1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
ACTE PROCESUALE PENALE
(Ciclul I)

AUTOR:
Svetlana Prodan
doctor în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
 2

CUPRINS

Introducere

I. Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.
2. acte procedurale şi alte înscrisui
3. rechizitele actelor procedurale.
4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de
instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor
procedurale.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.
2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei
infracţiuni.
3. Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.
4. Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale (ordonanţă)
precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.
5. Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub învinuire
a unei persoane.
6. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

III. Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.
2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi
efectuarea actelor de strîngere a probelor.
 3

3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,

ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de
imagini.
4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

IV. Actele procesuale privind verificarea probelor

1. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor
(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la
faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).
2. Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1. Particularităţile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice / medico-legale şi

expertizei.
2. Ordonarea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifică / medico-legală şi a
expertizei.
3. Structura şi conţinutul ordonanţei de efectuare a expertizei.
4. Raportul de expertiză.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.
3. Ordonanţa de clasare.
4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi
conţinutul.
5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.
VII. Actelele controlului procurorului şi judecătorului de instrucţie
 4

1. Particularităţile şi clasificarea actelor de control al procurorului

2. Particularităţile şi clasificarea actelor de control judiciar al procedurii
prejudiciare.
3. Cererile, plîngerile şi demersurile examinate deprocuror şi judecătorul de
instrucţie.
4. Încheierile judecătorului de instrucţie.

VIII. Modificarea în actele procedurale

1. Corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.

2. Nulitatea actelor procedurale.
3. Caracteristica condiţiilor nulităţii.materialelor de urmărire penală.
 5

I.Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.
2. acte procedurale şi alte înscrisui
3. rechizitele actelor procedurale.
4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de
instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor
procedurale.

Acte procedurale penale sînt acte de documentare a acţiunilor procesuale

efectuate de către subiecţii procesului penal. Ele constitue materialul documentar al
procesului, în sens larg, fiind adunate în conformitate cu legea, formează dosarul
cauzei. Un loc important în totalitatea actelor procedurale penale în faza urmăririi
penale îl ocupă actele procedurale întocmite de către ofiţerul de urmărire penală şi
procuror.
Actele procedurale ca instrument probator care confirmă existenţa unor fapte
juridice şi probe sînt prezentate in instanţa de judecată formînd baza tehnico-
juridică a înfăptuirii justiţiei penale. Din aceste considerente actele procedurale
penale întocmite în faza urmăririi penale, ca acte oficiale trebuie să corespundă
unor exigenţe stricte privind legalitatea, temeinicia şi motivarea sub aspect de
formă şi conţinut, contribuind la desfăşurarea în termen rezonabil a procesului
penal, la atingerea scopului acestuia, asigurînd astfel drepturile şi libertăţile
persoanei în cadrul procesului penal.
Consemnarea în scris a diferitor acţiuni efectuate de către organele de
urmărire penală şi procuror garantează realizarea drepturilor participanţilor la
procesul penal precum şi posibilitatea controlului şi contestării acestor acţiuni.

Prin acte procesuale se inteleg acele manifestari de vointa princare

organele judiciare si partile din proces dispun, in limitele dreptuluilor, cu
privire la desfasurarea procesului penal1.

Pot fi mentionate: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii

penale, trimiterea in judecata, luarea masurilor preventive sau a ma-surilor
asiguratorii, dispozitia de citare a unor anumite persoane etc. Sunt considerate
acte procesuale si solutiile de netrimitere in judecata, care, practic, finalizeaza
procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea,
scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale etc.

Alaturi de organele judiciare, si partile pot indeplini anumite acte

procesuale, cum ar fi: introducerea plangerii prealabile de catre persoana
vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila,
 6

declararea apelului, retragerea plangerii prealabile, impacarea partilor,

propunerea administrarii de noi probe etc.

Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul

carora se aduc la indeplinire sarcinile ce decurg din actele si masurile
procesuale2. Ele pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau
inscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.

Uneori, atat actul procesual, cat si cel procedural poarta aceeasi denumire;
astfel, actul procesual prin care instanta solutioneaza cauza penala este o
hotarare si tot hotarare se numeste si inscrisul in care este consemnata solutia
data de completul de judecata1.Dosarele penale sunt constituite din inscrisuri
judiciare in care se constata existenta actelor procesuale si procedurale, ca
manifestari de vointa a organelor judiciare si a partilor legate de rezolvarea
cauzelor penale. Astfel, in cazul unei perchezitii domiciliare, actul procesual il
constituie dispozitivul incheierii judecatoresti, iar actul procedural este chiar
procesul-verbal de efectuare a perchezitiei.

Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează

activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară
procesul penal sunt denumite forme procesuale. Forma procesuală (ordinea
procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea
procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă
hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de
acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile
propuse şi dispuse.

Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor

procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi
termenelor de efectuare a actelor procesuale şi procedurale, legate direct sau
indirect de administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a
deciziilor în cadrul cauzelor penale.
Forma procesual-penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea
procesual-penală pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor
judiciare, (organelor de urmărire penală, procuratură, instanţei de judecată)
îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale
procesului penal.
Lucrarea conţine un şir de modele de acte procedurale, întocmite în faza de
urmărire penală în conţinutul cărora numele ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, judecătorilor de instrucţie, victimelor, părţilor vătămate, părţilor
civile, bănuiţilor, învinuiţilor, părţilor civilmente responsabile, apărătorilor,
reprezentanţilor, reprezentanţilor legali, succesorilor, martorilor, specialiştilor,
interpreţilor şi altor persoane sunt inventate de autorii lucrării şi orice asemănare
 7

nu corespunde realităţii de fapt. Aceiaşi situaţie este şi în cazul numerelor

dosarelor penale, denumirilor de oraşe, raioane, sate, întreprinderi, organizaţii,
numerelor de telefoane, numerelor de înregistrare a mijloacelor de transport.
Unele modele de documente procedurale au fost elaborate în conformitate
cu cerinţele şi exigenţele înaintate de către colaboratorii practici.
La elaborarea modelelor de documente procedurale s-a ţinut cont de
modificările legislative pînă în luna februarie 2008.
Lucrarea este recomandată studenţilor facultăţii de drept, magistrilor,
lucrătorilor practici şi altor persoane interesate de problemele dreptului procesual
penal şi are drept scop oferirea unui sprijin colaboratorilor Organelor Afacerilor
Interne în activitatea de urmărire penală deoarece de calitatea documentării
procesuale a acţiunilor de urmărire penală depinde temeinicia probelor acumulate
şi rezultatul final-pedepsirea sau nu a făptuitorilor.

SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

Prevederi legale
Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui
mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal
stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare
cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată.
Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează
procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre
săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot
afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute
de lege.
Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente
despre împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua
activităţi premergătoare şi de urmărire penală.
Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de
urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a
urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.
Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul
de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei
infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la
începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.
Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a
urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de
informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.
1. Modurile generale de sesizare
Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau
pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a
urmăririi penale.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea
 8

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;
- denunţ;
- autodenunţ;
- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii
organului de urmărire penală).
1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia
i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.
Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire
penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod
special de sesizare.
Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:
- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială
a organului de urmărire penală;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de
persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire
penală;
1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică
despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de
urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar
ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea
infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală
despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au
comis.
Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că
acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi
făcut:
- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.
Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o
prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza
din oficiu;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către
reprezentantul organului de urmărire penală;
Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz
dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-
verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt
este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.
1.1. Autodenunţul
Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau
juridică despre
 9

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire

penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1
C.pr.pen.)
În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi
constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele
sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire
penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl
pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu
întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să
ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de
exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să
îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el,
din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor
sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)
În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice
persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se
autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea
adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,
despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal
de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)
Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care
autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte
un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul
infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu
trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu
autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este
calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit
 1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul
organului de urmărire penală. Autosesizarea
Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la
cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul
sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din
oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală
poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau
inexistenţa infracţiunii.
Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care
participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale
planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului
rutier, etc.
În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de
urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului
de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune
înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la
constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3
C.pr.pen.
2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare
Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de
celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil.
Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul
infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza
plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea
 10

penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea

penală.(art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.)
Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza
plîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161,
art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,
art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului
avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana
care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.
La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în
cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.
Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se
conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:
- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată
sau victima;
- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant
legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din
cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi
apere drepturile sale;
- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din
aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această
plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care nu au
introdus plîngerea;
- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în
plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde
acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.
În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care
este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi
o întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi
penale împotriva făptuitorului.
Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.
3. Verificarea competenţei
Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262
C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua
urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului
care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului
competent.
Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este
inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de
procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de
procurorul ierarhic superior.
Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea
penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire
să fie efectuată de un alt organ similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe
 11

de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de

procurorul ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta
poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un
organ de urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul
asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin
ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire
penală, indiferent de competenţă.
4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate
efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură
penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare
consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi
confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.
Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le
au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai
să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare
în legătură cu începerea urmăririi penale.
Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire
penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi
penale în mod nejustificat.
Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia
ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar
constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în
situaţii deplin justificate.
În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori,
chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză
penală.
Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate
efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau
ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.
De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi
penale pot efectua următoarele acte de constatare:
- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;
- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa
infracţiunii;
- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.
Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de
începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor
premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii,
deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.
Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de
natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de
urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în
etapa premergătoare începerii urmăririi penale.
Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind
 12

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu

dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.
În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele
activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu
privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea
începerii sau neînceperii urmăririi penale.
Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:
· poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor
organe de constatare;
· Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei -
pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
· Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
· Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror
prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;
· comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor
militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum
şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor;
pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor
Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor
de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii,
instituţiei;
· şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de
detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a
sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de
specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
· comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe
acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor şi aeroporturilor;
· instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru
infracţiuni de audienţă.
Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori
oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre
circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.
Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau,
în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal -
organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -
procurorului, pentru începerea urmăririi penale.
Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină
făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele
necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele
declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care
nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna
acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.
Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace
de probă.
 13

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă
Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a
cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o
face.
Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.
2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale
Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în
formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca
şi plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de
persoana care a sesizat.
3. Denunţul scris
În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să
îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.
4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral
Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care
a denunţat şi de organul care l-a întocmit.
5. Autodenunţul
Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală
nu sunt la curent cu această faptă.
6. Proces verbal de autodenunţare
Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de
urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a
declaraţiei de autodenunţare.
7. Raport de autosesizare
Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre
săvîrşirea infracţiunii.

Citarea şi comunicarea altor acte procedurale

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul

de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură
prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului
penal, art.235 alin.1 CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă majoritatea absolută a participanţilor la proces sînt chemaţi prin

intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea
civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul,
interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul sînt
chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei
reglementate de art.236-242 CPP.
 14

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana

citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a
se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta,
art.235 alin.2 CPP.

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se

prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de
urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare
conform art.201 CPP sau aducerii silite conform art.199 CPP.

Citarea se face, de regulă după începerea urmăririi penale, însă poate fi

făcută şi pînă la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală
conform art.13 pct.3) al Legii cu privire la poliţie sau de către procuror conform
art.5 pct.c) al Legii cu privire la Procuratură.28

Modul de citare conform art.236 CPP prevede că chemarea unei persoane în

faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie
scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace
electronice. În cazul cînd citarea este făcută prin notă telefonică, ori prin mijloace
electronice urmează să fie însoţită cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor
art.239, 240 CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţie cu

cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa
organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de
urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, art.236 alin.2
CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea

acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la
timpul indicat în citaţie. În cazurile care nu suferă amînarea sau pentru a preveni
împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, sau
martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă fiind însoţite persoanele citate de
agenţii organelor de poliţie.

Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei

(colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al
instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul
de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal, art.236
 15

alin.3 CPP.

Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau
scrisoare recomandată.

1) Conform art.237 CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă :

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care
emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi

indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul

casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza
adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se

consecinţele

legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei

urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată. Reieşind din art.58, 60, 64, 66, 90 CPP citaţia victimei, părţii vătămate,
bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta
împreună cu un avocat.

Potrivit art.238 CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea

directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin
serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a

indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de
schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă
numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre
schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină
că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin
administraţia acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de

detenţie.
 16

Militarii încazarmaţi30 se citează la unitatea militară din care fac parte prin
comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor

tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.31

Persoanele juridice, cînd au calităţile de parte civilă sau parte civilmente

responsabilă, se citează la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau

reprezentantul desemnat în cazul urmăririi penale şi judecării cauzei prin
infracţiuni săvîrşite de
p
ersoane juridice conform art.520-523 CPP şi art.239 CPP, citaţia se înmînează
personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea
să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează
pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces verbal.

În caz în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de

deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia
instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate
contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd
motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă
agentului procedural, care o înmînează organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată care emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei
rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi
recepţionează corespondenţa,32 art.240 alin.1 CPP.

Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave
mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente,
într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin.1 al art.240 CPP,
citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod
obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţie semnează dovada de primire, iar agentul,

certificînd identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea
sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei,
întocmind proces verbal conform art.242 CPP.

În lipsa persoanelor căror este admisă înmînarea sau predarea citaţiei,

agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i
 17

înmîna citaţia. Dacă nici această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează
citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal, conform art.242
CPP.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe

apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul
ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla
aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat agentul afişează citaţia pe uşa
principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei întocmind proces verbal şi
făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa
locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd
în procesul-verbal datele obţinute, art.241 CPP. Astfel în procesul-verbal privind
imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi datele obţinute privind noua
adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea stabilirii locului aflării
persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de
către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal,

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele,
prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este
citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei,
numele, prenumele calitatea şi semnătura celui ce înmînează citaţia, certificarea de
către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia, art.242 alin.1 CPP.

Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un
proces verbal, care va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările
arătate la art.239 aliniatul 2, 240, 241 CPP, care fac imposibilă dovada înmînării
sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau după caz a altei

persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru
informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul verbal de predare sau afişare a
citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care
confirmă respectarea procedurii citării. În caz contrar părţile care au lipsit la
judecată pot invoca în cerere de apel sau de recurs temeiul prevăzut de art.444
alin.1 pct.5) CPP.

Comunicarea altor acte procedurale

 18

Potrivi art.243 CPP comunicarea celorlalte acte de procedură se fac potrivit

dispoziţiilor capitolului II titlului VIII al Codului de procedură penală, care
reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este
mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de
judecată încunoştiinţează persoanele care participă la procesul penal despre
acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate33 comunicarea poate fi

efectuată prin următoarele moduri:

a) transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în

scris sau verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării
unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării
cererii de strămutare, art.48 CPP; comunicarea părţilor privind raportul de
expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor,
art.151 alin.5 CPP; înştiinţarea despre reţinere, art.173

CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor
de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea
urmăririi penale, art.274 alin.5

CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399

alin.2 CPP; înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a
clasării cauzei părţilor interesate, art.285, 286 CPP; înmînarea copiei de pe sentinţă
inculpatului arestat; art.399 alin.1

CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire

penală sau după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane
interesate.

Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se

admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un
act, cu excepţia cazului cînd aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte

 19

sau pentru a i se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după
caz prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă
învinuitului şi reprezentantului lui legal, art.296 alin.5 CPP).

În lipsa comunicării uneori, nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de

exemplu inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe
sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la
data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, art.402 alin.2 CPP.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.
Reglementarea privitoare la actul proceduaral al plângerii ca mod de
sesizare a organului de urmărire penală se referă, în esenţă la persoanele care pot
face plângere, forma în care se face şi conţinutul acesteia.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi

confundată cu plângerea prealabilă.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a

organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă : numele, prenumele,
calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul
plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conţină şi

semnătura petiţionarului. În lipsa semnăturii, petiţionarul poate fi chemat să
completeze sesizarea.

Din lectura textului de lege, nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe

lângă elementele arătate, şi indicarea încadrării juridice faptei.
 20

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să

fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de către

organul care o primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau
de către copilul major pentru părinţi.

Persoana vătămată poate însă să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de

către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate face plângerea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de

judecată se trimite organului competent.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, poate fi făcut de
orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.

În anumite cazuri, denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat

cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuniDe asemenea, constituie infracţiune,
fapta funcţionarului public care luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de
îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală.

În cazurile în care denunţătorul nu-şi dezvăluie identitatea, sesizarea sa nu

are valoarea unui denunţ, ea constituind o anumită formă de realizare a sesizării
din oficiu.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului

oral acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a
fost făcut.

Sesizarea din oficiu

 21

În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod

direct săvârşirea unor infracţiuni sau află despre aceasta prin intermediul
mijloacelor de informare în masă , se sesizează din oficiu.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deşi au luat
cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

De la regula obligativităţii procesului penal legea a prevăzut unele derogări,

potrivit cărora, declanşarea procesului penal precum şi punerea în mişcare a
acţiunii penale pot avea loc numai ca urmare a unei anume sesizări prevăzute de
lege.

Potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege,
urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei

guvernului străin, în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.

Pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate,

acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale
căilor ferate.

Sesizarea trebuie făcută în scris şi semnată de organul competent.

Plângerea prealabilă

Consideraţii generale.
 22

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată care
a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o infracţiune, îşi exprimă
voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul în condiţiile în care legea
condiţionează răspunderea penală şi punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale de acest act.

Din punct de vedere procesual plângerea prealabilă este un act de sesizare pentru
a se pune în mişcare acţiunea penală şi nu un act de punere în mişcare a acţiuni
penale.

Persoane titulare ale plângerii prealabile.

Dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal,

întrucât doar partea vătămată o poate introduce, sau de un mandatar care are un
mandat special.În acest context, plângerea se poate face de unul dintre soţi
pentru celălalt sau de copilul major pentru părinţii săi.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se

poate face de reprezentantul legal.

Termenul de introducere a plângerii

Pentru a produce efecte juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă

la organul competent în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată
a ştiut cine este făptuitorul sau de la data când făptuitorul, iniţial necunoscut, a
fost identificat ulterior de organul de cercetare penală.

În cazul minorilor, aceste prevederi se aplică după caz. Dacă persoana vătămată
este un minor fără capacitate de exerciţiu, termenul de două luni curge de la data
când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Când persoana
vătămată este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, întrucât
introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, termenul curge din ziua în care
minorul a ştiut cine este făptuitorul.

Reglementarea privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu este

aplicabilă în cazul sesizării din oficiu.
 23

În literatura de specialitate s-a susţinut că, în cazul în care persoana

vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a fost împiedicată de o cauză
temeinică să introducă sesizarea în termen, se aplică, pe cale de supliment
analogic, dispoziţiile care ţin seama de astfel de împrejurări, având drept
consecinţă introducerea peste termen a plângerii.

