilarea hidroxilizinei, se desfăşoară în cisternele RER,la nivelul
lanţurilor pro-alfa numai în forma lor nehelicoidală. Ea este ca- talizata de
două enzime : galactozil- transferaza şi glucoziltransferaza Prin glicozilare
se transfera hidroxi- lizinei galactoză şi glicozil-galatoza.Colagenul se
transforma in glicoproteina.
D.Formarea punţilor disulfidice , în interiorul lanţurilor alfa,sau între
lanţurile alfa, este esenţială pentru formarea triplului helix.La capete,
lanţurile alfa rămân răsucite doar în jurul axului propriu.Aceste punţi
disulfidice,vor influenţa formarea moleculei şi vor stabiliza interacţiu-nea
între lanţurile polipeptidice.În urma acestei etape se va forma
PROCOLAGENUL.
B.Faza extracelulară. Procolagenul nou format este exocitat în exterior prin
formare de vezicule de secreţie . Microtubulii sunt implicaţi în transportul
veziculelor de secreţie din regiunea complexului Golgi către suprafaţa
celulară. Deasemenea intervine interactiunea intre microfilamentele de
actina si miozina de tip 1.Dacă microtubulii sunt dezagregaţi cu colchicină
sau vinblastină,veziculele de secreţie se acumulează în regiunea nucleului.
După ce protocolagenul este secretat în spaţiul extracelular, se
realizează clivajul enzimatic (procolagen-peptidazele) a porţiunii terminale
neincolăcite care contin reziduuri de aminoacizi ducând la cu formarea
tropocolagenului.. Acesta se asamblează în fibrile nu înainte de a avea loc
dezaminarea oxidativă a gruparilor amino-, ale lizinei şi hidroxilizinei prin
acţiunea lizil-oxidazei, rezultand aldehide reactive. Între aceste grupările
aldehidice se pot forma legaturi transversale intramole- culare, care
stabilizează molecula. În colagenul de tip I, II, III fibrilele se agregă
spontan.La acest proces contribuie proteoglicanii .Se formează astfel
subunităţi microfibrilare , care prin asociere cu altele ,realizează fibrilele.
Între ele se stabilesc punţi de hidrogen şi legături hidrofobe care menţin
stabilitatea fibrilelor. Ulterior stabilitatea creşte şi prin formarea de punţi
covalente.
În ţesuturile tinere fibrilele de colagen pot avea diametrul de 15-20
nm,în timp ce în unele varietăţi de ţesut conjunctiv matur pot atinge 2oo
nm.Observate la microscopul electro- nic fibrilele de colagen prezinta
striaţii transversale care se repetă la 68nm, de-alungul fibrilei.Bandarea este
o reflectare a aranjamentului moleculelor de colagen în structura
fibrilei.Aceste molecule cu lungime de 300nm şi diametrul 1,5nm.Ele sunt
aşezate în rânduri paralele şi echidistante.Într-un rand moleculele sunt
dispuse la o distanţă de 35 nm.(gap). Mărimea gap-ului este astfel aranjată
incât se repetă la 5 randuri.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit şi realizează fibrele
de colagen ,cu grosimi diferite,între 1-20 microni. Fibrele de colagen sunt
unite între ele prin hexoze, care dau reacţia PAS pozitivă fibrelor de
colagen. Carbohidratii sunt mai numerosi în fibrele de colagen subţiri
(reticulină). Fibrele de reticulină sunt formate din colagenul III şi sunt fibre
subţiri de 1 μm diametru, se ramifică şi se anastomozează, şi din cauza
cantităţii mari de glucide ataşate colagenului nu se colorează în coloraţia
uzuală Hemalaun-eozină. Fibrele de reticulină se evidenţiază prin impregnări
argentice si dau reactie PAS pozitiva.
Fibrele de colagen sunt lungi,sinuoase, cilindrice, cu capete care pierd
în matricea extracelulară. Ele sunt acidofile,se colorează în roz în coloraţia
hemalaun-eozină , brun roşcat în coloraţia Van Gieson, albastru în coloraţia
AZAN, şi Mallory, şi verde în coloraţia Masson.Fibrele de colagen nu se
anastomozează,între ele ,dar pot alcatui benzi ,sau panglici, în care fibrele de
colagen se dispun paralel între ele.Ele poartă denumirea de fibre albe, sunt
foarte rezistente şi apar birefringente , la microscopul de polarizaţie.
Fibrele de colagen pot fi degradate de colagenaze ,enzime eliberate de
fibroblaste, leucocitele polimorfonucleare, macro- fage, unele celule
epiteliale ale pielii, celulele epiteliale sinoviale.
Celulele producătoare de colagen sunt:
-fibroblastele
-celulele mezenchimale
-celulele perineurale
-cementoblastele
-odontoblastele
-celulele cartilaginoase
-unele celule musculare netede
-celulele epiteliale
-adipocitele
-celulele Schwann, şi celulele gliale în general

APLICATII MEDICALE

Mutatii genetice ale lanturilor α1 si α2 conduc la osteogeneza imperfecta.

In scleroza sistemica progresiva se produce o acumulare progresiva de
colagen in cele mai multe din organe ,in principal in piele, tractul digestiv,
muschi,si rinichi , afectand functiona- litatea acestora.
Keloidul este o cauza locala determinata de productia excesiva de colagen.
Lipsa vitaminei C din alimentatie duce la boala scorbut, caracterizata printr-
un colagen de proasta calitate care duce al degenerarea tesutului conjuctiv.In
cazuri minore poate apare epistaxisul
O transcriptie sau o translatie deficitara a colagenului tip III duce la aparitia
sindromului Ehlers-Danlos tip IV care se caracterizea-
za prin rupturi aortice sau intestinale.Deficit de hidroxilare a lizinei duce la
sindromul Ehlers-Danlos tip VI-afectarea elasticitatii pielii sau ruptura
globului ocular.Scaderea activitatii procola-
genpeptidazei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VII –cresterea mobilitatii
articulare , luxatii frecvente.

ELASTINA şi FIBRELE ELASTI-

CE
 Elastina este întâlnită în special în ţesutul conjunctiv în strânsă
conexiune cu colagenul. Nivele crescute de elastină sunt prezente în
ligamente, pereţii vaselor (în special artere), în ţesutul pulmonar, piele
tendoane, etc.Ea este de regulă secretată de aceleaşi celule ca şi colagenul .
Molecula de elastina este o glicoproteină, are o greutate moleculară=
72000 daltoni, iar compozitia ei în aminoacizi este:
-33% glicină
- 10-13%prolină -
- 60% reziduuri de aminoacizi nepolari,ceea ce face ca molecula de
elastină să fie hodrofobă (desmozina şi izodesmozina)
-nu contine hidroxiprolină şi hidroxilizină.
Sinteza ei începe la nivelul fibroblastului.Etapa intracelulara se
suprapune ca timpi peste etapa intracelulară a sintezei de colagen.În urma
etapei intracelulare se obţine tropoelastina, care se prezintă sub formă de
moleculă incolăcită. Exocitată în spaţiul extracelular, între molecule se
formează cross-linkeri intermoleculare catalizate de liziloxi-
daza. De regulă cam 28-34 de reziduuri de lizina pot fi implicate in cross-
linkeri ceea ce determină polimerizarea elastinei in spaţiul extracelular
.Elastina este foarte rezistentă la fierbere,la extracţia cu acizi şi baze diluate,
la acţiunea tripsinei.Este hidrolizată de elastaza secretată de pancreas.
Moleculele de elastină ,sinuoase şi de forme diferite,sunt legate între ele prin
punti necovalente slabe, ca şi prin punţi covalente distanţate,care permit
reţelei elastice să se întindă şi să se stringă, întocmai ca o gumă.Aspectul
elastinei la microscopul electronic este amorf, deşi în cele mai multe cazuri
se asociază la colagenul fibrilar.(în special la colagenul VI) Formarea
fibrilelor de colagen VI asociate la elastină se face foarte aproape de
suprafaţa celulară,ceea ce permite celulei să controleze orientarea acestor
fibre.Este menţionat că asocierea proteinelor fibrilare pare să joace un rol
important in organizarea moleculelor de elastină. Atracţia hidrofobă între
moleculele de elastină ,pare să joace un rol important în procesul de răsucire
şi încolacire. Asocirea fibrilelor de colagen pare să limiteze întinderea.
Sistemul de fibre elastice este compus din trei tipuri de fibre: fibrele
de oxitalan, fibrele de elaunină şi fibrele elastice.Sistemul se dezvolta în trei
etape succesive care pot fi observate atît în ţesuturile embrionare cât şi în
ţesuturile adulte.
În stadiul iniţial, fibrele sunt alcătuite din benzi de miofibrile subţiri,
alcătuite din glicoproteine (fibrilina).Fibrele oxitalanice pot fi găsite în
zonula lui Zinn şi la nivelul dermului. În stadiul următor de dezvoltare,
apare o dispozitie neregulată a moleculelor de elastină printre fibrele
oxitalanice, formind fibrele de elaunină(grec.elaunem=a conduce).Aceste
fibre sunt intîlnite în jurul glandelor sudoripare şi la nivelul dermului. În
timpul celui
de-al treilea stadiu de dezvoltare, elastina se acumulează până ocupă partea
centrală a unei benzi de fibre, fiind înconjurată de un strat subţire de
microfibrile glicoproteice de fibrilina. Acestea sunt fibrele elastice,
componentul majoritar al sistemului elastic.
În timp ce fibrele oxitalanice sunt rezistente la tensiune, fibrele
elastice se întind ca răspuns la tensiune. Fibrele elastice sunt denumite şi
fibre galbene, au un diametru de 1-5microni.Ele se ramifica şi se
anastomozeaza reali- zand reţele neregulate. Se colorează inconstant cu
eozina, în roz pal.Se pot colora electiv, cu orceină în roşu –brun întunecat, cu
rezorcin-fuxina Weigert în roşu aprins, cu aldehid-fuxina Gomori în negru.

Implicatii medicale
Fibrilina este o familie de proteine absolut necesara pentru constituirea
fibrelor de elastina. Mutatii genetice ale fibrilinei duce la aparitia sindro-
mului Marfan ,caracterizat printr-o scadere a rezistentei tesuturilor bogate in
fibre elastice.

GLICOZAMINOGLICANII

Reprezintă o componentă importantă a matricei extracelulare.

