MICHAEL GRANT

Seria DISPĂRUȚI

COLECTIE

DISPĂRUȚI ......................................................................................... 3
FOAMEA........................................................................................ 343
MINCIUNILE .................................................................................. 695
2
 MICHAEL GRANT

Seria DISPĂRUȚI

Volumul 1

DISPĂRUȚI

Original: Gone (2008)

Traducere din limba engleză de:

DORU MIHĂILESCU

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company

2012

3
4
5
6
7
 • UNU

299 ore, 54 minute

Acum profesorul vorbea despre Războiul Civil, iar în minutul următor a

dispărut.
Pur și simplu.
A dispărut.
Niciun poc. Nicio lumină. Nicio explozie.
Sam Temple stătea la ora de istorie privind în gol la tablă, pierdut printre
gânduri. Se vedea pe plajă, împreună cu Quinn. Jos pe plajă cu plăcile de surf,
urlând, pregătindu-se pentru prima plonjare în apa rece a Pacificului.
Pentru un moment, crezu că doar își imaginase profesorul dispărând.
Pentru un moment, crezu că intrase într-un vis.
Sam se întoarse către Mary Terrafino, care stătea chiar în stânga sa.
— Ai văzut și tu, nu-i așa?
Mary avea privirea ațintită către locul în care stătuse profesorul.
— Hm, unde este domnul Trentlake? întrebă Quinn Gaither, cel mai bun,
și poate chiar singurul prieten al lui Sam. Quinn stătea fix în spatele lui Sam.
Cei doi preferau locurile de la fereastră pentru că, uneori, dacă nimereai
unghiul potrivit, puteai să vezi o mică sclipire a apei printre clădirile școlii și
case.
— Trebuie să fi plecat, zise Mary, fără prea mare convingere.
Edilio, un puști nou pe care Sam îl considera relativ interesant, spuse:
— Nu, omule, puf.
Făcu un gest cu degetele ce ilustra destul de bine acest concept.
Copiii se uitau unii la alții, întorcându-și capul în toate direcțiile, chicotind
agitați. Nici unuia nu îi era frică. Niciunul nu plângea. Totul părea destul de
haios.
— Domnul Trentlake a dispărut? spuse Quinn cu un zâmbet reținut.
— Hei, spuse cineva, unde e Josh?
Toți se întoarseră să îl caute.
— A fost aici azi?
— Da, a fost aici. A fost chiar aici lângă mine.
Sam recunoscu vocea. Era a lui Bette. Bette cea neastâmpărată.
8
 — Tocmai a dispărut, spuse Bette.
— La fel ca domnul Trentlake.
Ușa către coridor se deschise. Toți ochii se ațintiră într-acolo. Domnul
Trentlake urma să intre, poate împreună cu Josh, și să le explice cum a reușit
să facă acest truc și apoi să revină la explicațiile sale despre Războiul Civil,
de care nimeni nu era interesat.
Dar nu era domnul Trentlake, era Astrid Ellison, o elevă de clasa a noua.
Astrid cea deșteaptă. Anul trecut, ea fusese în clasă cu Sam. Avea tot
treisprezece ani ca și Sam, dar o trecuseră într-o clasă mai mare pentru că…
ei bine, era un geniu. Era înscrisă la toate orele de avansați și la unele
discipline se pregătea și prin cursurile online ale universității.
Astrid avea părul blond și lung până la umeri și obișnuia să poarte o bluză
apretată, albă, cu mânecă scurtă, care mereu îi atrăgea atenția lui Sam. El nu
era de nasul lui Astrid și știa asta, dar nicio lege nu îl împiedica să se
gândească la ea.
— Unde este profesorul vostru? întrebă Astrid.
Toți ridicară din umeri.
— A dispărut, spuse Quinn de parcă era ceva amuzant.
— Nu este pe coridor? întrebă Mary.
Astrid clătină din cap.
— Se întâmplă ceva ciudat. Cercul de matematică… eram doar noi trei cu
profesoara.
— Ce? zise Sam.
Astrid se întoarse imediat către el. Sam nu mai putu să privească în altă
parte, cum făcea de obicei, pentru că, de data aceasta, privirea ei era diferită:
era speriată. Ochii ei albaștri pătrunzători erau acum larg deschiși și mult
mai albi.
— Au dispărut. Pur și simplu nu mai sunt.
— Și profesoara? întrebă Edilio.
— Și ea a dispărut, spuse Astrid.
— A dispărut?
— Puf, spuse Quinn, începând să-și dea seama că poate până la urmă nu
era o glumă.
Sam auzi un zgomot, de fapt mai mult de unul. Erau alarmele mașinilor
din oraș care se auzeau în depărtare. Se ridică, fiind conștient de tot ce se
întâmpla și se îndreptă către ușă cu pași greoi. Astrid se dădu la o parte,
permițându-i lui Sam să treacă pe lângă ea. Păși atât de aproape, încât Sam
putu simți mirosul șamponului ei.
Sam privi în stânga către sala de calcul în care știa că Astrid se întâlnea cu
cercul de matematică. Sala 211. Din următoarea sală, 213, un puști scoase
9
capul. Părea pe jumătate speriat și pe jumătate amețit, asemenea cuiva
urcându-se într-un montagne russe.
În cealaltă direcție, spre sala 207, copiii râdeau foarte tare. Ciudat de tare.
Elevi de clasa a cincea. De partea cealaltă a coridorului, din sala 208, apărură
trei elevi de clasa a șasea și se opriră brusc, holbându-se la Sam de parcă
urma să țipe la ei.
Perdido Beach era un oraș mic cu o școală mică: toți copiii, de la cei de
grădiniță și până la elevii de clasa a noua, erau adunați într-o singură
clădire. Liceul era la o oră distanță de mers cu mașina, tocmai în San Luis.
Sam se îndreptă către clasa lui Astrid. Ea și Quinn erau chiar în spatele lui.
Sala de clasă era goală. Băncile, scaunul profesorului, toate erau goale.
Caietele și cărțile de matematică zăceau deschise pe bănci. Calculatoarele,
un rând de șase Mac-uri vechi, licăreau abandonate în continuare.
Pe tablă puteai clar să citești cuvântul „polin”.
— Profesoara scria cuvântul „polinomial”, spuse Astrid încet, ca într-o
biserică.
— Da, puteam să ghicesc asta, spuse Sam.
— Am avut odată un polinom. Mi l-a înlăturat doctorul C, spuse Quinn.
Astrid ignoră încercarea lui Quinn de a fi amuzant și spuse:
— A dispărut chiar când scria litera „o”. Exact în clipa aceea mă uitam la
ea.
Sam arătă cu degetul către ceva. O bucată de cretă era pe podea chiar în
locul în care ar fi căzut dacă cineva ar fi scris cuvântul „polinomial” – orice ar
fi însemnat asta – și ar fi dispărut înainte de a termina litera „o”.
— Asta nu este normal, spuse Quinn. Quinn era mai înalt, mai puternic și
cel puțin la fel de bun la surf ca și Sam. Dar Quinn, cu zâmbetul lui pe
jumătate prostesc și cu tendința de a purta ceva ce nu putea fi numit decât o
costumație – azi aceasta era alcătuită din niște pantaloni scurți și largi,
bocanci de armată, un tricou roz de golf și o pălărie gri găsită în pod la
bunica sa –, îi dădea un aer ciudat care îi respingea pe unii, iar pe alții îi
speria. Quinn era unic, motiv pentru care se potrivea cu Sam.
Sam Temple nu ieșea în evidență. El purta blugi și tricouri simple, nimic
care să atragă atenția. Își petrecuse aproape toată viața în Perdido Beach,
venind la această școală, și toată lumea știa cine e, dar puțini știau ce e. Era
un surfer care nu umbla cu restul surferilor. Era isteț, dar nu un geniu. Arăta
bine, dar nu destul încât fetele să îl considere atrăgător.
Singurul lucru pe care îl știau majoritatea copiilor despre Sam Temple era
că el era „Sam din autobuz”. Primise această poreclă din clasa a șaptea
atunci când plecase într-o excursie cu școala și șoferul autobuzului suferise
un atac de cord. Mergeau pe Autostrada 1. Sam l-a dat la o parte pe șofer din
10
scaun și a tras autobuzul pe dreapta, oprind în siguranță, iar apoi a sunat la
911 de pe telefonul șoferului.
Dacă ar fi ezitat chiar și pentru o secundă, autobuzul s-ar fi prăbușit
direct în ocean.
Îi apăruse și poza în ziar.
— Toată clasa a dispărut. Toți în afară de Astrid, spuse Sam. Cu siguranță,
nu este normal. Încercă să nu se încurce cu numele ei când îl pronunță, dar
nu reuși.
Ea avea acest efect asupra lui.
— Da, e cam liniște aici, spuse Quinn. OK, sunt gata să mă trezesc.
Pentru prima dată Quinn nu glumea.
Cineva țipă.
Toți trei ieșiră în grabă pe coridorul care acum nu mai era plin de copii. O
elevă de clasa a șasea pe nume Becka era cea care țipa. Avea în mână
telefonul mobil.
— Nu răspunde nimeni! Nu răspunde nimeni, a strigat ea.
— Nu sună.
Pentru două secunde toată lumea înțepeni. Apoi începu o agitație urmată
de zgomotul a zeci de degete tastând pe zeci de telefoane.
— Nu se întâmplă nimic.
— Mama trebuie să fie acasă, ar trebui să răspundă. Nici măcar nu sună.
— Doamne: nu merge nici internetul. Am semnal, dar nu merge.
— Am trei linii.
— Și eu la fel, dar nu merge.
Cineva începu să plângă, scoțând un sunet înfiorător ce te cutremura. Toți
vorbeau deodată, cuvintele se transformau în țipete.
— Încercați la 911, ceru cineva cu o voce speriată.
— Pe cine credeai că am sunat?
— Nu merge 911?
— Nimic nu merge. Am încercat deja jumătate din numerele cu apelare
rapidă și nu merge niciunul.
Coridorul era plin de copii de parcă ar fi fost pauză și toți schimbau
clasele. Însă nimeni nu se grăbea să ajungă la următoarele ore de clasă,
nimeni nu se juca, nu deschidea dulapurile, nu se îndrepta în nicio direcție,
doar stăteau acolo toți, ca o cireadă pe cale să dea năvală.
Alarma se declanșă puternic ca o explozie. Toți tresăriră de parcă nu mai
auziseră așa ceva vreodată.
— Ce facem? întrebară mai multe voci.
— Trebuie să fie cineva în birou, alarma s-a oprit, exclamă o voce.
— Are temporizator, idiotule, spuse Howard.
11
 Howard era un vierme, dar era favoritul lui Orc azi și Orc era un bătăuș de
clasa a șaptea, un munte de mușchi care îi speria și pe cei de a opta. Nimeni
nu îi spunea nimic lui Howard. Orice insultă la adresa lui era un atac asupra
lui Orc.
— Este un televizor în cancelaria profesorilor, spuse Astrid.
Sam, Astrid și Quinn în urma lor se repeziră către cancelarie coborând
scările până la parter unde erau mai puține clase, mai puțini copii. Sam puse
mâna pe ușă și toți înțepeniră.
— Nu avem voie să intrăm aici, spuse Astrid.
— Chiar contează, zise Quinn.
Sam deschise ușa. Frigiderul profesorilor era deschis și o cutie de iaurt
Danone de afine își vărsase conținutul vâscos pe carpeta mizerabilă.
Televizorul era pornit, dar nu arăta nicio imagine. Sam căută telecomanda,
dar unde era aceasta? Quinn o găsi și începu să schimbe canalele, dar nimic.
— A picat cablul, spuse Sam, fiind conștient că era o concluzie cam
proastă.
Astrid se întinse în spatele televizorului și deșurubă cablul coaxial.
Ecranul licări și calitatea semnalului se schimbă puțin, dar, pe măsură ce
Quinn butona de pe un canal pe altul, tot nu apărea nimic.
— Canalul nouă poți să îl prinzi mereu, chiar și fără cablu, spuse Quinn.
— Profesori, elevi, cablul, telefoanele mobile, toate în același timp? spuse
Astrid, încruntându-se, încercând să găsească o soluție.
Sam și Quinn așteptară de parcă ea ar fi avut un răspuns, de parcă urma
să spună „da sigur, acum am înțeles”, doar ea era Astrid cea deșteaptă. Însă
tot ce spuse a fost:
— Nu are niciun sens.
Sam ridică receptorul telefonului de pe perete. Nu avea ton.
— Este vreun radio aici? întrebă el.
Nu era. Ușa se deschise puternic și pe ea intrară în grabă doi băieți de
clasa a cincea, cu niște expresii foarte emoționate.
— Noi conducem școala, strigă unul, iar celălalt aprobă printr-un chiuit.
— O să spargem automatul de dulciuri, anunță primul.
— Nu cred că e o idee prea bună, spuse Sam.
— Nu ne spui tu ce să facem, răspunse beligerant, dar nu prea sigur pe el,
neștiind dacă avea dreptate.
— Ai dreptate mititelule. Dar nu mai bine încercăm noi toți să ne păstrăm
calmul până când înțelegem ce se întâmplă? spuse Sam.
— Păstrează-ți tu calmul, a strigat copilul.
Celălalt chiui din nou și cei doi plecară.
— Cred că ar fi greșit să le cer să îmi aducă un Twix, șopti Sam.
12
 — Cincisprezece ani, spuse Astrid.
— Nu, aveau în jur de zece, spuse Quinn.
— Nu ei. Cei din clasa mea. Jink și Michael, amândoi erau cu matematica,
mult mai buni ca mine, dar aveau dificultăți de învățare, dislexie – asta i-a
tras în urmă. Amândoi erau un pic mai mari. Eu eram singura de paisprezece
ani. Toți au cincisprezece ani sau mai mult, toți în afară de mine. Sunt
singura care are paisprezece ani, spuse Astrid.
— Cred că și Josh din clasa noastră avea cincisprezece ani, spuse Sam.
— Și?
— Avea cincisprezece ani, Quinn. Pur și simplu a dispărut. Dintr-odată s-a
evaporat.
— Nu se poate, spuse Quinn. Toți adulții și copiii mai mari din școală au
dispărut. Nu are niciun sens.
— Nu doar cei din școală, spuse Astrid.
— Cum! exclamă Quinn.
— Telefoanele și televizorul? spuse Astrid.
— Nu, nu, nu, spuse Quinn, dând din cap și zâmbind pe jumătate, ca și
cum cineva îi spusese o glumă proastă.
— Mama mea, spuse Sam.
— Încetați, spuse Quinn. Ajunge, nu e amuzant deloc.
Pentru prima dată, Sam fu cuprins de panică simțind un fior la baza
coloanei vertebrale. Inima îi bătea cu putere, pompând de parcă alergase.
Înghiți în sec, trase cât putu de tare aer în piept și observă privirea
prietenului său. Nu îl văzuse niciodată pe Quinn așa de speriat. Ochii lui
Quinn erau ascunși în spatele ochelarilor de soare, dar gura îi tremura.
Astrid încă era calmă, concentrându-se, încercând să înțeleagă tot ce se
întâmpla.
— Trebuie să verificăm, spuse Sam.
Quinn oftă. Deja se întorsese să plece, însă Sam îl prinse de umăr.
— Lasă-mă, frate, se răsti Quinn. Trebuie să merg acasă, trebuie să văd.
— Toți trebuie să vedem, spuse Sam. Hai să mergem împreună.
Quinn încercă să se tragă deoparte, dar Sam îl strânse și mai tare.
— Quinn, împreună! Hai, omule, e ca și cum ai fi dărâmat de val, știi?
Odată ce ești aruncat, ce faci?
— Încerci să nu te impacientezi, murmură Quinn.
— Exact. Îți păstrezi calmul când ești prins în vârtej, nu-i așa? Apoi înoți
către lumină.
— O metaforă din surfing? întrebă Astrid.
Quinn nu se mai împotrivi și începu să respire normal.

13
 — Da, ai dreptate, mergem împreună, dar prima dată la mine acasă. Totul
e încurcat, e așa de încurcat!
— Astrid? întrebă Sam, nesigur dacă ea voia să meargă cu ei doi.
Părea arogant să o întrebe, dar în același timp și greșit să nu o întrebe.
Ea privi către Sam, de parcă spera să găsească ceva în ochii lui. Deodată,
Sam realiză că Astrid cea deșteaptă nu știa ce să facă sau unde să meargă
mai bine decât el. Părea imposibil.
De pe coridor auzi o cacofonie de voci. Zgomotoase, speriate, unele
bălmăjind de parcă ar fi fost bine atâta timp când nu se opreau din vorbit, iar
altele erau pur și simplu sălbatice.
Nu suna bine. Doar sunetul în sine era înspăimântător.
— Astrid, vino cu noi, spuse Sam. O să fim mai în siguranță împreună.
Astrid se înfioră la cuvântul „siguranță”, dar aprobă.
Școala era ceva periculos acum. Oamenii înfricoșați ajung să facă lucruri
înfricoșătoare, câteodată chiar și copiii. Sam știa asta din propria experiență.
Frica poate fi periculoasă, frica poate răni oamenii, iar în școală era doar
frică peste tot acum.
Viața din Perdido Beach se schimbase. Se întâmplase ceva serios și grav.
Sam spera să nu fie el cauza.

• DOI

298 ore, 38 minute

Singuri sau în grupuri mici, copiii continuau să iasă din școală. Unele fete
mergeau în grupuri de câte trei, îmbrățișându-se cu lacrimi pe obraji. Unii
băieți mergeau aplecați, pitindu-se de parcă cerul putea să cadă peste ei,
fără să îmbrățișeze pe cineva. Mulți dintre ei chiar și plângeau.
Sam își aduse aminte de știrile văzute despre atentate armate asupra
școlilor. Toată atmosfera semăna cu acestea. Copiii erau tulburați, speriați,
isterici sau ascunzând isteria în spatele unor râsete și al unei bravade
ostentative…
Frații și surorile erau împreună. Prietenii erau împreună. Unii dintre
copiii foarte mici, cei de la grădiniță și cei din clasa întâi, umblau prin curte
fără vreo destinație anume. Nu erau destul de mari să știe drumul spre casă.

14
 Majoritatea preșcolarilor din Perdido Beach mergeau la Grădinița
Barbara, o clădire decorată cu picturi șterse ale unor personaje din desene
animate, care se afla lângă magazinul de unelte și peste stradă de
McDonald’s.
Sam se întrebă dacă cei mici de la Barbara erau bine. Nu erau
responsabilitatea lui, dar trebuia să spună ceva.
— Ce facem cu copiii ăștia? spuse Sam. Dacă ajung în stradă, pot fi loviți.
Quinn se opri și se holbă, dar nu la copii, ci de-a lungul drumului.
— Vezi vreo mașină pe aici?
Semaforul își schimbă culoarea din roșu în verde. Nicio mașină nu aștepta
la stop. Zgomotul produs de alarmele mașinilor era mai puternic acum,
auzindu-se trei sau patru alarme diferite. Poate chiar mai multe.
— Mai întâi vedem ce fac părinții noștri, spuse Astrid. Doar nu au
dispărut toți adulții.
Nu era sigură de această afirmație, așa că o corectă:
— Adică, e puțin probabil să nu mai fie adulți.
— Da, spuse Sam. Trebuie să mai fie adulți, nu?
— Cel mai probabil mama mea este acasă sau joacă tenis, spuse Astrid.
Doar dacă nu are vreo programare, continuă ea. Fratele meu mai mic trebuie
să fie cu unul din ei. Tata este la serviciu, lucrează la PBNP.
PBNP era prescurtarea de la „Perdido Beach Nuclear Power”. Această
centrală electrică era la șaisprezece kilometri distanță de școală. Nimeni nu
se mai gândea la aceasta prea mult, dar acum mult timp, în anii nouăzeci,
acolo avusese loc un accident ciudat, așa se spunea. O coincidență care se-
ntâmplă o dată la un milion de ani. Niciun motiv de îngrijorare.
Oamenii spuneau că de aceea Perdido Beach era încă un oraș mic, care nu
se dezvoltase prea mult, ca Santa Barbara, un oraș aflat pe coastă. Perdido
Beach era cunoscut și ca Fallout Alley1. Nu foarte multă lume voia să se mute
într-un oraș cu această denumire, chiar dacă toate deșeurile radioactive
fuseseră îndepărtate.
Cei trei merseră pe Chesney Road și apoi o cotiră la dreapta spre
Alameda, conduși de Quinn, care era mai în față.
La intersecția Brace Road cu Alameda Avenue se afla o mașină cu motorul
pornit, care lovise un SUV parcat, o Toyota. Alarma mașinii Toyota pornea și
se oprea la intervale de un minut. Airbag-urile i se activaseră: niște baloane
albe, dezumflate atârnau din volanul și bordul mașinii. Nu era nimeni în ea,
iar de sub capota îndoită a mașinii ieșea fum. Sam observă ceva, dar nu vru
să spună nimic, însă Astrid rosti:

1 Aleea Radioactivă (în lb. engl. în orig., n.tr.).

15
 — Ușile sunt încă închise. Vedeți butoanele? Dacă cineva ar fi fost
înăuntru și ar fi ieșit, ușile ar fi deblocate.
— Cineva conducea și a dispărut, spuse Quinn într-un mod serios.
Nu mai era loc pentru glume.
Casa lui Quinn era la doar două străzi distanță mergând în jos pe
Alameda. Quinn încercă să nu se lase afectat, încercă să fie nepăsător, să fie
calm, dar deodată începu să alerge. Astrid și Sam porniră după el, însă Quinn
era mai rapid. Pălăria îi căzuse de pe cap, iar Sam se aplecă și o ridică. Până
când ajunseră și cei doi, Quinn se năpustise deja în casă. Sam și Astrid
intrară și ei, însă doar până în bucătărie.
— Mamă, tată, mamă. Hei!
Quinn era la etaj strigând. Vocea lui se auzea tot mai tare cu fiecare
chemare. Mai tare și mai agitată, și suspinul lui era tot mai evident, fiind
greu pentru Astrid și Sam să îl ignore.
Quinn coborî în grabă scările, strigând în continuare, dar neprimind
niciun răspuns.
Quinn încă avea ochelarii și Sam nu putea să vadă ochii prietenului său.
Însă lacrimile îi șiroiau pe obraji și suspinele din vocea sa erau evidente, iar
Sam știa că prietenul lui avea un nod în gât deoarece același lucru îl simțea
și el, neștiind cum să îl ajute.
Sam puse pălăria lui Quinn pe tejghea, iar Quinn se opri în bucătărie
respirând adânc.
— Nu e aici, omule! Nu e aici. Telefoanele nu merg. A lăsat cumva un
bilet? Vezi vreun bilet? Hai să căutăm.
Astrid aprinse lumina.
— Curent electric este, spuse ea.
— Dacă au murit, întrebă Quinn. Nu se poate întâmpla una ca asta. E doar
un coșmar. Nici măcar nu este posibil așa ceva.
Quinn ridică receptorul pentru a vedea dacă are ton. Începu să formeze
apăsând cu putere butoanele cu degetul arătător și bălmăjind în tot acest
timp. Într-un târziu, puse telefonul jos și se holbă la el de parcă trebuia să
înceapă să sune în orice clipă.
Sam voia cu disperare să ajungă și la el acasă. Era disperat și îngrozit și
voia să afle, dar în același timp îi era și frică să afle. Dar nu putea să îl
grăbească pe Quinn. Dacă l-ar fi făcut pe prietenul său să plece acum, era ca
și cum i-ar fi spus să renunțe, ca și cum i-ar fi spus că părinții lui nu mai
sunt.
— M-am certat cu tata aseară, spuse Quinn.
— Nu gândi așa, spuse Astrid. Un lucru știm sigur: nu ești tu de vină
pentru tot ce se întâmplă, niciunul dintre noi nu este responsabil.
16
 Ea puse mâna pe umărul lui Quinn și parcă acela a fost semnalul de
descătușare pentru el. Plângând, își dădu jos ochelarii și îi aruncă pe podea.
— O să fie bine, spuse Astrid, încercând să îl convingă atât pe Quinn, cât și
pe sine de acest lucru.
— Da, spuse Sam neîncrezător. Sigur că va fi bine, este doar…
Nu știa cum să termine această propoziție.
— Poate este mâna lui Dumnezeu, spuse Quinn uitându-se în sus deodată
încrezător. Ochii îi erau roșii și se holba ca un nebun. A fost Dumnezeu.
— Poate că da, spuse Sam.
— Ce altceva putea să fie, nu? Deci o să… Quinn începu să se bâlbâie: Deci
o să fie bine.
Numai gândul la o explicație, orice explicație, oricât de neverosimilă ar fi
ea, părea să ajute.
— Da, sigur va fi bine. Va fi totul bine.
— Casa lui Astrid e următoarea, spuse Sam. E mai aproape.
— Știi unde stau? întrebă Astrid.
Nu era momentul potrivit să recunoască faptul că o urmărise o dată până
acasă cu intenția de a vorbi cu ea, poate să o invite la un film, dar își
pierduse curajul. Sam ridică din umeri.
— Probabil, te-am văzut cândva.
Era un drum de zece minute până acasă la Astrid, o casă nouă, cu două
etaje și cu o piscină în spate. Astrid nu era bogată, dar casa ei era mult mai
frumoasă decât a lui Sam. Îi amintea acestuia de casa în care locuise până ca
tatăl lui vitreg să plece. Nici tatăl lui vitreg nu era bogat, dar avea un loc de
muncă bun.
Sam se simți ciudat în casa lui Astrid. Totul părea frumos și destul de
elegant, dar totul era ferit. Nimic ce se putea sparge nu era afară. Mesele
aveau pernuțe mici din plastic în colțuri. Prizele aveau protecție pentru
copii. În bucătărie cuțitele erau într-un bufet din sticlă închis cu lacăt, iar
cuptorul avea butoane ce nu puteau fi acționate de copii.
Astrid văzu că Sam remarcase aceste detalii și spuse repede:
— Nu sunt pentru mine, sunt pentru micul Pete.
— Știu. El e…
Sam nu știa cuvântul exact.
— E autist, spuse Astrid foarte vioaie, de parcă nu era mare lucru.
— Ei bine, nu e nimeni aici, anunță ea pe un ton ce arăta că se așteptase la
asta și era în regulă.
— Unde e frățiorul tău? întrebă Sam.
Atunci Astrid țipă, un lucru pe care Sam nu-l mai văzuse la ea.
— Nu știu, bine? Nu știu unde e, spuse ea acoperindu-și gura cu mâna.
17
 — Strigă-l, sugeră Quinn într-un mod ciudat, formal.
Era rușinat de faptul că își ieșise din fire, dar în același timp încă nu se
liniștise.
— Să-l strig? Nu va răspunde, spuse Astrid. Are autism. Grav. Nu… nu
înțelege. Nu va răspunde, bine? Pot să îi strig numele toată ziua.
— E în regulă, Astrid, spuse Sam. Dacă este aici, îl vom găsi.
Astrid dădu din cap și se abținu să nu plângă.
Cercetară fiecare centimetru al casei, sub paturi, în dulapuri. Se duseră
chiar și peste stradă la casa doamnei care câteodată avea grijă de micul Pete.
Nu era nimeni nici acolo. Căutară în toate camerele, făcându-l pe Sam să se
simtă ca un hoț.
— Trebuie să fie cu mama, sau poate tata l-a luat cu el la fabrică. Mai face
asta când nu poate nimeni să aibă grijă de el.
Sam simți disperarea din vocea ei.
Trecuse aproape jumătate de oră de când toată lumea dispăruse brusc și
Quinn încă se purta ciudat. Astrid părea că abia se ține pe picioare. Nu era
nici măcar prânzul și Sam deja se gândea la noapte. Zilele erau scurte, era
zece noiembrie, se apropia Ziua Recunoștinței, zilele erau scurte și nopțile –
lungi.
— Hai să mergem, spuse Sam. Nu-ți face griji pentru micul Pete, îl vom
găsi.
— Asta trebuie să fie o asigurare de formă sau un angajament propriu-
zis? întrebă Astrid.
— Scuze?
— Nu, eu îmi cer scuze. Ce voiam să te întreb e dacă mă vei ajuta să îl
găsesc pe Petey, zise ea.
— Sigur că da.
Sam voia să adauge că ar ajuta-o oriunde, oricând, pentru totdeauna, dar
frica își lăsa amprenta și se bâlbâia. În schimb, porni către casa lui, știind
acum fără îndoială ce va descoperi, dar trebuia oricum să verifice acest
lucru, și încă ceva. Trebuia să verifice dacă era nebun.
Totul era o nebunie, dar pentru Sam nebunia începuse acum mult timp.
•
Pentru a suta oară, Lana își întoarse capul pentru a controla ce face
câinele ei.
— E bine. Nu te mai frământa, spuse bunicul Luke.
— Ar putea să sară afară.
— E prost, dar nu cred că va sări afară.
— Nu e prost, e un câine foarte deștept.

18
 Lana Arwen Lazar era pe scaunul din față al camionetei stricate a
bunicului ei, care odată fusese roșie. Patrick, labradorul ei, era în spate, cu
urechile și limba afară în vânt.
Patrick fusese denumit după Patrick Star, personajul nu prea deștept din
SpongeBob. Ea voia ca el să stea în față lângă ea, dar bunicul Luke refuzase.
Bunicul ei dădu drumul la radio, asculta country.
Bunicul Luke era bătrân. Majoritatea copiilor aveau bunici mai tineri. De
fapt, și ceilalți bunici ai Lanei, cei din Vegas, erau mult mai tineri. Dar
bunicul Luke era bătrân în acel fel zbârcit. Fața și mâinile lui erau de un
maro-închis, o parte din cauza soarelui și o parte pentru că era indian
Chumash. Purta o pălărie de cowboy de paie pătată de transpirație și
ochelari de soare negri.
— Ce ar trebui să fac tot restul zilei? întrebă Lana.
— Fă ce vrei, spuse bunicul Luke, virând brusc pentru a ocoli o groapă.
— Nu ai televizor, nici DVD-player, nici internet.
Ferma bunicului Luke era așa de izolată și bătrânul era așa zgârcit, încât
nu ținea în casă decât un radio vechi, care prindea doar un post religios.
— Ți-ai adus ceva cărți, nu? Sau poți să cureți grajdul. Sau să te urci pe
deal, spuse arătând cu bărbia către dealuri. E o priveliște frumoasă de acolo.
— Am văzut un coiot acolo pe deal.
— Coiotul e inofensiv de cele mai multe ori. Coiotul cel bătrân e prea
deștept să se încurce cu oamenii, spuse el.
— Sunt aici deja de o săptămână, spuse Lana. Nu e de ajuns? Cât ar trebui
să stau aici? Vreau să mă duc acasă.
Bătrânul niciodată nu îndrepta privirea spre ea.
— Tatăl tău te-a prins furișând votcă afară din casă pentru un golan.
— Tony nu e golan, ripostă Lana.
Bunicul Luke închise radioul și începu să vorbească pe un ton didactic:
— Un băiat care profită de o fată așa și o implică în problemele lui e un
golan.
— Dacă nu i-aș fi făcut eu rost, ar fi încercat să folosească o carte de
identitate falsă și ar fi putut avea probleme.
— Nu e nicio urmă de îndoială. Un băiat de paisprezece ani care bea o să
aibă probleme. Eu eram de vârsta ta când m-am apucat de băut, aveam
treisprezece ani. Mi-am irosit treizeci de ani din viață pe băutură. Nu am mai
băut de treizeci și unu de ani, șase luni și cinci zile mulțumită lui Dumnezeu
și bunicii tale, odihnească-se în pace, spuse bunicul și porni iar radioul.
— Plus că cel mai apropiat magazin de băuturi e la șaisprezece kilometri
distanță, în Perdido Beach.
— Da, și asta m-a ajutat, spuse bătrânul râzând.
19
 Măcar avea simțul umorului.
Camioneta vibra puternic pe marginea unei râpe de treizeci de metri care
ducea spre mai mult nisip și tufăriș, pini mici și pășuni uscate. Bunicul Luke
îi spusese că de câteva ori pe an ploua, iar apa curgea repede în vale,
câteodată formând un mic torent.
Părea greu de imaginat așa ceva, privind în gol către panta abruptă.
Apoi, deodată, camionul schimbă direcția brusc și ieși de pe șosea.
Lana privea uimită la scaunul unde doar cu o fracțiune de secundă în
urmă stătea bunicul ei. Pur și simplu dispăruse.
Camioneta se năpustea la vale. Lana simți cum se blochează centura de
siguranță. Pe măsură ce camioneta prindea viteză, aceasta se izbi cu putere
de un arbust, rupându-l, și continuă să meargă în jos într-un nor de praf,
zgâlțâindu-se atât de tare încât Lana lovi cu capul tetiera și umerii îi fură
presați de geamul lateral. Dinții îi tremurau pe măsură ce ea încerca să
prindă volanul, însă acesta se mișca nebunește și deodată camioneta începu
să se rostogolească. Era aruncată încontinuu prin cabina camionetei, volanul
lovind-o ca un agitator într-o mașină de spălat. Parbrizul îi izbi umărul,
schimbătorul de viteze era ca o măciucă în fața ei și oglinda retrovizoare i se
sparse în ceafă.
Camioneta se opri.
Lana zăcea cu fața în jos, corpul îi era răsucit. Praful îi îneca plămânii,
gura îi era plină de sânge și un ochi îi era blocat, neputând vedea nimic cu el.
Ce putea vedea cu celălalt ochi era imposibil de deslușit la început. Era cu
capul în jos, privind către un petic de pământ plin de cactuși.
Trebuia să iasă afară. Se orientă cât de bine putu și întinse o mână către
ușă.
Mâna dreaptă nu i se mișca.
Se uită la ea și începu să țipe. Mâna ei de la cot până la încheietură nu mai
forma o linie dreaptă. Era îndoită într-un unghi obtuz. Era rotită în așa fel,
încât palma stătea întoarsă spre exterior. Terminațiile crestate ale oaselor
puteau oricând să îi străpungă carnea. Începu să țipe panicată.
Durerea era atât de mare, încât ea își dădu ochii peste cap și leșină. Dar
nu dură mult. Nu suficient de mult.
Când își reveni, durerea din mână și din piciorul stâng, din spate, cap și
gât îi provocă greață. Vomită peste ce părea a fi bordul distrus al mașinii.
— Ajutor, strigă ea înecându-se. Ajutor. Să mă ajute cineva!
Dar și în aceste momente de agonie ea știa că acolo nu era nimeni care să
o ajute. Era la kilometri depărtare de Perdido Beach, unde ea locuise până
acum un an, când părinții ei se mutaseră în Las Vegas. Acest drum nu ducea
nicăieri în afară de fermă. Poate doar o dată pe săptămână mai trecea cineva
20
pe acest drum, vreun călător pierdut sau bătrâna care juca dame cu bunicul
Luke.
— O să mor, gândi Lana.
Dar nu era încă moartă și durerea nu avea să dispară. Trebuia să iasă din
acel camion. Patrick. Ce se întâmplase cu Patrick?
Încercă să îi strige numele, dar nu a avut niciun efect.
Parbrizul era crăpat și aproape distrus, dar nu putea să îl împingă afară
doar cu piciorul nerănit. Singura opțiune era geamul lateral al șoferului, care
se afla acum în spatele ei. Știa că doar încercarea de a se întoarce i-ar
produce o durere insuportabilă.
Apoi, deodată acolo apăru Patrick, împingând-o cu botul lui negru și
schelălăind nerăbdător.
— Ce băiat bun, spuse ea.
Patrick dădu din coadă.
Nu era vreun câine-minune care deodată învățase să fie deștept și să facă
pe eroul. Nu o trase pe Lana din rămășițele pline de fum ale camionetei, dar
fu lângă ea timp de o oră infernală în care ea se târî prin nisip.
Se opri să se odihnească cu capul umbrit de un mic tufiș. Patrick îi linse
sângele de pe față.
Cu mâna cea bună Lana își inspectă rănile. Un ochi îi era acoperit de
sângele care curgea de la o tăietură de pe frunte. Un picior era rupt, sau în
orice caz prea răsucit ca să se poată folosi de el. Ceva o durea în spate, în
zona rinichilor. Buza de sus îi era amorțită și scuipă o bucată de dinte plină
de sânge.
De departe cel mai îngrozitor era brațul drept. Nici nu putu să se uite.
Orice încercare de a-l ridica fu imediat abandonată, durerea era de
nesuportat. Leșină din nou și după mult timp își reveni iar. Soarele era
nemilos. Patrick zăcea lângă ea și pe cer vreo șase vulturi cu aripile lor
negre, întinse dădeau ocol, așteptând.

• TREI

298 ore, 5 minute

— Camioneta aceea, spuse Sam arătând cu degetul. Încă un accident.

21
 O camionetă FedEx trecuse printr-un gard viu și intrase într-un copac din
curtea unei case. Motorul mergea în gol.
Dădură peste doi copii, unul de clasa a patra și sora lui mai mică, jucându-
se monoton pe gazonul din fața casei.
— Mama noastră nu este acasă, spuse cel mare. Trebuie să mă duc la ora
de pian în după-amiaza aceasta, dar nu știu cum să ajung acolo.
— Și eu am ora de step. Ne luăm costumele pentru recital, spuse cea mică.
Eu voi fi o buburuză.
— Știți să ajungeți în piață? Știți, în centru? spuse Sam.
— Cred că da.
— Ar trebui să mergeți acolo.
— Nu am voie să plec de acasă, spuse cea mică.
— Bunica noastră locuiește în Laguna Beach, spuse cel mare. Ea ar putea
să vină să ne ia, dar nu reușim să dăm de ea la telefon. Telefonul nu merge.
— Știu, nu ar fi mai bine să mergeți în centru?
Copilul se holbă la el.
— Hei, nu te supăra, bine? Aveți prăjituri sau înghețată în casă? întrebă
Sam.
— Cred că da.
— Ei bine, nu este nimeni care să îți interzică să mănânci o prăjitură, nu?
Părinții voștri vor apărea curând. Între timp mâncați o prăjitură și apoi
mergeți în centru.
— Asta este soluția ta? Să mănânce o prăjitură? întrebă Astrid.
— Nu, soluția mea este să fug jos până la plajă și să mă ascund până se
termină totul. Dar o prăjitură nu strică niciodată, spuse Sam.
Sam, Quinn și Astrid continuară să meargă. Casa lui Sam era la est de
centrul orașului. El și mama lui locuiau într-o căsuță turtită cu etaj, cu o
curte micuță împrejmuită în spate, iar în față doar un trotuar. Mama lui Sam
nu câștiga prea mulți bani lucrând ca asistentă în tura de noapte la
Academia Coates, iar tatăl lui ieșea din discuție întotdeauna. Era un mister în
viața lui Sam, iar vara trecută și tatăl lui vitreg plecase.
— Am ajuns, spuse Sam. Nouă nu ni se pare important să avem o casă
mare.
— Ei bine, locuiți aproape de plajă, spuse Astrid evidențiind singurul
avantaj pe care îl avea acest loc.
— Da, e un drum de două minute. Chiar și mai scurt dacă treci prin curtea
casei în care locuiește gașca de motocicliști.
— Gașca de motocicliști? întrebă Astrid.

22
 — Nu chiar toți sunt, doar Ucigașu’ și prietena lui. Astrid se miră și Sam
continuă: Îmi pare rău. A fost o glumă proastă. Nu este un cartier prea
strălucit.
Odată ajunși aici, Sam nu vru să intre în casă. Știa că nu o va găsi pe mama
lui. Și, probabil, exista și ceva în casă ce poate Quinn și în special Astrid nu
trebuiau să vadă. Urcară cele trei trepte de lemn gri, bătute de soare, care
scârțâiau când călcai pe ele. Veranda era îngustă și, cu câteva luni în urmă,
cineva furase balansoarul în care mama se relaxa seara înainte să plece la
muncă. Acum trebuiau să aducă pe verandă scaunele din bucătărie.
Era cel mai bun moment al zilei pentru ei, începutul zilei de lucru a
mamei lui și sfârșitul zilei lui Sam. El venea acasă de la școală, iar mama lui
era trează, dormind până atunci majoritatea zilei. Ea urma să bea o cană de
ceai, iar Sam o cola sau poate un suc de fructe. Apoi ea îl întreba cum fusese
la școală, iar el nu îi spunea prea multe lucruri. Era frumos să te gândești că
putea să îi spună totul dacă voia.
Sam deschise ușa. Era liniște înăuntru, mai puțin frigiderul vechi care
făcea mult zgomot. Ultima dată când vorbiseră pe verandă, stând cu
picioarele pe balustradă, mama lui se întrebase dacă ar trebui să repare
frigiderul sau dacă ar fi fost mai ieftin să cumpere altul la mâna a doua și
cum să îl aducă acasă, ei neavând o camionetă.
— Mamă? rosti Sam în liniștea din sufragerie.
Nu primi niciun răspuns.
— Poate este sus pe deal, spuse Quinn.
Sus pe deal însemna la internatul privat Academia Coates. Dealul semăna
mai mult cu un munte decât cu un deal.
— Nu e, spuse Sam. A dispărut ca și toți ceilalți.
Cuptorul era pornit. O tigaie arsese până se înnegrise și în ea nu se afla
nimic. Sam opri focul.
— Aceasta o să fie o problemă în tot orașul, zise el.
— Da, cuptoare și mașini pornite, spuse Astrid. Cineva trebuie să se
asigure că totul este oprit și că toți copiii sunt cu cineva. Și apoi mai sunt
drogurile, alcoolul și unele persoane care probabil au arme.
— În acest cartier unii oameni au o întreagă artilerie, spuse Sam.
— Trebuie să fie mâna lui Dumnezeu, spuse Quinn. Cum altfel se poate
explica? Nimeni altcineva nu poate face una ca asta. Pur și simplu să dispară
toți adulții?
— Toți cu vârste peste cincisprezece ani, îl corectă Astrid. La
cincisprezece ani nu ești adult. Crede-mă, am fost în clasă cu astfel de
persoane.
Fata începu să se învârtă prin sufragerie de parcă ar fi căutat ceva.
23
 — Pot să folosesc toaleta, Sam?
El aprobă fără tragere de inimă. Era rușinat că ea era în casa lui. Nici Sam,
nici mama lui nu prea se ocupau de curățenia în casă. Locuința nu era prea
dezordonată, dar nu se compara cu cea a lui Astrid.
Astrid închise ușa de la baie și Sam auzi sunetul apei curgând.
— Ce am făcut? întrebă Quinn. Asta nu înțeleg. Ce am făcut să îl supărăm
pe Dumnezeu.
Sam deschise frigiderul și se holbă la mâncare. Lapte, câteva sucuri, o
jumătate de lubeniță așezată pe o farfurie, niște ouă, mere și lămâi pentru
ceaiul mamei sale. Ca întotdeauna.
— Adică, am făcut ceva să merităm asta, nu? spuse Quinn. Dumnezeu nu
face asemenea lucruri fără motiv.
— Nu cred că Dumnezeu este răspunzător de asta, spuse Sam.
— Frate. Trebuie să fie.
Între timp Astrid se întorsese.
— Poate Quinn are dreptate. Știi, nimic normal nu poate face așa ceva,
spuse ea. Nu-i așa? Nu are niciun sens. Este imposibil și totuși s-a întâmplat.
— Câteodată se întâmplă și lucruri imposibile, spuse Sam.
— Ba nu se întâmplă, îl contrazise Astrid. Universul are și el niște reguli.
Tot ce învățăm la ore despre știință. Cum ar fi legile mișcării, sau că nimic nu
poate să aibă viteza luminii, sau gravitația. Nu se întâmplă lucruri
imposibile. Asta și înseamnă cuvântul „imposibil”.
Astrid se opri.
— Scuze. Nu este un moment potrivit pentru predici, nu-i așa?
Sam ezită. Dacă le-ar fi arătat, dacă ar fi făcut acest pas, nu ar mai fi putut
să îi facă apoi să uite. Ar fi continuat să îl întrebe până le-ar fi spus tot.
— Mă duc să îmi schimb tricoul, bine? Mă duc în camera mea, revin
imediat. Sunt ceva băuturi în frigider, serviți-vă.
Intră în cameră și închise ușa după el.
Își ura camera. Fereastra dădea spre o alee, iar geamul nu era prea
transparent. Nu se vedea mai nimic prin el. Camera era întunecată chiar și
într-o zi însorită, iar noaptea era beznă.
Sam ura întunericul.
Mama lui îl obliga să încuie casa noaptea când ea pleca la muncă.
— Acum tu ești bărbatul în casă, dar totuși m-aș simți mai bine dacă ai
încuia ușa, spunea ea.
Nu îi plăcea când îi spunea asta. Când spunea că el este bărbatul în casă
acum. Acum.
Poate că nu intenționa să sublinieze nimic prin aceste cuvinte. Dar cum să
nu o facă? Trecuseră opt luni de când tatăl lui vitreg plecase din casa veche.
24
Șase luni de când el și mama sa fuseseră obligați să se mute în această vilă
sărăcăcioasă din acest cartier vechi, și mama lui fusese forțată să accepte un
loc de muncă prost plătit și în tura de noapte.
Cu două zile în urmă, fusese o furtună și curentul electric picase pentru o
perioadă de timp. Era într-un întuneric total și lumina fulgerelor transforma
familiarul în ceva înfricoșător.
Reușise să ațipească o vreme, dar un tunet puternic îl trezise dintr-un
coșmar într-o casă pustie, în întuneric total.
Această combinație deja era prea mult și atunci strigase după mama sa.
Un băiat mare și puternic, de aproape paisprezece ani, strigând în întuneric
după mama lui. Întinse mâna și înaintă în întuneric.
Și apoi, se făcuse lumină.
Lumina se reflecta din dulap, fiind eclipsată de ușă, însă pe măsură ce
încerca să închidă ușa, o rază de lumină se strecura înăuntru de parcă n-ar fi
existat niciun obstacol. Ușa rămase întredeschisă. Sam atârnase niște
tricouri pe ea, încercând să blocheze cea mai mare parte a luminii, însă
această înșelătorie neconvingătoare nu avea să reziste prea mult. Până la
urmă mama lui ar vedea când s-ar întoarce.
Deschise ușa și camuflajul dispăru.
Era încă acolo.
O lumină mică, dar străpungătoare plutea acolo, nemișcându-se, nefiind
atașată de nimic. Nu era o lampă sau un bec, era doar o bilă mică de lumină
pură.
Era imposibil. Era ceva ce nu putea exista, și totuși era acolo. Lumina pur
și simplu apăruse când Sam avea nevoie de ea și nu mai dispăruse.
Încercă să o atingă, dar degetele sale trecură prin ea, simțind o căldură
plăcută.
— Da, Sam, e încă aici, își spuse el.
Astrid și Quinn credeau că totul începuse de azi, însă Sam știa mai bine.
Viața normală începuse să se destrame cu opt luni în urmă, însă totul
revenise la normal până la această lumină.
Paisprezece ani de normalitate trecuseră pe lângă Sam, dar azi
normalitatea se făcuse praf și pulbere.
— Sam?
Astrid îl striga din sufragerie. Privi spre tocul ușii, îngrijorat că ea ar
putea veni și vedea lumina. Încercă în grabă să ascundă lumina iar și se
întoarse la prietenii lui.
— Mama ta scria la laptop, spuse Astrid.
— Probabil, își verifica adresa de e-mail.

25
 Dar când se așeză la masă și privi ecranul, observă că nu browser-ul de
internet era deschis, ci un fișier Word.
Era un jurnal care conținea trei paragrafe pe o pagină.

S-a întâmplat din nou noaptea trecută. Aș vrea să mă duc cu

asta la G, dar va crede că sunt nebună. Aș putea să îmi pierd
slujba. Va crede că sunt drogată. Dacă aș fi putut să pun camere
de luat vederi peste tot, aș fi avut dovezi. Dar nu am nicio
dovadă, și mama lui C este bogată și generoasă cu AC. M-ar da
afară. Chiar și dacă aș spune cuiva tot adevărul, m-ar considera
doar o mamă foarte obosită.
Mai devreme sau mai târziu, C sau altcineva va face ceva grav
și cineva va fi rănit. La fel cum s-a întâmplat cu S și T.
Poate o să îl confrunt pe C. Nu cred că va recunoaște. Ar fi oare
vreo diferență dacă ar ști totul?

Sam rămase uimit uitându-se la pagină. Nu era salvată. Sam căută pe

desktop-ul calculatorului și găsi un director intitulat „Jurnal”. Încercă să îl
deschidă, însă era protejat de o parolă. Dacă mama lui ar fi salvat această
ultimă pagină, și ea ar fi fost protejată de acea parolă.
„AC” era ușor de ghicit. Academia Coates. Iar „G” era probabil directoarea
școlii, Grace. Și „S” era ușor: Sam. Dar cine era acest „C”?
Un rând părea să vibreze pe măsură ce Sam se holba la el: „La fel cum s-a
întâmplat cu S și T”.
Astrid citea și ea peste umărul lui. Încerca să fie subtilă, dar cu siguranță
trăgea cu ochiul și Sam închise laptop-ul.
— Să mergem.
— Unde? întrebă Quinn.
— Oriunde, dar nu aici, spuse Sam.

• PATRU

297 ore, 40 minute

— Hai să mergem spre centru, spuse Sam.

Închise ușa în spatele lui, o încuie și băgă cheia în buzunar.
26
 — De ce? întrebă Quinn.
— Probabil acolo se vor duce toți, spuse Astrid. Nu au unde altundeva să
se ducă, nu-i așa? Poate doar să se întoarcă la școală. Dacă știe cineva ceva
sau dacă mai sunt adulți, acolo se vor îndrepta.
Perdido Beach ocupa un petic de pământ la sud-vest de autostradă. Pe
partea de nord a autostrăzii, se înălțau dealuri ascuțite, maronii și cu petice
verzi alcătuite într-o creastă care se întindea până la mare, la nord-vest și
sud-est de oraș, împrejmuindu-l.
Cândva erau ceva mai mult de trei mii de locuitori în Perdido Beach, dar
acum rămăseseră mult mai puțini. Cel mai apropiat mall era în San Luis. Cel
mai apropiat centru comercial era pe coastă la 32 de kilometri depărtare. La
nord, spre coastă, munții erau atât de aproape de mare, încât nu era loc
pentru a construi, cu excepția fâșiei înguste unde se afla centrala nucleară.
De acolo, mai departe, se întindea un parc național, o pădure străveche de
conifere.
Perdido Beach rămăsese un orășel adormit, cu străzi drepte și în cea mai
mare parte cu vile vechi construite în stil spaniol, cu acoperișuri înclinate
din țiglă portocalie sau plate, de modă veche. Majoritatea oamenilor aveau
un gazon bine tăiat și verde și o curte în spatele casei, împrejmuită cu un
gărduleț. În micul centru al orașului erau palmieri și multe locuri de parcare.
Perdido Beach avea un hotel spre sud, Academia Coates sus între dealuri
și centrala nucleară, dar, în afară de acestea, avea doar o mână de firme. Ace
Hardware, McDonald’s, o cafenea numită Bean There, un fast-food, un
supermarket și alte câteva magazine, iar pe autostradă o benzinărie.
Pe măsură ce Sam, Astrid și Quinn se apropiau de centru, vedeau din ce în
ce mai mulți copii îndreptându-se către piața principală. De parcă toți copiii
din oraș își dăduseră seama că voiau să fie împreună. Unde-s mulți puterea
crește. Sau poate era vorba doar de singurătatea apăsătoare a caselor care
nu îi mai făceau să se simtă ca acasă.
De la o stradă depărtare, Sam simți miros de fum și văzu copii alergând.
Piața era un loc mic, în aer liber, un fel de parc cu petice de iarbă și cu o
fântână în mijloc care mai mereu nu funcționa. Avea trotuare din cărămidă,
bănci și coșuri de gunoi. Chiar în mijlocul pieței se aflau primăria și biserica,
așezate una lângă cealaltă. Magazinele înconjurau zona, unele dintre ele
fiind închise pentru totdeauna, iar deasupra unora dintre acestea erau
apartamente. Fumul ieșea pe o fereastră dintr-un apartament de deasupra
unei florării închise și a unei agenții de asigurări jerpelite. Sam se opri să-și
tragă răsuflarea și în acel moment o flacără portocalie sparse o fereastră la
etaj.

27
 Zeci de copii stăteau și se uitau. Publicul i se păru foarte ciudat lui Sam
până când acesta realiză de ce era straniu: nu era niciun adult, erau doar
copii.
— E cineva înăuntru, strigă Astrid și nimeni nu răspunse.
— Se poate extinde, spuse Sam.
— Nu merge să suni la 911, răspunse cineva.
— Dacă se întinde, ar putea arde jumătate de oraș.
— Vezi vreun pompier pe undeva? spuse ridicând din umeri fără
speranță.
Grădinița împărțea un perete cu magazinul de materiale de construcție și
unelte și ambele erau doar la o alee distanță de clădirea în flăcări. Sam își
dădu seama că ar putea să scoată toți copiii din grădiniță dacă ar acționa
repede, dar nu trebuiau să piardă magazinul.
Erau cel puțin patruzeci de copii care stăteau și se uitau prostește. Nimeni
nu părea că va face ceva.
— Bun, spuse Sam, apucând doi copii pe care îi cunoștea cât de cât.
— Voi doi mergeți la grădiniță. Spuneți-le să scoată toți copiii mici de
acolo.
Copiii se holbară la el neclintiți.
— Haideți! Fuga! spuse el și copiii plecară în goană.
Sam arătă cu degetul spre alți doi copii:
— Voi doi. Mergeți la magazin și luați cel mai lung furtun pe care îl găsiți.
Luați și un muștiuc de furtun. Cred că este un hidrant pe aleea aceea.
Începeți și stropiți peretele și acoperișul magazinului.
Și aceștia rămaseră uimiți.
— Băieți, acum. Nu mâine, acum, plecați. Quinn, mai bine te-ai duce și tu
cu ei. Trebuie să udăm pereții magazinului. Acolo va duce vântul flăcările.
Quinn ezită.
Nimeni nu înțelegea. Cum e posibil să nu îți dai seama că trebuie să faci
ceva, că nu poți să stai pur și simplu și să te uiți.
Sam își făcu loc până în fața mulțimii și strigă:
— Hei, ascultați, aici nu este Disney Channel. Nu putem doar să ne uităm
la ce se întâmplă. Nu mai sunt adulți. Nu mai este niciun pompier. Noi
trebuie să fim pompierii.
Edilio era și el acolo.
— Sam are dreptate, spuse el. Ce trebuie să facem, Sam? Sunt alături de
tine.
— Bine. Quinn? Furtunurile din magazin. Edilio? Hai să luăm furtunurile
cele mari de la pompieri și să le legăm la hidrant.
— O să fie grele. Avem nevoie de câțiva băieți puternici.
28
 — Tu, tu, tu și tu, spuse Sam. Îi prinse de umăr și îi scutură până plecară.
Haideți. Tu și tu. Să mergem.
Deodată, se auzi un plânset.
Sam înțepeni.
— Este cineva înăuntru, șopti o fată.
— Liniște, strigă Sam și toată lumea tăcu, ascultând lemnul trosnind în
flăcări, alarmele de la mașinile din depărtare, și deodată răsună un țipăt:
— Mami.
Apoi din nou.
— Mami.
Cineva imită în glumă vocea:
— Mami, mi-e frică.
Era Orc, care găsea această situație chiar amuzantă. Copiii se îndepărtară
de el.
— Ce e? întrebă el.
Howard, care stătea mereu prin preajma lui Orc, spuse ironic:
— Nu vă faceți griji, Sam ne va salva, nu-i așa, Sam?
— Edilio. Du-te, șopti Sam. Adu cât poți căra.
— Omule, nu poți să intri acolo, spuse Edilio. Ar trebui să aibă tuburi de
oxigen și alte lucruri folositoare la stația de pompieri. Așteaptă aici, o să
aduc tot. Plecă în fugă împreună cu băieții cei mai solizi.
— Hei, tu acolo sus, strigă Sam. Copile, poți să ajungi la o ușă sau la o
fereastră?
Își întinse gâtul și se holbă în sus. Erau șase ferestre la etaj pe fațada
clădirii și una care dădea spre alee. Geamul cel mai din stânga era cel în
flăcări, dar acum fumul ieșea și pe a doua fereastră. Focul se întindea.
— Mami, strigă vocea.
Era o voce clară, nu una înecată de fum, nu încă.
— Dacă te duci înăuntru, ia asta și leag-o în jurul feței.
Cumva Astrid reușise să facă rost de o pânză udă, împrumutată de la
cineva, și îmbibată cu apă.
— Am spus că mă duc înăuntru? întrebă Sam.
— Să nu te rănești, spuse Astrid.
— Bun sfat, spuse Sam nu prea entuziasmat, și își legă pânza udă peste
gură și nas.
Ea îl prinse de braț și spuse:
— Sam, nu focul ucide oamenii, ci fumul. Dacă inhalezi prea mult fum,
plămânii ți se vor umfla.
— Cât de mult înseamnă prea mult? întrebă el.
Astrid zâmbi.
29
 — Nu le știu pe toate, Sam.
Voia să o ia de mână. Era speriat. Avea nevoie de cineva să îi dea un pic de
curaj. Voia să o ia de mână. Dar acum nu era timp, așa că zâmbi tremurând și
spuse:
— Să vedem ce iese.
— Încearcă, îl încurajă o voce. Din mulțime se auzeau tot mai multe
încurajări.
Ușa de intrare în clădire era descuiată. Înăuntru erau căsuțe poștale, o
ușă care ducea la florărie și o scară îngustă și întunecată ce ducea sus.
Sam înaintă și ajunse aproape până în capătul scărilor până dădu de un
zid opac de fum. Cârpa nu mai ajuta la nimic. După doar o inspirație căzu în
genunchi, înecându-se. Lacrimile îi umplură ochii.
Se lăsă în jos și găsi mai mult aer.
— Copile, mă poți auzi, strigă el răgușit. Strigă, trebuie să te aud.
Răspunsul fu slab de data aceasta și veni din fundul coridorului undeva în
partea stângă. „Poate copilul va sări pe geam în brațele cuiva, își spuse Sam.
Ar fi stupid să stea să moară dacă ar putea pur și simplu să sară.”
Mirosul înțepător al fumului era peste tot, îngrozitor, insuportabil. Era
aproape acru, de parcă fusese amestecat cu lapte stricat.
Sam rămase în genunchi și se târî de-a lungul coridorului. Era ciudat.
Sinistru. Covorul mizerabil de sub el părea atât de obișnuit: un model
oriental șters, marginile îndoite, câteva rămășițe și un gândac mort.
Deasupra un bec era aprins, filtrând o lumină pală prin fumul gri. Fumul se
lăsa ușor în jos, obligându-l să se aplece tot și tot mai mult pentru a putea
respira.
Erau în jur de șase, șapte apartamente. Nu avea de unde să știe care era
cel pe care îl căuta și copilul se oprise din urlat. Apartamentul cuprins de
flăcări era probabil cel din dreapta sa. Fumul ieșea pe sub ușă, des, iute și
furios ca un pârâu de munte. Avea la dispoziție secunde, nu minute.
Se rostogoli pe spate. Fumul ieșea de sub ușă ca o cascadă. Lovi ușa cu
piciorul, dar nu rezolvă nimic. Încuietoarea era mai sus. Lovitura sa nu
făcuse nimic mai mult decât să zguduie ușa. Ca să o deschidă trebuia să stea
în picioare în fumul ucigător.
Era speriat și furios. Unde erau oamenii care trebuiau să facă asta? Unde
erau adulții? De ce povara ajunsese pe umerii lui? Era doar un copil. De ce
nimeni altcineva nu fusese atât de nebun, atât de prost să intre într-o clădire
în flăcări.
Era supărat pe toate și, dacă Quinn avea dreptate și asta era mâna lui
Dumnezeu, atunci era supărat și pe Dumnezeu.

30
 Dar dacă Sam era de vină, dacă Sam făcuse ca toate acestea să se
întâmple, atunci nu putea fi supărat decât pe sine.
Trase aer în piept, sări în picioare și izbi ușa cu o mișcare nebunească. Nu
se întâmplă nimic. Lovi iar ușa cu putere, dar tot în zadar.
O lovi din nou, însă acum trebuia să respire. Trebuia, dar fumul era peste
tot, îi intrase în nări și în ochi, orbindu-l. Lovi din nou și ușa se deschise, iar
el căzu pe podea cu fața în jos. Fumul din cameră năvăli afară pe coridor ca
un leu scăpat din cușcă. Pentru câteva secunde se formă un strat de aer
respirabil la nivelul podelei și Sam trase aer în piept. Trebuia să se
străduiască să nu îl tușească afară. Știa că, dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi
murit. Și pentru doar o secundă, se văzu parțial în apartament, ca o
crăpătură între nori ce îți arată cerul senin și albastru doar ca apoi cortina
neagră să fie trasă din nou.
Copilul era o fetiță de maximum cinci ani. Zăcea întinsă pe podea,
înecându-se cu fum.
— Sunt aici, spuse Sam cu o voce strangulată.
Probabil că arăta înfricoșător. O siluetă mare înconjurată de fum, cu fața
acoperită, cu funingine în păr și cu pielea murdară. Probabil arăta ca un
monstru. Era singura explicație, pentru că fetița cea speriată și panicată
imediat își ridică ambele mâini, iar din acele palme durdulii țâșni o explozie,
lansând jeturi de flăcări.
Flăcări. Săgetate de mâinile ei micuțe.
Flăcări!
Ațintite spre el.
Fu cât pe-aci să fie nimerit. Raza îi trecu pe lângă cap și lovi zidul din
spatele său. Semăna cu napalmul, era ca o benzină gelatinoasă, un foc lichid
care rămăsese pe perete și ardea cu o intensitate nebună.
Pentru un moment, Sam rămase mut de mirare.
Era o nebunie. Era imposibil.
Fetița strigă în disperare și ridică din nou palmele. De data aceasta nu
avea să rateze. De data aceasta îl va omorî.
Fără să gândească, doar din instinct, Sam întinse mâna cu palma în sus și
o lumină orbitoare ca o stea țâșni.
Copila căzu pe spate.
Sam se târî până la ea, tremurând, încordat, gata să urle și gândindu-se că
nu poate fi adevărat. Luă copilul în brațe cu grijă, speriat că o poate trezi, dar
totodată speriat că poate nu se va mai trezi niciodată, și se ridică.
Peretele din dreapta lui se prăbuși ca o bucată de carton. Tencuiala
căzuse, descoperind în spatele ei structura, plăci sudate și scânduri. Focul
intrase în perete. O explozie de căldura, ca un cuptor deschis, îl făcu pe Sam
31
să amețească. Astrid spusese că nu focul omoară oamenii, dar ea nu văzuse
acest foc, ea nu văzuse această fetiță cum arunca flăcări din mâini.
Sam strânse copilul în brațe. Din toate părțile erau înconjurați de foc.
Simțea cum îi pârjolește pielea și genele.
Direct în fața lor se afla o fereastră.
Înaintă nesigur. Lăsă copilul jos ca pe un sac de pământ și deschise
fereastra puternic cu ambele mâini. Fumul îl înconjură și țâșni pe geam,
urmat de focul ce se îndrepta către noua sursă de oxigen. Sam pipăi prin fum
și găsi copilul. Îl ridică și, chiar acolo, miraculos, apărură două mâini care
așteptau să îl ia în brațe. Mâini ieșind din fum, părea aproape supranatural.
Sam se prăbuși lângă pervaz, atârnând jumătate afară pe geam și cineva îl
prinse și îl trase, coborând pe scara de aluminiu. Lovi cu capul barele de
metal, însă acest lucru nu îl deranjă deloc acum că era afară unde era
lumină, era aer, iar printre lacrimi putea zări cerul albastru.
Edilio și un copil pe nume Joel îl așezară pe Sam jos pe trotuar și cineva îl
stropi cu un furtun. Oare credeau că este în flăcări? Ardea în flăcări cumva?
Deschise gura și înghiți cu poftă apa rece care îi curgea peste față, dar nu
putu să rămână conștient mult timp și se lăsă pe spate.
Mama lui era acolo. Stătea pe apă chiar lângă el, cu bărbia sprijinită pe
genunchi, însă nu se uita la el.
— Ce e? spuse el către ea.
— Miroase a pui fript, răspunse ea.
— Ce? întrebă el.
Mama lui se întinse și îl lovi tare peste față. Sam deschise ochii imediat.
— Scuze, spuse Astrid. Trebuia să te trezesc.
Ea îngenunche lângă el și îi puse o mască de plastic peste gură. Oxigen.
Începu să tușească și respiră. Dădu masca la o parte și vomită pe trotuar.
Astrid își întoarse privirea discret. Mai târziu avea să se simtă jenat.
Momentan, era fericit că putea să vomite și inspiră iar oxigen.
Quinn ținea în mână un furtun de grădină și Edilio se grăbea să lege un
furtun mare la hidrant. Apa începu să picure, iar pe măsură ce Edilio
deschidea hidrantul complet cu o cheie, un jet puternic erupse. Copiii de la
celălalt capăt al furtunului trebuiau să se lupte cu acesta de parcă ar fi fost
un piton. Într-o altă împrejurare totul ar fi fost haios.
Sam se ridică. Încă nu putea să vorbească. Dădu din cap, arătând spre
locul unde zeci de copii înconjurau fetița care pornise focul. Era neagră,
neagră și ca rasă și pentru că era acoperită de funingine. Părul de pe o parte
era ars, iar pe partea cealaltă avea o codiță prinsă cu un elastic de păr roz.
Sam știa după felul respectuos în care copiii îngenuncheaseră acolo. Știa,
dar trebuia oricum să întrebe. Vocea lui era foarte răgușită.
32
 Astrid dădu din cap.
— Îmi pare rău, Sam, spuse ea.
Sam aprobă dând din cap.
— Părinții ei probabil au lăsat aragazul pornit, spuse Astrid. Cel mai
probabil asta a cauzat focul, sau poate o țigară.
„Nu, gândi Sam. Nu era așa.”
Fetița aceea avea puterea, avea puterea pe care o avea și Sam sau, cel
puțin, ceva asemănător.
Puterea prin care el, într-un moment de panică, crease o lumină
imposibilă. Puterea cu care aproape omorâse pe cineva odată. Puterea pe
care tocmai o folosise, condamnând chiar persoana pe care încerca să o
salveze.
Nu era singurul. Nu era singurul ciudat. Mai era sau mai fusese cel puțin
încă unul ca el.
Într-un fel, această realizare nu era liniștitoare.