În practica judiciară s-a reţinut că plângerea prealabilă se consideră

făcută în termen dacă persoana vătămată a expediat-o prin poştă cu scrisoare
recomandată.. Termenul trebuie respectat şi în cazul în care plângerea se face
prin mandat.

Termenul de două luni curge de la data comiterii faptei, dacă persoana vătămată
a ştiut cine este făptuitorul. Nerespectarea acestui termen procedural atrage
decăderea din exerciţiul dreptului şi incidenţa prevederilor .

Plângerea prealabilă introdusă de părinţii minorului având capacitate de

exerciţiu restrânsă, neînsuşită de minor în termeni nu îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Conţinutul plângerii prealabile.

Plângere prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea

autorului ca o condiţie necesară, arătarea mijloacelor de probă dacă sunt
cunoscute, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana
vătămată se constituie parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Persoana vătămată nu trebuie să menţioneze în plângere şi încadrarea

juridică, această ultimă obligaţie revenind organului de urmărire penală.
Plângerea prealabilă trebuie semnată de persoana vătămată. Dacă plângerea a
fost făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşază
la plângere.
 24

Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă.

Dacă s-a comis o infracţiune flagrantă, care se urmăreşte sau se judecă la

plângere prealabilă, organul de urmărire penală este obligat, pentru a stabili
identitatea făptuitorului şi pentru a nu se pierde probele, să constate săvârşirea
acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.

Se poate întâmpla ca în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentru care

urmărirea penală se face din oficiu, să se ajungă la schimbarea încadrării juridice
într-o infracţiune care se urmăreşte la plângere prealabilă.

În acest caz, organul de cercetare penală sau procurorul cheamă partea vătămată
şi o întreabă dacă înţelege să depună plângere.Dacă aceasta depune plângere,
organul de urmărire penală continuă urmărirea.În caz contrar, organul de
cercetare penală trimite dosarul procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.
Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui
mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului
penal stipulat în Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează

procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat
despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla

despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute
de lege.

In faza initiala un rol deosebit il constituie principiul operativitatii organului de

u.p.Inceperea urmaririi penale constituie temei legal,pentru aplicarea
masurilor preventive si efectuarea actelor de urmarire penala.
 25

Faza de debut al procesului penal,incepe din momentul cind este sesizat organul
de stat competent, de exemplu: inregistrarea in sectia de garda a sectorului de
politie a unei plingeri cu privire la savirsirea infractiunii, si se incepe cu
intocmirea unei rezolutii de incepere a urmarii penale.
Sarcinile principale a acestei faze:
a.stabilirea existentei sau a lipsei temeiurilor si motivarea legala pentru pornirea
procesului.
b.depistarea documentelor si fixarea actiunilor sau faptelor presupuse
infractiuni
c.revenirea infractiunilor in curs de pregatire,contracararea celor declansate si a
infractiunilor ce nu au fost consumate.
Pentru inceperea unei urmariri penale trebuie sa existe suficiente motive
(suficient motiv de incepere a u.p este constatarea a doua elemente
indespensabile : a) existenta semnelor infractiunii in cadrul faptei care a devenit
cunoscut o.u.p; b) existenta datelor suficiente in baza carora care sunt stabilite
semnele infractiunii. Ofiterul de u.p fiind sesizat prin plingere ori denunt
concomitent cu inregistrarea plingerii efectueaza actiuni de u.p in vederea
descoperirea sau combaterea infractiunii in baza actului de sesizare.
"act de sesizare" - poarta denumirea mijlocul prin intermediul caruia este
informat organul de urmarire penala despre savirsirea unei infractiuni.
Modurile de sesizare - ele se fac in raport de criterii, si anume:
a)in functie de sursa de informare existenta :
1.sesizarea interna (din oficiu) este in cazul cind depistarea sau constatarea este
facuta de catre ofiterul de u.p.
2.sesizarea externa din care fac parte: plingerile,denuntul.
b) In raport cu modul de sesizare a o.u.p, ele pot fi:
1.modul de sesizare primara (cind pentru prima data s-a adus la cunostinta
o.u.p)
2.modul se sesizare complimentar (cind un o.u.p isi declina competenta in
favoarea altui organ competent)
O.U.P poate fi sesizat de savirsirea unei infractiuni sau pregatirea pentru
savirsirea ei, prin prealambula (prevederea) legala a CPP, art.263: 1.plingerea;
2.denuntul;3.autodenuntarea; 4.depistarea infractiunii nemijlocit de catre
colaboratorii o.u.p.
Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre

împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării, organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua activităţi
premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de

urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a
urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.
 26

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de
urmărire

penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni,

determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea
urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a

urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul
de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire
penală.

1. Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire
a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii

organului de

urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i
s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire

penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod
special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

 27

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana

oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de

persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire
penală;

Persoana ce depune plingerea ori reprezentantul o.u.p ii explica raspunderea

ce o poarta in cazul cind denuntul este intentionat mincinoase, faptele nu
corespund realitatii si au intentii de rea credinta, si avind intentia de a duce in
eroare o.u.p.
Faptul dat se indica sub semnatura ca fost adus la cunostinta petitionarului, i s-a
adus la cunostinta raspunderea pentru fals de informatie.
Persoana oficiala a oup care a primit plingerea elibereaza emidiat persoanei care
a depus plingerea un certificat ce confirma ca plingerea data a fost primita si
inregistrata. In certificat obligatoriu i se indica data si ora cind a fost ridicata
plingerea cu indicarea familiei,functiei si gradul persoanei oficiale care a
primit-o. In caz de refuz de a primi plingerea petitionarul este in drept a se
adresa judecatorului de instructie pentru a constata legalitatea
refuzului.Plingerile anonime nu pot servi ca temei de incepere a u.p, insa
obligatoriu sunt verificate de o.u.p, in cazul cind se constata faptele, o.u.p se
sesizeaza din oficiu.

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de

urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind
necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea
sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea

infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire
penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei
 28

care le-au comis.Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală

prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul

poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.

Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o
prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate
sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către

reprezentantul

organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz

dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în
procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă,
acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau

juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care
organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie

cazuri

excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se

sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire
penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele
care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea
infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri,
făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite
motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de
el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a
fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor
promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.).
 29

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice

persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se
autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea
adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,
despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-
verbal de autodenunţare.

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care

autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală
întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de
autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul

infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare
nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu
autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea
este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de

urmărire

penală. Autosesizarea Organele de urmărire penală (menţionate în art.253

C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi
decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate
fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de
lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării
actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care
participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale
planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul
traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de

urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului
organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele
depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un
proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii.

Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

 30

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte

acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea
prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul
infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii
prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar
pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii
victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170,
art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,
art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului
avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de
persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile

menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se

conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau

victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal

sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza
incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere
drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste
persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere
produce efecte şi asupra celorlalte

victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea

prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea
sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este
necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o
 31

întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii

urmăririi penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen. este

obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că
nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3
zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale
pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil.

Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul
care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul
ierarhic superior. Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care
urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală
această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de

urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de
procurorul ierarhic superior.În cazurile în care urmărirea penală se exercită de
către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să
fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării

urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin
ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de
urmărire penală, indiferent de competenţă.

Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 1 din Codul de
procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul
de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în
vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o
infracţiune.
 32

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au

organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai
să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile
corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire

penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea
urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce

priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar
constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în
situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar

sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză
penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua

cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau
ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale

pot efectuarea următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea

urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor
premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau
asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit,
învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de

natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca
 33

orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei

sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de

urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în
etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării,
nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi

desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu
privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în
vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

• poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor

organe de

constatare;

• CNA - pentru infracţiuni

date prin lege în competenţa sa;

• Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

• comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare -

pentru

infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse

serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de

muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de
îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a
unităţii, formaţiunii, instituţiei;

• şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de

detenţie, în
 34

timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de

condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile
referitoare la persoane

cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

• comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în

timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi
aeroporturilor;

• instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru

infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari

la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre
circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în

termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, CNA şi
Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite
conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, CNA şi Corupţiei,
Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -

procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină

făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele
necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la
ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte
acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor
consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de

probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a
cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel
ce o face.
 35

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale.

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în formă

orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi

plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de
persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să
îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care a

denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire
penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire

penală

întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de

autodenunţare.

7. Raport de autosesizare

Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea

Infracţiunii.

3.Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

 36

Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care

consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se
consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane
ascultate.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.
Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate,
cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu
privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de
persoanele ascultate.

4.Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale

(ordonanţă) precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.
Inceperea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de
urmărire penală. Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului
penal, proces în care îşi dau aportul organele de urmărire penală, procurorul,
judecătorul de instrucţie şi sunt implicate părţile procesului penal (partea acuzării şi
partea apărării) şi alte persoane participante la procesul penal. Fiecare fază a
procesului penal are în desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală1. Aceste
limite sunt determinate de actele ce marchează momentul declanşării şi
epuizării fazei respective. În această primă fază a procesului penal un rol deosebit îl
constituie principiul operativităţii activităţii organului de urmărire penală. Acest
principiu nu îşi găseşte o reglementare expresă în legislaţia procesual-penală,
însă el urmăreşte „constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie
infracţiuni, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a
reglementărilor de convieţuire
socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau adenunţurilo
r cu privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală, caracterizează nemijlocit
rolul activ şi operativitatea acestor organe. Practica judiciară a demonstrat că prezentarea
întîrziată la locul comiterii infracţiunii deseori duce la imposibilitatea stabilirii elementelor
de fapt (probele) care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
imposibilitatea identificării făptuitorilor şi constatarea vinovăţiei lui, precum şi
 37

la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzelor

penale.

Acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară

autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de
constrîngere pot fi realizare doar după pornirea urmăririi penale, dacă legea nu
prevede altfel.
Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.
262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi
penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de
constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există
vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta
persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. În cazul în care organul de
urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi
penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor
la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în
termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în
scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală,
prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă
de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de
urmărire în cauza respectivă. În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi
penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un
termen cît mai scurt posibil, dar nu mai mare de 15 zile, persoana care a înaintat
sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea
penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale
şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului penal.
Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în
instanţa judecătorească, în condiţiile art.313.
Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la
urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în
procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.
Organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului,
victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi
 38

reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile

de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului
cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.
Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre
comiterea infracţiunii şi verificarea informaţiei, în cazul prezenţei
indicilor infracţiunii, trebuie să pornească urmărirea penală şi călăuzindu-se
de dispoziţiile Codului de procedură penală, să efectueze acţiuni de urmărire penală în
vederea descoperirii ei şi depistări, examinării şi fixării probelor care
confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii
civile sau a unei eventuale confiscăria bunurilor dobîndite ilicit. De aici rezultă, că ofiţerul de
urmărire penală fiind sesizat despre comiterea unei infracţiuni prin plîngere sau
denunţ, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni
de urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă
sau infirmă săvîrşirea infracţiunii. Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea cauzei în
judecată. Efectuarea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală,
întrucît presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare
realizării obiectului urmăririi penale.
Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă
implicit sarcinile acesteia, după cum urmează:
-stabilirea adevărului;
-stabilirea şi identificarea făptuitorului şi a tuturor participanţi la comiterea infracţiunii;
-identificarea victimii infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi laturii civile;
-analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde
sau nu penal, dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată a acestuia;
-luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de constrîngere
de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal2.

Ordonanţa privind începerea urmăririi penale

 39

Ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care

acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării
urmăririi penale.
Structura ordonanţei:
Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:-
1. în partea introductivă
- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte,
cauza la care se referă;
2. în partea descriptivă
– obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;
1. în partea rezolutivă
– temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi

se consideră nulă.
Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate
anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă. În cazul în care legea
prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie
încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz de judecătorul de
instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror ori la
judecătorul de instrucţie. Despre efectuarea unei acţiuni de urmărire penală se întocmeşte un
proces-verbal, în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către
persoana care efectuează urmărirea penală
Ordonanţa este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atît de către
procuror, cît şi de organul de urmărire penală.
Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, de exemplu, în cazul
măsurilor preventive, în cazul suspendării urmăririi penale.
În desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă,
dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod.
Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele,
prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul
acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a
întocmit-o. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate
anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă3. În cazurile prevăzute de
 40

prezentul cod, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale

prin ordonanţă motivată.

Tipuri de ordonanţe în cadrul urmăririi penale în Republica Moldova:

1. Ordonanţa de începere a urmăririi penale
2. Ordonanţă de efectuare cercetare la faţa locului
3. Ordonanţă de examinare corporală
4. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte vătămată
5. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte civilă
6. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant legal al părţii
vătămate
7. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant al părţii vătămate
8. Ordonanţă de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit
9. Ordonanţă de ridicare
10.Ordonanţă privind interceptarea convorbirilor telefonice
11.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei dactiloscopice
12.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei traseologice
13.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei biologice
14.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (cauzei morţii)
15.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (gradului
leziunilor corporale)
16.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei balistice (arma)
17.Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei psihiatrice de ambulator
18.Ordonanţă de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte şi de anexare la
cauza penală
19.Ordonanţă de restituire a corpurilor delicte către proprietar
20.Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – obligarea de a se
prezenta
21.Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – aducerea silită
22.Ordonanţă privind prelungirea termenului de urmărire penală
23.Ordonanţă de fixare a termenului de urmărire penală
24.Ordonanţa de percheziţie
25.Ordonanţă de conexare a cauzelor penale
26.Ordonanţă privind disjungerea materialelor cauzei penale într-o procedură
separată.
 41

27.Ordonanţă de suspendare a urmăririi penale

(în legătură cu nestabilirea locului aflării învinuitului)
28.Ordonanţă de reluare a urmăririi penale
29.Ordonanţă privind dispunerea căutării învinuitului
30.Ordonanţă privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală
31.Ordonanţă de încetare a urmăririi penale
32.Ordonanţă de punere sub învinuire

6.Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub

învinuire a unei persoane.
ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta
dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi
penale. Dispoziţia se ia pe cale de o. numai cînd legea prevede expres această
modalitate; În celelalte cazuri se dispune prin rezoluţie. O. trebuie să fie motivată
şi să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o
întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul
legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o (art. 203, C.p.p.). În afara
acestui conţinut general, unele ordonanţe mai cuprind anumite menţiuni speciale
prevăzute de lege numai pentru actul sau măsura respectivă.
Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost săvârşită de
о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de
punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se înaintează
procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii - este un din cel
mai important act în faza de urmărire penală. Aceasta noţiune nu trebuie de confundat
nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua noţiuni diferite. Atragerea
persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă ca aceasta persoana este declarata
vinovata, numai judecata poate sa declare acest lucru cercetând minuţios sub toate
aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8 CPP RM, care spune: ca orice
persoana acuzata de un delict este prezumată nevinovata până când vinovăţia nu va fi
dovedită în mod legal în cursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat
toate garanţiile necesare apărării sale.
Dacă, după examinarea raportului procurorul consideră că probele acumulate sunt
suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei se descriu probele
ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii.
Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale:
1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire – art. 280 CPP;
2. emiterea ordonanţei - art. 281 CPP;
3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP;
4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3;
5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104.
Aceste acţiuni au mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a procesului
 42

penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în calitate de învinuit

de către procuror, ea capătă putere juridica.
Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs
de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de
ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Procurorul după
stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire
şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin semnăturile procurorului,
învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă la această acţiune, indicându-
se data şi ora punerii sub învinuire.
Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о
tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează
cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire
trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. LPP nu desfăşoară
paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de
învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar recunoaşterea
vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns pot fi numai un
cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare şi verificate
multilateral.
-2-

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în

decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a învinuitului.
Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la cunoştinţă
învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de ordonanţa de
punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie audiat, care începe
cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el recunoaşte sau nu
învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din următoarele 3 răspunsuri
motivate: - recunosc pe deplin (motivează); - nu recunosc învinuirea complet; -
recunosc învinuirea parţial.
Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând
cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca
pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, aceste
întrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare răspuns
este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a procesului-
verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau i-a fost citit sau
ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii, precizări, adăugirii şi
dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a învinuitului e semnat de
toate persoanele ce au participat la interogare: - apărătorul; - interpretul; - pedagogul;
- reprezentatul legal etc.
Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape:
- aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire;
- interogarea învinuitului.
Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua
datorită cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala poate fi
completata şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau completarea
acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă
acuzare sau să o completeze pe cea anterioară. Despre completarea sau modificarea
învinuirii iniţiale se întocmeşte о ordonanţă noua păstrând în materialele dosarului penal
şi ordonanţele precedente. Daca în privinţa persoanei sa luat o măsură preventivă
 43

atunci, trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile, din
momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în
vedere învinuirea, măsura preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă de
sub urmărire penală.
În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi
cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire
penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii în vederea
găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica toată informaţia
cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi căutat. Investigaţiile în
vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu
asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate periodic.

7.Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

Consideratii generale

Efectuarea activitatilor de urmarire penala au un rol deosebit de important in

realizarea scopului procesului penal inscris in art 1 a codului de procedura penala.
Atingerea acestui scop nu se realizeaza intotdeauna prin trimiterea invinuitului in
judecata.Organul de urmarire penala,pe baza probatoriului poate ajunge si la alte
concluzii ,care demonstreaza fie lipsa de vinovatie a celui in cauza,fie existenta
unor imprejurari de natura a impiedica tragerea la raspunderea penala,situatii in
care stingerea procesului penal are loc in faza de urmarire penala.

Incetarea procesului penal la etapa urmaririi penale se intilneste mult mai des
,decit la etapa judecatii.Aceasta se explica prin faptul,ca instanta de judecata
inceteaza cauza ,de regula ,numai in acele cazuri,cind organelle de urmarire penala
au comis o greseala neincetind la timp procesul.

Numai in putine cazuri temeiurile de incetare procesului penal apar deja dupa
transmiterea dosarului in instanta de judecata (acte de amnistie,de
gratiere,expirarea termenului de prescriptie,decesul invinuitului,etc).Pe parcursul
desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata existent
situatiilor in care procurorul la propunerea orgaanului de urmarire penala ,sau din
oficiu ,dispune dupa caz scoaterea de sub urmarire penala,incetarea urmaririi
penale sau clasarea cauzei penale.

Scoaterea de sub urmarire penala poate fi data atit pe parcursul urmaririi

penale cit si la terminarea acesteia.

Subliniez si faptul ca scoaterea de sub urmarire penala este o solutie care nu are
caracter definitiv,fiind aplicabil numai hotaririlor judecatoresti nu si ordonantelor
procurorului.Caracterul nedefinitiv al solutiilor ce pot fi date in cursul urmaririi
 44

penale este relevant si de posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata in caz de

redeschidere.