Încărcarea negativă de pe aceste polizaharide,dată de prezenţa grupări- lor
sulfat şi carboxil asigură legarea unei cantităţi mari de apă şi cationi.Oricum
cu excepţia hialuro-nanului, glicozaminoglicanii nu sunt găsiţi ca lanţuri
libere de polizaharide , ci sunt sintetizaţi direct pe un miez proteic.
GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate, foarte lungi, formate
din unităţi dizaharidice repetitive.Se numesc glicozaminoglicani, deoarece
unul dintre glucidele care formează dizaharidul repetitiv este întotdeauna un
glucid aminat, N acetil-glucozamina sau N acetilga-. lactozamina.În
majoritatea cazurilor acest glucid aminat este sulfatat.Al doilea glucid al
dizaharidului repetitiv este acidul uronic.Din cauza grupărilor sulfat şi
carboxil, GAG sunt puternic încărcati negativ. În funcţie de componentele
glucidice ,de tipurile de legaturi chimice dintre acestea şi de numărul şi de
localizarea grupărilor sulfat,GAG au fost împărtiţi în patru grupe:
-Dermatansulfatul alcatuit din acid L-iduronic sau D-glucuronic si D-
galactozamina
-Chondroitinsulfatul alcatuit din acid D-glucuronic si D-galactozamina
-Keratansulfatul alcatuit din D-galactoza si D-galactozamina
-Heparansulfatul alcatuit din acid D-glucuronic sau L-iduronic si D-
galactozamina
Lanţurile polizaharidice sunt atît de inflexibile încât nu se pot
împacheta în structuri globulare compacte, cum o pot face lanţurile
polipeptidice.De aceea aceste molecule sunt foarte hidrofile.Astfel ,GAG au
tendinţa de a adopta o conformaţie foarte extinsă,care ocupă un volum foarte
mare în raport cu masa lor,formind mase gelatinoase chiar şi cind se află in
concentraţii foarte mici. Marea densitate a sarcinilor lor negative, determină
atracţia şi legarea cationilor, de exemplu a Na +,cationi care sunt osmotic
activi,ceea ce determină sucţiunea în matrice a unei mari cantităţi de
apă.Aceasta creează o presiune de turgescenţă(turgor),ceea ce asigură o
rezistenţă la forţele de compresiune(în contrast cu fibrele de colagen, care
asigură rezistenţă la forţele de tracţiune).
Cantitatea de GAG din ţesuturile conjunctive este de obicei mai mică
de 10% din greutatea totală a proteinelor fibroase.Din cauză că formează un
gel poros,puternic hidratat,GAG ocupă totuşi cea mai mare parte a spaţiului
extracelular ,asigurând un suport mecanic pentru ţesuturi şi permiţând difuzia
rapidă a moleculelor hidrosolubile precum şi migrarea celulelor.

ACIDUL HIALURONIC(HIALURONA-
NUL)

Impropriu denumit proteoglican ,deoarece lanţurile polizaharidice nu sunt

legate covalent de un miez proteic, cu toate că formează legături non-
covalente cu aceste miezuri proteice Este o componentă majoră a matrixului
extracelular care încon- joara celulele proliferative şi migra- toare,în
particular din ţesuturile embrionare .Acesta este deasemenea componentul
structural major al proteoglicanilor care se găsesc în matrixul extracelular al
cartilajelor.
O moleculă de acid hialuronic este formată din aproximativ 50.000 de
unităţi repetitive ale unui dizaharid format din acid glucuronic şi N-
acetilglucozamină.Din cauza legăturilor de tip beta dintre monozaharide,
precum şi din cauza existenţei legăturilor de hidrogen din interiorul
moleculei, acidul hialuronic are aspectul unui bastonas lung şi rigid.Repulsia
mutuală dintre grupările carboxil încărcate negativ ,care se află dispuse la
intervale regulate,contribuie de asemenea ,la stabilizarea structurii rigide.
O singură moleculă poate astfel atinge lungimea de 2o microni.
Acidul hialuronic este unic printre glicozaminoglicani pentru câteva
motive:
-Are greutatea moleculară cea mai mare dintre toţi glicozaminoglicanii
-Nu este sulfatat şi nu se epimerizează în timpul sintezei
-Nu este legat covalent de miezul proteic
-Nu este sintetizat în complexul Golgi,ca şi ceilalţi glicozaminogli-
cani
Acidul hialuronic este sinteti-
zat direct prin membrana plasmatică, iar elongarea lanţurilor sale se face prin
addiţie de grupări glucidice la capetele reduse.
Prin comparaţie cu acidul hialuronic,toţi ceilalţi GAG :
-Prezintă zaharuri sulfatate
-Conţin unităţi dizaharidice diferite, aranjate în secvenţe mult mai complexe
-Sunt formaţi din lanţuri mult mai scurte,cu mai puţin de 3oo unităţi glucidice
-Sunt legaţi covalent la proteine
Hialuronanul este prezent în ţesut pe suprafaţa celulară.Datorită
încărcăturii sale negative şi legăturilor de hidrogen dintre reziduurile
glucidice adiacente, există o rigiditate inerentă în cadrul moleculei rezultind o
structură încolăcită expandată cu greutatea moleculară mare.
Oricum la concentraţii mai mari, lanţurile de acid hialuronic se pot
încolaci şi pot da naştere unor structuri dublu sau triplu helicoidale, fomând o
reţea continuă,ce fixează în ochiuri, molecule de apă.
Abilitatea chiar şi la concentraţii mici de a forma o reţea continuă este
dependentă de greutatea moleculară mare a polizaharidului. Din cauza
structurii sale hidratate, naturii “poroase”, învelişul celular acoperit cu acid
hialuronic, “ţine la distanţă “ celulele, una faţă de cealaltă ,asigurând
libertatea lor de mişcare şi de proliferare.
Suprimarea mişcării celulare şi iniţierea ataşării intercelulare,este
frecvent corelată cu scăderea concen-tratiei de acid hialuronic. Când migra-
rea celulară este oprită,moleculele de acid hialuronic, sunt degradate de catre
enzima hialuronidază.

Proteoglicanii sunt formaţi din lanţuri de GAG legate colavalent de un miez proteic
Proteoglicanii sunt macromo-
lecule existente în toate ţesuturile conjunctive.Aceste molecule sunt formate
dintr-un miez proteic,la care se ataşează covalent una sau mai multe molecule
de glicozaminogli-
cani ,de acelaşi tip sau de tip diferit. Ca şi în cazul celorlalte glicoproteine
,lanţul polipeptidic,sau miezul proteic al proteoglicanilor este sintetizat pe
ribozomii de pe membranele RER şi introdus în lumenul acestuia. Lanţurile
polizaharidice sunt ansam- blate pe acest miez proteic, mai ales în aparatul
Golgi.In lumenul RER în primul rind la radicalii serinici ai polipeptidului se
ataşează un trizaha- rid de legătură care serveşte ca primer pentru creşterea
polizaharidu- lui ulterior , prin intervenţia unei glicoziltransferaze,se adaugă
succe- siv radicalii glucidici.
În decursul alungirii lanţului polizaharidic în aparatul Golgi,o parte a
glucidelor polimerizate sunt modificate covalent prin reacţii de sulfatare şi de
epimerizare care modifică configuraţia monomerilor Sulfatarea creşte foarte
mult incărcătura negativă a proteoglicani-lor. Proteoglicanii prezintă o
remarcabilă diversitate.Se cunosc următoarele tipuri de proteoglicani:
A.-Proteoglicanii din matricea cartilaginoasă-Agrecanul- sunt cele
mai mari agregate moleculare cunoscute.O singură molecula poate fi mai
lungă de 4 microni.Asemenea proteoglicani confera cartilajului proprietăţile
sale caracteristice: consistenţă asemănătoare unui gel şi rezistenţă la
deformare. Componenta centrală a agregatelor de proteoglicani ,o formează o
moleculă foarte lungă de acid hialuronic.La el se leagă strâns ,dar nu
covalent,la intervale de 4o nm, proteinele miez ale proteoglicanilor de
condroitin-sulfat şi cheratan sulfat. Legarea proteoglicanilor la acidul
hialuronic este asigurată de o proteină linker.
B-“Proteoglicani simpli” care se află în laminele bazale.Aceştia sunt
formţi dintr-un miez proteic cu greutate moleculară de 20000-40000daltoni
,la care se ataşează lanţuri de heparan sulfat.
C-Proteoglicani neagregati care sunt conţinuţi în toate ţesuturile
conjunctive inclusiv în tesutul cartilaginos, conţin un miez proteic cu unul
sau trei lanţuri covalent likate de condroitin-sulfat,dermatan-sulfat si
keratan-sulfat. Au greutate mica, 4oooo daltoni, iar funcţia lor nu este
clară,dar moleculele lor apar asociate cu fibrilele ordonate de colagen.
D.-Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară-“syndecan”, Sunt prezenti
pe multe tipuri de celule , particular pe celulele epiteliale. Prezinta un miez
proteic inserat în bistratul lipidic membranar, care fixează moleculele
polizaharidice de GAG doar pe suprafaţa extracelulară .Sunt întâlniţi pe
suprafaţa celulelor endoteliale, vasculare.La miezul proteic se asociază pe
suprafaţa extracelulara 3-8 molecule de heparan sulfat.Aceşti proteoglicani
sunt capabili să lege colagenul tip I, III, IV, V ,dar nu şi tipul II. Deasemenea
au abilitatea de a lega fibronectina şi a moleculelor de adezivitate, mediind
adezivitatea celulă-celulă.Controlează coagularea, metabolismul
lipoproteinelor creste-rea muşchiului neted, formarea
neuriţilor,permeabilitatea membrane- lor bazale.
IMPLICATII MEDICALE
Proteoglicanii sunt degradati de citeva tipuri celulare prin intermediul
enzimelor lizozomale. Afectarea degradarii glicozaminoglicanilor prin
deficiente ale enzimelor lizozomale duce la acumularea acestora in
tesut.Lipsa unor hidrolaze lizozomale stau la baza unor sindroame cum ar fi:
Sindromul Hurler, sdr.Hunter, sdr.Sanfilippo si sdr. Morquio.
Datorita viscozitatii ei, substanta fundamentala actioneaza ca o bariera pentru
penetrarea bacteriilor si a altor microorganisme. Bacteriile ce produc
hyaluronidaza –o enzima ce hidroli-
zeaza acidul hialuronic si alti GAG au putere mare de invazie deoarece reduc
viscozitatea substantei fundamentale .
LICHIDUL INTERSTITIAL
In tesutul conjunctiv, in paralel cu substanta fundamentala puternic hidratata
exista o mica cantitate de lichid liber numit lichid interstitial,ce este similar
cu plasma in ceea ce priveste continutul in ioni si substante
difuzibile.Lichidul interstitial contine un mic procent de proteine cu greutate
molecular mica ce trec prin peretele capilar ca urmare a presiunii hidrostatice
a singelui.Se apreciaza ca cca o treime din proteinele plasmatice sunt stocate
in tesutul conjunctiv.
IMPLICATII MEDICALE
Edemul este datorat acumularii de apa in spatiile extracelulare. Apa provine
din singe si trece prin peretele capilar.Edemeul poate fi generat de obstructia
venoasa sau limfatica sau din descresterea fluxului venos. Deficienta
proteica generata de inanitie duce la scaderea presiunii coloid-osmotice iar
apa se va acumula in interstitiu.O alta posibilitate cauzatoare de edem,este
crestrea permeabilitatii endoteliului capilar generata de o serie de substante
chimice , cum ar fi histamina

GLICOPROTEINELE STRUCTURALE DE ADEZIVITATE

Au fost studiate prin doua metode:

1.Prima este bazată pe producţia de anticorpi, ce sunt capabili să inhibe
sau să rupă joncţiunile celulare. Moleculele, cu care aceşti anticorpi
interacţionează sunt apoi identificaţe prin diferite tehnici: imunoprecipitarea
si tehnicile cromatografice.
2.Se utilizează un component matricial purificat, imobilizat pe un
mediu cromatografic cum ar fi: agaroza sau poliacril amida. Afinitatea
cromatografică a unor celule sau extracte tisulare sunt apoi utilizate să
identifice proteinele ce interacţionează cu componentul imobilizat.Această
tehnica poate identifica şi receptorii de suprafaţă posibili pentru
componentele matricei extracelulare.
Aceste tehnici au identificat două clase diferite de molecule implicate
în joncţiunile de adezivitate de tip celulă-matrice:
-1.Receptorii de membrană

Glicoproteinele structurale sunt e este similarmolecule

multifuncţionale, care uzual interacţionează cu câteva componente ale
matricei extracelulare, şi cu suprafaţa celulară prin domenii specifice de
legare, şi prin aceasta au rol in interacţiunile celula-matrice=ca proteine de
ancorare.Au abilitatea de a se asocia între ele, de a se lega de alte
componente matriciale şi deasemenea mediază organizarea matricei celulare.
Sunt reprezentate de:- FIBRONECTINĂ
LAMININĂ
ENTACTINĂ
TENASCEINĂ
TROMBOSPONDININĂ
CONDRONECTINĂ
Cele mai bine cunoscute din punct de vedere structural şi funcţional
sunt fibronectina şi laminina.