• CINCI

291 ore, 7 minute

Noaptea se lăsă peste Perdido Beach.

Luminile de pe stradă se aprinseră automat, împingând întunericul doar
puțin înapoi și creând o mulțime de umbre pe fețele înfricoșate.
Aproape o sută de copii se învârteau în jurul pieței. Toată lumea avea câte
un baton de ciocolată și câte un suc. Micul magazin, cel care în principal
vindea bere și chipsuri, fusese jefuit. Sam luă și el un PayDay și un Dr.
Pepper. Toate Reese’s, Twix și Snickers dispăruseră până să ajungă el acolo.
Lăsă doi dolari pe tejghea ca plată, însă și aceștia dispărură în câteva
secunde.
Blocul arsese deja pe jumătate până când focul rămăsese fără putere.
Acoperișul se prăbușise și jumătate din etajul de sus nu mai era. Parterul
părea că rezistă, deși ferestrele magazinelor erau înnegrite de fum pe
dinăuntru. Fumul acum se ridica ușor, însă mirosul era peste tot.
Magazinul și grădinița fuseseră salvate.
Corpul fetiței încă zăcea pe trotuar. Cineva o acoperise cu o pătură. Sam
mulțumi pentru acest lucru.
33
 Sam și Quinn se așezară pe iarbă, aproape de centrul pieței, lângă fântâna
care aproape niciodată și nici acum nu mergea. Quinn se ținea de genunchi și
se balansa înainte și înapoi.
Bette veni la el și se așeză stânjenitor în fața lui Sam. Îl avea pe frățiorul ei
mai mic cu ea.
— Sam, crezi că pot merge în siguranță acasă acum? Trebuie să luăm
ceva.
Sam ridică din umeri.
— Bette, nu știu nimic mai mult decât știi și tu.
Bette dădu din cap, ezită și apoi plecă.
Toate băncile din parc erau ocupate. Câteva așternuturi erau puse peste
bănci ca niște corturi. Mulți dintre copii plecaseră către casele lor goale, însă
alții aveau nevoie de oameni în jurul lor. Unii dintre ei găseau mai multă
liniște în mulțime, iar alții doar trebuiau să vadă ce se întâmpla.
Doi copii pe care Sam nu îi știa, probabil de clasa a cincea, veniră la el și îl
întrebară:
— Știi ce o să se întâmple acum?
Sam dădu din cap și răspunse.
— Nu, băieți, nu știu.
— Ei bine, ce ar trebui să facem?
— Stați o vreme pe aici, bine?
— Să stăm aici?
— Sau puteți să vă duceți acasă, să dormiți în paturile voastre. Cum vă
simțiți mai bine.
— Nu ne e frică sau ceva.
— Nu sunteți speriați? întrebă Sam neîncrezător. Eu fac pe mine de frică.
Un copil zâmbi.
— Nu e adevărat.
— Da, ai dreptate. Dar este în regulă să îți fie frică. Absolut toți cei de aici
sunt speriați.
Scena se repetă. Copiii tot veneau la Sam să îi pună întrebări la care el nu
avea un răspuns. Tot spera ca aceștia să înceteze.
Orc și prietenii lui cărau scaune din magazin și se așezau în mijlocul celei
mai aglomerate intersecții din Perdido Beach. Erau chiar sub semaforul care
continua să își schimbe culoarea de la verde la galben la roșu.
Howard certa un băgăcios mai mic care aprinsese un buștean Prest-O și
încerca să facă focul să crească. Gașca lui Orc luă din magazin și niște
mânere de lemn și niște bâte de baseball de lemn și încercă fără rezultat să
le ardă. Luară și bâte de metal și ciocane, însă pe acestea le păstrară pentru
ei.
34
 Sam nu ridică fetița care pur și simplu zăcea acolo. Dacă ar fi ridicat-o, ar
fi fost treaba lui să facă ceva. Să sape un mormânt și să o îngroape. Să
citească Biblia sau să spună niște cuvinte. Nici măcar nu îi știa numele.
Nimeni nu părea să o cunoască.
— Nu îl găsesc!
Era Astrid, care apăruse iar după o absență de cel puțin o oră. Ea plecase
să îl caute pe frățiorul ei.
— Petey nu e aici. Nimeni nu l-a văzut, spuse ea.
Sam îi dădu un suc.
— Poftim, am plătit eu pentru el, sau, cel puțin, am încercat.
— De obicei nu beau așa ceva.
— Vezi ceva care e ca de obicei în jurul tău?! se răsti Quinn.
Quinn nici măcar nu se uită la ea. Ochii i se mișcau încontinuu, scrutau
când o persoană, când alta, când un obiect, când altul, ca o pasăre speriată.
Nu privea niciodată pe cineva direct în ochi. Arăta ciudat. Parcă era
dezbrăcat fără pălărie și ochelari.
Sam își făcea griji pentru el. Dintre ei doi, el era de obicei cel prea serios.
Astrid trecu cu vederea cuvintele răutăcioase ale lui Quinn și îi mulțumi
lui Sam. Bău jumătate de cutie, dar nu se așeză.
— Copiii spun că este un experiment al armatei care nu a mers bine. Alții
spun că teroriștii sunt de vină. Sau extratereștrii. Sau Dumnezeu. Sunt multe
teorii, dar niciun răspuns.
— Tu chiar crezi în Dumnezeu? întrebă Quinn, căutând un argument.
— Da, răspunse Astrid. Doar că nu cred în acel Dumnezeu care face
oamenii să dispară fără motiv. Dumnezeu ar trebui să fie iubitor. Mie asta nu
mi se pare iubire.
— Parcă ar fi cel mai prost picnic din lume, spuse Sam.
— Cred că acest lucru e o glumă proastă, spuse Astrid și, observând
reacțiile lor, continuă să vorbească. Îmi pare rău, am această tendință
deranjantă de a analiza ce spun oamenii. Ori vă obișnuiți așa cu mine, ori vă
hotărâți că nu mă puteți suporta.
— Eu înclin către a doua variantă, mormăi Quinn.
— Ce e cu umorul ăsta? întrebă Sam.
— Uneori când oamenii sunt nervoși sau speriați, fac glume, spuse Astrid
și apoi adăugă cu părere de rău: Bineînțeles, în aceste situații, alții devin
pedanți. Și dacă nu știți ce înseamnă pedant, uitați un indiciu: în dicționar,
eu sunt ilustrația din dreptul cuvântului.
Sam începu să râdă.
Un copil, nu mai mare de cinci ani, care căra un ursuleț gri de pluș veni la
ei.
35
 — Știți unde este mama mea?
— Nu, micuțule, îmi pare rău, spuse Sam.
— Puteți să o sunați pe telefon, spuse copilul cu o voce tremurată.
— Nu merg telefoanele, spuse Sam.
— Nimic nu merge, se răsti Quinn. Nimic nu merge și suntem singuri aici.
— Știi ceva? îi spuse Sam copilului. Pun pariu că au prăjituri la grădiniță.
E chiar peste stradă, vezi?
— Nu am voie să trec strada.
— E în regulă. Am eu grijă de tine cât treci strada.
Copilul suspină și se îndreptă către grădiniță, strângând în brațe
ursulețul.
— Copiii vin la tine, Sam. Se așteaptă să faci ceva, spuse Astrid.
— Ce să fac? Tot ce pot să fac e să le sugerez să mănânce o prăjitură,
spuse Sam supărat.
— Să-i salvezi, spuse Quinn cu amărăciune. Să-i salvezi pe toți.
— Toți sunt speriați ca și noi, spuse Astrid. Nu e nimeni la conducere,
nimeni nu le spune ce să facă. Ei văd în tine un lider, Sam. Pe tine te ascultă.
— Nu sunt un lider. Sunt la fel de speriat ca și ei. Sunt la fel de pierdut ca
și ei.
— Tu ai știut ce să faci când apartamentul era în flăcări, spuse Astrid.
Sam se ridică în picioare. Nu a fost decât o reacție agitată, însă acel
moment atrase atenția a zeci de copii din jur. Toți se holbau la el de parcă
urma să facă ceva. Sam simți un nod în stomac. Până și Quinn se uita la el în
acel fel.
Sam înjură în șoaptă și apoi, cu o voce care abia se auzea la câțiva metri,
spuse:
— Tot ce trebuie să facem este să stăm aproape unii de ceilalți. Cineva o
să își dea seama ce s-a întâmplat și o să ne găsească, așa că liniștiți-vă, nu
faceți nicio prostie, ajutați-vă și încercați să fiți curajoși.
Spre mirarea lui, Sam auzi cum un val de voci repetau ce zisese el,
spunând mai departe și altora de parcă ar fi fost vreo idee genială.
— Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica în sine, îi șopti
Astrid.
— Poftim?
— Asta a spus președintele Roosevelt când toată țara era speriată din
cauza Marii Depresiuni, îi explică Astrid.
— Știi, spuse Quinn, singurul lucru bun din toată încurcătura asta era că
scăpasem de ora de istorie, iar acum ați început cu istoria.
Sam începu să râdă. Nu era mare lucru, dar totuși era o ușurare să îl audă
pe Quinn glumind.
36
 — Trebuie să îmi găsesc fratele, spuse Astrid.
— Unde ar putea fi? întrebă Sam.
Astrid dădu din umeri neajutorată. Părea că îi e frig în bluza ei subțire.
Sam își dorea să fi avut o jachetă pe care să i-o ofere.
— Împreună cu părinții mei, undeva. Locurile cele mai probabile sunt ori
la tata la serviciu, ori unde joacă mama tenis. La Clifftop.
Clifftop era un hotel situat mai sus de plaja favorită a lui Sam. Nu fusese
niciodată înăuntru, nici măcar în curtea interioară.
— Cred că șansele mai mari de a-l găsi sunt la Clifftop, spuse Astrid. Nu
îmi place să vă întreb, dar puteți să veniți și voi cu mine?
— Acum? întrebă Quinn, neîncrezător. Noaptea?
Sam ridică din umeri.
— Mai bine decât să stăm aici, Quinn. Poate au și televizor acolo.
Quinn oftă.
— Am auzit că au mâncare și servire foarte bună la Clifftop.
Întinse o mână și Sam îl trase lângă el.
Trecură prin mulțimea îngrămădită și copiii strigară după Sam,
întrebându-l ce se întâmplă, ce să facă, iar el le răspundea:
— Rezistați. O să fie bine. Bucurați-vă de vacanță. Bucurați-vă de dulciuri
cât mai puteți. Părinții voștri o să se întoarcă în curând și o să le ia pe toate.
Iar copiii dădeau din cap sau râdeau, unii chiar spuneau „mulțumesc” de
parcă le-ar fi dat ceva.
Auzea cum copiii îi repetau numele. Auzea bucățele de conversații de
genul: „Am fost în autobuz atunci” sau: „Omule, a alergat direct înăuntru”,
sau: „Vezi, a zis că o să fie bine”.
Nodul din stomac parcă tot creștea. Era o ușurare să plece în întuneric.
Voia să scape de toate acele chipuri speriate care se așteptau ca el să facă
ceva.
Trecură aproape de intersecția unde se stabiliseră Orc și banda lui. Focul
penibil pe care îl făcuseră sfârâia, topind asfaltul sub cenușa fierbinte, un
bax de șase beri Coors zăcea într-o ladă plină cu gheață și unul dintre
prietenii lui Orc, un tip mare cu o față de copil, pe nume Cookie, era deja
amețit de băutură.
— Hei, unde credeți că vă duceți? pretinse Howard pe măsură ce ei se
apropiaseră.
— La o plimbare, spuse Sam.
— Doi surferi proști și un geniu?
— Da. O să o învățăm pe Astrid să facă surf. Ai vreo problemă cu asta?
Howard râse și îl privi pe Sam de sus până jos.

37
 — Te crezi mare și tare, nu-i așa, Sam? Sam cel din autobuz. Mare lucru.
Nu mă impresionezi.
— Ce păcat! Toată viața mi-am trăit-o încercând să te impresionez, spuse
Sam.
Howard se încruntă.
— Trebuie să ne aduceți ceva înapoi.
— Despre ce vorbești?
— Nu vreau ca Orc să se simtă jignit, spuse Howard. Orice vă duceți să
luați, trebuie să îi aduceți și lui Orc.
Orc stătea tolănit într-un scaun furat, cu picioarele întinse, acordându-le
doar puțină atenție. Era visător, dar mormăi către ei:
— Da.
În momentul acela, câțiva din banda lui Orc își îndreptară atenția către
Sam. Unul din ei, un puști slab și înalt, poreclit Panda, după cercurile negre
din jurul ochilor, începu să bată amenințător din bâta de metal.
— Deci tu ești un mare erou sau ceva? spuse Panda.
— Folosiți prea mult această replică, spuse Sam.
— Nu, nu, nu, Sammy. El nu se crede mai bun decât restul, spuse
batjocoritor Howard și începu să îl imite pe Sam. Tu ia un furtun, tu ai grijă
de copii, fă asta, fă aia, eu sunt la comandă aici, eu sunt Sam Surferul.
— Noi o să plecăm, spuse Sam.
— Stai, stai, stai, spuse Howard arătând către semafor. Așteptați până se
face verde.
Pentru câteva secunde tensionate Sam se gândi dacă să ducă această
luptă acum sau să o evite. Culoarea semaforului se schimbă și Howard
începu să râdă și să le facă cu mâna.

• ȘASE

290 ore, 7 minute

De-a lungul a câteva străzi, niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt.

Străzile deveneau tot mai întunecate și mai pustii pe măsură ce se
apropiau de plajă.
— Sunetul apei e ciudat, observă Quinn.
— Nu sunt valuri, spuse Sam dându-i dreptate.
38
 Încă mai simțea că niște ochi sunt ațintiți către el, deși era la mare
depărtare de piață.
— Da, frate, spuse Quinn. E ca sticla de dreaptă. Dar este un front cu
presiune scăzută. Ar trebui să fie agitată, însă zici că e un lac.
— Omul de la meteo nu are întotdeauna dreptate, spuse Sam și ascultă cu
atenție.
Quinn se pricepea mai bine la anticiparea condițiilor meteo. Ceva suna
ciudat, însă Sam nu era sigur.
Niște lumini licăreau pe ici, pe colo, la casele din stânga și la stâlpii de pe
stradă, însă era mai întuneric decât de obicei. Era încă devreme, abia ora
cinei. Luminile în case ar fi trebuit să fie aprinse, în schimb erau aprinse
doar cele care aveau temporizator și cele care erau pornite din timpul zilei.
Într-o casă licăreau niște lumini albastre de la un televizor. Când Sam se uită
pe fereastră, văzu doi copii care mâncau chipsuri, uitându-se la televizorul
fără semnal.
Toate zgomotele mărunte din fundal, pe care în mod normal abia le băgai
în seamă, telefoane sunând, motoarele mașinilor, vocile, dispăruseră. Puteau
să audă fiecare pas pe care îl făceau, orice respirație, iar când un câine
izbucni în lătrat toți tresăriră.
— Cine o să hrănească acel câine? se întrebă Quinn.
Nimeni nu avea un răspuns la întrebarea asta. Peste tot în oraș erau câini
și pisici, dar mai mult ca sigur erau și bebeluși singuri în case pustii. Era
prea mult. Erau prea multe lucruri la care să te gândești.
Sam privi cu atenție către dealuri, încercând să ignore luminile din oraș.
Câteodată, dacă luminile de la stadion erau aprinse, puteai zări în depărtare
un licărit de la Academia Coates, dar nu și în această seară. Era doar
întuneric în acea direcție.
O parte din Sam refuza să accepte că mama lui dispăruse. O parte din el
voia să creadă că ea era încă acolo sus, la serviciu, ca în fiecare seară.
— Stelele sunt încă la locul lor, spuse Astrid. Stai. Ba nu sunt, se corectă
ea. Chiar deasupra orizontului nu sunt stele. Cred că ar trebui să se vadă
Luceafărul. Nu se vede.
Cei trei se opriră și se holbară către ocean. Stând nemișcați, tot ce se
auzea era sunetul ciudat, liniștit și regulat al valurilor.
— Probabil că sună bizar, dar orizontul este mai sus decât ar trebui,
spuse Astrid.
— A văzut vreunul când a apus soarele? întrebă Sam.
Nimeni nu văzuse.
— Haideți să mergem, spuse Sam. Ar fi trebuit să luăm biciclete sau
skateboard-uri cu noi.
39
 — De ce nu o mașină? întrebă Quinn.
— Știi să conduci? întrebă Sam.
— Am văzut cum se face.
— Și eu am văzut la televizor cum se face o operație pe cord. Asta nu
înseamnă că o să și încerc.
— Te uiți la așa ceva la televizor? Asta explică multe, Astrid, spuse Quinn.
Drumul se îndepărta de mal și urca spre Clifftop. Indicatorul cu neon al
incintei, ascuns de gardul viu proaspăt tuns, era aprins. Intrarea principală
era luminată de parcă era Crăciunul. Luminițele albe fuseseră instalate mai
devreme în acest loc.
O mașină avea o ușă și portbagajul deschise, și în căruciorul ușierului
erau mai multe valize.
Când se apropiară, ușile automate ale hotelului se deschiseră larg.
Coridorul era larg și aerisit. Avea un ghișeu din lemn lustruit și curbat de
aproape zece metri, o podea luminoasă de gresie și niște garnituri din bronz
ce duceau către un bar mai retras. La nivelul lifturilor, unul dintre ele era
deschis, așteptând.
— Nu văd pe nimeni, spuse Quinn în șoaptă.
— Nici eu, spuse Sam aprobând.
La bar era un televizor care nu mergea. La recepție nu era nimeni, nici în
cabina portarului, nici pe coridor, nici la bar. Pașii lor pe gresie se auzeau cu
ecou.
— Terenul de tenis e în direcția asta, spuse Astrid și îi duse în altă parte.
Aici s-ar fi dus mama și micul Pete.
Luminile de pe terenurile de tenis erau aprinse, însă nicio minge nu era
lovită de vreo rachetă. Nu se auzea niciun sunet.
Cu toții zăriră ceva în același timp.
Tăind în două terenul cel mai îndepărtat, peisajele îngrijite și piscina, era
o barieră.
Un zid.
Sclipea ușor.
Nu era opacă, dar orice lumină trecea prin ea, era încețoșată,
indescifrabilă, și la fel de întunecată ca și împrejurimile. Zidul reflecta doar
parțial, ca un geam înghețat. Scotea un sunet, dar nu vibra. Părea că înghite
sunetul.
Sam se gândi că poate fi doar o membrană, groasă doar de un milimetru,
ceva ce ar putea înțepa cu degetul și ar exploda ca un balon. Ar putea fi chiar
și o iluzie, nimic mai mult. Dar instinctul, frica și nodul pe care îl simțea în
stomac îi spuneau că se uita la un zid. Nu o iluzie, nu o perdea, ci un zid.

40
 Bariera urca atât de sus, încât se pierdea în cerul întunecat și se întindea
în stânga și în dreapta cât puteau vedea cu ochii. Nu se zărea nicio stea prin
ea, însă mult mai sus se întrezăreau stelele.
— Ce este? întrebă Quinn.
În vocea lui se putea simți teama.
Astrid doar dădu din cap.
— Ce este? repetă grăbit Quinn.
Se apropiară de barieră cu pași mici, pregătiți să fugă în partea opusă, dar
simțind nevoia să se apropie.
Intrară în încăperea împrejmuită de gard și traversară terenul de tenis.
Bariera tăia direct în două fileul care începea cu un stâlp și se termina în
întunericul acelui zid.
Sam trase de fileu, dar, oricât de tare ar fi tras el, rămânea nemișcat în loc.
— Ai grijă, șopti Astrid.
Quinn se dădu mai în spate, lăsându-l pe Sam să meargă în față.
— Are dreptate, frate, ai grijă!
Sam era la doar câțiva pași de barieră cu mâna întinsă în față. Ezită. Văzu
o minge de tenis verde pe jos și o ridică.
O aruncă spre barieră.
Mingea ricoșă înapoi.
Prinse mingea și se uită la ea. Nu avea niciun semn. Nu făcuse nimic
altceva decât să ricoșeze.
Făcu și ultimii trei pași și, de data aceasta, fără să ezite, atinse cu vârful
degetelor bariera.
— Ah!
Sam își retrase mâna și se uită la ea.
— Ce e? strigă Quinn.
— M-a ars. Of, ce a durut!
Sam își scutură mâna încercând să amelioreze senzația.
— Lasă-mă să mă uit la ea, spuse Astrid.
Sam întinse mâna.
— E mai bine acum.
— Nu văd niciun semn de arsură, spuse Astrid întorcându-i mâna.
— Da, aprobă Sam. Dar credeți-mă, nu vreți să atingeți chestia aia.
Chiar și acum, chiar și cu tot ce se întâmplase, el tot înregistrase atingerea
ei ca pe un șoc electric. Mâna ei era rece și lui îi plăcea asta.
Quinn ridică un scaun din fier de pe marginea terenului și îl izbi cu putere
în barieră.
Nici nu se clinti.

41
 Quinn lovi din nou, de data aceasta și mai puternic, atât de puternic, încât
reculul îl împinse înapoi.
Nici de data aceasta bariera nu se mișcă.
Deodată Quinn începu să strige, să înjure și să lovească nebunește bariera
cu scaunul de fier.
Sam nu putu să se apropie de el să îl oprească fără să fie lovit și o trase de
mână și pe Astrid.
— Lasă-l să se descarce.
Quinn lovi bariera cu putere din nou și din nou, fără vreun efect.
În final, Quinn lăsă scaunul jos, se așeză pe asfalt, își puse mâinile în cap și
începu să urle.
•
Luminile puternice de la McDonald’s erau aprinse când Albert
Hillsborough intră. Un detector de fum suna încontinuu și un alt zgomot, un
piuit, încerca să atragă atenția printre sunetele mult mai puternice scoase de
alarmă.
Copiii se ascunseseră în spatele ghișeului și luaseră toate prăjiturile și
produsele de panificație din vitrină. O cutie cu jucării de la Happy Meal, de la
un film pe care Albert încă nu îl văzuse, era deschisă și jucăriile erau
împrăștiate. Recipientul de cartofi prăjiți era gol, însă mulți erau pe jos.
Timid, Albert se duse până la ușa de la bucătărie și încercă să o deschidă.
Era încuiată. Se întoarse și sări peste tejghea.
Într-un fel, i se părea ilegal să fie de partea cealaltă a tejghelei.
O sită plină cu cartofi prăjiți arși zăcea în uleiul fierbinte. Albert găsi un
prosop, prinse mânerul sitei și o scoase din ulei. O atârnă ca uleiul să se
scurgă cum trebuie într-un loc sigur. Cartofii erau acolo încă de dimineață.
— Cred că sunt gata cartofii, își spuse Albert.
Piuitul de la temporizatorul aragazului continua să se audă. Îi luă câteva
secunde, dar până la urmă găsi butonul corect, îl apăsă și zgomotul se opri.
Trei bucăți de pâine mici și negre erau pe grătar. Erau niște hamburgeri
care, la fel ca și cartofii, stătuseră pe foc cu vreo zece ore mai mult decât
trebuia.
Albert găsi o spatulă, luă hamburgerii și îi aruncă în coșul de gunoi. Nu
mai scoteau fum de mult, însă nu fusese nimeni acolo să oprească alarma. Îi
luă câteva minute până să găsească o soluție de a opri alarma fără a ateriza
pe grătarul încins.
Liniștea veni ca o relaxare psihică.
— E mult mai bine, spuse Albert coborând.
Se gândi dacă să oprească și grătarul. Ar fi cel mai bun lucru de făcut. Să
închidă totul și să iasă afară în întunericul din piață, unde copiii speriați se
42
adunaseră și se uitau după cineva care să vină să îi salveze. Dar el nu
cunoștea pe nimeni de acolo.
Albert avea treisprezece ani și mai avea șase frați mai mari. Cei trei frați
ai lui și cele două surori aveau vârste cuprinse între paisprezece și douăzeci
și șapte de ani. Albert fusese deja acasă și niciunul dintre ei nu era acolo.
Balansoarul mamei lui era gol, la fel și canapeaua unde stătea ea în mod
normal și se uita la televizor, mâncând și văitându-se de durerea de spate.
Doar pătura ei era acolo, nimic mai mult.
I se părea ciudat să fie singur, chiar și pentru puțin timp. Era ciudat ca
nimeni din familie să nu îi spună ce să facă. Nici nu își putea aminti să se fi
întâmplat vreodată să nu fie pus să facă ceva anume, însă acum Albert
mergea prin bucătăria de la McDonald’s mai singur decât și-ar fi imaginat
vreodată.
Găsi camera frigorifică, prinse mânerul cromat și deschise ușa de metal,
eliberând un jet de abur răcoritor.
Înăuntru erau cutii peste cutii de hamburgeri, pungi mari de plastic cu
nuggets de pui, aripioare de pui, cartofi și un număr ceva mai mic de cutii cu
cârnați. Dar în cea mai mare parte erau hamburgeri.
Intră și în camera frigorifică alăturată, unde nu era totul atât de înghețat
și ceva mai interesant. Înăuntru erau tăvi de plastic acoperite ce conțineau
roșii, pungi cu salată tăiată, caserole mari cu sos pentru Big Mac, maioneză,
ketchup și felii de cașcaval.
Găsi o cameră de relaxare mică, împodobită cu postere cu reguli de
siguranță și de aplicare a manevrei Heimlich, atât în limba engleză, cât și în
spaniolă. Produsele erau așezate pe lângă pereți: cutii imense cu pahare de
hârtie și cilindri de metal plini cu sirop de Coca-Cola. Mai departe, aproape
de ușa din spate, erau niște rafturi glisante înalte, cu brioșe și gogoși.
Toate aveau locul lor. Totul era organizat. Totul era curat, deși aveau un
luciu de grăsime.
La un moment dat, nici nu își dăduse seama când anume, Albert încetase
să privească totul ca pe ceva interesant și începuse să le vadă ca pe un
inventar. În capul lui el transforma toate ingredientele separate în Big Mac,
sendvișuri de pui sau Egg McMuffins.
Sora lui Albert, Rowena, îl învățase cum să gătească. Mama lor fiind
imobilizată la pat, copiii trebuiseră întotdeauna să se descurce singuri.
Rowena fusese bucătarul, până când Albert împlinise doisprezece ani și o
parte din treburile din bucătărie îi reveniseră lui.
Știa să gătească fasole roșie și orez, mâncărurile favorite ale mamei sale.
Știa să facă și hot-dog, pâine prăjită cu bacon. Nu recunoscuse niciodată în
fața Rowenei, dar lui îi plăcea să gătească. Era mult mai bine decât să facă
43
curat, ceea ce, din păcate, tot trebuia să facă, deși acum el era responsabil cu
masa de seară vinerea și duminica.
Managerul avea un birou micuț. Ușa era întredeschisă. Înăuntru erau
înghesuite o masă, un seif, un telefon, un calculator și un raft suprasolicitat
de greutatea unor manuale foarte groase.
Auzi un zgomot: voci, și apoi cineva lovind într-un automat de paie și
cerându-și scuze. Doi copii de clasa a șaptea se aplecau peste tejghea,
holbându-se la meniul de deasupra de parcă urmau să comande.
Albert ezită, dar nu pentru mult timp. Își spuse că poate să o facă, fiind și
el surprins de ce îi trecuse prin cap.
— Bine ați venit la McDonald’s, spuse Albert. Cu ce să vă servesc?
— Este deschis?
— Ce doriți?
Copiii ridicară din umeri.
— Două meniuri numărul unu.
Albert se uită la consolă. Era un labirint de butoane colorate. Asta mai
trebuia să aștepte.
— Ce vreți de băut?
— Suc de portocale?
— Imediat, răspunse Albert. Găsi niște chifle de hamburgeri în sertarul
frigorific de sub grătar și le aruncă pe grătar cu un sfârâit satisfăcător.
Văzu și o pălărie de hârtie pe un raft. O luă și și-o puse pe cap.
Cât chiflele să prăjeau pe grătar, deschise manualul gros și căută în
cuprins capitolul cu cartofi prăjiți.

• ȘAPTE

289 ore, 45 minute

Lana zăcea în întuneric, uitându-se în sus la stele.

Nu mai vedea vulturii, dar aceștia nu erau prea departe. Câțiva dintre ei
încercaseră să se așeze prin apropiere, însă Patrick îi gonise. Ea știa că încă
sunt prin preajmă.
Era speriată, înfricoșată că ar putea muri, că ar putea să nu-și mai vadă
părinții vreodată. Pe mama și pe tatăl ei, care probabil nici nu știau că ea

44
lipsește. Ei îl sunau în fiecare seară pe bunicul Luke și vorbeau cu ea, îi
spuneau că o iubesc și nu o lăsau să vină acasă.
— Vrem să iei o pauză, dragă, să scapi de oraș o vreme, spunea mama ei.
Vrem să ai o perioadă în care să îți limpezești gândurile.
Lana fierbea de mânie amintindu-și de părinții ei. Mai ales de mama ei.
Dacă dezlănțuia această supărare, aproape că acoperea durerea.
Dar nu prea reușea. Nu pentru mult timp. Durerea era singurul lucru din
viața ei acum. Durerea și frica.
Se întreba oare cum arată ea acum. Niciodată nu fusese cu adevărat
frumoasă: simțea că ochii ei erau prea mici și că părul ei negru era prea lung
și lins, și nu făcea altceva decât să atârne acolo. Dar acum, cu fața plină de
vânătăi, zgârieturi și sânge închegat, probabil că arăta ca dintr-un film de
groază.
Unde era bunicul Luke? Nu își amintea decât pe jumătate secundele de
dinaintea accidentului, și accidentul în sine era ceva încețoșat, doar imagini
parțiale în care corpul ei era aruncat și strivit.
Totul era confuz. Nu avea niciun sens. Bunicul ei pur și simplu dispăruse
din camionetă: într-un minut era acolo, iar în următorul dispăruse. Nu își
amintea ca ușa camionului să se fi deschis sau închis, și de ce ar fi sărit
bătrânul din mașină? Nebunie curată. Imposibil.
Era sigură doar de un singur lucru: bunicul ei nu o avertizase cu nimic.
Cât ai clipi, el dispăruse și ea plonjase în râpă.
Lana era moartă de sete. Cel mai apropiat loc unde știa că poate bea ceva
era ferma care probabil nu era la depărtare mai mare de un kilometru și
jumătate. Dacă ar putea cumva să urce până la șosea, dar și în plină zi, chiar
și pentru un om în putere să urce până la șosea ar fi fost imposibil.
Își ridică și întoarse un pic capul și zări camionul. Era la doar câțiva metri
de ea, răsturnat cu roțile în sus.
Ceva trecu peste gâtul ei. Patrick se ridică și urmări sunetul slab.
— Ai grijă de mine, băiete, imploră ea.
Patrick lătră cum făcea de obicei când voia să se joace.
— Nu am ce să îți dau de mâncare, băiete, spuse ea. Nu știu ce o să se
întâmple cu noi.
Patrick se așeză înapoi cu botul pe labe.
— Cred că mama ar fi fericită, spuse Lana. Cred că ar fi foarte fericită că
m-a făcut să vin aici.
Nu ar fi remarcat ochii care sclipeau în întuneric, doar că Patrick se ridică
brusc, lătrând și mârâind nebunește.
— Ce s-a întâmplat, băiete?

45
 Niște ochi verzi pluteau în aer. Erau îndreptați direct către ea și clipeau
încet, leneși.
Patrick lătra frenetic acum, sărind în față și în spate.
Puma scoase un răget răgușit.
— Pleacă de aici, lasă-mă în pace, urlă Lana.
Vocea ei era jalnică, slabă, conștientă de propria slăbiciune.
Patrick fugi înapoi spre Lana, se întoarse și își regăsi curajul să înfrunte
puma.
Într-o clipită lupta începu. O explozie de zgomote, de mârâituri, atât de
felină, cât și de câine, puternice și înspăimântătoare. În jumătate de minut
totul se terminase și ochii strălucitori ai felinei apărură ceva mai departe.
Clipiră o dată și dispărură.
Patrick se întoarse încet înapoi și se pleoști greoi lângă Lana.
— Bun băiat, bun băiat, îl mângâie Lana. Ai speriat felina bătrână, nu-i
așa, băiete? Of, câinele meu bun! Băiat bun.
Patrick dădu din coadă cu greu.
— Te-a rănit, băiete? Te-a rănit, băiatul meu bun?
Puse singura ei mână bună pe câine. Blana lui era udă și alunecoasă. Nu
putea fi decât sânge. Lana verifică și Patrick scânci de durere.
Apoi simți șiroaiele. Patrick avea o rană adâncă la gât. Sângera și viața i se
sfârșea cu fiecare bătaie a inimii.
— Nu, nu, nu, țipă Lana. Nu poți să mori. Nu poți să mori.
Dacă el ar muri, ea ar rămâne singură în deșert fără să se poată mișca.
Puma și apoi vulturii s-ar întoarce.
Nu, nu, asta nu avea să se întâmple. Nu.
Frica era prea greu de stăpânit, nu îi putea rezista. Lana începu să zbiere
îngrozită.
— Mami, mami, mami! Vreau la mama! Cineva să mă ajute! Îmi pare rău,
mami, îmi pare rău, vreau acasă, vreau acasă!
Plângea și se bâlbâia, și numai singurătatea și frica erau mai puternice
decât agonia corpului ei neputincios. O sufoca.
Era singură. Singură în durere. Și curând avea să apară și puma.
Patrick trebuia să trăiască. Trebuia să trăiască. Era tot ce mai avea.
Își îmbrățișă câinele cât de mult putu fără ca durerea ei să o facă să-și
piardă cunoștința. Acoperi rana cu palma, presând cât de mult îndrăznea.
Ea va opri sângerarea. Ea îl va ține și nu va lăsa ca viața să scape din el. Ea
îi va ține viața în el și nu va muri. Dar sângele tot i se scurgea printre degete.
Ea rezista și se concentra să stea trează ca să-i poată acoperi rana și să își
țină prietenul în viață.
— Bun băiat, șopti ea printre buzele uscate.
46
 Se lupta să stea trează. Dar setea și foamea, durerea și frica, singurătatea
și spaima erau prea mult pentru ea. După mult timp Lana adormi și mâna ei
alunecă de pe gâtul câinelui.
•
Sam, Quinn și Astrid și-au petrecut cea mai mare parte a nopții căutându-
l pe micul Pete prin hotel. Astrid își dăduse seama cum să acceseze sistemul
de securitate al hotelului și reușise să facă o cartelă ce funcționa la toate
ușile.
Căutară în toate camerele. Nu îl găsiră pe fratele lui Astrid. Nu găsiră pe
nimeni.
Se opriră epuizați în ultima cameră. Bariera trecea direct prin cameră.
Era ca și cum cineva zidise un perete în mijlocul încăperii.
— Trece direct prin televizor, spuse Quinn.
Ridică telecomanda și apăsă butonul roșu. Nu se întâmplă nimic.
— Aș vrea să știu cum e de partea cealaltă a barierei. Oare jumătatea
cealaltă de televizor s-a aprins acolo?
— Dacă e așa, atunci poate îmi zice și mie dacă Lakers au câștigat, spuse
Quinn, dar nimeni, nici măcar el, nu putu râde.
— Fratele tău probabil este teafăr de partea cealaltă a barierei, împreună
cu mama ta, spuse Sam.
— Nu știu asta, se răsti Astrid. Trebuie să presupun că e singur și
neajutorat undeva și că eu sunt singura care poate face ceva să îl ajute, spuse
ea și își strânse brațele în jurul pieptului. Îmi pare rău. A sunat de parcă aș fi
supărată pe tine.
— Nu, păreai doar supărată, nu pe mine, spuse Sam. Nu putem face nimic
mai mult în noaptea asta. E aproape miezul nopții. Cred că ar trebui să ne
întoarcem în camera aia mare pe care am văzut-o.
Astrid nu putu decât să aprobe din cap, iar Quinn era gata să se
prăbușească. Găsiră apartamentul. Avea un balcon imens cu vedere la
oceanul care se întindea dedesubt. În partea stângă era bariera care le bloca
vederea. Traversa oceanul cât puteau vedea cu ochii. Era ca un perete care
ieșea din hotel și nu se mai termina.
Apartamentul avea o cameră cu un pat imens și o cameră cu paturi mai
mici, toate foarte moi. Avea și un frigider mic care conținea alcool, bere, suc,
alune, Snickers, un baton Toblerone și alte câteva gustări.
— Camera băieților, spuse Quinn trântindu-se cu fața în jos pe unul din
paturile mai mici.
În câteva secunde adormi.
Astrid și Sam mai rămaseră un pic pe balcon, împărțind batonul
Toblerone. Pentru mult timp, niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt.
47
 — Ce crezi că e asta? întrebă într-un târziu Sam.
Nici nu era nevoie să explice la ce se referea prin „asta”.
— Câteodată, îmi vine să cred că e un vis, spuse Astrid. E atât de ciudat că
nimeni nu a apărut! Adică, totul ar trebui să fie împânzit cu soldați, oameni
de știință și reporteri. Deodată apare un perete și majoritatea oamenilor
dispar, și până acum nu a apărut niciun camion de la vreo televiziune.
Sam deja ajunsese la o concluzie dură în legătură cu aceasta. Se întreba
dacă și Astrid ar fi tras aceeași concluzie.
Așa era.
— Nu cred că este un perete drept care ne desparte doar de sud, știi?
Cred că ar putea fi un cerc. Ar putea să ne înconjoare. Am putea fi separați
din toate direcțiile. De fapt, din moment ce nimeni nu a venit să ne salveze,
cred că asta e cel mai probabil. Tu ce zici?
— Da. Suntem într-o capcană. Dar de ce? Și de ce au dispărut toți cei mai
mari de paisprezece ani?
— Nu știu.
Sam lăsă liniștea să dăinuie un timp, nevrând să pună întrebarea pe care
o avea în gând, nefiind sigur că vrea să audă răspunsul, dar în final spuse:
— Ce se întâmplă când o să împlinească cineva cincisprezece ani?
Astrid își întoarse ochii ei albaștri spre el și îi întâlni privirea fixă.
— Când e ziua ta, Sam?
— Pe douăzeci și doi noiembrie, răspunse el. Cu cinci zile înainte de Ziua
Recunoștinței. Peste douăsprezece zile. Ba nu, peste unsprezece zile, ținând
cont că e trecut de miezul nopții. Dar a ta?
— Abia în martie.
— Îmi place în martie. Sau iulie, sau august. E prima dată când îmi doresc
să fi fost mai mic.
Ca să nu se mai uite la el în felul în care se uita și să nu îi mai fie milă de el,
spuse:
— Crezi că mai sunt undeva în viață?
— Da.
— Spui asta pentru că așa crezi sau pentru că ți-ai dori să fie adevărat?
— Da, răspunse ea și zâmbi. Sam?
— Da?
— Eram și eu în autobuz în ziua aceea. Îți aduci aminte?
— Vag, răspunse el și râse. Cele cincisprezece minute de faimă ale mele.
— Erai cea mai curajoasă și cea mai tare persoană pe care o cunoșteam.
Toată lumea așa credea. Erai eroul întregii școli. Și apoi, nu știu, pur și
simplu te-ai stins.
Într-un fel nu era de acord cu asta, doar nu se stinsese, nu?
48
 — Păi, de obicei șoferul de autobuz nu are un atac de cord, spuse Sam.
Astrid râse.
— Ești una din acele persoane, cred. Înaintezi în viață trăind retras și apoi
se întâmplă ceva rău și apari. Te ridici și faci ce trebuie făcut. Ca și azi, cu
focul.
— Da, păi, ca să îți spun adevărul, prefer cealaltă parte. Cea în care doar
îmi trăiesc viața.
Astrid dădu din cap ca și cum ar fi înțeles, dar apoi spuse:
— Asta nu se va întâmpla acum.
Sam se întinse și privi în jos la gazonul de sub ei. O șopârlă alerga pe o
potecă de piatră. Mai repede, mai încet, apoi iar repede, până dispăru.
— Uite cum e, nu te aștepta la prea multe din partea mea, bine?
— Bine, Sam, spuse Astrid doar cu jumătate de gură. Mâine o să rezolvăm
toată încurcătura asta.
— Și o să îl găsim pe fratele tău.
— Și o să îl găsim pe fratele meu.
Ea se întoarse și plecă. Sam rămase pe balcon. Nu putea să audă valurile.
Vântul nu prea bătea. Dar putea să simtă mirosul florilor din grădina de jos.
Și nici mirosul sărat al Pacificului nu se schimbase.
Îi spusese lui Astrid că îi era frică. Așa și era. Dar nu era singurul lucru pe
care îl simțea. Singurătatea unei nopți prea liniștite îl pătrunsese. Era singur.
Chiar și împreună cu Astrid și Quinn. El știa ceva ce ei nu știau.
Schimbarea era prea mare pentru a o putea suporta.
Toate se legau, era sigur de asta. Ce îi făcuse tatălui său vitreg, ce făcuse
în camera lui, ce se întâmplase cu micul aruncător de flăcări cu codițe,
dispariția tuturor persoanelor de peste paisprezece ani și această barieră
impermeabilă și imposibilă, toate făceau parte din aceeași problemă.
Inclusiv jurnalul mamei sale.
Era speriat, copleșit, singur. Dar, într-un fel, mai puțin singur decât în
ultimele trei luni. Fetița îi demonstrase că nu era singurul care avea o
putere. Nu era singurul ciudat.
Ridică palmele și se uită la ele. Pielea roz, zbârciturile de la placa de surf,
linia vieții, linia sorții. O palmă ca oricare alta.
Cum? Cum se întâmplase?
Ce însemna?
Și dacă nu era singurul ciudat însemna că nu el era răspunzător pentru
această catastrofă?
Își întinse mâinile, cu palmele în față, îndreptate spre barieră ca și cum ar
atinge-o.
Panicat a putut să facă lumină.
49
 Panicat a putut să ardă mâna unei persoane.
Dar cu siguranță nu ar fi putut face așa ceva.
Asta îi aduse un pic de ușurare. Nu el făcuse asta.
Dar totuși cineva sau ceva o făcuse.

• OPT

287 ore, 27 minute

— Nu te mai mișca, încerc să îți schimb scutecul, îi spuse Mary Terrafino

copilașului.
— Nu e un scutec, spuse fetița. Scutecele sunt pentru bebeluși. Ăștia sunt
pantalonii mei de trening.
— Scuze, spuse Mary. Nu știam.
Reuși să îi pună pantalonii și zâmbi, însă micuța izbucni în plâns.
— Mama mea îmi punea întotdeauna pantalonii.
— Știu, scumpo, spuse Mary. Dar azi te ajut eu, bine?
Și lui Mary îi venea să plângă. Niciodată nu își dorise mai mult să plângă.
Se lăsase noaptea. Împreună cu fratele ei de nouă ani, John, terminaseră de
împărțit ultimii biscuiți peștișori cu aromă de brânză, împărțiseră toate
cutiile cu suc. Aproape că nu mai aveau scutece. Grădinița nu era pregătită
pentru îngrijire pe timpul nopții. Aveau doar o mână de scutece pe stoc.
În camera mai mare se aflau douăzeci și opt de copii. Aveau grijă de ei
Mary, John și încă o fată de zece ani pe nume Eloise care, ca și în cărți, în
principal se ocupa de fratele ei de patru ani. Eloise era una dintre
persoanele cât de cât responsabile. Alți câțiva copii, copleșiți și neștiind cum
să facă față unei asemenea probleme, pur și simplu își abandonaseră
semenii și nici nu încercau să stea să îi ajute.
Mary și John preparaseră laptele praf și umpluseră sticle. Făcuseră de
mâncare din ce găsiseră în grădiniță și din ce mai reușise John să adune.
Citiseră cărțile cu poze cu voce tare și CD-urile cu Raffi de nenumărate ori.
Mary spusese de un milion de ori „nu vă faceți griji, totul o să fie bine”.
Îmbrățișase fiecare copil din nou și din nou de parcă era într-o fabrică și
îmbrățișa copii pe bandă rulantă.
Și, cu toate acestea, copiii tot plângeau după mamele lor. Tot continuau să
întrebe: „Unde e mama mea? De ce nu este aici? Unde e?” Cereau cu
50
insistență, cu niște voci bosumflate și speriate: „Vreau la mama. Vreau să
merg acasă. Acum”.
Mary deja tremura de oboseală.
Se prăbuși în balansoar și se uită în jur. Cărucioare. Saltele pe jos. Trupuri
mici încolăcite și înghesuite. Majoritatea adormite. Cu excepția fetiței de doi
ani care nu se oprea din plâns și a bebelușului care scâncea din când în când.
Fratele ei, John, se lupta cu somnul. Buclele lui săltându-se pe măsură ce
își îndrepta capul doar ca să îi cadă din nou. Era tolănit într-un balansoar în
capătul celălalt al camerei, ținând în brațe un coș pentru copii improvizat,
care era de fapt doar un ghiveci lung din plastic, luat din magazinul de
materiale de construcție. Mary îi atrase atenția și îi spuse:
— Sunt așa mândră de tine, John!
El îi zâmbi dulce și Mary fu copleșită de emoție. Buzele începură să îi
tremure. Lacrimile îi umplură ochii și simți un nod în gât și o durere în piept.
— Trebuie să fac pipi, strigă o voce.
Mary localiză sursa.
— Haide, Cassie, hai să mergem, spuse ea.
Toaleta era imediat lângă camera principală. O conduse până acolo,
așteptă sprijinindu-se de zid și apoi o ajută să se șteargă.
— Mama mea mereu face asta, spuse Cassie.
— Știu, scumpo.
— Mama mea mereu îmi zice așa.
— Scumpo? Ah. Vrei să îți spun altfel?
— Nu. Doar vreau să știu când se va întoarce mama mea. Mi-e dor de ea.
Mereu o îmbrățișam și ea mă pupa.
— Știu. Dar până se întoarce, pot să îți dau eu un pupic?
— Nu. Doar mama mea.
— Bine, scumpo. Hai înapoi în pat.
Ajunsă înapoi în camera principală, Mary se duse la John, îl strigă și
începu să îl ciufulească.
— Rămânem fără multe lucruri. Dimineață o să fie o problemă. Trebuie să
mă duc să văd ce mai găsesc. Poți să mai reziști un pic aici?
— Da. Pot să șterg funduri.
Mary ieși afară în noapte, în piața liniștită. Unii copii dormeau pe bănci.
Alții stăteau în mici grupuri, înghesuiți în jurul unor lanterne. Îl zări pe
Howard plimbându-se cu un Mountain Dew într-o mână și cu o bâtă de
baseball în cealaltă.
— L-ai văzut pe Sam? întrebă Mary.
— Ce treabă ai cu Sam?
— Nu pot să am grijă de toți copiii aceia doar cu ajutorul lui John.
51
 Howard ridică din umeri.
— Cine te-a pus să ai grijă de ei?
Deja întrecuse limita. Mary era înaltă și solidă. Howard, deși era băiat, era
mai mic. Făcu doi pași spre el, venind chiar în fața lui.
— Ascultă aici, vierme mic ce ești! Dacă nu am grijă de acei copii, vor
muri. Înțelegi? Înăuntru sunt bebeluși care trebuie hrăniți și schimbați și eu
par să fiu singura care realizează acest lucru. Și probabil mai sunt și alți
copii mici în case, singuri, fără să știe ce s-a întâmplat, fără să știe cum să se
hrănească, speriați de moarte.
Howard se dădu cu un pas în spate, ridicând bâta și apoi lăsând-o jos.
— Ce ar trebui să fac eu? se văită el.
— Tu? Nimic. Unde e Sam?
— A plecat.
— Cum adică, a plecat?
— Adică el, Quinn și Astrid au plecat.
Mary clipi mirată.
— Cine e șeful atunci?
— Crezi că doar pentru că lui Sam îi place să facă pe eroul din an în an îl
face pe el șef?
Mary fusese și ea în autobuz acum doi ani, când șoferul, domnul Colombo,
a suferit atacul de cord. Ea era cu nasul într-o carte, nefiind atentă la altceva,
dar ridicase privirea când simțise că autobuzul începuse să se clatine. Până
să își dea seama ce se întâmpla, Sam deja oprise autobuzul pe marginea
drumului.
În cei doi ani care au urmat, Sam fusese atât de liniștit și de modest, atât
de absent din viața socială de la școală, încât Mary aproape uitase acel
moment de eroism. Cei mai mulți uitaseră.
Și, cu toate acestea, ea nu a fost surprinsă când Sam a fost cel care s-a
ridicat deasupra tuturor în timpul incendiului. Și, într-un fel, ea a presupus
că, dacă cineva ar fi la conducere, acela ar fi Sam. Se supără pe el pentru că
nu era acolo acum, când ea avea nevoie de ajutor.
— Cheamă-l pe Orc, spuse Mary.
— Nu-i spun eu lui Orc ce să facă, târfă!
— Poftim? se răsti ea. Cum mi-ai spus?
Lui Howard i se puse un nod în gât.
— N-am vrut, Mary!
— Unde e Orc?
— Cred că doarme.

52
 — Trezește-l. Am nevoie de ajutor. Nu pot să mai stau trează. Îmi trebuie
măcar doi copii care să aibă experiență cu bebelușii. Și am nevoie de scutece,
de sticle și suzete, de Cheerios și de mult lapte.
— De ce să fac eu toate astea?
Mary nu avu un răspuns.
— Nu știu, Howard, spuse ea. Poate pentru că nu ești doar un nemernic?
Poate ești o persoană înțelegătoare.
Replica nu îi aduse nimic mai mult decât o privire sceptică și un strâmbat
din nas batjocoritor din partea lui.
— Uite cum stă treaba. Copiii vor face ce spune Orc, spuse Mary. Le e frică
de el. Tot ce îți cer e ca Orc să fie el însuși.
Howard se puse pe gânduri. Mary aproape că putea vedea cum i se învârt
rotițele în cap.
— Las-o baltă, spuse ea. Voi vorbi cu Sam când se întoarce.
— Da, el e marele erou, nu? spuse Howard ironic. Dar unde e el? Îl vezi tu
pe aici? Eu nu îl văd.
— Ai de gând să mă ajuți sau nu? Trebuie să mă întorc.
— Bine. Îți voi aduce lucrurile care îți trebuie, Mary. Dar să îți aduci
aminte cine te-a ajutat. Lucrezi pentru Orc și pentru mine acum.
— Eu am grijă de copiii mici, spuse Mary. Dacă lucrez pentru cineva, aceia
sunt ei.
— După cum am spus, să îți aduci aminte cine a fost aici când ai avut
nevoie de ajutor.
Howard se întoarse pe călcâie și plecă.
— Două persoane care să aibă grijă de copii și mâncare, strigă Mary după
el.
Mary se întoarse la grădiniță. Trei copii plângeau și sentimentul părea să
se răspândească. John se clătina de la cărucior la saltea.
— M-am întors, spuse Mary. Du-te să dormi, John!
John pur și simplu se prăbuși. Până să atingă podeaua, deja începuse să
sforăie.
— E în regulă, îi spuse Mary primului copil. O să fie bine.

• NOUĂ

277 ore, 6 minute

53
 Sam adormi îmbrăcat și se trezi prea devreme.
Își petrecuse noaptea pe canapeaua din camera principală a
apartamentului. Știa de când campaseră împreună pe plajă că prietenul lui,
Quinn, vorbea în somn.
Clipi și o văzu pe Astrid, o umbră subțire în fața soarelui. Stătea în fața
ferestrei, dar se uita spre el.
— Nu am vrut să te trezesc, dar uită-te la asta.
Soarele răsărise în spatele orașului, în spatele crestei dealului. Razele
soarelui ce sclipeau și dansau pe apă păreau că nu pot atinge întunecimea
barierei. Se curba pe apă în depărtare, un zid care ieșea din ocean.
— Cât e de înalt? se întrebă Sam cu voce tare.
— Aș putea să calculez. Măsori distanța de la bază până la un punct, apoi
îți dai seama care este unghiul și… las-o baltă. Trebuie să aibă măcar câteva
zeci de metri înălțime. Suntem la etajul trei și nu suntem nici măcar aproape
de vârf. Dacă există un vârf.
— Cum adică, dacă există un vârf?
— Nu sunt sigură. Nu lua în seamă tot ce zic, doar gândesc cu voce tare.
— Atunci gândește destul de tare încât să te aud și eu, spuse Sam.
Astrid ridică din umeri.
— Bine. S-ar putea să nu aibă un vârf, s-ar putea să fie un dom.
— Dar se poate vedea cerul, se pot vedea norii cum se mișcă, o contrazise
Sam.
— Da. Uite, imaginează-ți asta: Ții în mână o bucată de sticlă întunecată,
ca o lentilă mare și întunecată de ochelari de soare. Dacă o înclini într-o
direcție, este opacă. Dacă o înclini în altă direcție, atunci reflectă. Dacă te
chinui și privești cu atenție direct în ea, aproape că îți vine să crezi că lumina
trece prin ea. Depinde doar de unghi și de…
— Ați auzit? întrebă Quinn, care apăruse neobservat, scărpinându-se
indiscret.
Sam ascultă cu atenție.
— Un motor. Și e destul de aproape.
Plecară în grabă din cameră, coborâră scările cu viteză și deschiseră cu
putere ușile duble de la intrare, ieșind în fața hotelului.
— E Edilio. Băiatul cel nou, spuse Sam.
Edilio Escobar era într-un excavator galben. Sub privirile lor, el se
apropie de barieră și coborî cupa ce străpunse iarba și ieși la suprafață plină
cu pământ.
— Încearcă să sape un drum afară, spuse Quinn alergând către excavator
și sărind înăuntru lângă Edilio.
Acesta sări vreo treizeci de centimetri și ajunse înapoi jos rânjind.
54
 Apoi opri motorul.
— Hei, băieți, presupun că ați văzut și voi asta, nu? spuse Edilio
împungând bariera cu un deget. Apropo, să nu o atingeți.
Sam dădu din cap mâhnit.
— Da, ne-am dat seama.
Edilio porni motorul și mai săpă încă trei cupe. Coborî din excavator,
ridică o lopată și dădu la o parte restul de pământ până la barieră.
Bariera continua și sub pământ.
Împreună, Edilio, Sam și Quinn mai săpară câțiva metri cu excavatorul și
cu lopata. Bariera tot nu se termina.
Dar Sam nu voia să se oprească. Trebuia să se termine undeva. Trebuia.
Dădu de piatră, înfigând lopata tot mai puțin, dând la o parte tot mai puțin
pământ.
— Poate cu un ciocan pneumatic sau cu un târnăcop o să reușim să
spargem mai departe.
Neauzind niciun răspuns, realiză că era singurul care mai săpa. Ceilalți
doar stăteau și se uitau la el.
— Da, poate, spuse într-un final Edilio și se aplecă să îl ajute pe Sam să
iasă din groapă.
Sam se cățără până sus, aruncă deoparte lopata și scutură pământul de pe
blugi.
— A fost o idee bună, Edilio.
— Cum ai făcut și tu la incendiu, omule. Ai salvat și magazinul, și
grădinița, spuse Edilio.
Sam nu voia să se gândească la ce a salvat și la ce nu a salvat.
— Nu aș fi salvat nimic, nu m-aș fi salvat nici măcar pe mine, fără tine,
Edilio. Și fără Quinn și Astrid, adăugă el.
Quinn îi aruncă o privire lui Edilio.
— Ei bine, tu de ce ești aici? întrebă el.
Edilio oftă, își propti lopata în barieră, își șterse fruntea de transpirație și
se uită în jur.
— Mama mea lucrează aici, spuse Edilio.
Vestea îl afectă pe Quinn.
— Ea este manager aici?
— Ea este cameristă, răspunse Edilio.
— Unde locuiești? îl întrebă Quinn.
Edilio arătă spre barieră.
— Acolo. La câțiva kilometri. Pe autostradă. Avem o rulotă. Tata și cei doi
frați mai mici erau răciți și mama i-a lăsat acasă. Alvaro, fratele mai mare, e
în Afganistan.
55
 — E în armată?
— Forțele speciale, zâmbi Edilio. Elita.
Nu era un copil înalt, dar stătea așa drept încât nu părea scund. Avea ochii
negri și blânzi, mâinile îi erau aspre și pline de tăieturi de parcă aparțineau
altui corp. Ținea brațele puțin mai în față decât trunchiul, palmele întoarse
înainte, de parcă se pregătea să prindă ceva. Părea în același timp că stătea
complet nemișcat și pregătit să sară în acțiune.
— Dacă stai să te gândești, e o prostie. Oamenii de cealaltă parte a
barierei știu ce s-a întâmplat, spuse Quinn. Adică, nu e ca și cum nu ar fi
observat că suntem deodată în spatele unui zid.
— Și? întrebă Sam.
— Și ei au echipamente mai bune decât noi, nu? Ei pot să sape mult mai
adânc, să intre sub barieră. Sau să o ocolească. Sau să zboare peste ca. Aici e
o pierdere de vreme.
— Nu știm cât de mult se întinde bariera, nici în sus, nici în jos, spuse
Astrid. Pare că se termină la câteva zeci de metri înălțime, dar s-ar putea să
fie doar o iluzie optică.
— Peste, pe sub, pe lângă sau prin ea. Trebuie să existe o cale, spuse
Edilio.
— Ca atunci când ați trecut voi granița din Mexic? spuse Quinn.
Sam și Astrid rămaseră uimiți, uitându-se la Quinn.
Edilio stătea parcă și mai drept și, deși era cu cincisprezece centimetri
mai mic decât Quinn, parcă se uita de sus la el și, cu o voce calmă, Edilio îi
răspunse:
— Ai mei sunt din Honduras. Au trebuit să treacă prin Mexic până să
ajungă la graniță. Mama lucrează ca menajeră, iar tata e ajutor la o fermă.
Locuim într-o rulotă și avem o mașină veche. Încă mai am un accent
deoarece am învățat spaniola înainte de engleză. Mai vrei să știi și altceva,
omule?
— Nu încercam să stârnesc nimic, amice, spuse Quinn.
— E bine, spuse Edilio.
Nu era o amenințare, nu chiar. În orice caz, Quinn avea cu aproape zece
kilograme mai mult ca Edilio. Dar Quinn a fost cel care făcu un pas în spate.
— Trebuie să mergem. Îl căutăm pe frățiorul lui Astrid, îi explică Sam lui
Edilio. El e… el are nevoie de cineva care să aibă grijă de el. Astrid crede că
ar putea fi sus la centrala electrică.
— Tata e inginer acolo, explică Astrid. Dar e la vreo cincisprezece
kilometri distanță de aici.
Sam ezită până să îl întrebe pe Edilio dacă vine cu ei. L-ar fi deranjat pe
Quinn. Quinn nu se comporta ca de obicei, ceea ce nu era chiar atât de
56
ciudat, având în vedere situația în care se aflau, dar pentru Sam tot nu era
liniștitor. Edilio, pe de altă parte, își păstrase calmul în timpul incendiului și
se ridicase peste ceilalți.
Astrid luă decizia în locul lui.
— Edilio? Vrei să vii cu noi?
Acum Sam era necăjit. Oare Astrid crezuse că Sam nu poate face față la
tot? Oare avea nevoie de Edilio?
Astrid își întoarse privirea către Sam.
— Am zis că e mai bine să trecem direct la subiect și să evităm alte
demonstrații de șefie masculină.
— Nu era vorba de așa ceva, mormăi Sam.
— Cum aveți de gând să mergeți până acolo? întrebă Edilio.
— Nu cred că ar fi bine să mergem cu o mașină, dacă la asta te referi,
spuse Sam.
— Mă gândeam la altceva. Nu o mașină, dar mai bine decât să mergi atâta
drum pe jos.
Edilio îi conduse la un garaj ascuns din spatele vestiarului de la piscină.
Ridică ușa garajului dezvăluind două carturi de golf cu emblema Clifftop
Resort pe lateral.
— Paznicii și îngrijitorii le folosesc ca să ajungă la terenul de golf situat
dincolo de autostradă.
— Ai mai condus așa ceva până acum? întrebă Sam.
— Da. Tata a mai prins câteodată ture la terenul de golf ca îngrijitor. Am
mers cu el ca să-l ajut.
Asta simplifică decizia. Până și Quinn trebuia să-și dea seama că era logic.
— Bine, spuse Quinn cu dușmănie. Tu conduci.
— Putem să încercăm drumul direct până la autostradă. E prima la
dreapta, zise Sam.
— Vrei să eviți centrul orașului, spuse Astrid. Nu vrei să vină copiii la tine
să te întrebe ce ar trebui să facă.
— Vrei să ajungi la PNPB2? întrebă Sam. Sau preferi să mă vezi cum stau
degeaba și le spun oamenilor că nu au de ce să le fie frică în afară de frica în
sine?
Astrid râse. În opinia lui Sam, era probabil cel mai frumos sunet pe care îl
auzise vreodată.
— Îți aduci aminte, spuse Astrid.
— Da, îmi aduc aminte. Roosevelt. Marea Depresiune. Câteodată, dacă mă
străduiesc, pot să fac chiar și înmulțiri.