Ordonanta si structura sa

Prin ordonanţă –se intelege acel act procedural emis de organul de urmărire
penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul
efectuării urmăririi penale.

Ordonanta este compusa din 3 parti,trebuie sa fie motivata si sa cuprinda :

-in partea introductiva :data si locul ,numele,prenumele si calitatea persoanei care o

intocmeste ,cauza la care se refera ;

-in partea descriptiva:obiectul actiunii sau masurii procesuale;

-in partea rezolutiva :temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o ;

Ordonanta nesemnata de persoana care a intocmit-o nu are forta juridica si este

considerate nula.Daca organul de urmarire penala considera ca este cazul sa fie
luate anumite masuri,face propuneri motivate in ordonanta.In cazul in care legea
prevede ca o actiune sau o masura procesuala trebuie sa fie incuviintata,autorizata
sau confirmata de procuror,dupa caz de judecatorul de instructive,un exemplar al
ordonantei sau al acului procesual ramine la procuror ori la judecatorul de
instructie.

Spre deosebire de ordonanta,pentru rezolutie caracterizata prin lipsa de

formalism –legea nu stipuleaza continutul.Oricum credem ca nu pot lipsi:data
intocmirii,numele si prenumele persoanei care a intocmit-o,dispozitia,motivele de
fapt si de drept si de semnatura celui care a intocmit-o.4

Ordonanta se emite de catre procuror sau judecatorul de instructie,dupa caz.In

ordonanta se include acele actiuni procesuale pe care trebuie sa le indeplineasca
organul de urmarire penala ,laboratorul de expertiza,procurorul in dependenta de
infractiunea comisa.Practic,orice actiune ce trebuie efectuata in cadrul urmaririi
penale necesita a fi pornite prin ordonante cu exceptia infractiunilor in flagrant
,insa care este obligatoriu ca in timp de 24 de ore sa fie intocmita ordonanta fie de
perchezitie ,fie de ridicare de obiecte ,etc. emisa de catre judecatorul de instructie.
 45

Scoaterea persoanei de sub urmarire penala

Scoaterea persoanei banuite sau invinuite de sub urmarire penala constituie o

hotarire prin care se reabiliteaza aceasta persoana,daca solutia se refera la toate
capetele de acuzare .Solutia data se aplica numai in faza urmaririi penale,in faza
judecarii cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.

Persoana reabilitata prin actul de scoatere de sub urmarire penala este in drept
sa inaiteze o actiune privind repararea prejudiciului moral si material in
conformitate cu art.524,525 din CPP si in conditiile prevazute de Legea privind
modul de reparare prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organului de
cercetare penala,ale procuraturii și ale instanțelor judecatorești din 25 februarie
1998.5

Persoana poate fi scoasa de sub urmarirea penala integral sau numai cu privire
la un cap de acuzare daca se constata:
1) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3), inclusiv dacă
fapta constituie o contravenţie,si anume:

a) nu există faptul infracţiunii;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
c) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal..

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Articolul 36. Legitima apărare

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare
de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a

5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova,nr.50-51 din 04.06.1998
 46

respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la
alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru
viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Articolul 37. Reţinerea infractorului
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul
reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

Articolul 38. Starea de extremă necesitate

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare
de extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a
salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes
public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii
faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Articolul 39. Constrîngerea fizică sau psihică

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat
daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă
în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea
penală prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

Articolul 40. Riscul întemeiat

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a
cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru
realizarea scopurilor socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut
fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu
 47

pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic
ori social.

Articolul 401. Executarea ordinului sau dispoziţiei

superiorului
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o
persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt
obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă
persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale.
Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul
sau dispoziţia ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului
sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale.
Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a
comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.

In practica judiciara mai exista o posibilitate de a scoate persoana de sub

urmarire penala in cazul cind banuitul a fost arestat timp de 30 de zile dupa care la
scurgerea acestui timp nu I s-a schimbat calitatea de banuit ,nu I s-au gasit probe
concludente si pertinente si nu s-a dispus prelungirea arestului preventive.

La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de
sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte
temeiuri, de cît pentru cele menţionate de acest articol.

“Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima –
cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude
faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd
nu sînt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat
toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu
sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de
prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este similară cu
reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii Moldova care în
articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de reabilitare a învinuitului
privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la
săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe
suplimentare”.
 48

Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau
învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de
învinuire) constituie o schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.

Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea

procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau
învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie.

Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de

sub urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul
63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale
stabilite sau a termenului de prescripţie.

Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270,

dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd din
probele acumulate rezultă soluţia respectivă.

Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită

persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în
dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi
penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile indicate în
articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea de sub
urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la
toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă
printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul reabilitării
persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale.

În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un
învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a
fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte
persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa
altei persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii
de sub urmărire penală.

Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de

sub urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd
s-a dispus şi încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire
penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.

În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală

privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv cu
 49

rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea urmăririi
penale.

Ordonanța de scoatere de sub urmarire penală

În conformitate cu prevederile art.255 CPP,ordonanța de scoatere a persoanei de

sub UP trebuie să cuprindă urmatoarele mențiuni:

-data și locul întocmirii

-numele,prenumele și calitatea celui care o întocmește

-cauza la care se referă

-obiectul actului sau măsurii procesuale

-temeiul legal al acestuia

-semnatura celui care a întocmit-o

-mențiunile speciale,constînd în datele privind persoana ,fapta la care se refereă

scoaterea de sub UP si temeiul de fapt si de dreptpe baza carora se dispune
scoaterea persoanei de sub UP.

Dacă încetarea urmăririi penale presupune existenţa unei infracţiuni şi

intervenţia unei cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, cazurile de
scoatere de sub urmărire penală se referă la inexistenţa infracţiunii.

Când pe parcursul desfăşurării urmăririi penale se constată existenţa

vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit.a – e C.p.p -Acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată
dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
Organul de cercetare penală, care constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art. 10 lit. a – e, înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a se
da soluţia de scoatere de sub urmărire penală.
 50

Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub

urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie
dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.
Procurorul se pronunţă asupra scoaterii prin ordonanţă, în cazul în care
acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune
scoaterea de sub urmărire penală prin rezoluţie.
Ordonanţa trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi în cazul încetării urmăririi
penale.Daca scoaterea de sub urmarire penala a fost determinata de
iresponsabilitatea invinuitului sau inculpatului ,iar aceasta s-a mentinut si in cursul
urmaririi penale,procurorul este obligat mentina prin ordonanta masura internarii
medicale si sa ceara instantei confirmarea acestei masuri.6

Procedura

In ceea ce priveste procedura de scoatere de sub urmarire penala se aplica aceleasi

reguli ca in cazul incetarii urmaririi penale.

Astfel,constatind existenta unuia din cazurile prevazute in art 10 lit a-e

CPP,organul de cercetare penala inainteaza procurorului dosarul cu referatul cu
propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmarire penala .Primind dosarul de la
organul de cercetare penala procurorul va proceda in felul urmator:

-restituie dosarul organului de cercetare penala cu dispozitia de a continua

cercetarile,daca considera ca nu este cazul sa dispuna scoaterea de sub urmarire
penala sau cind a dispus scoaterea partial;

-dispune scoaterea de sub urmarirea penala ,daca este de acord cu propunerea

organului de cercetare penala;

Atunci cind scoaterea de sub urmarire penala priveste un invinuit sau inculpat
arestat,procurorul este obligat sa se pronunte asupra scoaterii de sub urmarire
penala in termen de 24 ore de la primirea dosarului.

Comunicarea solutiei

Procurorul are datoria sa instiinteze persoanele interesate despre scoaterea de

sub urmarire penala.Daca invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv,procurorul
instiinteaza prin adresa administratia locului de detinere cu dispozitia de a pune in
libertate de indata pe invinuit sau inculpat.
 51

Scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art 10 lit b1 CPP,FAPTA NU

PREZINTA GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACTIUNI

Potrivit alin final al art 249 cpp,in cazul prevazut de art 10 lit b cpp,procurorul
se pronunta intotdeauna prin ordonanta ,indiferent ca este sau nu pusa in miscare
actiunea penala.Prin aceeasi ordonanta procurorul dispune si aplicarea uneia din
sanctiunile cu caracter administrativ prevazuta de art 91 cp.,astfelcum a fost
modificat prin lg nr 140/1996(mustrarea cu avertisment si amenda). O asemenea
posibilitate este legitimata de insasi textul art 18 alin 3 cp modificat prin legea nr
104/1992,care prevede explicit ca in cazul faptelor care nu prezinta pericolul social
al unei infractiuni sanctiunile cu caracter administrativ prevazute in art 91 CP se
pot lua nu numai de catre instanta de judecata ,ci si de procuror.

In conformitate cu prevederile art 249cpp,in cazul in care s-a dispus scoaterea

de sub urmarire penala in temeiul art 10 lit b,executarea sanctiunilor cu caracter
administrativ,prevazute de art 18 cp se face dupa cum urmeaza:

-executarea mustrarii si mustrarii cu avertisment prevazute in art 91cp si aplicate

de catre procuror o data cu dispunerea scoaterii de sub urmarire penala in temeiul
art 10 lit b cpp

-executarea sanctiunii cu caracter administrativ a amenzii se face dupa expirarea

termenului in care se poate face plingerea contra ordonantei prin care s-a dispus
scoaterea de sub urmarire penala si aplicarea art 18 CP,iar daca s-a facut plingere
si a fost respinsa,dupa respingerea acesteia.Ea se efectueaza potrivit art 442 si 443
cpp dupa regulile de punere in executare a amenzii judiciare si a cheltuielilor
judiciare avansate de stat ,de catre organul care,potrivit legii,executa amenda
penala.

Potrivit art 249 alin 3 CPP,impotriva ordonantei prin care s-a dispus scoaterea
de sub urmarire penala si aplicarea art 18 CP in temeiul art 10 lit b CPP.,se poate
face plingere in 10 zile de la instiintare (de la comunicarea solutiei),de catre oricare
dintre persoanele interesate.

In toate cazurile in care urmarirea penala s-a stins printr-una din solutiile de
netrimitere in judecata sau de neurmarire ,procurorul nu poate dispune asupra
actiunii civile ,acesta fiind intotdeauna de competenta instantei.Intrucit ,in aceste
situatii,actiunea civila,ramasa nerezolvata,dupa stingerea actiunii penale nu mai
 52

putea fi solutionata in cadrul unui proces penal in mod corect s-a subliniat ca
rezolvarea acesteia cade in competenta instantei civile la cererea partii civile.7

ORDONANŢĂ
privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală

mun. Chişinău „22” ianuarie 2007

locul emiterii data emiterii

Procurorul procuraturii sect. Botanica mun. Chişinău, jurist de rangul III Ion Stanciu,
examinând raportul ofiţerului superior de urmărire penală, maior de poliţie Victor Şargu, precum
şi materialele cauzei penale nr.2007420001, -

A CONSTATAT:

Prezenta cauză penală a fost pornită la data de 07.01.2007 de către SUP al CPs
Botanica mun. Chişinău în conformitate cu prevederile art. 248 alin.(1) Cod Penal RM.
Temei pentru pornirea cauzei penale a servit raportul cu privire la autosesizare al
inspectorului SDI CPs Botanica mun. Chişinău, Gr. Neamţu. În Registru nr. 1, pentru
înregistrarea infracţiunilor, la 06.01.2007 sub nr.77, este indicat precum că la data de 05.01.2007,
pe str. Munceşti, 271 a fost stopat automobilul de model „Mercedes - Benz 200” cu nr. de
înmatriculare C AA 030, condus de cet. Andronic Iurie Dumitru, care transporta mărfuri
industriale: două faruri de modelul MB W163 ML NEW, pentru a/m de model „Mercedes -
Benz” şi 679 perechi de mănuşi, introduse pe teritoriul Republicii Moldova prin contrabandă,
fiind tăinuite de la organele controlului vamal.
În rezultatul acţiunilor de urmărire penală efectuate s-a stabilit că, cet. Andronic Iurie
Dumitru, activând în calitate de însoţitor de vagon al garniturii 341/342 pe ruta Chişinău -
Moscova şi aflându-se în or. Moscova, Federaţia Rusă, la data de 03.01.2007 a procurat de la
Centrul Tehnic „Avtobam” două faruri de modelul MB W163 ML NEW, pentru a/m de model
Mercedes, pentru care a plătit suma de 13.644,02 ruble ruseşti, inclusiv suma de 300 ruble
(cheltuieli ce ţin de furnizarea farurilor), ce conform cursului oficial stabilit de Banca Naţională
din 04.01.2007 constituie suma de 6167,09 lei RM.
La data 05.01.2007 cet. Andronic Iurie Dumitru, intrând în postul vamal intern al
Republicii Moldova n-a declarat în modul stabilit marfa introdusă pe teritoriul Republicii
Moldova, eludându-le de la controlul vamal, le-a introdus în R. Moldova pe cale de contrabandă,
pentru care n-au fost calculate şi percepute plăţile vamale de import.
Analizând probele acumulate organul de urmărire penală, a constatat că au fost
administrate probe suficiente pentru a termina urmărirea penală.
La 08.01.2007 cet. Andronic Iurie Dumitru, fiind recunoscut în calitate de bănuit şi
audiat pe cazul dat, bănuiala care i se impută nu o recunoaşte, şi a declarat, că la 03.01.2007,
aflându-se în or. Moscova, a procurat pentru cunoscutul său Vasile Bologan, două faruri, pe care
le-a introdus pe teritoriul Republicii Moldova. În timpul trecerii frontierei de stat, a declarat
verbal vameşului despre marfa introdusă, însă de la el nu s-au perceput taxele vamale, deoarece,
după cum dânsul consideră, acestea se percep în cazul în care suma bunurilor declarate este mai
mare de 500 dolari SUA, iar el pentru marfa dată a achitat suma de 382 euro. Faptul dat se
confirmă prin factura de cumpărare şi bonul de casă primite de la vânzător.

7
A se vedea ,R.Lupașcu,este competenta instanța penala sa dispuna asupra desfiintarii unui inscris in cazul aplicarii
dispozitiilor art 18 CP de catre procurorin cursul urmaririi penale,in „Dreptul” nr 12/1996,p.82.
 53

Mănuşile ridicate de la el împreună cu farurile, au fost procurate de la piaţa „Calea

Basarabiei” din mun. Chişinău, la data de 05.01.2007, înainte de a fi reţinut de colaboratorii de
poliţie.
În cadrul urmăririi penale n-au putut fi combătute declaraţiile bănuitului precum că
mănuşile de protecţie în număr de 679 buc. au fost procurate de la piaţa „Calea Basarabiei” din
mun. Chişinău, la data de 05.01.2007.

Declaraţiile martorilor: cet. Corobcean Teodor Vasile şi cet. Garabadji Victor Grigore
au confirmat, precum că cet. Andronic Iurie Dumitru la data de 05.01.2007, a procurat mănuşi de
protecţie de la piaţa „Calea Basarabiei” din mun. Chişinău.
Analizând Raportul de constatare tehnicio-ştiinţifică nr. 0101 seria AC 004899 din 15
ianuarie 2007, efectuată de Institutului Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică al MJ
RM s-a stabilit, că valoarea bunurilor (două faruri), introduse de cet. Andronic Iurie Dumitru, pe
teritoriul Republicii Moldova în valută naţională este de 8238,39 lei, inclusiv impozitele, taxele
de stat şi adausurile comerciale, conform cursului oficial, constituie 528,71 euro.
Este de menţionat faptul că în procesul urmăririi penale, bănuitul a prezentat organului
de urmărire penală documente care justifică faptul procurării farurilor la preţul de 382 euro.
Conform art. 126 Cod penal al RM se consideră proporţii mari valoarea bunurilor, care
la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 500 unităţi convenţionale de amendă, adică suma
de 10000 lei.
Analizând probele acumulate la prezenta cauză penală, organul de urmărire penală a
ajuns la concluzia, că în acţiunile bănuitului Andronic Iurie Dumitru nu se conţin semnele unei
fapte prevăzute de art. 248 alin.1 Cod penal al RM, din cauza lipsei sumei în proporţii mari a
valorii mărfii nedeclarate, necesare pentru încadrarea juridică a acestei infracţiuni.
Prin urmare, ţinând cont de faptul că costul în vamă a farurilor importate de cet.
Andronic Iurie Dumitru depăşeşte minimul sumei de 200 euro, stabilit prin Legea RM Nr. l569-
XV din 20.12.2002 „Cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul
Republicii Moldova de către persoane fizice”, permis persoanelor fizice de a fi introdus pe
teritoriul ţării fără achitarea drepturilor de import, în acţiunile lui fiind prezente semnele
contravenţiei administrative prevăzute de art. 193 alin. (12) CCA al RM.
Reieşind din cele expuse mai sus, conducându-se de prevederile art. 52 alin. (1) pct. 22
CPP, în temeiul art. 275 pct. 3 CPP şi în conformitate cu art. 285 alin. (1) şi (2) CPP, art. 291
alin. (2) CPP şi 255 CPP RM, -

DISPUNE:

1. Scoaterea integrală de sub urmărire penală a bănuitului Andronic Iurie Dumitru, an.
23.05.1965 originar din or. Bălţi, cetăţean al R. Moldova, domiciliat mun. Chisinau, str.
Voluntarelor 5, angajat în calitate de însoţitor de vagon la Calea Ferată RM, supus militar,
căsătorit, la întreţinere doi copii minori, fără antecedente penale, cu încetarea urmării penale, pe
cauza Nr. 2007420001, pornită la data de 07.01.2007, din motivul că fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii, prevăzute de art.248 alin. (1) Cod penal.
2. De expediat prezenta cauză Serviciului Vamal al RM, pentru examinarea contravenţiei
prevăzute de art. 193 alin. (12) CCA al RM, comise de cet. Andronic Iurie Dumitru.
3. Despre hotărârea primită de a informa persoanele cointeresate.

Procurorul procuraturii
sect. Botanica mun. Chişinău
jurist de rangul III __________________ Ion Stanciu
semnătura
 54

III.Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.
2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi
efectuarea actelor de strîngere a probelor.
3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,
ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de
imagini.
4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

În vederea constatării existenţei faptelor, a împrejurărilor de fapt, cât

şi avinovăţiei făptuitorului, organele judiciare desfăşoară o activitate
complexă deidentificare şi strângere a probelor prin intermediul mijloacelor de
probă. Din momentul declansarii procesului penal si pana la ramanerea definitivă
hotărîrii judecătoreşti, toate probele fondului cauzei sunt rezolvate cu
ajutorul probelor. De aceea, în literatura juridică s-a afirmat că probele sau
dovezile stau la temelia hotărîrii judecătoreşti.
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se
constată elementele de fapt ce pot servi drept probe în procesul penal. Practic,
informaţiile pe care le conţine o probă referitoare la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia
acesteia şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului
 55

– pot fi folosite în procesul penal doar prin anumite activităţi prevăzute de legiutor
pentru descoperirea lor.
Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să
cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor, orice alte
elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor
cercetate.

1. Efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau de documente

Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din

probele acumulate sau din materialele de investigaţie operativă rezultă o
presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o
anumită persoană se pot afla instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite
sau au servit ca mijloace la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe
urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea
importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee probatorii nu pot fi
obţinute.
Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane căutate,
precum şi a unor cadavre umane sau de animale.
Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de
urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe
motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se
prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele
efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni
procesuale.
În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de
instrucţie confirmă rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. În caz contrar,
prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală8.

8
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din
07.06.2003
 56

Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau

documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate
sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se
află acestea.
Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat,
comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice
se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza
ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.

Persoanele prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi

documente.
În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi
documente poate participa interpretul sau specialistul. La efectuarea percheziţiei
sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei
la care se face percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei
acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa
acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a
administraţiei publice locale. Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în
încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se
efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.
Persoanele la care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi
documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au
dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în
legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-
verbal.
Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente
Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii
în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant9.
În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi
documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează
urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.

9
Ibidem
 57

Pînă la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente,

reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub
semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe
ordonanţa respectivă.
La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei,
reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau
documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea
lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la
locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în
drept să facă percheziţie. Rezultatul percheziţiei urmează a fi prezentat, pentru
verificare, judecătorului de instrucţie în termen de 24 de ore. În cadrul efectuării
percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire
penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă.
Instituţiile financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza
prezentarea documentelor solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se
predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la
ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.Toate obiectele şi
documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezente la efectuarea
percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul
percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate
indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.
La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana
care efectuează urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele
încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitîndu-se deteriorarea
nejustificată a bunurilor.La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace
tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal. Organul de urmărire penală
este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii circumstanţele privitor la
viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau
ridicării.
Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor
aflate în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi
persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece
ori să comunice între ele sau cu alte persoane pînă la terminarea percheziţiei. În
caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate
 58

sub pază.
Procedura percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor diplomatice
În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua
numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful
misiunii diplomatice. Consimţămîntul pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării
se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al
Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei sau ridicării este obligatorie
prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene al Republicii Moldova.
În funcţie de natura cauzei, prin efectuarea percheziţiei se poate asigura
realizarea unuia sau mai multor scopuri:
- descoperirea de obiecte care conţin ori poartă urmele infracţiunii;
- descoperirea de obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii;
- găsirea de obiecte produs al unor infracţiuni;
- descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a învinuitului ori inculpatului
sau a părţii responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru
asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracţiune ori garantarea
executării pedepsei complementare a confiscării averi, în condiţiile prevăzute de
lege;
- găsirea obiectelor procurate cu sumele însuşite;
- descoperirea de bunuri sau valori deţinute contrar legii;
- găsirea bunurilor ori valorilor primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni
în legătură cu serviciul;
- descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată
sau executarea pedepsei;
- găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părţilor
din cadavre etc.
În literatura de specialitate este învederată importanţa percheziţiei, determinată
de faptul că, în multe împrejurări, ea devine decisivă în soluţionarea cauzei
penale, prin obţinerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau
împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării
 59

autorului10. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri reprezintă o activitate procedurală

mai puţin complexă decât percheziţia deoarece se cunosc obiectele şi
însemnările, locurile în care se află, precum şi persoana care le deţine.

Clasificarea percheziţiei după mai multe criterii:

A. După locul de efectuare
1. Percheziţii corporale;
2. Percheziţii domiciliare;
B. După temeiul legal:
- percheziţii efectuate pe baza autorizaţiei procurorului;
-percheziţii efectuate pe baza consimţământului scris al persoanei
percheziţionate;
- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă;
C. După timpul de efectuare:
- percheziţii efectuate în timpul zilei;
- percheziţii efectuate în timpul nopţii. Legea a stabilit că: Percheziţia se dispune
de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.
D. După persoanele participante:
- percheziţii la care participă numai lucrători ai organului de urmărire penală;
- percheziţii la care participă şi specialişti;
E. După numărul persoanelor la care se efectuează:
- percheziţii individuale, efectuate la o singură persoană;
- percheziţii de grup, care sunt de regulă simultane.

Ridicarea de acte sau înscrisuri este o activitate asemănătoare percheziţiei însă ea

se deosebeşte prin faptul că organul judiciar are cunoştinţă la cine se află
obiectul sau actul căutat, iar persoana care îl deţine recunoaşte acest lucru.
Pentru ridicarea acestora, iniţial se solicita pe cale de adresă ce anume act sau
obiect urmează a fi predat la organul judiciar. Doar în situaţia în care persoana nu
dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în prezenţa martorilor
asistenţi. În procesul-verbal în care se vor trece toate detaliile cu privire la

10
http://avocatura.lexignat.ro/avocatura-articole/-Perchezitia-aspecte-practice-10
 60

activitatea efectuată se vor menţiona şi starea de funcţionare, autenticitatea

actului sau obiectului şi starea acestora. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este
definită ca activitatea de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin
intermediul căreia organul de urmărire sau instanţa de judecată asigura obiectele
şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal11.
Obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal se pot
clasifica astfel:
- obiecte şi înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la
săvârşirea infracţiunii;
- obiecte ce reprezintă produsul infracţiunii;
- obiecte şi înscrisuri care conţin sau poartă o urmă a faptei comise;
- orice alte obiecte şi înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza
investigată. Ca şi percheziţia, ridicarea de înscrisuri şi obiecte are caracterul
auxiliar de descoperire şi strângere a unor mijloace de probă, ridicarea făcându-se
în două moduri:la cerere şi ridicare silită.

2. Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor şi luarea de imagini

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace
tehnice prin intermediul cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între
două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea
informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport tehnic.
Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul
de urmărire penală sau de către ofiţerul de investigaţii. Asigurarea tehnică a
interceptării comunicărilor se realizează de către autoritatea abilitată prin lege cu
asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace tehnice speciale. Colaboratorii
subdiviziunii din cadrul instituţiei autorizate prin lege, care asigură tehnic
interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, precum şi persoanele care
efectuează nemijlocit ascultarea înregistrărilor, ofiţerii de urmărire penală şi
procurorul sînt obligaţi să păstreze secretul comunicărilor şi poartă răspundere
pentru încălcarea acestei obligaţii. Pentru asigurarea interceptării şi înregistrării
comunicărilor, organul de urmărire penală sau procurorul prezintă organului
abilitat prin lege extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie, autentificat

11
http://www.legalforum.md/
 61

de către acesta, privind dispunerea efectuării interceptării comunicărilor.

Scrisoarea de însoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va
conţine o menţiune privind preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic
efectuarea măsurii speciale de investigaţii despre răspunderea penală. Extrasul
din încheiere trebuie să conţină denumirea instanţei şi numele judecătorului de
instrucţie, data şi ora emiterii încheierii, datele privind examinarea demersului
procurorului pentru autorizarea efectuării măsurii, datele de identificare ale
abonatului sau ale unităţii tehnice prin intermediul căreia se poartă comunicările
ce urmează a fi interceptate, durata interceptării, persoana sau organul de
urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătorului de
instrucţie şi ştampila instanţei de judecată.
În cazul în care în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi
obţinută şi altă informaţie, cum ar fi date de identificare ale abonaţilor sau
persoanelor care au purtat comunicări cu subiectul interceptării şi localizarea
acestora, precum şi alte date, judecătorul de instrucţie poate dispune în
încheierea de efectuare a interceptării comunicărilor şi obţinerea acestor
informaţii. Subdiviziunea tehnică a organului abilitat prin lege să efectueze
interceptarea şi înregistrarea comunicărilor transmite organului de urmărire
penală semnalul comunicărilor interceptate şi alte informaţii indicate în extrasul
din încheierea judecătorului de instrucţie în regim de timp real, fără a efectua
înregistrarea acestora12. Informaţia obţinută în procesul interceptării şi
înregistrării comunicărilor poate fi ascultată şi vizualizată în regim de timp real de
către organul de urmărire penală şi procuror. Informaţia obţinută în procesul
interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmite, de către subdiviziunea
tehnică care a efectuat interceptarea comunicărilor, ofiţerului de urmărire penală
sau procurorului pe purtător material de informaţii împachetat, sigilat cu ştampila
subdiviziunii tehnice şi cu indicarea numărului de ordine al purtătorului material.
În termen de 24 de ore după expirarea termenului de autorizare a interceptării,
organul de urmărire penală sau, după caz, procurorul întocmeşte la finele fiecărei
perioade de autorizare, un proces-verbal privind interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor. Procesul-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor
trebuie să conţină: data, locul şi ora întocmirii, funcţia persoanei care a efectuat

12
http://legeaz.net/cpp-cod-procedura-penala/art-97
 62

măsura specială de investigaţii, numărul cauzei penale în cadrul căreia s-a

efectuat măsura specială, menţiunea cu privire la ordonanţa procurorului şi
încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea măsurii speciale, datele
de identitate şi de identificare tehnică ale subiectului ale cărui comunicări au fost
interceptate şi înregistrate, perioada în care s-a efectuat interceptarea
comunicărilor, menţiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice, alte informaţii
relevante obţinute în urma interceptării şi înregistrării comunicărilor referitoare la
identificarea şi/sau localizarea unor subiecţi, cantitatea şi numărul de identificare
al purtătorilor materiali pe care a fost înregistrată informaţia, numărul de
comunicări stenografiate. La procesul-verbal se anexează stenograma
comunicărilor care au importanţă pentru cauza penală.
Stenograma comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă
scrisă, pe suport de hîrtie, a comunicărilor interceptate şi înregistrate care au
importanţă pentru cauza penală. În stenograma comunicărilor se indică data, ora
şi durata comunicării, numele persoanelor, dacă sînt cunoscute, ale căror
comunicări sînt stenografiate, precum şi alte date. Se interzice stenografierea
comunicărilor dintre avocat şi persoana pe care o apără. Fiecare pagină a
procesului-verbal de interceptare şi a stenogramei se semnează de către
persoana care le-a întocmit. La procesul-verbal se anexează în original suportul pe
care au fost înregistrate comunicările interceptate, făcîndu-se menţiune despre
împachetarea şi sigilarea acestuia.
Comunicările interceptate şi înregistrate se redau în limba în care a avut loc
comunicarea. În cazul în care comunicarea a avut loc într-o altă limbă decît cea de
stat, comunicarea se traduce în limba în care se desfăşoară procesul penal de
către un traducător autorizat.
La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea
comunicării, organul de urmărire penală prezintă procurorului procesul-verbal al
interceptării şi suportul în original pe care a fost înregistrată informaţia.
Procurorul, după verificarea corespunderii conţinutului procesului-verbal şi a
stenogramelor cu conţinutul înregistrărilor, prin ordonanţă, decide asupra
pertinenţei acestora pentru cauza penală şi dispune care comunicări urmează a fi
transcrise pe un suport aparte.
Comunicările interceptate şi înregistrate se vor păstra integral pe suportul
iniţial prezentat organului de urmărire penală de către subdiviziunea tehnică.
 63

Acest suport se va păstra la judecătorul de instrucţie care a autorizat măsura

specială de investigaţii.
Comunicările interceptate şi înregistrate care au fost stenografiate de către
organul de urmărire penală şi au fost apreciate de către procuror ca fiind
pertinente pentru cauza penală se transcriu de către subdiviziunea tehnică din
cadrul organului de urmărire penală pe un suport aparte, care se anexează la
materialele cauzei penale şi se păstrează la procurorul care conduce urmărirea
penală. În termen de 48 de ore de la finisarea perioadei de autorizare a
interceptării şi înregistrării, procurorul prezintă judecătorului de instrucţie
procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost înregistrate comunicările.
Judecătorul de instrucţie se expune printr-o încheiere asupra respectării
cerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul
de urmărire penală şi decide care din comunicările înregistrate urmează a fi
nimicite, desemnînd persoanele responsabile de nimicire. Nimicirea informaţiilor
în baza încheierii judecătorului de instrucţie este consemnată de către persoana
responsabilă într-un proces-verbal, care se anexează la cauza penală.
Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi în modalităţile de
interceptare şi înregistrare a comunicărilor prevăzute mai sus, care se aplică în
mod corespunzător.
Ordonanţa privind efectuarea percheziţiei, ridicare de obiecte şi
documente, interceptarea convorbirilor telefonice şi luarea de imagini se
efectuează de către procuror, la propunerea ofiţerului de urmărire penală şi
totodată procurorul cere autorizaţia judecătorului de instrucţie.
Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:-
1. în partea introductivă - data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
persoaneicare o întocmeşte, cauza la care se referă;
2. în partea descriptivă – obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;
3.în partea rezolutivă– temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

IV.Actele procesuale privind verificarea probelor

 64

3. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor

(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la
faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).
Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor

Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului

penal, în vederea aflării adevărului, se număra şi cercetarea la faţa locului. Fără
efectuarea la timp şi în mod corespunzător a acestor activităţi, există oricînd riscul
că în procesul penal ce se desfăşoară, adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de
consecinţă, numeroase infracţiuni să nu fie descoperite sau să rămînă cu autori
neidentificaţi.
Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată deosebit de complexă,
comportînd în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind elemente
tangenţiale, atît cu dreptul procesual penal cît şi criminalistic. Din punct de
vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa locului, cu tot caracterul ei
auxiliar, are o semnificaţie deosebita, de ea depinzînd inclusiv identificarea
autorului infracţiunii. Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi
regulilor procesuale, alsuccesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi
termenelor de efectuare a actelor procesuale penale şi procedurale, legate direct sau indirect de
administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul
cauzelor penale.

1. Noţiuni generale privind cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce cotribuie în mod esenţial la realizarea scopului
procesului penal. În accepţiunea legii penale, cercetarea la faţa locului constituie un procedeu
probatoriu care serveşte la administrarea sau aflarea unor mijloace de probă. Acestei activităţi i se
atribuie o semnificaţie deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
În opinia specialiştilor, cercetarea la faţa locului poate fi definită ca acea activitate iniţială de
urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în cunoşterea nemijlocită a locului unde sa săvâşit
infracţiunea sau a locului unde au fost descoperite urmele acesteia. Această activitate este: iniţială, în
sensul că precede orice altă investigaţie, imediată, adică nu poate fi amânată, şi nu în ultimul rând
13
irepetabilă, dacă avem în vedere posibilitatea modificării cu sau fără voie a aspectului locului faptei .
Cercetarea la faţa locului este necesară pentru descoperirea, fixarea urmelor biologice şi a
împrejurărilor în care sa săvârşit fapta. Cercetarea la faţa locului constituie o activitate complexă care
solicită exactitate şi calm, perseverenţă şi prudenţă, eforturi şi chiar şi sacrificii din partea echipei care o

13
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din
07.06.2003
 65

efectuează.
Prin cercetare la faţa locului organul de urmărire penală stabileşte fapta, identifică făptuitorul sau
delimitează sfera persoanelor bănuite, adună conservă şi examinează probele materiale descoperite. De
aceea în procesul cercetării la faţa locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări minuţioase,
porţiune cu porţiune, a locului respectiv, astfel încât nici o zonă să nu rămână necercetată.
Dacă una dintre zone ar fi omisă cu ocazia cercetării, ar putea rămâne nevalorificate diferite urme
preţioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei şi de identificare a autorului ei, ceea ce ar fi de
natură să ducă, în cele din urmă, chiar la imposibiliatatea stabilirii adevărului în cauza respectivă.
Având în vedere prevederile legale şi practica judiciară se poate concluziona că, locul săvârşirii faptei
diferă de la caz la caz, este în raport cu natura infracţiunii săvârşite, cu metodele şi mijloacele folosite în
acest scop, cu urmările activităţii ilicite desfăşurate de autor.
Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală:
a) Iniţială: se încearcă descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, concomitent cu perceperea
locului unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) Obligatorie;
c) Imediată: trebuie efectuată în cel mai scurt timp posibil după descoperirea infracţiunii;
d) Irepetabilă:
Pregătirea cercetării la faţa locului
În condiţiile specifice cercetării la faţa locului, pregătirea activităţii presupune parcurgerea a
două etape:
a. la sediul organului judiciar;
b. la locul faptei.
Fiecare etapă constă în anumite măsuri proprii, necesare pentru atingerea scopului urmărit.
Vorbind despre cele două etape s-ar putea crede că activităţile pregătitoare, ca excepţie, nu ar avea un
caracter unitar. Este necesar să subliniem că activităţile pregătitoare au fost grupate în două entităţi, din
raţiuni ce ţin de particularităţile fiecăreia dintre ele şi de o anumită ordine cronologică, în care acestea
se desfăşoară. Privită în ansamblu, pregătirea cercetării la faţa locului are un caracter unitar, fiecare
dintre activităţi succedându-se într-o ordine logico-operativă, de modul în care se realizează şi
rezultatele uneia depinzând de caracteristicile celei ce va urma.

2. Importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât
procesual-penală, cat şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord
că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea
adevărului. Altfel spus, deplasarea organului judiciar la faţa locului este “una
dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală,
ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârşirii
faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis
actul penal şi să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi
cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de
natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.
 66

Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi
procedurale, cu cât există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput
fără cercetarea la faţa locului. De exemplu, în cazul omuciderii, al infracţiunilor
îndreptate împotriva avutului public şi personal (furt, tâlhărie, distrugere), al
accidentelor grave de muncă, al catastrofelor feroviare, navale şi aeriene, al
accidentelor de circulaţie ş.a. Pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la faţa
locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate de
maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii fiind
aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel,
la infracţiuni de genul celor menţionate, îndeosebi la omucideri, examinarea
locului faptei este “partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Aşadar importanţa C.F.L., rezultă din următoarele aspecte:
a) locul săvârşirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la
infracţiunea şi la autorul acesteia(de modul cum se efectuează C.F.L., de modul de
căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale va
depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi
participanţi la comiterea faptei penale)14;
b) urmele ridicate cu ocazia C.F.L. permit declanşarea şi orientarea investigaţiilor,
referitoare la fapta comisă şi făptuitor;
c) C.F.L. determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediată ca:
percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, examinarea medico-legală a unor
persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului;
d) pe durata efectuării C.F.L. se pot stabili cauzele care au determinat comiterea
infracţiunii şi condiţii care au favorizat comiterea ei.
e) cercetarea la faţa locului este o activitate de maximă importanţă, cu caracter
obligatoriu, imediat şi de neînlocuit.
În multe situaţii, această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi
condiţii şi cu aceleaşi rezultate.
Sarcinile cercetării la faţa locului
Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în
evidenţă principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea
fiind următoarele:
a. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea
stabilirii şi fixării particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului
14
Gheorghiţă M., ,,Criminalistica”, p. 155
 67

judiciar cu ceea ce este denumită “scena” sau “ambianţa” locului, serveşte la

formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la
determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale;
b. Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale
de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa
locului, este de natură să ofere indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la
natura faptei şi chiar la persoana autorului;
c. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de
persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei
se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din
momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa;
d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale
locului şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură,
activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune
deoarece nu sunt puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai
evenimentului.
Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite
elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea
acesteia.
e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la
săvârşirea acesteia, cel puţin cu caracter provizoriu.
Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia CFL:
 „ce” eveniment a avut loc(dacă este sau nu vorba de o faptă penală, ce
infracţiune s-a comis);
 „unde” s-a săvârşit fapta;
 „cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta;
 „când” a fost săvârşită infracţiunea(ziua, noaptea, data);
 „cu ce” mijloace, instrumente, substanţe, materiale, etc., s-a comis fapta;
 „de ce” s-a săvârşit fapta(intrarea în posesia unor bunuri, răzbunare, gelozie,
ură) – mobilul crimei;
 „cine” a săvârşit fapta;
 dacă există martori oculari;
 care sunt persoanele vătămate;
 care este valoarea pagubelor produse;
dacă există împrejurări negative.
 68

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru

examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în
aparenţă, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se
explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp
ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare imediată.
Se cuvine subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia
autorilor unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a
deruta cercetările.
Aşadar, împrejurările negative constau în lipsa de concordanţă între anumite
urme descoperite şi factorii creatori ai acestora în împrejurările date.
Astfel, în cazul unei infracţiuni de furt pot fi considerate împrejurări negative:
existenţa urmelor de forţare create din interior spre exteriorul camerei;
existenţa unui strat de praf nederanjat pe pervazul ferestrei sparte prin care se
pretinde că au fost scoase bunuri; existenţa orificiilor subdimensionate, etc.
Datele culese ori stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului servesc într-o
primă fază la formularea de ipoteze şi versiuni iar în final la stabilirea
împrejurărilor în care s-a comis fapta şi identificarea făptuitorului.