FIBRONECTINA

Fibronectinele sunt o clasa mare de glicoproteine cu GM= 450 000,

sunt prezente în toate ţesuturile conjunctive.Sunt descoperite în 1970, ca o
proteină celulară de suprafaţă prezentă numai la fibroblastele normale , nu şi
tumorale, care promovează ataşarea celulară.
Molecula este alcatuită din două subunităţi cu GM=220000, şi
respectiv 250000 linkate în dimeri prin punţi disufidice. Lanţurile
polipeptidice sunt alcătuite din 3 tipuri de unităti repetitive: I, II, III.
Tipul I conţine 45-50 reziduuri de aminoacizi menţinuţi prin punţi
disulfidice.
Tipul II are 60 reziduuri de aminoacizi.
Tipul III are 90 reziduri de amninoacizi.
2 subunitati tip II interacţionează cu 9 subunităti tip I, la capetele
aminoterminale ale moleculei de fibronectină pentru a forma domeniile de
fixare ale colagenului.Restul moleculei, în partea centrală este formată din
15-27 subunităţi tip III. În acestă portiune pot exista 2 grupări sulhidril
libere ,care sunt implicate în formarea de multimeri cu greutăţi moleculare
mari.
Fibronectina poate există în două forme:
1.Forma dimerică solubilă secretată de hepatocite, celule endoteliale,
gasită în plasmă
2.Forma multimerică, secretată de marea majoritate a celulelor
conjunctive, este depozitată uzual în matricea extracelulară sub formă de
fibrile lungi insolubile.

FUNCŢII
Fibronectina are următoarele domenii de legare:
a.-domenii ce interacţionează cu suprafeţele celulare şi cu câteva
componente ale matricei(fibrinogen, heparina, stafilococ, gelatina )
b.-2 situsuri pentru corss-likeri la alte proteine, catalizate de
transglutaminază
c.-situsuri pentru asociere proprie
Tipurile II , leagă gelatina şi colagenul , iar Tipurile III are situsuri de
legare la suprafaţa celulara, pentru glicozaminoglicanii sulfataţi(heparan-
sulfatul,dermatansulfatul, condroitin –sulfatul).Fibronectina poate inte-
ractiona cu receptorii celulari de suprafaţă,prin intermediul domenii-
lor de ataşare şi deasemenea prin intermediul proteoglicanilor.Această
abilitate de a se cupla cu proteoglicanii sau cu suprafeţele celulare poate juca
un rol semnificant în ordonarea matricei extracelulare.

LAMININA

Este o glicoproteină cu GM=900000 , izolată iniţial din matricea

extracelulară a tumorilor.În ţesuturile normale este glicoproteina majoră non-
colagenică din membra-nele bazale şi este localizată în lamina rara.Are o
lungime de 70nm,cit laina bazala.
Laminina este alcătuită din 2 subunităti likate prin punţi disulfidice
a.-subunitatea A cu GM=440000
b.-2 subunităţi B cu GM=205000-230000
 Molecula de laminină are aspectul unei “cruci” cu 1 braţ lung şi trei
braţe scurte.Pe fiecare braţ scurt apar două domenii globulare la capete, iar
la capătul braţului lung apare un singur domeniu globular.
Subunitatea A intră în structura unui braţ scurt, a capetelor globulare
ale moleculei indiferent de localizare şi partea terminală a braţului lung
Subunitatea B formeaza restul bratului lung, şi doua braţe scurte.

FUNCŢII
Intră în structura laminelor bazale care conţin un set comun de
proteine şi glicozaminoglicani:colagen de tip IV, heparan-sulfat, entactina ,
precum şi laminină.
Lamina bazală mai este denumită şi matrix de tip IV,datorită tipului de
colagen care îl contine. Celulele , în general, nu se pot lega direct de
colagenul de tip IV sau de proteoglicani.Laminina însă, asigură ancorarea
suprafeţei celulare la membranele bazale. Diferitele celule care sunt
mărginite de lamine bazale, cum ar fi celulele adipoase, celulele musculare
netede şi striate, pot utiliza pentru aceasta diferiţi receptori de
suprafaţă.Laminina posedă cel puţin două regiuni de care se pot lega
asemenea receptori.Acesti receptori sunt reprezentati de integrine.
Integrinele sunt proteine transmem-branare ce leaga pe deoparte proteinele
matriciale si pe de alta parte citoscheletul celular prin intermediul talinei si
vinculinei.

IMPLICATII MEDICALE

Fibronectina si laminina intervin in dezvoltarea embrionara si cresterea

abilitatii celulelor canceroase de a invada alte tesuturi.Inactivarea genelor
pentru fibronectina la soarecii de experienta duce la moartea acestora in
embriogeneza timpurie.

TENASCEINA

Este un hexamer alcătuit din 6 subunităti dispuse radiar în jurul unui

miez proteic.Fiecare subunitate are aspectul unui “băţ de toboşar” cu o
porţiune liniară şi una globulară.Din punct de vedere al rolului îndeplinit,
tenasceina se fixează pe membrana celulară prin intermediul unui
proteoglican, neavând receptor de membrană, deci va interveni alături de
alte proteine structurale ale matricei celulare în organizarea matricei şi în
proliferarea celulară.

ENTACTINA

Glicoproteina cu greutate moleculară mică, are aspectul unui “băţ de

toboşar”.Se leagă de laminină la porţiunea neramificată.

TROMBOSPONDININA

Glicoproteină cu GM=420000 identificată iniţial în plachetele

umane.Ulterior s-a arătat a fi secretată de fibroblaste, celulele endoteliale, si
înglobată în matricea extracelulară.O serie de cercetări recente au arătat că
trombospondini-na are locusuri specifice de legare
a:fibrinogenului,fibrinectinei, lami-
ninei , heparinei,colagenului de tip V.

CONDRONECTINA

Glicoproteina izolată iniţial din ser, şi mediază practic ataşarea

condrocitelor în matricea cartila-
ginoasa.Se leagă specific de : colagenul tip II, fibronectină, laminină,
agrecan.

CELULELE CONJUNCTIVE

Tesutul conjunctiv face legătura între alte tipuri de ţesuturi.Este un

ţesut heterogen, fiind alcătuit din celule, fibre şi substanţă
fundamentală.Substanţa fundamentală şi fibrele conjunctive alcătuiesc
matricea conjunctivă extracelulară, se află in spaţiile intercelulare.Ţesutul
conjunctiv este bogat inervat şi conţine terminaţii nervoase libere şi
incapsulate.
Celulele conjunctive nu prezintă polaritate ,ele intervin în producerea
matricei extracelulare, prin secreţia de macromolecule pe toata suprafaţa
celulară în comparaţie cu celulele epiteliale care secretă numai la polul
apical. Intervin deci în organizarea matricei extracelulare, care este foarte
importanta pentru migrarea celulara, diviziunea, proliferarea, diferenţierea,
determinismul formei şi funcţiei celulare( este absolut indispensabilă în
fazele finale ale morfogenezei ) .
Concomitent cu producerea matricei extracelulare, celulele
conjunctive intervin şi în distrucţia ei, prin secreţia de protein-enzime care
degradează macromoleculele matriciale. În condiţii fiziologice există un
echilibru dinamic între producerea şi distrugerea matricei.
Celulele conjunctive rămân ataşate de moleculele matriciale prin
intermediul unor receptori de tip integrine, receptori integrin-like şi
receptori non-integrine. Integrinele sunt receptori alcătuiţi din două
subunităţi:alfa şi beta.Subunităţile alfa există în şase variante alfa 1-alfa 6,
care asigura adezivitatea celulelor conjunctive la macromeolecule matriciale,
prin contacte focale , în cadrul joncţiuni-lor focale.
Integrinele beta2 sunt exprimate pe suprafaţa celulelor migrate în
ţesutul conjunctiv (limfocite mari cu conţinut granular, leucocite
polimorfonucleare). Acestea conferă adezivitate de tip celula- matrice şi de
tip celulă – celulă.Integrinele B3 sunt prezente pe megacariocite şi pe
membrana plachetelor sanguine. Asigură adezivitatea de fibrinogenul
plasmatic, şi de factorul Wilebrand subendotelial.
Celulele conjunctive se pot găsi in două forme: activă şi
inactivă(relaxată). Cele care se găsesc în formă activă conferă stabilitate
ţesutului conjunctiv prin contactele focale pe care le stabilesc.Cele inactive
relaxate sunt detaşate de matrice, au mare capacitate de proliferare şi migare
celulară
Celulele conjunctive por fi clasificate după mai multe criterii:

CLASIFICAREA CELULELOR CONJUNCTIVE

1.Din punct de vedere al originii:

CELULE FIXE
-Fibroblastul-fibrocitul
-Condroblastul-condrocit
-Osteoblastul-osteocitul
-Adipocitul

CELULE MOBILE
-Leucocitele granulare
-Limfocitele B
-Limfocitele T circulante
-Monocitele-macrofage
-Mastocitul
 -Celula pigmentară(melanocitul)

Celule fixe se mai numesc şi celule propriu-zise ale ţesutului

conjunctiv. Ele participă la secreţia macromoleculelor componente ale
matricei extracelulare. Ele conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin
joncţiunile focale pe care le stabilesc cu matricea. Aceste celule prezintă
proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală şi pe verticală.De exemplu
fibroblastul devine fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma în
condroblast, osteoblast sau adipocit.
Celulele mobile, leucocitele granulare, limfocitele B, limfocitele T şi
monocitele trec prin diapedeza la nivelul peretelui capilar sau al venulei
postcapilare, iar la nivelul ţesutului conjunctiv intervin în procesele imune
de aparare locală. Se pot găsi în ţesutul conjunctiv polimorfonucleare
neutrofile, acidofile şi bazofile. Limfocitele T , macrofagele şi limfocitele B
coopereaza în procesul imun mediat umoral. Monocitele după ce ajung prin
diapedeză în ţesutul conjunctiv devin macrofage, şi devin celule imune
efectorii intervenind în procesul de fagocitoză sau pinocitoză. Alteori
cooperează cu limfocitele T , în scopul activării limfocitelor B pentru
secreţia de imunoglobuline.Totalitatea macro-
fagelor din organism formează sis-
temul fagocitar mononuclear- populaţie heterogenă de celule cu largă
localizare având ca funcţie comună -fagocitoza-.
Celula pigmentară sau melanocitul, derivă din crestele neurale, de
unde migrează în ţesutul conjunctiv din stroma conjunctivă a irisului, în
dermul pielii şi la nivelul epidermului printre keratinocite.
Legat de originea mastocitelor sunt două teorii. Una dintre ele susţine
originea în bazofilele sanguine, care după ce ajung prin diapedeză în
interstiţiu, devin mastocite. Această teorie se bazează pe aspecte marfologice
şi funcţionale asemănatoare între cele două celule. Cea de-a doua teorie mult
mai acceptată susţine originea mastocitului în celula stem pluripotentă din
măduva roşie hematogenă, celulă care va da naştere mastoblastului-
promastocitului- mastocitului.
-
2. Criteriul funcţional