2 Parcul Național Perdido Beach.

57
 — Umor defensiv, îl tachină Astrid.
Plecară cu cartul, trecând prin parcare până la stradă. Acolo luară o curbă
strânsă la dreapta intrând pe o porțiune de stradă îngustă și recent asfaltată.
Cartul de golf încetinea pe măsură ce urcau pe deal, deplasându-se puțin mai
repede decât viteza de mers pe jos. Curând observară că strada se sfârșea
brusc în barieră. Se opriră și rămaseră nemișcați, holbându-se la capătul
abrupt al străzii.
— Parcă ar fi un episod din desenele cu Road Runner, spuse Quinn. Dacă
desenăm un tunel pe barieră, putem trece prin el, însă coiotul se va lovi de
barieră.
— Bine. Mergem înapoi pe drumul de pe deal, dar o luăm pe străzi
lăturalnice până la autostradă. Nu te apropia de centru, spuse Sam. Trebuie
să îl găsim pe micul Pete. Nu vreau să trebuiască să mă opresc să vorbesc cu
niște copii.
— Da, plus că nu vrem ca cineva să ne fure cartul, spuse Edilio.
— Da, mai e și asta, recunoscu Sam.
— Stop, strigă Astrid, și Edilio călcă puternic frâna.
Astrid sări jos din cart și fugi cu pași mici înapoi către ceva alb de pe
marginea străzii. Se aplecă și luă o rămurică.
— E un pescăruș, spuse Sam, încurcat de faptul că lui Astrid îi păsa. Poate
că s-a lovit de barieră.
— Poate că da, dar uite aici.
Înțepă piciorul păsării cu rămurica, ridicându-l.
— Ce?
— Degetele sunt unite, bineînțeles. Exact cum ar trebui să fie. Dar uite
cum ies în afară. Uită-te la unghii. Sunt gheare. Ca la o pasăre răpitoare. Ca la
un șoim sau un vultur.
— Ești sigură că este un pescăruș obișnuit?
— Îmi plac păsările, explică ea. Așa ceva nu e normal. Pescărușii nu au
nevoie de gheare, așa că nu au gheare.
— Deci e o pasăre ciudată, spuse Quinn. Putem merge mai departe acum?
Astrid se ridică.
— Nu e normal.
Quinn izbucni scurt în râs.
— Astrid, nu mai suntem nici măcar pe același fus orar cu normalitatea.
Pentru asta îți faci tu griji? Degetele păsărilor?
— Pasărea e ori un exemplar unic care a suferit o mutație întâmplătoare,
ori este vorba despre o nouă specie care a apărut deodată. Care a evoluat,
spuse Astrid.
— Din nou trebuie să întreb același lucru. Și ce dacă? spuse Quinn.
58
 Astrid era pe punctul de a spune ceva, apoi dădu din cap gândindu-se că
nu rezolvă nimic.
— Nu mai contează, Quinn. Cum ai spus și tu, suntem departe de
normalitate.
Se suiră înapoi și demarară cu douăzeci de kilometri la oră.
Intrară pe Third Avenue depărtându-se de oraș și apoi urcară până pe
strada patru, un cartier vechi, dubios și sărăcăcios din apropierea casei lui
Sam.
Singurele mașini care se vedeau erau fie parcate, fie lovite. Singurii
oameni pe care îi văzură fură niște copii trecând strada în spatele lor,
alergând către o casă de unde se auzeau sunete de televizor, pentru a
constata că era doar un DVD pornit.
— Măcar mai avem curent electric, spuse Quinn. Nu ne-au luat și DVD-
urile. Și MP3-urile merg, chiar și fără acces la internet. Tot mai avem
melodii.
— Nu ne-au luat? remarcă Astrid. Am trecut de la Dumnezeu la „ei”.
Ajunseră la autostradă și opriră.
— Ei bine, asta-i înfiorător, spuse Quinn.
În mijlocul autostrăzii se afla un tractor cu o remorcă. Remorca se
desprinsese și se răsturnase pe o parte ca o jucărie aruncată. Tractorul în
sine era încă în picioare pe marginea drumului. O limuzină decapotabilă
Sebring se izbise frontal în tractor. Decapotabila nu ieșise prea bine din
accident. Era mototolită la aproape jumătate din lungimea ei inițială și
arsese.
— Șoferii celor două mașini au dispărut, spuse Quinn.
— Măcar nimeni nu a fost rănit, spuse Edilio.
— Asta dacă nu a fost vreun copil în mașină, specifică Astrid.
Nimeni nu îndrăzni să verifice. Nimic nu ar fi supraviețuit acelui accident
sau focului care a urmat. Niciunul nu voia să vadă dacă pe bancheta din
spate se aflase cineva.
Autostrada avea patru benzi, câte două pe fiecare sens, nedespărțite, cu o
bandă pe mijloc pentru a întoarce. Mereu era trafic. Chiar și la miezul nopții
era trafic. Acum era doar liniște și pustietate.
Edilio râse un pic speriat.
— Tot îmi vine să cred că o să vină vreun camion să ne calce.
— Ar fi aproape o ușurare, mormăi Quinn.
Edilio călcă pedala, motorul electric hurui și ieșiră pe autostradă ocolind
remorca răsturnată.
Era o experiență sinistră. Mergeau mai încet decât un ciclist
experimentat, pe o autostradă unde nimeni nu mergea cu mai puțin de o
59
sută de kilometri la oră. Trecură pe lângă un magazin de tobe de eșapament,
pe lângă Jiffy Lube și o clădire de birouri unde locuiau ilegal un avocat și un
contabil. În mai multe locuri, mașinile de pe autostradă se loviseră de
mașinile parcate, o decapotabilă era intrată cu totul într-o curățătorie și
spărsese geamul din sticlă. Haine învelite în plastic erau întinse pe capota
mașinii și pe locurile din față.
Era liniște ca într-un cimitir. Pe măsură ce înaintau, singurele sunete pe
care le auzeau erau de la anvelopele moi de cauciuc și bâzâitul motorului
electric.
Orașul se întindea în stânga lor, iar în dreapta pământul se înălța formând
o creastă abruptă. Creasta înconjura orașul formând un fel de zid al orașului.
Sam nu realizase până acum că Perdido Beach era deja înconjurat de un fel
de barieră. La nord și est se întindeau munții, iar la vest și sud era oceanul.
Acest drum pustiu și tăcut era singura cale de intrare sau ieșire. Direct în
față era o benzinărie Chevron. Lui Sam i se păru că vede mișcare acolo.
— Voi ce credeți? întrebă el.
— Poate au mâncare acolo. E un magazin, nu? spuse Quinn. Mie îmi e
foame.
— Ar trebui să mergem mai departe, spuse Astrid.
— Edilio? întrebă Sam.
Edilio dădu din umeri.
— Nu vreau să fiu paranoic, dar cine știe?
— Eu zic să mergem mai departe, spuse Sam.
Edilio aprobă din cap și îndrumă cartul de golf pe partea stângă a
drumului.
— Dacă sunt copii acolo, le zâmbim, le facem cu mâna și le spunem că ne
grăbim, spuse Sam.
— Da, să trăiți, spuse Quinn.
— Nu te purta așa, frate! Am votat cu toții, spuse Sam.
— Da, sigur.
Acum se vedea clar că erau oameni la Chevron. Un vânticel purtase o
pungă de Doritos până pe autostradă, spre ei, ca un scaiete roșu-auriu.
Pe măsură ce cartul de golf se apropia, un puști și apoi încă unul ieșiră la
șosea. Primul era Cookie. Pe al doilea, Sam nu îl cunoștea.
— Salut, Cookie, strigă Sam de la douăzeci de metri distanță.
— Care-i treaba, Sam? răspunse Cookie.
— Îl căutăm pe frățiorul lui Astrid.
— Așteaptă, spuse Cookie.
El căra o bâtă de baseball de metal, iar celălalt copil de lângă el avea un
ciocan de crochet cu dungi verzi.
60
 — Nu, omule, suntem într-o misiune, ne vedem mai târziu, spuse Sam
făcându-i cu mâna și Edilio nu ridică piciorul de pe pedală.
Erau la doar câțiva metri, dar curând aveau să treacă pe lângă ei.
— Opriți-i, strigă o voce din stație. Howard alerga urmat de Orc. Cookie se
puse în fața cartului.
— Nu opri, șopti Sam.
— Omule, ai grijă, strigă Edilio către Cookie.
Cookie sări din fața lor în ultima secundă, iar celălalt copil lovi cu putere
cartul cu ciocanul. Mânerul de lemn lovi bara de metal care susținea cartul și
capătul ciocanului se desprinse, ratând cu puțin capul lui Quinn.
Trecură mai departe și Quinn strigă în spate:
— Hei, aproape m-ai lovit în cap, idiotule!
Erau la aproape zece metri distanță și se îndepărtau când Orc strigă:
— Prindeți-i, cretinilor!
Cookie era un băiat mai mare, dar mai lent. În schimb, celălalt copil, cel
care avea ciocanul rupt, era mai mic și mai rapid și porni într-un sprint.
Howard și Orc erau și mai în spate, alergând cât de tare puteau, dar Orc era
masiv și încet, iar Howard se depărta de el.
Copilul cu ciocanul îi prinse din urmă.
— Ar fi bine să opriți, spuse el gâfâind, alergând în paralel cu ei.
— Nu prea cred, spuse Sam.
— Băiete, te lovesc cu bățul, amenință copilul, gâfâind și mai tare.
Încercă să îl lovească cu partea distrusă a bățului, însă fără forță.
Sam prinse bățul și îl roti, trăgându-i-l din mână. Copilul se împiedică și
căzu întins pe burtă. Sam aruncă bățul într-o parte cu dispreț.
Howard era aproape de ei, venind direct în spatele cartului. Astrid și
Quinn priveau cu calm cum Howard alerga din greu, dând din mâini ca o
morișcă. Aruncă o privire în spate și înțelese că Orc nu avea cum să îi prindă
din urmă.
— Howard, ce îți închipui că faci? întrebă Quinn cu o voce rezonabilă. Ești
ca un câine care aleargă după un camion. Ce o să faci când ne ajungi din
urmă?
Howard înțelese și începu să încetinească.
— E o urmărire la viteză mică, poate o să apărem la știri, spuse Edilio,
provocând niște râsete timide.
În cinci minute, nimeni nu mai râdea.
— Se apropie cu viteză o mașină mare, spuse Astrid. Trebuie să tragem pe
dreapta.
— Nu ne vor călca, spuse Quinn. Nici măcar Orc nu e așa nebun.

61
 — Poate că nu vor să ne calce, dar la volanul acelui Hummer e un copil de
treisprezece ani, spuse Astrid. Chiar vrei să rămâi pe drum?
Quinn încuviință din cap.
— Ne așteaptă o lovitură puternică.

• ZECE

274 ore, 27 minute

Hummer-ul își croia drum, când aproape, când mai departe, de-a lungul
șoselei, dar nu era nicio îndoială că îi va ajunge din urmă.
— Merg mai departe sau opresc? întrebă Edilio, strângând cu putere
volanul.
— O să ne bată, strigă Quinn. Ar fi trebuit să ne oprim. Am zis că trebuia
să ne oprim, dar voi nu și nu.
Hummer-ul micșora distanța cu o viteză alarmantă.
— O să ne lovească, strigă Astrid.
Quinn sări din cart și începu să alerge. Hummer-ul se opri. Cookie și
copilul cu ciocanul se dădură jos și porniră spre Quinn.
— Oprește, spuse Sam.
Se dădu jos și alergă către Quinn să îl ajute.
Quinn încercă să sară peste șanțul de pe marginea drumului, dar ateriză
prost. Cei doi bătăuși erau lângă el până să se poată ridica. Cookie îl lovi cu
putere cu pumnul în spate.
Sam se aruncă spre Cookie. Îl prinse pe acesta de încheietura unei mâini
și îl trânti în față cu ajutorul inerției.
Cookie ateriză dur pe burtă și Sam se rostogoli liber. Cookie își lăsase jos
bâta ca să îl bată cu pumnii pe Quinn, iar acum Sam se aruncă după ea.
Puștiul cu ciocanul, Edilio și Quinn avură o încăierare scurtă, dar violentă, ce
îi lăsă pe Edilio și Quinn în picioare și pe celălalt copil jos la pământ. Dar
acum, Orc și Howard avură destul timp să coboare din mașină. Orc îl nimeri
cu bâta pe Edilio în spatele genunchilor. Edilio căzu jos ca un sac de ciment.
Ridicând bâta lui Cookie, Sam alergă și se puse între Orc și Edilio.
— Nu vreau să mă lupt cu tine, strigă Sam.
— Știu că nu vrei, spuse Orc sigur pe el. Nimeni nu vrea să se lupte cu
mine.
62
 Astrid veni cu pași mari către ei.
— Opriți-vă toți, strigă ea. Avea pumnii încleștați și lacrimi în ochi, dar nu
era tristă, era nervoasă. Nu avem nevoie de porcăria asta.
Howard se băgă între Orc și Astrid.
— Dă-te la o parte, Astrid, Orc trebuie să îl învețe minte pe acest puști.
— Să mă dau la o parte? răspunse Astrid. Nu îmi spui tu să mă dau o
parte, nevertebrat ce ești!
— Astrid, nu te băga, am eu grijă, spuse Sam.
Edilio încercă să stea drept, dar abia putea să stea în picioare.
— Hei, las-o pe Astrid să vorbească, spuse Orc, spre surprinderea tuturor.
Încărcat cu adrenalină, Sam aproape că nici nu îl auzi. Dar apoi procesă
spusele lui Orc și își ținu gura.
Astrid inspiră adânc. Părul îi flutura sălbatic. Era roșie la față și în final,
încercând să se calmeze, spuse:
— Nu ne batem.
— Vorbește în numele tău, murmură Cookie.
— E o tâmpenie, spuse Astrid. Nu facem decât să îl căutăm pe frățiorul
meu.
Ochii lui Orc se încruntară și mai mult.
— Retardatul?
— E autist, se răsti Astrid.
— Da, micul retardat, rânji Orc, fără să mai continue.
— Ar fi trebuit să te oprești, Sammy, spuse Howard dând dezaprobator
din cap.
— Asta am spus și eu, și eu sunt cel care a ajuns să fie bătut, gesticulă
Quinn sălbatic, supărat pe Sam.
Howard aprobă din cap către Quinn amuzat.
— Ar fi trebuit să îl asculți pe fratele tău, Sam. Ți-am zis aseară că trebuie
să ai grijă cu omul meu, Orc.
— Să aibă grijă cu el? Ce înseamnă asta? întrebă Astrid.
Howard îi îndreptă o privire rece lui Astrid.
— Trebuie să îi arăți respect Căpitanului Orc, la asta mă refer.
— Căpitan?
Sam se abținu să nu râdă.
Howard se apropie, curajos că îl avea pe Orc în spatele lui.
— Da. Căpitan. Cineva trebuia să se ridice și să se impună, nu? Tu erai
ocupat, probabil la surf, așa că Orc s-a oferit să fie la conducere.
— La conducerea cui? întrebă Quinn.
— A celor care aleargă ca nebunii.
— Da, aprobă Orc.
63
 — Copiii distrugeau totul, luând tot ce voiau, continuă Howard.
— Da.
— Toți acei mucoși, toți acei copilași care alergau aiurea, nimeni care să îi
oprească din plâns sau să le schimbe scutecele. Orc a avut grijă ca să se
ocupe cineva de ei, spuse Howard schițând un zâmbet larg. El i-a liniștit sau
măcar a avut grijă ca altcineva să o facă.
— Așa e, spuse Orc, de parcă ar fi fost prima dată când auzea acest lucru.
— Nimeni în afară de el nu a vrut să rezolve lucrurile, așa că Orc a făcut-o,
spuse Howard. Așa că Orc este căpitanul acum, până se întorc adulții.
— Doar că ei nu se mai întorc, spuse Orc.
— Are dreptate în totalitate, spuse Howard. Cum a zis și Căpitanul.
Sam aruncă o privire către Astrid. Adevărul era că cineva trebuia să aibă
grijă de copii. Orc nu ar fi fost alegerea lui Sam pentru această muncă, dar
Sam nu voia să o facă el.
Situația se detensionase, iar acum cele două tabere erau aliniate față în
față și nu era nicio îndoială cine avea să câștige dacă lupta începea din nou.
Erau patru contra patru, dar cei bătăuși îl aveau și pe Orc, și el făcea cât trei.
— Noi doar vrem să îl căutăm pe micul Pete, spuse într-un final Sam,
înghițindu-și furia.
— Da? Dacă vă duceți să căutați ceva, mai bine mergeți puțin mai încet,
spuse Howard rânjind.
— Vrei cartul de golf? întrebă Sam.
— Despre asta vorbesc, Sammy, spuse Howard întinzând mâinile larg și
împăciuitor.
— Așa cum și oamenii plătesc taxe, nu? spuse copilul cu ciocanul.
— Exact, aprobă Howard. Este o taxă.
— Dar tu cine ești până la urmă? îl înfruntă Astrid pe copilul cu ciocanul.
Nu te-am văzut la școală.
— Eu merg la Academia Coates.
— Mama mea este asistenta din tura de noapte acolo, spuse Sam.
— Acum nu mai e, spuse copilul.
— Ce cauți aici jos? întrebă Astrid.
— Nu mă înțelegeam cu copiii de acolo, spuse puștiul încercând să
acopere adevărul cu o glumă, dar în ochii lui se putea citi frica.
— Mai sunt adulți acolo sus, întrebă Sam sperând la o minune.
— Ah, spuse Howard. Sammy vrea la mămica lui.
— Ia cartul, spuse Sam.
— Nu îți mai pierde vremea încercând să arăți ca un dur. Vezi tu, eu te
cunosc, spuse Howard. Sam din autobuz, Sam pompierul. Deodată faci pe
eroul și apoi dispari, nu-i așa? Curajul cam apare și dispare. Aseară toată
64
lumea striga: „Unde e Sam, unde e Sam?”, iar eu am fost nevoit să le spun: „Ei
bine, copii, Sam aplecat cu Astrid cea deșteaptă, pentru că Sam nu poate
umbla cu oameni obișnuiți ca noi. Sam trebuie să plece cu prietena lui
atrăgătoare și blondă”.
— Nu e prietena mea, spuse Sam regretând imediat cuvintele spuse.
Howard începu să râdă, fericit că îl provocase.
— Vezi, Sam, tu mereu trebuie să fii în lumea ta, prea bun pentru ceilalți,
în timp ce eu, Căpitanul Orc și băieții noștri o să fim mereu prin preajmă. Tu
te dai la o parte, iar noi îți luăm locul.
Sam îi putea simți pe Astrid și Quinn uitându-se la el, așteptând ca el să
nege spusele lui Howard. Dar ce rost mai avea? Sam deja dezamăgise atâția
copii în centru, copii care se așteptaseră ca el să facă ceva, exact cum
spusese și Howard, iar tot ce își dorise el era să scape de ei. Avusese ocazia
să plece cu Astrid și o făcuse fără vreo ezitare.
— M-am plictisit, mormăi Orc.
Howard rânji.
— Bine, Sam. Poți să pleci să îl cauți pe micul retardat, dar când te întorci,
ar fi bine să vii cu un cadou pentru Căpitan. Căpitanul conduce FAYZ, omule.
— Ce conduce? întrebă Astrid.
Howard fu evident bucuros că îl întrebase.
— Eu am inventat-o. FAYZ. Se scrie F-A-Y-Z și vine de la Fallout Alley
Youth Zone3. O zonă distrusă și plină de copii.
Howard își etală râsul său răutăcios.
•
Soarele îi ardea fața. Lana deschise ochii. Figuri înaripate și
amenințătoare pluteau deasupra ei, treceau pe sub soare și înapoi. Vulturii o
priveau și așteptau, fiind siguri că va fi curând o gustare pentru ei.
Avea limba umflată, încât aproape o sufoca, și buzele crăpate. Era pe
moarte.
Se uită în jur după corpul bietului ei câine. Ar fi trebuit să fie chiar lângă
ea. Dar nu mai era nimic acolo.
Ea auzi un lătrat cunoscut.
— Patrick?
Acesta veni sărind către ea, entuziasmat, îndemnând-o să vină să se joace
cu el.
Ridică mâna și îi atinse gâtul lui Patrick. Blana îi era impregnată cu sânge
uscat. Pipăi zona unde trebuia să fie mușcătura fatală. Rana era închisă. În

3 Zona Tinerilor din „Fallout Alley”.

65
zonă încă era o crustă, dar sângele nu mai curgea și, după comportamentul
său, Patrick se simțea foarte bine.
Să își fi imaginat ea totul? Nu se putea, sângele uscat era dovada.
Se chinui să-și amintească ultimele momente de dinainte să își piardă
cunoștința. Oare se rugase? Ce era, un miracol? Nu-și amintea să fi făcut așa
ceva, ea nu era genul de persoană care să se roage.
Oare ea cauzase asta? Oare îl vindecase cumva pe Patrick?
Aproape începu să râdă. Delira. Își pierdea mințile. Își imagina tot felul de
lucruri. Înnebunise de durere, sete și foame. Înnebunise.
Simți ceva rău mirositor. Ceva lipicios și urât mirositor.
Privi către brațul ei distrus. Carnea întinsă ce abia îi mai ținea oasele
rupte era neagră spre verde. Mirosul era îngrozitor.
Lana trase adânc aer în piept de câteva ori, tremurând, luptându-se cu
teroarea. Auzise de cangrenă. Era ceva ce se întâmpla când carnea era
moartă sau când circulația era obstrucționată. Brațul era pe moarte. Mirosul
venea de la carnea putrezită.
Un vultur ateriză la doar câțiva metri de ea. Se uita la ea cu niște ochi ca
mărgelele și dădea din gâtul golaș. Și vulturul știa ce reprezenta acel miros.
Patrick veni sărind înapoi, lătrând și vulturul nu avu de ales decât să
plece.
— Nu mă prinzi, croncăni Lana, însă slăbiciunea din vocea ei nu făcea
nimic decât să o sperie și mai mult.
Vulturii aveau să o prindă până la urmă.
Dar totuși acolo era Patrick, vindecat după ce suferise o rană mortală.
Lana își puse mâna stângă pe carne chiar sub osul mâinii drepte. Carnea
era fierbinte și părea moale sub crusta de sânge închegat.
Închise ochii și se gândi că orice se întâmplase cu Patrick voia să se
întâmple și pentru ea acum: „Nu vreau să mor. Nu vreau să mor”.
Gândul îi zbură către casă, către camera ei. Posterele de pe pereți, o pânză
de alungat visele rele atârnată în fața unei ferestre, animale de pluș uitate în
coșul de răchită, un șifonier plin cu haine și colecția ei de evantaie asiatice,
pe care toată lumea le găsea ciudate.
Nu mai era supărată pe părinții ei. Acum, doar îi era dor de ei. O voia pe
mama ei mai mult decât orice pe lume. Și pe tatăl ei. El ar fi știut cum să o
salveze.
Avea vise emoționante, imagini care o făceau să gâfâie și îi făceau inima
să bată ca un piston.
Se simțea că plutește pe un petic subțire de pământ, ca suprafața unui
balon, iar dedesubt, un spațiu deschis plin cu nori și jeturi neașteptate de

66
flăcări. Iar și mai jos, un monstru, ceva din copilăria ei, monstrul care adesea
o trezise din somn.
Un monstru făurit din piatră vie, o creatură dură, vicleană și greoaie, cu
ochii negri în flăcări. Iar în această bestie teribilă bătea o inimă. Doar că
această inimă nu era roșie, era verde. Și această inimă era crăpată ca un ou,
din ea scăpând o lumină strălucitoare și dureroasă.
Se trezi speriată, plângând.
Se ridică, la fel ca de fiecare dată când se trezea dintr-un coșmar, în patul
ei.
Se ridicase.
Durerea era teribilă. Capul parcă îi exploda, spatele… Privi către mâna ei
dreaptă.
Pentru un moment, uită să mai respire. Uită durerea care îi pulsa în cap,
în picior și în spate. Uitase de toate deoarece durerea din braț dispăruse.
Brațul era drept. De la cot până la încheietură forma din nou o linie
dreaptă. Cangrena dispăruse și ea odată cu mirosul de mortăciune.
Brațul îi era încă acoperit de o crustă de sânge uscat, dar nu era nimic
comparabil cu ce fusese acolo înainte.
Tremurând, își ridică brațul drept.
Se mișca.
Încet, își încleștă pumnul.
Degetele se apropiară.
Nu era posibil. Așa ceva nu e posibil. Ce vedea nu putea fi adevărat.
Dar durerea nu mințea. Iar durerea aceea arzătoare din braț acum nu era
nimic mai mult decât o pulsație slabă.
Lana puse mâna stângă pe piciorul rupt.
A durat mult timp și ea era teribil de slăbită de sete și de foame. Dar și-a
ținut mâna acolo până când, peste o oră, a făcut ceva ce se temea că nu va
mai face niciodată: Lana Arwen Lazar s-a ridicat în picioare.
Doi vulturi stăteau nemișcați pe camioneta răsturnată.
— Se pare că ați așteptat degeaba, spuse Lana.

• UNSPREZECE

273 ore, 39 minute

67
 Sam, Quinn, Edilio și Astrid plecară mai departe pe jos, lăsând în urmă
râsetele și insultele celorlalți.
— Quinn, Edilio, sunteți bine? întrebă Astrid.
— În afară de vânătaia mare, pe care probabil o să o am în mijlocul
spatelui? răspunse Quinn. Desigur. Lăsând la o parte faptul că mi-am luat
bătaie fără motiv, totul e perfect. Bun plan, frate. A ieșit bine. Am pierdut
cartul, ne-am luat bătaie și am fost umiliți.
Sam se abținu să nu țipe la prietenul lui. Quinn avea dreptate. Sam alesese
să ignore blocajul și, ca urmare, plătiseră.
Vorbele lui Howard erau dureroase. Era ca și cum șarpele își dăduse jos
pielea și arătase lumii adevărata față a lui Sam. Nu era vorba de faptul că se
credea prea bun pentru ceilalți, asta era greșit, era vorba că Sam nu voise să
intervină, să preia controlul. Avea motivele lui, dar acum nu prea contau,
ținând cont că fusese umilit în fața prietenilor lui.
— Eu o să fiu bine, nu e mare lucru, îi spuse Edilio lui Astrid. Dacă merg în
continuare, îmi va trece.
— O da, minunat, dă-te mare, Edilio, spuse ironic Quinn. Poate ție îți place
să fii bătut, dar mie nu. Eu nu găsesc plăcere în așa ceva. Și acum ar trebui să
mergem pe jos până la centrală? De ce, ca să căutăm un copil mic care
probabil nici nu știe că lipsește?
Din nou Sam se opuse mâniei și, cu tot calmul posibil, spuse:
— Frate, nimeni nu te obligă să mergi.
— Vrei să zici să nu vin? întrebă Quinn apropiindu-se de Sam și
prinzându-l de umăr. Vrei să spui că vrei să plec, frate?
— Nu, omule. Ești cel mai bun prieten al meu.
— Singurul tău prieten.
— Da. Așa e, recunoscu Sam.
— Tot ce vreau să zic e: cine a murit și te-a lăsat pe tine rege? întrebă
Quinn. Te porți de parcă ai fi șeful aici. Cum de s-a întâmplat asta? Cum se
face că eu iau ordine de la tine?
— Nu iei ordine, spuse Sam supărat. Nu vreau ca nimeni să ia ordine de la
mine. Dacă aș fi vrut așa ceva, tot ce trebuia să fac era să rămân în oraș și să
le spun oamenilor ce să facă. Apoi, cu o voce mai înceată Sam spuse: Poți să
fii tu șeful, Quinn.
— Nu am zis niciodată că vreau eu să fiu șeful, spuse Quinn ofensat.
Dar mânia începu să se domolească. Aruncă o privire încruntată către
Edilio și apoi una circumspectă către Astrid.
— E doar ciudat, frate. Eram obișnuit să fim doar noi doi, nu?
— Da, aprobă Sam.

68
 — Vreau doar să luăm plăcile și să ne îndreptăm către plajă, se văită
Quinn. Vreau ca totul să fie la fel ca înainte. Iar apoi, deodată, strigă: Unde e
toată lumea? De ce nu a venit nimeni după noi? Unde sunt părinții mei?
Începură din nou să meargă, cu Edilio șchiopătând un pic și Quinn
rămânând mai în spate mormăind. Sam veni lângă Astrid, la fel de timid în
prezența ei.
— Mulțumesc că ai avut grijă de Orc, spuse el.
— L-am meditat prin matematică curativă, afișă ea un zâmbet în colțul
gurii. Se simte puțin intimidat de mine, dar nu ne putem baza prea mult pe
asta.
Continuară să meargă pe mijlocul autostrăzii. Era ciudat să vezi linia
galbenă sub picioare.
— Fallout Alley Youth Zone, spuse Astrid.
— Da. Cred că așa va rămâne.
— Poate că nu e doar o glumă, spuse Astrid. Poate chiar este vorba de
deșeuri radioactive.
Sam se uită brusc la ea.
— Vrei să zici că poate fi un accident la centrala nucleară?
— Nu sunt sigură că vreau să spun ceva, zise Astrid, ridicând clin umeri.
— Dar crezi că ar putea fi legat de asta? Ca și cum centrala ar fi explodat
sau ceva?
— Încă este curent electric. Perdido Beach își ia toată energia din acea
centrală. Luminile încă merg. Așa că într-un fel sau altul, centrala încă
merge.
Edilio se opri.
— Hei, băieți! Noi de ce mergem pe jos?
— Pentru că nemernicul acela și marioneta lui Howard ne-au furat cartul
de golf, spuse Quinn.
— Omule, spuse Edilio arătând către o mașină ce se răsturnase într-un
șanț de pe marginea drumului. Pe capotă erau prinse două biciclete.
— Nu îmi place să iau bicicleta altcuiva, spuse Astrid.
— Treci peste, spuse Quinn. Dacă nu ai observat, e o lume cu totul nouă. E
FAYZ.
Luară cele două biciclete și se suiră câte doi pe fiecare. Quinn se sui pe
bicicletă cu Edilio, și Astrid cu Sam. Părul ei îi venea direct în față,
înțepându-l puțin. Lui Sam îi păru rău când găsiseră încă două biciclete.
Autostrada nu ducea la centrala nucleară, iar ei fură nevoiți să iasă pe un
drum lateral. Dădură de un post de gardă impresionant, în piatră, și de o
barieră cu dungi roșii, precum cele de la trecerile peste calea ferată. Era
coborâtă ca să blocheze accesul, așa că ei o ocoliră.
69
 Drumul șerpuia printre dealurile acoperite de covoare de iarbă uscată și
flori veștejite. În apropierea centralei nu erau case sau magazine. Era
înconjurată de kilometri întregi de spațiu gol. Dealuri abrupte, copaci din loc
în loc, pajiști și pâraie secate.
Până la urmă drumul vira în jos către litoral. Era un peisaj ce-ți tăia
răsuflarea, dar curentul care, în mod normal, era puternic, exploziv, acum
era blând. Drumul se înălța și cobora, se ondula de câteva ori și se ascundea
în spatele dealurilor, pentru a se deschide mai departe către o nouă
panoramă a oceanului.
— E încă o poartă de securitate în față, spuse Astrid.
— Dacă e vreun paznic acolo, îl voi pupa, spuse Quinn.
— Toată zona asta e constant supravegheată și patrulată, spuse Astrid.
Centrala are aproape o armată privată care o protejează.
— Acum nu mai are, spuse Sam.
Ajunseră la un gard din zale de metal, care se termina deasupra cu o
sârmă ghimpată. Gardul se întindea în stânga până jos la stânci și dispărea
sus pe dealuri în dreapta. Aici era o poartă mult mai serioasă, aproape ca o
fortăreață. Arăta de parcă putea rezista unui asediu. Poarta era o secțiune
înaltă de gard din zale metalice, care se putea rula și despacheta cu o
apăsare de buton.
Se opriră din pedalat și priviră în sus obstacolul.
— Cum intrăm? se întrebă Astrid.
— Cineva se va cățăra, spuse Sam. Tragem la sorți.
Cei trei băieți jucară piatră, hârtie, foarfece și Sam pierdu.
— Omule. Cum să alegi hârtie? îl tachină Quinn. Toată lumea știe că se
începe cu foarfece în prima rundă.
Sam se cățără pe gard cu ușurință, dar sârma ghimpată îl puse pe gânduri.
Își dădu tricoul jos și îl înfășură în jurul sârmei. Ridică cu grijă un picior
peste și scânci când sârma îi atinse coapsa. Apoi trecu. Sări jos lăsând tricoul
înfășurat în jurul sârmei.
Intră în gheretă. Aerul condiționat era pornit la maxim și imediat regretă
pierderea tricoului. O serie de ecrane arătau drumul pe care ei tocmai
veniseră și câteva alte peisaje din afară: oceanul, pietre, munți. De
asemenea, arătau și câteva uși din centrală cu accesul restricționat pe baza
unor cartele.
În toaletă zări o cartelă electronică pe un șnur, agățat într-un cârlig.
Cineva fusese la toaletă când dispăruse. Sam luă șnurul și îl prinse în jurul
gâtului.

70
 Într-o cămară din camera principală găsi o uniformă militară gri cu verde,
care îi era cu multe numere mai mare. Pe un perete era un suport de arme
încuiat. Camera mirosea a petrol și a sulf.
O bună perioadă de timp se uită la arme. Arme automate contra bâte de
baseball.
— Nu alege calea asta, murmură Sam.
Lăsă armele și închise ușa cu putere, însă rămase cu mâna pe clanță. Apoi
dădu din cap. Nu era cazul. Nu încă.
Forța ispitei îi provocă greață. Ce se întâmplase cu el de îi trecuse prin
cap această variantă, chiar și pentru o secundă?
Apăsă butonul și deschise poarta.
— De ce a durat așa mult? întrebă Quinn suspicios.
— Am căutat un tricou.
Centrala electrică era perfect izolată. Un complex imens și impunător de
clădiri și depozite dominate de două domuri imense de beton.
Toată viața, Sam auzise vorbe despre această centrală. Se părea că
jumătate din Perdido Beach lucra aici. Crescând aici, auzise nenumărate
asigurări și nu îi fusese cu adevărat frică de energia nucleară. Dar acum,
văzând cu ochii lui centrala, o bestie luminoasă ghemuită deasupra mării și
ascunsă sub munți, nu mai era atât de liniștit.
— Ai putea aduna toate casele din Perdido Beach aici, spuse Sam. Nu am
văzut niciodată centrala de aproape. E mare.
— Îmi aduce aminte de când am fost plecat la Roma și am văzut o
catedrală foarte mare, San Pietro, spuse Quinn. Știi, te simți mic numai când
te uiți la ea. De parcă ar trebui să îngenunchezi doar ca să fii în siguranță.
— Am și eu o întrebare stupidă: nu o să ne iradiem, nu-i așa? zise Edilio.
— Nu suntem la Cernobîl, spuse Astrid cu asprime. Acolo nu aveau nici
măcar turnuri care să delimiteze zona. Asta sunt cele două domuri.
Reactoarele propriu-zise sunt acoperite de domuri, astfel încât, dacă s-ar
întâmpla ceva, gazul radioactiv ar fi reținut înăuntru.
Quinn îl bătu pe Edilio pe spate prietenește.
— Și de aceea nu avem de ce să ne facem griji. În afara faptului că această
zonă e numită Fallout Alley. Mă întreb de ce? Din moment ce totul este în
siguranță.
Quinn și Sam știau deja povestea, dar ca să înțeleagă și Edilio, Astrid arătă
către domul cel mai îndepărtat.
— Vezi că diferă culorile? Acel dom pare mai nou. Celălalt dom a fost lovit
de un meteorit acum cincisprezece ani. Dar care sunt șansele ca așa ceva să
se întâmple din nou?

71
 — Care erau șansele ca asta să se întâmple de prima dată? murmură
Quinn.
— Un meteorit? strigă Edilio privind în sus către cer.
Soarele trecuse de mult de cea mai înaltă poziție a sa și acum apunea
deasupra apei.
— Un meteorit mic care se deplasa cu viteză mare, spuse Astrid. A lovit
containerul și l-a distrus. L-a vaporizat. A lovit și reactorul și a trecut mai
departe. De fapt, a fost bine că se mișca atât de repede.
Sam își imagina toată întâmplarea. Vedea cum o rocă din spațiu venea cu
o viteză imposibilă, lăsând în urmă foc și trecând prin domul de beton.
— De ce să fie bine că avea viteză? întrebă Sam.
— Pentru că a săpat în pământ și a dus nouăzeci la sută din uraniu jos, în
crater, la aproape treizeci de metri sub pământ. Așa că pur și simplu doar au
umplut craterul, au pavat deasupra și au reconstruit reactorul.
— Am auzit că o persoană a murit, spuse Sam.
Astrid aprobă din cap.
— Unul dintre ingineri. Probabil că lucra în zona reactorului.
— Vrei să zici că sub pământ e o grămadă de uraniu și nimeni nu ar trebui
să creadă că e periculos, spuse Edilio sceptic.
— O grămadă de uraniu și oasele unui om, spuse Quinn. Bine ai venit în
Perdido Beach, unde sloganul nostru este: „Radiație? Care radiație?”
Astrid porni în față. Ea vizitase centrala de mai multe ori, împreună cu
tatăl ei. Găsi o ușă nemarcată și insesizabilă pe o margine a clădirii cu
turbine. Sam trecu cartela prin fantă și ușa se deschise.
Înăuntru găsiră o cameră cavernoasă cu un tavan înalt, cu grinzi de metal
și o podea de beton vopsită. Patru motoare masive, fiecare mai mare decât o
locomotivă, scoteau un zgomot incredibil.
— Acestea sunt turbinele, strigă Astrid acoperind vâjâitul puternic ca un
uragan. Uraniul creează o reacție care încălzește apa, aburul ajunge aici,
învârte turbinele și generează electricitate.
— Deci, vrei să zici că nu au hamsteri gigantici care învârt o roată? strigă
Quinn. Înseamnă că am fost informat greșit.
Quinn schiță un salut apatic în glumă.
Se împrăștiară prin camera turbinelor. Astrid le reaminti că micul Pete nu
vine dacă este chemat. Singurul mod în care îl puteau găsi era să caute în
fiecare colț, în fiecare locșor în care ar putea sta în picioare, ghemuit sau
ascuns.
Pete nu era în camera turbinelor.
Astrid le făcu semn să meargă mai departe. După ce trecură prin două
rânduri de uși, puteau să se audă normal din nou.
72
 — Să mergem în camera de comandă, sugeră Astrid și îi îndrumă în jos
printr-un coridor întunecat, până la o veche cameră de comandă. Arăta ca
platoul dintr-o lansare în spațiu NASA, cu calculatoare vechi, monitoare
licărind și mult prea multe panouri cu mult prea multe luminițe,
întrerupătoare și porturi de date antice.
Acolo, stând pe podeaua camerei de control, balansându-se înainte și
înapoi, jucând un joc video silențios, era micul Pete.
Astrid nu alergă spre el. Rămase uimită, holbându-se la el într-o manieră
pe care Sam o considera aproape dezamăgire. Părea aproape că se
micșorează.
Dar apoi forță un zâmbet și se duse la el.
— Petey, spuse Astrid cu o voce calmă de parcă nu ar fi lipsit niciodată, de
parcă ar fi fost împreună tot timpul și nu ar fi fost nimic ciudat în a-l găsi în
mijlocul camerei de comandă a unei centrale nucleare, jucându-se Pokemon
pe un Game-Boy.
— Slavă Domnului că nu era la reactoare, spuse Quinn. Aș fi spus un „nu”
mare dacă trebuia să-l căutăm acolo.
Edilio aprobă și el din cap.
Micul Pete avea patru ani și era blond ca sora lui mai mare, doar că era
pistruiat și un pic sfios, și era așa drăguț. Nu părea deloc debil sau prost, din
contră, dacă nu știai, puteai spune că e un copil normal și probabil deștept.
Dar când Astrid îl îmbrățișă, abia băgă de seamă. Doar după aproape un
minut ridică o mână de pe jocul video și îi atinse părul, parcă gândindu-se în
altă parte.
— Ai mâncat ceva până acum? întrebă Astrid. Apoi reformulă întrebarea:
Ți-e foame?
Avea un fel aparte de a vorbi cu micul Pete când voia atenția lui. Îi ținea
capul între palme, blocându-i vederea în lateral și acoperindu-i pe jumătate
urechile. Venea cu fața aproape de a lui și îi vorbea cu calm, pronunțând
cuvintele cu grijă, încet.
— Ți-e foame? repetă ea încet, dar ferm.
Ochii lui Pete începură să sclipească și încuviință din cap.
— Bine, spuse Astrid.
Edilio se uita la electronicele vechi care acopereau aproape un perete
întreg. Se încruntă și își încreți sprânceana.
— Totul pare a fi în regulă, raportă el.
Quinn îl luă în derâdere.
— Scuză-mă, ești și inginer în fizica nucleară pe lângă șofer de cart de
golf?

73
 — Mă uitam la indicatorul luminos. M-am gândit că verde înseamnă că e
bine, nu?
Edilio se duse la o masă curbată, care susținea trei monitoare, având în
față trei scaune pivotante.
— Nici măcar nu pot citi chestiile astea, recunoscu Edilio privind cu
atenție monitoarele. Sunt doar numere și simboluri.
— Mă duc până în camera de relaxare să îi găsesc ceva de mâncare lui
Petey, anunță Astrid.
Ea începu să meargă, dar micul Pete începu să se smiorcăie. Făcea ca un
cățel care voia ceva.
Astrid se uită spre Sam într-o manieră rugătoare.
— De cele mai multe ori nu realizează că sunt prin preajmă. Nu vreau să îl
las singur când face legătura cu mine.
— Mă duc eu să iau mâncarea, spuse Sam. Ce îi place?
— Ciocolata nu o refuză niciodată. El…
Începu să zică mai departe, dar se opri singură.
— Îi aduc eu ceva, spuse Sam.
Edilio se dusese la ceea ce părea a fi cea mai nouă piesă de echipament
din cameră, un ecran cu plasmă agățat pe un perete.
Și Quinn se uita la ecran, rotindu-se într-unul din scaunele inginerilor.
— Vezi dacă găsești alt post, ăsta e plictisitor.
— E o hartă, spuse Edilio. Uite, acolo e Perdido Beach. Iar aici sunt niște
orășele pe dealuri. Se întinde până la San Luis.
Harta strălucea albastru-deschis, alb și roz, cu o țintă roșie fix în centru.
— Rozul reprezintă locul afectat în caz de o eventuală scurgere de
radiații, spuse Astrid. Cu roșu e zona imediat apropiată, unde radiația ar fi
intensă. Recepționează date despre traiectoriile vântului, contururile
pământului și scurgeri și le ajustează.
— Rozul și roșul reprezintă pericolul? întrebă Edilio.
— Da. Aceea e zona unde radiațiile ar fi peste nivelul acceptat.
— E o porțiune mare de pământ, spuse Edilio.
— Dar e ciudat, spuse Astrid, apropiindu-se de hartă și ghidându-l pe
micul Pete lângă ea. Nu am mai văzut-o niciodată arătând în felul acesta. De
obicei, acea zonă se întinde spre uscat, din cauza vânturilor care vin dinspre
ocean. Câteodată, se întinde și până jos la Santa Barbara. Iar câteodată sus
până la parcul național. Depinde de vreme.
Zona roz era un cerc perfect, iar zona roșie era ca o țintă în mijlocul
cercului.
— Calculatorul nu înregistrează datele despre vreme prin satelit, spuse
Astrid. Așa că trebuie să fi fost schimbat pe setările inițiale, cu acest cerc
74
roșu cu o rază de șaisprezece kilometri și cu cercul roz cu o rază de o sută
șaizeci de kilometri.
Sam se uită cu atenție la hartă, nereușind inițial să înțeleagă ceva din ea.
Apoi începu să localizeze orașele și plajele cunoscute.
— Tot orașul e cuprins în zona roșie, spuse Sam.
Astrid aprobă din cap.
— Zona roșie se întinde până la extremitatea de sud a orașului.
— Da.
Sam aruncă o privire către ea să observe dacă și ea văzuse ce văzuse el.
— Trece direct prin Clifftop.
— Da, spuse ea încet. Trece.
— Crezi că…
— Da, spuse Astrid. Mă gândesc că e de-a dreptul incredibil ca alinierea
barierei cu zona periculoasă să fie doar o coincidență. Cel puțin știm de
barieră. Nu știm dacă include toată zona roșie.
— Asta înseamnă că s-a produs un fel de scurgere de radiații.
Astrid clătină din cap.
— Nu cred. Ar fi pornit tot felul de alarme de radiații. E ciudat. Cauza și
efectul, doar că invers. Din cauza FAYZ-ului, calculatorul nu a mai primit
date despre vreme și s-a resetat. Așa că de ce bariera FAYZ urmează liniile
de pe hartă create de ea?
Sam dădu din cap și zâmbi lamentabil.
— Probabil că sunt obosit. M-ai pierdut. Mă duc să iau de mâncare, spuse
el plecând în direcția indicată de Astrid.
Când întoarse privirea, ea privea harta cu o expresie îndârjită.
Ea observă apoi că Sam o privea. Se uitară unul la celălalt. Ea tresări de
parcă fusese surprinsă făcând ceva. Puse o mână grijulie în jurul micului
Pete, care își îngropase deja fața în jocul video. Astrid clipi, privi în jos,
inspiră tremurând și se întoarse cu spatele.

• DOISPREZECE

272 ore, 47 minute

— Cafea! rosti Mary cuvântul de parcă ar fi fost ceva magic. Cafea. De asta
am nevoie.
75
 Era în camera îngustă și înghesuită a personalului de la grădinița Barbara,
căutând în frigider ceva, orice ar putea să îi dea fetiței cure refuza să
mănânce. Era atât de obosită, încât aproape căzuse în frigider când zări
ibricul pentru cafea.
Asta făcea mama ei când era obosită. Asta făcea toată lumea când era
obosită.
Ca răspuns la strigătul disperat după ajutor de la miezul nopții al lui
Mary, Howard aprovizionase grădinița cu o cutie de scutece. Erau Huggies
pentru nou-născuți. Nu erau bune de nimic. Trimisese și peste nouă litri de
lapte, o jumătate de duzină de pungi de chipsuri și Goldfish. Și îl trimisese pe
Panda, care se dovedise a fi mai mult decât inutil. Mary îl auzise amenințând
că lovește un copil de trei ani care plângea și îl dăduse afară din clădire.
În schimb gemenele, Anna și Emma, veniseră din proprie inițiativă să
ajute. Nu era destulă lume, nici pe departe, dar fusese îndeajuns ca Mary să
poată dormi două ore întregi.
Dar apoi, când se trezi dimineață, nu, de fapt era după-amiază, dar ea
pierduse noțiunea timpului, era amețită și nu numai că nu știa cât era ceasul,
pentru câteva secunde nici nu știu unde e.
Mary nu făcuse niciodată cafea, dar văzuse cum se face. Cu ochii
încețoșați încercă să îi dea de cap. Avea un recipient și niște filtre.
Prima ei încercare fu doar o așteptare lungă fără vreun folos. Abia după
ce se holbă zece minute ca și cum căzuse în comă, realiză că uitase să pună
apă în aparat. Când în sfârșit puse și apa, înăuntru erupse un nor de abur.
Cinci minute mai târziu, avea un vas de cafea aromată.
Turnă într-o ceașcă și gustă. Era foarte fierbinte și foarte amară. Nu avea
destul lapte încât să-l prăpădească pe cafea, dar încă mai avea niște zahăr.
Începu cu două linguri pline.
Era mai bine. Nu era cu adevărat bună, dar era un progres.
Luă ceașca și se duse înapoi în camera principală. Cel puțin șase copii
plângeau. Scutecele trebuiau schimbate și cei mai mici trebuiau hrăniți. Din
nou.
O fetiță de trei ani, cu părul blond împletit o văzu pe Mary și veni
alergând la ea. Fără să se gândească Mary se aplecă. Cafeaua se vărsă pe
gâtul și umărul fetiței.
Fetița începu să țipe.
— O, Doamne, strigă Mary speriată.
John veni repede.
— Ce s-a întâmplat?
Fetița urlă și Mary înțepeni.
— Ce facem? strigă John.
76
 Anna veni și ea alergând, cu un bebeluș în brațe.
— O, Doamne, ce s-a întâmplat?
Fetița continuă să urle.
Mary așeză cu grijă ceașca pe tejghea și apoi fugi din cameră și din școală.
Alergă plângând până la ea acasă la două străzi depărtare. Deschise ușa
cu greutate. Abia că mai vedea printre lacrimi. Hohotele de plâns îi
cutremurau tot corpul.
Înăuntru era răcoare și liniște. Totul era ca de obicei. Doar că era atât de
liniște, încât suspinele ei se auzeau ca niște urlete animalice.
Mary încercă să se liniștească singură.
— O să fie bine, o să fie bine.
Aceeași minciună pe care le-o tot spunea copiilor.
Începu să se liniștească.
Mary se așeză la masa din bucătărie. Își plasă capul în mâini, intenționând
să plângă în continuare, în liniște. Dar vremea pentru plâns trecuse.
Pentru o vreme, nu făcu nimic decât să își asculte respirația. Se holbă la
masa de lemn ce i se părea că se învârte din cauza epuizării.
Era imposibil de crezut că părinții ei nu erau acasă.
Unde erau? Unde era toată lumea?
Camera ei, patul ei erau imediat sus cum urcai scările.
Nu putea. Nu putea să se culce. Dacă ar fi făcut-o, nu s-ar mai fi trezit
decât peste multe ore.
Copiii aveau nevoie de ea. Fratele ei, săracul John, făcuse față în timp ce
ea intrase în panică.
Mary deschise frigiderul. Înghețată de ciocolată Ben & Jerry’s. DoveBars.
Putea să le mănânce și apoi să se simtă mai bine. Putea să le mănânce și apoi
să se simtă mai rău.
Dacă începea, nu se mai oprea. Dacă începea să mănânce când se simțea
așa, nu s-ar mai fi oprit până când rușinea ar fi fost atât de mare, încât s-ar fi
forțat singură să vomite totul.
Mary suferea de bulimie de când avea zece ani. Mânca după cum avea
chef și apoi vomita, iar și iar din ce în ce mai puțin, fapt ce o făcuse să aibă cu
aproape douăzeci de kilograme peste greutatea normală și dinții aspri și
decolorați de la acidul din stomac.
Fusese isteață și ascunsese asta de părinții ei pentru destul timp, însă
până la urmă aceștia au aflat. Apoi au urmat terapia și o tabără specială, iar
când nici acestea nu au ajutat, medicamentele. Și că tot veni vorba de
medicamente, Mary își aduse aminte că trebuia să ia sticluța din cabinetul de
medicamente.

77
 Era mai bine acum că avea Prozac la ea. Pofta îi era sub control. Nu mai
avea de ce să scape. Pierduse o parte din greutatea în plus.
De ce să nu mănânce acum? De ce?
Aerul rece din congelator o învălui. Înghețata, ciocolata erau acolo. Nu îi
puteau face rău. Nu acum când era speriată de moarte și singură și atât de
obosită.
Doar un DoveBars.
Îl luă din cutie pe bâjbâite și îi rupse ambalajul nerăbdătoare, într-o
clipită îl și înfulecase, atât de bun, atât de rece, ciocolata alunecoasă i se
topea pe limbă. Sunetul cojii sfărâmându-i-se între dinți și crema moale și
zemoasă de vanilie.
O mâncă pe toată. O mâncă repede ca un lup.
Mary luă și înghețata Ben & Jerry’s, și începu să plângă din nou când o
băgă în cuptorul cu microunde douăzeci de secunde ca să o înmoaie. Voia să
fie curgătoare, voia să fie ca o supă de ciocolată rece. Voia să o bea.
Cuptorul cu microunde se opri.
Luă o lingură, una mare, una de supă. Ridică apoi capacul cutiei și se
îndopă cu ciocolată, ba cu lingura, ba turnând-o, abia simțindu-i gustul.
Plângea și mânca, lingându-și degetele, scuturând lingura.
Linse și capacul.
„E de ajuns”, își spuse ea.
Scoase doi saci mari de plastic pentru gunoi. Doi saci mari și negri.
Sistematic îl umplu pe unul cu orice putea să dea de mâncare copiilor:
sărățele, unt de arahide, miere, Rice Chex, batoane Nutri-Grain.
Al doilea sac îl duse sus, la etaj. Îl umplu cu așternuturi și învelitori de
perne, hârtie igienică și prosoape. În special cu prosoape, deoarece puteau
înlocui scutecele.
Găsi și o sticlă de Prozac. O deschise și o vărsă în palmă. Pastilele erau
alungite și de culoare verde cu portocaliu. Luă una și o înghiți, bând din
palmă apă de la robinet. Mai rămăseseră doar două pastile.
Târî sacii până la ușa de la intrare și apoi urcă înapoi sus în camera ei și
închise cu grijă ușa în urmă.
Îngenunche în fața toaletei, ridică apoi capacul și își vârî un deget pe gât
până când, din reflex, mâncarea ieși forțat din stomac.
Când termină, se spălă pe dinți. Coborî și începu să târască sacii către
grădiniță.
•
— Presupun că Pete nu își poate ține echilibrul pe bicicletă, îi spuse Sam
lui Astrid.
— Nu, nu poate, confirmă Astrid.
78
 — Bine, atunci, mergem pe jos. Cât e ceasul, patru? Poate ar fi mai bine să
rămânem aici peste noapte și să plecăm de dimineață.
Fiind conștient de plângerile lui Quinn de mai devreme, Sam îl întrebă:
— Tu ce zici să facem, Quinn? Rămânem sau plecăm?
Quinn ridică din umeri.
— Sunt extenuat. Plus că au și un automat de dulciuri.
Biroul managerului avea o canapea pe care Astrid o putea împărți cu
micul Pete. Ea îi oferi pernele lui Edilio, care era încă țeapăn.
Sam și Quinn căutară clădirea până dădură de infirmerie. Acolo aveau
paturi de spital pe roți.
Quinn râse.
— Hai la surf, frate!
Sam ezită. Dar Quinn plecă în alergare, până când patul prinse destulă
viteză și sări pe el, chiar reușind să se și ridice în picioare pană să lovească
vreun perete.
— Bine, spuse Sam. Pot să fac asta.
Pentru câteva minute au făcut surf cu paturile pe coridoarele abandonate
și Sam descoperi că încă putea să râdă. Parcă trecuseră un milion de ani de
când Sam nu mai făcuse surf împreună cu Quinn. Un milion de ani.
Sam și Quinn opriră paturile în camera de control. Niciunul dintre ei nu
prea înțelegea comenzile, dar acolo era locul unde trebuiau să fie.
Văzură că Edilio deja strânsese cinci costume contra radiațiilor, care
arătau aproape ca niște costume spațiale, fiecare având o glugă, o mască de
gaze și un tub mic de oxigen.
— Bravo, Edilio, spuse Quinn. Doar în caz că se întâmplă ceva?
Edilio îl privi stânjenit.
— Da, doar în caz că se întâmplă ceva.
Când Quinn zâmbi, Edilio spuse:
— Nu crezi că tot ce s-a întâmplat e din cauza locului acesta? Uită-te la
hartă, omule! O țintă roșie care se întâmplă a fi exact unde este și bariera?
Poate că tipul acela, Howard, a avut dreptate, știi? Fallout Alley Youth Zone?
E o coincidență destul de mare.
— Radiația nu face să apară bariere sau să dispară oameni, spuse Astrid
obosită.
— E o chestie mortală, nu? continuă Edilio.
Quinn, plictisit de discuție, oftă și își împinse patul într-un colț întunecat.
Sam așteptă să audă răspunsul lui Astrid.
— Da, radiația te poate omorî, confirmă Astrid. Poate să te omoare
repede, poate să te omoare încet, poate să îți provoace cancer, poate să te
îmbolnăvească sau poate să nu îți facă nimic. Și poate cauza și mutații.
79
 — Mutații de genul acelui pescăruș care avea gheare de șoim? întrebă
Edilio.
— Da, dar numai după o perioadă lungă de timp. Nu peste noapte, spuse
Astrid, ridicându-se și luându-l pe micul Pete de mână. Trebuie să îl bag în
pat. Nu-ți face griji, nu o să te transformi peste noapte, Edilio, spuse ea
privind în spate.
Sam se întinse în patul lui. Camera de control avea lumini fără sunete, ce
se stinseră aproape de tot când Astrid găsi comenzile. Monitoarele de la
calculatoare și indicatorul luminos străluceau.
Sam probabil ar fi ales să lase luminile mai puternice. Nu era sigur că va
putea dormi.
Se întinse și își aminti de ultima dată când fusese la surf împreună cu
Quinn, la o zi după Halloween, cu un soare ca la începutul lunii noiembrie. El
și-l amintea însă foarte strălucitor, cu fiecare pietricică conturată auriu în
lumină. În amintirea lui valurile erau nemaipomenite, aproape ca niște ființe
vii, albastre, verzi și albe, chemându-l, îndemnându-l să își lase temerile
deoparte și să vină la joacă.
Apoi scena se schimbă și o văzu pe mama lui pe vârful unui deal,
zâmbind, făcându-i cu mâna. Își amintea de ziua aceea. De obicei, ea dormea
în orele dimineții când el mergea la surf, însă în ziua aceasta venise să îl
vadă.
Purta fusta ei înflorată, albastră cu alb și o bluză albă. Părul ei, mult mai
deschis la culoare decât al lui, flutura în vântul rece, și ea părea atât de
fragilă, atât de vulnerabilă, acolo sus! Voia să strige la ea să se îndepărteze
de margine.
Dar nu avea cum să îl audă.
Strigă la ea, dar ea nu îl auzi.
Se trezi deodată din amintirea ce devenise un vis. Nu erau ferestre ca să
vadă dacă afară era zi sau noapte, dar nimeni nu mai era treaz.
Coborî din pat cu grijă să nu facă vreun zgomot. Rând pe rând li verifică
pe ceilalți. Quinn, pentru prima dată, era tăcut și nu vorbea în somn, Edilio
sforăia pe pernele pe care i le dăduse Astrid, iar ea era ghemuită la un capăt
al canapelei din birou, cu micul Pete dormind la capătul celălalt.
Era a doua noapte fără părinți. Prima noapte dormiseră într-un hotel, iar
acum – într-o centrală nucleară.
Oare unde vor dormi noaptea următoare?
Sam nu își dorea să se întoarcă la el acasă. Simțea lipsa mamei, dar nu și a
casei.
Pe o masă din biroul managerului, Sam văzu un iPod. Nu avea așteptări
prea mari de la gusturile muzicale ale managerului – judecând după o
80
fotografie găsită, acesta părea să aibă spre șaizeci de ani. Dar Sam nu credea
că va putea adormi la loc.
Merse pe furiș până în capătul celălalt al biroului, chinuindu-se să nu facă
zgomot, aproape atingându-i mâna lui Astrid. Ocoli masa, mută scaunul ușor
și se feri cu grijă de un raft plin cu trofee, în principal de golf.
Deodată ceva mișcă la picioarele lui, un șobolan. Sări în spate ciocnindu-
se de geamul raftului cu trofee.
Se auzi o lovitură uriașă.
Ochii lui Petey se deschiseră imediat.
— Scuze, spuse Sam, dar până să mai apuce să rostească o silabă, micul
Pete începu să țipe. Era un sunet primitiv. Un sunet puternic, insistent și
repetitiv, ca al unui babuin panicat.
— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Sam. E…
Gâtul i se înnodă și blocă orice sunet. Nu mai putea să vorbească.
Nu mai putea să respire.
Sam își trecu mâinile în jurul gâtului și simți alte mâini invizibile
strangulându-l, niște degete metalice oprindu-i respirația. Lovi și încercă să
desfacă degetele, iar în tot acest timp micul Pete scrâșnea și flutura brațele
ca o pasăre care încerca să zboare.
Micul Pete țipă.
Edilio și Quinn se treziseră și veneau alergând.
Sam simți sânge în ochi, încețoșându-i privirea. Inima îi bătea cu putere și
plămânii i se contractau în gol.
— Petey, Petey, totul e în regulă, spuse Astrid, mângâindu-i capul
frățiorului ei, strângându-l în brațe.
Avea o privire înspăimântată.
— Scaunul de la fereastră, Petey. Scaunul de la fereastră, scaunul de la
fereastră.
Sam se clătină sprijinindu-se de birou.
Astrid căută pe bâjbâite Game-Boy-ul și îl porni.
— Ce s-a întâmplat? strigă Quinn.
— Petey a auzit un zgomot puternic, strigă Astrid. L-a speriat. E isteric
când se sperie. E în regulă, Petey, e în regulă, sunt aici. Uite-ți jocul.
Sam vru să țipe că nu e totul în regulă, dar nu putea, se îneca și nu putea
să scoată niciun sunet. Era amețit.
— Hei, Sam, ce faci? întrebă Quinn.
— Se îneacă! spuse Edilio.
— Nu poți să faci copilul acela prost să tacă? strigă Quinn.

81
 — Nu se va opri până când nu va fi toată lumea liniștită, spuse Astrid
scrâșnind din dinți. Uite scaunul de la fereastră, Petey, du-te la scaunul de la
fereastră.
Sam căzu, sprijinindu-se într-un genunchi.
Era o nebunie.
Murea.
Frica pusese stăpânire pe el.
Totul se întuneca pentru el.
Avea mâinile întinse cu palmele în față împingând în gol.
Deodată, ieși o lumină puternic strălucitoare.
Parcă o mică stea devenise supernovă înăuntrul biroului.
Sam se prăbuși inconștient.
În zece secunde își reveni. Zăcea pe spate sub privirile speriate ale lui
Quinn și Edilio.
Micul Pete tăcuse. Ochii lui frumoși erau lipiți de jocul video.
— Trăiește? întrebă Quinn cu o voce îngrijorată.
Sam inspiră deodată puternic. Și încă o dată.
— Sunt bine, spuse el tăios.
— E bine? întrebă Astrid cu o voce cuprinsă de panică, controlată în așa
fel încât să nu îl sperie pe micul Pete.
— De unde a venit acea lumină? întrebă Edilio. Ați văzut-o și voi?
— Omule, s-a văzut și de pe lună, spuse Quinn cu ochii larg deschiși.
— Plecăm de aici, spuse Edilio.
— Unde putem să…
Edilio o întrerupse repede:
— Nu mă interesează. În altă parte.
— Aici ai dreptate, spuse Quinn, aplecându-se și ridicându-l pe Sam în
picioare.
Sam era încă amețit și picioarele îi erau nesigure. Nu avea niciun rost să
se opună, panica se putea citi pe fețele tuturor în jurul lui. Nu era vremea să
îi contrazică sau să le explice.
Nu era în stare să vorbească. Doar arătă către ușă și dădu din cap.
O luară la fugă.