3. Tactica efectuîrii cercetării la faţa locului

Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului - Pregătirea în vederea
efectuării cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri de asigurare
logistică şi de pregătire metodologică necesare efectuării acestei activităţi.
a. Asigurarea logistică şi metodologică
b. Constituirea echipei de cercetare la faţa locului
c. Componenţa echipei de cercetare la faţa locului;
d. Deplasarea la faţa locului
Reguli tactice privind investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei
Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi
conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în
întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este
remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde şi sintetiza, pe
baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce se cer respectate în
efectuarea acestui act procedural care, după cum s-a subliniat, are o largă
rezonanţă în desfăşurarea ulterioară a urmăririi penale.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de
cercetare la faţa locului sunt, în esenţă, următoarele: urgenţa, caracterul complet
 69

şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor

tehnico-ştiinţifice criminalistice, a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de
probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea şi organizarea eficientă a
activităţii echipei de cercetare.
Aşadar, fiind o activitate de urmărire penală cu un puternic impact asupra
rezolvării unei cauze penale, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu
respectarea unor norme de procedură penală şi al unor reguli tactice
criminalistice. Înainte de a începe cercetarea la faţa locului, cei însărcinaţi cu
cercetarea vor proceda la invitarea a cel puţin doi martori asistenţi (cu excepţia
cazului când aceasta nu este posibilă) şi a părţilor, atunci când este necesar ca
cercetarea să se facă în prezenţa lor (neprezentarea părţilor încunoştinţate nu
împiedică efectuarea cercetării). Acestora li se va explica faptul că au dreptul
legal de a face observaţii cu privire la cele ce se vor constata şi felul cum se vor
desfăşura operaţiunile la care urmează să asiste.
Pentru asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări, pe tot parcursul cercetării
la faţa locului trebuie respectate următoarele reguli tactice generale:
a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă
Cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic,
imediat după ce organul de urmărire penală a fast sesizat despre săvârşirea unei
infracţiuni. Această cerinţă, de o importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin
sub două aspecte: prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor
modificări la locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea
modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea autorului care caută să
înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt
condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele
biologice, precum şi intervenţia unor persoane care caută să restabilească
ordinea sau să afle ce s-a întâmplat15. prin prezenţa imediată a organului de
urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea identificării unor martori,
fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului
operativităţii aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare
criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului
de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

15
„Криминалистические знания в структуре профессиональной подготовки следователя „ :Клименко B., , Н., Ивановна , c. 66.
 70

b) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului;

În fiecare caz în parte se impune un anumit timp necesar efectuării în condiţii
optime a cercetării la faţa locului, în raport de specificul şi particularităţile
concrete ale infracţiunii. Limitarea anticipată a duratei este de natură să
prejudicieze calitatea, minuţiozitatea şi obiectivitatea cercetării la faţa locului,
pentru că lipsa de timp şi graba determină superficialitatea în cercetare,
formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă ori neluarea în seamă a
unor stări de fapt cu valoare probatorie.
c) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, indiferent de orice ipoteză
preconcepută sau de alte anticipări; Pot fi situaţii în care, de la început se
descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente pentru dovedirea faptei
penale şi identificarea făptuitorului, dar total greşită ar fi aprecierea inutilităţii
continuării cercetării. În toate situaţiile se impune ca cercetarea la faţa locului să
nu se limiteze numai la activităţi pentru confirmarea sau infirmarea unor
anumite ipoteze ci să se efectueze o examinare obiectivă şi completă a întregului
câmp infracţional16.
O atenţie specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor
latente, precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de
către infractor. Descoperirea microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere şi
multă răbdare din partea persoanelor care efectuează cercetarea, precum şi o
tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.
d) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la
cercetare; În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de mai multe
persoane competente (în echipă), acestea trebuie să cunoască sarcinile concrete
ce trebuie îndeplinite, astfel ca să nu se omită nimic şi să fie evitată repetarea
inutilă a unor activităţi.
Este interzisă intrarea la locul săvârşirii infracţiunii a oricăror persoane,
indiferent de grad, funcţie şi alte calităţi, dacă nu au sarcini în legătură cu
cercetarea locului faptei, cu salvarea vieţii victimei sau cu înlăturarea
pericolelor. Examinarea locului faptei se poate face fie concentric (din exterior
spre interior), fie excentric (din interior spre exterior) sub formă circulară sau
spirală. Nu se va trece niciodată mai departe până când nu au fost examinate în
amănunţime fiecare porţiune de loc sau spaţiu.

16
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970
 71

e) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi

particularităţile locului faptei; În raport de natura şi particularităţile locului
săvârşirii infracţiunii, trebuie utilizate în mod selectiv, cu maximă eficienţă cele
mai adecvate aparaturi şi tehnici criminalistice. Astfel, o anume aparatură şi
tehnică criminalistică se va utiliza în condiţii obişnuite şi alta în condiţii speciale
cum ar fi: în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în mediul exploziv, etc. De
asemenea, în raport de genul de infracţiune comisă se va folosi un anume aparat,
o anume trusă criminalistică, ori se vor aplica anumite procedee tehnice de
descoperire a urmelor, de executare a fotografiilor judiciare, etc.
f) Consemnarea în cursul cercetării la faţa locului a constatărilor făcute, a
datelor şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză; Notările efectuate în
timpul cercetării la locul faptei oferă date pentru întocmirea procesului-verbal de
cercetare la faţa locului, a schiţei, desenelor şi în acelaşi timp pot servi ca date
de referinţă în controlul şi autocontrolul asupra activităţilor desfăşurate la locul
faptei. Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv,
complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să
rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element necesar stabilirii
adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să
conducă la confuzii sau alte interpretări. Pe lângă claritate, precizie şi concizie,
este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal,
demne şi riguroase, potrivit specificului cercetării.
g)Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa
locului; Cu ocazia cercetării la faţa locului, pe făptuitor îl preocupă şi totodată îl
îngrijorează anumite stări de fapt care îl învinovăţesc,determinându-l să
reacţioneze de multe ori necontrolat. O importanţă deosebită o prezintă
selecţionarea reacţiilor emotive şi stabilirea legăturii lor cu anumite momente
sau activităţi desfăşurate la faţa locului. Aceste reacţii generează de regulă, un
înalt grad de nervozitate, iar comportamentul făptuitorului nu mai poate fi
controlat şi dirijat conştient. În astfel de situaţii, făptuitorul se exteriorizează
prin: transpiraţie abundentă, schimbarea culorii pielii (înroşire sau paliditate),
tremuratul mâinilor, frământatul mâinilor, neastâmpăr, culegerea unor scame
imaginare de pe îmbrăcăminte, ş.a. În cazul infracţiunilor cu autori
neidentificaţi, o atenţie deosebită trebuie acordată „cercului curioşilor” pentru a
identifica persoanele care prin conduita lor pot avea vreo legătură sau un interes
personal faţă de fapta cercetată.
 72

Organizarea şi conducerea competentă a cercetării la faţa locului

Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului
constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului
procedural analizat. Importanţa acestei reguli este cu atât mai mare, cu cât
cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor organe juridice,
constituiţi într-o echipă. Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o
conducere unică.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării
locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul
acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară, decât
dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun. S-a constatat uneori în practică,
mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu
consecinţe grave ş.a., la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai
sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi, din cadrul organelor
judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariştii.
Câteodată, aceştia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-şi
face o idee despre ce sa întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la
natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile
cercetării Ia faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum
ar fi crearea de mici urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte,
aspect de natură să producă dificultăţi cercetării propriu-zise, neavând nici
pregătirea necesară şi nici calitatea judiciară. Reprezentanţii presei sau
televiziunii pot să asiste la cercetare, cu respectarea regulilor ce se impun. Faţă
de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de
sobrietate de o anumită fermitate când aceştia sunt excesiv de curioşi,
furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei,
fără să influenţeze negativ evoluţia investigaţiei şi fără a crea ecouri nedorite în
opinia publică, prin exagerări, afirmaţii necorespunzătoare realităţii, sau care,
pur şi simplu să servească făptuitorilor .

PRIMELE MĂSURI:

1. Salvarea vieţii victimelor - Imediat după sosirea la faţa locului, poliţistul va

desfăşura după caz, următoarele activităţi: Identificarea victimelor care sunt în
viaţă şi necesită ajutor medical. La nevoie, acordă ajutorul medical victimelor, pe
cât posibil, cu sprijinul persoanelor de specialitate (medic, asistent medical, etc.),
 73

chiar cu riscul de a produce unele modificări locului faptei.

Transportarea imediată a victimelor, la cea mai apropiată unitate spitalicească,
marcându-se la locul faptei poziţia acesteia cu cretă, pietre, cărămizi, etc.;
Se vor reţine în scris numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale
conducătorului auto, ale victimei şi ale persoanei care o însoţeşte, marca, tipul şi
numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, cui aparţine şi unitatea sanitară
unde urmează să fie transportată victima. Dacă starea victimei permite, paralel cu
celelalte activităţi, aceasta va fi interpelată în vederea obţinerii de date şi indicii
privind fapta comisă, identitatea făptuitorului şi a martorilor oculari.

2. Înlăturarea pericolelor iminente - în anumite împrejurări, se pot ivi situaţii în

care se reclamă luarea de măsuri ce vizează înlăturarea unor pericole iminente,
cum ar fi: incendii, explozii, electrocutări, intoxicaţii, catastrofe rutiere, navale,
aeriene, etc, unde se impune ca poliţiştii să intervină prompt şi operativ pentru
prevenirea vătămărilor corporale ale victimelor sau limitarea agravării acestora,
respectiv extinderea pagubelor. La fel se va proceda şi în cazul în care cercetarea
la faţa locului se va efectua în încăperi cu toxicitate ridicată, sau în locuri cu
substanţe inflamabile.

3. Asigurarea pazei locului faptei şi conservarea urmelor

Paza locului unde s-a comis o infracţiune se face cu scopul de a exclude
posibilitatea survenirii unor modificări materiale în ambianţa locului faptei,
modificări ce pot fi determinate de anumite persoane în mod intenţionat sau
neintenţionat, de animale ori de intemperiile naturii (vânt, ploaie, zăpadă, etc.).
Pentru aceasta, poliţistul va efectua următoarele activităţi:
delimitarea locului faptei; îndepărtarea curioşilor şi interzicerea accesului
persoanelor în câmpul infracţiunii până la sosirea echipei de cercetare la faţa
locului, indiferent de funcţia sau autoritatea pe care o reprezintă;
îndepărtarea animalelor care pot distruge urmele; dirijarea circulaţiei vehiculelor şi
persoanelor pe itinerarii ocolitoare locului faptei; conservarea urmelor vizibile (de
mâini, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, ale animalelor, etc.) prin
acoperire cu vase, lăzi sau alte obiecte, prin încercuire sau numerotare;
4. Identificarea martorilor oculari, urmărirea şi prinderea făptuitorilor
Continuând paza locului faptei, poliţistul va întreprinde investigaţii în rândul
persoanelor din zona (partea vătămată şi alte persoane învecinate cu locul
 74

săvârşirii infracţiunii) pentru identificarea martorilor oculari, precum şi

făptuitorului. În acest sens, poliţistul, va nota datele de stare civilă ale martorilor
oculari şi ce anume cunosc despre fapta comisă.
5. Raportarea evenimentului - După luarea măsurilor prezentate, ori
concomitent cu aceasta, poliţistul raportează evenimentul unităţii de poliţie
competente şi asigură locul faptei până la sosirea echipei de cercetare la faţa
locului, aducându-le la cunoştinţă informaţiile obţinute în urma efectuării
investigaţiei în zonă şi modificările pe care le-a suferit locul faptei până la sosirea
echipei. În practică, se pot întâlni două situaţii:
a. În situaţia în care poliţistul sesizat are competenţa materială şi teritorială, după
luarea primelor măsuri, va efectua cercetarea la faţa locului şi apoi va raporta de
urgenţă unităţii de poliţie ierarhic superioare despre fapta comisă, activităţile
întreprinse şi rezultatele obţinute.
b. În situaţia în care poliţistul nu are competenţă teritorială sau materială, după
raportarea evenimentului va rămâne la faţa locului (excepţie făcând unele cazuri
deosebite, ce nu permit acest lucru – misiuni de importanţă deosebită) până la
sosirea organului de cercetare penală sau echipei competente să efectueze
cercetarea locului faptei, cărora le va aduce la cunoştinţă datele culese privind:
ce infracţiune s-a comis;

4. Procedee şi mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului

Mijlocul prin care se fixează rezultatele examinării locului săvârşirii infracţiunii
este procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează (potrivit art.131
C.pr.pen.) fotografii judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări (filme judiciare pentru
cazuri deosebite).
Procesul-verbal
Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se
numără printre mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea
cauzei penale. Dată fiind importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor
cerinţe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.
Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine
următoarele menţiuni, conf.art.91 din C. pr. pen:
1. data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a
terminat încheierea procesului-verbal;
2. numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
3. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
 75

4. descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

5. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
6. menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Raportându-ne la structura procesului-verbal - formată dintr-o parte introductivă, o
parte descriptivă şi o încheiere – se cere a fi subliniată ponderea părţii descriptive,
însăşi legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei
locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi
poziţiei celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu
precizie şi pe cât posibil, la dimensiunile respective (art. 131 C.pr.pcn.). După cum,
pe bună dreptate, se afirmă în literatura de specialitate, procesul-verbal trebuie
redactat în termeni clari şi precişi, astfel încât lectura sa să poată reda întocmai
imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa
locului17.
Pe plan tactic criminalistic, pentru a se veni în întâmpinarea acestui deziderat, este
necesar, mai întâi, ca la redactarea părţii descriptive să fie avute în vedere
următoarele elemente: descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunţit,
interesând aspectul de ansamblu al acesteia, dimensiunile, topografia sa şi
dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi faţă de alte puncte de reper mai
apropiate, drumurile şi căile de acces, alte particularităţi; descrierea urmelor, a
mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate şi ridicate va fi efectuată
detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au
fost găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale, forma,
dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de
identificare, precum şi metode tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite pentru
descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora.
Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar
menţionare a urmelor descoperite, din diverse motive, uneori crezându-se că
acestea nu sunt utile soluţionării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat,
ceea ce subminează bunul mers al anchetei.
Menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării,
elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu
trebuie omisă menţionarea acţiunilor întreprinse în direcţia clarificării şi explicării

17
http://ru.scribd.com/doc/105231475/Acte-Procedurale-in-UP
 76

lor.
Dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu
privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În
legătură cu acest ultim aspect, ţinem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile
18
sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin
activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte, caracterul
obiectiv al procesului-verbal.
Destul de frecvent se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite
în câmpul infracţional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări
tehnico-ştiinţifice, consemnată separat de specialistul în materie prezent la faţa
locului.
Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind
consecinţele sau pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de
valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare
exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la faţa locului şi
persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor, schiţelor, a altor
înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării. Totodată, se va indica ora
începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, după care procesul-verbal va fi
semnat de către organul judiciar şi de către martorii asistenţi pe fiecare pagină,
locurile rămase libere fiind barate19. Referitor la conduita tactică urmată în
redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-
şi îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai
potrivit legii, ci şi în conformitate cu anumite condiţii, impuse de practica judiciară
şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca, de pildă, descrierea să
pornească de la general la particular; să fie clară, completă, obiectivă; obiectele de
acelaşi gen să fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal
cu descrieri prea amănunţite; să se evite termenii prea tehnici sau neologismele;
descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet.
Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a
procesului-verbal, menţionăm: Prezentarea obiectivă, completă şi clară a
rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului
judiciar, evitându-se deducţiile, diversele interpretări ale stării locului, sau
raportarea Ia anumite afirmaţii ale martorilor ori victimelor;

19
http://andreivocila.wordpress.com/2010/10/19/cercetarea-la-fata-locului-investigatia-tehnico-stiintifica-a-locului-faptei/
 77

Folosirea unui mod de exprimare riguros exact, precis şi concis, a unei

terminologii uzuale, accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să
fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de
strictă specialitate, iar în ipoteza că aceştia nu vor putea fi totuşi, evitaţi, să se
procedeze la explicarea lor. Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a
desfăşurat cercetarea la faţa locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie
redactat,de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. În
cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face şi la sediul organului
judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul
cercetării, apelându-se şi Ia imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de examinare medico-legală
În situaţiile în care la faţa locului sunt descoperite obiecte ce impun o examinare în
condiţii de laborator pentru descoperirea urmelor existente pe ele, acestea sunt
ridicate şi trimise (însoţite de rezoluţia motivată) specialiştilor în vederea efectuării
unor constatări tehnico-ştiinţifice. Rezultatul acestor examinări se materializează în
raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ce se anexează la dosarul cauzei.
Schiţa locului faptei
Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţa sau desen-schiţa, este destinată fixării
şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan,
obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie
dintre acestea. Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita
formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii,
astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese.
De mare importanţă pentru calitatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa
locului este şi folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-au impus în
practica de specialitate:
Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului - Fotografia judiciară
executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a
rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-
verbal.
Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare,
fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi
măsurătorile fotografice. Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre
metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului, metode
devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri
provocate de explozii şi incendii, accidente feroviare, aeriene etc.).
 78

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai

multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu
necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite
verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care
situaţia o impune. Specialistul criminalist, medicul legist şi alţi specialişti care au
fost solicitaţi la cercetarea locului faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-
verbal, indicându-se operaţiunile şi constatările ce le-a efectuat fiecare. Atunci
când se impune, acestora li se vor solicita, separat, rapoarte de constatare tehnico-
ştiinţifice sau planşe fotografice. În termen de 10 zile de la încheierea cercetării la
faţa locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planşa fotografică cu
aspecte şi urme de la faţa locului respective, cu celelalte mijloace materiale de
probă descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui aparţin.
Planşele fotografice vor fi semnate pe fiecare pagină de cel care le-a executat şi de
către cel care a încheiat procesul verbal şi vor fi ştampilate pe fiecare fotografie în
parte, după care vor fi ataşate la procesul-verbal.
Traseul parcurs de câinele de urmărire, indiferent de direcţia deplasării şi de
rezultatul obţinut, va fi consemnat într-un proces-verbal cu schiţă anexă, separat de
cel privind cercetarea la faţa locului, care vor fi semnate de subofiţerul conductor
şi de cel care l-a însoţit. Aceste documente vor fi anexate procesului-verbal de
cercetare la faţa locului.

