3.

Politica monetară și politica valutară

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca
centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor
dobînzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării
activelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de
muncă, stabilire a prețurilor etc.).
Obiectul său îl prezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile economiei,
precum și garantarea valorii monedei naționale față de exterior.
Politica monetară este o politică macroeconomică de ajustare a echilibrului economic prin
rata dobînzii. În condiții de avînt economic, se practică o rată a dobînzii mică, pentru a stimula
investițiile, iar în condițiile de boom economic, o rată a dobînzii mare.
Politica valutară reprezintă ansamblul măsurilor, metodelor și instrumentelor cu ajutorul
cărora autoritatea monetară abilitată caută să acționeze pentru a stabili, urmări sau influența
cursul de schimb pe piața valutară.
Piața valutară presupune existența unui sistem de rotații care se formează între bănci, case de
schimb și clienții acestora, prin intermediul cărora se efectuează operațiuni de vînzare cumpărare de
valute și devize , contribuind la stabilirea cursului de schimb.
Cursul de schimb reprezintă expresia sintetică a raportului valoric exprimat ca preț al
tranzacției cu devize pe piața valutară. Se cunosc două regimuri de curs de schimb:
1. flotant (flexibil). Cursul de schimb flotant se stabilește liber pe piața valutară prin
confruntarea cererii cu ofertei de valută. Poate fi flotant pur cînd banca centrală nu intervine pe
piață pentru a vinde sau a cumpăra valută, sau flotant impur, cînd banca centrală intervine, fără a
avea obligația intervenției.
2. fix (fixat). Cursul de schimb fix este stabilit de banca centrală ca un curs oficial al
monedei naționale față de o monedă puternică care nu înregistrează fluctuații semnificative. Odată
fixat este stabilit și un culoar de fluctuație, de regulă foarte îngust (1%; 25%).
Politica valutară se află în strînsă interdependență cu politica monetară internă, reflectînd
raporturile existente între piața monetară internă și piața internațională.
În afara obiectivelor generale ale politicii economice, politica valutară urmărește asigurarea
stabilității monedei naționale și întărirea puterii sale de cumpărare, controlul inflației și consolidarea
echilibrului balanței externe. Pentru realizarea acestor obiective, politica valutară dispune de
următoarele instrumente:
1. Reglementarea schimburilor valutare. Sistemele de control promovate în domeniul
valutar sunt înlocuite permanent cu noi reglementări, în special reguli prudențiale pentru bănci în
scopul de a le proteja împoriva riscurilor ratelor dobînzii și cursurilor de schimb.
 2. Modificarea parităților. Reprezintă un instrument de politică valutară utilizat pentru a
acționa asupra balanței de plăți. Modificările de paritate sunt calificate ca: devalorizări-revalorizări -
în sistemul cursurilor fixe; și deprecieri-aprecieri, pentru cursurile fluctuante.
Devalorizarea reprezintă o decizie oficială a autorităților monetare care constă în
diminuarea valorii monedei naționale în raport cu un etalon de referință (aur, o altă monedă etc.).
Deprecierea unei monede (pe plan exern) trebuie deosebită de devalorizare. Deprecierea
înseamnă diminuarea valorii unei monede în raport cu una sau mai multe devize.
3. Intervențiile publice asupra cursurilor. Pentru a influența evoluția cursului, băncile
centrale intervin pe piața schimburilor valutare și pe piața monetară. Aceste intervenții au loc la
vedere și au scop asigurarea echilibrului pieței prin vânzarea sau cumpărarea de devize.
Băncile centrale ale țărilor cu monedă slabă cumpără moneda națională contra devize pentru
a susține cursul acesteia. O țară cu moneda puternică, care trebuie să susțină o altă monedă pentru a
putea evita aprecierea propriei monede, va spori volumul rezervelor sale în devize devalorizate.
Aceste intervenții influențează lichiditatea economiei naționale.
4. Politica de prețuri și venituri
Politica de prețuri și veniturise referă la stabilirea pe cale administrativă a unor limite
minime sau maxime de preț la anumite bunuri, servicii sau resurse economice și controlul
veniturilor prin sistemul taxelor negative (aceasta reprezintă un fel de impozite inverse plătite de
guvern agenților economici, inclusiv populației pentru a completa nivelul de consum pînă la nivelul
consimțit de societate) și pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).
Politica statului în domeniul formării prețurilor (tarifelor) este parte componentă a politicii
economice și sociale. Se aplică următoarele tipuri de prețuri:
a) prețuri (tarife) libere;
b) prețuri (tarife) reglementate;
c) prețuri (tarife) fixe.
Prețurile (tarifele) libere se aplică la toate mărfurile și lucrările/serviciile, cu excepția
acelora care nu sunt reglementate sau fixate de către instituțiile de stat. Prețurile (tarifele) libere se
formează pornind de la fluctuațiile cererii și ofertei de pe piață.
Prețurile (tarifele) reglementate se aplică la toate mărfurile și lucrările/serviciile
fabricate/prestate de către agenții economici cu situație dominantă pe piață; sau cele de importanță
socială.
Prețurile (tarifele) fixe se aplică la mărfurile și lucrările/serviciile fabricate/prestate de către
întreprinderile de stat.
Veniturile reprezintă ultima verigă a repartiției resurselor în cadrul economiilornaționale.
Repartiția poate fi efectuată prin două modalități:
 1. distribuția (repartiția) resurselor de la nivel național, determinată pe principiile economiei
de piață. În etapa distributivă, mecanismele pieței dictează formarea veniturilor ndivizilor în funcție
de contribuția fiecăruia la procesul productiv și de prețul factorilor de producție.
2. redistribuirea resurselor prin sistemul de protecție socială, astfel încît securitatea
veniturilor (spre exemplu, înlocuirea veniturilor din salarii cu ajutorul de șomaj în cazul pierderii
locului de muncă, înlocuirea veniturilor din salarii cu pensii în cazul iețirii de pe piața muncii la o
anumită vîrstă etc.) să fie asigurată pentru toți cetățenii. În etapa redistributivă (reparația
secundară), veniturile sunt transferate de la cei care dețin mai mult la cei care dețin mai puțin, cu
scopul de a ajusta imperfecțiunile distribuției primare a resurselor și veniturilor.