82
 • TREISPREZECE

258 ore, 59 minute

Nu luară nimic cu ei, doar fugiră. Quinn era în frunte, Edilio, Astrid și
micul Pete – îngrămădiți în urma lui, iar Sam – mai în spate.
Alergară până când trecură de poarta principală. Se opriră, gâfâind cu
mâinile pe genunchi. Era întuneric afară. Centrala semăna acum și mai mult
cu o vietate. Era luminată de sute de lumini, care nu făceau decât ca
dealurile de deasupra lor să pară mai întunecate.
— Ei bine, ce a fost asta? Quinn ceru un răspuns. Ce a fost?
— Petey s-a panicat, spuse Astrid.
— Da, am înțeles asta, spuse Quinn. Ce a fost lumina aceea?
— Nu știu, reuși Sam să răspundă.
— De ce te înecai, frate?
— Pur și simplu mă înecam, spuse Sam.
— Doar te înecai? Te înecai cu aer?
— Nu știu, se poate. Sau poate mergeam în somn și îmi luasem ceva de
mâncare și m-am înecat.
Nu era un argument prea bun, și privirea neîncrezătoare a lui Quinn,
oglindită și de cea a lui Edilio, îi spunea că nu îl credeau.
— Probabil asta a fost, spuse Astrid.
Răspunsul lui Astrid venise pe neașteptate, încât nici Sam nu își putu
ascunde surprinderea.
— Ce altceva l-ar fi putut face să se înece? întrebă Astrid. Și lumina
trebuie să fi fost un fel de sistem de alarmă care s-a declanșat.
— Nu te supăra, Astrid, dar în niciun caz nu a fost asta, zise Edilio.
Își puse mâinile în șold, se întoarse către Sam și spuse:
— Omule, e timpul să ne spui și nouă adevărul. Te respect, omule. Dar
cum aș putea să te respect dacă mă minți?!
Sam fu luat prin surprindere. Era prima dată când el sau oricare dintre ei
îl văzuse pe Edilio supărat.
— Ce vrei să spui? întrebă Sam.
— Ceva se întâmplă, și e legat de tine, bine? spuse Edilio. Lumina de
dinainte? Am mai văzut-o. Am văzut-o chiar înainte să te trag pe fereastră
din clădirea în flăcări.
Quinn întoarse capul repede.
— Poftim? Ce vrei să spui?
83
 — Zidul și dispariția oamenilor nu reprezintă toată povestea. Se mai
întâmplă și alte lucruri ciudate. Ceva se întâmplă cu tine, Sam. Și probabil și
cu Astrid, din moment ce a încercat să te acopere mai devreme, spuse Edilio.
Sam fu surprins când realiză că Edilio avea dreptate: și Astrid știa ceva.
Nu era singurul care ascundea un secret. Se simți ușurat. Nu era singurul.
— Bine, spuse Sam, inspirând adânc și încercând să își organizeze
gândurile înainte de a scuipa totul afară. În primul rând, nu știu ce a fost,
bine? spuse Sam în șoaptă. Nu știu de unde vine. Nu știu cum se întâmplă.
Nu știu nimic legat de ea în afară de faptul că uneori… apare această…
această lumină.
— Despre ce tot vorbești, frate? întrebă Quinn.
Sam întinse mâinile, întorcând palmele spre prietenul lui.
— Pot să… Omule, știu că ți se pare o nebunie, dar câteodată lumina
aceasta iese din mâinile mele.
Quinn izbucni în râs.
— Nu, omule, asta nu e nebunie. Nebunie e când zici că ești mai bun decât
mine la surf. Asta e boală psihică. Asta depășește orice limită. Vreau să te
văd cum o faci.
— Nu știu cum, mărturisi Sam. S-a întâmplat de patru ori până acum, dar
nu știu cum să o fac să apară.
— De patru ori ai tras cu lasere din mâini.
Quinn era undeva între râs și țipat.
— Te cunosc de, cât timp, jumătate din viață, și acum îmi spui că ești o
lanternă?
— Așa e, spuse Astrid.
— Aiureli. Dacă e adevărat, atunci fă-o. Arată-mi!
— Încerc să te fac să înțelegi că se întâmplă doar când intru în panică sau
ceva de genul ăsta. Nu o fac eu, pur și simplu se întâmplă, spuse Sam.
— Ai zis că s-a întâmplat de patru ori până acum. Te-am văzut la
incendiu. Te-am văzut acum. Când s-au întâmplat celelalte?
— Data precedentă a fost la mine acasă. A făcut… adică, am făcut această
lumină. A fost ca un bec. Era întuneric și avusesem un coșmar. Privi în ochii
lui Astrid și deodată realiză: Tu ai văzut-o, o acuză el. Ai văzut lumina din
camera mea. Tot acest timp ai știut.
— Da, recunoscu Astrid. Știam încă din prima zi. Și de Petey știam de mai
demult.
Edilio încă voia să știe tot.
— La incendiu, aici, și faza cu becul. Sunt trei.
— Prima dată s-a întâmplat cu Tom, spuse Sam.

84
 Acest nume nu însemna nimic pentru Edilio, dar Quinn știa despre cine
era vorba.
— Tatăl tău vitreg? întrebă repede Quinn. Adică, fost tată vitreg.
— Da.
Quinn se holba la Sam.
— Frate, nu vrei să spui ce mi se pare că spui, nu?
— Am crezut că încerca să îi facă rău mamei mele, spuse Sam. Am crezut
că… Dormeam, m-am trezit și am coborât. Erau amândoi în bucătărie și
țipau, iar Tom avea un cuțit în mână și apoi a ieșit această lumină din
mâinile mele.
Sam simți cum lacrimile îi înțepau ochii. Fu surprins. Nu îi păru rău. Se
simți ușurat. Nu mai spusese nimănui despre asta. Scăpase de o povară. Dar
în același timp observă cum Quinn face un pas în spate, depărtându-se de el.
— Mama știa, bineînțeles. Mi-a luat apărarea în camera de urgențe. Tom
striga că am tras în el. Doctorii au văzut arsura, și au știut că nu era o rană de
glonț. Mama inventase o minciună. Spusese că Tom căzuse pe aragaz și se
arsese.
— Ea a trebuit să aleagă între a te proteja pe tine sau a-i ține partea
soțului ei, spuse Astrid.
— Da. Și Tom, odată ce și-a putut stăpâni durerea, și-a dat seama că ar fi
ajuns într-un spital de nebuni dacă ar fi continuat să spună că fiul lui trăgea
cu raze de lumină în el.
— I-ai făcut praf mâna tatălui tău? întrebă Quinn cu o voce ascuțită.
— Poftim, ce ai spus? Ce a făcut? întrebă Edilio.
Era rândul lui să fie surprins.
— Tatăl lui a ajuns să aibă un cârlig în loc de mână, omule. Au fost nevoiți
să îi amputeze mâna pe loc, spuse Quinn arătând de unde a fost tăiată mâna.
L-am văzut acum o săptămână, în San Luis. Are un cârlig acum, știi, din acela
ca un clește sau ceva de genul. Își cumpăra țigări și îi dădea banii
vânzătorului cu cleștele, spuse Quinn mimând, folosind două degete în loc
de cleștele protezei.
— Deci ești un fel de ciudat? întrebă Quinn, încă indecis cum să
reacționeze, dacă să fie nervos sau să râdă.
— Nu sunt singurul, se apără Sam. Fetița aceea din incendiu. Cred că ea a
pornit incendiul. Când m-a văzut s-a panicat. Era ca și cum un foc lichid a
țâșnit din mâinile ei.
— Deci ai ripostat. Ai lansat chestia aia spre ea, spuse Edilio.
Sam nu putea să îi vadă decât conturul feței din cauza întunericului.
— Asta te-a măcinat până acum. Crezi că i-ai făcut rău.

85
 — Nu știu cum să mă controlez. Nu îi cer eu să apară și nu știu cum să o
fac să dispară. Mă bucur că nu l-am rănit pe micul Pete. Mă înecam.
Quinn și Edilio își întoarseră atenția către băiețel. Micul Pete abia se
trezise și se holba pe lângă ei, nebăgându-i în seamă, poate chiar nerealizând
că sunt acolo. Poate că se gândea de ce stă noaptea în afara unei centrale
nucleare sau poate nu se gândea la nimic.
— Și el e la fel, acuză Quinn. E un ciudat.
— Nu știe ce face, spuse Astrid.
— Nu prea mă încălzește cu nimic, se răsti Quinn. El ce face? Trage cu
rachete din fund sau ce?
Astrid își trecu mâna prin părul frățiorului ei, mângâindu-i fața cu
degetele.
— Scaunul de la fereastră, îi șopti ea, iar apoi le explică și celorlalți.
Aceste cuvinte sunt un declanșator. Îl ajută să găsească un loc liniștit. E
vorba de scaunul de lângă geamul din camera mea.
— Scaunul de la fereastră, spuse micul Pete.
— Vorbește, spuse Edilio.
— Poate vorbi, spuse Astrid. Dar nu prea o face.
— Vorbește. Minunat. În rest ce mai face? întrebă Quinn.
— Pare să fie în stare să facă multe lucruri. Majoritatea bune. De cele mai
multe ori nici nu mă observă. Dar odată îi făceam terapie, lucrând cu o carte
cu ilustrate pe care o foloseam uneori. Eu îi arătam o imagine și încercam să
îl fac să zică ce reprezintă, și, nu știu, eram supărată în ziua aceea. Cred că
am fost prea dură cu el când i-am luat mâna și i-am pus degetul pe imagine
de parcă îl obligam să zică. S-a enervat. Și deodată nu mai eram acolo. Eram
în camera lui, și apoi, deodată, eram în camera mea.
Se lăsă o liniște deplină și toți rămaseră uimiți, holbându-se la micul Pete.
— Atunci poate ne poate teleporta afară din FAYZ și înapoi la ai noștri,
spuse Quinn într-un târziu.
Se făcu liniște din nou. Cei cinci stăteau în mijlocul drumului, cu centrala
luminată și zgomotoasă în spate și cu un drum întunecat coborând în față.
— Tot aștept să începi să râzi, Sam, îi spuse Quinn. Știi, să spui: „te-am
păcălit”. Să-mi spui că a fost un truc, să-mi spui că te prosteai.
— Suntem într-o lume nouă, spuse Astrid. Eu știu de ceva vreme de Petey.
Am încercat să cred că e un fel de miracol. Ca și tine, Quinn, am vrut să cred
că era mâna lui Dumnezeu.
— Atunci ce le produce? întrebă Edilio. Adică, spui că aceste lucruri se
întâmplau înainte de FAYZ.
— Uite cum stă treaba, se presupune că eu sunt deșteaptă, dar asta nu
înseamnă că înțeleg ceva din tot ce se întâmplă, recunoscu Astrid. Tot ce știu
86
e că, după toate legile fizicii și ale biologiei, nimic din ce se întâmplă nu
poate fi posibil. Corpul omenesc nu are un organ care să producă lumină. Și
ce a făcut Petey, să mute un obiect dintr-un loc în altul, oamenii de știință
abia au reușit să mute câțiva atomi. Nu oameni. Ar fi nevoie de mai multă
energie decât produce toată centrala, ceea ce ar însemna, în principiu, că
legile fizicii ar trebui rescrise.
— Cum să rescrii legile fizicii? se întrebă Sam.
Astrid ridică din umeri.
— Eu abia pot să înțeleg fizica de liceu. Ca să înțelegi asta, trebuie să fii
Einstein sau Heisenberg, sau Feynman. Trebuie să fii la nivelul lor. Eu știu
doar că lucrurile imposibile nu se întâmplă. Așa că ori toate acestea nu se
întâmplă, ori regulile au fost schimbate.
— De parcă cineva ar fi intrat în programul universului, spuse Quinn.
— Exact, spuse Astrid, surprinsă că Quinn înțelesese. De parcă cineva a
intrat în program și a rescris soft-ul.
— Nu au mai rămas decât copiii, apare un fel de zid imens și, deodată, cel
mai bun prieten al meu e un magician, spuse Quinn. Mă gândisem că e bine,
că măcar îl mai am pe fratele meu, măcar îl am pe prietenul meu cel mai bun.
— Sunt încă prietenul tău, Quinn, spuse Sam.
— Da. Ei bine, nu mai e exact același lucru, nu-i așa? oftă Quinn.
— Probabil mai sunt și alții, spuse Astrid. Alții ca și Sam și Petey. Ca fetița
care a murit.
— Nu trebuie să spunem nimănui despre asta, spuse Edilio. Nu putem să
spunem nimănui. Oamenilor nu le plac persoanele care sunt mai bune decât
ei. Dacă cei obișnuiți află asta, am putea fi în pericol.
— Sau poate că nu, spuse Astrid optimistă.
— Ești deșteaptă, Astrid, dar dacă tu crezi că oamenilor o să le placă asta
înseamnă că nu îi cunoști, spuse Edilio.
— Ei bine, eu nu voi fi cel care va spune ceva despre asta, zise Quinn.
— Bine, cred că Edilio are dreptate. Măcar momentan. Și în special nimeni
nu trebuie să afle de Petey, spuse Astrid.
— Eu nu o să zic nimic, confirmă Edilio.
— Voi știți. E de ajuns, spuse Sam.
Începură să meargă spre orașul îndepărtat. Mergeau și nimeni nu zicea
nimic. La început erau toți grămadă, apoi Quinn merse mai în față și Edilio în
paralel. Astrid era cu micul Pete.
Sam rămase mai în spate. Voia să fie singur. Voia liniște. O parte din el
voia să se îndepărteze și mai mult, să rămână în urmă, uitat de ceilalți.
Dar acum era legat de aceste patru persoane. Știau ce era cu el. Îi
cunoșteau secretul și nu se întorseseră împotriva lui.
87
 Sam îl auzi pe Quinn cântând Three Little Birds și grăbi pasul ca să își
prindă prietenii din urmă.

• PAISPREZECE

255 ore, 42 minute

Sam, Astrid, Quinn și Edilio se prăbușiră extenuați pe iarba din piață.

Micul Pete rămase în picioare, jucându-se, de parcă drumul de șaisprezece
kilometri parcurs în noapte ar fi fost doar o plimbare. Soarele răsări și
lumină munții din spatele lor și mult prea calmul ocean. Roua din iarbă îi
pătrundea direct prin tricou lui Sam. Se gândi că nu va avea cum să adoarmă
acolo, însă ațipi imediat.
Se trezi cu soarele în ochi. Clipi și se ridică. Roua se evaporase și acum
iarba se rumenea în soare. Erau o mulțime de copii în preajmă, dar nu își
vedea prietenii. Poate că se duseseră să caute mâncare. Și el era înfometat.
Când se ridică în picioare, observă că mulțimea se deplasa într-o singură
direcție, spre biserică.
Se alătură și el mulțimii. O fată pe care o cunoștea trecea pe lângă el și o
întrebă ce se întâmplă.
Ea ridică din umeri.
— Eu doar îi urmez pe ceilalți.
Sam merse mai departe până când mulțimea începu să se înghesuie. Se
urcă pe o bancă din parc, balansându-se cu grijă, reușind să vadă peste
capetele celorlalți.
Patru mașini coborau pe bulevardul Alameda. Mergeau încet ca la o
paradă. Făcând totul și mai impresionant, cea de-a treia mașină era o
decapotabilă. Toate cele patru mașini erau închise la culoare, puternice și
scumpe. Ultima mașină era un SUV negru. Toate aveau farurile aprinse.
— A venit cineva să ne salveze? îl întrebă pe Sam un elev de clasa a
cincea.
— Nu văd nicio mașină de poliție, deci nu cred. Mai bine ai rămâne mai în
spate.
— Sunt extratereștrii?
— Dacă erau extratereștrii cred că am fi văzut nave spațiale, nu BMW-uri.

88
 Defilarea, parada, convoiul sau ce era coti de-a lungul curbei din capătul
pieței, peste stradă de primărie, și se opri.
Din mașini coborâră niște copii. Toți purtau pantaloni largi negri și bluze
albe, iar fetele purtau fuste negre asortate cu niște ciorapi înalți până la
genunchi. Și băieții, și fetele avea sacouri sport de o culoare roșie, pală, cu o
insignă cusută în dreptul inimii. Atât băieții, cât și fetele purtau cravate în
dungi negre, roșii și aurii.
Insigna avea literele „A” și „C” ornate cu fir auriu, peste un fundal ce
reprezenta un vultur auriu și o pumă. Sub insignă era mottoul Academia
Coates scris în limba latină: Ad augusta, per angusta. Pe drumuri înguste
spre locuri înalte.
— Sunt copiii de la Coates, spuse Astrid.
Ea și micul Pete erau lângă Edilio. Sam coborî și li se alătură.
— O prezentare bine pregătită, spuse Astrid, parcă citindu-i gândurile lui
Sam.
Pe măsură ce copiii de la Coates coborau din mașini, mulțimea se dădu
mai în spate. Existase dintotdeauna o rivalitate între copiii din oraș, care se
credeau normali, și cei de la Coates, în cea mai mare parte bogați și, deși
academia se străduia să ascundă acest fapt, ciudați.
Coates era locul unde părinții bogați te trimiteau dacă restul școlilor
spuneau că ești „dificil”.
Copiii de la academie se aliniară, nu chiar ca o formație, dar se vedea că
exersaseră.
— Semiarmată, spuse Astrid încet, discret.
Apoi un băiat, purtând un pulover galben strident cu gulerul în formă de
V în loc de sacou, se ridică în mașina decapotabilă. Zâmbi prostește și se
cățără vioi de pe bancheta din spate pe portbagaj. Făcu cu mâna împotriva
voinței sale, de parcă nici lui nu îi venea să creadă ce face.
Era chipeș. Chiar și Sam observă asta. Avea părul și ochii negri, nu prea
diferiți de ai lui Sam. Însă fața părea că îi strălucește de o lumină interioară.
Emana în jurul lui încredere, dar fără aroganță sau mândrie. De fapt, părea
cu adevărat umil, deși stătea singur, privindu-i pe toți de sus.
— Salutare tuturor, spuse el. Eu sunt Caine Soren. Probabil v-ați dat
seama că eu… că noi suntem de la Academia Coates. Ori asta, un avem toți
același prost gust la îmbrăcăminte.
Din mulțime se auziră câteva râsete.
— O glumă spusă în silă ca să fim mai receptivi, zise Astrid, continuându-
și comentariul în șoaptă.
Cu coada ochiului, Sam îl văzu pe Mallet. Se întorsese cu spatele și se
aplecase de parcă încerca să se ascundă. Mallet era și el de la Coates. „Care
89
era problema?” se întrebă Sam. Oare nu se înțelegea cu copiii de la
academie? Cam așa ceva.
— Știu că este o tradiție de rivalitate între copiii de la academie și cei din
Perdido Beach, zise Caine. Ei bine, acelea au fost alte vremuri. Mi se pare că
suntem implicați în asta cu toții. Cu toții avem aceeași problemă acum. Și ar
trebui să lucrăm împreună ca să rezolvăm problemele, nu credeți?
Mulțimea răspunse dând din cap aprobator.
Avea o voce clară și poate puțin mai ascuțită decât a lui Sam, dar
puternică și hotărâtă. Avea un fel de a privi mulțimea, de parcă ar fi privit în
ochi pe toată lumea, văzând fiecare persoană individual.
— Știi ce s-a întâmplat? întrebă cineva.
Caine dădu din cap.
— Nu. Nu cred că știm mai multe decât știți și voi. Toți cei de peste
cincisprezece ani au dispărut și a apărut acea barieră.
— Noi îi spunem FAYZ, strigă Howard.
— Faza? întrebă Caine interesat.
— F-A-Y-Z. Fallout Alley Youth Zone.
Caine rămase pe gânduri un moment și apoi râse.
— E excelent. Voi ați inventat-o?
— Da.
— E vital să încercăm să ne păstrăm umorul acum, când lumea deodată a
devenit un loc foarte ciudat. Cum te cheamă?
— Howard. Sunt primul om al căpitanului. Al Căpitanului Orc.
Un val de îngrijorare trecu prin mulțime și Caine observă imediat.
— Sper ca tu și Căpitanul Orc să va alăturați nouă și oricui altcuiva care e
dispus să stea și să discute despre ce vom face. Pentru că deja avem un plan
pentru viitor.
El sublinie această ultimă propoziție, gesticulând de parcă ar tăia trecutul.
— O vreau pe mama, strigă deodată un copil mic.
Toată lumea tăcu. Băiețelul spusese ceea ce toată lumea simțea.
Caine coborî din mașină și se duse la copil. Îngenunche în fața lui și îl
prinse de mâini. Îl întrebă cum îl cheamă și se prezentă din nou.
— Cu toții ne vrem părinții înapoi, spuse el cu blândețe, dar destul de tare
ca și cei din jur să îl audă. Cu toții vrem asta și eu cred că se va întâmpla. Eu
cred că ne vom vedea din nou mamele și tații, și frații și surorile mai mari, și
chiar și profesorii. Tu nu crezi asta?
— Ba da, oftă băiețelul.
Caine îl luă în brațe și îi spuse:
— Fii puternic. Fii băiețelul puternic al mamei tale.
— E bun, spuse Astrid. E mai mult decât bun.
90
 Apoi Caine se ridică. Lumea făcuse un cerc în jurul lui, stând aproape, dar
menținând o distanță respectuoasă.
— Trebuie să fim puternici cu toții. Cu toții trebuie să trecem prin asta. Și
dacă ne ajutăm și alegem lideri buni, care să facă ce trebuie, o să reușim.
Toată mulțimea parcă se înălțase puțin. Acum erau priviri hotărâte pe
fețele care până adineauri fuseseră cuprinse de frică și oboseală.
Sam era fascinat. În doar câteva minute, Caine reușise să le redea
speranța unor copii descurajați și speriați.
Și Astrid părea hipnotizată, deși Sam credea că detectase o picătură de
scepticism în privirea ei.
Sam era și el sceptic. Nu avea încredere în discursuri învățate pe de rost.
Nu avea încredere în charismă. Dar era mult prea greu să nu creadă că acest
Caine încerca să facă legătura cu Perdido Beach. Era greu să nu îl crezi.
Măcar un pic. Și dacă acest Caine avea un plan, nu era un lucru bun? Nimeni
altcineva nu părea să aibă vreo idee ce să facă.
Caine vorbi din nou tare:
— Dacă sunteți cu toții de acord, aș vrea să împrumut puțin biserica. Aș
vrea să stau de vorbă cu liderii voștri, în prezența Domnului, să discutăm
planul meu, și orice schimbări care ar trebui făcute. Există un grup mai
restrâns care să poată vorbi în numele vostru?
— Eu, spuse Orc, făcându-și loc în față.
În continuare avea la el bâta de baseball de aluminiu. Și acum făcuse rost
și de o cască de polițist. O cască neagră, de plastic, pe care polițiștii din
Perdido Beach o purtau când patrulau pe biciclete.
Caine îi aruncă bătăușului o privire pătrunzătoare.
— Tu ar trebui să fii Căpitanul Orc.
— Da, eu sunt.
Caine întinse mâna.
— E o onoare să te cunosc, Căpitane!
Orc rămase cu gura căscată și ezită. Sam crezu că era probabil prima dată,
în viața turbulentă a lui Orc, când cineva spunea că e onorat să îl cunoască.
Și probabil era prima dată când cineva se oferise să îi strângă mâna. Orc era
vizibil confuz și aruncă o privire către Howard.
Howard privea ba la Orc, ba la Caine, analizând situația.
— Îți plătește recuzita, Căpitane, spuse Howard.
Orc grohăi, își mută bâta din mâna dreaptă în cea stângă și își întinse laba
groasă. Caine îl prinse cu ambele mâini și îl privi serios în ochi pe Orc, pe
măsură ce dădură noroc.
— Frumos, spuse Astrid încet.
Încă ținând mâna lui Orc într-a lui, Caine spuse:
91
 — Acum, cine altcineva mai vorbește în numele orașului?
— Sam Temple a intrat într-o clădire în flăcări ca să salveze o fetiță, spuse
Bette. El poate vorbi. În numele meu, cel puțin.
Un murmur aprobator se auzi din mulțime.
— Da, Sam e un adevărat erou, spuse o voce din mulțime.
— Ar fi putut muri, continuă altă voce.
— Da, Sam e omul potrivit.
Zâmbetul lui Caine apăru și dispăru atât de repede, încât Sam nici nu știu
dacă apăruse cu adevărat. Acea fracțiune de secundă arătase ca o privire
victorioasă. Caine se apropie de Sam, deschis și sincer, cu mâna întinsă.
— Probabil există oameni mai capabili decât mine, spuse Sam dându-se
mai în spate.
Dar Caine îl prinse de cot și îl strânse de mână.
— Sam, nu? Se pare că ești un adevărat erou. Ești cumva rudă cu asistenta
de la noi de la școală, Connie Temple?
— E mama mea.
— Nu sunt surprins să aud că ar avea un copil curajos, spuse Caine. E o
femeie foarte bună. Văd că ești o persoană atât modestă, cât și curajoasă,
Sam, dar eu… eu îți cer ajutorul. Am nevoie de ajutorul tău.
Amintind de mama lui, totul se legă. Caine. „C”. Care erau șansele ca acest
„C” să fie alt copil de la Coates?

Mai devreme sau mai târziu C sau altcineva va face ceva grav.
Cineva va fi rănit. Cum s-a întâmplat cu S și T.

— Bine, spuse Sam. Dacă asta vor oamenii.

Câteva alte nume fură menționate, iar Sam cu jumătate de inimă, dar loial,
îl numi pe Quinn.
Privirea lui Caine se îndreptă de la Sam la Quinn și, pentru o milisecundă,
deveni cinică și pătrunzătoare. Dar aceasta dispăru într-o clipită, fiind
înlocuită de expresia exersată, plină de umilință și dornică de a găsi o
soluție, a lui Caine.
— Atunci, să mergem, spuse el.
Se întoarse și se îndreptă hotărât spre treptele bisericii cu restul aleșilor
urmându-l.
Unul dintre copiii de la Coates, o fată foarte frumoasă cu ochi negri, îl
abordă pe Sam și întinse mâna. Sam întinse și el mâna.
— Eu sunt Diana, spuse ea ținându-i în continuare mâna. Diana Ladris.
— Sam Temple.

92
 Ochii ei întunecați îi întâlniră pe ai lui și el vru să privească în altă parte,
simțindu-se ciudat, dar nu putu.
— Ah, spuse ea de parcă cineva îi spusese ceva fascinant, apoi îi dădu
drumul și zâmbi. Ei bine, cred că ar trebui să intrăm. Nu vrem să îl lăsăm pe
liderul neînfricat fără discipoli.
Era o biserică catolică, construită cu o sută de ani înainte de un om bogat,
care deținuse fabrica de conserve acum ruginită și abandonată în apropierea
portului, ca o clădire oribilă de tablă.
Cu arcade înalte și multe statui de sfinți, cu bănci frumoase din lemn,
biserica era probabil prea grandioasă pentru micuțul oraș Perdido Beach.
Trei din cele șase ferestre ascuțite încă mai aveau vitralii originale care îl
reprezentau pe Iisus în diferite ipostaze. Celelalte trei fuseseră distruse de-a
lungul timpului de vandali, de vreme sau de cutremure și înlocuite cu vitralii
abstracte, de proastă calitate.
Când Astrid intră în biserică, se lăsă într-un genunchi și își făcu semnul
crucii, uitându-se în sus la crucifixul impunător de deasupra altarului.
— Asta e biserica unde vii tu? întrebă Sam în șoaptă.
— Da. Tu unde te duci?
Sam clătină din cap. Era prima dată când intrase aici. Mama lui era
evreică nepracticantă, iar despre tatăl lui nimeni nu spusese vreodată ce
religie avea. Sam nu prea era interesat de religie. Biserica îl făcu să se simtă
mic și nelalocul lui.
Caine înaintase cu încredere spre altar. Altarul în sine nu era măreț, era
doar un dreptunghi de marmură suit pe trei trepte acoperite de un covor
castaniu. Caine nu se duse în locul de unde se ținea predica, ci se opri pe cea
de-a doua treaptă.
Înăuntru erau acum cincisprezece copii, incluzându-i și pe Sam Temple,
Quinn, Astrid și micul Pete, Albert Hillsborough și Mary Terrafino, Elwood
Booker, cel mai bun atlet din clasa a opta, și prietena lui, Dahra Baidoo, Orc,
al cărui nume real se zvonea că ar fi Charles Merriman, Howard Bassem și
Cookie, pe care îl chema de fapt Tony Gilder.
De la Academia Coates, în afară de Caine Soren, mai erau Drake Merwin,
un puști încruntat, zâmbăreț și jucăuș, cu părul sălbatic și blond, Diana
Ladris și un elev pierdut de clasa a cincea, cu ochelari, prezentat de Caine ca
fiind Computer Jack.
Toți copiii din Perdido Beach se așezară pe scaune, Orc și banda lui
întinzându-se pe rândul din față. Computer Jack se așeză într-o parte cât mai
departe posibil, Drake Merwin stătea zâmbind cu mâinile încrucișate la
piept în stânga lui Caine, iar Diana Ladris urmărea mulțimea din dreapta lui.

93
 Sam își aminti din nou că cei de la Coates trebuie să fi repetat tot ce se
întâmplase în dimineața asta, judecând după coloana de mașini, care ar fi
avut nevoie de câteva ore de pregătire pentru a stăpâni această prezentare.
Trebuie să fi început planificările și exercițiile chiar de la apariția FAYZ-ului.
Era un gând îngrijorător.
După ce toate introducerile avuseră loc, Caine trecu repede la explicarea
planului.
— Trebuie să lucrăm împreună, anunță el. Eu cred că ar trebui să ne
organizăm în așa fel încât lucrurile să nu fie distruse și problemele să fie
ținute sub control. Cred că scopul nostru ar trebui să fie păstrarea lucrurilor
așa cum erau. Astfel încât, când bariera va coborî și cei care au dispărut vor
apărea, vor vedea că am făcut o treabă destul de bună în a păstra lucrurile la
locul lor.
— Căpitanul deja face asta, spuse Howard.
— Este evident că a făcut o treabă excelentă, spuse Caine coborând
scările spre Orc. Dar este o povară mare. De ce să trebuiască să facă el toată
treaba? Eu consider că trebuie să avem un sistem, un plan. Căpitane, i se
adresă Caine direct, sunt sigur că nu vrei să stai să împărți mâncarea, să ai
grijă de bolnavi și de grădiniță și să citești și să scrii tot ce ar trebui, ca să
stabilești un sistem aici în Perdido Beach.
— Și-a dat seama că Orc e aproape analfabet, șopti Astrid.
Orc aruncă o privire către Howard, care părea hipnotizat de Caine. Orc
ridică din umeri. Cum spusese și Astrid, mențiunea că ar trebui să scrie și să
citească îl pusese într-o situație stânjenitoare.
— Exact, spuse Caine, pe măsură ce Orc ridica din umeri dându-i
dreptate.
Caine se întoarse în centrul sălii și se adresă întregului public:
— Se pare că avem o sursă de energie electrică pe care ne putem baza,
dar mijloacele de comunicație nu merg. Prietenul meu de nici, Computer
Jack, spune că am putea face telefoanele mobile să meargă din nou.
Un murmur entuziasmat se auzi din sală și Caine ridică mâinile.
— Nu mă refer că vom putea suna pe oricine din afara… care era
termenul genial folosit de Howard? FAYZ-ului? Dar măcar am putea
comunica între noi.
Privirile se îndreptară către Computer Jack, care înghiți în sec, dădu din
cap aprobator, își potrivi ochelarii și roși.
— Va dura, dar împreună putem reuși, spuse Caine dovedindu-și
siguranța lovind cu pumnul drept palma stângă. În afară de un șerif care să
aibă grijă ca regulile să fie respectate, post pe care cred că Drake Merwin ar
fi potrivit să îl ocupe, ținând cont că tatăl lui este un locotenent al patrulei de
94
pe autostradă, vom avea nevoie de un pompier care să se ocupe de urgențe,
și aici îl nominalizez pe Sam Temple. Având în vedere ce au spus oamenii
mai devreme, cred că el este clar cea mai bună soluție, nu-i așa?
Mulțimea murmură și aprobă din cap.
— Te cooptează, șopti Astrid. Știe că tu ești concurența.
— Nu ai încredere în el, șopti Sam înapoi. Și nu a fost o întrebare.
— E un manipulator, spuse Astrid. Nu înseamnă că e rău. Poate fi de
treabă.
— Sam a salvat magazinul de unelte și grădinița și aproape a salvat și
fetița. Și, venind vorba despre asta, cineva trebuie să o îngroape, spuse Mary.
— Exact, spuse Caine. Doamne ajută să nu avem de-a face cu asta din nou,
dar cineva trebuie să îngroape morții. Așa cum altcineva trebuie să se ocupe
de cei care se îmbolnăvesc sau se accidentează. Și cineva trebuie să se ocupe
de copiii mici.
— Mary a avut grijă în totalitate de preșcolari, explică Dahra Baidoo. Ea
împreună cu fratele ei, John.
— Dar avem nevoie de ajutor, spuse repede Mary. Nu avem timp să
dormim. Am rămas fără scutece și fără mâncare, oftă ea. Eu și John îi
cunoaștem pe copii acum și putem avea grijă de ei, dar avem nevoie de
ajutor. Avem nevoie de mult ajutor.
Caine păru că se emoționează, chiar aproape să verse o lacrimă. Se duse
repede la Mary, o ridică în picioare și își puse o mână în jurul ei.
— Ce persoană nobilă ești, Mary! Tu și fratele tău veți putea întocmi
planul. De câți oameni veți avea nevoie pentru a avea grijă de preșcolari?
Mary socoti în gând.
— Noi doi și probabil încă patru, spuse ea.
Apoi, căpătând încredere, spuse:
— De fapt, avem nevoie de patru dimineața, patru după-masa și patru
noaptea. Și avem nevoie de scutece și lapte praf. Și avem nevoie ca cineva să
ne aducă lucruri, cum ar fi mâncare.
Caine aprobă.
— Cei mici sunt cea mai mare responsabilitate a noastră. Mary și John,
aveți dreptul să luați câți oameni aveți nevoie și să cereți ce aveți nevoie.
Dacă cineva refuză, Drake și oamenii lui, inclusiv Căpitanul Orc, vor avea
grijă să primiți ce vă trebuie.
Mary fu copleșită și recunoscătoare. Dar nu și Howard.
— Poftim? Am fost de acord mai devreme, dar acum vrei să zici că Orc
lucrează pentru tipul acesta? spuse Howard, arătând cu degetul către Drake,
care zâmbea ca un rechin. Noi nu lucrăm pentru nimeni. Căpitanul Orc nu
lucrează pentru nimeni și nu acceptă ordine de la nimeni.
95
 Sam văzu o expresie furioasă pe fața frumoasă a lui Caine, dar aceasta
dispăru la fel de repede precum apăruse.
Probabil că și Orc observase, pentru că se ridică în picioare, împreună cu
Cookie, amândoi strângând bâtele. Drake, încă zâmbind, se băgă între ei și
Caine. O bătaie se apropia repede ca o furtună.
Ciudat, Diana Ladris îl privea atentă pe Sam, indiferentă față de Orc.
Caine oftă, își ridică mâinile, și cu palmele își dădu părul pe spate.
Deodată se auzi un huruit prin podea și prin scaunele de lemn. Un
cutremur minor, ceva ce Sam, ca majoritatea californienilor, probabil mai
simțise până atunci.
Toți se ridicară în picioare, toți știau ce trebuiau să facă în timpul unui
cutremur.
Dar apoi se auzi un sunet puternic, un sunet de oțel și lemn îndoindu-se,
și crucifixul se desprinse din perete. Rupse pivoții care îl țineau în loc, de
parcă un gigant invizibil îl smulsese de la locul său.
Toți rămaseră nemișcați.
O cascadă de bolovani și bucăți de tencuială căzură pe altar.
Crucifixul se rostogoli în față ca un copac tăiat.
Pe măsură ce crucifixul cădea, Caine își lăsă mâinile pe lângă corp. Era
încruntat și furios.
Crucifixul, înalt de cel puțin trei metri, se izbi cu putere de scaunele din
primul rând. Impactul fu zgomotos și brusc, ca un accident de mașină.
Orc și Howard săriră în lateral. Cookie însă fu prea lent și bara orizontală
a crucifixului îl lovi peste umărul drept.
Căzu la pământ și o pată roșie se răspândi lângă el.
Totul se petrecu atât de repede, încât copiii care se ridicaseră în picioare
nu au avut timp să fugă.
— Ajutor, ajutor, strigă Cookie.
Zăcea întins pe podea strigând. Sângele trecea prin țesătura tricoului său
și forma o baltă.
Elwood ridică crucea de pe el și Cookie țipă.
Caine rămase nemișcat, iar Drake Merwin își menținea privirea rece
asupra lui Orc, cu mâinile încrucișate, părând indiferent.
Diana Ladris îl privea în continuare pe Sam. Zâmbetul ei cunoscut nu
dispăruse.
Astrid îl prinse pe Sam de mână și îi șopti:
— Hai să plecăm de aici. Trebuie să vorbim.
Diana observă și ea acest lucru.
Caine rămânând perfect calm spuse:

96
 — Groaznic. Știe cineva să acorde primul ajutor? Sam? Mama ta a fost
infirmieră.
Micul Pete, care stătuse până acum tăcut și nemișcat ca o piatră, începu să
se balanseze din ce în ce mai tare. Dădea din mâini de parcă se apăra de un
roi de albine.
— Trebuie să îl scot de aici, intră în panică, spuse Astrid, trăgându-l pe
micul Pete afară. Scaunul de la fereastră, Petey, scaunul de la fereastră.
— Nu sunt asistentă medicală, spuse Sam fără să-și dea seama. Nu știu…
Dahra Baidoo a fost cea care s-a trezit din transă și îngenunche lângă
Cookie.
— Știu eu câte ceva. Elwood, ajută-mă!
— Se pare că avem și o nouă infirmieră, spuse Caine, calm și fără griji ca
un director școală când anunță numele celui căruia îi revine premiul
onorific.
Diana se întoarse, trecu lângă Caine și îi șopti ceva la ureche. Ochii negri
ai lui Caine se îndreptară către copiii șocați, analizându-i pe fiecare. Zâmbi
ușor și aprobă din cap imperceptibil către Diana.
— Această întâlnire se amână până când îl ajutăm pe prietenul nostru
rănit… cum îl cheamă? Cookie?
Vocea lui Cookie era din ce în ce mai disperată, fiind aproape isteric,
cerând ajutor.
— Chiar doare, chiar doare rău, of, Doamne!
Caine îi îndrumă pe Drake și Diana de-a lungul culoarului, trecând de
Sam, urmându-i pe Astrid și micul Pete afară din biserică.
Drake se opri la jumătatea drumului, se întoarse și pentru prima dată
vorbi. Cu o voce amuzată, spuse:
— Oh, Căpitane Orc? Ia-ți oamenii, cei care nu sunt răniți, și aliniați-vă
afară. Vom stabili sarcinile voastre. Cu un zâmbet asemănător cu un mârâit,
Drake continuă fericit: Pe mai târziu.

• CINCISPREZECE

251 ore, 32 minute

97
 Jack își dădu seama târziu că trebuia să îi urmeze pe Caine și pe ceilalți
afară din biserică. Sări repede, lovindu-se de scaun, scoțând un sunet care îi
atrase atenția băiatului liniștit pe care Caine îl numise erou.
— Scuze, spuse Jack.
Jack merse repede afară. Inițial, nu văzu niciun alt copil de la Coates. O
mulțime de oameni erau în afara bisericii, învârtindu-se în zonă, vorbind
despre ce se întâmplase înăuntru. Urletele de durere ale lui Cookie erau
doar parțial acoperite.
Jack o zări pe fata înaltă cu părul blond pe care o văzuse înăuntru, și pe
frățiorul ei.
— Scuză-mă, știi cumva unde s-au dus Caine și ceilalți?
Fata, al cărei nume nu și-l amintea, îl privi în ochi.
— E la primărie. Unde altundeva ar putea fi noul nostru lider?
De cele mai multe ori, Jack nu observa tonul pe care vorbeau anumite
persoane, dar acum nu putea să nu recunoască sarcasmul ei rece.
— Scuze că te-am deranjat.
Își aranjă ochelarii și încercă să zâmbească în același timp. Își întoarse
capul și căută cu privirea primăria.
— E acolo, îi arătă cu degetul fata. Și mă cheamă Astrid, adăugă ea. Chiar
crezi că vei putea face telefoanele să meargă iar?
— Desigur. Dar va dura o vreme. Acum semnalul de la telefon se duce la
turn, nu?
Vorbea pe un ton binevoitor și încercă să formeze cu mâinile schema unui
turn cu niște raze venind spre el.
— Iar apoi semnalul e trimis către satelit și apoi jos la un dispozitiv care
interconectează mai multe rețele. Dar nu putem trimite semnale către satelit
acum, deci…
Jack fu întrerupt de un urlet înfricoșător de durere venind din biserică.
— Cum știi că nu putem face legătura cu satelitul? întrebă Astrid.
Clipi surprins și făcu acea expresie încrezută pe care o făcea de fiecare
dată când cineva îi punea la îndoială expertiza tehnologică.
— Mă îndoiesc că vei înțelege.
— Pune-mă la încercare, puștiule, spuse Astrid.
Spre surprinderea lui, ea părea să înțeleagă tot ce îi spusese, așa că el
continuă și îi explică felul în care ar putea reprograma câteva calculatoare
bune, în așa fel încât să servească pe post de router pentru telefonie.
— Nu ar fi rapid. Adică, nu ar putea să țină mai mult de, să zicem,
douăsprezece apeluri simultane, dar, în principiu, ar trebui să funcționeze.
Frățiorul lui Astrid părea că se holba la mâinile lui Jack, pe care acesta le
învârtea agitat. Jack era neliniștit, fiind departe de Caine. Înainte de a veni de
98
la Coates, Drake Merwin îi avertizase pe toți să țină conversațiile cu cei din
Perdido Beach cât mai scurte posibil.
Un avertisment din partea lui Drake era ceva serios.
— Ei bine, ar trebui să plec, spuse Jack.
Astrid îl opri.
— Deci tu ești cu calculatoarele.
— Da. Eu sunt un fel de tehnician.
— Câți ani ai?
— Doisprezece.
— Ești mic pentru asemenea talente.
Jack râse.
— Nimic din ce am spus eu nu e greu de făcut. Nu e ceva ce oamenii
obișnuiți ar putea să facă, dar pentru mine e ușor.
Jack nu fusese niciodată rușinat când venea vorba de talentul lui. Primise
primul calculator adevărat la patru ani, de Crăciun. Părinții lui încă mai
spuneau povestea în care el a stat paisprezece ore la calculator, chiar în
prima zi, făcând pauze doar pentru Nutri-Grain și suc.
La vârsta de cinci ani, deja putea instala programe și naviga pe internet.
La șase ani, părinții lui îi cereau ajutorul când venea vorba de calculatoare,
iar la opt ani, avea propriul site și era tehnicianul neoficial al școlii.
La nouă ani, Jack intrase în baza de date a departamentului de poliție din
zona lui, pentru a șterge o amendă luată de tatăl unui prieten.
Părinții lui au aflat și s-au panicat, iar în semestrul următor l-au trimis la
Academia Coates, locul unde lumea își trimitea copiii deștepți, dar dificili.
Însă Jack nu era dificil, sau cel puțin el refuza această etichetă. În orice
caz, academia nu l-a ajutat să stea departe de probleme, dimpotrivă, la
Coates erau copii pe care părinții lui Jack îi considerau influențe rele asupra
lui. Unii din ei chiar foarte rele. Iar alții doar rele.
— Atunci, ce ar fi greu pentru tine, Jack? întrebă Astrid.
— Aproape nimic, răspunse el sincer. Dar aș vrea să fac să meargă un fel
de internet aici în… oricum i-ar zice.
— Se pare că îi spunem FAYZ acum.
— Da. Aici în FAYZ. Adică, estimez că sunt vreo două sute douăzeci și
cinci de calculatoare decente, judecând după numărul de case și de firme.
Zona e relativ mică, deci nu ar fi foarte greu să creez o rețea de internet
wireless. E ușor. Și dacă aș avea la dispoziție și niște G5 pe care să lucrez,
cred că aș putea să ridic un sistem local.
Începu să zâmbească la acest gând.
— Ar fi grozav. Spune-mi, Comp… chiar trebuie să îți zic Computer Jack?
— Toată lumea îmi spune așa. Câteodată îmi mai zic și Jack.
99
 — Bine, Jack. Ce are Caine de gând să facă?
Jack fu luat prin surprindere.
— Poftim?
— Ce are de gând să facă? Ești un tip deștept, trebuie să ai o idee.
Jack vru să plece, dar nu știu cum exact să o facă. Astrid se apropie de el și
îl prinse de braț. Jack rămase uimit, holbându-se la mână.
— Știu că pune ceva la cale, spuse Astrid și frățiorul ei își fixă ochii lui
mari, bulbucați și pierduți asupra lui Jack. Știi ce cred eu?
Jack dădu lent din cap.
— Eu cred că ești o persoană bună, spuse Astrid. Ești foarte deștept și de
aceea oamenii nu te tratează întotdeauna cum ar trebui. Le e frică de
talentul tău și încearcă să te folosească.
Jack aprobă din cap.
— Dar eu nu cred că puștiul acela, Drake, e o persoană bună. Nu e, nu-i
așa?
Jack rămase nemișcat. Nu voia să spună ceva ce nu trebuia. Nu se
pricepea la oameni la fel ca la calculatoare. Majoritatea oamenilor nu erau
atât de interesanți.
— E un bătăuș, nu-i așa? La Drake mă refer.
Jack ridică din umeri.
— Așa ziceam și eu. Dar Caine?
Când Jack nu răspunse, Astrid nu mai spuse nimic. Jack înghiți în sec și
încercă să se uite în altă parte, dar nu era ușor.
— Caine, repetă Astrid. Ceva nu e în regulă cu el, nu-i așa?
Computer Jack nu se mai opuse, dar rămase precaut, vorbind mai încet.
— Poate să facă lucruri, spuse Jack. Poate să…
— Jack, aici erai.
Astrid și Jack tresăriră. Era Diana Ladris. Ea își înclină capul prietenește
către Astrid.
— Sper că frățiorul tău nu a pățit nimic. La felul în care ați plecat, am
crezut că poate îi era rău.
— Nu, nu, e bine.
— E norocos că te are, spuse Diana, prinzând-o pe Astrid de mână, de
parcă ar fi vrut să dea noroc, dar Jack știa ce voia să facă de fapt.
Astrid își retrase mâna.
Diana avea un zâmbet frumos în general, dar nu și acum. Jack se întrebă
dacă Diana reușise să termine cu Astrid. Probabil că nu. De obicei, îi lua mai
mult să citească nivelul forței unei persoane.
Aerul confruntării se schimbă la zgomotul unui motor diesel. Era un copil,
părea a fi mexican, care conducea un excavator pe stradă.
100
 — El cine e? întrebă Diana.
Edilio, spuse Astrid.
— Ce face?
Puștiul din excavator începu să sape un șanț, chiar în iarba din piață,
aproape de trotuarul unde zăcea corpul acoperit al fetiței, loc evitat de toată
lumea.
— Ce face? repetă Diana.
— Cred că îngroapă decedații, spuse încet Astrid.
Diana se miră.
— Caine nu i-a spus să facă asta.
— Ce contează? întrebă Astrid. Oricum cineva trebuia să o facă. De fapt,
cred că mă voi duce să văd dacă pot să îl ajut cu ceva. Știi tu, dacă consideri
că ar fi și Caine de acord.
Diana nu zâmbi și nici nu mârâi, deși Jack o văzuse făcând asta de mai
multe ori.
— Pari a fi o fată de treabă, Astrid, spuse Diana. Pun pariu că ești o fată
deșteaptă, de genul Lisei Simpson, plină de idei grozave și îngrijorată de
salvarea planetei. Dar lucrurile s-au schimbat. Nu mai e vechea ta viață. E
ca… știi cum e? E ca și cum ai fi trăit într-un cartier foarte liniștit și te-ai
mutat într-unul dificil și dur. Tu nu pari dură, Astrid.
— Ce l-a creat? FAYZ? Știi cumva? întrebă Astrid, refuzând să se lase
intimidată.
Diana începu să râdă.
— Extratereștrii. Dumnezeu. O schimbare bruscă în cursul universului.
Am auzit că lumea îți spune Astrid cea deșteaptă, așa că probabil te-ai gândit
deja la explicații pe care eu nici nu le-am luat în calcul. Nu contează. S-a
întâmplat. Și aici am ajuns.
— Ce vrea Caine? întrebă Astrid.
Lui Jack nu îi venea să creadă că Astrid nu se pierduse în fața Dianei.
Majoritatea o făceau. Majoritatea nu îi făceau față. Și dacă reușeau, apoi le
părea rău.
Lui Jack i se păru că zărește o sclipire de apreciere în ochii negri ai Dianei.
— Ce vrea Caine? Vrea ceva și îl va obține, spuse Diana. Acum du-te acolo
la înmormântare și nu îmi mai sta în cale. Și ai grijă de frățiorul tău. Jack?
Auzindu-și numele, Jack se trezi din transă.
— Da.
— Vino.
Jack plecă în spatele Dianei, rușinat de supunerea lui imediată.
Urcară scările primăriei unde, spre surprinderea celor care nu îl
cunoșteau, Caine se instalase deja în biroul primarului. Stătea în spatele
101
unui birou masiv din lemn de mahon, balansându-se ușor într-un scaun prea
mare din piele de culoare castanie.
— Unde ai fost? întrebă Caine.
— M-am dus să îl iau pe Jack.
Caine se miră.
— Și unde era Computer Jack?
— Nicăieri anume, pur și simplu se plimba pierdut, spuse Diana.
Ea îl proteja, realiză Jack cu uimire.
— M-am întâlnit cu fata aceea, spuse Diana. Blonda cu fratele ei ciudat.
— Da?
— Ei îi spun Astrid cea deșteaptă. Cred că e legată de tipul acela cu focul.
— Îl cheamă Sam, îi aminti Caine.
— Eu cred că Astrid e o persoană pe care ar trebui să o avem vizor.
— Ai citit-o? întrebă Caine.
— Doar parțial, deci încă nu sunt sigură.
Caine întinse mâinile exasperat.
— De ce, mă rog, ca să primesc o informație? Doar spune-mi.
— Are în jur de două bare.
— Ai vreo idee ce putere ar putea să aibă? Aprinzător? Viteză? Cameleon?
Sper că nu încă o Dekka. E dificilă. Și sper că nu e o Cititoare ca tine, Diana.
Diana dădu din cap.
— Nu am nicio idee. Nici măcar nu sunt sigură că e la două bare.
Caine dădu din cap în semn de înțelegere. Apoi oftă de parcă tot pământul
era pe umerii lui.
— Trece-o pe listă, Jack! Astrid ce deșteaptă: două bare. Cu un semn de
întrebare.
Jack își scoase tableta. Bineînțeles că internet nu mai avea, dar i celelalte
funcții încă mergeau. Introduse codul de securitate și deschise fișierul.
Lista se deschise și pe ea erau trecute douăzeci și opt de nume, toți copii
de la Coates. Așezate în coloană în dreptul fiecărui nume erau niște numere:
unu, doi sau trei. Doar un singur nume avea patru scris în dreptul său: Caine
Soren.
Jack se concentră și introduse informația.
Astrid. Două bare. Semn de întrebare.
El încercă să nu se gândească ce însemna acest lucru pentru frumușica
blondă.
— A mers mai bine decât mă așteptam, îi spuse Caine Dianei. Credeam că
o să dăm de un bătăuș de care va trebui să avem grijă. Și am spus că va fi un
lider. Îl atragem pe bătăuș de partea noastră și suntem atenți la lider până
suntem gata să îi facem față.
102
 — Sunt eu atentă la el, spuse Diana. E drăguț.
— Pe el l-ai citit?
Jack văzuse când Diana îl luase de mână pe Sam, și fu surprins când auzi
răspunsul Dianei:
— Nu. Nu am avut ocazia.
Jack ridică din sprâncene, nedumerit dacă să îi amintească Dianei sau nu.
Dar era ceva stupid. Bineînțeles că Diana ar fi știut dacă îl citise pe Sam sau
nu.
— Să o faci cât mai repede, spuse Caine. Ai văzut cum se uita lumea la el?
Și când am cerut să nominalizeze pe cineva, el a fost primul nume
menționat. Nu îmi place, e fiul infirmierei Temple. E o coincidență neplăcută.
Să îl citești. Dacă are putere, s-ar putea să nu mai putem amâna și să ne
ocupăm de el.
•
Lana se vindecase.
Dar era slăbită, înfometată și însetată.
Setea era problema cea mai mare. Nu era sigură că mai putea rezista.
Dar trecuse prin infern și supraviețuise și asta îi permitea să spere.
Soarele răsărise, dar încă nu ajunsese cu razele până la ea. Râpa era ferită
de soare. Lana știa că cea mai bună alegere era să se întoarcă înapoi la fermă
înainte ca pământul să se încingă și să ardă ca o plăcintă proaspăt scoasă din
cuptor.
— Nu te gândi la mâncare, își spuse ea și se bucură când descoperi că încă
mai avea voce.
Încercă să se cațăre înapoi direct către șosea, dar cu genunchii și palmele
julite își dădu seama că nu avea cum să reușească. Nici măcar Patrick nu
putea urca. Era prea abrupt.
Singura variantă rămasă era să meargă de-a lungul văii până la o ieșire.
Dar drumul nu era ușor. În cele mai multe locuri pământul era tare, dar în
altele era alunecos, făcând-o pe Lana să cadă în mâini și în genunchi.
De fiecare dată când cădea, îi era tot mai greu să se ridice. Patrick gâfâia,
mai mult târându-se decât alergând, la fel de obosit și de chinuit.
— Trecem împreună prin asta, nu, băiete? spuse ea.
Tufișurile îi zgâriau picioarele, pietrele o învinețeau. Din loc în loc, erau
tufe de spini pe lângă care trebuia să treacă. Într-un loc țepii nu putură fi
ocoliți și ea fu nevoită să îi traverseze încet și cu mare grijă, acumulând
zgârieturi care ardeau ca focul pe picioarele ei goale.
Dar odată ce trecu, își puse mâna pe zgârieturi și durerea se atenuă. După
aproape zece minute, nu mai era niciun semn de zgârietură.

103
 Era un miracol. Lana era convinsă. Știa că ea nu avea puterea să vindece
câini sau oameni. Nu mai făcuse asta niciodată. Dar nu știa cum apăruse
acest miracol. Mintea ei era îndreptată către situații mai urgente: cum să
urce un delușor sau cum să ocolească un mărăcine, sau unde, unde, unde ar
putea găsi ceva de băut sau de mâncat în această zonă aridă.
Își dorea să fi dat mai multă atenție așezării terenului din zonă, de fiecare
dată când venise sau plecase de la fermă. Această râpă ducea către fermă
sau trecea pe lângă ea? Mai avea un pic și ajungea? Sau se îndrepta către
adevăratul deșert? Oare o căuta cineva?
Pereții râpei nu mai erau la fel de înalți, însă erau la fel de abrupți și mai
apropiați. Ravena se îngusta. Trebuia să fie un semn bun. Dacă se îngusta și
scădea ca adâncime, nu însemna că se apropia de o ieșire?
Era cu ochii la picioare, ferindu-se de șerpi, când Patrick se opri brusc.
— Ce s-a întâmplat, băiete? întrebă ea, dar curând văzu ce era.
Un perete traversa râpa. Peretele se înălța imposibil de sus, mult mai sus
decât râpa în sine, ca o barieră din… din ceva ce nu mai văzuse până acum.
Numai mărimea, combinată cu apariția ei ciudată în acest loc, o
înspăimânta. Dar nu părea a face ceva. Era doar un zid. Era transparent ca
un lapte apos și licărea puțin de parcă era un efect video. Era absurd.
Imposibil. Un zid unde nu avea ce căuta un zid.
Ea se apropie, dar Patrick refuză să meargă mai departe.
— Trebuie să mergem să vedem ce e, băiete, îl îndemnă ea.
Patrick nu fu de acord. Nu avea niciun interes în a vedea ce era.
Apropiindu-se, ea își putu zări reflexia pală.
— Probabil e mai bine că nu mă pot vedea mai clar, murmură ea.
Părul îi era tare, încleiat de sângele uscat. Știa că era murdar. Și putea
vedea că hainele îi erau rupte, și nu într-un fel artistic sau modern, ci pur și
simplu ferfenițe.
Lana făcu și ultimii pași către barieră și o atinse cu un deget.
— Ahh!
Scânci și își retrase mâna. Înainte de accident, ar fi considerat această
durere ca fiind mistuitoare. Acum standardele ei erau mult mai ridicate în
ceea ce privea durerea adevărată. Dar asta nu însemna că va mai atinge
zidul.
— E un fel de gard electric? îl întrebă ea pe Patrick. Ce caută aici?
Acum nu mai avea de ales decât să se cațăre pe pereții râpei. Problema
era că Lana era destul de sigură că ferma se afla în partea stângă, și acea
parte era imposibil de escaladat. Ar fi avut nevoie de o sfoară și de pitoane.

104
 Se gândi că ar putea urca pe partea dreaptă, agățându-se de bolovani și
margini sfărâmicioase. Dar apoi, dacă nu era cumva complet dezorientată, ar
pune râpa între ea și fermă.
Singura alternativă rămasă era să se întoarcă pe unde venise. Îi luase
jumătate de zi să ajungă până aici. S-ar înnopta până ar ajunge înapoi de
unde a plecat. Și acolo ar muri.
— Vino, Patrick. Hai să ieșim de aici.
Urcușul pe partea dreaptă a râpei păru să dureze aproape o oră. Tot acest
timp sub privirea încruntată și tăcută a barierei, pe care Lana ajunsese să o
considere o vietate, o forță imensă și dușmănoasă, pornită să îi stea în cale.
Când, în final, ajunse în vârf, clipi și privi în jur, scrutând peisajul de la
stânga la dreapta. Aproape că se prăbuși. Nu era niciun semn de stradă,
niciun semn de fermă. Doar o creastă abruptă și nu mai mult de un
kilometru și jumătate de teren întins până unde ar fi început panta.
Și acel zid imposibil. Acel zid care pur și simplu nu avea ce căuta acolo.
O direcție era blocată de râpă, în partea opusă erau munții, iar între
acestea se ridica zidul care traversa peisajul de parcă ar fi căzut din cer.
Singura direcție accesibilă era înapoi pe unde venise, de-a lungul fâșiei
înguste de pământ care mergea în paralel cu râpa.
Își feri ochii de lumina soarelui și clipi.
— Stai, îi spuse lui Patrick. E ceva acolo.
Cuibărită aproape de barieră și de poalele munților. Era cu adevărat o
bucată de verdeață sclipind între valurile de căldură? Trebuia să fie un
miraj.
— Tu ce crezi, Patrick?
Patrick rămase indiferent. Spiritul combativ dispăruse. O ducea la fel de
rău ca și ea.
— Cred că mirajul e tot ce ne-a rămas, spuse Lana.
Plecară la drum împreună. Cel puțin era mai ușor decât cățăratul afară
din râpă. Dar soarele era acum ca un ciocan care îi lovea Lanei capul
neprotejat. Își putea simți corpul cedând și spiritul torturat de îndoială.
Alerga după un miraj cu ultimele puteri. Avea să moară urmărind un miraj.
Dar peticul de verdeață nu dispăru. Devenea din ce în ce mai mare, pe
măsură ce se apropiau. Conștiința Lanei pâlpâia ca o lumânare. Era alertă
pentru câteva secunde, și apoi se pierdea într-un vis.
Lana se clătina, târându-și picioarele, pe jumătate orbită de lumina
neîncetată a soarelui, când își dădu seama că pășise de pe pământ pe iarbă.
Degetele simțiră iarba moale ca un burete.

105
 Era un gazon minuscul, de trei metri pătrați, iar în centru o stropitoare.
Nu era pornită, însă un furtun era legat la ea. Un furtun ce ducea în spatele
unei barăci de lemn fără ferestre.
Baraca nu era cine știe ce și era de mărimea unei camere, iar în spate se
afla o cocioabă pe jumătate prăbușită. Și un fel de moară, de fapt o elice de
avion prinsă în vârful unui turn dărăpănat, înalt de șase metri.
Lana urmări furtunul, mergând clătinat până îi găsi capătul. Furtunul
provenea de la un container de oțel plin de praf, ridicat pe un macaz de cale
ferată, sub moara improvizată. O țeavă ruginită ieșea din pământul de sub
moară, legată de mai multe țevi și valve. Furtunul ducea la un robinet atașat
de spatele containerului.
— E o oază, Patrick.
Lana apucă frenetic furtunul cu degetele-i slăbite și îl desprinse.
Răsuci mânerul. Apa, fierbinte și mirosind a minerale și rugină, țâșni cu
putere.
Lana și Patrick băură.
Lăsă apa să îi curgă pe față, să îi curețe sângele de pe față și să îi înmoaie
părul.
Dar nu venise atâta drum ca să lase salvarea ei să se scurgă pentru un
moment de plăcere. Răsuci robinetul și îl închise la loc. Ultima picătură
atârna pe gura robinetului de bronz, iar ea o luă pe vârful degetului și își
șterse crusta de sânge de la ochi.
Apoi, pentru prima dată parcă după o veșnicie, râse.
— Nu am murit încă, nu-i așa, Patrick? spuse Lana. Nu încă.