a.-CELULE CONJUNCTIVE IMPLICATE IN PRODUCŢIA ŞI

DISTRUGEREA MOLECULELOR MATRICIALE:exemplu:
fibroblastul condroblastul, osteoblastul, celula musculară netedă din pereţii
vasculari
b.CELULE CONJUNCTIVE CU FUNCŢIE PREDOMINANT
METABOLICĂ:
-adipocitul brun are funcţie predominat termogenetică
-adipocitul alb are rol în metabolismul intermediar al lipidelor
-adipocitul hepatic( celula lui ITO) are rol în sinteza şi depozitarea vitaminei
A
c.CELULE CU FUNCŢIE PREDOMINANTĂ ÎN REACŢIILE IMUNE
LOCALE:
1. Celule efectorii
a.· Celula implicată în fagocitoză
· de tip microfag – implicată în fagocitoza particulelor mici (bacterii,
virusuri) = PMN neutrofil şi eozinofil
· de tip macrofag – fagocitează particule mari . Totalitatea celulelor care
fagociteaza particulele mari formeaza sistemului fagocitar mononuclear
·b Celule implicate în răspunsul imun mediat umoral
– limfocitul B
c.· Celule T de tip citotoxic – subpopulaţie de limfocite T care intervin în
citotoxicitatea specifică prin secreţia unor perforine care
distrug celula în care pătrund
d.· Celule NK de tip limfocitar – se
aseamănă cu limfocitele, au origine în celula stem pluripotentă şi dimensiuni
asemănătoare cu leucocitele granulare. Circulă în sânge o scurtă perioadă de
timp după care trec prin diapedeză în ţesutul conjunctiv, unde vor
interveni în imunitatea celulară de tip citotoxic nespecifică.
· Celule K – subpopulaţie de LT ce
intervin în imunitatea celulară mediată de Ac
(distrug celulele care au pe suprafaţă Ac)
2. Celule imune accesorii
· Macrofage
· Celule prezentatoare de antigen = APC –
colaborează cu limfocitele B în blastizarea lor.
La contactul cu Ag îl vor endo ci ta, crescându-i
antigenicitatea. Ag activat este exocitat pe
suprafaţa celulei şi este prezentat limfoc
ORIGINEA CELULELOR CONJUNCTIVE
Din celula mezenchimala deriva:

-Fibroblastele
-Adipocitele
-Condroblastele-condrocite
-Osteoblaste-osteocite
-Celule mezoteliale
-Celule endoteliale
Din celula stem hematopoetica deriva:
-Osteoclastele
-Microglia
-Celulele Langherhans
-macrofage
-Plasmocite
-Mastocite
-Neutrofile
-Eozinofile
-Bazofile
-Megacariocite
-Limfocitele
-Hematii

CELULA MEZENCHIMALĂ

Poate proveni din mezoderm ( în majoritatea varietăţilor de ţesut) sau

din mezoectoderm (celulele conjunc-
tive de la nivelul extremităţii cefalice). Celulele mezenchimale alcătuiesc
ţesutul conjunctiv embrionar.
Este o celulă de formă neregulată cu numeroase prelungiri, dimensiuni
de 3o microni. Se caracterizează printr-un raport nucleo-plasmatic
supraunitar. Are un nucleu mare veziculos, identat sau rotund, palid colorat,
bogat în eucromatină cu nucleol evident.Citoplasma redusă este bazofilă,
săracă în organite. Microscopul electronic evidenţiază grupări
poliribozomale libere.Celulele mezenchimale vin în contact prin jonctiuni
Gap. Sunt implicate în producerea matricei extracelulare, lipsită de
componentă fibrilară.Sunt celule pluripotente.Din ea derivă marea majoritate
a celulelor conjunctive.Celula mezenchimală se întâlneşte şi în ţesuturile
conjunctive adulte, în număr limitat în jurul capilarelor , venulelor
postcapilare.Ea induce deferenţierea epiteliului cu care vine în contact.

FIBROBLASTUL

Reprezintă forma activă din punct de vedere funcţional. El poate

deveni inactiv şi se numeşte fibrocit este cel mai răspândit tip celular din
ţesutul conjunctiv, şi cea mai activă celulă.Originea lui este in celula
mezenchimala embrionara.
Structural are o lungime de 15-2o microni. Este o celulă alungită, ce
emite numeroase prelungiri la capete. Celulele pot stabili între ele contacte
de tip joncţiuni Gap.Are un nucleu mare oval situat central, palid colorat cu
nucleoli evidenţi. Citoplasma este abundenta.

La microscopul electronic, nucleul apare încărcat cu eucromatină,

prezintă sau nu identaţii. In citoplasmă se găseşte un reticul endoplasmatic
rugos foarte dezvoltat, grupări poliribozomale libere, un aparat Golgi bine
reprezentat, granule de secreţie cu conţinut granular sau filamentos,
mitocondrii numeroase, centrozom, un citoschelet foarte bine
reprezentat( microtubuli, microfilamente, filamente intermediare de desmină
şi vimentina
Nucleul este dispus central, prezintă foarte multe indentaţii , are
hetereocromatină dispusă la periferie în apropierea membranei interne
nucleare iar eucromatina dispusă central.În citoplasmă se remarcă
numeroase organite celulare. Înafara celulei, se remarcă mănunchiuri de
fibrile de colagen surprinse atit în secţiune longitudinală cât şi în secţiune
transversala
Rol:- sintetizează şi secretă toate moleculele precursoare ce intră în
alcătuirea fibrelor şi substanţei fundamentale, exemplu: proelastina,
procolagenul, glicoproteinele-fibrilina-, glicozaminoglicanii nesulfataţi sau
sulfataţi, proteinele cu rol în adezivitate(fibronectina, tenasceina, laminina,
entactina, etc.)
-secretă exoenzime de origine lizozomală cu acţiune
extracelulară , ex:colagenaze, proteaze(catepsina)
-secretă factorul de creştere fibroblastic cu rol în proliferarea
capilarelor sanguine
-poate secreta interferon gamma cu acţiune antivirală, mai puternică
decât interferonul secretat de macrofage.

Fibroblastele au două proprietăţi fundamentale:

1. modulaţia
2. nonechivalenţa

1.Modulaţia, reprezintă proprietatea fibroblastelor de interconvertibilitate cu

alte celule de origine mezenchi-
mala. Se poate tranforma in fibrocit, sau în miofibroblast, dar poate deveni
condroblast, osteoblast sau adipocit.
Fibrocitul este o celulă cu dimensiuni mai mici decât fibroblastul, are
formă alungită bifurcat sau trifurcat la capete, citoplasmă puţină, acidofilă,
nuclul alungit, tahicromatic. La microscopul electronic, aparatul de sinteză
proteic este foarte slab dezvoltat, în schimb aparatul lizozomal este bine
reprezentat. La nivelul membranei celulare s-au evidenţiat receptori pentru
lipoproteinele cu densitate joasă, deci pot îngloba aceste molecule prin
proces de pinocitoză, având deci rol în metabolismul colesterolului.
Miofibroblastul. Se aseamănă structural la microscopul electronic cu
fibroblastul dar are în citoplasmă un aparat contractil reprezentat de
miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină. Funcţia lui este în
primul rând contractila. Apare în ţesutul conjunctiv de reparaţie din jurul
plăgilor, în axul conjunctiv al vilozităţilor intestinale, în capsula şi
trabeculele splenice, în albugineea testicolului, în teaca externă a foliculilor
ovarieni. Un tip particular de miofibroblast este pericitul lui Rouget prezent
în dedublarea laminei bazale de la nivelul capilarelor sanguine.

2. Non-echivalenţa.Este exprimată în perioada de organogeneză.

Fibroblastele din diferite varietăţi de ţesutul conjunctiv, şi chiar din aceeaşi
varietate de ţesut conjunctiv dar din diferite localizări au particularităţi
structurale şi funcţionale diferite. Fibroblaste, ca şi celulele mezenchimale
din care provin , controlează diferenţierea epiteliului din apropiere. De
exemplu, fibroblastele din dermul palmei determină dezvolatarea stratului
lucidum, şi creşterea în grosime a corpului cornos al epidermului.
Fibroblastele din endometru, suferă modificări sub influenţa hormonilor
ovarieni, devin celule deciduale (predeciduale), căpătând şi proprietăţi
endocrine.

IMPLICATII MEDICALE
Capacitatea regenerativa a tesutului conjunctiv este clar oservata atunci cind
tesutul este distrus prin inflamatie sau traumatic.In aceste conditii , spatiile
libere ramase dupa injurie,sunt umplute de tesut conjunctiv care formeaza o
cicatrice.Repararea plagii chirurgicale este dependenta de capacitatea
reparatorie a tesutului conjunctiv.

MASTOCITUL
 Este de origine mieloidă, provine din diferenţierea unor celule stem
unipotente din măduva roşie hematogenă, ce se diferenţiază în promastocit ,
ce migrează din sânge în ţesut unde se transformă în mastocit.
Mastocitele sunt celule mobile întâlnite la nivelul mucoaselor
respiratorii, căilor respiratorii, digestive, genitale feminine, în ţesutul
conjunctiv lax subcutanat.Pot fi izolate sau în cuiburi, în apropierea vaselor
de sânge.Mastocitele au o viaţă lungă cu o mare capacitate de proliferare în
ţesuturi.
Mastocitul este o celulă rotundă sau ovalară,cu diametrul de 2o-3oμm.
Nucleul celular este mic heterocromatic, dispus central, adeseori mascat de
granulele mastocitare, iar citoplasma este slab acidofilă şi prezintă granulaţii
mici inegale cu diametrul de 0,3-2 μm, care la microscopul optic se
evidenţiază cu albastru de toluidină, cu tionină, fiind metacromatice, şi
colorându-se în roşu violaceu.
La microscopul electronic, se poate evidenţia că citoplasma
mastocitului este săracă în organite celulare, are însă un citoschelet mai
dezvoltat subplasmalemal. Granule mastocitare inegale, dense la fluxul de
electroni apar delimitate de endomembrane .
Membrana celulară conţine receptori specifici pentru IGE(reagine). În
timpul reacţiilor de sensibilizare imediată mastocitele pot sintetiza în
membrana celulară leucotriene din fosfolipidele membanare şi sunt eliberate
în spaţiul extracelular odată cu conţinutul granulelor mastocitare
Mastocitele intervin în reactiile de hipersensibilizare imediată de tipul
alergiilor, urticariilor , sau şocului anafilactic( cel mai de temut dintre toate).
Aceste celule au proprietate de degranulare, când prin exocitoză conţinutul
granulelor mastocitare este eliberat în matricea adiacentă.
Degranularea poate fi spontană, indusă de factori mecanici, termici,
factori chimici(cofeina, morfina), care duce la moartea celulei , poate fi o
degranulare imunospecifică , mediată de anticorpi realizându-se o
degranulare parcelară a celulei şi poate fi o degranulare lentă, în care
conţinutul granulelor este eliberat prin exocitoză fără a fi afectată celula .
Degranularea se face prin legarea antigenelor de anticorpii( IGE),
fixati , pe receptorii specifici la suprafata mastocitului. Anticorpii -IGE-
reagine , produşi în organism de către plasmocite, ca urmare a pătrunderii
unui antigen-alergen. Ori de câte ori, organismul vine în contact cu alergenul
rspectiv, acesta se leagă de anticorpii de pe suprafaţa mastocitelor ,
formându-se complexe antigen -anticorp declanşând mecanismul de mesager
secund, prin activarea adenilatciclazei cu creşterea AMPc, cu stimularea unor
proteinkinaze, urmată de fosforilarea proteinelor specifice, şi creşterea
influxului de calciu.Aceasta duce la tendinţa de fuzionare a granulelor cu
membrana plasmatică urmată de ruperea membranei şi eliberarea
conţinutului granular în spaţiul extracelular.
Complexele antigen- anticorp activează sistemul de fosfolipaze
membranare, cu producerea de acid arahidonic şi apoi leucotriene ca urmare
a activităţii lipooxigenazei.
Histamina eliberată din granulele mastocitare creşte permeabilitatea
capilarelor, se realizează o dilataţie a venulelor postcapilare , urmată de
filtrare masivă de plasmă şi diapedeză de leucocite accentuată, în special
eozinofile atrase prin factorul chemotactic al eozinofilelor. Deasemena
histamina realizează contracţia muşchilor netezi bronhiolari( bronhospasm).
Eozinofilele atrase în ţesut încorporează o parte din histamina eliberată , pe
care o distruge prin prezenţa histaminoxidazei. Celelalte PMN-uri atrase în
ţesut pot induce o mastocitoliză violentă.
Leucotrienele eliberate din membrana celulară încetinesc contracţia
muşchiului neted.
Mastocitele , sunt în strânsă corelaţie cu fibroblastele , pentru că
diferenţierea mastocitelor este controlată de factorul de creştere sintetizat de
fibroblaste. Mastocitele care eliberează substanţe active care acţionează local
sunt incluse în categoria celulelor paracrine.
În afară de rolul menţionat , mastocitele intervin în metabolismul
intermediar al lipidelor prin secreţia unei protein-enzime cu rol de cofactor
al lipoproteinlipazei.

