AFECȚIUNI DENTARE

Boala carioasǎ este afecţiunea cu cea mai îndelungatǎ duratǎ de evoluţie în viaţa omului, întâlnitǎ în toate
teritoriile globului, cu mari frecvenţe şi rǎspândiri în populaţii, dar şi cu tendinţe zonale de extindere, ceea
ce îi conferǎ un character endemo-epidemic

Studiile histologice au jucat un rol important în realizarea ideii cǎ o carie dentarǎ nu este doar un simplu
proces de demineralizare progresivǎ, ci un proces alternant de distrucţie şi de reparare

Caria reprezintǎ un proces de distrugere care nu poate fi observat în nici o altǎ porţiune a organismului.
Placa dentarǎ este esenţialǎ în dezvoltarea leziunilor carioase şi este în relaţie intimǎ cu smalţul afectat. Pe
mǎsurǎ ce ea creşte, numǎrul de cristale dizolvate, ţesutul dens calcifiat devine mai poros, are loc o
dezorganizare a aranjamentelor cristalelor şi numeroase bacterii pǎtrund în smalţ. Ajungând la dentinǎ,
leziunea carioasǎ se rǎspândeşte lateral de-a lungul joncţiunii dentinǎ-smalţ. Pe mǎsurǎ ce dentina este
invadatǎ, leziunea continuǎ de-a lungul unui front în formǎ de farfurie şi urmeazǎ direcţia canaliculelor
dentinare.

Rǎspunsul pulpei la iritaţii se face prin inflamaţie sau prin formarea de ţesut dur: ţesut dur de reparaţie sau
sclerozǎ canalicularǎ

Inflamaţia, predominant cronicǎ, mobilizeazǎ celulele de resorbţie ca şi depunerile de ţesut dur nou.
Aceastǎ formare de ţesut dur, determinatǎ de inflamaţie, se considerǎ drept un rezultat dorit, deşi în
patologie fiecare înlocuire de ţesut vital cu ţesut dur se considerǎ ca fiind patologicǎ

Caria dentarǎ poate sǎ aparǎ pe orice suprafaţǎ a dintelui. Cel mai des se întâlneşte pe suprafeţele pe care
atât autocurǎţirea cât şi curǎţirea artificialǎ este insuficientǎ. Acestea sunt suprafeţele meziale, distale şi
ocluzale. Pe suprafeţele proximale autocurǎţirea este împiedicatǎ de contactul strâns între dinţi, iar pe
suprafeţele ocluzale de prezenţa fisurilor şi gropiţelor.