• ȘAISPREZECE

171 ore, 12 minute

— Mai întâi trebuie să fierbi apa, iar apoi pui și pastele, spuse Quinn.
— De unde știi? zise Sam, ridicând din sprâncene, întorcând o cutie
albastră de rotini căutând instrucțiuni.
— Pentru că am văzut-o pe mama făcând asta de nenumărate ori. Apa
trebuie mai întâi fiartă.
Sam și Quinn se holbau la oala mare de pe aragaz.
— O oală pândită nu fierbe niciodată, spuse Edilio.
106
 Sam și Quinn întoarseră privirile și Edilio râse.
— E doar o zicală, nu e adevărat.
— Știam, spuse Sam râzând. Bine, de fapt nu știam.
— Poate ai putea să o încălzești cu mâinile tale magice, sugeră Quinn.
Sam îl ignoră. Nu îi plăcea atunci când Quinn îl tachina pe subiectul
acesta.
Clădirea pompierilor era un cub cenușiu cu etaj. Jos era garajul unde se
aflau mașina de pompieri și ambulanța. La etaj se afla un fel de apartament,
o cameră mare care înconjura o bucătărie, o masă alungită și două canapele
total diferite. O ușă ducea la o cameră îngustă separată, în care erau aliniate
paturi de metal pentru șase persoane.
Camera principală era aproape plăcută. Era plin de fotografii cu pompieri,
unii pozând nemișcați, formal, iar alții prostindu-se cu amicii. Erau și
scrisori de mulțumire de la diferite persoane, inclusiv scrisori ilustrate de la
vizita elevilor din clasa întâi, toate începând cu „Dragă Pompierule”, deși
uneori ortografia era misterioasă.
Găsiseră și o mare masă rotundă pe care erau împrăștiate rămășițele unui
joc de poker neterminat: mâini de cărți căzute, chipsuri și trabucuri în
scrumiere. Ulterior fusese curățată.
Și era și o cămară surprinzător de bine aprovizionată: borcane de pastă
de roșii, conserve de supă și cutii cu paste. Era și o cutie roșie lăcuită de
prăjituri de casă, acum destul de vechi, dar nu necomestibile dacă le puneai
la cuptorul cu microunde cincisprezece secunde.
Sam acceptase angajamentul de a fi pompierul-șef. Nu pentru că el voia
asta, ci pentru că mulți alții o voiau. Spera ca nimeni să nu îl cheme să facă
ceva, pentru că, după trei zile în acea clădire, cei trei abia știau să pornească
mașina de pompieri, nemaivorbind de a o conduce sau de a face ceva cu ea.
Odată, un copil venise țipând: „Foc”, și Sam, Quinn și Edilio pe jumătate
căraseră și pe jumătate târâseră un furtun și o cheie de hidrant la șase străzi
depărtare, ca să descopere că fratele copilului pusese o conservă în cuptorul
cu microunde și fumul venea de la cuptorul cu microunde ars.
Dar, în schimb, știau unde să găsească toate echipamentele de urgență
din ambulanță și exersaseră cu furtunul și hidrantul pentru a fi mai rapizi și
mai eficienți decât fusese Edilio la primul incendiu.
Și deveniseră maeștri în a coborî pe bara pompierilor.
— Nu mai avem pâine, spuse Edilio.
— Nu ai nevoie de pâine dacă ai paste, spuse Sam. Ambele au glucide.
— Cine vorbește despre nutriție? La o masă trebuie să ai pâine.
— Eu credeam că voi mâncați tortilla, spuse Quinn.
— Tortilla e pâine.
107
 — Ei bine, nu avem pâine, spuse Sam. De niciun fel.
— Într-o săptămână nimeni nu o să mai aibă pâine, remarcă Quinn.
Pâinea trebuie făcută proaspăt, știi. După o vreme mucegăiește.
Trei zile trecuseră de când Caine și miliția lui veniseră și puseseră
stăpânire pe oraș.
Trei zile nimeni nu venise să îi salveze. Trei zile de depresie acută. Trei
zile de încercări de a accepta că, momentan, aceasta e viața.
Și FAYZ în sine, numită de toată lumea așa, împlinise cinci zile. Cinci zile
fără adulți. Cinci zile fără mame, tați, frați și surori mai mari, profesori,
polițiști, vânzători, pediatri, preoți sau dentiști. Cinci zile fără televizor,
internet sau telefoane.
Caine fusese bine primit la început. Oamenii voiau să fie cineva la
comandă, voiau reguli, iar Caine a fost foarte bun în a-și impune autoritatea.
De fiecare dată când Sam avusese de-a face cu el, fusese impresionat de
modul în care se purta, plin de încredere, de parcă ar fi fost născut pentru
acest post.
Dar după trei zile deja apăruseră și îndoielile. Îndoieli cu privire la Caine
și la Diana, dar cele mai multe erau legate de Drake Merwin. Câțiva copii
spuneau că e nevoie de cineva puțin înfricoșător pentru a avea grijă ca
regulile să fie respectate, iar alții erau de acord cu acest lucru, dar spuneau
că Drake e mai mult decât „puțin înfricoșător”.
Copiii care i se opuseseră lui Drake sau unuia din așa-zișii șerifi fuseseră
plesniți, loviți, împinși, trântiți sau, într-un caz, un copil a fost târât într-o
baie și băgat cu capul în toaletă. Frica de Drake înlocuia frica de necunoscut.
— Pot eu să fac tortilla, spuse Edilio. Îmi trebuie doar faină, puțină
grăsime pentru frăgezirea aluatului, sare și praf de copt. Și avem de toate
aici.
— Păstreaz-o pentru noaptea taco, spuse Quinn luând pastele de la Sam și
vărsându-le în oală.
Edilio ridică din sprâncene.
— Ați auzit ceva?
Sam și Quinn înțepeniră. Cel mai puternic sunet venea de la apa care
fierbea.
Apoi cu toții auziră. O voce, un plânset.
Sam făcu trei pași până la bara pompierilor, își înfășură mâinile și
picioarele în jurul ei și își dădu drumul prin gaura din podea, până jos în
garajul luminat strident.
Garajul era deschis pentru a lăsa aerul de seară să pătrundă înăuntru.
Cineva, o fetiță, apreciind după părul lung și roșu, era prăbușită pe pragul

108
ușii, părând că încerca să se târască, mișcându-se, dat neajungând cu
adevărat undeva.
Trei siluete veneau dinspre stradă.
— Ajutor, imploră fata.
Sam îngenunche lângă ea șocat:
— Bette?
Partea stângă a feței lui Bette era plină de sânge. Avea o tăietură
deasupra tâmplei. Gâfâia, încercând să respire, de parcă s-ar fi prăbușit după
un maraton și, cu ultimele puteri, încerca să se târască peste linia de sosire.
— Bette, ce s-a întâmplat?
— Vor să mă prindă, strigă Bette și îl apucă pe Sam de mână.
Cele trei siluete întunecate înaintară și ieșiră la lumină. Unul dintre ei era
Orc. Nimeni nu era atât de mare în afară de el. Edilio și Quinn veniră și ei în
ușa garajului.
Sam se desprinse de Bette și se așeză lângă Edilio.
— Dacă vreți să vă bat, băieți, o să o fac! strigă Orc.
— Ce se întâmplă aici? întrebă Sam, privindu-i atent și recunoscându-i și
pe ceilalți doi băieți.
Unul era un puști pe nume Karl, un elev de clasa a șaptea, și Chaz, un elev
de clasa a opta de la Coates. Toți trei erau înarmați cu bâte de aluminiu.
— Nu e treaba ta, spuse Chaz. Avem ceva de făcut aici.
— Ce să faceți? Orc, ai lovit-o pe Bette?
— Încălca regulile, spuse Orc.
— Dai într-o fată, omule? spuse Edilio, ofensat.
— Taci, mexicane, spuse Orc.
— Unde e Howard? întrebă Sam, doar pentru a trage de timp până își
dădea seama ce putea să facă.
Deja pierduse o luptă în fața lui Orc.
Orc luă întrebarea ca pe o insultă.
— Nu am nevoie de Howard ca să am grijă de tine, Sam.
Orc se apropie de Sam, oprindu-se la un pas de el, cu bâta pe umăr de
parcă era pregătit să lovească un home-run, ca un jucător de baseball
pregătit pentru următoarea minge rapidă. Doar că semăna mai mult cu T-
ball4: capul lui Sam era imposibil de ratat.
— Dă-te la o parte, comandă Orc.
— Bine, eu nu mai trec prin asta din nou, spuse Quinn. Lasă-l să o ia, Sam.
Sam observă o mulțime în spatele lui Orc. Erau oameni venind pe stradă,
douăzeci și ceva de copii. Și Orc îi observă și întoarse capul.

4 Suport pentru mingea de baseball, utilizat de începători ca să exerseze lovitura. (n. red.).
109
 — Ei nu o să te salveze, spuse el, balansând bâta cu putere.
Sam se lăsă jos. Bâta îi trecu pe lângă cap și Orc se roti, purtat în față de
inerție.
Sam își pierduse echilibrul, dar Edilio era pregătit. Urlă și se aruncă cu
capul înainte. Edilio era probabil pe jumătate cât Orc, dar îl doborî la
pământ, lăsându-l pe spate.
Chaz se duse spre Edilio, încercând să îl ridice de pe Orc.
Mulțimea de copii venea în valuri pe stradă. Voci supărate și amenințări,
toate îndreptate către Orc.
Toți țipau, dar Sam observă că niciunul nu se băga în lupta inegală.
O voce se ridică peste zgomotul mulțimii.
— Să nu miște nimeni, spuse Drake.
Orc îl împinse pe Edilio la o parte și începu să lovească cu picioarele lui
uriașe, încălțate în adidași Nike, corpul chircit al băiatului. Sam sări în
ajutorul prietenului lui, dar Drake fu mai rapid. El veni în spatele lui Orc, îl
prinse de păr, îi smuci capul pe spate și îi trase un cot în față.
Sângele îi țâșni pe nas, iar Orc începu să urle furios.
Drake îl lovi din nou și îl lăsă să cadă pe asfalt.
— Care parte din „să nu miște nimeni” nu ai înțeles, Orc? întrebă Drake.
Orc se ridică în genunchi și se aruncă asupra lui Drake ca un fundaș.
Acesta se dădu la o parte, sprinten ca un matador. Întinse mâna și îi spuse
lui Chaz:
— Dă-mi aia.
Chaz îi dădu bâta.
Drake îl lovi pe Orc în coaste cu o împungere scurtă și rapidă de bâtă.
Apoi îl lovi în rinichi, și apoi în cap, cu fiecare lovitură calculată, precisă și
eficientă.
Orc se rostogoli pe spate, neajutorat și expus.
Drake îi puse capătul gros al bâtei lui Orc la gât.
— Omule, chiar trebuie să asculți când vorbesc.
Apoi Drake râse, se dădu mai în spate, aruncă bâta în aer, o prinse și o
puse pe umăr și apoi zâmbi către Sam.
— Acum, ce-ar fi să îmi zici ce se întâmplă aici, domnule Pompier-Șef.
Sam mai avusese de a face cu bătăuși înainte. Dar niciodată nu văzuse pe
cineva ca Drake Merwin. Orc îl depășea în greutate cu cel puțin douăzeci de
kilograme, însă Drake îl manevrase ca pe o jucărie.
Sam arătă către Bette, care încă era ghemuită.
— Cred că Orc a lovit-o.
— Da? Și ce dacă?

110
 — Și nu aveam de gând să îl las să o facă din nou, spuse Sam cât de calm
putu.
— Nu mi s-a părut că erai pregătit să salvezi pe cineva. Mie mi s-a părut
că era aproape să îți pierzi capul de pe umeri, spuse Drake.
— Bette nu făcea nimic greșit, strigă o voce ascuțită și tânără din
mulțime.
Fără să se uite în spate, Drake spuse:
— Taci! Se întoarse către Chaz. Tu. Explică-ne ce s-a întâmplat.
Chaz era un puști atletic cu părul blond, lung, aproape până la umeri și cu
ochelari moderni. Purta o uniformă Coates, șifonată și murdară după multe
zile de folosire.
— Fata făcea ceva, spuse el arătând către Bette. Folosea puterea.
Sam simți un fior urcându-i pe șira spinării.
Spusese „Puterea”. De parcă ar fi fost ceva comun, folosit într-o
conversație obișnuită.
Drake zâmbi.
— Dar ce vrei să spui, Chaz?
Felul în care rostise cuvintele era fără îndoială o amenințare.
— Nimic, răspunse Chaz repede.
— Ne arăta o scamatorie, strigă o voce. Nu făcea rău nimănui.
— I-am spus să se oprească, zise Orc, care era din nou în picioare,
privindu-l pe Drake cu ură, dar și cu prudență.
— Orc e un șerif, spuse Drake rezonabil. Deci când îi spune cuiva să nu
mai facă ceva greșit, acel cineva trebuie să se supună. Dacă această fată a
refuzat să asculte ordinul, cred că a primit ce merita.
— Nu ai dreptul să bați oamenii, spuse Sam.
Drake avea un zâmbet ca un rechin: prea mulți dinți, prea puțin umor.
— Cineva trebuie să-i facă pe oameni să respecte regulile, nu?
— Sunt reguli împotriva scamatoriilor? întrebă Edilio.
— Da, spuse Drake. Dar presupun că unii oameni nu știau. Chaz? Dă-i
pompierului-șef cel mai nou set de reguli.
Sam acceptă o bucată de hârtie mototolită fără să se uite la ea.
— Poftim, spuse Drake. Acum știi regulile.
— Nimeni nu face magie aici, spuse Quinn încercând să aplaneze
conflictul.
— Atunci treaba mea s-a încheiat, spuse Drake râzând la propria glumă și
îi aruncă bâta de baseball lui Chaz. Bine. Plecați toți acasă.
— Bette va rămâne aici o vreme, spuse Sam.
— Faceți cum vreți.

111
 Drake îi luă pe Orc și pe ceilalți în urma lui. Mulțimea se despărți să îi facă
loc.
— Ce tot zice lumea de magie și scamatorii? o întrebă Quinn pe Bette.
Bette dădu din cap.
— Nu a fost nimic.
— A făcut să apară niște bile mici de lumină din mâini, spuse o voce
tânără. A fost un truc mișto.
— Bine, ați auzit ce a spus Drake: plecați cu toții, zise Quinn cu voce tare.
Duceți-vă toți acasă.
Sam, Quinn și Edilio o duseră pe Bette înăuntru și o așezară în ambulanță.
Edilio îi șterse sângele de pe față cu pansamentele sterile, îi dădu un
antibiotic și folosi două copci ca să închidă rana.
— Poți să rămâi peste noapte aici, Bette, spuse Sam.
— Nu, trebuie să ajung acasă, fratele meu are nevoie de mine. Dar,
mulțumesc, spuse Bette, reușind să schițeze un zâmbet pentru Edilio. Îmi
pare rău că ai fost lovit pentru mine.
Edilio ridică din umeri rușinat.
— Nu-i nimic.
•
Sam plecă să o conducă pe Bette acasă, iar Quinn și Edilio se târâră înapoi
la etaj.
Quinn se duse la oală și scurse câteva bucăți de rotini. Gustă una.
— Parcă ar fi pilaf, omule.
— Le-am lăsat prea mult, fu de acord Edilio, privind peste umăr.
— Cereale? întrebă Quinn.
Își turnă puțin și începu să fredoneze singur, hotărât să nu intre într-o
conversație cu Edilio. Abia îl mai putea suporta. Buna lui dispoziție.
Competența lui la aproape orice. Iar acum, modul în care se năpustise la Orc
ca un fel de soldat mexican.
Era stupid, se gândi Quinn, era o prostie să ataci pe cineva ca Orc. Nu era
bine ce se întâmplase cu Bette, dar ce rost avea să pornești o bătaie cu
cineva pe care nu poți să îl bați? Dacă nu ar fi venit Drake, Edilio ar fi avut
noroc dacă mai putea merge acum.
Dacă tot veni vorba…
Sam se întoarse și dădu din cap către Edilio, abia uitându-se la Quinn.
Quinn scrâșni din dinți. Perfect. Acum Sam era supărat pe el că nu își
luase bătaia. De parcă Sam era un mare erou. Quinn își putea aminti
nenumărate dăți când lui Sam îi fusese frică de valuri pe care el sărea. De
multe ori.
— Pastele nu au supraviețuit, zise Quinn.
112
 — Am dus-o pe Bette acasă. Sper că e bine, spuse Sam. Ea a zis că e bine.
— Bette are ce ai și tu, nu-i așa? spuse Quinn pe măsură ce Sam se
așezase și se înfrupta din castronul lui cu cereale.
— Da. Poate mai puțin decât mine, cred. A zis că tot ce poate să facă e să îi
strălucească mâinile.
— Deci încă nu ai făcut praf mâna cuiva, nu?
Quinn era sătul de felul în care Sam îl privea cu milă și dispreț. Era sătul
să fie tratat așa doar pentru că își vedea de treaba lui.
Sam ridică privirea, cu ochii întredeschiși, de parcă urma să comenteze.
Dar își forță un zâmbet pe buze, își dădu mâncarea la o parte și nu zise
nimic.
— De asta nu poți să spui nimănui. Oamenii vor crede că ești un ciudat.
Vezi ce se întâmplă cu ciudații, spuse Quinn.
— Bette nu e o ciudată, zise Sam stăpânindu-se să rămână calm,
scrâșnind din dinți. E doar o fată de la școală.
— Nu fi fraier, Sam, spuse Quinn. Bette, micul Pete, fetița din foc și cu tine.
Dacă sunteți patru, mai sunt și alții. Oamenilor obișnuiți nu o să le placă asta.
O să creadă că sunteți periculoși sau ceva.
— Tu asta crezi, Quinn? întrebă Sam încet, încă evitând să îl privească pe
Quinn în ochi.
Sam găsi foaia cu regulile în buzunarul de la spate, o despături și o întinse
pe masă.
— Doar spun să te uiți în jur, omule! Copiii au deja de ce să fie speriați.
Cum pot oamenii normali să…
— Vrei să nu mai zici „oameni normali” pe tonul ăsta, se răsti Sam.
Edilio, întotdeauna pacificatorul, acum între Quinn și Sam, spuse:
— Citește regulile, omule.
Sam oftă. Întinse hârtia cu grijă, scană pagina până jos.
— Numărul unu precizează: Caine este primar în Perdido Beach și toată
zona se cheamă FAYZ.
Edilio strâmbă din nas.
— Foarte modest mai e și el, nu-i așa?
— Doi, Drake este șeriful și are puterea să stabilească regulile. Trei, eu
sunt pompierul-șef și sunt răspunzător de urgențe. Minunat. Norocul meu.
Ridică privirea și adăugă: Norocul nostru.
— Patru, nimeni nu are voie să intre în vreun magazin și să ia ceva de
acolo fără permisiunea primarului sau a șerifului.
— Ai ceva împotriva acestei reguli? spuse Quinn. Oamenii nu pot pur și
simplu să ia mereu ce le poftește inima.

113
 — N-am nimic cu regula asta, răspunse Sam cu silă. Cinci spune că toți
trebuie să o apărăm pe Mary la grădiniță, să îi aducem tot ce ne cere și să o
ajutăm ori de câte ori are nevoie. Bine. E drept. Șase: Să nu ucizi.
— Pe bune? întrebă Quinn.
Sam schiță un zâmbet șters, cum făcea când se sătura să fie nervos și se
aștepta ca și ceilalți să se potolească.
— Glumeam, zise el.
— Bine, nu te mai prosti și citește aia!
— Încercam doar să păstrez simțul umorului în timp ce lumea se duce de
râpă în jurul nostru, spuse Sam. Șase: cu toții trebuie să ajutăm la explorarea
caselor etc. Șapte: trebuie să-i raportăm lui Drake informațiile legate de un
comportament neadecvat.
— Deci toți ar trebui să fim turnători, spuse Edilio.
— Stai liniștit, nu e niciun polițist de la imigrări, spuse Quinn. Și în orice
caz, dacă cineva găsește o metodă de a te trimite înapoi în Mexic, eu merg cu
tine.
— Honduras, spuse Edilio. Nu Mexic, pentru a zecea oară.
— Numărul opt, uite aici e. Îl citesc exact cum e scris, spuse Sam.
„Oamenii nu au voie să facă scamatorii sau orice altă acțiune care provoacă
frică sau îngrijorare.”
— Ce înseamnă asta? întrebă Quinn.
— Caine sigur știe despre putere.
— Mare surpriză, spuse Edilio dând din cap deasupra castronului cu
cereale. Copiii spun că a fost mâna lui Dumnezeu. Eu întotdeauna am spus că
acest Caine are puterea. Oamenii spun că e un fel de mago, știi, ca un
magician.
— Nu, omule, dacă ar fi avut puterea, nu i-ar mai fi pus pe Orc și Drake să-
i oprească pe oameni să o folosească.
— Ba da, Quinn, spuse Sam. Dacă ar fi vrut ca el să fie singurul care o
folosește.
— Ești cam paranoic, nu crezi, frate?
— Numărul nouă, continuă Sam să citească. „Suntem într-o stare de
urgență. Pe timpul acestei crize nimeni nu-i va critica, ridiculiza sau
împiedica pe oameni să își facă datoria oficială.”
Quinn ridică din umeri.
— Ei bine, suntem în criză, nu? Dacă asta nu e criză, atunci nu știu ce ar
putea fi.
— Deci noi nu avem voie să spunem nimic? zise Sam dând din cap
neîncrezător.

114
 Momentul de împăcare se terminase. Sam era din nou dezamăgit de
Quinn.
— Uite, e ca la școală, nu? comentă Quinn. Nu poți să îți bați joc de
profesori. Nu în fața lor cel puțin.
— Atunci o să îți placă numărul zece, Quinn: „Șeriful poate decide că
regulile de mai sus nu sunt suficiente pentru a acoperi diferite situații de
urgență. În acele cazuri, șeriful poate formula orice reguli de care este
nevoie pentru a se asigura că oamenii sunt în siguranță”.
— „Formula”, strâmbă Quinn din nas. Sună de parcă Astrid i-a ajutat să le
scrie.
Sam împinse hârtia deoparte.
— Nu. Nu e stilul lui Astrid.
Își încleștă mâinile, le puse pe masă și anunță:
— Nu e bine.
Expresia îngrijorată a lui Edilio o oglindea pe a lui Sam.
— Da, omule, nu e bine. Acolo spune că Drake și Caine pot face orice vor,
oricând vor.
— La asta se rezumă tot, fu de acord Sam. Și oamenii ajung să se întoarcă
unii împotriva celorlalți, să se suspecteze unii pe ceilalți.
Quinn râse.
— Nu înțelegi, frate. Oamenii sunt deja suspicioși. Nu sunt vremuri
normale, înțelegi? Suntem separați și nu e niciun adult de niciun fel, niciun
polițist, niciun profesor sau părinte și, fără supărare, unii dintre noi suferă
mutații sau ceva. Te porți de parcă totul ar merge normal, de parcă nu ar
exista FAYZ.
Răbdarea lui Sam se termină.
— Tu te porți de parcă Bette merita bătaia aceea. De ce nu ești supărat,
Quinn? De ce ești de acord cu faptul că o fată pe care o știm, o fată care nu a
făcut rău nimănui, e bătută de Orc?
— Oh, aici voiai să ajungi? De parcă e vina mea? spuse Quinn ridicându-se
și trântind scaunul în spate. Sam, eu nu zic că e în regulă că a luat bătaie,
bine? Dar la ce te aștepți? Copiii sunt bătuți pentru că poartă anumite haine
sau pentru că nu sunt buni la un sport, și atunci intervin părinții sau
profesorii. Asta e viața de zi cu zi. Crezi că acum, când totul e atât de
încurcat, copiii o să zică: Oh Sam poate să tragă cu mingi de foc din ochi, ce
mișto?” Nu, frate, nu așa merg lucrurile.
Spre surprinderea lui Quinn și chiar și spre cea a lui Sam, Edilio spuse:
— Are dreptate. Dacă sunt mai mulți ca tine și Bette, o să apară probleme.
Unele persoane cu putere, altele fără. Eu sunt obișnuit să fiu pe planul al
doilea, spuse Edilio aruncând o privire încruntată către Quinn, pe care
115
acesta o ignoră. Dar alții o să fie invidioși sau speriați și o să intre în panică
și o să dea vina pe cineva. Avem o expresie spaniolă: cabeza de turco –
cineva pe care dai vina pentru toate problemele tale.
— Țap ispășitor, traduse Quinn.
Edilio aprobă din cap.
— Da, aia e. Un țap ispășitor.
Quinn întinse mâinile larg, cu o privire inocentă, nedreptățită.
— Eu ce am zis? Așa e: ești diferit, devii victimă. Încerci să fii superior, să
faci dreptate, dar nici măcar nu ai înțeles totul. Răul cel mai mare care se
putea întâmpla înainte era să intri în bucluc, să fii suspendat și să iei o notă
mică, dar acum, dacă o dai în bară, poți să iei o bâtă de baseball în cap.
Întotdeauna au existat bătăuși, dar tot adulții erau la conducere. Acum?
Acum bătăușii sunt cei care conduc. E un joc diferit, frate, unul foarte diferit.
Acum jucăm după regulile bătăușilor.

• ȘAPTESPREZECE

169 ore, 18 minute

— Îmi mai trebuie pastile, strigă Cookie cu o voce care o îngrozea pe

Dahra Baidoo și care nu părea să slăbească sau să răgușească.
— E prea devreme, spuse Dahra pentru a mia oară în ultimele trei zile.
— Dă-mi pastilele, zbieră Cookie. Doare. Mă doare atât de rău!
Dahra își puse mâinile la urechi și încercă să descifreze textul din fața ei.
Probabil că ar fi fost mai ușor să afle ce trebuie să facă dacă mai avea
internet. Ar fi putut deschide o pagină Google și să tasteze „Vicodin” și
„supradoză”. Era mult mai greu să găsească un răspuns în groasa carte
Ghidul practic al medicamentelor, adus de cineva din singurul cabinet
medical din Perdido Beach.
Printre altele, problema era că trebuia să amestece Advil, Vicodin sau
Tylenol cu codeină. Și nicăieri în carte nu scria cum să amesteci câte puțin
din fiecare când nu ai de ajuns din niciuna.
Prietenul Dahrei, Elwood, era tolănit într-un scaun, adormit. Fusese
întotdeauna un prieten de încredere, cel puțin în a sta prin preajmă sau
pentru a-i ține companie. Și mereu o ajuta să îl ridice pe Cookie când trebuia
să îi pună plosca.
116
 Dar erau și limite în ceea ce putea face prietenul ei. Nu curăța plosca și nu
ținea pâlnia când Cookie trebuia să urineze.
Dahra se ocupase cu asta. În cele trei zile de când fusese accidental aleasă
să se ocupe de regatul subteran, murdar, întunecat, fără ferestre și lipsit de
fericire al bisericii, Dahra făcuse tot felul de lucruri pe care nu crezuse
niciodată că le va face. Lucruri pe care nu voia să le facă, de exemplu, să-i
administreze în fiecare zi injecții cu insulină unui diabetic de șapte ani.
Cineva bătu la ușă și Dahra își împinse scaunul departe de birou și de
cercul de lumină care cădea deasupra cărții inutile.
Mary Terrafino era la ușă cu o fetiță care părea să aibă în jur de patru ani.
— Bună, Mary, spuse Dahra. Ce avem aici?
— Scuze că te deranjez, zise Mary. Știu cât de ocupată ești, dar are o
durere de stomac.
Cele două fete se îmbrățișară. Nu se cunoșteau prea bine înainte de FAYZ,
dar acum erau ca două surori.
Dahra îngenunche în fața fetiței până la nivelul ei.
— Bună, scumpo. Cum te cheamă?
— Ashley.
— Bine, Ashley, hai să îți luăm temperatura și să vedem care e problema.
Poți să vii aici și să te așezi pe masă?
Dahra înveli termometrul electronic într-un strat protector de plastic și i-
l băgă fetiței în gură.
— Te descurci, spuse Mary zâmbind.
Cookie urlă pe neașteptate atât de tare și de obscen, încât fetița aproape
înghiți termometrul.
— Nu mai am pastile pentru durere, spuse Dahra. Nu știu ce să fac. Am
golit cabinetul medical și tot ce primesc e ce mai găsesc oamenii prin case.
Dar are dureri atât de mari!
— Se vindecă? Umărul, mă refer?
— Nu, spuse Dahra. Nu o să se facă mai bine. Tot ce pot să fac e să îl curăț.
Dahra examină termometrul.
— Treizeci și șapte cu unu. E normal. Întinde-te pe spate și lasă-mă să
verific ceva. O să te apăs pe burtică. S-ar putea să te gâdile puțin.
— O să îmi faci o injecție? întrebă fetița.
— Nu, scumpo. Vreau doar să te apăs un pic pe burtică, spuse Dahra și
apăsă destul de tare cu degetele burtica fetiței și apoi luă mâna repede. Te-a
durut?
— M-a gâdilat.
— Ce vrei să afli? întrebă Mary.

117
 — Apendicită, spuse Dahra ridicând din umeri. E cam tot ce știu, Mary.
Când caut în carte despre durere de stomac, găsesc tot de la constipație până
la cancer de stomac. Probabil are nevoie să elimine fecalele.
— Ai fost la toaletă azi? o întrebă pe fetiță.
— Nu cred.
— O duc eu la toaletă, spuse Mary.
— Pune-o să bea niște apă. Știi, câteva cești.
Mary o strânse de mână.
— Știu că nu ești un doctor, dar e bine că te avem.
— Încerc să citesc cartea, oftă Dahra. Dar în principiu tot ce face e să mă
sperie. Adică, sunt milioane de boli de care nici nu am auzit și la care nici nu
vreau să mă gândesc.
— Da, îmi imaginez.
Mary trăgea de timp și Dahra o întrebă dacă mai era și altceva.
— Auzi, știu că e ciudat, spuse Mary reducându-și vocea la un nivel
confidențial, dar orice îți spun…
— Nu vorbesc cu nimeni despre ce se întâmplă aici, spuse Dahra puțin
stânjenită.
— Știu. Scuze. Nu e… adică, e ceva rușinos.
— Mary, am trecut de mult de chestii rușinoase. Sunt aproape de umilire
și dezgust acum, așa că orice mi-ai spune nu mă poate deranja.
Mary dădu din cap, își întoarse degetele și spuse în grabă:
— Eu iau Prozac.
— Pentru ce?
— Doar pentru, știi tu, niște probleme. Problema e că nu mai am. Știu că
nu e la fel de important ca și ce faci tu, spuse Mary uitându-se la Cookie.
Doar că atunci când nu am pastile devin…
Mary trase puternic aer în piept și oftă aproape suspinând.
— Nicio problemă, spuse Dahra vrând să afle mai multe informații, însă
instinctul îi spunea să o lase baltă. Stai să văd ce am. Știi cam ce cantitate
trebuie să iei?
— Patruzeci de miligrame, o dată pe zi.
— Trebuie să fac pipi, gemu jalnic Cookie.
Dahra se duse la dulapul unde ținea medicamentele. Unele erau puse în
sticle mari și albe de farmacie, iar altele în sticle mai mici maro cu capac. Și
avea niște pachete cu eprubete luate din cabinetul medical.
Elwood se trezi respirând puternic pe nas.
— Oh, vai, am adormit.
— Salut, Elwood, spuse Mary.
— Uh-huh, spuse Elwood sprijinindu-și capul în palmă și adormind la loc.
118
 — E frumos din partea lui că stă cu tine.
— Nu e bun de nimic, se răsti Dahra, dar apoi se potoli. Dar măcar e aici.
Probabil că pot să îți dau pastile de douăzeci de miligrame și să iei două pe
zi.
Își vărsă pastilele în mână.
— Uite, sunt destule pentru o săptămână. Scuze, dar nu am în ce să ți le
dau.
Mary luă pastilele cu recunoștință.
— Ești o persoană bună, Dahra. Când toate acestea se vor termina, știi,
când vom fi mari, poți să te faci doctor.
Dahra râse cu amărăciune.
— După toate acestea, e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Brusc ușile spitalului se deschiseră. Ambele fete se întoarseră brusc și o
văzură pe Bette. Se clătina cu mâna dreaptă ținându-se de cap.
— Mă doar capul, spuse Bette.
Abia o puteai înțelege. Vorbea neclar și mâna stângă atârna pe lângă ea de
parcă era moartă. Își târî piciorul stâng pe măsură ce înaintă câțiva pași.
Dahra alergă spre ea să o prindă și Bette se prăbuși.
— Elwood, scoală-te! țipă Dahra.
Dahra, Elwood și Mary o cărară pe Bette până în patul unde fusese
examinată Ashley.
— Trebuie să merg la toaletă acum, spuse Ashley.
— Oh, Doamne, îmi mai trebuie pastile, urlă Cookie.
— Taci, strigă Dahra și își acoperi urechile și închise ochii. Tăceți toți!
Bette era întinsă pe masă acum și șopti.
— Îmi pare rău, spuse ea, dar se auzi: „Mm par rău”.
— Nu mă refeream la tine, Bette, își ceru scuze Dahra. Doar întinde-te pe
spate.
Dahra se uită la fața ei și îi spuse lui Elwood să-i dea cartea.
Propti cartea deschisă pe burta lui Bette și începu să citească cuprinsul.
— Snt lovtă ici, spuse Bette ridicându-și mâna bună și atingându-și
ghemotocul de sânge închegat de la cap.
— Te-a lovit cineva, Bette? întrebă Elwood.
Bette fu tulburată de întrebare. Ridică din sprâncene de parcă nu avea
niciun sens și gemu de durere.
— Pare să aibă pareză pe jumătate din corp, spuse Dahra. Uite cum îi cade
gura. Și ochii. Nu sunt simetrici.
— Mnn doo-re, gemu Bette.
— Cred că zice că o doare capul, spuse Mary. Ce facem?

119
 — Nu știu ce să zic, ce ar fi dacă i-aș deschide capul și aș vedea dacă pot
să fac ceva? spuse Dahra cu o voce ascuțită. Și apoi fac o scurtă intervenție
chirurgicală pe Cookie. Nicio problemă. Adică, doar am această carte
stupidă.
Luă cartea și o aruncă în partea cealaltă a camerei. Cartea alunecă până în
capăt, pe podeaua lustruită de linoleum.
Dahra încercă să tragă puternic aer în piept de câteva ori. Fetița, Ashley,
plângea, Mary se uita la Dahra de parcă ea își pierduse mințile și Cookie
alterna între a țipa după pastile și a țipa că trebuia să facă pipi.
— S veți grij e frat meu, spuse Bette și o prinse pe Mary de mână. D frat-
me mic.
Bette se strâmbă de durere și apoi toate trăsăturile feței i se relaxară.
— Bette, spuse Dahra.
— Bette. Uh-uh, Nu face asta, Bette!
— Bette, șopti Dahra și căută să îi simtă pulsul la gât.
— Ce a zis? întrebă Elwood.
— Cred că ne ruga să avem grijă de fratele ei, răspunse Mary.
Dahra luă degetele de la gâtul fetei și o mângâie de rămas-bun.
— A… Mary nu putu să termine întrebarea.
— Da, șopti Dahra. Probabil avea și hemoragie internă, nu doar externă.
Cine a lovit-o în cap a omorât-o. Elwood, du-te la pompieri și găsește-l pe
Edilio. Spune-i că trebuie să o îngropăm pe Bette.
— E cu Domnul acum, spuse Mary.
— Nu sunt sigură că există Dumnezeu și în FAYZ, spuse Dahra.
O îngropară pe Bette în piață, lângă fetița cu focul, la ora unu dimineața.
Nu era niciun loc special unde să îngroape cadavrele și niciun fel în care să
pregătească trupurile pentru a fi înmormântate.
Edilio săpă groapa cu excavatorul lui. Sunetul motorului forțat și
loviturile bruște ale cupei păreau oribil de puternice și nelalocul lor.
Sam era acolo împreună cu Astrid și micul Pete, Mary și Albert, venit de la
McDonald’s. Elwood venise în locul Dahrei, care trebuise să rămână cu
Cookie, și mai erau și gemenele Anna și Emma. Și frățiorul lui Bette era
acolo, un copil de nouă ani, plângând în brațele lui Mary. Quinn preferase să
nu participe.
Sam și Edilio căraseră corpul lui Bette câteva zeci de metri de la subsolul
bisericii până în piață.
Nu găsiră nicio metodă blândă sau demnă de a o coborî pe Bette în
groapă, așa că în cele din urmă o rostogoliră înăuntru, iar ea căzu ca un
rucsac aruncat.

120
 — Ar trebui să zicem ceva, sugeră Anna. Poate să povestim niște amintiri
cu Bette.
Niciunul dintre ei nu fusese prieten cu Bette sau foarte apropiat de ea, dar
toți făcură efortul să spună ceva.
Astrid începu să spună Tatăl Nostru.
— Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească-se numele Tău.
Micul Pete spunea și el odată cu ea. Mai multe cuvinte decât îl auzise
cineva vreodată spunând. Și ceilalți, în afară de Sam, li se alăturară.
Apoi fiecare aruncă o lopată de pământ peste ea, pentru ca apoi Edilio să
astupe gaura cu excavatorul.
— O să îi fac o cruce mâine, spuse Edilio după ce termină.
Spre finalul ceremoniei, apărură și Orc și Howard, ca niște fantome în
ceață. Nimeni nu vorbi cu ei și ei plecară după câteva minute.
— N-ar fi trebuit s-o las să se ducă acasă, îi spuse Sam lui Astrid.
— Nu ești doctor. Nu aveai de unde să știi că avea hemoragie internă. Și,
oricum, ce ai fi putut face? Întrebarea e ce o să facem acum?
— Ce vrei să facem? întrebă Sam.
— Orc a omorât-o pe Bette, spuse hotărât Astrid. Poate că nu a vrut, dar
tot crimă e.
— Da. El a omorât-o. Și ce vrei să faci acum?
— Măcar putem să cerem cuiva să se facă ceva cu Orc.
— Cui să cerem? spuse Sam, închizându-și jacheta pentru că era răcoare.
Vrei să te duci la Caine să ceri dreptate?
— Întrebare retorică, comentă Astrid.
— Asta înseamnă o întrebare la care eu nu mă aștept ca tu să poți să
răspunzi?
Astrid aprobă din cap. Niciunul dintre ei nu avu ce să spună o vreme.
Mary, gemenele și cu fratele lui Bette în spate plecară.
— Nu știu dacă Dahra mai poate face față mult timp, spuse Elwood pe un
ton vag, ridică din umeri și porni înapoi spre spital.
Edilio se duse lângă Sam și Astrid.
— Nu poate fi doar o simplă întâmplare, spuse el. Mă auziți? Dacă lăsăm
asta baltă, unde se va opri? Oamenii nu pot să se bată între ei așa de rău,
altfel mor.
— Ai vreo sugestie? întrebă Sam cu răceală.
— Eu? Eu sunt mexicanul, îți aduci aminte? Eu nu sunt de aici, nici măcar
nu îi cunosc pe acești oameni. Nu sunt eu marele geniu și nici cel cu putere,
omule, spuse el lovind pământul de parcă ar fi fost cineva pe care voia să îl
rănească.

121
 Părea că voia să spună mai multe, dar își mușcă buza, se întoarse și plecă
cu pași mari.
— Caine îi are pe Drake și pe Orc, pe Panda și pe Chaz, și am auzit că a
făcut pace și cu Mallet. Probabil că îi mai are și pe alții, spuse Sam.
— Îți e frică de ei, îl întrebă Astrid.
— Da, Astrid, îmi e.
— Bine, spuse ea. Dar ți-a fost frică și să intri în clădirea în flăcări.
— Nu înțelegi, nu-i așa? spuse Sam cu atâta foc încât Astrid făcu un pas în
spate. Știu ce vrei, bine? Știu ce vrei și tu, și încă o grămadă de alți oameni.
Vreți ca eu să fie un anti-Caine. Nu vă place cum merg lucrurile și vreți ca eu
să îl dau afară. Ei bine, uite ceva ce nu știi: chiar și dacă aș putea să fac asta,
nu aș fi mai bun decât el.
— Aici greșești, Sam. Tu ești…
— Noaptea în care am folosit prima dată puterea? Când l-am rănit pe tatăl
meu vitreg? Cum crezi că m-am simțit?
— Trist. Plin de regret, spuse Astrid uitându-se la fața lui de parcă
răspunsul se afla acolo. Speriat, probabil.
— Da. Toate. Și încă un lucru.
Își ridică mâna și, la câțiva centimetri de fața ei, strânse pumnul.
— M-am simțit cuprins de adrenalină, Astrid. Am zis: o Doamne, uite ce
putere am! Uite ce pot să fac! O adrenalină nebunească.
— Puterea corupe, spuse Astrid cu blândețe.
— Da, spuse Sam pe un ton sarcastic. Am mai auzit asta.
— Puterea corupe, puterea totală corupe în totalitate. Am uitai cine a zis
asta.
— Fac o grămadă de greșeli, Astrid. Și nu vreau să fac această greșeală.
Nu vreau să fiu acela. Nu vreau să fiu Caine. Eu vreau să…
Își deschise brațele larg, într-o manieră neajutorată.
— Eu vreau să fac surf.
— Tu nu vei fi corupt, Sam. Tu nu ai face acele lucruri.
El făcu un pas în spate și ea înaintă să micșoreze distanța.
— Cum poți să fii atât de sigură?
— Păi, din două motive. În primul rând, nu ăsta e caracterul tău. E normal
că ai simțit adrenalina puterii. Dar apoi ai respins-o. Nu ai îmbrățișat-o, ai
dat-o deoparte. Ăsta e primul motiv. Tu ești tu, nu ești Caine sau Drake, sau
Orc.
Sam vru să fie de acord, vru să accepte asta, dar simți că știa mai bine.
— Nu fi atât de sigură!
— Și motivul numărul doi: mă ai pe mine, spuse Astrid.
— Chiar așa?
122
 — Da.
Toată mânia și frustrarea lui dispărură la acest gând, de parcă cineva l-ar
fi scos din priză. Pentru o lungă perioadă de vreme fu pierdut, privind în
ochii ei. Ea era foarte aproape. Inima începu să îi bată mai tare,
cutremurându-i tot corpul.
Erau la doar câțiva centimetri unul de altul. El micșoră distanța la
jumătate și se opri.
— Nu pot să te sărut cu frățiorul tău de față, spuse el.
Astrid se trase mai în spate, îl apucă de umăr pe micul Pete și îl întoarse
în cealaltă direcție.
— Dar acum?

• OPTSPREZECE

164 ore, 32 minute

Albert plecă de la înmormântare și traversă piața spre McDonald’s. Își

dorea să aibă pe cineva cu care să vorbească. Poate dacă aprindea luminile,
cineva ar intra pentru un hamburger la o oră foarte târzie.
Dar mica adunare se împrăștie până ca el să apuce să deschidă ușa din
față de la McDonald’s, de la McDonald’s-ul lui. Piața rămase pustie și tăcută,
auzindu-se doar bâzâitul cablurilor de deasupra prin care trecea curentul
electric.
Albert rămase cu cheile într-o mână și cu șapca de McDonald’s în cealaltă.
Își dăduse șapca jos în semn de respect pentru decedați. Se întristă și avu o
presimțire rea. În mod normal el era o persoană optimistă, dar
înmormântarea de la miezul nopții a unei fetițe omorâte de niște bătăuși…
nu era ceva ce îți îmbunătățea starea de spirit.
Lui Albert îi plăcuse singurătatea, încă de la începutul FAYZ-ului. Își făcea
griji pentru frații și surorile lui și îi simțea lipsa mamei lui. Dar, într-o clipită,
trecuse de la a fi cel mai mic din șase frați, de la a fi victima și cel care
muncea suplimentar și nu era apreciat cum trebuia, la a fi o persoană
responsabilă și respectată în această comunitate nouă și ciudată.
Dar nimic nu schimbase faptul că acum, cu mirosul pământului proaspăt
răscolit intrându-i în nări și desfundându-i colțuri adormite ale creierului, ar

123
fi vrut să vadă unul dintre filmele cu crime oribile la care se uita mama lui și
să fure floricele de porumb din castronul din brațele ei.
Marile probleme ale FAYZ-ului, ce se întâmpla, cum și de ce, nu îl
deranjau prea mult pe Albert. El era o persoană realistă și, în orice caz, acele
întrebări erau pentru persoane ca Astrid. Cât despre evenimentele din
noaptea aceasta, moartea lui Bette, erau probleme care trebuiau rezolvate
de Sam, Caine și de cei de genul lor.
Albert era îngrijorat pentru cu totul altceva: nimeni nu muncea. Nimeni în
afară de Mary, Dahra și ocazional Edilio. În rest, toți ceilalți ori făceau curat,
ori se plimbau aiurea, ori se băteau, ori pur și umplu stăteau și se jucau sau
se uitau la DVD-uri. Erau ca niște șoareci care locuiau într-o casă
abandonată: mâncau tot ce găseau, făceau dezordine și lăsau o mizerie mai
mare ca înainte.
Nu puteau să mai continue așa. Toți pierdeau vremea. Dar dacă acesta ar
fi fost singurul lucru pe care îl făceau, nu ar fi ajuns să se omoare între ei.
Albert asta credea. Știa că așa era. Dar nu putea să explice nimănui și să îi
facă să îl asculte. El nu putea să vorbească sigur și calm precum Caine, și nici
imparțial și rațional ca Astrid. Când Albert vorbea, nimeni nu îi acorda
atenție ca lui Sam.
Avea nevoie de altcineva să explice tot ce îi spuneau instinctele lui.
Albert băgă cheile în buzunar și porni hotărât pe strada cu magazine
întunecate. Cel mai bine era să se ducă acasă și să doarmă câteva ore.
Soarele avea să răsară curând. Dar el nu se ducea la culcare. Sam, Caine,
Astrid și Computer Jack aveau toți câte ceva de făcut și știau fiecare câte
ceva, dar acesta era Albert.
— Nu putem fi șobolani, murmură el. Trebuie să fim…
Dar nici măcar încercând să își explice lui nu putu să găsească cuvintele
potrivite.
Biblioteca din Perdido Beach nu era impresionantă. Era o clădire
întunecată și prăfuită, cu tavanul jos, întâmpinându-l cu un miros de
mucegai când deschise ușa. Nu mai intrase niciodată și fu un pic surprins să
găsească ușa deschisă și neoanele aprinse bâzâind.
Albert se uită în jur și râse.
— Nimeni nu a intrat aici de când a început FAYZ-ul, spuse el către un raft
cu volume broșate galbene.
Se uită și în biroul de stejar al bibliotecarei. Nu știi niciodată unde poți
găsi un baton de ciocolată. Însă el găsi o cutiuță cu bomboane mentolate.
Păreau că sunt acolo de ceva vreme, așteptându-i pe copiii care nu veneau
niciodată.

124
 Luă o bomboană și începu să meargă printre rafturile subțiri ale
bibliotecii. Știa că trebuia să știe ceva, dar nu știa ce anume trebuia să știe.
Majoritatea cărților păreau că stătuseră acolo, nemișcate, dinainte ca Albert
să se fi născut.
Găsi o serie de enciclopedii, în stil Wikipedia, doar că în format tipărit și
foarte voluminoase. Se așeză pe carpeta mizerabilă și o deschise pe prima.
Nu știa ce anume căuta, dar știa de unde să înceapă. Luă volumul cu litera
„M” și căută cuvântul „Muncă”. Găsi două intrări mari și late. Prima era
exprimată în termeni fizici.
Cea de-a doua însă descria „munca” drept „activitatea necesară pentru
supraviețuirea societății”.
— Da, spuse Albert. Asta căutam.
Începu să citească. Sări de la un volum la altul, înțelegând doar o parte din
ce citea, însă de ajuns pentru a urmări o nouă idee. Era la fel ca urmărirea
hyperlink-urilor, doar că dura mai mult și necesita mai mult efort fizic.
„Munca” îl duse la „efort”, care îl duse mai departe la „productivitate”,
care îl duse la cineva pe nume „Karl Marx”, care îl duse la altcineva pe nume
„Adam Smith”.
Albert nu fusese niciodată un elev serios. Dar ce învățase în școală nu
însemna mare lucru din punctul lui de vedere. Asta conta. Orice conta acum.
Albert se lăsă ușor pradă somnului și adormi, doar pentru a se trezi
speriat, simțind priviri ațintite asupra lui.
Se învârti, sări în picioare și oftă ușurat când văzu că era doar o pisică.
Era o pisică tigrată, puțin cam grasă și probabil bătrână. Avea un medalion
de bronz în formă de inimioară prins de o zgardă roz. Stătea plină de
încredere în mijlocul culoarului și se holba la el cu ochii ei verzi și coada
îndoită.
— Bună, pisicuțo, spuse Albert.
Pisica dispăru.
Albert se dădu în spate șocat, cuprins dintr-odată de durere. Pisica sărise
pe el, pe fața lui, înfigându-și ghearele ascuțite în pielea lui. Pisica îl scuipă,
arătându-și colții în formă de ace, cu o privire încruntată, la un milimetru de
ochii lui Albert.
Albert țipă după ajutor, țipă la pisică și aceasta își înfipse ghearele și mai
adânc. Albert încă avea un volum din enciclopedie, cel cu litera „S”, în mâna
dreaptă. Își dădu singur cu cartea în cap.
Pisica dispăru și Albert își pierdu cunoștința.
Iar acum pisica era în capătul celălalt al camerei, stând calmă pe biroul
bibliotecarei.
Era imposibil. Nimic nu se deplasa atât de repede. Nimic.
125
 Albert trase aer în piept amețit și începu să se dea în spate, spre ușa
dinspre stradă.
Fără să facă vreo mișcare pe care Albert să o poată detecta, pisica ajunse
de pe birou pe ceafa lui Albert. Îl zgâria nebunește și mârâia.
Din nou Albert se lovi cu cartea, iar acum pisica stătea pe un raft, privind
în jos către Albert cu ochii ei verzi, plini de dispreț și batjocoritori.
Avea să îl atace din nou.
Instinctul îl făcu pe Albert să ridice cartea, apărându-și fața cu ea.
Simți cartea sărindu-i violent în mâini și fața pisicii, deformată de furie,
era la un centimetru de fața lui.
Dar cartea era încă în fața lui.
Și pisica era în carte. Ba nu, trecuse prin carte.
Albert privi șocat cum ochii pisicii se întunecară și sufletul ei de animal se
risipi.
Dădu drumul enciclopediei pe podea.
Cartea, volumul greu legat cu piele albastră, tăiase pisica chiar din spatele
labelor din față. Era ca și cum cineva o tăiase în două și lipise bucățile de
carte. Partea din spate a pisicii ieșea prin coperta din spate.
Albert gâfâia puternic după efortul depus, dar și complet îngrozit. Chestia
de pe podea, chestia aceea nu era posibilă. Și felul în care pisica se mișcase
era imposibil.
— E un coșmar. Ai un coșmar, își spuse el.
Dar dacă era un vis, era unul cu o textură foarte apropiată de realitate. Cu
siguranță, nu ar visa și mirosul de mucegai. Cu siguranță, nu putea visa cum
vezica și intestinele pisicii se împrăștiaseră pe podea.
Albert își aminti că văzuse geanta mare a bibliotecarei pe birou. Cu
mâinile tremurând, luă geanta și o vărsă pe birou: ruj, portofel, pudrieră și
un telefon mobil.
Ridică enciclopedia. Era grea. Acum greutatea pisicii era adăugată și
cartea cântărea în jur de zece kilograme. Și pisica din carte era voluminoasă,
prea mare ca să încapă cu ușurință în geantă.
Dar trebuia să arate asta cuiva. Era ceva imposibil. Imposibil. Doar că era
adevărat. Albert avea nevoie ca altcineva să îi spună că era real, cineva care
să îi confirme că nu visa și că nu înnebunise.
Dar nu Caine. Sam poate? El ar fi la sediul pompierilor, dar asta nu era o
chestie pentru Sam, era pentru Astrid. În două minute, ajunse pe veranda
bine luminată a lui Astrid.
Astrid deschise ușa cu grijă după ce se uită prin vizor.
— Albert? E miezul… oh, Doamne, ce ai pățit la față?

126
 — Nu mi-ar strica niște plasturi, spuse Albert. Uitase probabil cât de rău
arăta. Uitase de durere. Da, nu mi-ar strica niște ajutor. Dar nu de asta am
venit.
— Atunci?
— Astrid trebuie să…
Nu își găsi cuvintele. Iar acum, în siguranță pe pragul casei lui Astrid, îl
cuprinse frica și pentru un minut nu putu scoate niciun sunet.
Astrid îl trase înăuntru și închise ușa.
— Trebuie să… începu el din nou, însă nici de data asta nu putu spune
mai multe, și cu o voce speriată rosti: Doar uită-te.
Aruncă pisica și cartea pe covorul oriental și Astrid împietri.
— Totul s-a petrecut atât de repede! M-a atacat. Nici măcar nu o puteam
vedea cum se mișcă. Era într-un loc și apoi era pe mine. Adică, nu sărea,
Astrid. Pur și simplu… apărea.
Astrid îngenunche și împinse delicat cartea. Încercă s-o deschidă, dar
corpul pisicii trecea prin fiecare pagină, ținându-le împreună. Nu era ca și
cum pisica făcuse o gaură prin pagini: pisica parcă se contopise cu hârtia.
— Ce e, Astrid? întrebă Albert.
Ea nu spuse nimic. Doar se holba. Albert aproape vedea cum i se
învârteau rotițele în cap. Dar ea nu îi dădu niciun răspuns și, după o vreme,
Albert acceptă că nu avea să apară niciun răspuns. Nu exista nicio explicație
pentru ceea ce nu putea fi adevărat.
Dar ea văzuse chestia, chestia aceea imposibilă. El nu era nebun.
După o perioadă ce păru foarte lungă, Astrid șopti:
— Hai, Albert. Hai să facem ceva cu zgârieturile acelea.
•
Lana se întinse în cabană în întuneric, ascultând sunetele misterioase ale
deșertului de afară. Ceva scotea un foșnet, ca o mână mângâind mătase, iar
altceva, o insectă, scotea sunete ca un percuționist care se oprea pentru
câteva secunde și apoi pornea din nou.
Moara scârțâia enervant. Niciodată pentru mult timp, niciodată nu urma
vreun tipar. Vântul nu bătea, doar câteva adieri întorceau paletele de lemn
un sfert de rotație… scârț… sau jumătate de rotație… scârț, scârț… sau doar
le atingea, producând un sunet ascuțit precum ciripitul unei vrăbii.
În afara tuturor zgomotelor înfricoșătoare, mai era și sforăitul
reconfortant al lui Patrick. El sforăia și se oprea, și apoi sforăia din nou și,
din când în când mai scotea un schelălăit ușor, pe care Lana îl iubea.
Trupul Lanei era bine. Rănile ei se vindecaseră miraculos și își curățase și
sângele închegat de pe ea. Acum avea și apă, și de mâncare și un acoperiș
deasupra capului.
127
 Dar creierul Lanei era un motor turat cu o viteză nebună. Se întorcea din
nou și din nou la amintirile momentelor de durere, de teroare, imagini
scurte cu scaunul gol al bunicului ei, cu rostogolirea în jos pe pantă, cu
vulturii și cu puma.
Dar oricât de îngrozitoare erau acele imagini, erau doar ca o vopsea nouă
aplicată peste imagini permanente. Imaginile care rămâneau erau cu casa.
Cu școala. Mall-ul. Mașina tatălui ei și furgoneta mamei ei. Piscina publică.
Întunecatul orizont imaginar al Las Vegas-ului așa cum se vedea de pe
fereastra din dormitorul ei.
Luate împreună, toate acele imagini amestecate din nou și din nou în
mintea ei îi alimentau o furie constantă.
Ar fi trebuit să fie acasă, nu aici. În camera ei, cu prietenii ei. Nu singură.
Nu singură ascultând zgomote stranii, un scârțâit și un sforăit.
Dacă ar fi fost un pic mai atentă… Încercase să ascundă sticla de votcă în
geanta ei cu mărgele care îi plăcea atât de mult. Geanta fusese prea mică, dar
singura mai mare ar fi fost ghiozdanul și ea nu dorise să îl ia pentru că nu se
potrivea cu ținuta ei.
Pentru asta fusese prinsă. Pentru o tâmpenie legată de modă, de dorința
ei de a arăta cool.
Și acum…
Un val de furie ațintit spre mama ei o cuprinse. Se simțea de parcă urma
să se înece în toată furia aceea.
Mama ei era cea pe care o învinovățea. Tatăl ei doar făcuse ce îi spusese
mama ei să facă. A fost nevoit să îi dea dreptate mamei, deși el era cel mai
delicat și nu era atât de strict ca mama ei.
Care era marea problemă dacă i-ar fi dat lui Tony sticla de votcă? Nu era
ca și cum ar fi condus o mașină.
Mama Lanei nu înțelegea Las Vegas-ul. Vegas nu era Perdido Beach. Erau
exercitate niște presiuni asupra ei în Vegas. Era un oraș mare, și nu era orice
oraș. În Vegas, copiii se maturizau mai repede. Existau așteptări și de la elevi
de clasa a șasea sau a șaptea, darămite de la unul de clasa a opta cum era ea.
Tâmpita de maică-sa! Era vina ei.
Cu toate astea era destul de greu să dea vina pe mama ei pentru zidul
intimidant din deșert. Era destul de greu.
Poate extratereștrii erau de vină și poate chiar acum niște monștri
înfiorători îi urmăreau pe mama și pe tatăl ei pe străzile din Vegas, ca în
filmul Războiul lumilor. Poate.
Ciudat, Lana găsi acel gând ca fiind liniștitor. La urma urmei, cel puțin nu
era urmărită de extratereștri în mașinării gigantice cu trei picioare. Poate

128
acel zid era un fel de scut de apărare pus împotriva extratereștrilor. Poate
era în siguranță de partea aceasta a barierei.
Sticla de votcă nu fusese singurul lucru pe care îl furișase pentru Tony.
Lana strecurase și niște Xanax de la mama ei pentru el. Și o dată furase o
sticlă de vin dintr-un magazin.
Nu era naivă: nu se gândise niciodată că Tony o iubea sau ceva de genul
ăsta. Știa că el se folosea de ea. Dar și ea îl folosea pe el, în felul ei. Tony avea
un anumit statut în școală și o parte din el îi fusese transferat și ei.
Patrick sforăi și își ridică brusc capul.
— Ce e, băiete?
Ea se rostogoli de la pătuțul îngust și se ghemui temător în liniște, în
cabana întunecată.
Afară se afla ceva. Putea auzi zgomote înăbușite de pași pe pământ.
Patrick se ridică, dar într-un fel ciudat, parcă cu încetinitorul. Avea
ghearele scoase și blana zbârlită, privea intens intrarea.
Se auzi un zgomot ca un câine zgâriind ușa, încercând să intre înăuntru și
apoi Lana auzi sau i se păru că aude o șoaptă.
— Vino afară.
Patrick ar fi trebuit să latre, dar nu o făcea. Era rigid, gâfâia din greu și
privea intrarea prea atent.
— E doar imaginația mea, șopti Lana încercând să se liniștească.
— Vino afară, se auzi din nou.
Lana își dădu seama că trebuia să facă pipi. Era urgent și în cabină nu
exista nimic de genul unei toalete.
— E cineva acolo? strigă ea.
Dar nu veni niciun răspuns. Poate era doar imaginația ei. Poate era
vântul.
Se târî până la ușă și ascultă cu atenție. Nimic. Aruncă o privire către
Patrick. Câinele ei avea încă blana zbârlită, dar se mai relaxase un pic.
Pericolul, sau orice ar fi fost, trecuse mai departe.
Lana întredeschise ușa. Nimic. Nu putea vedea nimic, iar Patrick cu
siguranță nu mai era îngrijorat.
Nu avea de ales, trebuia să alerge până la veceu. Patrick țopăi și el după
ea.
Veceul era o construcție verticală simplă, nedecorată, neornamentată și
destul de curată. Bineînțeles, nu era nici lumină, așa că va trebui să meargă
pe pipăite, să localizeze colacul și hârtia igienică.
La un moment dat începu să chicotească. Până la urmă, era amuzant ca ea
să facă pipi într-un astfel de loc, în timp ce câinele ei stătea de pază.

129
 Drumul înapoi spre cabană fu un pic mai relaxat și Lana se opri un
moment să privească cerul întunecat. Luna deja cobora spre orizontul vestic.
Stelele… ei bine, stelele păreau ciudate. Dar nu își putu da seama de ce i se
păreau ciudate.
Își reluă mersul spre cabană și înțepeni. Între ea și ușa de la intrare stătea
un coiot. Dar nu semăna deloc cu cei pe care bunicul ei i-i arătase. Niciunul
dintre aceia nu era mare ca Patrick. Dar acest animal sălbatic, galben era de
mărimea unui lup. Patrick nu văzuse și nici nu auzise animalul apropiindu-
se și acum părea prea șocat pentru a reacționa. Patrick, care se luptase cu o
pumă, părea acum intimidat și nesigur.
Bunicul ei o învățase câte ceva despre animalele deșertului: despre
coiotul ce trebuia respectat, dar de care nu aveai de ce să te temi, despre
șopârlele care te speriau cu săriturile lor bruște, despre căprioarele care
semănau mai mult cu niște șobolani decât cu Bambi, despre măgarii atât de
diferiți față de cei domestici și despre șerpii cu clopoței care nu reprezentau
un pericol atâta timp cât purtai cizme și erai atent.
— Pleacă, strigă Lana și dădu din mână cum o învățase bunicul ei să facă
dacă se apropia prea mult de un coiot.
Dar coiotul nu se mișcă.
În schimb, schelălăi ascuțit făcând-o pe Lana să sară în spate. Cu coada
ochiului putu vedea niște siluete întunecate alergând spre ea. Trei sau patru
umbre rapide.
De data aceasta Patrick reacționă. Mârâi amenințător, își scoase ghearele
și își arătă colții, dar coiotul nu se mișcă și tovarășii lui se apropiau cu viteză.
Lana auzise că pentru oameni coioții nu erau periculoși, dar nu avea cum
să mai creadă asta acum. Se feri în dreapta, sperând să păcălească animalul,
dar acesta fu prea rapid.
— Patrick, sari pe el! îl îndemnă ea neajutorată.
Dar Patrick nu avea de gând să facă ceva mai mult decât să mârâie și în
câteva secunde ceilalți coioți aveau să ajungă, și apoi… ei bine, cine știe ce se
întâmpla apoi?
Lana nu avea de ales. Trebuia să ajungă la baracă. Trebuia să ajungă sau
murea.
Strigă cât de tare putu și o luă la fugă direct spre coiotul din fața ei.
Animalul se retrase surprins.
Apăru o strălucire mică, întunecată, iar coiotul schelălăi de durere.
Lana trecu de el și mai avea zece pași până la baracă. Zece, nouă, opt,
șapte, șase…
Patrick o luă la fugă în fața ei și sări panicat înăuntru.

130
 Lana era pe urmele lui, se întoarse și trânti ușa fără a încetini măcar.
Alunecă până se opri, se întoarse și se aruncă înapoi în fața ușii.
Dar coioții nu o urmăriseră. Aveau alte probleme. Îi putea auzi cum
scoteau zgomote canine de durere și furie și cum schelălăiau.
După o vreme schelălăitul se diminuă până când în final încetă. Un alt
coiot începu să urle, începu să urle la lună.
Și apoi se lăsă liniștea.
Dimineața, cu soarele strălucind puternic și cu toate terorile nocturne
alungate, Lana găsi coiotul mort, la treizeci de metri de ușă. Încă atașat de
botul lui era o jumătate de șarpe cu un cap lat, în formă de diamant. Corpul îi
fusese rupt în două, dar nu înainte ca veninul să îi intre în sânge. Pentru o
lungă perioadă de timp se holbă la capul șarpelui. Era fără îndoială un șarpe.
Dar totuși era sigură că îl văzuse zburând.
Lana își scoase asta din cap, la fel și șoaptele auzite, pentru că șerpi
zburători și coioți de mărimea unui dog german care să vorbească nu erau
posibili. Exista un cuvânt pentru oamenii care credeau în lucruri imposibile:
nebuni.
— Bănuiesc că, până la urmă, bunicul nu era chiar un expert în fauna
deșertului, îi spuse ea lui Patrick.

• NOUĂSPREZECE

132 ore, 46 minute

— Nu trebuie să îți placă tipul, frate, dar face o treabă bună.

