1.

Paşii inserării implantului: anestezie

incizie
marcare
forarea primară a neoalveolei
verificarea paralelismului
prelucrarea neoalveolei primare
alezarea
teşirea cilindrică
tarodarea
montarea implantului

2. Proprietăţi biomateriale.
- Lipsa nocivităţii locale şi generale
- Să nu fie: toxice, alergice, cancerigene, radioactive
- Să fie compatibile: biologic, mecanic, funcţional
- Rezistente la coroziune
- Să se adapteze uşor la tehnologiile clinice şi de laborator
- Să asigure transmiterea forţelor ocluzale pe ţesuturile de susţinere => rezistenţă
- Rezistenţă la tracţiune
- Modul de elasticitate favorabil
- Să permită sterilizarea

3. Proprietăţi titan.
- Biocompatibilitate
- Conductibilitate termică redusă
- Densitate scazută
- Rezistenţă la coroziune
- Preţ de cost < aur

4. Clasificare material de augmentare.

Sintetice: -pe bază de biosticle
-pe bază de fosfat tricalcic
-pe bază de hidroxiapatită
Nesintetice:
-mat. autologe (intraorale – extraorale)
-mat. omologe (FDBA – DFDBA)
Membrane:
-resorbabile: fibre de celuloză hibridă, latex, politetrafluoroetilen expandat
-neresorbabile: sintetice, natural
 5. Combustia osoasă.
Orice frezaj al osului se face sub răcire cu ser fiziologic min. 50 ml/min pentru a preveni
supraîncălzirea osului peste 47 grade C. Depăşirea cu un grad peste această valoare duce la
osteonecroză, cu aprox. 1 mm/diametru => implant sortit eşecului.

6. Clasificare implanturi.
- Endoosoase: ac, lamă, şurub, cilindru
- Juxtaosoase: subperiostale, parţiale/totale

7. Reguli incizie.
- Incizia trebuie să fie la distanţă de locul de implantare M şi D
- Incizia trebuie să fie continuă, secţionându-se în acelaşi timp gingivo-mucoasa şi periostul
=> vârful lamei bisturiului în contact permanent cu osul
- Menţinerea în permanenţă a unui punct de sprijin pe versantul V al crestei edentate sau pe
dd marginali breşei edentate
- Decolare muco-periost cu blândeţe, fără traumatism excesiv

8. Contraindicaţii implant.

GENERALE
Factori de mare risc:
 Afecțiuni sistemice grave, cum ar
fi artrita reumatoidă sau
afecțiuni osoase, ca osteomalacia
sau osteogeneza imperfectă
 Imunodepresie majoră (infecție
HIV, tratamente oncologice,
corticoterapie)
 Abuzul de alcool și de droguri
 Afecțiuni psihice
Factori de risc:
 Radioterapie
 Diabet sever
 Deficite de coagulare
 Fumatul
LOCALE
Contraindicații temporare:
 Volum osos insuficient
 Parodontopatii netratate
 Resturi radiculare
 Procese infecțioase locale
 Igienă bucală necorespunzătoare
Factori de risc:
 Afecțiuni erozive sau buloase ale
mucoasei orale
 Xerostomia
 Bruxismul
9. Instrumentarul în implantologie.
1. Instrumentar clasic (chirurgie dento-alveolară): bisturiu, decolator, depărtător, elevator,
chiuretă, foarfecă, sondă, fir de sutură, câmp de comprese sterile, ac, portac etc.
2. Instrumentar specific:
- trusă de instrumentar propriu fiecărui sistem de implante
- freze speciale pentru forarea palatului osos, caracteristice fiecărui gen de implant
- dispozitiv indicator de paralelism
- chei şi port-chei
- port implanturi
- dispozitiv indicator de adâncime
- implant şablon
- stâlpi analogi
- şuruburi de acoperire
- fiziodispenser
- micromotoare chirurgicale la care se adaptează piesa de mână dreaptă şi contraunghi
- piesă contraunghi specială, autoclavabilă

10. Avantaje încărcare imediată.

- O singură intervenţie pentru extracţie şi inserţie implant
- Se evită sau se limitează resorbţia postextracţională:
obţinerea unui rezultat satisfăcător din punct de vedere funcţional şi estetic
- Posibilitatea plasării implantului într-o zonă cu volum osos limitat
- Evitarea forării unei corticale osoase operaţionale care generează cea mai mare cantitate de
căldură
- Reperare foarte uşoară a zonei de inserţie a implantului