PLASMOCITUL

Celulă mobilă a ţesutului conjunctiv, este prezentă în mucoasele

respiratorii, mucoasa tubului digestiv, căile genitale feminine, în ţesutul
conjunctiv lax subcutanat.
Din punct de vedere al originii, este o celulă conjunctivă maturată pe
seama unui limfocit B , care trece prin diapedeză din sânge în ţesutul
conjunctiv lax, sau reticulat, la nivelul venulelor postcapilare.
Forma celulei, de regulă este ovala, cu diametrul 2o-3o μm, având un nucleu
mare voluminos , excentric, cu aspect, granular "în spiţe de roată".
Citoplasma abundentă , bazofilă , prezintă un halou perinuclear , care nu se
colorează. Bazofilia citoplasmei este corelată cu prezenţa unui reticul
endoplasmatic rugos bogat reprezentat( ergastoplasma). În haloul
perinuclear nu se mai evidenţiază ergastoplasmă ci doar complex Golgi
bogat reprezentat şi centrozom. Din când în când , îm zonele de citoplasmă
bazofilă se pot evidenţia mici formaţiuni acidofile , denumite corpusculii lui
Russel care au substrat , lanţurile polipeptidice, aflate în tranzit prin
reticulul endoplasmatic rugos.
La microscopul electronic, se remarca, poziţia nucleului, excentric, cu
heterocromatina alternând cu eucromatina, dând aspectul caracteristic, de
"cadran de ceas" sau " spiţe de roată".Citoplasma în mare parte este
încărcată cu un reticul endoplasma-
tic bogat reprezentat, în ale cărui canalicule se vad polipeptidele aflate în
tranzit de la ribozomi la complexul Golgi. În haloul perinuclear, se observa
lipsa reticulului, si prezenţa unui complex Golgi, mitocondrii, centru celular,
elemente de citoschelet.
Rolul plasmocitelor este în răspunsul imun mediat umoral.Ele produc
anticorpi. Anticorpii sunt globuline specifice produse ca răspuns la
penetrarea organismului de către antigene. Fiecare anticorp este specific
unui antigen, dar poate avea reacţii încrucişate cu antigene nespecifice, care
au însă conformaţie moleculară similară.
-Imunoglobuline G, se întâlnesc atât în umori, sînge, limfă, lichid
interstiţial legate de diverse particule, având rol de opsonine.
-Imunoglobulinele M sunt secretate întotdeauna în primele faze ale
unui proces inflamator.Aceste imunoglobuline împreună cu
imunoglobulinele G pot fi receptori specifici pentru antigene pe suprafaţa
limfocitelor B.
-Imunoglobulinele A sunt secretate sub formă de monomeri , sau
dimeri, şi apoi sunt transferate la suprafaţa epiteliului de înveliş unde asigură
imunitatea de membrană a tuturor epiteliilor de înveliş.
-Imunoglobulinele D sunt receptori antigenici specifici pe suprafaţa
limfocitelor B.
-Imunoglobulinele E, sunt secretate la contactul organismului cu
antigenul, şi au receptori în membrana mastocitului şi a bazofilelor.
În răspunsul imun mediat umoral, primar, deci la primul contact al
limfocitelor cu antigenul, acestea se blastizează, adică se transformă în
limfoblaste sau imunoblaste pentru a sintetiza imunoglobuline. În cadrul
acestei transformări, limfocitul creşte în volum, atinge diametrul de
10μm.Nucleul creşte în volum devine palid se încarcă cu eucromatină şi are
2-4 nucleoli evidenţi. Citoplasma devine abundentă, bazofilă, la nivelul ei
dezvoltându-se organitele celulare în special cele de sinteză. După activare
limfocitele B se divid prin mitoze repetate şi dau naştere la clone celulare B.
Din acestea , unele imunoblaste se diferenţiază îm plasmocite, celule
secretoare de imunoglobuline. Alte imunoblaste se întorc la forma de
limfocit circulant, devenind celulă cu memorie. Aceasta reţine în memoria
ei( în acizii nucleici) primul contact cu antigenele.Stimularea limfocitelor B
determinată de prezenţa antigenelor este ajutată de o categorie de limfocite T
numite ajutătoare ( helper), ca şi de macrofage. Acestea din urmă captează
antigenul pe suprafaţa lor şi în fac mai imunogen. Macrofagele pot chiar
fagocita unele antigene, pe care după ce le prelucrează în citoplasmă în
scopul sporirii puterii lor antigenice( de activare a limfocitelor) le exocitează
şi le prezintă limfocitelor B.
În răspunsul imun secundar. Deci la un al doilea contact cu antigenul , nu
mai este nevoie de cooperarea Limfocite T helper, macrofage, limfocite B
pentru blastizarea limfocitelor B , deoarece există o populaţie de limfocite cu
memorie care recunosc antigenul şi se blastizează imediat , şi se tranformă în
imunoblaste mult mai rapid.. Clonele care iau naştere formează în mod
diferenţiat , pe de o parte plasmocite secretoate de imunoglobuline , şi pe de
altă parte, celule cu memorie care să asigure linia limfocitară memorizantă ,
gata de intervenţie pentru un nou răspuns imun. După stimulare
imunoblastele trec în căile limfatice , apoi în sânge , pe care-l părăsesc spre a
se localiza în apropierea focarului antigenic. De exemplu, imunoblastele
ganglionilor mezenterici migrează preferenţial în corionul mucoasei
intestinale, în timp ce imunoblastele splinei rămân în pulpa roşie sau
migrează în măduva osoasă după imunizarea secundară.

MACROFAGELE

Apar ca o populaţie de celule heterogene, cu aspect structural şi

funcţional particular fiecărei regiuni în parte. Ceea ce este comun este
capacitatea de fagocitoză şi originea lor din monocitele circulante.
Ansamblul de macrofage din organism formează sistemul fagocitar
mononuclear sau sitemul reticulohistiocitar.
Sitemului fagocitar mononuclear i se descriu 3 compartimente:
1. Compartimentul medular
2. Compartimentul sanguin
3. Compartimentul tisular.
Între aceste trei compartimente există un echilibru dinamic..
Compartimentul medular include toate celulele implicate în diferen
ţierea monocitelor sanguine. Ele alcătuiesc seria monocitară-linia
monocitopoetică. La nivelul măduvei există: celula stem pluripotentă care
se difernţiază pe linie monocitară. Prima celulă pe care o putem sesiza este
monoblastul, apoi promonocitul, iar apoi monocitul care va trece în
compartimentul tisular.
 Monoblastul are raportul nucleoplasmatic supraunitar, nucleul
veziculos , bogat în eucromatină, cu nucleoli evidenţi(3-4). Citoplasma
redusă, cantitativ, slab bazofilă, organite celulare reduse. Suferă două, trei
diviziuni mitotice conse-
cutive şi dă naştere promonocitului.
Promonocitul , este o celulă la care se găsesc în citoplasma slab
bazofilă, granule primare, azurofile, mieloperoxidazo specifice. Nucleul va
prezenta o identaţie, heterocro-
matina se ordonează, nucleolii dispar. Promonocitul se divide mitotic
consecutiv de 2 ori şi trece în monocit.
Monocitul este ovalar, are un diametru de 20μm, citoplasma abun-
denta bazofilă, cu granulaţii azurofi-
le dispuse în identaţia nucleară.La nivelul nucleului heterocromatina se
dispune alternativ cu eucromatina dând aspect de " tablă de sah " , Nucleolii
nu mai sunt vizibili. Monocitele circulante prec prin diapedeză prin venulele
postcapilare , ajung în ţesutul conjunctiv lax şi reticulat unde se transformă
în macrofag.La nivelul ţesutului conjunctiv macrofagele sunt surprinse sub
două aspecte reversibile:
-Macrofagul fix-histiocitul-celulă de talie mică 10-15μm, cu nucleu
mic heterocromatic, mic, central, cu citoplasmă puţină acidofilă.
-Macrofagul mobil-histiomacrofagul-au talie mai mare 3oμm, au
citoplasmă mai abundentă, acidofilă, fin granulată la microscopul optic,
nucleul este excentric, palid colorat cu nucleol vizibil.
La microscopul elctronic, se remarcă , nucleul excentric, bogat în
eucromatină cu nucleol evident, citoplasma prezintă organite comune, reticul
endoplasmatic, mitocondrii, complex Golgi elemente de citosche-
let mai bine reprezentate în pseudopodele emise de membrana celulară.
Compartimentul lizozomal este foarte bine reprezentat, se observă atât
lizozomi secundari, corpi reziduali, fagozomi sau pinozomi. Aceştia din
urmă fiind responsabili de aspectul granular sau vacuolat al citoplasmei la
microscopul optic.
Se caracterizează prin mai multe proprietăţi:
1.Este o celulă mobilă care emite prelungiri numite pseudopode, sunt atrase
prin chemotactism pozitiv, şi se deplasează amoeboidal.
2.Sunt dotate cu o intensă activitate de fagocitoză.
Fagocitoza , proprietate fundamentală a macrofagelor, este declanşată de
impactul suprafeţei celulare cu un antigen de natură diferită. Fagocitoza
poate fi specifică şi nespecifică. Pentru realizarea fagocitozei specifice este
important faptul că macrofagele recunosc particulele, pe care urmează să le
înglobeze, proces denumit recunoaştere fagocitară.. Prin recunoaştere
fagocitară , macrofagul diferenţiază microorganismele sau resturile tisulare,
de materialele endogene normale. Recunoaştera fagocitară se realizează la
două niveluri: la nivel tisular, cu ajutorul opsoninelor, şi la nivel celular ,
prin receptori de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot neimunospecifice ca fibronectina şi imunospecifice ca
anticorpii de tipul IgG, IgM , precum şi cea de a treia fracţiune a
complementului.Ele învelesc(opsonizează) antigenul , care apoi urmează să
fie recunoscut de receptori din membrana macrofagului.
Fagocitoza specifică neimunologică sau neimunospecifi-
ca este mediată de receptori pentru fibronectină.Opsonizarea se realizează cu
fibronectină, care apoi va fi recunoscută de receptori de pe suprafaţa
macrofagelor.În ţesutul conjunctiv fibronectina mediază fagocitarea de
colagen denaturat, fibrină, fibrinogen, trombocite.
Fagocitoza specifică imunologică sau imunospecifică, este mediată de
receptori pentru IgG, IgM şi fracţiunea C3 a complementului. Opsonizarea se
face cu aceste molecule care apoi vor fi recunoscute de receptorii de la
suprafaţa macrofagelor. Receptorii interacţionează cu o anumită porţiune din
IgG, şi anume cu fragmentul Fc , de aici derivă denumirea de receptor Fc
pentru categoria de receptori care ataşează complexele antigen- anticorp.
Fagocitoza mediată de receptori apare numai la macrofagele tisulare
denumire " de profesie". Ea trebuie deosebită de fagocitoza nespecifică sau
nemediată de receptori, în care unele materiale inerte sau chiar bacterii pot fi
înglobate în absenţa factorilor de recunoaştere. În aceste cazuri apar
interacţiuni nespecifice electrostatice sau hidrofobe , între aceste particule şi
suprafaţa externă a macrofagelor. Un astfel de exemplu în reprezintă
macrofagele alveolare (celule prăfoase) care înglobează din aerul inspirat
unele particule inerte: cărbunele ,siliciul,azbestul, etc.
Fagocitoza se realizează în mai multe etape: A. ataşarea particulei
antigenice de membrana macrofagului. B. internalizarea particulei cu
ajutorul pseudopodelor emise de membrana macrofagului şi formarea unui
fagozom sau pinozom în funcţie de consistenţa antigenului, care se
deplasează în citoplasmă cu ajutorul microfilamentelor. Fagozomul
fuzionează apoi cu lizozomii primari formând lizozomi secundari de tipul
fagolizozomilor.La nivelul acestora particulele sunt degradate cu ajutorul
hidrolazelor acide lizozomale. Ceea ce nu poate fi digerat, rămâne depozitat
în lizozomii secundari , care capătă denumirea de corpi denşi şi care sunt
exocitaţi .. Prin limfokinele secretate de către limfocitul T , activitatea
macrofagelor este crescută. Macrofagele sub acţiunea limfokinelor , activate
sunt capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără
recunoaştere imunologică .
Macrofagele sunt dotate cu o puternică activitate secretorie. Secretă:
-proteaze implicate în degradarea macromoleculelor matriciale:
urokinaze activatoare de plasminogen,catepsine, glucuronidaze, elastaze
colagenaze, .
-molecule solubile cu rol de a modula activitatea altor celule-
citochine, ex interleuchina 1, care va induce stimularea limfocitelorTH şi mai
departe a celulelor Tcitotox, a limfocitelor B, a limfocitelor NK .
-interferonii α ,β ,γ.Interferonul γ are acţiune antitumorală şi
antivirală
-factori de creştere a fibroblastelor, stimulând formarea fibroblastelor
şi inducând fibroza
SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR
-Macrofagele libere diseminate în ţesutul conjunctiv lax (histiocitele şi
histiomacrofagele)
-Macrofagele seroaselor peritoneale şi pleurale
-Macrofagele alveolare-celulele prăfoase din alveolele pulmonare
-Macrofagele din organele limfo şi hematoformatoare
-Macrofagele din SNC-microglia
-Macrofagele fixe din ficat- celulele Kupffer
-Macrofagele din piele -celulele Langherhans.
-Macrofagele din ţesutul osos –osteoclastele