În dimineața aceea, Quinn era în fața casei cu numărul trei, gata să bată la
ușă. Erau Sam, Quinn și o fată pe nume Brooke de la Coates. Ei erau echipa
de căutare numărul trei.
Era ziua a opta de când începuse totul și a cincea zi de când Caine pusese
stăpânire pe oraș.
Și era a doua zi de când Sam o sărutase pe Astrid lângă un mormânt
proaspăt săpat.
Caine organizase zece echipe de căutare, fiecare ocupându-se pentru
început de un cvartal. Ideea era de a intra în fiecare casă de pe fiecare
stradă. Ei trebuiau să se asigure că aragazurile, aerele condiționate,
televizoarele și luminile din interior erau oprite, iar luminile de pe verandă
131
– aprinse. Trebuiau să oprească și sistemele automate de irigație și toate
fierbătoarele.
Iar dacă nu își dădeau seama cum să îndeplinească vreuna dintre sarcini,
trebuiau să o adauge pe lista lui Edilio. Edilio părea că se descurca de fiecare
dată când venea vorba de ceva mecanic. Alerga prin Perdido Beach cu o
centură cu scule și doi copii de la Coates ca „ajutoare”.
Echipele trebuiau să caute de asemenea și copiii pierduți, bebelușii care
puteau fi abandonați și blocați în pătuțuri sau animalele de casă în fiecare
casă, ei făceau câte o listă cu tot ce putea fi folositor, cum ar fi un calculator,
și cu orice putea fi periculos, de genul armelor sau drogurilor. Trebuiau să
noteze câtă mâncare era în fiecare casă și să adune toate medicamentele pe
care le găseau pentru Dahra. Iar scutecele și rețetele se duceau la grădiniță.
Era un plan bun. Era o idee bună.
Fără îndoială, Caine avea niște idei bune și îl pusese și pe Computer Jack
să înființeze un sistem de comunicații pentru urgențe. Computer Jack
alesese să îl facă de modă veche: instalase radiouri de unde scurte în
primărie, în stația de pompieri, în grădiniță și în casa abandonată pe care
Drake și ceilalți șerifi o foloseau ca sediu.
Dar Caine nu luase nicio decizie în privința lui Orc.
Sam se dusese la el și îi ceruse să facă ceva cu el.
Ce ar trebui să fac? întrebă Caine rezonabil. Bette încălca regulile și Orc e
unul dintre șerifi. A fost o tragedie pentru toți cei implicați. Lui Orc îi pare
foarte rău.
Deci Orc încă patrula străzile din Perdido Beach. Iar în opinia lui Sam,
sângele lui Bette era încă pe bâta bătăușului. Și acum frica de așa-numiții
șerifi era multiplicată de zece ori.
— Hai să terminăm, spuse Sam, neavând de gând să intre într-o discuție
despre Caine de față cu Brooke.
Sam presupusese că fata de zece ani era un spion și, în orice caz, nu era
într-o dispoziție prea bună, urmând ca mai târziu să fie verificată și casa lui.
Quinn bătu la ușă și apăsă soneria.
— Nada, strigă el încercând ușa care era închisă. Adu ciocanul.
Fiecare echipă avea câte un căruț, fie luat din magazin, fie împrumutat din
curtea cuiva, în care cărau un baros.
Verificarea primelor două case le luase două ore. Va trece ceva vreme
până când toate casele din Perdido Beach aveau să fie verificate și clasificate
ca fiind în siguranță.
— Vrei să dai cu ciocanul? îi ceru Sam părerea lui Quinn.
— Trăiesc pentru ciocan, frate.

132
 Quinn ridică ciocanul cu greu și lovi ușa chiar sub clanță. Lemnul se crăpă
și Quinn deschise ușa.
Mirosul îi izbi puternic.
— Oh, omule, cine a murit aici? spuse Quinn în glumă.
Dar gluma nu avea pic de haz.
Chiar în fața ușii, pe podeaua de lemn era o suzetă. Cei trei ne holbară la
ea.
— Nu, nu, nu. Nu pot să fac asta, spuse Brooke.
Cei trei rămaseră pe verandă, niciunul dintre ei nu voia să intre înăuntru.
Dar nimeni nu era dispus nici să închidă ușa și să plece.
Mâinile lui Brooke tremurau foarte tare și Sam i le cuprinse într-ale lui.
— Nu e nimic. Nu trebuie să intri, spuse el.
Ea era durdulie, pistruiată și roșcată. Purta o uniformă de la Coates și,
până în momentul acesta, păru fadă. Nu glumea niciodată și nu se juca, făcea
doar ce trebuia să facă, să îl urmeze pe Sam.
— E doar că, după ce Coates… spuse Brooke.
— Ce e cu Coates? întrebă Sam.
Brooke își reveni.
— Nimic. Doar știi, cu toți adulții dispărând… spuse ea și apoi, simțind
nevoia să explice mai mult, adăugă: Pur și simplu nu mai vreau să văd
lucruri înspăimântătoare, bine?
Sam îi aruncă o privire plină de înțeles lui Quinn, dar acesta ridică din
umeri:
— Probabil e un copil mic mort înăuntru. Nu trebuie să intrăm pentru a
afla asta.
— E cineva înăuntru? strigă Sam cât de tare putu și apoi spuse către
Quinn: Nu putem pur și simplu să ignorăm asta.
— Poate că ar trebui doar să îi spunem lui Caine, zise Quinn.
— Nu îl văd pe el mergând din casă în casă, se răsti Sam. El doar stă în
fund și se poartă de parcă e împăratul din Perdido Beach.
Când niciunul dintre ei nu prinse momeala și nu se lăsă păcălit, Sam
spuse:
— Dă-mi unul din sacii mari de gunoi.
Quinn desprinse unul.
Peste zece minute, Sam terminase și trăgea după el conținutul sacului pe
carpetă până la ușa din față. Îl ridică de bretele și îl cără până la căruț.
— Ca și cum ai duce gunoiul, își spuse Sam.
Mâinile îi tremurau. Era atât de supărat, voia să rănească pe cineva. Era
atât de nervos încât, dacă punea mâna pe cei responsabili pentru toate cele
întâmplate, i-ar fi strâns de gât.
133
 Dar în principal Sam era supărat pe el însuși. Nici nu știa cu adevărat
această familie. Era o casă cu un singur părinte, mama și diverși bărbați și
un băiețel. Nu erau prieteni de familie cu ei, nici măcar cunoștințe, dar totuși
el ar fi trebuit să se gândească la bebeluș. Acesta ar fi trebuit să fie primul lui
gând. Ar fi trebuit să își amintească, dar nu o făcuse.
Fără să se uite în spate la Quinn și Brooke, Sam spuse:
— Deschideți niște ferestre. Lăsați să se aerisească. Ne putem întoarce
când nu e atât de… când se duce mirosul.
— Frate, eu nu intru acolo.
Sam se apropie repede de el și Quinn, văzându-i fața, se dădu un pas mai
în spate.
— Eu am luat bebelușul de jos și l-am băgat într-un sac de gunoi, bine?
Așa că treci înăuntru și deschide ferestrele. Fă-o!
— Omule, chiar trebuie să te relaxezi, spuse Quinn. Nu primesc ordine de
la tine.
— Nu, le primești de la Caine, spuse Sam.
Quinn ridică mâna tachinându-l.
— Îmi pare rău, te deranjez cumva? De ce nu îmi arzi mâna, băiatule
magic?
Sam și Quinn avuseseră multe dispute de-a lungul anilor. Dar de la
începutul FAYZ-ului, în special de când Sam îi spusese lui Quinn adevărul
despre el, simplele neînțelegeri deveniseră usturătoare. Acum erau față în
față gata să se bată, și Sam era destul de nervos încât să o facă.
— O fac eu, Sam, spuse Brooke.
— Nu vreau să stea așa lucrurile între noi, spuse Sam, fiind încă la câțiva
centimetri de chipul lui Quinn.
Quinn se relaxă și forță un zâmbet.
— Nu-i mare lucru, frate.
— Deschide ferestrele și apoi spune-i lui Edilio să sape încă o groapă. Eu
mă duc la mine acasă. Ar fi bine dacă ai putea să duci căruțul până în centru,
dar, dacă nu poți, te înțeleg, îi spuse Sam lui Brooke.
Fără să îi mai spună altceva lui Quinn, Sam plecă în grabă și se opri brusc
în capătul străzii.
— Brooke, vezi dacă găsești o poză cu el și mama lui, bine? Nn vreau să fie
înmormântat singur. Ar fi trebuit să…
Dar nu putu să spună mai multe și, orbit de lacrimile neașteptate, merse
de-a lungul străzii și se împiedică de scările casei lui, ale casei pe care o ura.
Intră înăuntru și trânti ușa după el.
A durat o vreme până când își dădu seama că laptop-ul mamei lui
dispăruse.
134
 Se duse la masă și o pipăi în locul unde trebuia să fie laptop-ul,
asigurându-se că nu era o întâmplare.
Apoi văzu sertarele și dulapurile deschise. Mâncarea nu fusese luată, doar
aruncată din loc în loc, o parte din ea ajungând pe jos.
Plecă în goană spre camera lui. Lumina era încă acolo. Dar încercarea lui
de a o ascunde fusese distrusă. Cineva știa. Cineva văzuse.
Dar nu se oprise aici. În dormitorul mamei lui, sertarele și șifonierul erau
devastate.
În dulap mama lui ținea o cutie gri de metal. Sam știa asta pentru că
mama lui i-o arătase de mai multe ori spunându-i:
— Dacă vreodată se întâmplă ceva cu mine, aici e testamentul meu. O
spunea foarte serios, dar apoi continua: Știi tu, în cazul în care sunt lovită de
un autobuz.
— Nu avem autobuze în Perdido Beach, scoase el în evidență.
— Hmm. Probabil asta explică de ce nu ajung niciodată la timp, spunea ea
râzând și apoi îl strângea la piept.
— Sam, și certificatul tău de naștere e tot acolo, îi spunea ea cât îl ținea în
brațe.
— Bine.
— E alegerea ta dacă vrei să îl vezi sau nu.
Înțepenise în brațele ei. Ea îi oferea o șansă să afle ce scria pe certificatul
lui de naștere. Trebuiau să fie trecute trei nume: al lui, al mamei lui și al
tatălui.
— Poate că da, poate că nu, spusese el.
Ea îl ținea strâns, dar el cu grijă se ferise de îmbrățișarea ei. Voia să zică
ceva. Voia să își ceară scuze pentru cele întâmplate cu Tom. Voia să întrebe
dacă cumva tot el l-a gonit și pe tatăl lui adevărat.
Dar toată viața lui era un secret. Și chiar dacă mama lui îi oferise acea
ocazie, Sam știa că ea de fapt nu voia ca el să îi violeze intimitatea.
De luni de zile, Sam știuse de cutie. Știuse și unde era cheia.
Dar acum cutia dispăruse.
Fără îndoială știa cine a luat cutia și a cotrobăit în casă.
La acel moment, Caine știa că Sam avea puterea.
Își luă bicicleta, așa cum îi promisese lui Astrid. Și în acest moment simțea
cu disperare nevoia de a fi cu ea. Ea ar putea să dea sens lucrurilor.
Majoritatea copiilor acum se deplasau pe bicicletă, chiar dacă nu erau
neapărat ale lor, sau cu skateboard-uri. Doar preșcolarii mergeau pe jos. Și
pe măsură ce el traversa piața în drum spre casa lui Astrid, văzu o mulțime
defilând pe partea cealaltă a străzii. Fratele John era în frunte, Sora Mary
împingea un căruț cu două locuri, o fată de la Coates căra un copilaș în brațe
135
și alți doi copii, aleși pentru această zi, țineau sub control un șir de vreo
treizeci de preșcolari. Erau foarte liniștiți pentru un grup de copii mici, dar
mai aveau și unele scăpări, îndeajuns ca Mary să strige la ei:
— Julia și Zosia, treceți înapoi în linie!
Gemenele Emma și Anna aveau grijă de coada șirului. Sam le cunoștea cât
de cât, o dată chiar ieșise la o întâlnire cu Anna. Emma avea un cărucior cu o
singură persoană, iar Anna împingea un căruț de la băcănia lui Ralph,
încărcat cu mâncare, scutece și biberoane.
Sam se opri și așteptă ca ei să traverseze strada. Ei nu se îndepărtară de
trecerea de pietoni, fapt pe care Sam îl consideră un lucru bun. Era mai bine
pentru preșcolari să învețe să traverseze strada de parcă ar fi fost trafic. Unii
copii încercaseră să conducă de câteva ori, deseori cu rezultate proaste.
Caine stabilise regulile și pentru asta; acum: nimeni nu avea voie să conducă,
în afară de unii dintre oamenii lui Caine și de Edilio, care teoretic ar fi
trebuit să conducă ambulanța sau mașina de pompieri. Asta dacă și-ar fi dat
seama cum funcționează.
— Care-i treaba, Anna? întrebă Sam politicos.
— Bună, Sam. Pe unde ai umblat?
El ridică din umeri.
— La postul de pompieri. Cam acolo locuiesc acum.
Anna arătă cu degetul către micuții care mergeau în fața ei.
— Avem grijă de bebeluși.
— Nasol, spuse Sam.
— E în regulă. Nu mă deranjează.
— Și e și foarte bună în ceea ce face, strigă Mary în spate încurajator.
— Pot să schimb un scutec în mai puțin de șaizeci de secunde, spuse Anna
râzând. Chiar mai puțin dacă e treaba mică.
— Unde vă duceți cu toții?
— La plajă. Ne ducem la un picnic.
— Mișto. Pe mai târziu, spuse Sam.
Anna îi făcu cu mâna și trecu mai departe.
— Hei, urează-ne „La mulți ani” mie și Annei, Sam, strigă Emma în spate.
— La mulți ani, spuse Sam ridicându-se pe pedale și mărind viteza,
îndreptându-se spre casa lui Astrid.
Se simți un pic trist, gândindu-se la întâlnirea pe care o avusese în trecut
cu Anna. Era o fată de treabă. Dar adevărul era că el nu era atât de interesat
de fete pe atunci. Ieșise cu ea doar pentru că el considerase acest lucru o
necesitate. Nu voia ca toți ceilalți copii să spună că e un tocilar. Și mama lui îl
tot întreba dacă se întâlnea cu cineva, așa că o invitase pe Anna la un film. De
fapt, își și amintise filmul, Pulbere de stele.
136
 Mama lui îi dusese cu mașina. Era seara ei liberă. Mama lui îi lăsase la
cinematograf și se întorsese să îi ia după. El și Anna merseseră la California
Pizza Kitchen și împărțiseră o pizza de pui.
Ziua de naștere?
Sam întoarse bicicleta într-o curbă strânsă și pedală înapoi până în locul
unde se întâlnise cu preșcolarii. Nu îi luă mult timp ca să îi prindă din urmă.
Tocmai ajunseseră la plajă, și toți copiii treceau cu plicii mici peste zidul ce
delimita plaja, râzând pe măsură ce își scoteau papucii și alergau spre nisip,
cu Mama Mary strigând după ei ca o învățătoare:
— Luați-vă papucii cu voi. Să nu vă pierdeți papucii. Alex, ridică-ți papucii
și ia-i cu tine!
Anna și Emma parcaseră căruțul plin cu mâncare, scutece și biberoane și
Emma dezlega copilul din cărucior.
— Verifică-i scutecul, îi reaminti Mama Mary și Emma se supuse.
Sam își aruncă bicicleta pe jos și alergă epuizat spre Anna.
— Ce e, Sam?
— Ce zi de naștere? gâfâi el.
— Poftim?
— Ce zi de naștere, Anna?
Dură ceva până când și ea îi absorbi frica. Dură o vreme ca motivul acestei
frici să o copleșească și pe ea.
— Cincisprezece, șopti Anna.
— Care e problema? întrebă Emma, simțind starea sufletească a surorii ei
gemene. Nu înseamnă nimic.
— Nu înseamnă, repetă Anna.
— Probabil ai dreptate, spuse Sam.
— Oh, Doamne, zise Anna. O să dispărem?
— Când v-ați născut? întrebă Sam. La ce oră?
Gemenele priviră speriate una către cealaltă.
— Nu știm.
— Știi ceva, nimeni nu a mai dispărut de atunci, așa că probabil…
Emma dispăru.
Anna începu să țipe.
Ceilalți copii mai mari observară. Chiar și cei mici.
— O, Doamne! strigă Anna. Emma. Emma. O, Doamne!
Îl prinse pe Sam de mână și el o strânse.
Unii dintre preșcolari se speriară și ei și Mama Mary veni la ei.
— Ce s-a întâmplat? Speriați copiii. Unde e Emma?
Anna continua să spună „o, Doamne” și să strige numele surorii ei.
— Unde e Emma? întrebă Mary din nou. Ce se întâmplă?
137
 Sam nu voia să explice. Anna îl rănea, înfigându-i degetele în mâini și
privindu-l cu ochii larg deschiși.
— La ce interval de timp v-ați născut? întrebă Sam.
Anna doar se holba în gol, speriată.
Sam își coborî vocea aproape de o șoaptă și repetă:
— La ce interval v-ați născut, Anna?
— Șase minute, șopti ea.
— Ține-mă de mână, Sam, spuse ea. Nu-mi da drumul, Sam!
— Nu o voi face, Anna, nu o să îți dau drumul, spuse Sam.
— Ce o să se întâmple, Sam?
— Nu știu, Anna.
— O să ne ducem unde sunt și părinții noștri?
— Nu știu… Anna.
— O să mor?
— Nu, Anna. Nu o să mori.
— Nu-mi da drumul, Sam!
Mary era și ea acolo acum, cu un copil în brațe. Și John era acolo.
Preșcolarii, unii dintre ei, îi priveau serios și îngrijorați.
— Nu vreau să mor, repetă Anna. Nu… nu știu cum e.
— O să fie bine, Anna.
— A fost o întâlnire frumoasă. Atunci când am ieșit împreună, zâmbi
Anna.
— Da, a fost.
Pentru o fracțiune de secundă i se păru că Anna se încețoșă. Mult prea
rapid ca să fie adevărat. Era neclară, și Sam putea să jure că o văzuse
zâmbind înspre el.
Dar degetele lui nu mai strângeau nimic.
Pentru o perioadă teribil de lungă, nimeni nu se mișcă și nu zise nimic.
Cei mici nu începură să plângă, iar cei mari pur și simplu se holbau.
Cu vârful degetelor, Sam încă putea simți atingerea mâinilor Annei. Se
holba la locul unde îi văzuse fața. Încă îi mai putea vedea ochii rugători.
Neputându-se stăpâni, întinse o mână în spațiul pe care ea îl ocupase. Se
întinse după o față care nu mai era acolo.
Cineva începu să plângă.
Cineva strigă și alte voci, în afara celor mici, începură să se audă
plângând.
Lui Sam i se făcu rău. Când profesorul dispăruse, totul fusese neașteptat.
De data aceasta știa ce va urma, ca un monstru dintr-un coșmar mișcându-se
în reluare. De data aceasta știa, ca și cum ar fi fost legat de șinele de cale
ferată neputând să se dea la o parte din fața trenului.
138
 • DOUĂZECI

131 ore, 03 minute

— Pur și simplu s-a întâmplat, anunță Drake.

Caine stătea în scaunul mare de piele, cel care aparținuse primarului
orașului. Îl făcea să pară mic și foarte tânăr. Și, pe lângă asta, își mai și rodea
unghiile, părând că își suge degetul mare.
Diana era întinsă pe canapea citind o revistă, acordându-le doar puțină
atenție.
— Ce s-a întâmplat?
— Cele două fete pe care m-ai pus să le urmăresc. Au făcut amândouă
saltul cel mare. Puf, cum a zis idiotul de Quinn.
Caine sări în picioare.
— Exact cum am prezis. Exact cum am zis.
Dar Caine nu părea fericit că avea dreptate. Ieși din spatele biroului și,
spre marele amuzament al lui Drake, îi luă revista din mână Dianei și o
aruncă în capătul celălalt al camerei.
— Crezi că ai putea să fii atentă?
Diana oftă și se ridică ușor, înlăturând o scamă de pe bluza ei.
— Nu te supăra pe mine, Caine, îl avertiză ea. Eu am fost cea care a zis că
trebuie să strângem certificatele de naștere.
Drake își făcuse timp să verifice dosarul Dianei la o zi după ce începuse
FAYZ-ul. Dar dosarul ei dispăruse până atunci și, în locul lui, ea îl lăsase pe
cel al lui Drake deschis pe biroul doctorului și desenase o față zâmbitoare în
dreptul cuvântului „sadic”.
Drake o urâse și înainte, dar după acest eveniment, ura pentru Diana
devenise o ocupație constantă pentru el.
Spre dezgustul lui Drake, Caine acceptă răspunsul Dianei.
— Da. A fost o idee bună, spuse Caine. O idee foarte bună.
— Băiatul Dianei, Sam, era acolo, spuse Drake.
Diana nu răspunse provocării.
— O ținea de mână pe una din ele când a dispărut, adăugă Drake. O privea
direct în ochi. Vezi tu, după ce prima fată a dispărut, cu toții știau ce se va
întâmpla. Și cea de-a doua fată plângea. Eram prea departe ca să aud ce
spunea, dar îți puteai da seama că făcea pe ea de frică.
— Sadic, spuse Diana. Bucuria pentru durerea altuia.
Drake își etală zâmbetul de rechin.
139
 — Vorbele nu mă sperie.
— Dacă te-ar speria nu ai fi un psihopat, Drake!
— Terminați amândoi, spuse Caine trântindu-se înapoi în scaunul prea
mare și începând să își muște din nou degetul. E șaptesprezece noiembrie.
Am cinci zile la dispoziție să găsesc o soluție.
— Cinci zile, repetă Drake.
— Nu știu ce ne-am face dacă ai dispărea și tu, Caine, spuse Drake
aruncând o privire grăitoare către Diana, care spunea exact ce va face dacă
acela nu ar mai fi.
Computer Jack intră repede în cameră agitat și privind cruciș în felul lui
caracteristic, cărând în mână un laptop.
— Ce e? mârâi Caine.
— Am spart parola, spuse mândru Computer Jack. Când primi ca răspuns
niște priviri nedumerite, continuă: Laptop-ul asistentei Temple.
Caine îl privi încurcat.
— Ce? O! Minunat! Am probleme mai mari. Dă-i-l Dianei și ieși afară.
Computer Jack îi dădu laptop-ul Dianei și fugi afară.
— Vierme mic și speriat ce e, nu-i așa? spuse Drake.
— Lasă-l în pace. E folositor, îl avertiză Caine. Drake. Ce ai văzut mai exact
când fata a… dispărut?
— Pe prima fată nu am văzut-o când s-a întâmplat. Dar la a doua m-am
uitat atent. Într-un minut era acolo, în următorul dispăruse.
— La unu și șaptesprezece?
Drake ridică din umeri.
— Cam așa ceva.
Caine lovi cu putere cu pumnul în masă.
— Nu vreau aproximativ, idiotule, strigă el. Încerc să îi dau de cap. Știi, nu
e vorba doar de mine, Drake! Toți îmbătrânim. Și tu o să fii într-o zi în
situația asta, așteptând să dispari.
— Pe doisprezece aprilie, la doar un minut după miezul nopții, Drake,
spuse Diana. Nu că aș fi memorat exact ziua, ora și minutul sau ceva…
Apoi tăcu, citind ceva pe ecranul calculatorului.
— Ce e? întrebă Caine.
Diana îl ignoră, dar era clar că găsise ceva foarte important în jurnalul lui
Connie Temple. Diana se ridică brusc, cu grația unei feline, și deschise
dulapul. Scoase cutia gri de metal și o puse aproape cu umilință pe biroul lui
Caine.
— Nimeni nu a deschis-o încă? întrebă ea.
— Eram mai interesat de laptop-ul asistentei Temple, spuse Caine. De ce?
— Fă-te folositor, Drake! ordonă Diana. Sparge lacătul.
140
 Drake luă un deschizător de scrisori, inseră lama în lacătul de calitate
inferioară și răsuci. Lacătul se deschise.
Diana deschise cutia.
— Seamănă cu un testament. Și, ah, asta e interesant, un articol de ziar
despre evenimentul cu autobuzul de școală de care am tot auzit. Și… uite-l.
Ridică un dosar de plastic ce proteja un certificat de naștere amănunțit.
Se holbă la el și începu să râdă.
— Ajunge, Diana, o avertiză Caine.
Sări în picioare și îi luă Dianei certificatul din mână. Se holbă ridicând din
sprâncene și apoi se așeză brusc, ca o marionetă căreia cineva îi tăiase
sforile.
— Douăzeci și doi noiembrie, spuse Diana, zâmbind cu răutate.
— Coincidență, spuse Caine.
— E mai mare cu trei minute decât tine.
— E o coincidență. Nu semănăm.
— Cum se cheamă gemenii care nu sunt identici? spuse Diana punându-și
degetul în dreptul gurii, parodiind o gândire profundă. Oh, da, gemeni
biovulari. Același pântec, aceiași părinți, embrioni diferiți.
Caine părea gata să leșine. Drake nu îl văzuse niciodată așa.
— E imposibil.
— Niciunul din voi nu vă știți tatăl adevărat, spuse Diana.
Acum își juca rolul frumos, cât de compătimitoare putea fi.
— Și de câte ori mi-ai spus că nu semeni deloc cu părinții tăi, Caine?
— Nu are niciun sens, respiră puternic Caine.
Se întinse să o ia pe Diana de mână și, după o scurtă ezitare, ea îl lăsă.
— Despre ce tot vorbiți? întrebă Drake.
Nu îi plăcea să fie singurul care să nu știe despre ce e vorba, dar amândoi
îl ignorară.
— Scrie și în jurnal, spuse Diana. Asistenta Temple știa că ești un mutant.
Bănuia că ai un fel de putere imposibilă, și evident că îi bănuia și pe alții. Te-
a suspectat pe tine pentru multe răni provocate pentru care nimeni nu putea
stabili o cauză.
Drake izbucni în râs, prinzându-se de toată treaba.
— Vrei să zici că asistenta Temple era mama lui Caine?
Caine explodă de furie:
— Taci, Drake!
— Doi băiețași născuți pe douăzeci și doi noiembrie, spuse Diana. Unul
rămâne cu mama lui, iar celălalt e adoptat de o altă familie.
— Era mama ta și te-a lăsat pe tine și l-a păstrat pe Sam? spuse Drake
râzând de umilința lui Caine.
141
 Caine se întoarse și îndreptă mâinile spre Drake.
— Greșeală, spuse Diana, deși nu fu clar dacă vorbea cu Caine sau Drake.
Ceva îl lovi puternic pe Drake în piept. Parcă fusese lovit de un camion. Fu
ridicat de pe picioare și aruncat într-un perete. Sparse câteva rame și căzu
grămadă.
Încercă să se scuture. Voia să sară pe Caine, să termine cu el repede, până
când ciudatul să îl poată lovi din nou, dar Caine era acolo, deasupra lui, cu
fața roșie și cu dinții încleștați ca un câine turbat.
— Îți aduci aminte cine e șeful, Drake? spuse Caine cu o voce guturală
aproape animalică.
Drake dădu din cap acceptând înfrângerea. Pentru moment.
— Ridică-te, îi ordonă Caine. Avem treabă.
•
Astrid era pe verandă cu micul Pete. Era cel mai bun loc pentru a sta un
pic la soare. Ea stătea pe balansoarul mare împletit din salcie, cu picioarele
proptite sus pe balustradă. Picioarele ei goale și albe ardeau în lumina
razelor. Întotdeauna avusese pielea deschisă și nu fusese niciodată o
persoană obsedată de bronzat, dar azi simțea nevoia să stea la soare. Zilele
împreună cu micul Pete erau petrecute mai mult înăuntru. După puțin timp,
casa începuse să pară a fi o închisoare.
Se întreba dacă așa se simțea și mama ei. Asta era explicația pentru care
mama ei trecuse de la a-și petrece toată ziua și toată noaptea devotată lui
Pete la a găsi orice scuză pentru a-l lăsa cu oricine îl putea ține?
Strada unde locuia Astrid se schimbase puțin de când apăruse FAYZ-ul.
Mașinile stăteau și nu se mai mișcau deloc. Nu era niciun pic de trafic.
Curțile erau neîngrijite. Florile de la două case distanță, pe care domnul
Massilio le întreținea mereu atât de frumos, păleau în lipsa lui. Stegulețele
erau ridicate la câteva cutii poștale, așteptând poștașul care nu mai venea
niciodată. Pe stradă era o umbrelă deschisă, purtată de vânt câte puțin,
încoace și încolo. La câteva case distanță, un animal sălbatic, sau poate doar
un animal de casă flămând, răsturnase coșul de gunoi vărsând pe alee coji de
banane înnegrite, oase de pui și ziare ude.
Astrid îl văzu pe Sam pedalând îndârjit pe bicicletă. El îi spusese că va
veni să o ia, să o ducă la supermarket și ea îl așteptase neliniștită, cuprinsă
de tot felul de emoții. Voia să îl vadă și era agitată din cauza asta.
Sărutul sigur fusese o greșeală.
Sau poate că nu.
Sam își aruncă bicicleta pe gazon și urcă scările.
— Bună, Sam.
Era evident că era supărat. Ea își lăsă picioarele jos și se aplecă.
142
 — Anna și Emma au dispărut.
— Poftim?
— Eram acolo. Mă uitam la ele. O țineam pe Anna de mână când s-a
întâmplat.
Astrid se ridică în picioare și, fără să gândească prea mult, își înfășură
brațele în jurul lui Sam, cum făcea când încerca să îl liniștească pe micul
Pete.
Dar, spre deosebire de Pete, Sam răspunse la atingerea ei și o strânse
înapoi. Pentru un moment, fața lui era în părul ei și ea îi auzi respirația
greoaie aproape de ureche. Și se părea că avea să se întâmple din nou,
sărutul, dar apoi, amândoi deodată, se separară.
— Era speriată, spuse Sam. Anna, vreau să zic. A văzut-o pe Emma
dispărând. S-au născut la un interval de doar șase minute. Deci prima dată a
fost Emma. Și apoi Anna, așteptând, știind ce va urma.
— Groaznic. Sam, vino înăuntru, spuse ea aruncând o privire către fratele
ei care se juca, așa cum obișnuia.
Astrid îl duse pe Sam până în bucătărie și îi turnă un pahar cu apă. El bău
jumătate într-o singură înghițitură.
— Mai am cinci zile, spuse Sam agitat. Cinci. Zile. Nici măcar o săptămână.
— Nu știi sigur asta.
— Nu zice, bine? Nu zice. Nu-mi spune o poveste despre cum o să fie bine.
Nu o să fie bine.
— Bine, spuse Astrid. Ai dreptate. Cumva, vârsta de cincisprezece ani
reprezintă pragul, și când ajungi acolo dispari.
Confirmarea acestui fapt parcă îl liniști. Avea nevoie să audă adevărul gol-
goluț. Astrid realiză că aceasta era o metodă de a-l ajuta pe Sam, nu doar
acum, ci și în viitor. Dacă ar avea un viitor.
— Evitam asta. Nu mă gândeam la ea. Aproape mă convinsesem că nu
avea să se întâmple, spuse el reușind să zâmbească, în principal pentru
Astrid.
Putea vedea cum frica lui se oglindea în ea și acum încerca să o
liniștească.
— Și, în plus, e bine că nu va trebui să îmi fac griji pentru Ziua
Recunoștinței aici în FAYZ.
— S-ar putea să fie o metodă de a evita situația, spuse Astrid cu grijă.
El se uită la ea optimist, sperând că ea avea un răspuns.
Ea dădu din cap și el zise:
— Nimeni nu caută nici măcar o metodă de a ieși din FAYZ. Poate există o
cale de scăpare. Cine știe, poate fi și o poartă deschisă larg în barieră. Poate

143
o ieșire spre mare. Poate spre deșert sau sus, spre pădurea națională.
Nimeni nici măcar nu s-a uitat.
Astrid rezistă îndemnului de a eticheta acest sentiment ca a te agăța de
un fir de ață. În schimb, zise:
— Dacă ar exista o ieșire, ar exista și o intrare. Și toată lumea ar trebui să
știe ce s-a întâmplat. Perdido Beach, centrala nucleară, autostrada blocată,
nu se poate ca nimeni să nu fi observat. Și ei au mai mulți oameni și mai
multe resurse decât noi. Probabil că jumătate din oamenii de știință din
lume se ocupă de ea. Dar totuși suntem încă aici.
— Știu. Știu toate aceste lucruri.
Era mai calm acum și se așeză pe unul dintre scaunele de lângă bar. Pipăi
cu o mână suprafața fină de granit, parcă apreciind răcoarea pietrei.
— M-am mai gândit, Astrid. Cum ar fi un ou?
— Um. Nu mai am ouă.
— Nu, mă refer să te gândești la un ou. Puiul de găină reușește să iasă din
ou, nu? Dar dacă încerci să îl spargi, totul se distruge, spuse el gesticulând,
încercând să ilustreze ideea. Când văzu că ea nu răspunse, fu demoralizat și
spuse: Avea sens când mă gândeam la acest lucru.
— De fapt, chiar are un anumit sens, spuse ea.
El fu surprins. Ochii îi sclipiră cum îi plăcea lui Astrid și zâmbi înclinat
într-o parte.
— Pari surprinsă, spuse el.
— Sunt, puțin. S-ar putea să fie o analogie competentă.
— Spui „analogie competentă” doar ca să arăți că ești mai deșteaptă decât
mine, o tachină el.
Privirile li se întâlniră. Apoi amândoi se uitară în altă parte zâmbind
rușinați.
— Îmi pare rău, știi, spuse el. Adică, momentul nepotrivit, locul
nepotrivit. Îmi pare rău.
— Vrei să zici…
— Da.
— Nici eu, spuse Astrid. Aăă, a fost prima dată pentru mine. Adică, dacă
nu se pune și când l-am pupat pe Alfredo Salvin în clasa întâi.
— Prima dată?
— Păi. Da. Tu?
El tresări și clătină din cap cu părere de rău. Apoi spuse:
— A fost prima dată când a însemnat ceva pentru mine.
O liniște confortabilă se lăsă. Apoi Astrid spuse:
— Sam, chestia cu coaja de ou: spui că, dacă oamenii din afară ar încerca
să penetreze bariera, ar putea să fie periculos pentru noi. Și că oamenii de
144
afară au luat și asta în calcul. Se poate ca noi să fim singurii care să poată
sparge bariera și să ieșim. Poate că toată lumea așteaptă și ne privește,
sperând că ne vom da seama cum să ieșim din ou.
Deschise un dulap de deasupra ei, luă o pungă de prăjituri pe jumătate
goală, o puse pe bar și luă una pentru ea.
— E o teorie bună, dar îți dai seama că e puțin probabil.
— Știu. Dar nu vreau să stau pur și simplu aici și să aștept să bată ceasul
dacă există o ieșire din FAYZ.
— Ce vrei să faci?
El ridică din umeri. Avea un fel aparte care nu exprima îndoială sau
nesiguranță, ci îl făcea să semene mai mult cu cineva care se lepăda de o
povară grea, eliberându-se pentru a acționa.
— Vreau să urmăresc toată bariera să văd dacă e cumva vreo poartă
mare. Poate dacă treci prin poarta aceea, toată lumea e acolo, știi? Mama
mea, părinții tăi. Anna și Emma.
— Profesorii, adăugă Astrid.
— Nu strica o imagine frumoasă, spuse Sam.
— Ce se întâmplă dacă într-adevăr găsești o poartă, Sam? Treci prin ea? Și
ce se va întâmpla cu toți copiii încă blocați în FAYZ?
— Ies și ei.
— Nu vei ști sigur că e o poartă până nu treci prin ea. Și, odată ce ai ieșit, e
posibil să nu te mai poți întoarce.
— Astrid, în cinci zile vă părăsesc. Dispar. Îmi sap o groapă.
— Trebuie să te gândești la tine, spuse Astrid.
Sam parcă fu lovit.
— Nu cred că e drept să…
Orice avea de gând să spună se pierdu, pentru că în acel moment se
auziră două zgomote succesive. Primul fu o bufnitură venită de afară, iar cel
de-al doilea – țipătul micului Pete.
Astrid alergă spre ușă, o deschise cu putere și îl găsi pe micul Pete
ghemuit, tremurând, pregătit să se descarce.
Lângă el, pe podeaua de scânduri, era o piatră.
Iar pe trotuar, râzând, erau Panda, un puști de la Coates pe nume Chris și
Quinn. Panda și Chris țineau în mână câte o bâtă de baseball. Iar Chris, de
asemenea, căra și un sac alb de gunoi. În sac, abia vizibil, era logoul unui nou
model de joc.
— Ați aruncat cu o piatră în fratele meu? izbucni violent și fără frică
Astrid, îngenunchind lângă micul Pete.
Sam traversă deja jumătate de curte, înaintând cu pași mari, hotărâți.
— Ce ai făcut, Panda?
145
 — Mă ignora, spuse Panda.
— Panda doar se prostea, Sam, spuse Quinn trecând între cei doi.
— Să arunci cu o piatră într-un copil inofensiv e o glumă? întrebă Sam. Și,
până la urmă, tu ce cauți cu târâtura asta?
— Pe cine faci tu târâtură? întrebă Panda, strângând mai tare bâta, dar
nevrând neapărat să lovească cu ea.
— Pe cine? Pe oricine care aruncă cu o piatră într-un copil mic, spuse Sam
rămânând ferm pe poziție.
Quinn ridică mâinile încercând să facă pe pacificatorul.
— Liniștește-te, frate! Eram doar într-o mică misiune pentru Mama Mary.
Ea l-a ales pe Panda și l-a trimis să caute ursulețul de pluș al unui copil,
bine? Făceam o faptă bună.
— Făceați bine și furați lucrurile altcuiva? arătă Sam către sacul de gunoi
din mâna lui Chris. Și pe drumul de întoarcere v-ați gândit să aruncați cu o
piatră într-un copil autist?
— Hei, termină, spuse Quinn. Îi ducem jocul lui Mary, ca să le dea copiilor
ceva de făcut.
Micul Pete îi urla lui Astrid în ureche, iar ea nu auzea tot ce se spunea,
doar fragmente dintr-un schimb nervos de cuvinte între un Quinn iritabil și
un Sam furios.
Sam se întoarse pe călcâie și porni spre ea. Quinn îi arătă pe la spate
degetul mijlociu și plecă hoinărind pe stradă cu Panda și puștiul de la Coates.
Sam se trânti violent pe scaunul de pe verandă. Zece minute îi trebuiră lui
Astrid să îl liniștească pe frățiorul ei și să îl redirecționeze către jocul lui
video. Sam fierbea.
— Devine nefolositor. Mai rău decât nefolositor, spuse Sam și apoi
potolindu-se continuă: O să trecem peste.
— Te referi la tine și la Quinn?
— Da.
Astrid se gândi să nu mai spună nimic. Dar era o discuție pe care, mai
devreme sau mai târziu, trebuia să o poarte cu Sam.
— Nu cred că va trece peste.
— Nu îl cunoști atât de bine.
— E gelos pe tine.
— Păi, bineînțeles, sunt atât de frumos, spuse Sam încercând să o
transforme într-o glumă.
— El e un tip de persoană, tu ești alta. Când viața decurge normal,
semănați mult. Dar când viața ia o întorsătură ciudată și înfricoșătoare, când
apare o criză, deodată sunteți persoane complet diferite. Adevărat, nu e vina
lui Quinn, dar el nu e curajos. El nu e puternic. Tu ești.
146
 — Tot vrei ca eu să fiu marele erou.
— Vreau să fii tu însuți, spuse ea rămânând lângă micul Pete și
întinzându-se să îl prindă pe Sam de mână. Sam, lucrurile o să se
înrăutățească. Acum toată lumea e într-o stare de șoc. Sunt speriați. Dar încă
nu au realizat cât de speriați ar trebui să fie. Mai devreme sau mai târziu,
proviziile de mâncare se vor termina. Mai devreme sau mai târziu, centrala
electrică va ceda. Când o să rămânem în întuneric, flămânzi, disperați, cine o
să fie la conducere? Caine? Orc? Drake?
— Ei bine, spuse el laconic, faci totul să sune foarte amuzant.
— Bine, nu te mai cicălesc, spuse Astrid observând că trebuia să se
oprească.
Îi cerea imposibilul acestui băiat pe care abia îl cunoștea. Dar știa că asta
trebuia să facă.
Credea în el. Știa că el are un destin.
Dar se întreba de ce. Nu era logic. Ea nu credea în destin. Toată viața,
Astrid se bazase pe creierul ei, pe fapte. Dar acum exista o parte din ea pe
care abia o cunoștea, o parte neglijată, îngropată a minții ei o îndemna. Fără
niciun motiv, pur și simplu un instinct care îl spunea să îl preseze.
Dar era sigură.
Sigură.
Astrid își întoarse privirea spre micul Pete, ca Sam să nu vadă
îngrijorarea de pe fața ei, dar nu îi dădu drumul la mână.
Era sigură. Parcă ar fi răspuns la întrebarea: „Cât fac doi plus doi?” Atât de
sigură era.
Îi dădu drumul la mână și inspiră puternic. Nu mai era atât de sigură
acum. Se încruntă și mai tare și spuse:
— Să mergem la magazin.
Sam nu era atent, era preocupat, și nu văzu felul în care Astrid se holba
concentrată la mâinile ei și își șterse palmele pe pantaloni.
— Da, spuse el. Mai bine mergem cât încă mai putem.

• DOUĂZECI ȘI UNU

129 ore, 34 minute

— Arată-mi lista, ceru Howard.

147
 Băiatul stătea afară în fața ușii de la supermarketul lui Ralph, așezat pe
scaunul de pe gazon, cu picioarele ridicate pe un al doilea scaun. Avea un
mic DVD-player și se uita la Spider-Man 3. Abia ridică privirea când ei se
apropiară.
— Nu am o listă, spuse Astrid.
Howard ridică din umeri.
— Îți trebuie o listă. Nimeni nu intră înăuntru fără o listă.
— Bine, ai o coală de hârtie și un creion? spuse Sam.
— Chiar se întâmplă să am, Sam, spuse Howard.
Scoase un carnețel îndoit din buzunarul unei jachete de piele și i-l dădu
lui Astrid.
Ea scrise și i-l înapoie lui Howard.
— Puteți să luați orice e proaspăt că o să se strice. Înghețata aproape s-a
terminat, dar se poate să găsiți niște înghețată pe băț. Se uită spre micul Pete
și continuă: îți place înghețata pe băț, retardatule?
— Termină odată ce ai de zis, spuse Sam.
— Dacă vreți conserve sau paste, sau ceva asemănător, trebuie aveți
permisiunea lui Caine sau a unuia dintre șerifi.
— Ce vrei să zici? întrebă Astrid.
— Adică puteți lua salată, ouă și lapte pentru că o să se strice în curând,
dar păstrăm conservele sau orice nu se va strica.
— Bine, bănuiesc că e logic, recunoscu Astrid.
— De asemenea, și produsele din hârtie. Fiecare primește câte o rolă de
hârtie igienică. Așa că vedeți cum o folosiți.
Howard aruncă din nou o privire asupra listei.
— Tampoane? Ce mărime?
— Mai taci, spuse Sam.
Howard începu să râdă.
— Intrați. O să verific tot ce luați când ieșiți, și dacă nu e în regulă, vă
trimit să le puneți înapoi.
Magazinul era un dezastru. Înainte să pună Caine un paznic, fusese prădat
de tot ce însemna mâncare semipreparată. Și copiii nu fuseseră ordonați sau
grijulii. Erau borcane de maioneză sparte, vitrine deschise, cioburi de la
geamurile congelatoarelor.
Erau muște peste tot și locul începuse să miroasă a gunoi. Unele becuri se
arseseră, lăsând magazinul doar parțial luminat. Postere viu colorate cu
oferte speciale și reduceri încă atârnau deasupra lor.
Sam luă un cărucior și Astrid îl ridică pe micul Pete și îl puse în scaun.

148
 Florile din colțul micuț al florarului erau ofilite și zeci de batoane Mylar
cu urări de „la mulți ani” sau pentru Ziua Recunoștinței încă pluteau prin aer
pierzând altitudine.
— Poate ar trebui să iau un curcan, spuse Astrid uitându-se la vitrina cu
mâncare specifică Zilei Recunoștinței: plăcintă cu dovleac, carne tocată, sos
de merișoare, curcan și umplutură.
— Știi cum să pregătești un curcan?
— Pot să găsesc instrucțiuni pe internet.
Astrid oftă.
— Sau, nu. Poate au o carte de bucate pe aici.
— Bănuiesc că sos de merișoare nu putem lua.
— Nimic conservat.
Sam merse mai departe până la raionul de produse proaspete și se opri,
realizând că Astrid încă se holba la vitrina sezonieră. Plângea.
— Hei, ce s-a întâmplat?
Astrid își șterse lacrimile, dar apărură altele.
— Cumpărăturile le făceam mereu noi trei împreună. Mama, Petey și cu
mine. Era momentul când puteam vorbi. O dată pe săptămână. Știi, făceam
cumpărăturile destul de încet și discutam despre ce să mâncăm și alte
chestii. Nu am venit niciodată aici fără mama mea.
— Nici eu.
— E ciudat. Arată la fel, dar nu e.
— Nimic nu mai e la fel, spuse Sam. Dar oamenii tot trebuie să mănânce.
Reuși să scoată un zâmbet șovăielnic de la Astrid.
— Bine. Hai să cumpărăm.
Luară salată, morcovi și cartofi. Sam se duse în spatele tejghelei și luă
două bucăți de carne pe care le înfășură în hârtie. Pe unele bucăți de carne,
care rămăseseră afară când dispăruseră măcelarii, muștele se așezaseră
grămadă, dar carnea din vitrină părea neatinsă.
— Altceva, doamnă? întrebă el.
— Ei bine, din moment ce nimeni nu o vrea, aș putea să iau și friptura.
Sam se aplecă și se uită în vitrină.
— Bine, mă dau bătut. Care din ele e?
— Aia mare de acolo, arătă ea cu degetul pe geam. Pot să o pun în
congelator.
— Desigur. Friptura.
Sam o ridică și o puse pe o foaie de hârtie.
— Îți dai seama că e în jur de douăzeci de dolari kilogramul?
— Socotește-o la mine.

149
 Trecură mai departe la vitrina cu brânzeturi. Acolo era Panda, pândind
nervos și ținând bâta pregătită.
— Iar tu? se răsti Sam.
Panda nu răspunse și Astrid începu să țipe.
Sam se întoarse și văzu doar o imagine scurtă cu Drake Merwin până
când ceva îl lovi în cap. Căzu peste un raft cu parmezan, împrăștiind
recipientele verzi în toate direcțiile.
Văzu o bâtă apropiindu-se și încercă să o pareze, dar era amețit și nu putu
focaliza. Genunchii îl lăsară și se prăbuși la pământ.
Ca de departe, văzu niște copii, patru sau cinci, mișcându-se repede. Doi
dintre ei o prinseră pe Astrid și îi ținură mâinile la spate.
Se auzi o voce de fată, una pe care Sam nu o recunoscu până când nu îl
auzi pe Panda spunând:
— Diana.
— Leagă-l la mâini, spuse Diana.
Sam opuse rezistență, dar nu își putea controla mușchii. Ceva îl prinse de
mâna stângă, apoi și de cea dreaptă. Degete puternice îl țineau nemișcat.
Când se putu concentra rămase uimit, holbându-se stupid la ce se
întâmplase. Încheieturile îi fuseseră legate cu o sfoară de plastic. Și în jurul
fiecărei mâini era prins, cu bandă adezivă, câte un balon Mylar dezumflat.
Diana Ladris îngenunche, venind cu fața la nivelul lui.
— E Mylar. E o suprafață reflectorizantă. În locul tău nu aș încerca să îmi
folosesc puterea. Ți-ai arde singur mâinile.
— Ce faceți? spuse Sam neclar.
— Fratele tău vrea să aveți o conversație.
Nu avea niciun sens pentru Sam și nu fu sigur că auzise bine. Singura
persoană căreia îi spusese vreodată „frate” era Quinn.
— Dați-i drumul lui Astrid, spuse Sam.
Drake trecu pe lângă Diana și îl lovi cu piciorul pe Sam în spate. Drake se
puse deasupra lui împungându-i gâtul cu capătul bâtei. Aceeași mișcare pe
care o făcuse și cu Orc seara trecută.
— Dacă ești cuminte, o să ne purtăm frumos cu prietena ta și eu fratele ei
handicapat. Dacă ne faci probleme, îi fac și eu ei.
Micul Pete începuse să vâjâie din mâini și să urle.
— Fă-l să tacă sau îl fac eu, se răsti Drake la Astrid. Apoi, către Howard,
Panda și ceilalți, spuse: Luați-l pe marele erou și aruncați-l într-un cărucior.
Sam fu luat pe sus și trântit într-un cărucior.
Howard era cel care îl împingea.
— Sammy, Sammy, Sammy. Sam din autobuz a devenit Sam din cărucior
acum?
150
 Drake se aplecă deasupra lui Sam și ultimul lucru pe care el îl văzu fu o
bucată de bandă adezivă venind peste ochii lui.
Îl împinseră de-a lungul autostrăzii și apoi prin oraș, în căruciorul de la
supermarket. Nu vedea nimic, dar putea simți denivelările. Și putea auzi
râsetele și comentariile batjocoritoare ale lui Howard și Panda.
Sam încercă să își dea seama pe ce traseu mergeau și încotro. După ceva
vreme, simți că mergeau la deal.
Howard începu să se plângă.
— Omule, să mă ajute cineva să împing chestia asta. Hei, Freddie, omule,
ajută-mă!
Căruciorul prinse viteză pentru o vreme și apoi începu să încetinească din
nou. Le putea auzi respirațiile obosite.
— Ia unii dintre cei care stau degeaba, ceru Freddie.
— Da. Hei, tu: vino aici și ajută-mă să împing căruciorul.
— Nu, omule. Nici gând.
Quinn. Inima lui Sam tresări. Quinn l-ar ajuta.
Căruciorul se opri.
— Ce, ți-e frică că băiatul tău o să afle ce ai făcut până acum? spuse
Howard.
— Taci, omule, spuse Quinn.
— Sammy, cine crezi că ne-a spus că o să te duci cu Astrid la
cumpărături?
— Taci, Howard, spuse Quinn disperat.
— Cine crezi că ne-a spus despre puterile tale, Sam?
— Nu știam că o să facă asta, spuse Quinn. Nu am știut, frate!
Sam își dădu seama că nu era nici măcar surprins. Dar totuși trădarea lui
Quinn îl durea mai mult decât orice îi făcuse Drake. Voia să strige la Quinn.
Voia să îi spună Iuda. Dar dacă ar striga, dacă ar țipa, dacă ar plânge l-ar face
să pară slab.
— Nu am știut, frate, îți spun adevărul, spuse Quinn.
— Da. Ai crezut că o să vrem să avem o întâlnire la fan-clubul lui Sam
Temple, spuse Howard, râzând la propria glumă. Acum prinde căruciorul și
împinge.
Căruciorul începu să se miște din nou.
Sam se simțea rău. Quinn îl trădase. Astrid era cu Drake și Diana. Și el nu
putea face nimic.
Părea că durase o veșnicie, dar până la urmă se opriră.
Fără vreun avertisment, căruciorul se răsturnă și Sam ateriză pe asfalt. Se
rostogoli pe mâini și genunchi și încercă pe ascuns să rupă Mylar-ul de
ciment.
151
 O lovitură de picior în coaste îl lăsă fără aer.
— Hei, strigă Quinn. Nu trebuie să dați cu piciorul în el.
Niște mâini îl prinseră pe Sam de brațe și apoi auzi vocea lui Orc:
— Dacă ne faci probleme, te bat.
Îl împinseră mai departe, împiedicându-se de niște scări. Apoi se auzi o
ușă. Una mare după zgomotul produs. Pe urmă pașii lor lipăiră pe
linoleumul lucios.
Se opriră. O nouă ușă se deschise. Sam fu împins înăuntru. Orc îl lovi în
spatele genunchilor și el căzu cu fața în jos.
Orc îl încălecă, îl prinse de păr și îi trase capul pe spate brusc.
— Scoate-i banda, comandă o voce.
Howard prinse marginea bandei adezive, o strânse și o trase puternic,
luând cu ea și o parte din sprâncenele lui Sam.
Sam recunoscu imediat împrejurimile. Era sala de gimnastică a școlii.
Era întins pe podeaua lucioasă de lemn, iar Caine stătea calm în fața lui,
cu mâinile încrucișate, fericit.
— Hei, Sam, spuse Caine.
Sam întoarse capul în stânga și în dreapta. Orc, Panda, Howard, Freddie și
Chaz, toți înarmați cu bâte de baseball. Quinn încercă să se ascundă de
privirea lui.
— Ai mulți oameni cu tine, Caine. Înseamnă că sunt periculos.
Caine dădu din cap precaut.
— Îmi place să fiu prudent. Bineînțeles, Drake o are pe prietena ta. Așa că,
dacă aș fi în locul tău, nu aș încerca să fac probleme. Drake e un băiat violent
și agitat.
Howard râse.
— Lăsați-l să se ridice! ordonă Caine.
Orc se ridică de pe el, dar nu fără a-i mai înfige un genunchi în coaste
înainte. Sam se ridică, tremurând, dar fericit că nu mai era pe podea.
Îl analiză cu atenție pe Caine. Se întâlniseră doar în piață, în prima zi,
când venise Caine. De atunci, Sam nu îl mai văzuse decât de la depărtare.
Și Caine îl analiză la fel de atent.
— Ce vrei de la mine? întrebă Sam.
Caine începu să își roadă degetul și apoi lăsă mâinile în jos pe lângă corp,
părând să stea în poziție de drepți.
— Mi-aș dori să fi existat o metodă de a fi prieteni, Sam.
— Văd că mori de nerăbdare să devii amicul meu.
Caine râse.
— Vezi? Ai un simț al umorului. Nu ai cum să-l fi moștenit de la mama ta.
Mie nu mi s-a părut niciodată foarte amuzantă. Poate e de la tatăl tău.
152
 — Nu am de unde să știu.
— Nu? De ce?
— Ai laptop-ul mamei mele. Ai toate hârtiile ei personale. Și îl ai pe Quinn
care îți răspunde la toate întrebările legate de mine. Așa că bănuiesc că știi
deja răspunsul.
Caine aprobă din cap.
— Da. Tatăl tău a dispărut la puțin timp după ce te-ai născut. Probabil că
nu a fost prea impresionat de tine, nu?
Caine râse de gluma lui și câțiva lingușitori i se alăturară, râzând doar pe
jumătate, neînțelegând gluma.
— Ei bine, nu te simți prost. Se întâmplă ca și tatăl meu să fi dispărut. Și
mama mea la fel.
Sam nu răspunse. Avea mâinile amorțite de la sfoara de plastic. Avea răni,
dar era hotărât să nu le arate.
— Nu ar trebui să porți încălțăminte de stradă pe podeaua sălii de sport,
spuse Sam.
— Deci tatăl tău dispare și tu nici nu vrei să știi de ce? întrebă Caine.
Interesant. Eu, eu întotdeauna am vrut să știu cine au fost părinții mei
adevărați.
— Lasă-mă să ghicesc: ești un vrăjitor care a fost crescut în secret de
niște încuiați.
Caine zâmbi cu răceală. Își ridică o mână și o îndreptă spre Sam. Un pumn
invizibil îl lovi în față. Se clătină în spate și abia reuși să nu cadă. Dar capul i
se învârtea și îi curgea sânge din nas.
— Da. Ceva de genul, spuse Caine.
Își întinse ambele mâini și Sam se simți ridicat de la podea. Caine îl ridică
pe Sam la aproape un metru înălțime și apoi își încrucișă degetele, iar Sam
căzu cu putere înapoi.
Sam se ridică cu greu. Piciorul stâng îi era nesigur. Își scrântise glezna.
— Avem un sistem pentru a măsura puterea, spuse Caine. Diana l-a
inventat de fapt. Poate să îi citească pe oameni dacă îi ține de mână. Poate să
le spună cât de multă au. Ea îl descrie ca pe un fel de semnal de la un telefon
mobil. O bară, două, trei. Știi ce sunt eu?
— Nebun? spuse Sam scuipând sângele care îi cursese în gură.
— Patru bare, Sam. Sunt singurul pe care l-a citit cu patru bare. Pot să te
ridic și să te arunc în tavan sau să te izbesc de un perete.
Își ilustră punctul de vedere gesticulând din mâini ca și cum ar fi dansat
hula.
— Ai putea să te angajezi la un circ, spuse Sam.

153
 — Ooooh, ești dur, spuse Caine puțin iritat că Sam nu îi răspunsese cu
teamă.
— Uite cum stă treaba, Caine. Am mâinile legate, ai cinci bătăuși în jurul
meu cu bâte de baseball și mie ar trebui să îmi fie frică pentru că poți să faci
scamatorii?
Sam calculă „cinci” în loc de „șase”. Îl lăsase pe Quinn deoparte,
nesocotindu-l nicăieri.
Caine observă omisiunea și aruncă o privire suspicioasă către Quinn.
Quinn încă părea un copil care nu știa unde să stea și ce să facă.
— Și unul dintre cei cinci, spuse Sam, e un criminal. Un criminal și niște
lași. Asta e miliția ta, Caine.
Caine deschise ochii larg. Strânse din dinți furios, și deodată Sam zbură
prin încăpere.
Zbură de parcă ar fi fost aruncat cu o catapultă.
Sala de sport se învârtea în jurul lui.
Lovi panoul de baschet cu putere, spărgând geamul cu capul. Atârnă acolo
puțin și apoi căzu pe spate.
Fu tras de niște mâini invizibile cu o putere terifiantă, de parcă ar fi fost
măturat de o tornadă și se opri la picioarele lui Caine.
De data aceasta se ridică și mai greu. Sângele care îi curgea din nas se uni
acum cu un firicel care țâșnea de pe frunte.
— Câțiva dintre noi au dobândit puteri ciudate, începând de acum câteva
luni, spuse Caine într-un stil familiar. Suntem ca un club secret. Frederico,
Andrew, Dekka, Brianna și încă vreo câțiva. Am lucrat împreună pentru a le
dezvolta. Ne-am încurajat unii pe ceilalți. Vezi, asta e diferența dintre noi, cei
de la Coates, și voi, cei din oraș. Într-un internat e greu să păstrezi secrete.
Dar destul de repede a devenit clar că puterile mele erau la cu totul alt grad.
Ce am făcut cu tine acum? Nimeni nu mai poate face asta.
— Da, a fost mișto, spuse Sam sfidându-l. Poți să o mai faci o dată?
— Te ispitește.
Era Diana intrând în cameră și clar nefericită de ce vedea.
— Încearcă să arate că e dur, se răsti Caine.
— Da. A dovedit-o. Treci mai departe.
— Ai grijă cum vorbești cu mine, Diana, spuse Caine iritat.
Diana se plimbă până lângă Caine. Își încrucișă brațele la piept și dădu din
cap descurajator către Sam.
— Ei bine, arăți destul de rău, Sam.
— O să arate și mai rău, amenință Caine.
Diana oftă.
— Uite cum stă treaba, Sam. Caine vrea niște răspunsuri de la tine.
154
 — De ce nu îl întreabă pe Quinn?
— Pentru că el nu știe răspunsurile. Dar tu le știi. Așa că uite cum stă
treaba: dacă nu îi răspunzi la întrebările Liderului Neînfricat, Drake o să
înceapă să o lovească pe Astrid. Și doar ca să știi: Drake e bolnav mintal. Și
nu spun asta ca să te sperii, o spun pentru că e adevărat. Eu sunt o fată rea,
Caine are iluzii de grandoare, dar Drake e pur și simplu nebun la cap. Ar
putea să o omoare, Sam. Și o să înceapă în cinci minute dacă nu mă duc
înapoi la el și îi spun să nu o facă. Deci, tic-tac.
Sam înghiți sânge și fiere.
— Ce întrebări?
Diana își întoarse privirea către Caine.
— Vezi ce ușor a fost?
Uimitor, Caine o încasă de la Diana. Fără amenințări, fără vreun atac
asupra ei, doar acceptă critica fierbând mânios.
„O iubește”, realiză Sam șocat. Când îi văzuse împreună nu fusese niciun
semn de afecțiune, dar nu era posibil niciun alt răspuns.
— Spune-mi despre tatăl tău, zise Caine.
Sam ridică din umeri. O mișcare dureroasă care îl făcu să tresară.
— Nu a făcut parte din viața mea. Tot ce știu e că mamei nu îi plăcea să
vorbească despre el.
— Mama ta. Asistenta Temple.
— Da.
— Numele tatălui tău de pe certificatul tău de naștere? Serie Taegan
Smith.
— Bine.
— Taegan. Un nume ciudat. Foarte rar.
— Și ce?
— Iar Smith este un nume comun. E un nume pe care cineva l-ai folosi
pentru a-și ascunde identitatea.
— Uite, îți răspund la întrebări, dă-i drumul lui Astrid.
— Taegan, repetă Caine. Chiar acolo pe certificat scrie. Mamă: Constance
Temple. Tată: Taegan Smith. Data nașterii: douăzeci și doi noiembrie. Ora
nașterii: zece și douăsprezece minute, seara. Spitalul Regional Sierra Vista.
— Și acum poți să îmi faci horoscopul.
— Nu te interesează chestiile acestea?
Sam oftă.
— Mă interesează ce se întâmplă. De ce a apărut FAYZ-ul. Cum poate fi
oprit, sau cum putem scăpa. Pe lista mea mare cu lucrurile pe care trebuie să
le fac, tatăl meu biologic, pe care nici nu l-am cunoscut, care nu a însemnat
nimic pentru mine, e undeva la coadă de tot.
155
 — O să dispari în cinci zile, Sam. Asta te interesează?
— Dă-i drumul lui Astrid.
— Hai, Caine. Termină odată, spuse Diana.
Caine zâmbi afectat.
— Sunt foarte interesat de dispariția oamenilor. Știi de ce? Pentru că nu
vreau să mor. Și pentru că nu vreau să mă trezesc deodată înapoi în lume.
Îmi place aici în FAYZ.
— Asta crezi tu că se întâmplă? Că trecem înapoi în lume?
— Eu pun întrebările, se răsti Caine.
— Dă-i drumul lui Astrid.
— Faza e că noi doi avem ceva în comun, Sam, continuă Caine. Ne-am
născut la un interval de doar trei minute.
Sam simți un fior urcându-i pe șira spinării.
— Trei minute, spuse Caine apropiindu-se de el. Tu dispari primul. Și apoi
eu.
— Nu, spuse Sam. Nu se poate.
— Se poate, spuse Caine. Și este adevărat. Și tu ești… fratele meu.
Ușa se deschise puternic. Drake Merwin se rostogoli în cameră. Căuta
ceva.
— E aici?
— Cine? întrebă Diana.
— Cine crezi? Blonda și fratele ei handicapat.
— Ai lăsat-o să scape? întrebă Caine, uitându-l pe Sam pentru un
moment.
— Nu i-am dat drumul. Erau în cameră cu mine. Fata mă enerva și am
lovit-o. Apoi au dispărut amândoi. Nu mai erau.
Caine aruncă o privire ucigătoare către Diana.
— Nu, mai are câteva luni până să împlinească cincisprezece ani. Și, în
orice caz, frățiorul ei are patru ani.
— Atunci cum? ridică Caine din sprâncene. Poate să fie puterea?
Diana negă dând din cap.
— Am citit-o pe Astrid din nou pe drum până aici. Are abia două bare. Nu
se poate. Două persoane să se teleporteze?
Lui Caine i se părea că i se scurge culoarea din obraji.
— Handicapatul?
— E autist. E în lumea lui, protestă Diana.
— L-ai citit?
— E un copil autist, de ce l-aș citi?
Caine se întoarse spre Sam.