11. Tipuri de materiale din punct de vedere embriologic.

- Autologe (autogene): autoplastie (de la acelaşi organism uman)
utilizare: transplant de dd, replantări de dd, transplante osoase
- Omologe (alogene): homeoplastie (de la un individ al aceleiaşi specii)
utilizare: banca de oase, conservare cialitică, liofilizare
- Heterologe (xenogene): heteroplastie (de la un individ din altă specie)
utilizare: os devitalizat, deproteinizat, colagen, gelatină
- Aloplastice: aloplastie (materiale sintetice)
utilizare: metale, ceramică, materiale plastice

12. Investigaţii imagistice în implantologie.

Ortopantomografia – cea mai importantă
Rx retroalveolare izometrice ortoradiale (RIO)
RIO cu reţea
Rx laterale ocluzale
Tomografie computerizată (CT)
Rezonanţă magnetică nucleară (RMN)
 13. Osteointegrarea este favorizată de:
Biocompatibilitatea materialului – Ti şi aliajele sale posedă proprietăţi mecanice optime pentru
un material de implant; se oxidează instantaneu, în aer oxizii săi fiind extrem de stabili în diferite
ipostaze fiziologice ale organismului.
Designul implantului – este nevoie de un contact cât mai mare în suprafaţă între implant şi os.
Textura suprafeţei – stratul de oxizi de Ti care se formează instantaneu la suprafaţa implantului
permite integrarea biologică a acestuia prin încorporarea de ioni Ca şi PO4 din calusul iniţial.
Tehnica chirurgicală
Condiţiile de încărcare – diferă la implanturile stadiul I faţă de cele stadiul II. Aceste condiţii
influenţează calitatea interfeţei os-implant. Încărcarea imediată duce la formarea unui ţesut fibros
de interpoziţie la câine, spre deosebire de implanturile care se încarcă tardiv (stadiul II), unde de
cele mai multe ori contactul este de tipul implant-os (85-90 % cazuri).

14. Implantul subperiostal. Etape de laborator.

În laborator: tehnicianul toarnă primul model din gips superdur. Modelul este analizat de către
medic. Se stabilesc nr. conectorilor principali şi secundari şi nr. bonturilor protetice ce urmează a fi
realizate, după care modelul este amprentat cu agar-agar pt. realizarea modelului duplicat.
Urmează:
- Amprentarea modelului preliminar în scopul duplicării
- Modelul duplicat (cu implantul desenat de către medic)
- Macheta din ceară
- Ambalarea
- Turnarea prin succiune în mediu de argon
- Dezambalarea şi prelucrarea implantului

15. Ocluzia cu protecţie mutuală.

Principiul ocluziei cu protecţie mutuală presupune protecţia asigurată de dd anteriori pentru dd
posteriori şi invers.
Dd posteriori protejează anteriorii în RC, preluând o mare parte a F ocluzale, pe care le
transferă ATM-ului.
În timpul mişcării de protruzie caninul şi dd posteriori sunt protejaţi de incisivi, iar în mişcarea
de lateralitate incisivii şi dd laterali sunt protejaţi de canini.
Se consideră cel mai complet model de ocluzie pt. dentiţia naturală într-un DVO păstrat de dd
laterali.
Contactele interdd de tipul cuspid-fosetă asigură un max. de suport dentar în toate direcţiile, iar
forţele se apropie de axul lung al dd.
 16. Etape protezarea provizorie folosind conformatoare din metilceluloză.
Amprentarea câmpului protetic
Turnarea modelelor de lucru
- completarea spaţiilor edentate cu dd acrilici sau din ceară
- realizarea unui orificiu în centrul modelului, care va servi la aspiraţia aerului dintre folie şi
model
Ramolirea foliei şi aspirarea acesteia la suprafaţa modelului
Îndepărtarea foliei de pe model şi secţionarea acesteia la nivelul coletului dd
Conformatorul va fi încărcat cu acrilat autopolimerizabil fluid
Când acrilatul ajunge în faza semiplastică va fi aplicat pe câmpul protetic
Conformatorul va fi mobilizat de pe câmpul protetic la fiecare 30’’
Conformatorul va fi îndepărtat când acrilatul trece în etapa de priză exotermă (moment marcat
de începerea creşterii temperaturii masei de acrilat)
După îndepărtarea foliei, placa protetică va fi prelucrată, finisată şi lustruită, după care va fi
cimentată provizoriu