5. Concluzia
După cum se ştie, orice activitate infracţională presupune prezenţa
făptuitorului la faţa locului şi desfăşurarea de către acesta a unor activităţi ce
produc modificări ale ambianţei locului respectiv. În activitatea de soluţionare a
cauzelor penale este necesară interpretarea şi examinarea acestor modificări ale
locului faptei ce au legătură cu infracţiunea. Pe baza lor se pot obţine date
referitoare la: faptă; persoana făptuitorului; împrejurările în care s-a comis fapta.
Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, organele de cercetare penală ale poliţiei (în
unele situaţii procurorul sau instanţa de judecată) aplică în practică cunoştinţele expuse la
disciplina criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare,
precum şi metodele şi procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a
urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă.
În concluzie, pot spune că cercetarea la faţa locului este o activitate complexă,
informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută
de operaţiunile tehnico-criminalistice, desfăşurate pentru căutarea, descoperirea, relevarea,
fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă.
 79

Ceea ce semnifică faptul că orice cercetare la faţa locului deja efectuată, trebuie
numaidecît înscrisă într-un proces-verbal.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1.Introducere

2.Constatarea tehnico-siintifica si expertiza judiciara

2.1 Noţiuni generale despre constatarea tehnico-ştiintifică şi expertiza judiciară

2.2 Genuri de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize ;constatarea tehnico-

ştiinţifică şi expertiza criminalistică

2.3 Modul de dispunere şi efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor

2.4 Aprecierea şi valorificarea concluziilor constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor în activitatea de cercetare penală

2.5 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea altor genuri de constatări tehnico-

ştiinţifice, tehnice-auto şi contabile

3.Expertizele medico-legale

3.1 Notiuni generale

 80

3.2 Clasificarea expertizelor medico-legale

3.3 Obiectivele generale

3.4 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea constatarii expertizei medico-legale

4.Concluzii

1.Introducere

Aflarea adevarului in unele cause penale presupune cunoasterea si rezolvarea

unor probleme de stricta specialitate, motiv pentru care se recurge la
cunostintele unui expert. In aceasta privinta ar 142 CPP RM prevede ca atunci
cind pentru constatarea circumstantelor ce pot avea importanta proatorie pentru
cauza penala sint necesare cunostinte speciale in domeniul stiintei, tehnicii, artei
sau a mestesugaritului, organul de urmarire penala sau instanta de judecata
dispune la cererea partilor, iar organul de urmarire penala si din oficiu, efectuarea
unei expertize/

Expertiza constituie un rpocedeu probatoriu. Spre deosebire de constatarile

tehnico-stiintifice sau medico-legale, in legea procesuala penala expertiza nu este
enumerate printer mijloace de proba. Mijloc de proba il constituie raportul
expertului care contine probele- concluziile expertului.

2.Constatarea tehnico-siintifica si expertiza judiciara

2.1.Noţiuni generale despre constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza judiciară

.

A Constatarea tehnico-ştiinţifică

 Baza legală
CPP prevede expres cînd se poate dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi de
către cine
 81

Constatarea Tehnico-ştiinţifică se poate dispune cînd există pericol de

dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi cînd
este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Constatarea se efectuează de regulă de către specialişti sau tehnicieni care

funcţionează în cadrul ori pe lînga instituţia de care aparţine organul de urmărire
penală.

Poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul

altor organe

 Definiţia
Constatarea este activitatea de interpretare şi valorificare

imediată a urmelor mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt

desfăşurate de specialiştii sau tehnicienii care funcţionează în cadrul ori pe lîngă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală sau din alte organe în
scopul identificării făptuitorilor şi a obiectelor folosite pentru săvîrşirea
infracţiunii.

Constatarea este menţionată în cpp alături de celelalte

mijloace de probă ,dar constatarea nu reprezintă un mijloc propriu-zis de probă ci
un procedeu de probaţiune ,o operaţie tehnică ,o modalitate de examinare a unor
mijloace materiale de probă.

EXPERTIZA JUDICIARĂ

a)Baza legală

CPP Articolul ‘Mijloacele de probă “ prevede printre altele ca mijloace de

probă şi expertizele.

CPP---“Cînd pentu lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în

vederea aflării adevarului sunt necesare cunoştinţele unui expert organul de
urmărire penală ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu
efectuarea unei expertize”.
 82

 Expertizele sunt efectuate de experţi.

 Expertizele se dispun de către organul de cercetare penală.
b)Definiţia

Expertiza judiciară este rezultatul unei activităţi de cercetare ştiinţifică

realizată de unul sau mai multi experţi, la cererea organelor judiciare în vederea
prelucrării faptelor din anumite domenii ,pentru a le face accesibile activităţii
judiciare.

Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi

mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor,
obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, de determinare a anumitor însuşiri ori
schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma şi aspectul lor.

Cu ajutorul expertizei se realizează lămurirea unor situaţii care necesită

cunoştinţe de specialitate în anumite domenii de activitate .

2.2Genuri de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. Constatarea tehnico-

ştiinţifică şi expertiza criminalistică

Datorită sferei largi de domenii în care se solicită şi se foloseşte

sprijinul experţilor nu s-a stabilit un criteriu unic de clasificare a constatărilor
tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor

În literatura de specialitate se folosesc următoarele criterii de

clasificare :

a)-După natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertize

b)După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei

c)După modul de desemnare al experţilor

d)După modul de organizare al experţilor

 83

d)după modul de organizare găsim:

-Expertize simple –efectuate de un specialist dintr-un anumit

domeniu de activitate

-Expertize complexe-necesită pentru lămurirea faptelor

cunoştinţe din mai multe domenii ,deci vor fi efectuate de experţi din mai multe
domenii de activitate, cu specializări diferite

c)după modul de desemnare al experţilor :

-Expertize simple-pentru efectuarea expertizei expertul este

numit de organul judiciar

-Expertize contradictorii-experţii sunt numiţi de către organele

judiciare şi de către părţi.

-Expertize supravegheate-în acest caz părţile pot desemna un

specialist autorizat care să controleze modul de efectuare a expertizei.

b)după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei:

-Expertize facultative-sunt dispuse de organele judiciare atunci

cînd acestea socotesc că pentru lămurirea unor situaţii este necesară opinia unui
expert

-Expertize obligatorii –cele a căror efectuare este expres

prevazută de lege

a)după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză

Este criteriul cel mai potrivit de clasificare a expertizelor pt structurile de

poliţie şi avem;

-Expertize tehnice –efectuate de experţi tehnici

-Expertize contabile –efectuate de experţi contabili

-Expertize medicale-efectuate de medici legisti sau alti medici

abilitaţi să efectueze expertiza
 84

-Expertize criminalistice –sunt expertizele cele mai des folosite

de organele de poliţie

Definiţie: Expertizele criminalistice sunt rezultatul activităţilor de

cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul
identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în
legătură cauzală cu fapta.

În funcţie de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare

expertizele criminalistice se împart în:

 Expertizele criminalistice ale scrisului şi semnăturii.

Se mai numeşte expertiză grafică şi are ca obiect descoperirea falsurilor,
stabilirea autenticităţii unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături
.Trebuie facută diferenţa între această expertiză şi expertiza grafologică.
Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configuraţiei
caracteriale şi a comportamentului subiecţilor autori ai scrisului.

 Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor

digitale găsite la faţa locului.
 Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor,
animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite
locuri..respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele de transport
,de instrumentele de efracţie, urme de dinţi, urme de buze, de urechi, păr,
corpuri delicate în caz de incendiu.
 Expertiza balistică-are ca obiect identificarea armelor de foc şi a
muniţiilor după urmele rămase pe proiectile, focoase şi alte elemente.
 Expertiza bancnotelor –are ca obiect stabilirea bancnotelor false şi
modul de falsificare .
 Expertiza chimică –are ca obiect identificarea substanţelor corp
delict sau obiect al unei infractiuni precum şi al componentelor acestora .
 Expertiza tehnică a documentelor.
 Expertiza vocii .
 85

2.3Modul de dispunere şi efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor

Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele

judiciare ci numai în cazurile cînd organul judiciar consideră necesară expertiza şi
în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul judiciar să se
folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului.

Cazurile obligatorii sunt stabilite prin cpp şi sunt următoarele:

*în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.

*cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are

îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

*dacă nu s-a stabilit cauza morţii prin intermediul unei constatări

medico-legale anterioare .

Constatările tehnico-ştiinţifice sunt dispuse prin rezoluţie motivată

de către organul de urmărire penală iar expertizele se dispun prin ordonanţă
emisă de organele de urmărire penală sau prin încheiere emisă de instanţa de
judecată.

După alegerea timpului optim de dispunere a expertizei organul de

urmărire penală întocmeşte rezoluţia motivată sau ordonanţa. .Pentru aceasta
trebuiesc formulate o serie de întrebări care să îndeplinească următoarele
condiţii:

a)să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea specialistului sau

expertului.

b)să fie clare şi precise.

c)să fie formulate astfel încît să oblige la un răspuns cert pozitiv sau negativ

d)să aibă o legatură logică între ele

e)să nu solicite expertului sau specialistului să facă aprecieri cu privire la

încadrarea juridică a faptei.
 86

Următoarea etapă sau activitate desfaşurată de organul de urmărire penală

este numirea experţilor recomandaţi .În cazul acestei etape trebuie să se ţină
seama de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească experţii şi anume:

-să aibă calificarea corespunzătoare şi o bogată activitate practică

-să nu facă parte din personalul unităţii în care s-a săvîrşit infracţiunea

Referitor la dispunerea expertizelor organul de urmărire penală are şi

următoarele obligaţii:

1. să încunoştiinţeze apărătorul învinuitului sau inculpatului că urmează

a fi dispusă o expertiză
2. să cheme părţile şi să le aducă la cunoştinţă dreptul pe care îl au de a
completa întrebările
3. să pună în vedere părţilor că au dreptul să recomande un expert pe
lîngă cel numit de organul judiciar
O ultimă activitate a organului de urmărire penală privind dispunerea expertizei o
constituie stabilirea termenului de realizare a acesteia şi de depunere a
raportului, termen ce se aduce la cunoştinţa expertului ales.

În vederea efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor se efectuează

o serie de activităţi care pot fi cuprinse în patru etape:

1. Examinarea prealabilă -se verifică legalitatea şi conţinutul actului de

dispunere
2. Examinarea intrinsecă -se examinează materialul pus la dispoziţie, cel
ridicat de la faţa locului precum şi modelele sau probele de comparaţie
3. Examinarea comparativă –se compară mai întîi proprietăţile şi
caracteristicile generale iar apoi proprietăţile şi caracteristicile individuale
4. Evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor
Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările formulate în actul de dispunere al
expertizei.

Activitatea expertului se materializează într-un raport de constatare tehnico-

ştiinţifică. Acesta cuprinde trei părţi:

 Partea introductivă
 Descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea
 Concluziile
 87

2.4 Aprecierea şi valorificarea concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice şi

expertizelor în activitatea de cercetare penală

Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare tehnico-

ştiinţifică se face de către organul de cercetare penală. Acesta decide dacă
expertiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă şi poate fi
folosit raportul ca material probatoriu.

Verificarea rapoartelor se efectuează sub douaăaspecte:

a) din punct de vedere al respectării regulilor procedurale

b) din punct de vedere al conţinutului

Referitor la primul aspect se va urmări:

-modul în care a fost numit expertul şi dacă nu sunt motive de recuzare

-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de

specialist

-dacă s-a dat răspuns la toate întrebările şi dacă răspunsurile sunt complete

-dacă părţile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru)

-dacă au existat opinii separate şi dacă acestea au fost consemnate în

raport

-dacă raportul este semnat, parafat şi avizat de organul tutelar al expertului

În cazul cînd condiţiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de

cercetare penală va trece la verificarea celui de-al doilea aspect stabilind:

*dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific

*dacă raportul este suficient motivat

*dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziţie

*dacă specialistul sau expertul a folosit metodele şi tehnica cea mai noua şi
mai adecvată domeniului respectiv

*se va verifica logica raţionamentelor pe care se bazează expertul

 88

*dacă răspunsurile specialiştilor şi experţilor la întrebările puse nu se

contrazic

În urma verificărilor organul de urmărire penală poate admite

raportul de expertiză sau în cazul cînd acesta nu corespunde poate proceda dupa
cum urmează:

a)pentru rezolvarea unor neclarităţi organul judiciar poate chema pe expert

pentru a se lămuri

b)dacă expertiza este incompletă organul judiciar poate solicita un supliment de

expertiză

c)dacă concluziile expertului prezintă inexactităţi ori expertiza trebuie anulată din
diferite motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi
expertize

2.5 Particularităţile în dispunerea şi efectuarea altor genuri de constatări,

expertize, contabile, tehnice-auto

În general constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează de către specialişti

din cadrul instituţiei din care face parte organul de cercetare penală care
instrumentează cauza. În anumite cazuri constatarea poate fi efectuată şi de alţi
specialişti.

O excepţie o constituie exhumările care se dispun atît în faza de urmărire

penală cît şi în faza de judecată .

În unele cazuri constatările medico-legale sunt indispensabile rezolvării

cauzei.

Dupa efectuarea constatării medico-legale, raportul este supus obligatoriu

avizului comisiei de control şi avizare a activităţii medico-legale.

3.Expertizele medico-legale
 89

3.1 Expertizele medico-legale reprezinta unul dintre cele mai importante

aspecte in practica medico-legala facind parte integranta din categoria
expertizelor.

Expertizele medico-legale: sunt mijloace de proba forma practica in care

medicina legala sprijina organele competente in solutionarea cazurilor judiciare

3.2 Clasificare- dupa materialul pe baza caruia sunt efectuate :

· expertize pe cadavru

· expertize pe persoane in viata

· expertize pe baza de acte medicale

· expertize de laborator

Expertizele se efectueaza in reteaua de medicina legala- medici legisti, dar in

unele cazuri exceptionale unele categorii de expertize- inclusiv cele pe cadavru
sunt efectuate de medicul de medicina generala care au in aceste cazuri calitatea
de medic legist delegat aprobata de directia sanitara a judetului si avizul
conducerii I.M.L.

Expertiza medico-legala pe cadavru

Este deosebita procedural si ca obiective de autopsia realizata in serviciile de

anatomie-patologie.

Autopsia medico-legala se efectueaza numai pe baza unor ordonante- adrese

emise de :

· procuratura

· birourile judiciare ale politiei

· instanta de judecata
 90

Ordonantele pe de o parte aduc informatii asupra imprejurarilor in care s-a

produs decesul- date care rezulta din procesul verbal intocmit la fata locului si din
datele de ancheta, iar pe de alta parte se formuleaza intrebarile-obiectivele la
care trebuie sa se raspunda in raportul de expertiza la capitolul concluzii.

Autopsia medico-legala este obligatorie (conform C.P.P. art. 114) ori de cate ori
moartea este:

 moarte violenta- orice moarte care are cauze externe organismului fiind
urmarea unui agent traumatic (mecanic, fizic, chimic)
 omucidere
 sinucidere
 accident
 moarte suspecta- moartea suspecta nu este o notiune medico-legala, ci
un termen juridic, care antreneaza implicit o activitate de ancheta.

Termenul de moarte suspecta include decesele inexplicabile, decesele

produse in imprejurari necunoscute si in locuri neobisnuite si decesele survenite
cu torul neasteptat la persoane in plina stare de sanatate aparenta. Deci este o
moarte care ridica suspiciuni prin conditiile si circumstantele prin care se produce.

In cadrul mortilor suspecte au fost inglobate si alte aspecte:

 decesele survenite in primele 24h de la internare in unitati spitalicesti

 decesele in cursul interventiilor chirurgicale
 decesele prin complicatii ale sarcinii, nasterii si lauziei
 decesele copiilor 0-1 an ( acum anatomia-patologica infantila)
 decesele puse in legatura cu deficientele in acordarea asistentei medicale
 cadavre cu identitate neprecizata

3.3 Obiectivele generale ale expertizei medico-legale pe cadavru

1. Stabilirea identitatii cadavrului

2. Stabilire felului mortii (violenta, neviolenta, prin inhibitie)

3. Stabilirea cauzei medicale a mortii

4. Stabilirea datei producerii mortii

 91

5. Stabilirea existentei leziunilor corporale:

 mod de producere
 data producerii
 etc.
6. Precizarea legaturii cauzale intre leziunile corporale si moarte

7. Felul si calitate ingrijirilor medicale acordate.

8. Metodologia expertizei medico-legale pe cadavru

Totalitatea elementelor tactice si tehnice ce se aplica in vederea solutionarii

obiectivelor formulate de organele de cercetare penala in ordonanta sau a
obiectivelor generale ale expertizei.

Nu are reguli fixe, se adapteaza specificului fiecarui caz.

Etape:

I. Examenul la fata locului- se efectueaza in echipa operativa:

 procuror
 politist
 medic legist

· se examineaza locul gasirii cadavrului (inclusiv urmele biologice) care pot fi
diferit de locul faptei, se pot face corelatii ulterioare intre acesta si ce se
descopera la examenul cadavrului

· medicul legist examineaza:

· pozitia cadavrului

· imbracamintea

Hainele pot fi purtatoare ale unor urme materiale menite sa lamureasca unele
aspecte esentiale ale anchetei. Astfel acestea pot prezenta:

· urme ale solului, modul de dispunere ale acestuia poate da informatii asupra
mecanismului de producere a leziunilor (cadere, tarare, etc.)

· sfasieri, rupturi- informatii despre dinamica agresiunii;

 92

· accidente rutiere : desenul pneurilor, amprenta mastii radiatorului, a farului,

urme de vopsea, etc.

· agresiuni cu arme albe : taieturi ce corespund sediului plagilor constatate pe

corpul victimelor;

· impuscare : urme datorate factorilor suplimentari (urme de pulbere nearsa,

arsuri, urme de fum, etc.)