156
 — Ce știi despre asta? spuse el ridicând o mână amenințătoare și cu fața
la doar câțiva centimetri de a lui Sam țipă. Ce știi?
— Ei bine. Știu că îmi place să te văd speriat, Caine.
Pumnul invizibil îl întinse pe Sam pe spate.
Pentru prima dată, Diana părea îngrijorată. Zâmbetul obișnuit îi
dispăruse.
— Singura dată când am văzut pe cineva teleportându-se a fost cu Taylor
sus la Coates. Și ea putea trece doar până în capătul celălalt al camerei. Ea
avea trei. Dacă puștiul acesta se poate teleporta împreună cu sora lui prin
pereți…
— Ar putea fi patru, spuse Caine încet.
— Da, spuse Diana. Ar putea fi patru.
Și când spuse cuvântul „patru” se uită la Sam.
— Ar putea fi și mai mult.
— Orc, Howard: legați-l pe Sam în așa fel încât să nu își poată rupe Mylar-
ul de pe mâini, spuse Caine. Apoi luați-l pe Freddie să vă ajute. A mai tencuit
până acu’, știe ce să facă. Luați ce vă trebuie de la magazin. Îl prinse pe Drake
de umăr: Găsește-i pe Astrid și pe puști.
— Cum să îi prind dacă pot să se teleporteze când vor?
— Nu am zis să îi prinzi, spuse Caine. Ia o armă, Drake. Împușcă-i până să
te vadă.
Sam alergă spre Caine și se aruncă asupra lui până ca acesta să poată
reacționa. Inerția îi împinse pe amândoi la podea. Sam îl lovi pe Caine cu
capul în nas. Caine își reveni cu greu, dar Drake și Orc tăbărâră grămadă
peste Sam și îl dădură jos.
Sam gemu de durere.
— Nu poți să omori oamenii, Caine. Ești nebun?
— M-ai lovit în nas, spuse Caine.
— Ești dus cu capul, Caine. Ai nevoie de ajutor. Ești nebun.
— Da, spuse Caine atingându-și nasul și tresărind de durere. Îmi tot
spuneau asta. Asta spunea Asistenta Temple… asta spunea mama. Fii fericit
că am nevoie de tine, Sam. Trebuie să te văd cum dispari, să îmi dau seama
cum să fac să nu mi se întâmple și mie. Orc, ia-l pe erou de aici. Drake: du-te.
— Dacă le faci vreun rău, Drake, te voi vâna și te voi omorî, strigă Sam.
— Nu-ți mai irosi puterile strigând, îi spuse Diana. Nu îl știi pe Drake.
Prietena ta e ca și moarta.

157
 • DOUĂZECI ȘI DOI

128 ore, 32 minute

Astrid voia să țipe la Drake și la Diana, voia să îi acuze, să întrebe ce fel de

oameni buni de nimic foloseau FAYZ-ul ca o scuză pentru violență.
Dar trebuia să îl țină pe micul Pete calm. Aceasta era prioritatea ei, fratele
ei. Fratele ei neajutorat și lipsit de afecțiune.
Nu-l suporta. El o transformase într-o mamă la vârsta de paisprezece ani.
Nu era corect. Acum trebuia să fie momentul ei de strălucire, momentul ei să
fie curajoasă. Era timpul să își folosească intelectul, acel așa-zis mare dar. În
schimb, ea era o bonă.
Astrid și micul Pete erau conduși, cu o politețe batjocoritoare, într-o sală
de clasă. Nu era una dintre clasele lui Astrid, dar nici nu conta. Totul era
dureros de familiar: cărți deschise pe bănci, pereții împodobiți cu proiecte
ale studenților.
— Ia un loc. Citește o carte dacă vrei, spuse Diana. Știu că îți place.
Astrid ridică una dintre cărți.
— Da, matematică de clasa a patra. Cum să nu îmi placă?!
— Știi, nu îmi placi câtuși de puțin, spuse Diana.
Drake se rezemă de un perete și zâmbi.
— Bineînțeles, spuse Astrid. Te fac să te simți inferioară.
Ochii Dianei licăriră.
— Nu mă simt inferioară nimănui.
— Chiar așa? Pentru că de regulă persoanele care fac lucruri rele
recunosc că ceva nu e în regulă cu ele. Știi? Chiar dacă se stăpânesc, ele știu
că înăuntru sunt bolnave.
— Da, spuse Diana laconic. Îmi pare rău. De inima mea rea. Dă-mi mâna.
— Ce?
— Promit că nu te infectez cu răutatea mea. Dă-mi mâna.
— Nu.
— Drake, fă-o să-mi dea mâna.
Drake veni de lângă perete.
Astrid întinse mâna și Diana o prinse într-a ei.
— Tu citești oamenii, spuse Astrid. Trebuia să îmi fi dat seama mai
devreme. Și tu ai puterea, nu-i așa? spuse ea uitându-se la Diana ca la un
specimen dintr-un laborator.

158
 — Da, spuse Diana, dându-i drumul la mână. Citesc oamenii. Dar stai
liniștită, citesc doar nivelul puterii, nu și gândurile tale secrete cu Sam
Temple.
Astrid roși, disprețuindu-se, iar Diana râse de ea.
— Oh, te rog, e evident. E drăguț. E curajos. E deștept, dar nu cât tine. E
perfect.
— E un prieten, spuse Astrid.
— Da, da. Ei bine, o să aflăm cât de bun prieten îți e. Știe că te avem. Dacă
nu face ce îi spune Caine și nu îi spune tot ce vrea să audă, Drake o să te
rănească.
Astrid se prăbuși pe dinăuntru.
— Poftim?
Diana oftă.
— Ei bine, de aia îl ținem pe Drake prin preajmă. Îi place să rănească
lumea. Nu îl păstrăm pentru talentul lui de a face conversație.
Drake arăta de parcă voia să sară pe Diana. Ochii lui mici ca de șopârlă se
încruntară și mai mult. Diana nu rată expresia de pe fața lui.
— Dă-i drumul, ridică o mână împotriva mea, Drake, îl necăji Diana. Caine
te-ar omorî. Apoi către Astrid spuse: Ai face bine să te porți frumos, e
întărâtat acum.
Diana plecă.
Astrid putea simți privirea lui Drake asupra ei, dar nu îl putea vedea.
Rămase cu privirea ațintită în jos, la cartea de matematică. Apoi aruncă o
privire spre fratele ei, care stătea și se juca cu jocul lui stupid, neputincios,
nevoitor, nepăsător.
Astrid se simți rușinată de propria frică. Rușinată că nu putea să îl
privească pe bătăușul care stătea indiferent rezemat de perete.
Nu avea nicio îndoială că Sam va face tot ce putea pentru a o salva. Dar
Caine ar putea cere ceva ce Sam nu putea să îi dea.
Trebuia să se gândească. Trebuia să întocmească un plan. Era speriată.
Întotdeauna îi fusese frică de violența fizică. Și era speriată de goliciunea pe
care o simțea în Drake Merwin.
Își împinse banca până lângă cea a lui Pete și puse o mână pe umărul lui.
Nicio reacție. Știa că ea e acolo, dar nu schița niciun gest, era pierdut în jocul
lui.
— Nu te deranjează că Diana te tratează ca pe un animal sălbatic pe care
îl ține în lesă? spuse Astrid, fără a-l privi pe Drake.
— Pe tine nu te deranjează să umbli după tine cu retardatul ăla? Să ai un
cretin practic atașat de tine?
— Nu e retardat, spuse Astrid pe același ton.
159
 — Oh. E cuvântul greșit? Retardat?
— E autist.
— Retardat, insistă Drake.
Astrid se uită la el. Se încăpățână să îi întâlnească privirea.
— „Retardat” e un cuvânt pe care oamenii nu îl mai folosesc. Când îl
foloseau, era utilizat pentru a desemna un intelect sub limită. Petey nu e așa.
Are un IQ cel puțin normal și poate chiar mai mare decât cel normal. Deci
cuvântul nu e valabil.
— Da? Chiar așa. Pentru că mie chiar îmi place cuvântul „retardat”. De
fapt, mi-ar plăcea să te aud spunându-l. Retardat.
Astrid simți cum teama îi slăbea puterile. Nu avea nici cea mai mică
îndoială că el voia să o rănească. Se mai uită puțin la el și apoi își coborî
privirea.
— Retardat, insistă Drake. Spune.
— Nu, șopti Astrid.
Drake se plimbă până în capătul celălalt al camerei. Nu avea nicio armă la
el. Dar nici nu avea nevoie de una. Își puse pumnii pe banca ei și se aplecă.
— Retardat, spuse Drake. Spune. Fratele meu e un retardat.
Astrid nu putu vorbi. Se îneca cu lacrimi. Voia să creadă că e curajoasă,
dar acum, cu bătăușul la doar câțiva centimetri de ea, știa că nu e.
— Fratele. Meu. Hai, spune odată cu mine. Fratele. Spune.
Palma fu atât de rapidă, încât ea abia înregistră mâna lui mișcându-se.
Fața îi ardea de durere.
— Spune. Fratele…
— Fratele, șopti ea.
— Mai tare, vreau ca micul retardat să te audă. Fratele meu e un
handicapat.
A doua palmă fu atât de puternică, încât aproape căzu de pe scaun.
— Poți să o spui cât fața ta e încă frumoasă, sau poți să o spui după ce o
fac eu praf. E alegerea ta. Fratele meu e un retardat.
— Fratele meu e un retardat, spuse Astrid tremurând.
Drake râse încântat și se uită la micul Pete, care își ridicase privirea din
jocul lui video, parcă înregistrând ce se întâmplase. Drake își puse fața în
câmpul vizual al lui Pete și cu o mână o trase pe Astrid de păr astfel încât
gura ei să fie la urechea micului Pete.
— Încă o dată, frumos și tare, spuse el.
O împinse pe Astrid lângă capul lui Petey și strigă:
— Fratele meu e…
Și Astrid căzu pe spate în patul ei.
În patul ei. În camera ei.
160
 Micul Pete era pe scaunul de la fereastră, cu picioarele încrucișate și cu
jocul video în mână.
Astrid își dădu seama imediat ce se întâmplase. Dar totuși era incredibil
de amețitor. Într-o secundă era în școală, în următoarea era în camera ei.
Nu putu să îl privească. Fața îi ardea de la palme, dar și mai mult de la
rușine.
— Mulțumesc, Petey, șopti ea.
•
Orc îl târî pe Sam de la sala din sport până la sala de forță.
Howard privi în jur, gândindu-se ce să facă.
— Howard, omule, nu poți fi de acord cu asta, se rugă Sam. Nu poți fi de
acord cu asta: Caine să îi omoare pe Astrid și pe micul Pete. Orc, nici măcar
tu nu poți fi de acord cu așa ceva. Nu ai vrut să o omori pe Bette. Dar asta
deja depășește orice limită.
— Da, a depășit, recunoscu Howard preocupat, strâmbând din gură
sarcastic.
— Trebuie să mă ajuți. Lasă-mă să mă duc după Drake.
— Nu prea cred, Sammy. Vezi tu, am văzut ce poate să facă Drake. Și
amândoi am văzut ce poate face Caine. Apoi zise către Orc: Hai să-l punem
aici pe bancă. Cu fața în sus. Îi legăm picioarele de bara verticală.
Orc îl ridică pe Sam și îl trânti pe bancă.
— Orc, o să fie crimă cu sânge rece, spuse Sam.
— Nu eu, omule, spuse Orc. Eu doar te leg aici.
— Drake o să o omoare pe Astrid. Te ajuta să treci la matematică. Poți să
oprești asta, Orc.
— Nu trebuia să zică nimănui despre asta, murmură Orc. În orice caz, nu
mai există ora de matematică.
Folosiră o frânghie ca să îi lege gleznele de picioarele băncii și alta ca să îl
lege la mijloc.
— Bine, acum urmează partea bună, spuse Howard. Punem niște greutăți
pe bară. Îi legăm mâinile lui Sam de bară și o coborâm pe linia de alunecare,
nu? O să fie ocupat să țină bara deasupra gâtului.
Orc nu înțelese și Howard îi arătă. Apoi Orc puse greutățile pe bară.
— Cât poți să ridici la piept, Sam? întrebă Howard. Eu zic să punem câte
două de douăzeci de kilograme pe fiecare parte, nu? Împreună cu bara, ar
face cam nouăzeci de kilograme.
— N-are cum să ridice nouăzeci, își dădu seama Orc.
— Cred că ai dreptate, Orc. Cred că o să fie ocupat doar să țină bara să nu-
l sufoce.

161
 — Nu e bine, Howard, spuse Sam. Știi că nu e bine. Nu faceți chestii de
genul acesta, niciunul dintre voi. Sunteți bătăuși, nu criminali cu sânge rece.
Howard oftă.
— Sammy, e o cu totul altă lume, nu ai observat? E FAYZ, omule!
Orc coborî greutatea. Bara se sprijinea pe încheieturile legate ale lui Sam,
care îi apăsau pe mărul lui Adam. Împinse în sus cu toată puterea, dar nici în
cea mai bună zi a lui nu putea ridica nouăzeci de kilograme. Tot ce putea
face era să o țină destul de sus, pentru a putea respira.
Orc râse și spuse:
— Hai, omule, ar trebui să ne întoarcem la Caine să nu pierdem mai multă
distracție.
Howard îl urmă pe Orc, dar se opri la ușă.
— E destul de ciudat, Sam. În prima noapte, omule, am zis că „bătrânul
Sam din autobuz o să conducă în curând lucrurile pe aici dacă nu avem
grijă”. Toată lumea se uita la tine. Știi asta. Dar nu, tu erai prea bun ca să joci
așa. Și ai plecat fără să scoți o vorbă, împreună cu Astrid.
Începu să râdă.
— Bineînțeles, e atrăgătoare, nu-i așa? Și acum Caine conduce FAYZ-ul și
Drake o să o elimine pe prietena ta.
Sam se chinui cu greutatea, dar nu avea cum să o ridice. Chiar și dacă ar fi
avut un unghi bun, nu ar fi putut să o ridice.
Dar Howard, cu toată istețimea lui, omisese un lucru: în poziția aceasta,
Sam putea ajunge cu dinții la Mylar.
Încercă să rupă materialul, dar dura prea mult și el nu avea timp. Nu avea
nicio îndoială că micul Pete îi teleportase pe el și pe Astrid la ei acasă. Drake
avea să îi găsească acolo.
Sam încercă să prindă Mylar-ul între dinți, dar era alunecos și tare. Și
când se concentra asupra lui, nu se putea concentra asupra greutății de pe
gât.
Bara îi presa degetele pe gât. Împinse în sus, dar deja mâinile îi erau
obosite. Mușchii îl lăsau.
Putea să rupă Mylar-ul și să își elibereze mâinile, sau putea să țină bara să
nu îl mai sufoce. Era imposibil să le facă pe amândouă.
Și dacă își elibera mâinile, ce făcea? El nu era Caine. El nu avea control
asupra puterilor sale. Putea rupe Mylar-ul și apoi să nu poată face nimic.
Bara alunecă mai jos.
Avea Mylar-ul între dinți.
Roase, încercând să facă o gaură mică pe care să o lărgească. Deja Drake
trebuia să fi ieșit din școală și să se fi apropiat de Astrid. Oare va trebui să se
oprească undeva înainte pentru a lua o armă?
162
 Astrid ar trebui să știe că vor veni după ea. Ea va ști că ar fi periculos să
rămână în casă. Oare s-ar mișca destul de repede?
Și unde s-ar putea duce?
Sam simți cum își atinse dinții de sus cu cei de jos. Făcuse o gaură.
Dar nu mai putea respira.
Abia sesiză ușa deschizându-se.
Auzi niște pași rapizi pe carpetă și apoi sunetul unei greutăți ridicându-se
de pe bară. Sam inspiră.
— Rezistă, frate!
Quinn ridică restul greutăților de pe bară.
Cu brațele tremurând, Sam își ridică bara de pe gât.
— Nu am știut că vor face asta, frate, nu am știut, omule, spuse Quinn.
Era palid. Ca și cum nu văzuse niciodată soarele.
— Trebuie să mă crezi, Sam.
Îl dezlegă și Sam se ridică.
Quinn arăta ca o epavă. Plânsese și avea ochii roșii și umflați.
— Jur pe Dumnezeu, nu am știut.
— Trebuie să ajung la Astrid înaintea lui Drake, spuse Sam.
— Știu, știu. Totul e o harababură.
Cu picioarele eliberate, Sam se ridică.
— E cumva alt truc? O să mă urmărești până la Astrid.
— Nu, omule. O să mă bată dacă află că ți-am dat drumul. Quinn își întinse
brațele larg deschise, implorându-l:
— Trebuie să mă iei cu tine.
— Cum să am încredere în tine, Quinn?
— Dacă mă lași aici, ce crezi că o să îmi facă Caine?
Sam nu avea timp de discuții. Se hotărî repede.
— Ai face bine să te rogi ca Astrid să nu pățească nimic, Quinn. Dacă faci
asta ca să mă păcălești, ai face bine să ai grijă să și mor.
Quinn își mușcă buzele neliniștit.
— Nu trebuie să mă ameninți, frate.
— Nu-mi spune frate, spuse Sam. Nu sunt fratele tău.

• DOUĂZECI ȘI TREI

128 ore, 22 minute

163
 Astrid se simți ușurată, dar apoi simți un val de repulsie față de propria
persoană. Îl lăsase pe Drake să o terorizeze. Îi spusese lui Pete că e
handicapat.
Mâinile îi tremurau. Își trădase fratele. Îl ura pentru ce era, pentru că era
nevoiaș, și ea îl trădase ca să se salveze pe ea. Și acum era mult mai nervoasă
pe ea decât fusese vreodată pe el.
Însă acum trebuia să gândească. Repede. Ce să facă?
Drake o va prinde din nou. Cu siguranță, Caine sau creatura aceea crudă,
Diana, își vor da seama ce s-a întâmplat.
Și nu ar dura decât câteva secunde până când Drake îi va denunța. Câteva
secunde în plus până să își dea seama Caine. Dacă Diana putea cu adevărat
să citească puterea reală din oameni, ea ar ști că nu Astrid a fost cea care i-a
teleportat. Ea ar ști că a fost micul Pete.
Trebuia să meargă într-un loc unde Drake nu s-ar uita. Într-un loc în care
Sam s-ar uita.
Dacă ar scăpa.
Dacă ar fi măcar în viață.
Mintea parcă i se mișca cu încetinitorul, învârtindu-se în cercuri,
nereușind să se concentreze. Vedea în continuare acea teribilă față bolnavă,
simțind înțepătura ascuțită a palmei lui, și felul în care căldura ei se unea cu
rușinea arzătoare.
— Gândește-te, proasto, se certă ea. Gândește. E singurul lucru la care ești
bună.
Nu puteau să treacă prin oraș. Nu puteau să ia o mașină. Era prea târziu
să învețe să conducă.
Mintea ei era ca un aparat de fotografiat defocalizat, învârtindu-se la
nesfârșit și revenind la momentul când frica pusese stăpânire pe ea, la
momentul când ea nu mai putuse rezista și își trădase fratele. O bandă
sonoră ce se repeta la nesfârșit în mintea ei, spunând cuvintele: „Fratele
meu e un retardat”.
Clifftop.
Camera pe care o împărțiseră în prima noapte.
Da. Sam își va da seama. Dar și Quinn fusese acolo. Și el ar fi putut ajunge
la aceeași concluzie.
Astrid ezită. Dar nu era timp pentru ezitări. Drake nu ar ezita. Deja el ar fi
pe urmele lor. Era pe drum.
Nu putea să îl înfrunte iar.
— Petey, trebuie să mergem.
Astrid îl prinse de mână și îl trase după ea. Coborâră scările. Nu aveau
timp să se oprească pentru nimic. Nu aveau timp deloc.
164
 Spre ușa din față. Ba nu. Mai bine pe cea din spate.
Traversară grădina din spatele casei la pas. Micul Pete rareori putea fi
convins să alerge. Gardul viu era destul de mic, dar totuși era epuizant și
dură foarte mult timp până când micul Pete să îl poată trece. Alergară prin
curtea din spatele casei vecinilor.
— Stai departe de străzi, își spuse ea.
Merseră cât de departe putură, din curte în curte, se furișară pe străzi
când drumul le era blocat, apoi se întorceau din nou prin curți și alei.
Nu văzură pe nimeni. Dar nu aveau de unde ști dacă nu sunt priviți.
Ajunseră la dealul ce marca marginea orașului și începutul zonei Clifftop.
Se îngrămădiră printre desișuri agățătoare până la nisip. Astrid îl trase pe
micul Pete după ea, disperată să se miște repede, dar cu frică să nu îl supere.
Clifftop rămăsese neschimbat. Bariera era încă acolo. Coridorul era încă
luminat, încă gol și curat.
Astrid avea cheia electronică din prima seară. Găsi apartamentul,
deschise ușa și se prăbuși înăuntru pe pat.
Rămase întinsă acolo, gâfâind, holbându-se la tavanul alb. Patul era
moale. Aerul condiționat bâzâia.
Putea să explice cuvintele pe care Drake o obligase să le zică. Nu
înseninau nimic. Erau doar cuvinte. Pe micul Pete nu îl interesa.
Dar nu putea să explice și frica. Îi era rușine.
Își puse o mână rece pe față, să vadă dacă era într-adevăr atât de fierbinte
cum își imagina.
•
— Unde mergem, Sam? întrebă Quinn, nerăbdător.
Se mișcau într-un ritm mai lejer, alergau într-un ritm pe care îl puteau
susține mai mult timp.
Sam mergea în față direct prin oraș, direct prin piață, parcă indiferent
față de cine îl urmărea.
— O să o găsim pe Astrid înaintea lui Drake, spuse Sam.
— Hai să vedem dacă e acasă.
— Nu. Lucrul bun la un geniu e că nu trebuie să te întrebi dacă va face
vreo prostie. Ea va ști că trebuie să iasă din casă.
— Unde s-ar duce?
Sam se gândi un moment.
— La centrala electrică.
— La centrală?
— Da. Și o să luăm o barcă și o să înaintăm pe coastă.
— Bine. Dar, frate… adică, omule, nu ar trebui să ne furișăm în loc să
alergăm direct prin centrul orașului?
165
 Sam nu îi răspunse. O parte din motivul pentru care mergea în linie
dreaptă și nu se furișa era că spera să îl ia și pe Edilio de la postul de
pompieri. Iar cealaltă parte era că trebuia să afle dacă Quinn avea să îl
trădeze cu prima ocazie.
Și mai era și o chestiune de tactică, pe care Sam o înțelesese intuitiv:
Caine avea mai multă putere, deci el trebuia să fie mai rapid. Cu cât
prelungea jocul, cu atât era mai probabil că va câștiga Caine.
Ajunseră la postul de pompieri. Edilio era în cabina mașinii de pompieri
cu motorul pornit. Îi văzu pe Sam și pe Quinn și se aplecă pe fereastră.
— Bună sincronizare, omule, o să încerc, o să o scot…
Tăcu brusc când văzu fața însângerată a lui Sam.
— Edilio! Vino! Trebuie să mergem.
— Bine, omule, lasă-mă doar să îmi iau…
— Nu. Acum. Drake o urmărește pe Astrid. O să o omoare.
Edilio sări jos din mașină.
— Încotro?
— La port. O să luăm o barcă. Cred că Astrid se va duce la centrală.
Cei trei alergară spre piață. Sam știa că Orc și Howard erau la școală
alături de Caine. Drake se îndrepta spre casa lui Astrid. Asta ar însemna că
ar mai fi câțiva bătăuși prin zonă, dar Sam nu își făcea griji prea mari pentru
ei.
Îl văzură pe Mallet și pe încă un puști de la Coates trândăvind pe scările
primăriei. Niciunul din ei nu îi provocă atunci când trecură pe lângă.
Portul nu era mare, avea doar patruzeci de bacuri, aproape jumătate
dintre ele ocupate. Avea un depozit de tablă, ruginit, care huruia și fusese
odată o fabrică de conserve. Acum adăpostea ateliere de reparat nave. Multe
bărci erau ridicate din apă și puse pe butuci. Păreau nesigure. Păreau că vor
cădea la cel mai mic vânt.
Nu era nimeni acolo. Nimeni nu-i oprea.
— Ce luăm? se întrebă Sam.
Își îndeplinise primul țel, dar nu știa nimic despre bărci. Se uită la Edilio
și acesta se mulțumi să ridice din umeri.
— Bun. Ceva care poate căra cinci persoane. O barcă cu motor. Cu
rezervorul plin. Quinn, tu vezi bărcile din dreapta, Edilio, tu în stânga, și eu
mă duc până în spate și înapoi. Plecați!
Se despărțiră și înaintară fiecare pe drumul său, sărind în fiecare barcă
disponibilă, uitându-se după chei și încercând să își dea seama cum să
verifice rezervorul pe măsură ce timpul trecea.
Cu ochiul minții, Sam îl vedea pe Drake căutând casa lui Astrid. Cu o armă
în mână. Ar fi puțin încetinit gândindu-se ca nu cumva Astrid și micul Pete
166
pur și simplu să se teleporteze din nou. Drake nu avea de unde să știe că
micul Pete nu își putea controla puterile, și va încerca să se furișeze, ar avea
răbdare.
Era un lucru bun. Cu cât avea mai multă nesiguranță, cu atât mai greu
înainta.
Deodată un motor porni puternic, revenind la viață. Sam sări jos pe
platforma de încărcare din barca pe care o explora. Alergă înapoi de-a lungul
platformei și îl găsi pe Quinn stând mândru într-o barcă cu motor, o
balenieră Boston.
— Are combustibil, spuse Quinn peste pufăitul leneș al motorului.
— Bună treabă, omule, spuse Sam și sări lângă el înăuntru. Edilio, dă-i
drumul!
Edilio ridică frânghiile din jurul buștenilor și sări înăuntru.
— Trebuie să te avertizez, omule. Am rău de mare.
— Nu e cea mai mare problemă a noastră, nu? spuse Sam.
— Am pornit-o, dar nu știu cum să o conduc, spuse Quinn.
— Nici eu, recunoscu Sam. Dar presupun că o să învăț.
— Hei, hei!
Era vocea rezonantă a lui Orc.
— Să nu plecați.
Orc, Howard și Panda erau la capătul platformei.
Sam se uită ca un nebun la comenzi. Motorul pufăia și barca cu ancora
ridicată plutea ușor îndepărtându-se de platformă, dar prea încet. Chiar și
Orc ar putea sări cu ușurință peste distanța dintre barcă și doc.
— Accelerația, spuse Edilio, arătând cu degetul maneta cu capăt roșu. Aia
o face să meargă.
— Da. Țineți-vă bine.
Sam împinse accelerația o gradație. Barca țâșni în față și se izbi de un
pilon. Sam aproape fu doborât din picioare. Edilio prinse balustrada și se
ținu strâns. Iar Quinn fu trântit cu putere jos în provă.
Prova trecu de pilon zgâriindu-l și aproape accidental îndreptând barca
în larg.
— Poate ar fi mai bine să o iei mai încet pentru început, spuse Edilio.
— Stop! Opriți barca, strigă Orc rămânând fără suflu, pășind cu greu de-a
lungul platformei.
— O să te bat.
Sam cârmi barca în direcția bună, speră el, și se îndepărtă încet pufăind.
Acum Orc nu mai avea cum să sară.
— Caine o să te omoare, strigă Panda.
— Quinn, trădătorule, țipă Howard.
167
 — Spune-le că te-am obligat eu, spuse Sam.
— Poftim?
— Spune-le, mârâi Sam printre dinți.
Quinn se ridică în picioare și își ridică mâinile.
— M-a obligat.
— Acum spune-le că ne ducem la centrală.
— Omule!
— Spune-le, insistă Sam. Și arată-le direcția.
— Ne ducem la centrală, strigă Quinn arătând spre nord.
Sam lăsă cârma, se întoarse și îi trimise cu putere un croșeu cu mâna
stângă lui Quinn în față. Acesta căzu brusc.
— Ce…
— Trebuia să pară real, spuse Sam.
Dar nu era o scuză.
Barca era departe acum. Sam își ridică mâna, cu degetul mijlociu întins,
sus deasupra capului, împingând maneta încă o gradație și cârmind spre
nord către centrală.
— Care e treaba? întrebă Edilio confuz.
Stătea destul de în spate, doar în caz că Sam îl va lovi pe el următorul.
— Ea nu va fi la centrală, spuse Sam. Va fi la Clifftop. Mergem spre nord
doar cât timp ne urmărește Orc.
— M-ai mințit, îl acuză Quinn, mângâindu-și bărbia, asigurându-se că e
încă atașată.
— Da.
— Nu ai avut încredere în mine.
Orc, Howard și Panda dispărură din vedere, probabil alergând înapoi spre
oraș să îi raporteze lui Caine. Când fu sigur că au plecat, Sam întoarse cârma,
împinse accelerația la maxim și se îndreptă spre sud.
•
Drake locuia într-o casă abandonată de lângă piață. Era la mai puțin de un
minut de mers pe jos de la primărie. Casa aparținuse unui tip care locuia
singur. Era mică, cu doar două dormitoare, foarte curată, foarte organizată,
cum îi plăcea lui Drake.
Tipul, proprietarul casei căruia Drake îi uitase numele, deținea arme. În
total trei arme, o pușcă de calibrul douăzeci, o armă de vânătoare cu lunetă
de calibrul treizeci și șase și un pistol semiautomat Glock de nouă milimetri.
Drake ținea toate trei armele încărcate permanent. Erau întinse pe masă,
expuse ca un lucru la care să te uiți cu drag.
Ridică pușca de vânătoare. Patul puștii era lucios ca sticla, lustruit
aproape sclipitor. Mirosea a oțel și a ulei. Ezită înainte să ia pușca pentru că
168
nu trăsese niciodată cu o armă lungă. Nu avea nicio idee cum să folosească
luneta. Dar cât de greu putea fi?
O băgă într-o centură de piele și își testă libertatea de mișcare a umerilor.
Pușca era grea și puțin cam lungă. Patul amortizat cu cauciuc îi ajungea până
jos în spatele coapsei. Dar putea să o care.
Apoi ridică pistolul. Strânse mânerul și puse degetul pe trăgaci. Drake
iubea să țină această armă în mână.
Tatăl său îl învățase să tragă folosind pistolul de serviciu. Drake încă își
mai amintea prima dată. Încărcarea cartușelor în încărcător. Introducerea
încărcătorului în patul armei. Rotind mecanismul pentru a ridica un glonț pe
țeavă. Și trăgând siguranța.
Clic. Sigură.
Clic. Mortală.
Își amintea cum tatăl lui îl învățase să țină patul cu putere, dar nu prea
strâns. Să își odihnească mâna dreaptă în palma stângă și să ochească cu
grijă, să își întoarcă corpul în lateral pentru a fi o țintă mai mică dacă cineva
trage înapoi. Tatăl lui fusese nevoit să țipe pentru că amândoi purtau căști
de protecție.
— Dacă tragi după o țintă, centrezi cătarea în centrul înălțătorului. Ridici
înălțătorul până când cătarea se află sub ținta ta. Expiră încet și strânge
trăgaciul.
Prima pocnitură, reculul, felul în care arma sărise cincisprezece
centimetri în aer, mirosul prafului de pușcă, totul era limpede în mintea lui
Drake ca amintire obișnuită.
Primul lui foc cu care ratase complet ținta.
Și al doilea ratase deoarece, după ce simțise reculul prima dată, tresărise
anticipând.
Cu al treilea foc nimerise ținta, atingând doar o porțiune din colțul de jos.
Trăsese o întreagă cutie de muniție în prima zi și, până la final, deja lovea
ce țintea.
— Dacă nu trag în ținte? îl întrebase pe tatăl său. Dacă trag după
persoane?
— Nu trage într-o persoană, îi spusese tatăl său. Dar apoi se înduioșă,
ușurat de faptul că găsise ceva să-i împărtășească fiului său. Fiecare
persoană o să îți spună câte o tehnică diferită. Dar dacă aș fi eu, și să zicem
că aș opri traficul și aș vedea un cetățean întinzându-se după o armă, și mă
gândesc că ar trebui să trag repede? Doar aș ținti. Aș ținti ca și cum țeava ar
fi un al șaselea deget. Țintești și, dacă trebuie să tragi, tragi jumătate de
încărcător, poc, poc, poc, poc.
— De ce tragi de atâtea ori?
169
 — Pentru că, dacă trebuie să tragi, tragi ca să omori. Într-o situație ca
aceea, nu țintești cu grijă spre cap sau inimă, doar îndrepți arma spre
centrul masei și speri să nimerești un glonț norocos, și dacă nu, dacă tot ce
nimerești e un umăr sau burta, doar viteza gloanțelor tot îl vor da jos.
Drake nu credea că va avea nevoie de șase gloanțe pentru a o omorî pe
Astrid.
Își amintea intens, în detaliu, cu încetinitorul data când îl împușcase pe
Holden, pe băiatul vecinului, care îi plăcea să vină la el și să îl enerveze.
Fusese un glonț în coapsă, cu o armă de calibru mic și, cu toate acestea,
copilul aproape murise. Acel „accident” era motivul pentru care Drake
ajunsese la Coates.
Acum ținea în mână Glock-ul de nouă milimetri, o armă mai slabă ca
putere decât pușca Smith & Wesson de calibru patruzeci a tatălui său, dar
mai puternică decât cea de douăzeci și doi pe care o folosise pe Holden.
Un glonț ar fi de ajuns. Unul pentru blonda îngâmfată și altul pentru
retardat. Ar fi mișto. S-ar întoarce la Caine să-i raporteze și i-ar spune: „două
gloanțe, două ținte doborâte”. Asta ar șterge zâmbetul de pe fața Dianei.
Casa lui Astrid nu era departe. Dar ideea era să o nimerească până când
fratele ei să folosească puterea și să dispară din nou.
Drake ura puterea. Era un singur motiv pentru care Caine era la comandă,
și nu el: puterile lui Caine.
Dar Caine înțelegea că toți cei ce aveau puterea trebuiau controlați. Și
odată ce Caine și Diana aveau toți ciudații sub control, ce îl oprea pe Drake
să-și folosească cei nouă milimetri ai lui de putere pentru a pune stăpânire
pe tot?
Dar toate la timpul lor.
Se uită la casa lui Astrid de la jumătate de stradă distanță, căutând semne
pentru a afla în ce cameră ar putea fi.
Se furișă în jurul casei și urcă pe veranda din spate. Ușa era închisă.
Oricine își închidea ușa din spate o închidea și pe cea din față. Dar poate nu
și ferestrele. Se sui pe balustradă și se aplecă pentru a deschide fereastra.
Geamul se ridică ușor. Nu era prea ușor să intri pe fereastră fără să faci mult
zgomot.
Îi luă zece minute să verifice fiecare cameră a casei, să caute în fiecare
dulap, sub fiecare pat, în spatele fiecărei perdele și chiar și în pod.
Atunci simți un moment de panică. Astrid putea fi oriunde. Și el ar arăta
ca un fraier dacă nu ar prinde-o.
Unde s-ar duce ea?
Verifică garajul. Nimic nici acolo. Nicio mașină, cu siguranță nicio Astrid.
Dar era o mașină de tăiat iarba, și unde era așa ceva, era și combustibil.
170
 Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă Astrid și retardatul s-ar teleporta într-o
clădire în flăcări?
Drake deschise containerul de combustibil, se duse în bucătărie și începu
să împrăștie benzina pe tejghea, în sufragerie, pe draperii, pe masă și încă o
împroșcare pe perdelele din față.
Nu găsi chibrituri și rupse o bucată de hârtie pe care o aprinse la aragaz.
Aruncă bucata de hârtie pe masa din sufragerie și ieși pe ușa din față, fără a
se mai obosi să o închidă.
— Acesta e un loc unde nu va mai putea să se ascundă, își spuse el.
Alergă înapoi în piață și urcă scările bisericii. Biserica avea o turlă. Nu era
foarte înaltă, dar îi oferea o perspectivă bună.
Sus pe scările circulare. Împinse trapa și se cățără sus în spațiul înghesuit,
prăfuit și plin de pânze de păianjen, dominat de clopot. Avu grijă să nu
atingă clopotul. Acel sunet s-ar fi auzit departe.
Ferestrele aveau obloane și erau acoperite de ventilatoare care lăsau
aerul să intre și sunetul să iasă, dar nu îi ofereau decât o vedere în jos. Folosi
patul puștii pentru a dărâma primul ventilator. Acesta căzu pe pământul de
jos.
Copiii din piață se uitară în sus. Și ce dacă. Mai dărâmă încă trei
ventilatoare, ce zdrăngăniră până jos. Acum avea o priveliște fără restricții,
în orice direcție deasupra acoperișurilor de țiglă portocalie ale caselor din
Perdido Beach.
Începu de la casa lui Astrid, care deja scotea fum. Înaintă cu privirea
sistematic, ca un vânător, căutând orice mișcare. De câte ori vedea pe cineva
mergând, alergând sau pedalând, arunca o privire prin lunetă, țintindu-i.
Se simțea ca Dumnezeu. Tot ce trebuia să facă era să apese pe trăgaci.
Dar niciuna dintre siluetele mișcătoare de jos nu era Astrid.
Nu putea să rateze părul ei blond. Nu. Nu era Astrid.
Apoi, chiar când avea de gând să renunțe, zări activitate în port. Întoarse
luneta și, deodată, Sam Temple îi era clar în țintă. Pentru un moment,
cătarea era îndreptată spre pieptul lui. Dar apoi dispăru. Se urcase într-o
barcă.
Era imposibil. Caine îl prinsese pe Sam la școală. Cum scăpase?
Edilio și Quinn erau și ei în barcă, îndepărtându-se. Drake vedea apa
învolburată în urma motorului.
Quinn. Așa scăpase Sam. Acesta trebuia să fie motivul.
Drake trebuia să poarte o conversație frumoasă cu Quinn.
Pe doc îl zări pe Orc fluturând o bâtă și strigând neputincios. Barca
prindea viteză și se îndrepta spre nord, lăsând în urmă pe apă o dâră lungă
și albă ca o săgeată.
171
 Fără îndoială, Sam va încerca să o găsească pe Astrid. Și se îndrepta spre
nord.
Centrala electrică. Acolo trebuia să fie.
Drake înjură și, din nou, pentru un moment, simți frica aproape disperată
că îl dezamăgise pe Caine. Nu era îngrijorat pentru ce îi va face Caine. Până
la urmă avea nevoie de el. Dar știa că, dacă nu va reuși să îndeplinească
ordinele lui Caine, Diana va râde de el.
Drake lăsă jos pușca. Cum putea să ajungă la centrală înaintea lui Sam?
Nu avea cum. Chiar și fără a lua o barcă trebuia să îl prindă din urmă. O
mașină? Poate. Dar nu știa drumul. Și drumul cu barca ar fi mai scurt. I-ar
lua ceva să ajungă la port și… dar stai. Stai o secundă.
Barca cu motor întorcea.
— Ce isteț ești, Sam, șopti Drake. Dar nu destul.
Prin lunetă putea vedea chipul lui Sam la cârmă, cu vântul bătându-i în
față, scăpase de Caine și îl păcălise pe Orc, și acum sigur pe el se îndrepta
spre sud.
Nu avea cum să tragă de la distanța aceea. Drake știa asta.
Întoarse luneta puștii spre sud și se opri la barieră. Sam nu ar avea unde
să se ducă prea departe în acea direcție.
Plaja de la poalele stâncilor? Dacă ea era acolo, Drake nu avea cum să
ajungă la ea înaintea lui Sam. Dacă era acolo, jocul se încheia.
Dar dacă nu era… dacă era, să zicem, în hotel, la Clifftop? Atunci avea o
șansă dacă se grăbea.
Ce minunat ar fi dacă ar împușca-o pe Astrid chiar sub privirile lui Sam
Temple!

• DOUĂZECI ȘI PATRU

127 ore, 45 minute

Astrid aproape pierdu din vedere barca. Se dusese la fereastră ca să tragă

jaluzelele. Cu coada ochiului văzu în depărtare ambarcațiunea cu motor,
singura aflată pe apă. Pentru un scurt moment, se întrebase dacă erau adulți
la bord, cineva care venea să îi salveze din FAYZ.

172
 Dar nu, dacă salvarea ar fi venit din afara FAYZ-ului, nu ar fi fost o singură
barcă. Și, oricum, Astrid era convinsă că nu venea nimeni. Nu acum. Probabil
niciodată.
Miji ochii, dar nu putu să își dea seama cine era în barcă. Dacă ar fi avut
un binoclu… Păreau a fi trei oameni. Poate patru. Nu putea spune. Dar
ambarcațiunea se apropia cu viteză.
Îngenunche pentru a vedea ce mai era în frigiderul minibar. În timpul
ultimei șederi aici, ea, Sam și Quinn aproape că îl goliseră. Tot ce mai
rămăsese erau niște alune. Va trebui să îl hrănească pe micul Pete mai
devreme sau mai târziu. Înainte ca oricine ar fi fost în barcă să ajungă aici.
— Hai, Petey, zise ea și îl ghidă în sus, de la capătul patului. Hai, mergem
să facem rost de mâncare. Miam-miam? spuse ea, folosind o expresie care
funcționa uneori. Miam-miam?
Se puteau duce la restaurantul Clifftop și probabil că ar fi găsit ceva acolo
pentru a-și pregăti un sendviș cu pui, ori cel puțin ar fi putut găsi niște iaurt.
Sau puteau rămâne în siguranță și doar să golească minibarurile celorlalte
camere.
Deschise ușa. Se uită pe hol. Era gol.
— Ne mulțumim cu dulciuri, spuse ea, dându-și seama că n-avea curajul
de a coborî la restaurant.
Camera următoare avea un minibar, dar nu era nicio cheie în yală. Mai
încercă în trei camere, înainte să realizeze că avusese noroc în prima noapte.
Toate frigiderele erau încuiate. Dar poate că toate cheile erau
interschimbabile.
— Hai înapoi în camera noastră, zise ea.
— Miam-miam, protestă Micul Pete.
— Miam-miam, confirmă Astrid. Hai, Petey!
Când se aflau din nou pe hol auzi clicul unui lift. Motorul silențios
deschise ușile. Oare era Sam? Îngheță, oscilând între teamă și speranță.
Teama învinse.
Liftul se afla la capătul holului, după colț. Avea doar câteva secunde la
dispoziție.
— Hai, șopti ea și îl împinse pe micul Pete înainte.
Bâjbâind, cu mâinile tremurând, strecură cartela magnetică prin
dispozitiv. Prea repede. Trebuia să o facă mai lent. Din nou. Tot nu se
aprinse becul verde. Încă o dată. Auzi ușile liftului închizându-se.
El era. Dintr-odată știu că era Drake.
— Bucură-te, Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine.
Era singura rugăciune care îi veni în minte. Încercă din nou cheia. Becul
verde se aprinse. Răsuci mânerul ușii.
173
 El era acolo. În capătul holului. Stătea cu o pușcă pe umăr și cu un pistol
într-o mână. Astrid aproape leșină. Drake rânji. Ridică pușca și ținti.
Ea îl împinse pe micul Pete în cameră și se grăbi să intre după el. Trânti
ușa care se închise și trase zăvorul. Apoi blocă ușa cu cartela.
Se auzi un zgomot incredibil de puternic. Ușa avea o gaură în ea de
mărimea unei monede, iar metalul era sfărâmat. O altă detunătură și
mânerul atârna.
Micul Pete îi putea salva pe amândoi. Chiar putea. Avea puterea. Dar era
foarte calm, încă total cufundat în lumea lui. Nefolositor.
Balconul. Era singura scăpare.
— Petey, hai! strigă ea tăios.
— Miam-miam, se opuse el.
Drake se izbi de ușă, dar aceasta rezistă. Zăvorul era încă la locul lui.
Trase cu arma o dată și încă o dată, frustrat, ochind zăvorul. Ura disperat ca
ea și Petey să nu se teleporteze din nou.
Trebuia să îl facă să creadă că acest lucru se întâmplase. Îl trase pe micul
Pete către balcon, deschise ușa și se uită în jos. Pământul era jos. Mult prea
jos. Dar mai era un balcon chiar sub ei.
Astrid se urcă pe balustradă, speriată de moarte, tremurând, dar fără
alternativă. Cum îl va face pe micul Pete să o urmeze? Mintea lui era fixată
acum pe mâncare.
— Jucăria, șopti ea și îi împinse Game-Boy-ul în față. Hai, Petey, hai,
jucăria!
Îl ghidă pe fratele ei spre ea, îi puse mâna pe balustradă, numai una,
pentru că în cealaltă el ținea acum Game-Boy-ul, pierdut în jocul stupid, prea
calm ca să își folosească puterile, prea imprevizibil.
— Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul pântecelui
tău, suspină Astrid.
Nu avea să meargă. Ea putea reuși, dar cum va proceda cu fratele ei? El
era mic. L-ar fi putut balansa. L-ar fi putut ține pentru câteva secunde, câte i-
ar fi fost necesare.
— Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu…
Prinse balustrada cu mâna stângă, apucă încheietura micului Pete cu
dreapta și îl săltă peste balustradă. El căzu. Ea îl prinse, îl ținu cu unghiile,
apoi îi alunecă. El se prăbuși pe șezlongul de dedesubt. Aterizase destul de
rău. Era amețit.
Astrid îl auzi pe Drake bușindu-se în ușă din nou și percepu un sunet ca
de așchii în timp ce zăvorul ceda. Acum ușa era ținută doar de lanțul fragil,
iar el avea să îl desfacă într-o clipită.
— Roagă-te pentru noi, păcătoșii…
174
 Se balansă și ateriză aproape pe micul Pete. Nu era timp pentru durerea
ascuțită din picior, nici pentru sânge sau pielea julită. Îl apucă pe micul Pete,
îl îmbrățișă, îl ținu aproape și se dădu înapoi pentru a se lipi de ușa glisantă,
din sticlă, a balconului.
— Scaunul de la fereastră, scaunul de la fereastră, copile, scaunul de la
fereastră, cântă ea foarte încet în urechea lui.
Îl auzi pe Drake în camera de sus. El deschise ușa de sticlă și păși pe
balcon. Nu îi putea vedea de acolo. Doar dacă se apleca suficient de mult.
— Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre,
încheie ea rugăciunea în tăcere și își ținu fratele aproape. Amin.
Îl auzi pe Drake înjurând de furie. Reușiseră. Crezuse că ei au dispărut.
— Mulțumesc, Doamne, se rugă Astrid pe tăcute.
Tocmai atunci micul Pete începu să geamă. Jocul lui căzuse când ea îl
balansase peste balcon. Ușița de la baterii era deschisă. Una dintre baterii se
rostogolise afară. Iar acum micul Pete încerca să îl facă să meargă, dar nu
reușea. Astrid aproape că suspină cu voce tare.
Drake se opri din înjurat. Ea se uită în sus și îl văzu acolo, aplecat peste
balustradă. Rânjetul lui ca de rechin era larg. Ținea pistolul în mână, dar nu
prea putea să îi țintească încă, așa că își legănă un picior peste balustradă și
se aplecă așa cum făcuse și Astrid, iar acum îi putea vedea foarte bine. Ținti.
Râse. Apoi urlă de durere și căzu.
Astrid sări la balustradă. Drake era întins jos pe iarbă, pe spate,
inconștient, stătea pe pușcă și cu pistolul lângă el.
— Astrid, zise Sam.
Era deasupra ei, încă ținând lampa de masă pe care o folosise cu să îi
zdrobească mâna lui Drake. Se aplecă peste balustradă.
— Sam!
— Ești bine?
— O să fiu imediat ce găsesc bateria lui Petey.
Sunase stupid și aproape că îi venea să râdă.
— Am o barcă jos pe plajă, spuse Sam.
— Unde mergem?
— Ce-ai zice de orice alt loc numai aici nu?

175
 • DOUĂZECI ȘI CINCI

127 ore, 42 minute

Trecuseră două zile de când Lana supraviețuise atacului coioților.

Coioților vorbitori. Două zile de când viața ei fusese salvată de un șarpe. Un
șarpe zburător. Lumea o luase razna.
Lana udase gazonul în acea dimineață, cu ochii în patru, uitându-se după
coioți și șerpi. Fu atentă la fiecare lătrat al lui Patrick, la fiecare mârâit al lui
sau tresărire. Acesta era primul sistem de avertizare. În trecut, ei doi
formaseră perechea stăpân și animal de companie. Sau, poate mai bine zis,
fuseseră prieteni. Acum erau o echipă. Erau parteneri într-un joc de
supraviețuire. Simțurile lui Patrick și creierul ei.
Udatul gazonului era un lucru prostesc, din moment ce nu era sigură că
va mai rămâne apă suficientă și pentru ea. Dar bărbatului care fusese
proprietarul acestei reședințe din mijlocul deșertului îi plăcuse să aibă
câțiva metri de iarbă. Era un gest de sfidare la adresa deșertului. Sfidare,
deși el alesese să trăiască aici, în mijlocul pustietății. Oricum, într-o lume
nebună, de ce nu ar fi și ea la fel?
Bărbatul care avea coliba se numea Jim Brown. Aflase asta din
documentele de pe biroul lui. Simplu, Jim Brown. Nu era nicio poză cu el, dar
nu avea decât patruzeci și opt de ani. „Un pic prea tânăr, gândi Lana, pentru
a lăsa în urmă civilizația și a deveni un pustnic.”
Magazia din spatele colibei era înțesată până sus cu provizii pentru
supraviețuire. Nu era nimic proaspăt printre ele, dar erau destule pachete cu
biscuiți, borcane cu unt de arahide și conserve cu piersici, salată de fructe,
chili, șuncă și porții militărești gata preparate pentru a fi mâncate pe fugă,
astfel că toate le puteau ajunge Lanei și lui Patrick pentru cel puțin un an.
Poate mai mult.
Nu era niciun telefon. Niciun televizor sau vreun alt aparat electric. Nu
era nici aer condiționat pentru a ușura după-amiezile caniculare. Nici
electricitate. Singurele lucruri mecanice erau moara de vânt, care punea în
funcțiune pompa care aducea apă din subteran către suprafață, și o tocilă
acționată mecanic menită să ascută furci, lopeți și ferăstraie. Erau destul de
multe furci, lopeți, ferăstraie și ciocane.
Mai existau și urme de mașină, sau mai degrabă de camionetă.
Amprentele cauciucurilor se puteau vedea prin nisip, pornind dintr-un fel de
garaj care se sprijinea de o latură a casei. Înăuntru erau cutii goale de ulei de
176
mașină aruncate la gunoi și două canistre roșii, mari, de o sută de litri, care
miroseau ca și cum ar fi fost pline cu benzină.
În spate se afla un teanc de traverse de cale ferată, frumos așezate într-o
stivă pătrățoasă. Lângă aceasta era o scândură, mare parte din ea fiind
folosită pentru îmbinări, plină de cuie.
Pustnicul Jim, așa cum îl numise Lana, probabil că era plecat. Poate că nu
avea să se mai întoarcă niciodată. Poate că ceea ce i se întâmplase bunicului
ei i se întâmplase și lui, iar acum ea era singura persoană rămasă în viață în
toată lumea.
Totuși nu voia să fie aici dacă el se întorcea. Nu avea de unde să știe dacă
putea avea încredere într-un bărbat care trăia într-o vale fierbinte și uscată,
între dealuri prăfuite, la capătul pustietății și avea un gazon la fel de des ca
un teren de golf.
Lana termină de udat și îl stropi pe Patrick în joacă înainte de a închide
apa.
— Vrei niște chili, băiete? întrebă ea cățelul.
Se întoarse în casă. În colibă era ca într-un cuptor, atât de fierbinte, încât
începu să asude înainte să apuce să treacă pragul. Dar Lana avea de gând să
nu se mai plângă vreodată de ceva atât de minor. Nu după câte îndurase.
Căldură? Mare scofală! Avea apă, avea mâncare, iar toate oasele îi erau
întregi, așa cum îi plăcea ei să și le știe.
Chili-ul era păstrat în conserve mari. Neavând frigider, trebuiau să
mănânce câte una deodată înainte să se strice, așa că aveau la masă chili și
iar chili până se termina. Dar cel puțin era și salată de fructe pentru desert. A
doua zi, poate va deschide una dintre conservele mari cu budincă de vanilie
și va mânca din ea câteva zile.
Nu exista cuptor, doar un ochi de aragaz. Nici chiuvetă. Doar un singur
scaun la masă și un pătuț lângă perete. Singurul lucru decorativ era covorul
persan ros din centrul unicei încăperi. Cel mai bun scaun din casă era un
fotoliu urât mirositor, dar confortabil, cu mai multe poziții, așezat pe covor.
Era blocat în poziția de tolănit, dar asta nu o deranja pe Lana. Nu avea nimic
de făcut decât să stea tolănită și să nu se grăbească.
Tot ce putea face era să citească. Pustnicul Jim avea exact treizeci și opt
de cărți. Le inventariase. Erau unele romane destul de recente, Patrick
O’Brian, Dan Simmons, Stephen King și Dennis Lehane și câteva cărți despre
care ea presupunea că erau de filosofie, de autori precum Thoreau. Existau
și clasici, ale căror nume îi păreau familiare: Oliver Twist, Lupul de mare,
Somnul de veci, Ivanhoe. Niciunul dintre titluri nu îi sărise în ochi, nu erau
cărți de J. K. Rowling sau de Meg Cabot și nu era nimic pentru copii. Dar în
timpul primei zile terminase Mândrie și prejudecată, iar acum începuse
177
Lupul de mare. Niciuna dintre ele nu era ușoară. Dar Lana avea tot timpul de
partea ei.
— Nu putem să stăm aici, Patrick, zise ea în timp ce câinele atacă bolul cu
chili. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să mergem mai departe.
Prietenii mei sunt îngrijorați. Toată lumea este. Chiar și mama și tata.
Probabil cred că noi suntem morți.
Dar chiar și când zicea acest lucru Lana avea îndoieli.
•
Nu avu mare lucru de făcut după ce termină inventarul mâncării, așa că
își petrecu mare parte din timp stând pe scaunul de lemn, citind sau
uitându-se la peisajul deșertic. Își trase scaunul în prag, acolo unde putea să
aibă parte de umbră și să se uite dincolo de gazon, la dealurile din jur.
Devenise expertă în a citi un paragraf, privind în sus pentru a cerceta zona
pentru eventuale pericole și spre Patrick pentru a detecta anumite semne
îngrijorătoare, apoi cufundându-se înapoi în carte, trecând la următorul
paragraf.
După o vreme, nesfârșitul nimic de care avea parte puse stăpânire pe
optimismul ei care nu fusese niciodată un punct forte. Bariera era încă acolo.
Era în spate, dar nu o putea vedea decât dacă se îndepărta puțin de colibă.
Luă în mână o cană de tinichea cu apă și se duse către ușă, intenționând
să bea în timp ce privea gazonul, dar dintr-odată îl văzu pe Patrick gonind
spre ea. Blana îi era zburlită. Dădea din cap de parcă ar fi avut o criză.
— Intră! țipă Lana.
Ținu ușa deschisă. Patrick se refugie înăuntru. Ea trânti ușa și trase
zăvorul. Patrick se trânti pe covor, se târî pe burtă, se rostogoli de două ori
și se ridică. Avea ceva în gură. Ceva viu. Lana se opri cu grijă. Se aplecă
pentru a cerceta.
— O șopârlă cu coarne? Asta ai? M-ai speriat de moarte pentru o șopârlă
cu coarne?
Simți că inima îi bătea nebunește.
— Scuip-o jos! Doamne, Patrick, mă bazez pe tine și tu faci în halul ăsta
pentru o șopârlă cretină?
Patrick nu vru să cedeze captura. Lana decise să îl lase să se bucure de ea.
Era moartă, oricum, iar ea presupunea că Patrick avea dreptul la propria
versiune de nebunie.
— Du-o afară și o poți păstra, zise ea.
Se duse spre ușă, dar îngenunche pentru a îndrepta covorul. Apoi observă
o ușiță în podea. Îndepărtă și mai mult covorul, îndoindu-l și rezemându-l de
fotoliu. Ezită, nesigură dacă voia cu adevărat să vadă ce se ascundea sub
dușumea. Poate că pustnicul Jim era un criminal în serie. Dar oricum ea nu
178
avea altceva de făcut. Dădu fotoliul la o parte și rulă covorul. Ușița avea un
inel de metal. Trase de el.
În spațiul de dedesubt erau aliniate cărămizi de metal, fiecare lungă de
15-20 de centimetri, jumătate din această dimensiune pe lățime și o treime
grosime. Nu fu nicio urmă de îndoială în mintea Lanei cu privire la ce erau
de fapt.
— Aur, Patrick. Aur.
Lingourile erau grele, fiecare avea zece kilograme sau mai mult. Scoase
îndeajuns de multe ca să vadă capătul grămezii. Estima că erau în jur de
patruzeci de bucăți în total, fiecare de cel puțin zece kilograme. Lana nu avea
idee cât valorează aurul, dar știa cât costă o pereche de cercei din aur.
— Aici sunt o mulțime de cercei, zise ea.
Patrick, curios, se uită în gaură.
— Știi ce înseamnă asta, Patrick? Tot aurul ăsta de aici și toate lopețile de
afară înseamnă că pustnicul Jim este un căutător de aur.
Alergă afară, în locul în care pustnicul Jim își parca de obicei mașina.
Patrick veni și el în fugă sperând că era rost de joacă. Uneori ea îi arunca un
mâner rupt de lopată ca el să îl aducă înapoi, dar astăzi Patrick fu dezamăgit.
Pentru prima oară Lana merse pe urmele cauciucurilor. Se estompaseră,
dar încă erau destul de vizibile. După vreo treizeci de metri distanță de casă,
se despărțeau. Urmele mai vechi păreau să o ia spre sud, probabil către
Perdido Beach. Cele puțin mai noi se îndreptau spre poalele dealului de la
nord.
Perdido Beach, aproximă ea, era la 20-30 de kilometri depărtare, ceea ce
însemna o plimbare foarte lungă în căldură. Dar dacă mina era la baza acelui
deal, nu era nici măcar o zecime din distanța aceea. Pustnicul Jim ar putea fi
acolo. Dacă da, tot acolo trebuia să fie și camioneta lui. Chiar dacă el nu era
acolo, totuși camioneta putea fi.
Lana simți o aversiune profundă față de ideea de a se aventura din nou în
sălbăticie. Fusese atât de aproape de moarte data trecută! Iar coioții ar
putea fi încă acolo, așteptând răbdători. Dar era doar un kilometru și
jumătate până la mină. S-ar descurca.
Își umplu un vas cu apă. Bău cât putu și se asigură că și Patrick este
hidratat. Își umplu buzunarele cu plicuri cu mâncare gata de mâncat și mai
împachetă și într-un prosop pe care îl răsuci pentru a forma o desagă. Își luă
ochelarii de soare și o trusă de prim ajutor.
— Hai să mergem la plimbare, Patrick!
•
Edilio rânji în timp ce Astrid se așeza pe partea stângă a balenierei
Boston.
179
 — Ce bine! Cel puțin acum avem o persoană inteligentă în barcă.
Edilio și Quinn împinseră ambarcațiunea din nisip înapoi în valurile mici.
Se urcară și ei la bord și apoi își băgară picioarele în apă. Pentru a îndepărta
nisipul lipicios.
Sam coti în larg, către barieră. Spera că Drake era mort sau cel puțin rănit
grav. Dar nu era sigur de asta, așa că voia să fie la distanță înainte ca
psihopatul să înceapă să tragă după ei. Își dădu seama că niciodată în viața
lui nu dorise moartea nimănui.
Opt zile trecuseră de la începutul FAYZ-ului. Opt zile și avusese parte de
destulă nebunie ca să îi ajungă pentru tot restul vieții. Iar acum visa ca un
puști să fie mort.
Odată ce prinseră viteză și erau în afara razei de acțiune a unui eventual
glonț, începu să se simtă mai bine. Nu mai fusese atât de aproape de valuri în
ultimele opt zile. Nu erau impresionante, dar baleniera ateriza pe ele cu o
forță splendidă, care i se transmitea în picioare, îi zăngănea dinții și îi
aducea un zâmbet pe buze gândindu-se la surf. Picături de apă sărată zburau
în jur, iar pentru Sam fu prea greu să își păstreze atitudinea severă când apa
îi atingea fața.
— Mulțumesc, Edilio. Și ție, Quinn, zise Sam.
Era încă supărat pe Quinn, dar erau, literalmente, cu toții în aceeași barcă
acum.
— Să vezi cât o să îmi mulțumești când o să vomit în barcă, zise Edilio.
Era cam verde la față.
Sam își aminti că trebuia să mențină distanța față de bariera FAYZ, dar în
același timp voia să fie aproape de ea. Exista posibilitatea tentantă să fie o
gaură, o poartă, o crăpătură prin care puteau pătrunde și să își ia la revedere
de la toată nebunia asta.
Departe, spre nord, putea vedea stâncile care marcau canalul ocupat de
centrala nucleară. Dincolo de aceasta, doar o pată în zare, era conturul celei
mai apropiate dintre cele câteva insule private.
Astrid găsise vestele de salvare și îi prindea una micului Pete. Edilio
acceptă și el una, dar Quinn refuză. Ea mai găsise și o geantă mică, frigorifică,
în care se aflau câteva cutii cu suc, o bucată de pâine și resturi tocmai bune
pentru prepararea unor sendvișuri cu unt de arahide și cu jeleu.
— Nu o să murim de foame, spuse ea. Cel puțin nu imediat.
Bariera era aproape, în stânga, un perete gol, groaznic, impunător.
Valurile se loveau de ea și creau un zgomot neliniștit. Și apa voia să evadeze.
Sam se simțea ca un pește în acvariu, iar peretele FAYZ era o latură a
vasului. Era același lucru misterios, semitranslucid, ca și pe pământ.

180
 Conduse barca până când erau suficient de departe ca hotelul Clifftop să
nu pară mai mare decât o piesă de Lego cocoțată pe o dungă subțire de nisip.
Perdido Beach arăta ca o pictură în ulei, cu puncte și stropi colorați care
dădeau impresia unui oraș, fără a oferi însă detalii.
— O să încerc ceva, anunță el.
Sam opri motorul și lăsă barca să plutească liberă. Aceasta părea să vrea
să se îndrepte de-a lungul zidului. Era un curent slab, dar evident. Se
îndrepta pe lângă perete, dinspre pământ, urmând curba lungă a zidului,
către larg.
— Avem ancoră? întrebă Sam.
Răspunsul fu un zgomot venit dinspre Edilio. Sam se uită la el și văzu că
acesta tocmai își vomitase prânzul.
— Nu-i nimic, zise Sam. Caut eu.
Nu era nicio ancoră. Dar observă că Astrid făcea sendvișuri cu unt de
arahide și jeleu. Îi dădu unul lui Sam. El nu realizase până atunci că îi era
foame. Îndesă în gură o jumătate de sendviș.
— Ăsta e motivul pentru care-ți spun Astrid cea deșteaptă, bolborosi el cu
gura plină cu unt de arahide.
— Omule, nu vorbi despre mâncare, gemu Edilio.
Sam cercetă barca micuță. Nu era nicio ancoră nicăieri, dar existau niște
dispozitive parașoc pe care le agăță de margini în caz că s-ar fi ciocnit de
barieră. Mai era un snop de frânghie de nailon albastru cu alb. Legă un capăt
de o clemă a bărcii și pe celălalt și-l prinse de gleznă. Își dădu tricoul jos și își
scoase pantofii, rămânând doar în pantalonii scurți. Răscoli și mai găsi o
șurubelniță lungă.
— Ce faci? îl întrebă Quinn.
Sam îl ignoră.
— Edilio, o să supraviețuiești?
— Sper că nu, spuse Edilio printre dinții încleștați.
— Eu o să mă scufund să văd dacă pot ajunge sub barieră.
Astrid păru sceptică, îngrijorată, dar Sam putu observa că ea era
cufundată în propriile gânduri, preocupată. Probabil încerca să își revină
după ce aproape fusese împușcată.
Quinn spuse:
— Te trag eu dacă te înțepenești.
Sam dădu din cap, nefiind pregătit încă să îi vorbească lui Quinn. Nefiind
sigur că o să îi mai poată vorbi lui Quinn vreodată. Apoi se aruncă în apă.
Apa era un prieten bine-venit. Rece, șocantă, dar bine-venită. Râse când
simți gustul de sare. Luă câteva guri de aer, îl ținu în piept și se scufundă.
Înotă cu lovituri puternice de picioare și cu mâna liberă, în timp ce în
181
cealaltă mână ținea șurubelnița pentru a se apăra de zid. Nu avea nicio
dorință de a se lovi de el. Îl atinsese numai cu un deget și îl duruse. A se
sprijini cu umărul sau cu coapsa de el cu siguranță nu ar fi fost deloc plăcut.
Înotă mai jos, tot mai jos. Își dorea să fi fost prevăzător și să își fi luat
echipamentul pentru scufundări sau cel puțin masca și labele de scafandru
din port, dar fusese nițel cam prea ocupat în acel moment.
Apa era destul de limpede, totuși vizibilitatea era redusă din cauza
umbrei barierei. Când simți că nu mai avea aer, se repezi în barieră.
Șurubelnița nu lovi nimic, iar el fu cuprins de încântare, dar doar pentru un
moment, care se risipi atunci când următorul atac fu învins de rezistența
solidă.
Se ridică la suprafață și trase aer în piept. Bariera se extindea la cel puțin
șase metri sub nivelul apei. Dacă s-ar fi sfârșit undeva jos în apă, ar putea să
găsească marginea ei numai folosind o rezervă de oxigen și labele de
scafandru.
Barca se legăna aproape de barieră, la cincisprezece metri distanță. Auzi
declicul și fâsâitul inconfundabil când Astrid deschisese o cutie de Cola
pentru micul Pete. Quinn stătea la proră ținând frânghia, iar Edilio încă arăta
de parcă și-ar fi vărsat o parte din ficat.
Sam înotă către barcă, încet, bucurându-se de apa care îi mângâia pielea
atât de mult, încât nu mai era atât de dezamăgit că nu găsise o cale de a trece
dincolo de FAYZ.
Percepu zgomotul unui motor și bufniturile pe care le scotea o
ambarcațiune la impactul cu valurile, înainte să vadă barca propriu-zisă.
Împinse tare cu picioarele în apă și își înălță capul deasupra apei ca să poată
vedea.
— Hei! țipă el.
Quinn auzise și el motorul.
— Vine o barcă. Vino repede! strigă Quinn.
— Unde?
— Dinspre oraș, raportă Quinn. Repede! exclamă el din nou.