MELANOCITELE
Sunt celule cu origine nervoasa , la nivelul crestelor neuralle de unde
migreaza in straturle profunde ale epidermului, in partea superficiala a
dermului, in sroma conjunctiva a irisului, la nivelul coroidei si in invelisurile
epiteliale ale firului de par. Sunt responsabile pentru culoarea pielii , a
parului si a irisului. Pigmentul produs de ele poate fi eumelanina, pigment
negru, brun si pheomelanina , pigment de culoare rosie.Aceste cellule au
corpul rotund din care pornesc numeroase extensii dendritice care vin in
contact cu keratinocitele. Ultrastructural , un melanocit este o celula cu
numeroase mitocondrii mici , cisterne scurte de reticul endoplasmatic
rugos(RER) si un aparat Golgi foarte bine dezvoltat.Pigmnetul melanic este
sintetizat in melanocite pornind de la tirozina. Asupra ei actioneaza
tirozinaza pe care o transforma in 3,4 dihidroxifenilalanina(DOPA).
Tirozina si tirozinaza sunt proteine sintetizate in RER si se acumuleaza in
veziculele complexului Golgi.DOPA este apoi transformat si polimerizat la
melanina.Acest pigment este apoi legat la o proteina structurala matriciala la
nivelul veziculelor.Melanina se acumuleaza in aceste vezicule pina cind ele
formeaza granule mature numite melanozomi, care sunt structuri eliptice de
cca 1 micron lungime.Melanozomii primary, secundari si tertiary sunt
prezenti in melanocite , ei sunt de densitate diferita in functie de continutul
in melanina, iar melanozomii cuaternari sunt prezenti in keratinocite unde
ajung printr-un process de secretie citocrina.Keratinocitele actioneaza ca un
deposit de melanina si contin mai mult pigment decit celula care l-a
produs.Un melanocit impreuna cu keratinocitele in care se depoziteaza
pigmentul (1 melanocit la 5-6 keratinocite) formeaza o unitate epidermal-
melanina.Razele UV. Stimuleaza keratinocitele sa sintetizeze niste factori
paracrini, care stimuleaza activiatea melanocitelor.Bronzarea care apare
dupa expunerea la razele UV (lungimea de unda 290-320 nm) este rezultatul
a doua procese.Mai intai are loc o inegrire a melaninei preexistente si apoi
are loc o stimulare a activitatii melanocitelor de a produce o cantitate
suplimetara de pigment melanic.
IMPLICATII MEDICALE
Melanomul malign este o invazie tumorala a melanocitelor diviziunea rapida
, transformarea maligna a melanocitelor penetreaza lamina bazala si patrund
in derm unde invadeaza vasele limfatice si sanguine .
Lipsa de cortizol duce la hiperproductia de ACTH ce duce la
hiperpigmentarea pielii.Un exemplu este maladia Addison cauzata de
disfunctia corticosuprarenalei.
Albinismul , este o boala genetica si consta in incapacitatea melanocitelor de
secreta melanina data de absenta activitatii tirozinkinazei sau incapacitatii celulei
de a procura tirozina.
Degenerarea si disparitia intregului melanocit cauzeaza aparitia unei alte maladii numita
vitiligo

LEUCOCITELE

Tesutul conjunctiv contine in mod normal leucocite ce migreaza din vasele

de singe prin diapedeza . Procesul de diapedeza este foarte crescut in timpul
inflamatiei si reprezinta un proces de aparare impotriva substantelor
straine( bacterii sau substante chimice iritante) . Semnele clasice ale
inflamatiei au fost pentru prima data descrise la inceputul secolului de catre
Celsus( rubor, tumor, calor ,dolor). Inflamatia incepe prin eliberarea de
mediatori chimici ai inflamatiei, substante de origine diferita, in cele mai
multe cazuri eliberate de catre celulele locale si celulele sanguine, ce induc
evenimentele caracteristice inflamatiei;cresterea fluxului snaguin si a
permeabilitatii vasculare , chemotaxie si fagocitoza.Cresterea permeabilitatii
vasculare este cauzata de substante vasoactive ex: histamina ce se elibereaza
din mastocite si bazofile.Cresterea fluxului sanguin si permeabiliatii
vasuclare sunt responsabile de edemul local , roseata si caldura tesutului
afectat. Durerea este datorata actiunii chimice a mediatorilor supra
terminatiilor nervoase.Leucocitele ajunse in tesutul conjunctiv nu se mai
intorc in torentul sanguin cu exceptia limfocitelor . Limfocitele circula intre
diferite compartimente:singe,limfa,organe limfoide si fluid interstitial sau
tesut conjunctiv

VARIETĂŢI DE ŢESUT CONJUNCTIV

Clasificarea morfofuncţională a ţesuturilor

1.Ţesuturi conjunctive propriu-zise
1.Ţesuturi conjunctive laxe-----propriu-zise
--speciale
2.Ţesuturi conjunctive dense (fibroase)- semiorientate
-orientate
2.Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale
1.Ţesutul conjunctiv reticulat- --ţesut mieloid
- -ţesut limfoid
2.Tesutul conjunctiv elastic
3.Ţesut conjunctiv adipos
4.Ţesut mucoid
5.Sângele
6.Ţeusuturi conjunctive sche-
tale
a.Ţesutul cartilaginos ---cartilaj hialin
cartilaj elastic
-fibrocartilajul
b.Ţesutul osos
-lamelar haversian
-lamelar trabecular
c. Articulaţiile

Ţesutul conjunctiv lax

 Este cea mai răspândită variatate de ţesut conjunctiv. Intră în
alcătuirea mucoasei organelor cavitare, însoţind epiteliul de înveliş al
mucoasei respective. Formează axul conjunctivo-vascular al seroaselor, fiind
tapetat de jur împrejur de celule mezoteliale. Formează deasemenea stroma
conjunctivă a organelor parenchimatoase, care face legătura între diferitele
componente parenchimatoase ale organelor. Intră în alcătuirea pereţilor
vasculari( adventicea vasculară), precum şi în partea superficială a dermului
pielii denumită derm papilar.
Ţesutul conjunctiv lax este alcătuit în proporţii relativ egale din celule
conjunctive, fibre şi substanţă fundamentală.
Celulele conjuntive sunt reprezentate atât de celule fixe cât şi de
celule libere.Celulele fixe sunt reprezentate de fibrocite, fibroblaste, chiar şi
miofibroblaste. Celule libere sunt reprezentate de mastocite, macrofage,
plasmocite, precum şi alte tipuri de celule reactive imune, şi anume limfocite
T,celule de tip citotoxic, limfocite NK. Celulele fixe sunt implicate în
producerea şi distrugerea matricei conjunctive, iar celule mobile sunt
implicate în reacţiile imune locale.Ţesutul conjunctiv lax este implicat şi în
procesele de regenerare tisulară locală.
Fibrele conjunctive sunt de colagen, de reticulină şi elastice. Fibrele
de colagen dispuse în panglici se asociază cu fibrele elastice, şi în ansamblu
se dispun sub formă de reţele care se întretaie sub diferite unghiuri deschise.
Fibrele de reticulină concură şi ele la formarea reţelei, dar în general ele nu
se văd pe preparatele colorate în hemalaun eozină, datorită conţinutu-
lui mare în resturi oligozaharidice ataşate colagenului tip III din care sunt
formate.Substanţa fundamenta-
la conţine glicoproteine de adezivi-
tate de tipul fibronectinei, lamininei, entactinei, şi tenasceinei, deaseme-
nea şi glicozaminoglicani(GAG) şi proteoglicani.
Ţesutul conjunctiv lax este foarte bine vascularizat, sunt în general
prezente atât vase de calibru mare cât şi vase de calibru mic: arteriole,
capilare şi venule postcapilare. Este şi foarte bine inervat, conţine fibre
nervoase vasomotorii şi fibre nervoase senzitive ce se termină sub formă de
terminaţii libere sau incapsulate, alcătuind extero-proprio- şi visceroceptorii.
Unii histologi vorbesc de varietăţi de ţesut conjunctiv lax. Şi anume ar
fi vorba de : -ţesut conjunctiv lax lamelar care intră în alcătuirea fasciilor
superficiale şi profunde ale muschilor. Este format în principal din fibre de
colagen şi elastic care se dispun sub formă de lamele suprapuse.
-ţesut conjuctiv areolar( fenestrat), formează epiploonul; fibrele de
colagen organizează areole sau cavităţi cu diametru şi contur variabil.
 -ţesut conjunctiv spinocelular, prezent în corticala ovarului în jurul
foliculilor ovarieni, şi în structura endometrului în jurul glandelor uterine.
Este alcătuit predominant din fibroblaste cu caractere embrionare, cu un
evident potenţial de diferenţiere în alte celule. Au o capacitate deosebită , ca
sub acţiunea hormonilor ovarieni să se transforme în celule secretoare de
hormoni androgeni, sau se pot transforma în celule predeciduale(deciduale),
intrând mai departe în structura plăcii bazale din placentă.Există deasemenea
o canti-
tate redusă de substanţă fundamentală, şi un număr mic de fibre conjunctive
reprezentate de fibrele de reticulină.