17. Tehnica chirurgicală directă (clasică) de sinus lift.

Debutează cu o incizie pe coama crestei alv. plasată 1-2 mm spre palat (tuberozitate maxilară-
Pm1 superior), care se continuă cu o incizie verticală de aprox. 15 mm.
După decolarea mucoperiostală se stabileşte locul de realizare a ferestrei. Înainte de aceasta
trebuie stabilită cu exactitate limita peretelui anterior al sinusului, precum şi locul cel mai facil de
abordare a osteotomiei.
Prin percuţie şi ajutat de o lumină puternică se stabileşte locul unde se va realiza osteotomia,
care trebuie să fie plasată la aprox. 6-8 mm de peretele anterior, aprox. 10 mm de coama crestei,
acolo unde grosimea osoasă este cea mai redusă.
Cu ajutorul unei freze sferice de ø=3 mm cu turaţie redusă şi bogat irigată se realizează
osteotomia pe conturul marcat anterior fie prin punctare cu o freza de ø mic, fie prin marcare cu
creion de os. Manevra trebuie făcută cu delicateţe pentru a nu perfora mucoasa schneideriană în
timpul osteotomiei.
Cu un fuloar bont, prin palpare uşoară în centrul tablei osoase circumscrisă de osteotomie, se
constată dacă osteotomia este completă.
Aceasta este completă dacă sub presiune, fragmentul osos se înfundă uşor spre cavitatea
sinusală.
Dacă înfundarea este parţială, ori se definitivează osteotomia cu freza iniţială, ori se fracturează
prin lovire uşoară cu ciocan de teflon a unui instrument bont, fixat în centrul fragmentului osos.
Cu un decolator rotunjit la capete (fără a avea muchii tăioase) se decolează mai întâi mucoasa
schneideriană pe conturul liniei de osteotomie dinspre aceasta spre cavitatea sinusală.
Este foarte important ca în acest moment şi pe tot parcursul decolării mucoasei sinusale de os,
decolatoarele să fie în contact permanent cu osul, cu vf. orientat către acesta.
După ce s-a realizat decolarea pe conturul osteotomiei la 3-4 mm, fragmentul osos împreuna cu
mucoasa sinusală devin mobile în timpul manevrelor respiratorii.
 În acest moment se poate detaşa fragmentul osos circumscris de osteotomie care se poate
utiliza în amestec cu materialul de augmentare după ce a fost fărâmiţat.
Dacă creasta alv. are o înălţime de min. 5 mm care să asigure stabilizarea primară a
implanturilor, se poate trece apoi la realizarea neoalveolelor în care vor fi inserate min. 3
implanturi ale căror dimensiuni vor fi de cel puţin ø=5 mm şi o lungime de min. 12 mm pentru a
putea asigura longevitate implantului, dat fiind forţele masticatorii de la acest nivel.
După o compactare prealabilă a materialului de augmentare în jurul implanturilor, marginile
osoase ale ferestrei sunt bizotate iar aceasta este protejată cu membrane resorbabile fixate cu
pinuri adecvate pentru a evita riscul de a plonja ţesut fibros în materialul de augmentare. Se
practică sutura plăgii, iar protezarea provizorie, care de obicei în aceste situaţii se face cu proteze
acrilice parţiale/totale, impune rebazarea acestora cu material soft de tip „Visco-gel” sau „Kerr-
Fitt”.
Încărcarea protetică a implanturilor se va face la aprox. 7 luni.
Avantaje – dă posibilitatea implantologului:
- Să reconstruiască maxilarul superior atrofiat
- Să înlocuiască proteza mobilă a pacientului cu o lucrare protetică fixă
- Să reducă atrofierea progresivă şi continuă a crestei alveolare terminale

18. Condiţii care limitează avantajele tehnicii directe de sinus lift.

- Orice sinuzită acută/cronică sau altă stare patologică a sinusurilor trebuie eliminate
preoperator
- Tehnica este relativ dificilă
- Implantologul trebuie să posede cunoştinte şi pregătire adecvată, precum şi capacitatea de
a trata eventualele incidente apărute intraoperator sau complicaţii postoperatorii
- Lipsa unui instrumentar şi materiale adecvate fac imposibilă abordarea acestei tehnici
- Se poate produce perforarea mucoasei schneideriene, fapt ce impune sutura acesteia dacă
este posibil, fixarea unei membrane resorbabile ia locul defectului sau în ultimă instanţă,
înlăturarea acesteia