· produse biologice :

-sange- de la victima si agresor

-sperma- viol

-alte- urina, fecale, fire de par, etc.

II. Examenul corpurilor delicte

La fata locului se urmareste:

· existenta unor eventuale urme biologice pe suprafata acestora

· corespondenta posibila dintre leziunile cadavrului si corpul delict

Criminalistul are un rol important aici, acesta:

· realizeaza o descriere cat mai amanuntita a corpurilor delicte

· prelevarea tuturor urmelor (amprente, etc.) in vederea identificarii

persoanelor care au utilizat acel corp delict

Corpurile delicte:

· se ridica cu manusi

· se ambaleaza (cutii, saci de plastic)

· se eticheteaza

· se trimit la laboratorul de biocriminalistica

Pana la inaintarea acestora la laboratoare acestea sunt in grija organelor de

cercetare penala.
 93

Laboratoarele vor examina urmele corpurilor delicte si urmele biologice gasite,

stabilind natura, apartenenta de specie, grup, persoana.

III. Examenul cadavrului- autopsia cadavrului

Precedat de o cercetare medicala a imprejurarilor in care a survenit decesul,

informatii luate din:

· documente medicale (FO)

· apartinatori

· persoane din anturaj

Autopsia consta intr-un examen extern si unul intern, uneori examenul extern
este precedat de un examen preliminar care intruneste elementele constatate la
fata locului sau la locul efectuarii autopsiei dar inainte de indepartarea hainelor si
realizarea toaletei cadavrului.

1.Examenul extern

Se efectueaza sistematic; cap-gat-trunchi-membre superioare-membre inferioare

Datele culese in cadrul examenului extern pot fi impartite in mai multe categorii
distincte:

· date de identificare

· semnele mortii reale

· semne de violenta

· semne de tratament medical

· semne diverse

2.Examenul intern

Consta in deschiderea cadavrului, examinarea si sectionarea viscerelor

Deschiderea se realizeaza sistematic:

· cutia craniana
 94

· cavitatea toracica

· cavitatea abdominala

· uneori deschiderea coloanei vertebrale- pentru explorarea maduvei

· in cazul fracturilor- se diseca focarul de fractura

Tehnica autopsiei respecta in general regulile clasice dar uneori trebuie adaptata
la specificul cazului.

Ex1.-in embolia gazoasa- se incepe cu deschiderea cutiei toracice cu deschiderea

cordului sub apa, inainte de sectionarea vaselor mari ale gatului.

Ex2.-disectia plan cu plan in impuscare, plagi penetrante.

Autopsia se desfasoara fie pe teren fie in locuri special amenajate- sali de

autopsie la nivelul institutiilor medico-legale. Se efectueaza de catre medic si
laborant.

IV. Examenul agresorului sau a presupusului agresor- se realizeaza de

urgenta

· examenul hainelor

· examen somatic general

· leziuni corporale- data producerii lor si mecanismul de producere ceea ce ar

putea demonstra lupta victima-agresor

· stabilirea starii de influenta alcoolica prin examen clinic si de laborator

(alcoolemie si alcoolurie)

· examen psihic preliminar- iar cand se depisteaza stari psihopatologice se

solicita o expertiza psihiatrica medico-legala.

Examinari complementare in expertizele medico-legale pe cadavru

1. Examen histopatologic- obligatoriu cand examenul necroptic

macroscopic nu evidentiaza leziuni morfopatologice capabile sa elucideze cauza
medicala a mortii.
 95

Se recolteaza fragmente din principalele organe :

· creier

· plaman

· ficat

· rinichi

· cord

· din toate leziunile cu caracter patologic sau traumatice.

2. Examenul toxicologic-se face in mortile prin intoxicatie sau cele

presupuse ca atare. Se recolteaza:

· continut gastric

· sange- cutia craniana

· urina

· organe (ficat, rinichi)

3. Examene biocriminalistice;

· examenul petelor de sange

· reactii de identificarea petelor de mucus, sperma

4. Examene bacteriologice- la nevoie

5. Examen radiologic

3.4 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea constatarii expertizei medico-

legale
 96

Expertiza medico-legală se efectuează numai de medici legisti sau de comisii de

medicină legală în laboratoare şi institute de medicină legală.

Expertiza medico-legală trebuie efectuată într-un moment foarte

apropiat comiterii faptei şi de aceea se dispune de regulă numai în faza de
urmărire penală.

4.Concluzii

Expertiza judiciara prezinta o varietate de activitate practica, efectuata in

scopul cercetarii unor situatii de fapt pentru stabilirea adevarului in cauzele
penale, civile, efectuata in cazurile legate in baza ordonantei organului de
urmarire penala sau incheierii instantei de judecata, de catre personae
competente in stiinta, tehnica, arta si maiestrie.

Expertizele judiciare in R.M se efectueaza de personae competente din

cadrul institutiilor statale de expertiza, precum si de catre experti particulari,
inclusi in Registrul de Stat al expertilor judiciary atestati, sau de alte personae
competente si necointeresate in rezolvarea problemelor ce intereseaza
organelle de urmarire si

Semnificaţie şi importanţă

Activitatea expertului trebuie să se finalizeze într-o formulă concentrată, care

este chiar reglementată în ceea ce priveşte forma, conţinutul şi procedura de
realizare şi administrare. Această formulă este reprezentată de raportul de
expertiză, document elaborat pentru organul care a dispus / ordonat expertiza
(în cazul expertizelor judiciare) sau pentru beneficiarul care a contractat
expertiza (în cazul expertizelor extrajudiciare).

Importanţa raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de

probă ştiinţifică, ce conţine nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci şi
elemente care prezintă succint, dar veridic şi acoperitor pentru justa
soluţionare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările şi
 97

consideraţiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită

acestei varietăţi de informaţii şi a desfăşurării lor în mod logic, raportul de
expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei şi chiar
înscrisurilor.

Raportul de expertiză extrajudiciară are importanţă specială, foarte

particulară de la o situaţie la alta. Un raport de evaluare de active trebuie să fie
o dovadă elaborată profesionist asupra stării cantitative şi calitative a unor
active, folosită cel mai adesea ca document pentru angajări de obligaţii;
importanţa sa va fi remarcată atunci când se va constata că prezintă o bună
corespondenţă cu situaţia reală. Un raport tehnico-ştiinţific este un document
de referinţă pentru proiecte care angajează eforturi şi resurse considerabile,
aşa cum un raport comandat de un beneficiar pentru elucidarea unor situaţii
contradictorii are caracterul unui mijloc de informare şi documentare de nivel
elevat care înlătură presupuneri şi suspiciuni apăsătoare, creând condiţiile
necesare dezvoltării unor relaţii constructive.

Rigori de formă, de procedură şi de conţinut

Forma unui raport de expertiză poate fi orală (dacă expertiza se desfăşoară în

faţa organului care a dispus / ordonat efectuarea sa) sau scrisă (dacă expertiza
presupune cercetare pe teren / laborator etc.); forma depinde de asemenea,
de natura şi de specificul problemei care a generat expertiza.

În toate cazurile în care efectuarea expertizei necesită timp, documentări,

deplasări, cercetări, analize, teste sau încercări de laborator etc., raportul de
expertiză are formă scrisă.

La redactarea raportului de expertiză judiciară trebuie respectate mai multe

reguli de procedură:

- raportul se redactează pe file albe A4, de regulă numai pe o pagină; regula

consacrată a fost redactarea dactilografiată, formulă înlocuită masiv de
redactarea printată, cu caractere standard;

- textul raportului se realizează cu fraze şi propoziţii clare, utilizând un

vocabular accesibil, dar şi termeni de specialitate explicaţi. Dacă se folosesc
 98

formule, desene ori ilustraţii, acestea se inserează în text respectând regulile

de redactare specifice;

- o regulă esenţială în redactarea raportului de expertiză o reprezintă

acurateţea documentului; dacă este totuşi nevoie de mici corecţii, acestea se
vor putea face pe textul finalizat, cu semnătură alăturată; dacă aceste
corecturi nu se fac, se ajunge la aplicarea unei forme de îndreptare –
Completare la raportul de expertiză. În raportul de expertiză nu sunt admise
greşeli sau ştersături;

- raportul se redactează în mai multe exemplare (originalul pentru instanţă, o

copie-martor pentru expert şi câte o copie pentru fiecare parte din acţiune);

- fiecare pagină trebuie să fie numerotată şi să poarte semnătura şi parafa

expertului. Semnătura şi parafa se aplică pe toate exemplarele, pentru a evita
substituirea unor pagini. Regula se aplică şi anexelor la raportul de expertiză, în
formule adecvate. Pe ultima pagină se va trece data redactării raportului.

Raportul de expertiză extrajudiciară se redactează aproape după aceleaşi

rigori; unele aspecte pot fi mai pretenţioase (cazul rapoartelor pentru
expertize care conţin investigaţii de laborator, de exemplu), altele pot fi mai
puţin riguroase (privind numărul de exemplare ale raportului, de exemplu).

Pentru a se asigura raportului de expertiză o ţinută corespunzătoare trebuie

respectate unele condiţii privitoare la stil şi conţinut. Astfel, raportul de
expertiză trebuie să fie clar şi concis, fără formulări sau termeni echivoci (ci
dimpotrivă se impune o terminologie de specialitate, adecvată); nu se vor face
trimiteri la lucrări în afara dosarului. Se vor utiliza pe cât posibil fraze scurte,
dense şi clare. Termenii tehnici, greu accesibili, se vor explica la piciorul paginii
sau în paranteze, pentru a se înlesni înţelegerea concluziilor.

Raportul de expertiză nu trebuie să conţină păreri personale în legătură cu

diferitele acte normative sau cu dispoziţiile legale ale unor organe
administrative. Aceasta nu înseamnă că expertul nu este liber în formarea
opiniei sale, fără însă ca aceasta să reflecte bunul plac sau arbitrariul
expertului.

Raportul de expertiză se depune la termenul stabilit; raportul expertizei

judiciare se depune cu minimum cinci zile înainte de data şedinţei de judecată,
menţionată de instanţă în scrisoarea trimisă expertului; în cazul expertizelor
 99

extrajudiciare, termenul este stabilit în clauza referitoare la termenul de

finalizare a expertizei. Nerespectarea, fără motive întemeiate, a termenului
stabilit pentru depunerea raportului de expertiză judiciară, poate conduce la
amendarea expertului de către instanţă. În cazul expertizei extrajudiciare,
sancţiunile pentru nedepunerea raportului la termen trebuie să fie menţionate
în contract.

La depunerea originalului raportului de expertiză judiciară, expertul depune

la Biroul local de expertize sau, după caz, la registratura instanţei şi câte o
copie după raportul de expertiză pentru fiecare parte aflată în cauză; de
asemenea, expertul prezintă şi copia-martor a raportului, pe care se va
menţiona numărul de înregistrare a setului de documente depuse; copia-
martor rămâne la expert şi constituie proba depunerii raportului. Nu este
admisă nici o diferenţă de conţinut între copiile raportului şi raportul original.

Structura raportului de expertiză

Raportul de expertiză se prezintă ca un document organizat în secţiuni.

Organizarea în acest fel a raportului de expertiză este impusă de nevoia
asigurării fluenţei şi clarităţii informaţiilor în raport.

Un raport de expertiză judiciară cuprinde antetul şi următoarele secţiuni:

Preambul; Părţile; Scurt istoric; Obiectivul expertizei; Desfăşurarea expertizei;
Constatările expertului; Concluzii; (Borderou de anexe); Anexe.

Antetul raportului de expertiză conţine denumirea instituţiei care a dispus

expertiza, numărul dosarului şi termenul de judecată pentru care trebuie
depus raportul de expertiză.

Preambulul raportului de expertiză cuprinde: numele şi prenumele expertului,

profesia şi calificarea sa, numărul legitimaţiei de expert, data la care a fost
efectuată numirea expertului, data şi numărul recomandării Biroului local de
expertize.

Părţile sunt menţionate cu numele, prenumele, adresa de domiciliu (sau, după

caz, domiciliul ales) şi calitatea lor în proces (reclamat şi pârât – în cauzele
civile, respectiv parte vătămată şi inculpat – în cauzele penale). În unele cazuri
 100

pot apărea două sau mai multe coreclamante sau copârâte, dar şi intervenienţi
(părţi interesate).

Scurt istoric al litigiului - în această secţiune se prezintă într-o succesiune

cronologică principalele elemente şi informaţii care constituie puncte de
referinţă în evoluţia litigiului. Aceste elemente sunt preluate din documentele
dosarului cauzei şi îndeosebi de la părţi, cu prilejul cercetării de teren. Se
consemnează poziţia sau interpretarea părţilor în legătură cu litigiul, în special
a acelora care vizează obiectivele expertizei, precum şi precizarea daunelor şi a
perioadei când acestea s-au produs. Rostul acestei secţiuni este de a oferi
informaţii coerente şi concentrate în legătură cu obiectivul expertizei.

Obiectivul expertizei - secţiunea conţine redarea ad-literam a obiectivelor

stabilite de către instanţă pentru efectuarea expertizei, precum şi întrebările
care au fost transmise în scris expertului. Procedând astfel, se evită
posibilitatea ridicării unor obiecţiuni de către părţi, pe considerentul că
expertul a interpretat limitat sarcina sa ori că nu a dat răspuns întrebărilor
formulate.

În această secţiune se face referire la expertize de aceeaşi specialitate dispuse

şi executate anterior în cauză ori, după caz, se menţionează că nu s-au mai
efectuat expertize anterioare pe problema respectivă.

Desfăşurarea expertizei cuprinde desfăşurătorul acţiunilor desfăşurate în

vederea realizării raportului de expertiză. Se face referire la convocarea
părţilor (datele de convocare, documente), la prezentarea pe teren (legalitatea
invitării părţilor; numele şi calitatea împuterniciţilor; documente de
împuternicire; investigaţii efectuate de către expert în prezenţa părţilor;
documente de consemnare a rezultatelor investigaţiilor - proces-verbal,
minută etc., semnat de către expert).

Constatările expertului constituie cea mai importantă secţiune din raport şi

cuprinde faptele, date, observaţii, investigaţii, extrase din dosarul cauzei şi,
respectiv, rezultate din investigaţiile efectuate de către expert; aceste
elemente trebuie descrise exact şi, dacă este cazul, trebuie comparate sau
interpretate. Nepotrivirile între datele provenind din diferite surse se
consemnează, se compară şi se comentează de către expert pentru stabilirea
veridicităţii lor.
 101

În expertizele care au ca obiectiv identificarea şi evaluarea de daune

rezultatele investigaţiilor efectuate de expert se prezintă în ordinea efectuării
lor. Trebuie să se acorde o atenţie stabilirii cauzelor şi împrejurările care au
generat vicierea respectivă. Pe lângă prezentarea elementelor de reconstituire
a cauzelor şi împrejurărilor precum şi a mărimii şi efectului vicierii, expertul va
prezenta interpretările corespunzătoare, dar şi soluţiile care ar fi prevenit
daunele.

În expertizele care presupun evaluarea unor bunuri trebuie menţionate

principiile evaluării, considerentele avute în vedere, formula / formulele de
calcul, descrierea fiecărui bun (dacă a fost prezentat sau neprezentat la
expertiză, ce caracteristici prezintă, când şi în ce condiţii a fost achiziţionat,
eventuale documente privind achiziţia, stadiul uzurii) şi valoarea de circulaţie a
fiecărui bun.

Dacă expertiza presupune actualizări / reactualizări de valori trebuie reproduse

informaţii ale Institutului Naţional de Statistică privitoare la evoluţia preţurilor,
a inflaţiei etc., formulele de calcul, valorile calculate, conversia unităţilor
monetare.

Constatările şi afirmaţiile expertului conţinute în textul raportului de expertiză

trebuie să fie susţinute prin exemplificări şi argumentări temeinice. În acest
sens, expertul trebuie să fie preocupat de a conferi raportului o anumită
inatacabilitate, precum şi de a evita o eventuală neconcordanţă între datele
trecute în raport în cazul unei eventuale noi expertize..

Datele conţinute în raportul de expertiză trebuie să fie reale, demonstrabile.

Expertul răspunde pentru toate datele trecute în raport oricât de neînsemnate
ar fi ele. Justeţea datelor şi responsabilitatea expertului faţă de acestea este
caracteristica esenţială a unui raport de expertiză. Pentru aceste considerente,
expertul trebuie să aibă în vedere, printre altele, următoarele:

- analizele şi încercările de laborator să fie efectuate personal sau de

laboratoare de analiză autorizate în acest scop;

- aparatele şi metodele folosite să aibă o precizie cât mai ridicată, în acest scop
fiind indicat să se efectueze un număr cât mai mare de determinări (în special
în cazul analizelor organoleptice);
 102

Concluziile raportului de expertiză trebuie să conţină într-o formă concentrată

răspunsurile expertului la obiectivele stabilite pentru expertiză ţi alte elemente
esenţiale ale expertizei (modalitatea convocării părţilor, date şi termene,
eventuale expertize de aceeaşi specialitate efectuate anterior în cauză).

Concluziile expertului nu trebuie să cuprindă comentarii asupra unor probleme

care sunt dincolo de statutul său şi de calificarea sa (latura juridică a
problemei, alte aspecte).

Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor sunt determinate de:

- nivelul calificării expertului;

- cunoaşterea profundă a problemelor care fac obiectul expertizei;

- experienţa expertului în controlul situaţiilor litigioase;

- probitatea profesională şi morală a expertului;

- capacitatea expertului de a reţine aspecte esenţiale ale investigaţiilor şi

evitarea concluziilor eronate sau false;

- independenţa faţă de părţile implicate de litigiu.

Concizia şi claritatea concluziilor formulate de către expert trebuie să fie

evidente. Concluziile trebuie să reprezinte sinteza logică a constatărilor
parţiale la care a ajuns expertul pe parcursul efectuării investigaţiilor.

Anexele raportului de expertiză se referă la documentele care susţin concluziile

formulate de expert. Fac parte din această categorie: documentele care
dovedesc respectarea procedurii referitoare la convocarea părţilor (în mod
obişnuit se ataşează ca anexă cel puţin confirmările de primire a scrisorilor
recomandate trimise de expert, care conţin ştampila cu data de expediere),
buletine de analiză, copii ale unor documente, fotografii, planuri şi schiţe ale
unor depozite, scheme de amplasare a mărfurilor în spaţiile de transport,
eventual procedee de calcul etc.

