Scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureatul premiului Nobel pentru literatură pe

anul 1982, a fost un titan al "realismului magic" - un curent literar din secolul al XX-lea -, care a
reflectat în textele sale "viaţa şi conflictele unui întreg continent", potrivit Academiei Nobel. Scriitorul
Gabriel Garcia Márquez s-a născut pe 6 martie 1927, în localitatea columbiană Arataca. Romancier,
autor de proză scurtă, dar şi jurnalist şi activist, renumit pentru angajamentele sale politice foarte
ferme, care se evidenţiau mai ales prin articolele sale de presă extrem de critice la adresa liderilor
politici sud-americani, Gabriel Garcia Márquez a fost recompensat în 1982 cu premiul Nobel pentru
literatură.

În acel an, comitetul Nobel l-a premiat pentru "romanele şi nuvelele sale, în care fantasticul şi
realismul se combină într-un univers al imaginaţiei foarte bogat, reflectând viaţa şi conflictele unui
întreg continent". Gabriel Garcia Márquez sau "Gabo", cum îl numeau cu afecţiune cititorii din
America Latină, este unul dintre cei mai semnificativi scriitori din secolul al XX-lea.

Una dintre operele sale inportante il reprezinta Dragoste în vremea holerei. Opera a fost
publicată inițial în spaniolă în anul 1985. Marquez a optat pentru dezvoltarea repertoriului stilistic, de
aceea, deși se observă o oarecare asemănare a acestui roman cu altele precum „Un veac de
singurătate” , ea se diferențiază prin faptul că evită să se bazeze pe spectaculos și iluzoriu. Dragostea
in vremea holerei introduce o naratiune care seduce si in acelasi timp sensibilizeaza cititorul in
legatura cu ideea unei iubiri neingradite de barierele timpului, naratiune care in acelasi timp poate fi
privita ca o viziune simplista a dragostei, de catre cititorul care este neatent si intra in capcana stilului
fermecator al artistului numit Marquez.Dragostea in vremea holerei reuseste sa lege doua elemente
contrastante regasite in literatura: sacralitatea sentimentului de dragoste si transpunerea ei in lumea
reala.

Povestea din Dragoste in vremea holerei se invarte, la prima vedere, in jurul unui triunghi
sentimental: Fermina Daza este tanara, se indragosteste de Florentino Ariza, care la randul lui o
iubeste cu un idealism demn de romanele doamnei de Lafayette. Insa Fermina Daza decide sa se
casatoreasca cu Juvenal Urbino, doctorul care o iubeste mult mai matur si, in plus, ii poate oferi si
securitate financiara.

Romanul lui Marquez este insa mai complex de atat. Este mai mult o metafora decat orice
altceva, iar pe masura ce citesti ai impresia ca te uiti la un film ale carui decoruri si echipa de filmare
le ghicesti pe marginea cadrului, fara sa le vezi neaparat. Numele orasului in care se petrece actiunea
romanului nu este pomenit niciodata. Stim doar ca e undeva in Caraibe. Povestea porneste de la
ideea respingerii dragostei si a punerii in imposibilitate a acesteia chiar de catre persoana iubita, in
timp ce el, Florentino Ariza, isi jura sa repete intr-o buna zi legamantul de fidelitate eterna si iubire
nemarginita catre ea, Fermina Daza. Asa cum poate sugereaza si titlul, dragostea este vazuta si aici
(ca in multe din celelalte lucrari ale lui Marquez) ca o boala spirituala si fizica, iar suferinta spiritului
pentru dragoste este necesara pentru inobilarea sufletului.

Ca intr-o combinatie de basm si poveste de dragoste din clasicism, Florentino Ariza isi
transforma dorul intr-o boala fizica, reala, apoi devine obsedat de descoperirea unei comori
scufundate.La randul ei, Fermina Daza, dintr-o fata indragostita, amatoare de scrisori de dragoste, se
transforma intr-o femeie care intelege casnicia ca fiind mai mult decat rezultatul unui amor pasional:
o relatie intre doi oameni defecti, cu maniile si obsesiile lor, cu obiceiuri proaste, nu numai obiceiuri
bune, presarata de banalitati si detalii pe care nu ti le-ai fi imaginat niciodata ca tanara indragostita
fara speranta. Ea ajunge sa-l iubeasca pe Juvenal intr-un fel in care pe Florentino nu l-ar fi putut iubi,
din cauza romantismului extrem al acestuia. Viata lui Florentino Ariza ramane intotdeauna la un pas
de o simpla caricatura, care cade dintr-o extrema in alta: pana spre sfarsit il vedem ca pe un personaj
idealist si naiv, insa cand in scena intra personajul América Vicuña, o fetita de 12 ani de care el
trebuie sa aiba grija, romantismul lui se dizolva subit intr-o combinatie nu tocmai digerabila de
egoism si pedofilie.