19. Etapa 1 şi 2 chirurgicală de inserare a implantului cilindric.

Etapa 1:
1. Incizia şi decolarea lamboului mucoperiostal, după care urmează modelarea tăbliei osoase
cu reducerea tuturor muchiilor ascuţite sau a exostozelor prezente la acest niv.
2. Forarea neoalveolei: freze calibrate, cu ø crescând, până ce se obţine cavitatea
corespunzătoare implantului care va fi inserat. Frezele sunt prevăzute cu marcaje, pentru a
determina lungimea de lucru. Este indicat ca după fiecare etapă de forare să se efectueze
spălături cu ser fiziologic steril.
3. Verificarea cavităţii osoase cu ajutorul unor sonde de măsură, după care se fac spălături,
pentru a îndepărta orice particulă de os restantă după preparare
4. Inserţia implantului se face mai întâi prin poziţionarea atunci când există aripioare laterale
în concordanţă cu lăcaşurile create în neoalveolă, poziţionare care se face manual, folosind
suportul de transport al implantului care este prevăzut la ambalajul implantului, asupra
căruia se exercită după poziţionare o uşoară presiune manuală pentru o stabilizare iniţială,
 iar după îndepărtarea suportului, inserţia implantului se definitivează cu un instrument de
poziţionare, pe care se aplică lovituri dozate de ciocan. Ciocanul este prevăzut cu cap de
teflon pentru a atenua şocul mecanic asupra câmpului primitor de implant.
5. Sutura mucoperiostală a plăgii chirurgicale. Postoperator: Rx panoramică de control.
În faza 2 chirurgicală se îndepărtează capuşonul mucoperiostal ce acoperă implantul cu bisturiul
circular, se îndepărtează şurubul de cicatrizare şi se montează bontul protetic, care se pune în
relaţie de paralelism cu dd vecini implicaţi în restaurarea protetică (dacă este cazul), şi în relaţie
protetică cu antagoniştii şi cu dd vecini.

20. Implantul subperiostal. Etape chirurgicale.

Timpul 1 chirurgical începe cu anestezie, urmată de incizia mucoperiostului, decolarea largă a
lambourilor, chiuretarea şi regularizarea osului. Zona expusă se va amprenta cu materiale de
amprentă de consistenţă vâscoasă. În amprenta obţinută se toarnă modelul de ghips.
A 2-a etapă chirurgicală constă în plasarea implantului subperiostal pe patul osos primitor de
impant, care se poate realiza în 2 moduri:
- Plasarea implantului imediat după timpul 1 chirurgical (în aceeaşi zi în care a fost realizată
amprentarea)
- Plasarea tardivă a implantului, după min. 3 sapt. de la prima intervenţie, dar nu mai târziu
de 45 zile, deoarece există riscul modificării câmpului osos, care poate avea drept
consecinţă imposibilitatea utilizării implantului
Această etapa debutează cu anestezie, incizia şi decolarea mucoperiostului, cu precizarea că în
acest moment este foarte important să urmărim limitele de contur ale implantului, pentru a nu
risca să facem o decolare insuficientă. Implantul se plasează pe os, iar micile inadvertenţe se
augmentează cu material de augmentare.
Se suturează cu atenţie, sutura reprezentând un F cheie pentru succesul tratamentului,
asigurând izolarea acestuia de mediul septic bucal. Important este şi tratamentul postoperator cu
AB şi antiinflamatoare. După sutură, bonturile protetice vor fi şlefuite la forma lor finală.

