Avangardismul Chei

de Ion Vinea

Avangardismul cuprinde o succesiune de miscari literare si artistice (dadaism, suprarealism, futurism, constructivism etc.) care neaga sensul traditiei, refuza conventia si cliseele artistice, acorda o mare atentie manifestelor literare, vede creatia ca un proces de desfasurare (nu ca pe o opera finita), valorifica toate posibilitatile limbajului, tinzand spre experimentul formal si de continut artistic, propune un univers de un modernist extrem, chiar socant. Constructivismul, al carui program estetic este prezentat de Ion Vinea in paginile Contimporanului, a atins punctul de varf in perioada 1920-1930. In literatura, curentul voia sa apropie arta de formele industriale, respingand decorativismul artificial si propunand schematizarea, abstractizare, chiar geometrizarea limbajului artistic, precum si o concentrare atat a subiectului literar, cat si a mijloacelor sale de expresie. Critica, de la aceea contemporana cu momentul debutului lui Ion Vinea pana la cea actuala, a sesizat trasaturile liricii sale: cenzurarea emotiei lirice, simtul compozitiei, esentializarea continutului poetic, intelectualizarea expresiei, o sensibilitate de tip elegiac, o varietate de experimente versificatoare. Pe fundalul conflictului dintre frana moderna a luciditatii si spontaneitatea simtirii (Serban Cioculescu), se desfasoara si jocul debordant de imagini din poemul Chei. Acesta elimina orice nostalgie si inregistreaza dezastrele produse in ordinea obiectuala, dezlegarea uscatului de ape, vidul exterior exterior extins asupra celui interior, descompunerea peisajului marin, declinul naturii dublat de cel din sufletul omului. Peisajele insolite, deloc descriptive, desi aglomerate de imperecheri bizare, dau impresia nu de plin, ci de gol sufocant, o teroare cosmica insinuandu-se peste tot. Poetul este inspaimantat de perspectiva anticului port deschis spre un infinit amenintator: arborii s-au stramutat din paduri si pogoara langa ape, paunii cu aripi de vant au uitat cum sa zboare, legati pe vecie de pamant, stelele se misca dezordonat, ca niste corabii fara panze aruncate la intamplare de valuri: de nicaieri s-a ivit o corabie-fantoma, plutind prin furtuni cu velele moarte si scaldata in veninul verde al apelor statute ale timpului. Digul lovit ritmic de ape suna ca o vioara dezacordata, intonand, precum o fiinta bolnava, aria frigurilor. Din valuri rasar varfurile stancilor, abia vizibile in lumina stinsa a farului orb, si linistea vremelnica a intinderilor unduitoare asteapta fanfarele lungi, simbol al mortii, ale furtunilor marine. Sunetele din adancuri abia se mai aud cand urca pe treptele da matasa prafuita ale cheiurilor vechi. Sarea, vantul valurile au erodat totul, acoperind stradaniile omenesti sub patima vremii. Lanturile de la marginea cheiului au ruginit, roadele toamnei s-au pietrificat, inghitite de podgoria beznelor, iar in ochiul de cocleala al vesniciei au putrezit inecate toate povestile. Toate povestile lumii se inchid unele in altele, intr-un punct terminus al timpului, "ochiul de cocleala al vesniciei", dincolo de care nici Cuvantul divin, creator de Lume, nu mai este posibil. Povestile lumii dispar si ele, inghitite de noul abis temporal. Imaginea finala a lumii care se ingroapa pe sine in neant este a miilor de sicrie, din toate timpurile, care se inghesuie pentru ziua de apoi, pentru judecata finala: "La judecata din urma/ de-aci au pornit sicriele." O lume in fatala descompunere, pandita de apele care erodeaza neobosite uscatul, ca sa-l dizolve in faldurile abisului lor tacut, este una dintre temele obsesive ale poeziei scrise de Ion Vinea.