La inceput (asa cum se intampla de atatea ori in tinerete) Florentino Ariza este tipul
sentimentalistului exagerat clasic, care isi declara dragostea pentru Fermina Daza, insa viziunea ei
diferita despre viata o face sa il respinga la un moment dat. Fermina alege sa traiasca alaturi de
doctorul Juvenal Urbino (intr-o casnicie trebuie sa fie mai multa stabilitate si intelegere decat
dragoste), care se afla undeva la celalalt capat fata de romantismul lui Florentino Ariza. Chiar daca
initial pare usor de descifrat, Fermina Daza devine pe parcurs axa centrala in jurul careia se roteste
actiunea intregului roman. Flexibilitatea si independenta ei modeleaza vietile celor din jur, ea insasi
fiind romanul, dupa cum spune chiar autorul. Suferinta pe care o traieste in schimb Florentino nu
dispare o data cu timpul, el stiind ca nu-si va mai darui sufletul si dragostea altei femei, este convins
ca intr-o zi isi va marturisi din nou sentimentele pentru Fermina.

Maturizarea lui Florentino de sub semnul romantismului exagerat se face intr-un ritm Homeric: el
isi demonstraza dragostea prin a avea cat mai multe relatii cu femei, insa fara a-si darui inima inca o
data. Cele doua elemente contrastante, sacralitatea dragostei si transpunerea ei in viata, dezvolta in
sufletul lui Florentino constiinta ca dragostea trebuie traita in prezent. Pe de o parte iubeste o
singura persoana, dar acest lucru nu se percepe la prima vedere prin viata pe care o traieste.

Cartea devine o analiza a dragostei, portretizandu-se atatea si atatea ipostaze ale ei: dragostea
nostalgica, dragostea de convenienta, dragostea care reuseste sa creasca in conditiile vitrege ale unei
vieti profane, dragostea aflata sub semnul unei singuratati dureroase, dragostea care nu piere o data
cu timpul.

De ce „în vremea holerei”? Ei bine, această boală a apărut prin Franța, Paris, ucigând sute de mii de
oameni. Ei bine, n-am putut s-o atribui decât destinului implacabil al acestor doi protagoniști.
Fermina și Florentino, niște marionete ale destinului uman, trecuți prin încercările grele ale iubirii, cu
piedici și căzături, cu lacrimi și sentimente contradictorii, care parcă ar parcurge un traseu către
pelerinajul sfânt al ființei, parcurgând niște probe care au menirea de a-i încerca pentru a vedea dacă
dragostea lor este deasupra acestui destin. Poate mă exprim ambiguu, dar povestea dintre cei doi
este una fascinantă, de o superioritate nemaiîntâlnită. Nu numai că nu este o dragoste care să se
consume în plan fizic, instinctual, însă este o poveste de dragoste prin care cei doi reușesc să atincă
idealul de iubire, după atâția ani în care nici măcar nu s-au atins, vorbindu-și doar când aveau ocazia,
însă parcă și atunci cu cuvintele numărate. Este genul acela de poveste de dragoste care, zău, s-ar
întâlni numai în filme, și acolo destul de rar. Deși viața le rezervă surprize neplăcute, încercând,
parcă, să-i țină la distanță, cei doi străbat drumul de la unul la celălalt, întâlnindu-se la jumătate. Deși,
aș spune, Fermina Daza a fost oarecum reticentă și dovedea frică, la început, pe când Florentino Ariza
și-a manifestat dorința până în ultima clipă.

„(...) că moartea nu era doar o probabilitate permanentă, așa cum simțise dintotdeauna, ci o realitate
imediată.”
„- Nu mă sili să-ți zbor creierii. (...)

- Puteți s-o faceți, spuse el cu mâna pe piept. Nu există glorie mai mare pe lume decât să mori din
dragoste.”

„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o
iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”

„(...) poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără s-o
trădezi pe niciuna. (...) Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe.”

„Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie
ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de
iubire pururi vie.”

„Amândoi erau intimidați și se întrebuai nedumeriți în sinea lor ce făceau atât de departe de
tinerețea lor, pe o terasă ca o tablă de șah, într-o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir.
Pentru prima oară după jumătate de veac, se aflau față în față și atât de aproape, putând să se
privească în voie, ca să se vadă așa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva
în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu le mai aparținea lor, ci unor tineri de mult
dispăruți în negura vremii și care le-ar fi putut fi nepoți. Ea își spunea că, până la urmă, el o să-și dea
seama și singur cât de zadarnic în era visul și astfel își va putea răscumpăra impertinența comisă.”

„Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar
cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.”