21. Zonele anatomice importante pentru utilizarea implantului subperiostal sunt la maxilar:
- Suprafaţa palatină a crestei edentate
- Spina nazală anterioară
- Eminenţa canină
- Apofiza zigomatică
- Proeminenţa malară
- Hamulusul pterigoidian
- Sinusul maxilar
- Vestibulul nazal
Indicaţii: atât la maxilar, cât şi la mandibulă, este reprezentată de atrofia osoasă severă.
 22. Implantul subperiostal. Modalităţi de prevenire a eşecurilor.
1. Conectorii nu trebuie aplicaţi peste exostoze, reliefuri ascuţite sau unghiuri osoase
exprimate, deoarece forma pe care o va dobândi conectorul ce va traversa aceste zone va
det. iritaţii ale mucoperiostului, având drept consecinţă infectarea sau chiar necroza
acestuia, ceea ce va duce la expunerea conectorului în cavitatea bucală.
2. Liza osoasă indusă de F microbian local, dar mai cu seamă existenţa unei porţi de
comunicare între mediul septic endo-bucal şi câmpul osos pe care se sprijină implantul
subperiostal sunt de asemenea consecinţe ale unui concept deficitar al implantului.
3. Conectorii secundari (care nu au montate bonturi) trebuie să aibă o grosime de min. 0,5 mm
şi o lăţime de min. 2 mm. Un conector cu înălţime foarte mică poate cauza resorbţie osoasă,
în timp ce unul prea gros impietiază aderarea periostului la os.
4. În zonele linguale, respectiv palatinale ale crestelor, pelotele trebuie să fie solide, late, dar
fenestrate, deoarece sprijinul pe aceste arii va conferi rezistenţă la mişcările anterioare şi
laterale ale limbii. Fenestraţiile numeroase vor permite periostului să plonjeze şi să se
reataşeze la os, reducând şi greutatea implantului.
5. În zonele cu densitate mare osoasă, pelotele nu trebuie să fie prea volumioase/numeroase.
De mare importanţă sunt pelotele ce se sprijină pe spina nazală anterioară, eminenţele
canine, precum şi zona palatinală a crestei maxilare, sau zona mentonieră la mandibula.
6. De câte ori este posibil, o bară continuă vestibular anterior trebuie să fie înlocuită cu
extensii vestibulare, legate cu conectori. Astfel, fiecare parte a implantului nu va avea o
influenţă mare asupra celorlalte; în caz de nevoie, aceasta poate fi îndepărtată prin tăierea
conectorului.
7. Implanturile pot fi aplicate chiar dacă conectorii secundari sau pelotele secundare nu sunt
adaptate intim la os. Însă, în punctele cheie de sprijin adaptarea trebuie să fie perfectă. În
acest caz, deficienţele minore pot fi augmentate cu granule de hidroxiapatită sau os
liofilizat.
8. Postoperator – monitorizare din 24 în 24 h, timp de 9-10 zile, până se îndepărtează firele de
sutură. Cu acest prilej, se poate evalua integrarea muco-periostală a implantului.

23. Ocluzia balansată.

Se bazează pe cele 3 teorii clasice: cele 3 pct. de balans ocluzal ale lui Bonwill, curba lui Spee şi
teoria sferică a lui Monson.
În ocluzia balansată (ocluzie complet echilibrată/echilibrată bilateral), dd pacientului au contact
simultan în timpul intercuspidării maxime sau al mişcărilor masticatorii excentrice mandibulare.
O ocluzie balansată este considerată ideală pentru pacienţii edentaţi total, ea fiind extrem de
dificil de realizat la pacienţi cu dentiţie şi parodonţiu natural.
Ocluzia balansată se întâlneşte la dd naturali în momentul în care aceştia sunt foarte abrazaţi,
iar folosirea acestui model pentru realizarea unor lucrari pe implanturi este încă o temă
controversată.
 24. Ocluzia lingualizată.
Poate fi definită ca o schemă ocluzală ce foloseşte cuspidul palatinal maxilar ca principal
element ocluzal. Integrarea ocluzală necesită curbe de compensare antero-laterale şi medio-
sagitale la niv. arcadei mandibulare ce vor permite o articulare balansată între cuspizii palatinali
superiori şi dd mandibulari în timpul masticaţiei.
Există un nr. de avantaje ale ocluziei lingualizate, cum ar fi o scădere a F verticale şi laterale ce
acţionează asupra crestelor edentate.
Acest model poate fi folosit pentru toate tipurile de relaţii intermaxilare şi este uşor de adaptat.
Cel mai important este faptul că acest tip de ocluzie conferă pacientului o estetică deosebită.

25. Funcţia ocluziei de grup.

În această schemă ocluzală dd ar trebui să recepţioneze forţe în axul lor lung.
În mişcarea de lateralitate stresul ocluzal trebuie transmis tot la nivelul arcadei dentare şi nu
trebuie să fie interferenţe în poziţia de intercuspidare maximă.
Dezocluzia dinţilor trebuie să fie posibilă, iar dinţii trebuie să se întâlnească în mişcarea de
lateralitate fără interferenţe.
Datorită faptului că ocluzia de grup nu creează efecte negative, ea poate fi realizată uneori şi în
ocluzia lingualizată sau cea balansată şi este mai uşor de refăcut decât ocluzia mutual protejată.
Această schemă ocluzală este cea mai potrivită pentru realizarea ajustărilor ocluzale şi pentru
tratamente protetice de dimensiune redusă.