Este indicat ca în anexele la raportul de expertiză să se găsească asemenea

dovezi care să evidenţieze procedeele de investigare folosite de expert,
constatările făcute de către acesta în anumite momente, situaţii, fotografii sau
fotocopii ale unor obiecte, probe sau documente al căror conţinut nu poate fi
integrat în raportul de expertiză
 103

În cazul în care se depun mai multe anexe, se impune să de editeze un

borderoul de anexe, care reprezintă opisul detaliat al tuturor documentelor şi
actelor depuse ca anexe. Borderoul de anexe se ataşează în mod obligatoriu
atât la raportul original, cât şi la copiile raportului de expertiză remise părţilor
implicate în litigiu

La redactarea raportului de expertiză se recomandă ca toate aspectele

problemei în cauză desprinse de expert în urma efectuării investigaţiilor sale,
să fie încadrate în litera şi spiritul actelor normative care reglementează
domeniul în care se desfăşoară expertiza.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.
3. Ordonanţa de clasare.
4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi
conţinutul.
5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.
Direcţia principală a activităţii organelor procuraturii în contextul reformei
judiciare şi de drept în Republica Moldova este conducerea şi efectuarea urmăririi
penale. În mecanismul efectuării urmăririi penale de către organele de urmărire
penală (Ministerul Afacerilor Interne, Centrul Naţional de Anticorupţie, Serviciul
Vamal) procurorului îi revine rolul hotărîtor de a conduce personal activitatea de
descoperire a infracţiunilor, în calitate de persoană cu funcţie de răspundere, cu o
pregătire mai avansată în acest sens. Deşi mecanismul urmăririi penale include un
 104

grup de subiecţi cu atribuţii diferite (ofiţerul de urmărire penală, conducătorul

organului de urmărire penală, procurorul şi procurorul ierarhic superior),
procurorului îi revine misiunea de bază şi responsabilitatea privind legalitatea şi
operativitatea descoperirii infracţiunilor şi acumulării probelor pentru trimiterea
celor învinuiţi în judecată. Pentru a conduce şi a efectua urmărirea penală,
activitate importantă pentru societate, sînt necesare capacităţi speciale,
gnoseologice, praxiologice, manageriale şi morale.
Pentru a efectua o conducere eficientă a urmăririi penale candidaţilor la
funcţia de procuror le sunt necesare abilităţi analitice şi aplicative pentru a efctua
personal acţiuni de urmărire penală, controale, a verifica acte procedurale, a
formula indicaţii scrise, de a întocmi acte procedurale, de a aprecia oportunitatea
efectuării unor acţiuni sau luării unor măsuri de constrîngere procesual penală, a
exercita atribuţii prevăzute de lege.
La fel este specificată şi misiunea procurorului cu privire la modificarea
învinuirii în cadrul urmăririi penale.

1. Terminarea urmăririi penale

Procedura de terminare a urmăririi penale cel mai des se termină cu
concluzia de învinuire. Organul de urmărire constatând că probele administrate
sunt suficiente pentru a termina urmărirea penală, înaintează procurorului un
raport, în care consemnează rezultatul urmăririi, cu propunerea de a dispune una
din soluţiile prevăzute de art. 291 CPP:
1. Pune sub învinuire făptuitorul, dar dacă a fost pus în cursul urmăririi penale,
întocmeşte rechizitoriul prin care, dispune trimiterea cauzei în judecată;
2. prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei
penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.
După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi adoptarea unei hotărârii
prevăzute de art. 291, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului
legal, apărătorului, părţii vătămate etc. Despre terminarea urmăririi penale, locul şi
 105

termenul în care ei pot lua cunoştinţă din materialele urmăririi penale. Pentru a se
lua cunoştinţă cu materialele dosarului, ele se prezintă cusute în dosar, numerotate
şi înregistrate în borderou. Dacă dosarul are mai multe volume ele se prezintă
concomitent pentru a se lua cunoştinţă. Termenul de luarea cunoştinţei nu poate fi
limitat, însă în cazul în care persoana care ea cunoştinţă abuzează de situaţia sa,
procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni, reieşind din volumul
dosarului.
Despre prezentare materialelor se întocmeşte un proces-verbal în care, se
indică numărul de volume al dosarului de care sa luat cunoştinţă, corpurile delicte,
înregistrările audio şi video reproduse. În procesul-verbal se indică data, ora şi
minutele începutului şi sfârşitul luării de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi
împarte. În acest proces-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate la
desfăşurarea acestei acţiuni.
Cererile înaintate se examinează de către procuror imediat şi printr-o
ordonanţă motivată se admit sau să resping cererile, iar în decurs de 24 ore anunţă
persoanele care le-au înaintat. În caz de admiterea cererilor şi demersurilor dispune
continuarea urmăririi penale. După prezentarea materialelor din dosar, procurorul
întocmeşte rechizitoriul întru-n termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazuri
complicate şi voluminoase de până la 10 zile.
Rechizitoriul, este unicul document care arată limita precăutării judiciare
şi ea trebuie să fie obiectivă, adică (să se bazeze pe probe cercetate), întemeierea
juridică a acțiunilor (corect bazate pe normele dreptului procesual penal şi a
codului penal) şi să corespundă normelor stilistice şi gramatice.
Rechizitoriul constă din 2 părţi: - partea descriptivă; - partea despozitivă.
În prima parte - se indica numărul dosarului penal, numele, prenumele
învinuitului, art. si al. din CP, potrivit cărora sunt calificate infracţiunile în care
persoanele se învinuiesc.
Expunerea cuprinde un rezumat al fondului cauzei, locul şi data săvârşirii
infracţiunii, mijloacele, urmările şi alte împrejurări esenţiale ale infracţiunii, datele
cu privire la partea vătămată, probele care confirmă vinovăţia învinuitului,
argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatul verificarea acestor
argumente. Concluzia de învinuire trebuie să cuprindă trimiteri la filele din dosar.
Practica a observat următoarele metode de expunere a parţii descriptive:
- metoda cronologică - potrivit căruia circumstanţele infracţiunii săvârşite şi
probele sunt expuse în acea consecutivitate în care au fost stabilite pe parcursul
 106

urmăririi penale;
- metoda sistematica - expunerea în partea descriptivă se face în consecutivitatea
săvârşirii infracţiunii;
- metoda mixta - prezintă prin sine о îmbinarea a primei şi a doua metodă, aceasta
metodă se aplica în dosarele penale cu multe epizoade în săvârşirea cărora se
învinuiesc mai multe persoane.
Dispozitivul - rechizitorului reiese din partea descriptivă care conţine învinuirea
persoanei în săvârşirea infracţiunii, datele cu privire la persoana învinuitului,
formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi
menţiunea despre trimiteria dosarului în instanţa judecătorească competentă.
La rechizitoriu se anexează următoarele anexe:
- informaţie cu privire la durata urmăririi penale;
- lista persoanelor ce trebuie sa fie citate în judecată;
- durata măsurii preventive aplicate;
- corpurile delicte şi locul lor de păstrare;
- acţiunea civilă;
- măsurile de ocrotire;
- care sunt cheltuielile de judecata.
Copia de pe rechizitoriu se înmânează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului
legal, făcându-se despre aceasta menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu.
Învinuitul pota prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se va anexa la dosar.
Scoaterea persoanei de sub urmărire penală are loc în cazul în care se constată că
fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau învinuit, în cazurile prevăzute de art. 275
pct. 1-3 (nu există faptul infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca
infracţiune, fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când
infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică), precum şi dacă există cel puţin
una din cauzele, prevăzute în art. 35 CP, care înlătură caracterul penal al faptei 20.
Persoana poate fi scoasă integral de sub urmărire sau numai parţial. Această
acţiune se efectuează de procuror printr-o ordonanţă la propunerea organului de
urmărire penală sau din oficiu.
Temeiurile şi ordinea procesuala de încetare sau clasare a procesului penal sunt
strict determinate de legea în vigoare. Potrivit art. 285 şi 286 CPP, procesul penal
urmează să fie încetat:
- Plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile sau

20
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din
13.09.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
 107

împăcat în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza

plângerii prealabile sau legea permite împăcarea.
- există cel puţin una din cazurile, prevăzute în art. 35 CP (legitima apărare;
reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică sau
psihică; riscul întemeiat; executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.), care
înlătură caracterul penal al faptei.
- persoana n-a atins vârsta de la care începe răspunderea penală.
- în cazurile când persoana a săvârşit infracţiunea fiind în stare de iresponsabilitate
şi nu este necesar aplicarea măsurilor de constrângere cu character medical.
- Există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în
legătură cu aceiaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi
penale pe aceleaşi temeiuri.
- În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie
administrativă.
În cazul în care nu există învinuit şi a intervenit una din circumstanţele prevăzute
de art. 275 al 1 pct. 1-3, precum şi în cazurile în care a expirat termenul de
prescripţie pentru tragerea la răspunderea penală, procurorul, din oficiu sau la
propunerea organului de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, dispune
clasarea cauzei penale.
În caz de trimiterea cauzei în instanţa de judecată, judecătorul numeşte
şedinţa de judecată potrivit dispoziţiilor din partea specială titlul 2 cap. 1 şi 3, cu
participarea obligatorie a procurorului şi avocatului. La şedinţa de judecată trebuie
să fie verificate probele care dovedesc că persoana în cauză a săvârşit sau nu
infracţiunea prevăzută de legea penală, se vor asculta concluziile experţilor asupra
stării psihice a inculpatului şi controlate alte circumstanţe care au importanţă
esenţială pentru soluţionarea problemei privind aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter medical.
Instanţa de judecată ascultând în final opiniile procurorului, părţii vătămate
şi avocatului soluţionează cauza prin sentinţă. La adoptarea sentinţei instanţa de
judecată ţinând cont de circumstanţe ori absolve persoana de pedeapsă sau, după
caz, de răspundere penală, fie o liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a
unor măsuri de constrângere cu caracter medical, indicând care anume din ele
trebuie aplicată sau o sentinţă de încetarea procesului, în cazurile când persoana nu
prezintă pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat.
În caz de aplicare a unor măsuri de constrângere cu caracter medical, instanţa
 108

periodic, dar nu mai rar de odată la 6 luni, verifică necesitatea continuării aplicării
măsurilor de constrângere cu caracter medical.
Dacă în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau
în urma ameliorării sănătăţii ei nu mai e necesar de aplicat în continuare măsura
medicală dispusă anterior, instanţa de judecată la propunerea medicului şef al
acestei instituţii bazate pe avizul unei comisii medicale, poate revoca sau schimba
măsura de constrângere cu caracter medical21. Cererea de verificare, revocare,
schimbare a măsurilor de constrângere poate fi depuse şi de rudele apropiate.

2. Punerea sub învinuire

Concluzia de învinuire este un act procesual foarte important în care se face

bilanţul la toata urmărirea penală, se da о calificare justa a infracţiunii, se face о
analiza a dovezilor, a probelor acumulate, se a duc dovezile si declaraţiile
învinuitorului în apărarea sa, se enumera toate circumstanţele cât atenuante atât și
agravante care au fost depistate.
Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost
săvârşită de о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport
cu propunerea de punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se
înaintează procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii -
este un din cel mai important act în faza de urmărire penală. Această noţiune nu
trebuie de confundat nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua
noţiuni diferite. Atragerea persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă că această
persoană este declarată vinovată, numai judecata poate să declare acest lucru
cercetând minuţios sub toate aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8
CPP RM, care spune: ca orice persoana acuzata de un delict este prezumată
nevinovata până când vinovăţia nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui
proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat toate garanţiile necesare
apărării sale22.
Dacă, după examinarea raportului, procurorul consideră că probele
acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei
se descriu probele ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii.
Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale:

21
http://www.timpul.md/articol/renuntarea-la-invinuirea-inculpatului-se-va-face-prin-sentinta-adoptata-de-instanta-de-judecata-6208.html

22
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12. 08. 1994.
 109

1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire–art.280 CPP;

2.emiterea ordonanţei - art. 281 CPP;
3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP;
4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3;
5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104.
Aceste acţiuni au o mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a
procesului penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în
calitate de învinuit de către procuror, ea capătă putere juridica.
Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în
decurs de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu
mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.
Procurorul după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa
de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin
semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă
la această acţiune, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.
Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о
tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează
cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire
trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. CPP nu desfăşoară
paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de
învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar
recunoaşterea vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns
pot fi numai un cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare
şi verificate multilateral.

Punerea în vedere a învinuirii, interogarea învinuitului.

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în
decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a
învinuitului. Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la
cunoştinţă învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de
ordonanţa de punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie
audiat, care începe cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el
recunoaşte sau nu învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din
următoarele 3 răspunsuri motivate:
- recunosc pe deplin (motivează);
 110

- nu recunosc învinuirea complet;

- recunosc învinuirea parţial.
Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând
cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca
pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, aceste
întrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare
răspuns este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a
procesului-verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau
i-a fost citit sau ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii,
precizări, adăugirii şi dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a
învinuitului e semnat de toate persoanele ce au participat la interogare:
- apărătorul;
- interpretul;
- pedagogul;
- reprezentatul legal etc.
Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape:
- aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire;
- interogarea învinuitului.
Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua
datorită cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala
poate fi completata şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau
completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze
învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară. Despre
completarea sau modificarea învinuirii iniţiale se întocmeşte о ordonanţă noua
păstrând în materialele dosarului penal şi ordonanţele precedente. Daca în privinţa
persoanei sa luat o măsură preventivă atunci, trebuie să i se pună în vedere
învinuirea cel mult în termen de zece zile, din momentul în care s-a dispus măsura
preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura
preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă de sub urmărire penală.
În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi
cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de
urmărire penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii
în vederea găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica
toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi
căutat. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele
 111

abilitate prin lege cu asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate

periodic.

3. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată

Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa
de apel este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în
cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de
judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai gravă
decît cea incriminată anterior, aducînd la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui
şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire 23. În asemenea
situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar
pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă. În
instanţa de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în
cazul în care a declarat apel.
Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă
infracţiune sau că au apărut circumstanţe noi care vor influenţa la încadrarea
juridică a învinuirii aduse lui, sau că infracţiunea incriminată a fost comisă în
coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă neîntemeiat sau ilegal de sub
urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un
termen de pînă la o lună şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi
penale privind această infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul
stabilit la art.287, pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia
inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul
penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la
el, iar în situaţia cînd cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi
penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi
faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi,
dobîndite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului
acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294,
apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La
demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de
instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite
instanţei pentru continuarea judecării.

23
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din
07.06.2003
 112

Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă

competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza
penală după competenţă24.
Cu alte cuvinte, procurorul poate să modofice învinuirea în instanţa de
judecată în cazurile:
1. în cazul cind sa depistat săvîrşirea unei altei infracţiuni;
2. în cazul cînd nu era timp suficient pentru cercetarea probelor;
3. atunci cînd există circumstanţe care influenţează învinuirea adusă;
4. infracţiunea dată este comisă în coparticipare.
În toate aceste cazuri procurorul poate să solicite amînarea cauzei, şi să înainteze
acuzări noi despre infracţiuni mai grave.
In concluzie pot menţiona că învinuirea este o activitate procesuală, desfăşurată în
cadrul urmăririi penale, fără a fi pusă în mişcare acţiunea penală, care are drept scop
dovedirea faptului că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune, tragerea la
răspundere penală, trimiterea în judecată şi susţinerea în faţa instanţei a vinovăţiei
acelei persoane, astfel ca instanţa de judecată, constatând vinovăţia inculpatului, să
aplice acestuia pedeapsa prevăzută de lege.
Existenţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal este impusă de
necesitatea ca anumite organe specializate să desfăşoare activităţi specifice de
descoperire a infracţiunilor, identificare şi prindere a infractorilor, în vederea
trimiterii lor în judecată.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale, procurorul are în vedere ca
orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală
şi totodată ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pentru aceasta,
procurorul ia măsurile necesare şi dă dispoziţii în scris şi motivat organelor de
cercetare penală.
De aceea eu propun ca să fie realizate următoarele scopuri:
 aprecierea legalităţii şi temeiniciei acţiunilor procesuale efectuate de
ofiţerul de urmărire penală;
 Concludenţa şi suficienţa probelor pentru terminarea urmăririi penale;
 Soluţionarea cauzelor de către procuror în legătură cu terminarea
urmăririi penale.

24
http://ru.scribd.com/doc/66508618/Comentariul-CPP
 113

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1.Acte normative

a)Acte international si regionale

1.Declaratia Universala a Drepturilor Omului,adoptata la Adunarea Generala a O.N.O.la 10.12.1048.

2.Pactul internationalcu privire la drepturile civile si politicedin 16.12.1966

3.Conventia Europeana pentru apararea drepturiloromului si libertatilorfundamentaledin 04.11.1950 si

protocoalele aditionale.

b)Acte normative nationale

1.Constitutia Republicii Moldova adoptata la 29 iulie 1994

2.Codul de executare a Republicii Moldova din 24.12.2004

3.Codul penal a Republicii Moldova din 18.04.2002

4.Codul de procedura penala a Republicii Moldova din 14.03.2003

5.Codul civil a Republicii Moldova din 06.06.2002

6.Codul de procedura civila a Republicii Moldova din 30.05.2003

7. Legea privind organizarea judecatoreasca ,nr.514 – XIII din 6 iulie 1995

8.Legea cu privire la Curtea Suprema de Justitie ,nr.789 – XIII din martie 1996

9.Legea cu privire la Statutul Judecatorului,nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995

10.Legea cu privire la Procuratura,nr. 294 – XVI din 25 decembrie 2008

11. Legea cu privire la avocatura nr.1260 – XV din 19 iulie 2002

12. Legea cu privire la politie ,nr. 416 – XII din 18 decembrie 1990

13. Legea cu privire la activitatea operative de investigatii,nr.45 – XIV din 12 aprilie 1994

14. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organelor de
urmarire penala ,ale procuraturii si ale institutiilor judecatoresti,nr.1545 – XIII din 25 februarie 1998.

d) Literatura teoretica
 114

1. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, ş.a. Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005.
2. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă ş.a. Codul de procedură penală. Comentariu, Cartier juridic.
2005
3. M. Avram, T. Popovici, V. Cobîşneanu (Cercetarea infracţiunilorcontra persoanelor, Chidul
ofiţerului de urmărire). Chişinău, Arc. 2004.
4. А.П. Рышаков. Следственные действия и иные способы собирания доказательств.
Москва. 1997.
5. Белозеров Ю.Н., Рябокон В.В. Производство следственных действий, М. 1990.
6. Виницкий Л.В. Теория и практика освидетельствования на предварительном следствии.
Караганда. 1982.
7. Гаранович Н.Н. Опознание в судопроизводстве. Минск, 1975.
8. Глазырин Ф.В. Следственный эксперимент, учебного пособие. Волгоград, 1981.
9. Ефимичев С.П., Кулагин Н.И. и др. Следственный осмотр. Учебное пособие. Волгоград,
1983.
10. К лимаков В.И. Следственный осмотр. М. 1969.
11. Леви А.А. Актуальные проблемы предьявлении для опознания. М. 1983.
12. Максутов И.Х. Осмотр места проишествия. ЛГУ. 1965.
13. Орлов Ю.К. Производство экспертизы в уголовном процессе. Учебное пособие. М. 1982.
14. Практикум по советскому уголовному процессу (стадия возбуждения уголовного дела и
первоначяльные следственные дейсттвия)ю КишиневюКГУ-1986.
15. Сборник образцов уголовно-процессуальных документов. Под ред.
16. Уголовный процесс. Практикум. Юрайт. 2001.
17. Уголовный процесс. Учебно-методические материалы. Высшая школа. Москваю. 2002.