TESUTURI CONJUNCTIVE DENSE(FIBROASE)

La nivelul lor predomină componenta fibrilară în detrimentul celulelor

şi a substanţei fundamentale. Foarte bine reprezentate sunt fibrele de
colagen.
a.Tesuturi semiorientate(semimodelate)
Intră în alcătuirea capsulei organelor parenchimatoase, durei mater,
scleroticii şi corneii. Formează deasemenea partea profundă a dermului
pielii- dermul reticular,submucoasa organelor cavitare.
Este alcătuit predominant din fibre de colagen ce se organizează în
mănunchiuri, fascicule. În cadrul fasciculelor, fibrele sunt aşezate paralel şi
au un traseu ondulat. Fasciculele de colagen şi fibrele elastice se dispun sub
forma unei "pâsle". Între fibrele de colagen se găsec celulele conjunctive,
reprezen-
tate de celule fixe (fibroblaste şi fibrocite) şi celule mobile ( mastoci-
te, macrofage, plasmocite, celule NK, limfocite T ,PMN). Substanţa
fundamentală , puţină cantitativ, conţine toate tipurile de molecule
caracteristice unui ţesut conjunctiv. Ţesutul conjunctiv dens semiorientat
este bine vascularizat şi inervat, fibrele nervoase fiind reprezentate de
terminaţii nervoase vasomotorii, ca şi de fibre senzitive libere sau
incapsulate cu rol de extero-proprio-şi visceroceptori.
Acest ţesut conferă protecţie mecanică, de suport, are grad mare de
flexibilitate şi extensibilitate (capsulele).
b. Ţesuturi conjunctive dense orientate. Sunt reprezentate de aponevroză
şi tendon
Aponevroza. Este o formaţiune inextensibilă care asigură inserţia muşchilor
laţi pe os.Este formată din una sau mai multe lamele conjunctive în funcţie
de tipul de aponevroză. Aponevroza poate fi: simplă(1-2 lamele
conjunctive) şi compusă( 3-5 lamele conjunctive)
O lamelă conjunctivă este formată din fibre de colagen groase dispuse
paralel între ele, dar care se dispun perpendicular pe fibrele de colagen din
lamela supra şi subiacentă. Între fibrele de colagen apare o cantitate redusă
de substanţă fundamentală şi fibroblaste care înbracă forme foarte diferite în
raport cu spaţiul ocupat. Planurile conjuncti-
ve se întretaie sub diferite unghiuri, cel mai adesea în unghi drept.
Aponevroza este avasculară, se hrăneşte prin difuziune, în schimb are
numeroase terminaţii senzitive.

Tendonul

Este o formaţiune inextensibilă, care asigură fixarea muşchilor lungi

pe schelet. Tendonul este format din:
-tendoane primare şi
-tendoane secundare
Un tendon primar este alcătuit dintr-un ansamblu de fibre de colagen
care creează între ele spaţii înguste,în care se găsesc celulele conjunctive,
substanţă fundamentală. Fibrele de colagen sunt paralele între ele , sunt
groase şi formează fascicule de grosimi diferite. Între fascicule celule
conjunctive reprezentate de fibroblas-
te , care au fost denumite şi tenocite se aşează într-un mod caracteristic, de
monom bigeminat( celulele formează siraguri care la rândul lor se dispun
paralel cu fibrele de colagen. Sunt două câte două, deoarece în urma
diviziunii, datorită spaţiilor mici nu se pot despărţi).În secţiune longitu-
dinala ele apar extrem de aplatizate, făcînd corp comun cu fibrele de
colagen. În secţiune transversală celule apar de formă triunghiulară,
deoarece din corpul lor pornesc nişte prelungiri, ca nişte aripioare, formând
un unghi ce cuprinde fibra de colagen adiacentă,de aceea aceste celule au
fost denumite şi "celule aliforme".Tendoanele primare au forme şi mărimi
diferite, de regulă tendoanele mai mici se aşează spre partea centrală a
tendonului compus, iar cele mai mari spre periferie. Un tendon primar este
învelit la periferie de o atmosferă de ţesut conjunctiv lax foarte slab
reprezentat denumit endotenon (endotendineum).
Tendonul secundar este un ansamblu de tendoane primare. Are
diametru mai mare şi este acoperit de un ţesut conjunctiv lax
binereprezentat, bogat vascularizat şi inervat(corpusculi Pacini) , denumit
peritenon (peritendineum ).
 Un tendon compus(terţiar) este format dintr-un număr variabil de
tendoane secundare. Acesta este acoperit la suprafaţă de un ţesut conjunctiv
dens semiordonat cu rol de capsulă, ce este aderent de peritenon şi care se
numeşte epitenon (epitendineum), care separă tendonul de restul
structurilor adiacente şi este dublat de o teacă-un strat de celule mezoteliale.
Între celulele mezoteliale şi epitenon există un spaţiu redus , ocupat de ţesut
conjunctiv lax. Celulele mezoteliale împreună cu ţesutul conjunctiv lax
formează teaca sinovială.Bursa sinovială provine din dedublarea tecii
mezoteliale. Aici se delimitează un spaţiu ocupat de o cantitate redusă de
lichid sinovial bogat în apă proteine, ioni şi GAG.
Tendonul este un ţesut avascular, care se hrăneşte prin difuziune pe
seama vaselor din peritenon. Regenerarea tendonului se face deasemenea pe
seama peritenonului
Joncţiunea osteotendinoasă. Tendo-
nul se inseră la nivelul diafizei oaselor lungi prin intermediul fibrelor de
colagen care străbat periostul diafizei şi pătrund în corticala diafizei. Aceste
fibre se numesc fibrele Sharpey, modul de inserţie al tendonului la nivelul
diafizei.Inserţia pe epifize (apofize) se face prin ţesut conjunctiv de
alunecare denumit ţesut conjunctiv fibros hialin care este un ţesut conjunctiv
intermediar între ţesutul conjunctiv dens ordonat şi ţesutul cartilaginos
hialin. Acest ţesut este alcătuit din fibre de colagen grupate în fascicule. Între
fascicule există substanţă fundamentală calcificată şi celule cartilaginoase,
mari,globuloase cu nucleu excentric.Aspectul diferit de inserţie al tendonului
pe diafiză, sau epifiză e legat de modul diferit de formare a diafizei şi
epifizei. Joncţiunea osteotendionoasă este o zonă activă de creştere a
tendonului şi osului.
Joncţiunea miotendinoasă
La acest nivel epitenonul se continuă cu epimisiumul,peritenonul se
continuă cu perimisiumul şi endotenonul cu endomisiumul. Fibra musculară
striată la acest nivel se termină sub forma unor prelungiri digitiforme.Pe
versantul intern al membranei plasmatice se inseră miofilamentele subţiri ale
ultimului sarcomer. Versantul extern este dublat de lamină bazală ,care
împreună cu membrana plasmatică formează sarcolema.Fibrele de colagen
ce provin de la tendon se inseră şi pătrund în identaţiile sarcolemei şi se
leagă aderent la lamina bazală prin intermediul fibronectinei şi lamininei
prezente în cantitate mare la nivelul joncţiunii. La acest nivel apar şi fibre de
reticulină care încercuiesc prelungi-
rile digitiforme ale fibrei musculare, dispunându-se ca nişte inele în jurul
joncţiunii. Este o zonă de maximă funcţionalitate.
 ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI CU FUNC-
TII SPECIALE

Tesutul conjunctiv mucoid. Este prezent în cordonul ombilical şi se

numeşte gelatina lui Wharton. Este alcătuit, predominant din substanţă
fundamentală bogată în acid hialuronic, având o consistentă de gel poros
puternic hidratat. Are puţine celule cu caractere embrionare, fibroblaste şi
celule mezenchimale şi puţine fibre de colagen .
Ţesutul elastic Se găseşte în structura ligamentelor elastice,
ligamente reduse la om, prezente la animale în regiunea cervicală.
( ligamentele galbene), în ligamentele fibroase ce solidarizează articulaţiile
şi în ligamentul suspensor al penisului. În structura acestui ţesut se găsesc
predominant fibre elastice, puţină substanţă fundamentală, şi celule de tip
fibroblaste.
Ţesutul reticulat Se găseşte în structura măduvei roşii hematogene
formând ţesutul mieloid ca şi în structura organelor limfoide formând ţesutul
limfoid. Ţesutul are în structura lui un dublu reticul, format din celule
conjunctive (citoreticul) dublat de o reţea formată din fibre de
reticulină(fibroreticul). Celulele con-
junctive ce participă la formarea reţelei sunt de mai multe tipuri:
-celule reticulare fibroblastoide
-celule reticulare histioide
-celule reticulare interdigitate
-celule reticulare dendritice foliculare
Celulele reticulare fibroblasto-
ide sunt fibroblastele din ţesutul conjunctiv propriu-zis. Se deosebesc prin
faptul , că au prelungiri desprinse uniform de pe suprafaţa celulară,
prelungiri care se dispun în toate direcţiile şi stabilesc contacte joncţionale
de tip Gap între celule. Citoplasma celulară este redusă cantitativ, slab
bazofilă, nucleul este veziculos, adesea nucleolat, eucromatic. Aceste celule
au aceeaşi origine ca şi fibroblastele, se diferenţiază local din celula
embrionară mezenchimală. Au rol în producerea matricei care are în
principal fibre de reticulina.
Celule reticulare de tip histioid sunt macrofagele tesutului reticulat. Sunt
localizate de-alungul formaţiunilor vasculare care traversează paren-
chimul organelor limfoide. Fac parte din sistemul fagocitar mononuclear.
Celulele reticulare interdigita-
te au originea în celulele stem pluripotente şi sunt localizate doar în ariile
timodependente ale organelor limfoide periferice sau arii ocupate
preferenţial de limfocitele T.
Celulele reticulare dendritice foliculare se găsesc în ariile
timoindependente ale organelor limfoide secundare, zonele ocupate
predominant de limfocitele B şi în număr redus de limfocitele TH.
Ultimele două tipuri de celule reticulare sunt greu de evidenţiat la
microscopul optic, ele se pun în evidenţă prin teste de imunofluorescentă şi
la microscopul electronic.Celulele interdigitate au un nucleu mare
eucromatic, identat cu formă neregulată, citoplasma abundentă, clară la
microscopul optic, iar la cel electronic , prezintă organite celulare reduse şi
numeroase granule de secreţie. Celulele dendritice foliculare trimit
prelungiri mai mari decât celulele interdigitate, ocupă centrul foliculilor
limfatici. La microscopul electronic , în citoplasmă se evidenţiază granule de
secretie. Stabilesc joncţiuni de tip desmozom cu prelungirile invecinate.
Membrana plasmatică are o activitate enzimatică ATP-azică.
Din punct de vedere funcţional ultimele două categorii de celule
reticulare sunt celule prezentatoare de antigen. Ele recunosc antigenul prin
receptori Fc, pe care îl înglobează sub formă de endozom prin endocitoză.
Antigenul scapă din endozom şi la nivelul citoplasmei se leagă de nişte
molecule de clasa a II a . Complexul antigen-clasa II a este exocitat pe
suprafaţa celulelor şi este recepţionat de limfocitele T H care stimulează
limfocitele B sau celulele Tcitotoxice.Sunt considerate celule imune accesorii,
fiind implicate în calea aferentă a răspunsului imun mediat umoral.