26. Posibilităti de agregare ale suprastructurii protetice la infrastructură.

- Agregarea prin cimentare
- Agregarea prin înşurubare
- Agregarea prin mijloace speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare

27. Complicaţiile potenţiale care ar putea apărea în tehnica directă de sinus lift.
- Dehiscenţa cu expunerea membranei
- Infecţia – este întotdeauna o potenţială problemă în orice procedeu chirurgical care implică
o grefă
- Pierderea potenţială a implanturilor

28. Tehnica chirurgicală internă (modernă) de sinus lift.

Această tehnică este pretabilă în situaţia în care înălţimea crestei este de aprox. 6-8 mm şi
prezintă o dimensiune V-O de aprox. 8-10 mm pentru a permite inserarea unor implanturi al căror
ø mai mare să vină să compenseze un suport corespunzător F masticatorii de la acest niv. Prin
această tehnică, elevaţia mucoasei schneideriene şi compensarea spaţiului dintre aceasta şi
podeaua sinusală nu trebuie să fie mai mare de 2-3 mm. Altfel există riscul perforării mucoasei
sinusale şi compromiterea intervenţiei prin această metodă.
Tehnica constă în: anestezie, incizie, decolare, marcare şi prepararea neoalveolei până la niv.
podelei sinusale, fără a o penetra.
 Practicianul percepe în acest moment o opoziţie care se datorează corticalei compacte de la
acest niv., şi permanent se corelează cu marcajele de pe freză şi dimensiunea verticală a crestei
edentate decelată Rx.
Pentru prelucrarea ø final al neoalveolei se succed după freza de ø=2 mm, fie freze spadă, fie se
utilizează osteotoame, cu ajutorul cărora, concomitent cu calibrarea neoalveolei se realizează şi o
condensare osoasă laterală.
După ce s-a realizat calibrarea prin una din metodele de mai sus, cu un osteotom de ø
corespunzător cu cel final al neoalveolei se realizează fracturarea corticalei podelei sinusale de la
acest niv. prin loviri succesive blânde cu un ciocan cu cap de teflon, urmărind în permanenţă
marcajele existente pe osteotom.
Vom avea în vedere ca, din punctul de plecare când osteotomul este în contact cu corticala
podelei sinusale, acesta să nu se înfunde mai mult de 2-3 mm, pentru a nu perfora membrana
schneideriană, considerat fiind prin experimente ca acesta este niv. mediu de extensibilitate a
mucoasei sinusale sănătoase, fără a fi supusă riscului de perforare.
Dacă situaţia impune inserarea mai multor implanturi, pentru următoarele neoalveole se
procedează urmând aceeaşi succesiune de manevre.
Se depune materialul de augmentare, care de asemenea va fi condensat prin manevre blânde,
ajutaţi fie de un condensator de mâna, fie de osteotomul utilizat la elevaţie. Se va avea în vedere
ca în timpul condensării să nu se creeze tensiuni foarte mari, pentru că şi în acest moment există
riscul perforării mucoasei.
Se inseră implantul după tehnica cunoscută, şi dacă se intenţionează a se insera mai multe
implanturi, manevrele de inserare vor fi precedate la fiecare implant în parte de depunerea
materialului de augmentare în fiecare neoalveolă.
Se montează şuruburile de cicatrizare, se suturează şi se lasă în repaus 5-6 luni, după care se
montează bonturile protetice, se protezează provizoriu şi apoi definitiv.

29. Indicaţii post-operator sinus lift.

Pacientul va fi prevenit după intervenţie să nu facă manevre de aspiraţie şi expiraţie nazală
puternică (să nu-şi sufle nasul, să nu-l penseze când strănută) timp de 7-10 zile.
Pentru igiena locală endonazală se recomandă instilaţii cu soluţii antiseptice şi mucosolvante
(Bixtonim) şi toaletarea locală cu tampoane de vată îmbibate în aceste soluţii, pentru a
permeabiliza căile respiratorii şi pentru a asigura confortul pacientului.

30. Principalele cauze ale periimplantitelor.

- Pacientul nu s-a igienizat corect
- Unele zone nu au fost suficient de accesibile pentru ca pacientul să realizeze o igienizare
corespunzătoare
- Bontul protetic nu a fost montat corect
- În jurul implantului a existat o zonă prea mare de ţesut nekeratinizat, care s-a transformat
într-o pungă
- Nu s-au respectat regulile de protezare
- Pierderea osoasă mai poate fi cauzată de supraîncărcarea ocluzală, de cantonarea
submarginală a PB, sau de însumarea mai multor factori
 31. Pentru a asigura sănătatea ţesuturilor periimplantare, medicul trebuie să realizeze
următoarele deziderate:
- Să inhibe formarea PB
- Să împiedice colonizarea timpurie cu bacterii a suprafeţei implantului
- Să elimine toată PB existentă
- Să modifice componenţa PB, de la microorganisme patogene la nepatogene
Medicul sau igienistul trebuie să arate pacientului cum se folosesc aceste instrumente in fiecare
sector al arcadei dentare. Medicul trebuie să realizeze acest instructaj imediat după finalizarea
lucrării protetice definitive.
Medicul trebuie să documenteze eficacitatea igienizărilor pe care le efectuează pacientul şi să
verifice integritatea sistemului de menţinere al piesei protetice (cimentare, înşurubare etc.).

32. Atribuţiile pacientului.

- Pacientul trebuie să aibă o eficienţă de min. 85% în controlarea PB
- Trebuie să folosească perii de mână/rotative, înmuiate în CHX
- Trebuie să folosească aţă dentară, fire sau benzi înmuiate în CHX
- Dacă pacientul are obturaţii fizionomice din materiale compozite pe dd naturali, în loc să
clătească gura cu CHX va folosi beţisoare cosmetice înmuiate în CHX cu care va badijona
porţiunea cervicală a implantului şi joncţiunea cu ţesuturile moi
Notă: pacientul va realiza igienizarea cel puţin o dată/zi, de preferinţă seara înainte de culcare.

33. Atribuţiile igienistului.

- Să verifice eficienţa controlului formării PB, având drept scop un procent de 85%
- Să verifice existenţa modificărilor inflamatorii (sângerări, colecţii purulente, edeme)
- Dacă survin modificări patologice, igienistul va măsura adâncimea pungii cu o sondă de
plastic
- Să realizeze detartraj numai supraggv (sau foarte puţin subggv), folosind anse de detartraj
din material plastic
- Să observe eventualele descimentări sau deşurubari ale piesei protetice
- În toate situaţiile, asistenta igienistă va înştiinţa medicul, care va decide dacă se impune
intervenţia sa sau nu

34. Atribuţiile medicului.

- Medicul are obligaţia să cheme la control pacientul la fiecare 3-6 luni (intervalul este în
funcţie de gradul de igienă orală a pacientului)
- Trebuie să verifice eficienţa controlului PB, menţinând-o peste 85%
- Trebuie să realizeze Rx la fiecare 18-24 luni pentru a monitoriza schimbările în relieful osos
- Dacă suprastructura este mobilizabilă, medicul trebuie să o îndepărteze şi să o igienizeze în
soluţie ultrasonică la fiecare 18-24 luni
- Dacă trebuie intervenit la niv. unui implant, în cazul apariţiei unei periimplantite, medicul îl
va degranula, detoxifia şi va augmenta defectul osos
- Un implant “reparat” va fi repus în funcţie după 10-12 săpt. de aşteptare. Fiecare procedură
chirurgicală va fi documentată prin Rx şi imagini
- Medicul va impune pacientului prin angajament scris prezentarea la controalele periodice şi
îl va atenţiona asupra delimitării de la orice responsabilitate în situaţia în care pacientul nu
se va prezenta la control

35. Contraindicaţii absolute ale sinus lift direct.

- deficite imunitare majore
- HTA majoră
- endocardite
- diabetici insulino-dependenţi
- ciroze hepatice
- afecţiuni pulmonare cronice obstructive
- îmbolnăviri frecvente cu utilizare periodică de steroizi
- bolnavi cu neoplasme care au făcut sau vor face radioterapie/chimioterapie
- maladii endocrine necontrolabile
- afecţiuni psihotice
- consumul de droguri

36. Complicaţii absolute ale sinus lift direct.

- Dehiscenţă cu expunerea membranei
- Infecţia – este întotdeauna o potenţială problemă în orice procedeu chirurgical care implică
o grefă
- Pierderea potenţială a implanturilor