ŢESUTUL ADIPOS
Ţesutul adipos sau gras este alcătuit predominant din celule
grase(adipocite sau lipocite), celule care se organizează în lobuli sau paniculi
adipoşi, separaţi între ei de septuri de ţesut conjunctiv lax. La nivelul
septurilor apar formaţiuni vasculare şi fibre nervoase. Alături de celule în
ţesutul adipos există puţină substanţă fundamentală şi puţine fibre de
reticulină.
Originea celulei adipoase o reprezintă celula embrionară
mezenchimală derivată din mezodermul embrionar, cu numeroase prelungiri
şi care din săptămâna a 5a de viaţă intrauterină se transformă în adipoblast
care are un nucleu central veziculos, prelungiri puţine şi numeroase picături
lipidice în citoplasmă, reticul endoplasmatic rugos, mitocondrii, şi foarte
bine reprezentată activitatea enzimatică -α naftilacetatesteraza. Adipoblastul
se transformă în preadipocit care va matura apoi la adipocit alb, brun
,adipocit hepatic( celula lui ITO) care se va localiza în spaţiile dintre
hepatocite şi sinusurile intralobulare. Celula lui ITO are rol în sinteza şi
stocarea vitaminei A. De menţionat că adipocitele brune nu vor da naştere
adipocitelor albe, prin involuţie.
Numărul celulelor adipoase creşte la nou născut ,până la 2 ani de
viată, cind procesul de creştere şi diferenţiere este controlat de hormonii de
creştere:STH, hormonii tiroidieni, insulina, citochine, factori de creştere de
tip insulinic. O altă creştere a numărului de adipocite se constată la
pubertate, proces controlat de hormonii sexuali, estrogenii şi androgenii.
Cantitatea de ţesut adipos ca şi distribuţia grăsimilor este diferită la sexul
masculin faţă de sexul feminin. Se vorbeşte chiar de un adipocit ginoid(sexul
feminin) şi un adipocit android(sexul masculin).La sexul masculin ţesutul
adipos reprezintă până la pubertate cca 15% din greutatea corpului, iar la
pubertate 25%. La sexul feminin ,până la pubertate, ţesutul adipos reprezintă
25%, iar la pubertate 40%. Celulele adipoase prin rolul pe care îl au participă
la conversia androgenilor în estrogeni la sexul feminin. Femeile cu un ţesut
adipos mai bine reprezentat, au un exces de estrogeni, (hiperfoliculinie), şi
au o predispozitie către neoplasmul mamar, sau endometrial.O creştere
exagerată a numărului de adipocite este prezentă în obezitatea
hiperplastică.Dar există şi o obezitate hipertrofică, în care creşterea în
greutate se face prin hipertrofierea celulelor adipoase. Obezitatea
hiperplastică are cauză genetică, iar cea hipertrofică este indusă de aport
caloric exagerat.
În caz de inaniţie ( post prelungit), adipocitele pot suferi o
transformare seroasă reversibilă. Celulele adipoase îşi pierd incluziunile
lipidice, capătă prelungiri asemănându-se cu fibroblastele.

Ţesutul adipos alb(unilocular)

Ţesut foarte bine reprezentat la adult, la nivelul hipodermului, în jurul
organelor, la nivelul mezenterului. Este alcătuit din adipocite albe,
organizate în paniculi adipoşi separaţi de septuri conjunctive, care aduc cu
ele în ţesut vase de sânge, şi terminaţii colinergice şi adrenergice. Vasculari-
zatia este foarte bogată, se apreciază un capilar pentru fiecare
adipocit.Adipocitele albe au dimen-
siuni între 5o-12o microni, formă rotundă(izolat) sau poligonală (în ţesut
prin compresiune reciprocă), nucleul turtit eucromatic dispus periferic,
înconjurat de puţină citoplasmă dispusă şi ea periferic. Toată celula este
ocupată de o picătură lipidică (adipocit unilocular) unică care se dizolvă pe
parcursul etapei de clarificare a preparatului microscopic permanent în
hidrocarburile benzenice, astfel încât celula apare ca lipsită de conţinut-
imagine de "inel cu pecete".
Picătura lipidică se poate evidenţia prin coloraţii pentru lipide neutre
nespecifice , în roşu portocaliucu Sudan III, sau în roşu aprins cu Sudan
Scharlach.
La microscopul electronic, în celulă se remarcă numeroase organite
implicate în sinteza de lipide:mitocondrii cu criste tubulare, REN,
;incluziunea lipidică unica nu este delimitată de endomembrană , este mare
şi poate fi înconjurată de alte mici incluziuni periferice. Celula adipoasă
prezintă deasemenea un citoschelet cortical foarte bine reprezentat.
Membrana plasmatică a adipocitului unilocular este dublată de o lamină
bazală înconjurată la rândul ei de o reţea abundentă de fibre de reticulină.
Această lamină bazală este comună pentru mai multe lipocite. În strânsă
legătură cu membrana bazală se găsesc capilare sanguine pentru fiecare
adipocit. Terminaţiile nervoase atât colinergice cât şi adrenergice se opresc
la nivelul laminei bazale, mediatorul ajungând la adipocit prin difuziune, iar
efectul se va exercita prin intermediul receptorilor membranari şi nucleari.
Celula adipoasă este implicată în special în metabolismul lipidic.
Celula adipoasă prin micropinocitoză înglobează acizi graşi proveniţi din
sângele capilar, acizi care legati de albumine difuzează prin endoteliul
capilar, membrana bazală a capilarului, membrana bazala a adipocitului şi
prin endocitoză sunt înglobaţi în adipocit. La nivelul respectiv, acizii graşi se
separă de albumine, după care 3 molecule de acizi graşi se condensează cu o
moleculă de glicerolformând triacilglicerolul(TG) care este inglobat în
incluziune.
Acizii graşi provin din 2 surse majore: exogenă (alimentaţie)şi
endogenă ( proveniţi din ficat).
Acizii graşi din sursă exogenă se absorb în intestin, sub formă de
chilomicroni care se formează la nivelul enterocitului. Chilomicronii sunt
molecule mari de 3 microni diametru cu o zonă centrală formată din TG şi
colesterol esterificat şi o zonă periferică formată din apoproteine, FL,
colesterol liber. Pătrund în vilozitate la nivelul chiliferului central, ajungând
în circulaţia limfatică ,apoi în circulaţia sanguină , iar la nivelul capilarelor
chilomicronii sunt scindaţi de o lipoproteinlipază secretată de celula
endotelială. Acizii graşi eliberati , rămân legaţi de albumine şi în acest mod
ajung prin difuziune în celula hepatică
. Dacă sursa de acizi graşi este ficatul, atunci acizii graşi sunt descărcaţi
de ficat sub formă de lipoproteine cu densitate mică ,care sunt scindate de
lipoproteinlipază cu eliberarea acizilor graşi legaţi de albumine.
 Celula adipoasă poate să-şi sintetizeze de novo acizi graşi utilizând
glucoza, funcţia lipogene-
tica depinzând de insulină, insulină care creşte permeabilitatea celulei
adipoase pentru glucoză şi stimulea-
za lipoproteinlipaza.
Lipidele sub formă de incluziuni sunt depozitate pentru un timp
variabil, de la câteva ore până la 3o zile, după care sunt mobilizate prin
acţiunea hormonilor lipolitici. Scindarea TG cu eliberarea de acizi graşi
reprezintă funcţia lipolitică dependentă de o lipază hormonosen-
sibila la neurotransmiţători.
Ţesutul adipos brun(multilocular)
Este prezent la făt şi nou născut în primele două luni de
viaţă.Reprezintă 2-5% din greutatea corporeală. Este dispus subcutanat în
regiunea cervicală, inghinală, retrosimfizar şi la nivelul mediasti-
nului .
Ţesutul adipos brun are macroscopic acestă culoare , acesta fiind
motivul denumirii lui. Această culoare particulară este datorată în primul
rând unui pigment lipocrom existent în citoplasma celulelor adipoase, unei
vascularizaţii mai bogate decât în cazul ţesutului adipos alb(cca 2-3 capilare
per adipocit)şi citocromului c prezent pe cristele unor mitocondrii mult mai
numeroase decât în cealaltă varietate de ţesut adipos.
Tesutul adipos brun este alcătuit din adipocite brune, care formează
paniculi adipoşi separaţi prin septuri conjunctive, care conţin vase de sânge
şi terminaţii nervoase adrenergice. Dispoziţia celulelor are un aspect
epitelioid. Înafară de celule , ţesutul mai conţine substanţă fundamentală
puţină şi fibre de reticulină.
Adipocitul brun este o celulă de talie medie , 30 microni, poligonală,
cu nucleul dispus central şi cu o citoplasmă care la microscopul optic apare
intens vacuolată, spongioasă, motiv pentru care acestor celule li se spune şi
spongiocite.Acest aspect este datorat, incluziunilor lipidice multiple, care s-
au dizolvat pe parcursul etapelor de obtinere al preparatului microscopic
permanent inclus la parafină.
La microscopul electronic adipocitul prezintă în citoplasmă mitocondrii cu
criste tubulare şi septate, REN şi numeroase picături lipidice nedelimi-
tate de endomembrane. Membrana celulară este dublată de o lamină bazală
proprie fiecărui adipocit, care la rândul ei este dublată de o reţea
fibroreticulară. Terminatiile nervoase adrenergice vin în contact direct cu
membrana adipocitului, străpungând lamina bazală.
Funcţia acestui ţesut este predominant termogenetică. Când
temperatura organismului scade, din terminaţia adrenergică se descarcă
norepinefrina, care se leagă imediat de receptorul ei β adrenergic stimulând
apoi adenilatciclaza. Aceasta va duce la formarea AMPc, care la rândul lui
stimulează proteinkinazele cu activarea lipazei. Lipaza va determina ca
acizii graşi desfăcuţi din forma de depozit , să fie arşi în ciclul Krebs.
În acelaşi timp la nivelul ribozomilor este blocată sinteza de ATP
sintetază, iar la nivel mitocondrial este decuplată oxidarea de fosforilare. În
acest fel nu se mai formează ATP, şi întreaga energie este disipată sub formă
de căldură.
IMPLICATII MEDICALE

Celulele adipoase secreta leptine ,citochine precum si alti factori cu

activitate autocrina si paracrina, ce includ citochine proinflamatorii. Nu este
clar daca aceste substante sunt produse de adipocite sau de catre alte celule
ale tesutului conjunctiv macrofage si fibroblaste. Obezitatea se
caracterizeaza printr-o stare de inflamatie cronica usoara. Citochinele si alti
factori eliberati de catre grasimea viscerala ar avea legatura cu fenomenele
inflamatorii asociate cu obezitatea si bolile cardiace.Tesutul adipos
unilocular poate genera tumori benigne numite lipoame.Tumorile maligne
liposarcoamele sunt destul de rare la om.