• DOUĂZECI ȘI ȘASE

126 ore, 10 minute

182
 Sam înotă cât de repede putu și, în scurt timp, atinse cu mâna marginea
balenierei Boston. Quinn îl săltă la bord. Se prăbuși pe punte și se rostogoli.
Fu în picioare într-o clipă și văzu barca mare cu motor, genul căreia îi
spunea barcă-țigară, îndreptându-se spre ei. Era la nici patru sute de metri.
La cârmă se afla un puști pe care Sam nu îl recunoscu de la distanță. Stând în
picioare, cu mare efort, erau Howard și Orc. Drake nu era printre ei.
— Nu îi putem întrece, zise Quinn.
Adrenalina părea să îi fi potolit stomacul lui Edilio.
— Omule, așa o fi, dar nu putem ști până nu încercăm.
— Nu, Quinn are dreptate, zise Sam. Astrid, ține-l bine pe micul Pete!
Edilio înfășură rapid frânghia cu mâinile parcă zburând. Nu puteau să o
lase să atârne în apă pentru că ar fi blocat elicea. Imediat ce frânghia fu în
barcă, Sam porni motorul și barca prinse repede viteză de-a lungul barierei.
Barca lui Orc viră și îi urmări.
Astrid îl apucă pe fratele ei mai mic, apoi aruncă un ochi peste margine și
strigă:
— Ne urmărește, nu încearcă să ne intercepteze.
Lui Sam îi trebui o secundă ca să înțeleagă ce voia ea să spună. Barca ar fi
putut să abordeze un unghi de interceptare și să le taie fața cu ușurință. Dar
conducătorul nu se gândise la asta. Aproape prea târziu barca de viteză viră
spre dreapta, încercând să ajungă în spatele lui Sam, dar întoarcerea fu
greoaie și viteza prea mare. Barca-țigară alunecă în lateral, în barieră, și se
auzi un zgomot surprinzător de puternic. Apoi, când luă din nou viteză, țâșni
înainte și trecu de balenieră.
— Țineți-vă bine! îi avertiză Sam.
Valul produs de întoarcerea bărcii mătură baleniera și izbi mica barcă de
barieră. Sam fu zdruncinat, dar se ținu bine, picioarele sale goale luptându-
se să își recapete echilibrul pe puntea înclinată.
Baleniera Boston se lăsă pe spate, iar elicea prinse apa din nou și
ambarcațiunea luă viteză. Țâșniră în dreapta spre cealaltă barcă, atât de
aproape încât Sam ar fi putut bate palma cu Howard. Acum baleniera se
îndepărta, legănându-se de pe o creastă de val pe alta, cu bariera în stânga,
îndepărtându-se din ce în ce mai mult de țărm.
Dar barca de viteză era mai rapidă și, pentru că acela care o conducea își
revenise, venea huruind în spatele lui Sam și în curând fu în coasta lui.
— Oprește, cretinule! răcni Orc.
Sam ignoră cererea. Mintea lui gonea. Cum avea oare să scape? Barca lui
era înceată. Mai agilă, dar cu siguranță mai înceată. Iar barca de viteză era
mai mare și mai grea încât putea să treacă fix prin baleniera Boston.
— Oprește sau trecem prin voi! strigă Orc din nou.
183
 — Nu fi prost, Sammy! țipă Howard cu o voce mai puțin puternică, care
abia se auzi peste zgomotul motoarelor și al apei.
Astrid fu în curând lângă el.
— Sam. Poți face ceva?
— Poate. Am o idee.
Încet, șoptind, ea îi zise:
— Te referi la…
— Nu știu cum să fac aia, Astrid, se întâmplă pur și simplu. Și nu e tocmai
momentul potrivit să îl întreb pe maestrul Yoda despre cum să îmi folosesc
puterea.
Edilio veni și el lângă ei.
— Ai un plan, Sam?
— Nu unul bun.
Sam ridică emițătorul radio de lângă accelerație. Apăsă pe buton.
— Aici e Sam, sunteți pe recepție, băieți? Terminat.
Uitându-se înapoi, văzu expresia de uimire de pe fața lui Howard. Da, ei
recepționau. Howard ridică emițătorul și se încruntă la el. Sam apăsă pe
buton:
— Ține butonul, Howard, zise el, și când ai terminat ce ai de spun zici
„terminat” și îi dai drumul. Terminat.
— Trebuie să oprești, zise Howard cu vocea îngroșată de micul emițător.
Ăăă, terminat.
— Nu cred că vom face asta, Howard. Drake a încercat să o omoare pe
Astrid. Tu și Orc aproape m-ați omorât pe mine. Terminat.
Asta îl ținu ocupat pe Howard pentru un minut cât timp se gândi la o
minciună bună.
— Este în regulă, Sammy, Caine s-a răzgândit. Zice că, dacă te porți cum
trebuie, o să vă lase pe toți în pace. Terminat.
— Da. Cu siguranță, te cred, zise Sam.
Sam aduse și mai mult barca lângă barieră. Era atât de aproape acum
încât mai aveau puțin și o atingeau. Apăsă din nou butonul emițătorului.
— Dacă încerci să mai dai peste mine o dată, s-ar putea să intri în barieră,
îl avertiză Sam. Terminat.
Tăcere. Apoi se auzi o voce nouă, slabă, dar inteligibilă. Trebuia să vină de
la un emițător de pe uscat.
— Prindeți-l! ordonă vocea. Prindeți-l sau nu vă mai întoarceți.
Caine. Utiliza radioul pe care îl folosea ca să fie în contact cu Drake,
grădinița și stația de pompieri. Howard zise:
— Hei, Caine, ei îi au pe Astrid și pe retardat. Și pe Quinn.
— Ce? Zi din nou. Astrid e cu ei?
184
 Sam fu cel care îi răspunse, detensionând situația, deși triumful probabil
avea să fie de scurtă durată.
— Așa e, Caine. Animalul tău nebun a eșuat.
— Puneți mâna pe toți! ordonă Caine.
— Și dacă folosește puterea? se tângui Howard.
— Dacă putea folosi puterea ar fi făcut-o deja, zise Caine cu un rânjet ce
se transmise prin eter. Nu vreau nicio scuză. Doborâți-i! Caine terminat.
Astrid spuse:
— Sam, dacă o poți face, trebuie să o faci acum.
— Să facă ce? întrebă Edilio. O, chestia aia?
Radioul prinse din nou viață:
— Număr până la zece, Sammy. Apoi lovim barca și vă aruncăm peste
bord. Nu trebuie să se termine așa, dar nu avem ce face. Așa că… zece.
— Edilio, tu, Astrid și micul Pete, jos pe punte. Quinn, și tu cu ei.
— Nouă.
Edilio o trase pe Astrid jos lângă el și se culcară pe punte cu fața în jos, cu
micul Pete între ei.
— Opt.
— Ar fi bine să fie un plan bun, spuse Quinn, care se ghemui lângă Astrid.
— Șapte. Șase.
Prora bărcii ținti pupa balenierei, cu partea roșie despicând apa,
balansându-se în sus și în jos, croindu-și drum către ei. Ecoul celor trei
motoare se lovi de barieră, răsucindu-se și amplificând sunetul.
— Cinci.
El avea un plan. Dar însemna sinucidere.
— Patru.
— Toată lumea e pregătită?
— Pregătiți pentru ce?
— Trei.
— O să ne lovească.
— Ăsta e planul tău? sună vocea ascuțită a lui Quinn.
— Doi.
— Cam da, răspunse Sam.
— Unu.
Sam auzi cele două motoare ale bărcii-țigară intensificându-și puterea.
Marginea roșie a prorei țâșni înainte. Era ca și cum cineva i-ar fi legat o
rachetă la spate.
Sam trecu ambreiajul balenierei pe neutru și viră ca să frece partea
stângă a bărcii de bariera FAYZ. Baleniera încetini brusc.
— Țineți-vă bine!
185
 Se lăsă în jos, îngenunchind pe puntea udă, ținând volanul cu o mână,
trăgându-l spre dreapta și apoi echilibrându-l. Își acoperi capul cu mâna,
urlând ca să își potolească nervii.
Baleniera Boston încetini. Barca de viteză nu. Prora înaltă și ascuțită ca
un pumnal trecu pe deasupra jumătății din stânga a pupei balenierei Boston.
Se auzi un zgomot de fibră de sticlă zdrobită. Impactul îl aruncă pe Sam
departe de cârmă. Partea din spate a balenierei plonjă, iar cei cinci și
întreaga barcă fură dintr-odată sub apă.
Sam țipa în apă, țipa și se lupta ca să nu fie atras de elicele ce răscoleau
apa ca o tornadă, la câțiva milimetri deasupra capului lui. Barca de viteză
acoperi soarele, roșu aprins și alb mortal, ca un cuțit peste barca mai mică.
Cele două motoare ale ei urlară. Dar barca rapidă nu distrusese în
întregime ambarcațiunea mică. În schimb, lovind baleniera într-un colț,
barca-țigară fu propulsată în aer ca o mașină de cascadorii pe o rampă. Se
rostogolise în aer și își zdrobise partea de sus de barieră, făcându-și praf
parbrizul și distrugându-și balustrada.
Barca rapidă lovi apa cu putere din lateral, la șase metri de baleniera
Boston. Ateriză cu „burta” pe apă atât de puternic, încât Sam se gândi că va
rămâne dedesubt, dar reveni precum un submarin ce emersează și apoi se
îndreptă singură.
Baleniera o încasase rău. Pupa era zdrobită, balustrada de pe partea
stângă dispăruse, iar apărătoarea neagră a motorului era strâmbă, dar încă
se mai ținea. O bucată mare era smulsă din învelișul de fibră de sticlă al
prorei. Puntea era inundată. Pupitrul de comandă era strâmbat spre înainte
și într-o parte, astfel încât cârma era într-o parte, iar mânerul accelerației
ieșise din suport și atârna. Motorul fusese înecat și acum bolborosea. Dar
Sam era teafăr.
— Astrid! țipă el speriat când nu o zări imediat.
Micul Pete era singur, holbându-se, aproape ca și cum toate acestea abia
că îi atinseseră conștiința. Quinn și Edilio săriră în sus și se aplecară ca să
vadă spatele bărcii. O zăriră pe Astrid abia ținându-se de balustradă. O
traseră la bord, pe jumătate înecată și sângerând dintr-o tăietură adâncă de
la picior.
— E bine? întrebă Sam.
Edilio dădu din cap, prea ud ca să mai răspundă. Sam răsuci cheia și
speră. Marele motor Mercury scoase un răget. Accelerația era înțepenită,
blocată, dar împingând-o cu toată forța reuși să o urnească. Cârma îndoită
încă mai funcționa.
Barca rapidă era în față, nemișcată. Orc era în apă, urlând de nervi.
Howard alerga de colo-colo căutând o vestă de salvare, în timp ce
186
conducătorul bărcii încerca să repornească motorul. Din păcate, acesta nu
părea afectat.
Eta acum sau niciodată. Cu degetele tremurând, Sam își dezlegă frânghia
din jurul gleznei și ținu capătul liber în dinți. Sări în apă și plonjă prin cei
câțiva metri de apă ce separau baleniera de barca de viteză.
— Înoată încoace. Barca lui se scufundă, strigă conducătorul bărcii de
viteză, neînțelegând ce se întâmplă.
Dar Howard știa mai bine.
— Pune ceva la cale.
Sam se scufundă. Trebuia să o facă acum, înainte ca tipul care conducea
barca să pornească motoarele. Dacă elicele începeau să se învârtă, putea fi
prea târziu și era o posibilitate foarte mare ca Sam să își piardă degetele în
ele, dacă nu chiar toată mâna.
Încercând să fie încrezător, Sam rămase sub valuri holbându-se prin apa
învolburată, cu degetele încercând să priceapă ce era… acolo. Văzu elicea
dreaptă. Trecu sfoara de nailon în jurul ei și o strânse pe cât de bine putu.
Apoi se propulsă către cea stângă, eliberând ultima picătură de aer astfel
încât să rămână scufundat. Auzi clicul de la contact. Cheia fusese răsucită. O
mișcare a degetelor conducătorului bărcii și…
Motorul porni. Sam se împinse înapoi panicat. Ambele elice izbucniră și
se agitară. Apoi cea din dreapta se opri, iar cea din stânga se învârti și apoi
se opri. Cu ultima putere Sam răsuci frânghia în jurul elicei din partea
stângă, se îndepărtă de pupă și se ridică la suprafață la câțiva metri
depărtare și trase aer în piept.
Auzi cum motoarele reporniseră, dar se opriră din nou. Conducătorul
bărcii de viteză realiză abia acum ce se întâmplase de fapt. Howard era la
pupă strigând amenințări nervoase.
Sam se răsuci și începu să înoate rapid către balenieră, care se legăna
lovindu-se de barieră.
— Sam!
Astrid era cea care îl strigase.
— În spatele tău!
Lovitura veni de nicăieri. Capul lui Sam se învârti. Ochii lui nu se mai
putură concentra. Mușchii membrelor se înmuiaseră. Mai trecuse prin asta o
dată. Era ca atunci când căzuse de pe placa de surf și se întorsese, iar aceasta
îl lovise. Un colț al minții lui știa ce să facă: să evite panica și să aștepte
câteva secunde ca să i se limpezească mintea. Numai că asta nu era placa lui
de surf.
A doua lovitură nimeri chiar lângă el, ratându-i capul, dar atingându-i
clavicula. Durerea ascuțită îl ajută pe Sam să se concentreze. Îl văzu pe
187
Howard ridicând cârligul lung din aluminiu pentru a lovi a treia oară, dar de
data aceasta Sam evită impactul cu ușurință. În timp ce cârligul lovi apa, Sam
sări, punându-și toată greutatea pe el.
Howard își pierdu echilibrul, iar Sam trase. Howard dădu drumul
cârligului și se lovi cu pieptul de unul dintre motoare. Sam se întoarse din
nou către balenieră, dar era prea târziu. Orc era acum pe el și, în timp ce o
mână gigantică se întindea ca să îi apuce gâtul, cealaltă îl pocnea. Orc lovi
întâi apa înainte să îi atingă nasul lui Sam, așa că puterea se diminuase, dar
impactul fu șocant.
Sam se ghemui și își direcționă ambele picioare, cât de mult putu, în
plexul solar al lui Orc. Și lovitura lui fu încetinită de curentul de apă, dar îi
împinse pe Sam și pe Orc în spate. Sam era un înotător mai bun, dar Orc era
mai puternic. În timp ce Sam încerca să scape, Orc se prinse de pantalonii lui
Sam, de mijloc, și îl ținu ferm.
Howard era acum în picioare, strigând cuvinte de încurajare și de laudă
către Orc. Lupta se ducea chiar sub prora arcuită a balenierei.
Sam se dădu înapoi, lovi cu picioarele goale vasul și se împinse în jos, sub
apă. Spera ca atunci când capul lui Orc se va scufunda, acesta să se
panicheze și să îi dea drumul. Planul funcționă, iar Sam se desprinse. Era
liber, dar era încolțit între peretele FAYZ și vârful bărcii.
Fața lui Orc era o mască înspăimântătoare a furiei. Veni direct spre el, iar
Sam nu avea nicio opțiune. Așteptă ca Orc să ajungă, îl apucă de tricou în
timp ce se apropia, îl răsuci și, folosindu-se de elanul lui, îi împinse fața în
barieră. Orc țipă. Biciui apa și țipă din nou. Sam își luă avânt folosind corpul
lui Orc ca pe o rampă de lansare. Lovitura îl împinse pe acesta și mai mult în
barieră și urlă ca un taur aflat pe moarte.
Sam înotă, se agăță de parapetul de la tribord și se ținu bine.
— Edilio, hai!
Edilio împinse accelerația înainte, în timp ce Sam, ridicat cu o mână de
Astrid și cu alta de Quinn, fu săltat la bord.
Orc țipa incoerent, pe jumătate înecat, împroșcând înjurături din apă.
Howard înota către el, iar conducătorul bărcii era în stare de șoc, neștiind ce
să facă. Frânghia era bine legată de o clemă a bărcii. Aceasta nu avea să țină,
dar întinderea puternică avea să distrugă cel puțin una dintre elicele
blocate.
Edilio întoarse baleniera menținând-o la distanță de barieră și zise:
— Ai grijă la frânghie, Sam!
Avertismentul veni la țanc. Frânghia se încordă și se ridică din apă
aproape atingându-i brațul. Baleniera se smuci la impact. Clema se rupse din
punte, dar elicele bărcii rapide erau acum inutile.
188
 — OK, asta a fost o nebunie, zise Edilio râzând.
— Cred că ți-a trecut răul de mare acum, nu-i așa?
Radioul reveni la viață și se auzi vocea familiară a lui Howard, slăbită și
speriată, văicărindu-se:
— Aici e Howard. Au scăpat.
Vocea slabă de pe uscat răspunse:
— De ce nu mă miră?
Apoi, Howard din nou:
— Barca noastră nu mai merge.
— Sam, zise Caine. Dacă mă poți auzi, frate, ar fi bine să știi că o să te
omor.
— Frate? De ce îți spune frate? întrebă Astrid.
— E o poveste lungă.
Sam zâmbi. Era destul timp acum pentru povești. Reușiseră. Scăpaseră.
Dar era o victorie amară. Acum nu se mai puteau întoarce acasă.
— OK, zise Sam. Ori scăpăm, ori nimic.
Fixă echea pe un curs care urmărea curba lungă a barierei FAYZ. Astrid
găsi o sticlă tăiată și decolorată și începu o muncă anevoioasă de a scoate
apa din barcă.

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

125 ore, 57 minute

Lanei îi trebui mai mult timp decât se așteptase ca să ajungă la capătul

urmelor de cauciucuri. Ceea ce îi păruseră a fi doi-trei kilometri trebuie să fi
fost vreo cinci. Iar apa și mâncarea pe care le căra prin căldura aprigă îi
îngreunau mersul.
Era deja după-amiază când își târa picioarele epuizate pe culme. Acolo, se
ivi înaintea ochilor ei uimiți ceea ce părea a fi un orășel minier abandonat.
Trebuie să fi fost o adevărată tabără odată. Erau peste zece clădiri
înghesuite una într-alta în pliul de pe culme. Clădirile cu greu se puteau
deosebi unele de altele acum, toate niște adunături de bețe gri, dar părea că
ar fi fost odată și o stradă acolo.
Era un loc straniu, tăcut, deprimant, cu ferestrele cu geamuri sparte, ca
niște ochi care se holbau la ea.
189
 În spatele rămășițelor vechii străzi, departe de ochii eventualilor trecători
– deși Lana nu își putea imagina de ce ar vrea cineva să vină în acest loc
dezolant și neprimitor –, se afla o clădire robustă. Era construită din același
lemn gri, dar stătea încă în picioare și avea acoperișul din tablă. Clădirea
avea mărimea unui garaj pentru trei mașini. Urmele duceau într-acolo.
— Hai, băiete, zise Lana.
Patrick fugi înainte, adulmecând o buruiană de lângă ușa barăcii și se
întoarse la stăpâna lui tot cu coada în sus.
— Deci nu e nimeni înăuntru, încercă Lana să se liniștească. Altfel ai fi
lătrat.
Împinse ușa deschisă nedorind să se furișeze ca o fată din filmele de
groază. Razele soarelui pătrundeau printr-o mulțime de găuri din acoperișul
de tablă și lemn. Totuși era întuneric. Camioneta era acolo. Mai nouă decât
cea a bunicului ei, cu o platformă mai lungă.
— Hei! Hei?
Așteptă.
— Hei? zise ea din nou.
Cercetă mai întâi camioneta. Rezervorul era pe jumătate plin. Cheile nu se
aflau nicăieri. Verifică fiecare centimetru al mașinii și nu găsi nimic.
Supărată, Lana începu să inspecteze baraca, unde găsi mai multe utilaje.
Unul părea a fi un sfărâmător de piatră. Mai era ceva ce semăna cu o cuvă
imensă, dotată dedesubt cu un sistem de propulsie prin căldură. Un rezervor
cu motorină în colț.
— OK. Ori găsim cheile și probabil ne sinucidem conducând, rezumă Lana
pentru Patrick, ori mergem pe jos atâția kilometri până la Perdido Beach și e
posibil să murim de sete.
Patrick lătră.
— Sunt de acord. Hai să căutăm cheile.
Pe lângă ușile duble, înalte, de la intrarea în baracă, mai era o ușă mică în
spate. Luând-o pe acolo, Lana găsi o potecă bine bătătorită care șerpuia
printre grămezi de pietre, pe lângă un cimitir de mașinării ruginite, și se
sfârșea la o groapă mărginită cu lemn. Părea a fi gura surprinsă a muntelui,
un pătrat strâmb, negru, cu doi suporți pentru grinzi, rupți, arătând ca niște
dinți ascuțiți de animal. O cale ferată îngustă ducea în mină.
— Nu cred că vrem să mergem acolo, spuse Lana.
Patrick se apropie precaut de intrare. Blana i se zburli și mârâi. Dar nu
mârâia către deschidere. Lana auzi un zgomot rapid de pași amortizați.
Dintr-o parte, ca o avalanșă tăcută, se apropia alergând o haită de coioți.
Poate douăzeci sau mai mulți. Coborau de pe munte cu o viteză uluitoare. Și,
în timp ce veneau, Lana îi putea auzi șoptind, cu voci încordate, răgușite:
190
 — Mâncare… mâncare.
— Nu! își spuse Lana.
Nu. Trebuia să fie doar imaginația ei.
Lana aruncă o privire panicată peste umăr către haita care era acum
departe în vale. Jumătatea stângă a haitei începuse deja să urce în fugă
pentru a-i tăia calea.
— Patrick! strigă ea și alergă în mină.
Imediat ce trecură pragul minei temperatura scăzu cu zece grade. Ca și
cum ar fi pășit într-o încăpere cu aer condiționat. Nu exista nicio lumină, cu
excepția celei care venea de afară, iar ochii Lanei nu avură timp să se
adapteze.
Era un miros îngrozitor. Ceva infect, dulceag și copleșitor. Patrick se
întoarse pentru a-i înfrunta pe coioți. Aceștia trepidau la intrarea în mină,
dar nu intrară. Lana, pe jumătate oarbă, se aruncă să apuce ceva din
întuneric, orice. Găsi pietre de mărimea unui pumn. Începu să le arunce spre
animale. Nu nimerea. Doar azvârlea disperată cu pietre în coioți.
— Plecați! Uș! Duceți-vă de aici!
Niciunul dintre proiectilele Lanei nu își atinse ținta. Coioții se fereau din
calea lor, cu delicatețe, fără efort, ca și cum ar fi jucat un joc nu foarte
incitant.
Haita se împărți în două, formând o coadă. Unul dintre coioți, nu cel mai
mare, dar cel mai urât, înaintă prin haită cu capul sus. Una din urechile lui
imense era pe jumătate smulsă, într-o parte a botului avea dâre de râie unde
blana îi chelise, iar pe cealaltă, pe stânga, avea dinții pe jumătate expuși,
probabil din cauza unei răni vechi, care dădea impresia că rânjea
permanent.
Conducătorul coioților mârâi la ea. Lana tresări și ridică în aer o piatră
mare, pe post de amenințare.
— Stai! avertiză Lana.
— Om nu are voie aici.
Vocea era ca o bolboroseală, ca atunci când târâi cizmele prin pietriș ud,
stridentă. Pentru câteva secunde Lana nu făcu altceva decât să se holbeze.
Era imposibil. Dar sunase ca și cum vorbele veniseră de la coiot.
— Ce?
— Ieși afară, zise coiotul.
De data aceasta nu mai încăpea îndoială. Îi văzuse botul mișcându-se,
percepuse lupta pe care o dădea limba lui în spatele dinți lor ascuțiți.
— Nu poți vorbi, spuse Lana. Nu este adevărat.
— Ieși afară.
— O să mă omori, zise Lana.
191
 — Da. Ieși afară. Mori repede. Rămâi acolo, mori încet.
— Poți să vorbești, zise Lana simțindu-se nebună, cu adevărul nebună.
Coiotul nu răspunse. Lana încercă să tragă de timp.
— De ce nu pot sta în mină?
— Om nu are voie aici.
— De ce?
— Ieși afară.
— Haide, Patrick, spuse Lana cu o șoaptă tremurândă.
Începu să se dea în spate, cât mai departe de conducătorul coioților,
adânc în întuneric. Piciorul atinse ceva. Se uită repede în jos și văzu un picior
ieșind dintre niște rămășițe închegate de sânge. Găsise sursa mirosului.
Pustnicul Jim era mort de multă vreme.
Sări înapoi peste cadavru, punându-l între ea și coiot.
— L-ai omorât! îl acuză Lana.
— Da.
— De ce?
Văzu o lanternă, una mare și pătrată. Se aplecă repede și o ridică.
— Om nu are voie aici.
Coiotul dădu un ordin haitei sale și toți se repeziră în peșteră și săriră
peste cadavru. Lana și Patrick se întoarseră și fugiră. Ea se lupta cu lanterna
încercând să găsească butonul. Întunericul deveni profund.
O durere în gleznă aproape că o făcu să cadă, dar doar se poticni. Găsi
butonul și dintr-odată puțul minei fu invadat de o lumină ciudată, care
dezvălui un peisaj alcătuit numai din rocă zimțată și grinzi de lemn. Umbrele
erau ca niște degete cu gheare care o încolțeau.
Coioții, speriați de lumină, se retraseră. Ochii lor luceau. Dinții se
transformaseră în rânjete înguste. Și apoi porniră după ea. O mușcătură ca o
menghină îi prinse gamba, iar ea căzu grămadă. Coioții dădură năvală
asupra ei. Duhoarea lor era în nasul ei, greutatea lor o copleșea.
Se luptă ca să se ridice în coate. O a doua menghină o prinse de braț și
căzu, știind că nu avea să se mai ridice. Auzi lătratul înfiorător al lui Patrick,
atât de profund și de tare încât acoperi scheunatul frenetic al coioților.
Dintr-odată, toți coioții o lăsară în pace. Scânciră surprinși, săriră și își
întoarseră capetele nedumeriți, la stânga și la dreapta. Lana sângera din
cauza zecilor de mușcături și zăcea în cercul straniu de lumină aruncat de
lanternă.
Conducătorul haitei mârâi, iar coioții se calmară puțin, deși era clar că
ceva îi speriase și încă îi speria. Se mișcau nervoși, iritați. Toți își ciuliră
urechile și se întoarseră spre umbrele din adâncul puțului. Ca și cum ar fi
auzit ceva.
192
 Lana se încordă să audă și ea, dar tot ce distinse fu respirația ei printre
suspine puternice. Inima îi bătea nebunește, ca și când i-ar ieși prin coaste.
Coioții nu o mai atacau. Ceva intervenise. Era ceva în atmosferă. Ceva în
mințile lor canine de nepătruns. Ea devenise din pradă prizonier.
Conducătorul haitei de coioți se apropie încet și o mirosi.
— Mergi, omule.
Ea se aplecă și își puse mâna pe cea mai gravă dintre răni. Durerea se
diminuă în timp ce vindecarea începea. Dar sângera din zecile de mușcături
în timp ce se ridica și se cufundă mai adânc în peșteră, din ce în ce mai
adânc, cu Patrick alături și coioții urmându-i îndeaproape.
Mai jos, tot mai jos. Șinele de tren se terminară, în timp ce ei intrau în
ceea ce părea a fi o secțiune nouă de tunel. Aici grinzile care țineau tunelul
erau încă verzi, iar capetele cuielor cu care erau prinse încă luceau. Podeaua
puțului era mai puțin murdară, acoperită cu piatră sfărâmată și cu praful
adunat timp de mai multe decenii. Aici era locul în care pustnicul Jim
muncea, săpa, în căutarea metalului strălucitor.
În timp ce mergea, Lanei îi era din ce în ce mai frică. Un nou tip de frică.
Îndurase teama înnebunitoare și înecăcioasă a morții. Acum era ceva diferit.
Această nouă senzație îi transforma mușchii în piftie și părea să îi absoarbă
căldura din corp, să îi umple arterele cu apă înghețată și stomacul cu fiere.
Îi era frig. Îi era frig peste tot. Picioarele cântăreau fiecare câte cincizeci
de kilograme, iar mușchii abia le puteau ridica și muta mai departe. Fiecare
colț al creierului ei urla: „Fugi, fugi, fugi!”
Dar nu putea fugi, îi era imposibil fizic. Singura cale era să meargă înainte
în timp ce se simțea trasă mai adânc și mai adânc de o voință care nu făcea
parte din ea.
Într-un final, Patrick nu mai suportă. Își întoarse coada și fugi uitându-se
peste umăr la câinii sălbatici disprețuitori. Ar fi vrut să îl strige. Dar niciun
sunet nu ieși dintre buzele inerte.
Mai adânc și mai adânc. Rece, din ce în ce mai rece. Intensitatea luminii
lanternei slăbi și, în timp ce aceasta se diminua, Lana devenea conștientă că
pereții grotei începeau să strălucească într-un verde pal.
Era aproape acum. Ceva. Orice era, era aproape.
Lanterna îi căzu din mâinile amorțite. Ochii i se dădură pe spate și căzu în
genunchi, nepăsătoare, inconștientă chiar și de durerea provocată de
impactul cu piatra dură. În genunchi, oarbă, Lana așteptă. O voce îi explodă
în cap. Spatele i se arcui și căzu într-o parte. Fiecare capăt de nerv, fiecare
celulă din corp urla de durere. O durere ca și cum ar fi fost fiartă de vie.
Nu știa cât durase. Nu își amintea cuvintele pe care le auzise – dacă
fuseseră cuvinte.
193
 Se trezi mai târziu, târâtă afară din peșteră de doi coioți. O scoaseră din
mină în toiul nopții. Așteptară răbdători ca ea să trăiască sau să moară.

• DOUĂZECI ȘI OPT

123 ore, 52 minute

Sam, Edilio, Queen, Astrid și micul Pete urmară bariera FAYZ departe în
larg. Curba ei îi îndepărtă de țărm și apoi îi aduse înapoi spre el. Nu era nicio
gaură în zid. Nicio cale de scăpare.
Soarele apunea în timp ce ei călătoreau spre nordul unei adunături de
insule private. Lângă una dintre ele era un iaht frumos, care se ciocnise de
pământ. Sam se gândi să facă un ocol pentru a arunca o privire mai de
aproape, dar se răzgândi. Era hotărât să cerceteze întregul zid FAYZ. Dacă
era prins ca un caras auriu într-un bol, voia să vadă întregul bol.
Bariera FAYZ întâlni țărmul în dreptul Parcului Național Stefano Rey,
descriind un lung semicerc pe suprafața mării care era ciudat de calmă.
Malul era imposibil; o fortăreață de stâncă ascuțită și creste mângâiate de
razele soarelui ce apunea.
— Ce frumos! zise Astrid.
— Aș prefera să fie un loc urât, în care să pot acosta, răspunse Sam.
Fundul apei era încă lipsit de pericole, dar nu era nevoie decât de foarte
puțin pentru ca stâncile să găurească baleniera Boston și-așa schilodită.
Se îndreptară spre sud, înaintând greoi, sperând să găsească un loc în
care să tragă, înainte ca rezervorul de combustibil să se golească și să se lase
noaptea.
Într-un final, ochiră o pată mică de nisip, în formă de „V”, nu mai mare de
patru metri lungime și lată de doi. Sam se gândi că ar putea, cu noroc, să
conducă barca într-acolo și să o proptească în nisip. Dar ambarcațiunea nu
va rezista prea mult acolo, iar ei vor sfârși prin a merge pe jos, fără hartă, la
poalele unei stânci de douăzeci de metri înălțime.
— Cum stăm cu combustibilul, Edilio?
Edilio înfipse un băț în rezervor și îl scoase.
— Nu prea mai e. Cam trei centimetri.
— OK. Atunci, cred că asta e. Legați-vă bine vestele de salvare.

194
 Sam împinse accelerația și ținti plaja micuță. Trebuia să mențină viteza,
altfel curentul l-ar fi împins în stâncile care se înghesuiau din ambele părți.
Barca se îndreptă direct în nisip. Impactul o zdruncină pe Astrid, dar
Edilio o prinse de mână înainte ca ea să cadă.
Coborâră cu toții. Micul Pete nu putu fi convins să se dea jos și nici măcar
să le ia în seamă prezența. Așa că Sam, cu teama că în orice moment micul
Pete ar putea să se sperie și să îl sugrume, să îl teleporteze sau cel puțin să
înceapă să țipe, fu nevoit să îl ducă pe băiat pe mal în brațe.
Edilio luă cu el trusa de prim ajutor a bărcii, care nu conținea mai mult
decât plasturi, o cutie cu chibrituri, două rachete de semnalizare și o busolă
micuță.
— Cum îl urcăm pe micul Pete pe stânca asta? se întrebă Sam cu voce
tare. Nu este o cățărare grea, dar…
— Poate să se cațăre, spuse Astrid. Uneori se urcă în copaci. Atunci când
vrea.
Sam și Edilio aveau amândoi expresii identice, pline de îndoială.
— Poate, zise Astrid. Trebuie doar să îmi amintesc cuvintele potrivite.
Ceva despre o pisică.
— OK.
— Odată a urmărit o pisică într-un copac.
— Nu știu dacă mai există maree, zise Quinn, dar dacă mai este, plaja asta
va fi în curând sub apă.
— Charlie Tuna! zise Astrid.
Cei trei băieți se uitară la ea.
— Pisica, explică ea. Numele motanului era Charlie Tuna.
Astrid se aplecă lângă micul Pete.
— Petey. Charlie Tuna? Charlie Tuna? Îți aduci aminte?
— Nu e prea ciudat, murmură Quinn.
Sam zise:
— OK, Edilio, tu mergi primul, apoi Astrid, așa încât micul Pete să te
urmeze. Quinn și cu mine venim în spate, în caz că alunecă Petey.
Se dovedi că Astrid avusese dreptate, micul Pete putea să se cațăre. De
fapt, aproape că o depăși pe Astrid. Chiar și așa, până cuceriră creasta se
întunecase. Când în sfârșit se prăbușiră pe un pat din iarbă și ace de pin, sub
copacii semeți, avuseseră nevoie de toți plasturii pe care Edilio îi luase cu el.
— Cred că o să dormim aici, zise Sam.
— Este destul de cald, spuse Astrid.
— Este întuneric, răspunse el.
— Hai să facem un foc, propuse Astrid.
— Să ținem urșii la distanță, ha? întrebă Edilio agitat.
195
 — Din păcate, ăla este un mit, spuse Astrid. Animalele sălbatice văd foc
mereu. Nu se tem în mod special de el.
Edilio scutură din cap cu regret.
— Uneori, Astrid, faptul că tu le știi pe toate nu e tocmai folositor.
— Am înțeles, zise ea. Ceea ce am vrut să spun este că urșii, ca toate
animalele sălbatice, se tem de foc.
— Mda, prea târziu, răspunse Edilio agitat, uitându-se către umbrele
negre ca tăciunele de sub copaci.
Astrid și Edilio îl supravegheară pe micul Pete, în timp ce Sam și Quinn
plecară să caute lemne pentru foc.
Quinn, agitat pentru mai mult decât un singur motiv, spuse:
— Nu vreau să te bat la cap sau ceva de genul ăsta, Sam, dar, frățioare,
dacă într-adevăr știi să faci ceva magie, trebuie să îți dai seama cum.
— Știu, zise Sam. Crede-mă, dacă aș ști cum să aprind lumina, aș face-o.
— Mda. Mereu ți-a fost frică de întuneric.
După un timp, Sam spuse:
— Nu știam că știi asta.
— Nu e mare lucru. Oricui îi e frică de ceva, spuse Quinn încet.
— Ție de ce ți-e frică?
— Mie?
Quinn făcu o pauză, ținând în brațe câteva bețe pentru foc, și se gândi.
— Cred că îmi e teamă să nu fiu un nimic. Un mare și uriaș… nimic.
Adunară îndeajuns de multe lemne și destule ace de pin pentru a însufleți
primele flăcări și, în curând, făcură un foc vesel, deși cam înecăcios.
Edilio se uita fix în flăcări.
— E mai bine, chiar dacă nu sperie urșii. În plus, nu mai sunt în barcă. Îmi
place să simt pământul sub picioare.
Căldura focului nu era necesară, însă Sam se bucura totuși de ea. Lumina
portocalie se reflecta în trunchiurile copacilor și în crengi și făcea ca noaptea
să pară și mai întunecată. Dar atâta timp cât focul ardea, puteau pretinde că
erau în siguranță.
— Știe cineva vreo poveste cu fantome? întrebă Edilio pe jumătate
glumind.
— Știți ce mi-ar plăcea? întrebă Astrid. Biscuiți cu ciocolată și bezele
încălzite la foc. Am fost odată în tabără. Era una de modă veche, cu pescuit și
călărit și cântece enervante în jurul focului. Și biscuiți cu bezele. Atunci nu
mi-au plăcut, în special pentru că nu voiam să fiu în tabăra aia. Dar acum…
Sam se uită la ea printre flăcări. Bluzele albe apretate, pe care le purta
înainte de FAYZ, cedaseră locul tricourilor. Iar el nu mai era atât de
intimidat de ea, nu acum când trecuseră prin atâtea împreună. Dar era în
196
continuare atât de frumoasă încât uneori era nevoit să se uite în altă parte.
Iar faptul că o sărutase făcea ca de fiecare dată când se gândea la ea să fie
năpădit de amintiri copleșitoare, de mirosuri, de senzații, de gusturi.
Se foi și își mușcă buza, folosindu-se de durere ca să-și alunge gândul de
la Astrid, de la tricoul ei, părul ei și pielea ei.
— Nu e nici momentul și nici locul, murmură el pentru sine.
Micul Pete stătea cu picioarele încrucișate și se uita în foc. Sam se întrebă
ce era oare în capul lui, ce putere zăcea ascunsă în spatele acelor ochi
inocenți.
— Foame, zise micul Pete. Miam-miam.
Astrid îl luă în brațe.
— Știu, scumpule. O să facem rost de mâncare mâine.
Unul câte unul simțiră că pleoapele li se îngreunează. Unul câte unul se
întinseră tăcuți și adormiră. Sam rămase ultimul. Focul era pe ducă.
Întunericul se apropia din toate direcțiile.
Stătea cu picioarele încrucișate. Își întoarse mâinile cu palmele în sus și le
așeză pe genunchi. Cum? Cum se produsese? Cum i se întâmplase asta lui?
Cum putea să o controleze, să declanșeze lumina la comandă? Închise ochii
și încercă să își amintească panica pe care o simțise de fiecare dată când
crease raza de lumină. Nu îi fu greu să rememoreze emoția, dar era
imposibil să o simtă.
Cât putu de încet se retrase de lângă foc. Întunericul de sub copaci ar
putea ascunde o mie de terori. Se concentră pe teamă. Acele de pin trosneau
sub picioarele lui. Merse până când abia mai putea zări lumina slabă a
cenușii din spatele lui și nu mai putea simți aroma fumului de pin.
Își ridică mâinile, așa cum îl văzuse pe Caine făcând, cu palmele în afară,
ca și cum ar fi semnalat cuiva să se oprească sau ca și cum ar fi fost un preot
care îi binecuvântează pe cei adunați la slujbă.
Conștientiză teama acelui coșmar din dormitor, panica din momentul în
care micul Pete îl sufocase, reacția bruscă atunci când fetița cu puterea
focului încercase să îl omoare. Nimic. Nu funcționa. Nu putea simula frica și,
încercând să se sperie singur cu pădurea întunecată, nu avea să funcționeze.
Se răsuci. Auzise un zgomot în spate.
— Nu merge, nu-i așa? întrebă Astrid.
— Aproape mergea, m-ai speriat îndeajuns de tare încât să o fac să se
întâmple, spuse Sam.
Astrid veni mai aproape.
— Am să îți spun un lucru îngrozitor.
— Un lucru îngrozitor?
— L-am trădat pe Petey. Drake. A vrut să mă facă să îl batjocoresc.
197
 Ea își răsucea degetele atât de tare, încât părea dureros. Sam îi luă
mâinile în ale sale.
— Ce a făcut?
— Nimic. Doar…
— Doar ce?
— M-a pălmuit de câteva ori, nu a fost prea rău, dar…
— Te-a lovit? întrebă Sam simțindu-se ca și cum ar fi înghițit acid. Te-a
lovit?
Astrid aprobă din cap. Încercă să explice, dar vocea ei o trădă. Așa că
arătă spre locul în care mâna lui Drake o lovise cu destul de multă forță încât
capul îi fusese smucit într-o parte. Se liniști și continuă:
— Nu e mare scofală. Dar mi-a fost frică. Sam, mi-a fost atât de frică!
Ea se apropie, vrând probabil ca mâinile lui să o ia în brațe, Sam făcu un
pas înapoi.
— Sper că e mort, spuse. Sper că e mort, pentru că, dacă nu e, o să îl omor
eu.
— Sam.
Pumnii lui erau încleștați. Își simțea creierul fierbând în craniu.
Răsuflarea îi deveni adâncă și aspră.
— Sam, șopti Astrid. Încearcă acum.
El se uită la ea, neînțelegând.
— Acum, țipă ea.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în afară și ținti un copac.
— Aaaaaaa! țipă el și din mâini îi ieșiră raze de culoare verde-metalic.
Își lăsă mâinile în jos, gâfâind, uimit de ceea ce făcuse. Copacul era ars în
mijloc. Începu să se clatine, la început încet, apoi mai repede și se prăbuși cu
greutate peste un tufiș de mărăcini.
Astrid veni în spatele lui și își strecură mâinile în jurul lui. El îi simți
lacrimile pe ceafa și respirația în ureche.
— Îmi pare rău, Sam.
— Îți pare rău?
— Nu poți chema frica atunci când ai nevoie de ea, Sam. Dar mânia este o
teamă direcționată. Mânia e ușor de chemat.
— M-ai manipulat? întrebă el desfăcându-i mâinile și întorcându-se.
— S-a întâmplat cu Drake așa cum ți-am spus, zise Astrid. Dar nu aveam
de gând să îți spun până când nu te-am văzut aici încercând. Spuneai că frica
este cea care face puterea să funcționeze. Așa că, m-am gândit…
— Mda.
Se simțea, în mod ciudat, înfrânt. Reușise, pentru prima oară, să facă
lumina să apară din proprie voință. Dar era trist, nu încântat.
198
 — Deci trebuie să fiu furios, nu speriat. Trebuie să vreau să rănesc
oameni.
— O să înveți să o controlezi, zise Astrid. O să fii din ce în ce mai bun la
asta, așa încât să îți poți folosi puterea fără să mai trebuiască să simți ceva.
— Ei, aceea va fi, cu siguranță, o zi fericită, zise Sam cu un sarcasm amar.
O să pot să ard pe cineva fără să simt nimic.
— Îmi pare rău, Sam. Chiar îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tine, vreau
să spun, că a trebuit să se întâmple asta. Ai dreptate să îți fie teamă de
puterea asta. Dar adevărul e că avem nevoie de puterea ta.
Stăteau la distanță unul de altul, deși îi despărțeau numai treizeci de
centimetri. Mintea lui Sam era departe, jucându-se cu amintirile dintr-o
perioadă care părea a fi de acum un milion de ani. Un milion de ani sau
poate doar opt zile.
— Îmi pare rău, șopti din nou Astrid și își strecură mâinile sub ale lui
pentru a-l trage spre ea.
El își propti bărbia pe creștetul ei, uitându-se dincolo de ea, la foc, la
întunericul de peste tot, întunericul care îl speriase încă de când era bebeluș.
— Uneori prinzi valul. Alteori valul te prinde pe tine, zise el într-un târziu.
— Suntem în FAYZ, Sam. Nu ești tu de vină. Suntem pur și simplu în FAYZ.

• DOUĂZECI ȘI NOUĂ

113 ore, 33 minute

Piciorul Lanei se lovi de o rădăcină, iar ea căzu în mâini și în genunchi.

Patrick se aplecă pentru a o privi, dar păstră distanța. Nip, coiotul care
devenise torționarul personal al Lanei, o împunse cu botul.
— Mă ridic, mă ridic, bombăni Lana.
Mâinile îi erau julite. Din nou. Genunchii îi sângerau. Din nou. Haita era cu
mult în față, croindu-și drum printre tufișurile de salvie, sărind peste
șanțuri, oprindu-se să adulmece găurile făcute de hârciogi și apoi mergând
mai departe.
Lana nu putea ține pasul cu ei. Indiferent cât de repede alerga, coioții o
depășeau întotdeauna, iar atunci când rămânea în urmă, Nip o ciupea de
glezne și uneori o făcea să sângereze.

199
 Nip era un coiot de grad mai mic, nerăbdător să se afirme în fața
Căpeteniei. Dar nu era rău, spre deosebire de majoritatea coioților, așa că el
nu o sfâșia cu dinții, doar mârâia și o ciupea. Dar când ea încetinea haita cu
fuga ei de om, lentă și împiedicată, atunci Căpetenia mârâia la Nip și îl cresta
cu ghearele în timp ce el scâncea și se umilea în fața lui.
Patrick avea statutul cel mai de jos între ei, mai jos decât al Lanei, El era
un câine mare și puternic, dar îi însoțea dând din coadă, cu limba atârnând,
lucru pe care coioții rapizi și eficienți îl considerau demn de milă și de
dispreț.
Coioții erau vânători solitari, care puteau prinde chiar și cel mai rapid
iepure sau veveriță. Patrick fusese lăsat în voia lui și, pentru că era mult mai
încet decât restul, avea să i se facă în curând foame. Lanei îi fusese oferită
una dintre prăzile Căpeteniei – un iepure pe jumătate viu, dar nu îi era chiar
atât de foame. Încă.
Aproape uitase că nimic din toate acestea nu avea sens. Era uimitor cât de
repede acceptase o lume trasată de o barieră gigantică. Era absurd faptul că
știa că putea vindeca printr-o simplă atingere. Era ridicol faptul că acceptase
că un coiot, Căpetenia, putea vorbi, într-un limbaj neclar, dar putea vorbi.
Nebunie curată. Demență.
Dar ce se întâmplase jos în mină, jos unde se ascundea întunericul adânc,
departe de soare, departe de lumea rațiunii, omorâse orice îndoială pe care
o mai avea Lana: lumea o luase razna. Ea o luase razna.
Sarcina ei de acum era să supraviețuiască, nu să analizeze sau să
înțeleagă, doar să supraviețuiască. Pantofii începuseră deja să se rupă.
Hainele îi erau sfâșiate în mai multe locuri. Era murdară. Trebuia să urineze
și să defecheze în mijlocul naturii, ca un câine. Mâinile și picioarele îi
fuseseră distruse în mod repetat de pietrele ascuțite, tăiate de ghimpi,
înțepate de țânțari. Fusese chiar mușcată de un raton. Dar rănile nu durau
niciodată mult. Dureau, de fiecare dată dureau, dar ea le vindeca.
Coioții fugiră toată noaptea, alergând mereu după următoarea masă.
Trecuseră doar vreo douăsprezece ore, dar păreau o eternitate.
— Sunt un om, își spuse ea. Sunt mai inteligentă decât el. Sunt superioară.
Sunt o ființă umană.
Dar aici, în sălbăticie, în întunericul nopții deșertice, ea nu era deloc
superioară. Era înceată și mai degrabă împiedicată decât slabă. Pentru a-și
păstra buna-dispoziție, Lana vorbea cu Patrick sau cu mama ei. Și asta era o
nebunie.
— Mă bucur de timpul petrecut aici, mamă, zise Lana. Pierd și puțin din
greutate cu ocazia asta. Se numește dieta coioților. Să nu mănânci nimic și să
fugi încontinuu.
200
 Lana căzu într-o groapă și simți că glezna se sucește și se rupe. Durerea fu
atroce. Dar dură doar un minut. Epuizarea era mai adâncă însă. Iar
disperarea durea mai tare.
Căpetenia apăru și se uită în jos la ea de pe o stâncă.
— Aleargă mai repede, ordonă el.
— De ce mă ții prizonieră? întrebă ea. Omoară-mă sau lasă-mă să plec.
— Întunericul spune nu omorât, spuse Căpetenia cu vocea chinuită,
stridentă și inumană.
Nu îl întrebă ce intenționase să spună prin „Întunericul”. Îi auzise vocea în
cap, jos, la capătul minei de aur a pustnicului Jim. Era o cicatrice în sufletul
ei, o cicatrice pe care puterile ei vindecătoare nu o puteau atinge.
— Vă încetinesc, suspină Lana. Lăsați-mă aici. De ce vreți să vin cu voi?
— Întunericul spune: tu înveți. Căpetenia învață.
— Ce învață? țipă ea. Despre ce vorbești?
Căpetenia sări pe ea, aruncând-o pe spate și se așeză cu dinții deasupra
gâtului ei golaș.
— Învață să omoare oameni. Adună toate haitele. Căpetenia, căpetenia
tuturor. Omoară oameni.
— Omoară oameni? De ce?
Căpetenia saliva. Un șir lung de bale se prelingea de pe bot pe gâtul ei.
— Urăsc omul. Omul omoară coiot.
— Stați departe de orașe și nimeni nu va omorî niciun coiot, îl certă Lana.
— Toți pentru coiot. Toți pentru Căpetenie. Niciun om.
Cu vocea lui nelumească, încordată, Căpetenia nu putea vorbi prea mult,
dar furia și ura ieșiră la suprafață în doar câteva cuvinte. Ea nu avea de unde
să știe cum ar fi trebuit să sune un coiot întreg la minte dacă ar putea vorbi,
dar nu avea nicio îndoială că acesta era un coiot nebun. Animalele nu aveau
idei grandioase despre extincția unei întregi specii. Gândul acela nu venise
de la Căpetenie. Animalele se gândeau la mâncare, la supraviețuire și la
înmulțire, asta dacă puteau gândi.
Chestia din peșteră. Întunericul. Căpetenia era victima acestuia și
servitorul lui. Întunericul îl molipsise cu ambiția lui drăcească. Dar nu
putuse să îl învețe modul în care să se poarte cu oamenii. Iar când apăruse
Lana la mina de aur, Întunericul profitase de oportunitate pentru a se folosi
de ea. Puterea Întunericului avea limite, indiferent cât de terifiant era. Avea
nevoie să se folosească de coioți – și de Lana – ca să își ducă la îndeplinire
planul. În plus, avea limite și în ceea ce privea cunoștințele sale.
Știa ce avea de făcut.
— Hai, omoară-mă! zise Lana.
Își arcui gâtul, oferindu-i-l, sfidătoare.
201
 — Haide!
O mușcătură rapidă și totul s-ar fi terminat. Ea ar fi lăsat rana să
sângereze. Nu ar fi vindecat-o, ci ar fi lăsat arterele să îi scurgă viața pe
nisipul deșertului.
În acel moment Lana nu era sigură dacă blufa. Întunericul deschise o ușă
în mintea ei, o ușă către ceva la fel de înspăimântător ca Întunericul însuși.
— Hai! provocă ea coiotul. Dă-i drumul și omoară-mă!
Liderul coioților ezită. Scoase un sunet nerăbdător, tânguitor. Niciodată
nu prinsese o pradă neajutorată, care nu se lupta să trăiască.
Funcționa. Lana împinse botul umed al Căpeteniei. Se ridică, glezna încă
durând-o.
— Dacă ai de gând să mă ucizi, fă-o.
Ochii maro-gălbui ai Căpeteniei o sfredeleau, dar ea nu avea deloc de
gând să dea înapoi.
— Nu-mi e teamă de tine.
Coiotul tresări. Apoi ochii i se mutară la Patrick, și înapoi, cu o privire
vicleană.
— Omor câine.
Era rândul Lanei să tresară. Dar știa instinctiv că nu putea să își arate
slăbiciunea.
— Hai. Omoară-l. Apoi nu o să mai ai cum să mă ameninți.
Din nou, fața speriată a Căpeteniei oglindi confuzia. Ideea era complicată.
Era o idee care cuprindea mai mult de o mișcare, ca atunci când joci șah și
anticipezi ce se va întâmpla peste două sau trei mutări.
Inima Lanei sări din piept. Da, ei erau puternici și rapizi. Dar ea era o
ființă umană, cu un creier uman. Coioții se schimbaseră în unele moduri față
de ce fuseseră mai demult: unii aveau boturi și limbi care le permiteau acum
să vorbească stâlcit și erau mai mult decât ar fi trebuit să fie, mai puternici
decât ar fi trebuit să fie, chiar și mai deștepți decât aveau dreptul să fie.
Dar erau tot coioți, în continuare simpli, conduși de foame, de dorința de
a se împerechea, de nevoia ocupării unui loc fruntaș în haită. Iar Întunericul
nu îi învățase cum să mintă sau să blufeze.
— Întunericul zice să ne înveți, spuse Căpetenia, ducând discuția pe un
teritoriu familiar.
— Bine, spuse Lana, iar creierul ei bâzâia încercând să se hotărască unde
avea să ducă această discuție. Căutând un beneficiu, ea zise: Lasă câinele în
pace. Și adu-mi niște hrană normală. Ceva ce mănâncă oamenii, nu iepuri
mizerabili pe jumătate mestecați. Și o să te învăț.
— Nu mâncare de om aici.

202
 „Așa e, animal nenorocit, se gândi Lana anticipând următoarea mișcare.
Nu e mâncare pentru oameni aici.”
— Am observat, spuse ea, potolindu-și triumful din voce și încercând să
își păstreze o expresie neutră, nevrând să lase să se vadă nimic.
— Așa că du-mă în locul în care crește iarba. Știi despre ce vorbesc. Locul
în care se află peticul de iarbă verde din deșert. Du-mă acolo sau înapoi la
Întuneric, pentru a-i spune că nu mă poți controla.
Căpeteniei nu-i plăcu asta și își exprimă frustrarea nu prin graiul uman, ci
printr-o serie de sunete furioase care făcu ca restul haitei să îi dea târcoale,
neliniștită. Se întoarse de lângă ea mimând frustrarea, neputând să își
controleze sau să își ascundă emoțiile primordiale.
— Vezi, mamă, șopti Lana în timp ce își acoperi glezna cu mâinile
tămăduitoare. Uneori înfrângerea este un lucru bun.
Într-un final, fără niciun cuvânt, Căpetenia o luă la goană către nord-est.
El alerga, iar restul haitei îl urma, dar încet, într-un ritm pe care Lana credea
că poate să îl țină de data aceasta. Patrick porni și el pe lângă ea.
— Ei sunt mai deștepți decât tine, băiatule, șopti Lana către câine. Dar nu
sunt mai inteligenți decât mine.
•
— Scoală-te, Jack.
Computer Jack adormise pe tastatură. Își petrecea nopțile în primărie
lucrând pentru a-și duce la îndeplinire promisiunea de a asambla un sistem
primitiv de telefonie mobilă. Nu era ușor. Dar era amuzant. Și îi lua gândul
de la altele.
Diana era cea care îl trezise, scuturându-i umărul.
— Ah, da, zise Computer Jack.
— Fața asta de tastatură nu prea te prinde.
Jack își pipăi obrazul și roși. Tastele pătrate i se imprimaseră în piele.
— E o zi mare astăzi, zise Diana, mergând prin cameră către frigider.
Scoase o cutie de suc, o deschise, ridică jaluzeaua și bău în timp ce se uita
la piață.
Computer Jack își potrivi ochelarii. O latură a ramei era puțin strâmbă.
— E o zi mare? De ce?
Diana râse în felul ei.
— Mergem acasă pentru o vizită.
— Acasă?
Lui Jack îi trebuiră câteva secunde ca să îi pice fisa.
— Vrei să zici la Coates?
— Hai, Jack, arată și tu puțin entuziasm.
— De ce mergem la Coates?
203
 Diana veni lângă el și își puse mâna pe obrazul lui.
— Atât de deștept! Și totuși atât de încet uneori! Nu citești niciodată lista
pe care ți-a dat-o Caine? Îl mai știi pe Andrew? Împlinește azi cincisprezece
ani. Trebuie să ajungem la el până la ora fatidică.
— Trebuie neapărat să merg? Am atâta treabă…
— Liderul Neînfricat are un plan care te include, zise Diana întinzându-și
mâinile, dramatic, de parcă era un magician care arăta publicului rezultatul
unei iluzii. O să filmăm marele moment.
Jack era atât speriat, cât și încântat de idee. Iubea orice implica
tehnologia, în special când avea ocazia să își demonstreze cunoștințele
tehnice. Dar, ca toată lumea, auzise ce se întâmplase cu gemenele Anna și
Emma. Nu voia să vadă pe nimeni murind sau dispărând, sau ce naiba se
întâmpla. Totuși… avea să fie fascinant.
— Cu cât sunt mai multe camere de filmat, cu atât mai bine, cugetă Jack
cu voce tare, lucrând la problemă, deja imaginându-și cadrul. Dacă se
întâmplă într-o clipită, trebuie să fim norocoși să prindem momentul la
secundă… Camere digitale, nu cu peliculă. Cele mai scumpe și mai
performante pe care le poate găsi Drake. Fiecare trebuie să aibă un trepied.
Și avem nevoie de multă lumină. Ar fi cel mai bine dacă filmăm pe un fundal
simplu, știi, ca un perete sau ceva. Nu, așteaptă, poate nu alb, poate verde,
astfel pot folosi tehnica chroma key. În plus…
Se opri, rușinat că se lăsase dus de val și neplăcându-i ce voia să zică.
— În plus, ce?
— Uite, nu vreau ca Andrew să pățească nimic rău.
— În plus ce, Jack? insistă Diana.
— Păi, dacă Andrew nu vrea să stea pe loc? Dacă se mișcă sau încearcă să
fugă?
Expresia de pe fața Dianei era greu de descifrat.
— Vrei să fie legat, Jack?
Jack se uită în altă parte. Nu intenționase să sune așa. Nu chiar, Andrew
era un băiat bun… pentru un bătăuș.
— Nu am vrut să spun că vreau să fie legat, zise Jack accentuând cuvântul
„vrut”. Dar dacă se mișcă din cadru, din zona în care sunt focalizate
camerele…
Diana spuse:
— Știi, Jack, uneori mă îngrijorezi.
Computer Jack simți un val de căldură care i se urca pe gât.
— Nu e vina mea, spuse el roșind. Ce vrei să fac? Și, oricum, tu cine te
crezi? Faci tot ce zice Caine, la fel ca și mine.

204
 Jack nu își mai permisese până acum să fie atât de nervos în fața Dianei.
Tresări, așteptând replica ei acidă. Dar ea îi răspunse încet.
— Știu ce sunt, Jack. Nu sunt o persoană prea plăcută, zise ea.
Diana își trase un scaun rotativ și apoi se așeză aproape de el. Destul de
aproape încât prezența ei îl făcu să se simtă stânjenit. Jack începuse să
observe fetele abia de curând, iar Diana era frumoasă.
— Știi de ce m-a trimis tata la Coates? întrebă ea.
Jack dădu din cap.
— Când aveam zece ani, Jack, mai tânără decât tine, am aflat că tata avea
o amantă. Știi ce e o amantă, Jack?
Știa. Sau cel puțin credea că știa.
— Așa că i-am spus mamei despre amantă. Eram supărată pe tata pentru
că refuzase să îmi cumpere un cal. Mama și-a ieșit din minți. A urmat o scenă
monstruoasă între ea și el. Cu multe țipete. Mama voia să divorțeze.
— Și au divorțat până la urmă?
— Nu. N-a mai fost timp. A doua zi mama a alunecat și a căzut pe scara
mare pe care o aveam în casă. Nu a murit, dar nu mai putea să facă nimic,
spuse Diana și mimă o persoană care abia își mai putea ține capul sus. Avea
o asistentă tot timpul și nu făcea altceva decât să zacă mereu în camera ei.
— Îmi pare rău, zise el.
— Mda, spuse ea și își apropie palmele cu zgomot, semnalând sfârșitul
discuției. Hai să mergem! Fă-ți micul bagaj tehnic. Liderului Neînfricat nu îi
place să aștepte.
Jack se supuse. Începu să îndese lucruri – unelte mici, un stick, o cutie de
suc – în geanta de umăr Hogwarts.
— Nu înseamnă că ești o persoană rea doar pentru că mama ta a fost
rănită într-un accident, zise el.
Diana făcu cu ochiul.
— Am spus poliției că tata a făcut-o. Le-am zis că l-am văzut când a
împins-o. L-au arestat, s-a dat și la știri. I-a dat peste cap afacerile. Până la
urmă polițiștii s-au prins că am mințit. Tata m-a trimis în cele din urmă la
Academia Coates.
— Cred că e mai rău decât ce-am făcut eu ca să ajung să fiu trimis la
Coates, admise Jack.
— Și asta e numai o parte din poveste. Ce vreau să spun este că nu pari o
persoană rea, Jack. Și am sentimentul că mai târziu, când o să îți dai seama
ce se întâmplă, o să te simți rău. Știi tu, vinovat.
El se opri din împachetat, stătea cu un set de căști atârnându-i printre
degete.
— Ce vrei să spui? Ce vrei să spui prin ce se întâmplă?
205
 — Haide, Jack. Micul tău PDA fatidic? Lista pe care o ții pentru Caine? Toți
ciudații? Știi despre ce e vorba cu lista. Știi ce o să se în tâmple cu ciudații.
— Eu nu fac nimic. Doar țin lista pentru tine și pentru Caine.
— Dar cum o să te simți atunci? întrebă Diana.
— Ce vrei să spui?
— Nu face pe prostul, Jack! Cum o să te simți când Caine va începe să
parcurgă lista?
— Nu e vina mea, zise Jack disperat.
— Ai un somn adânc, Jack. Chiar acum, când dormeai. Ți-am ținut mâna
grăsuță. Probabil atât de aproape cum nu o să mai fii vreodată cu vreo fată.
Presupunând că îți plac fetele.
Jack știa ce avea ea să spună în continuare. Diane văzuse frica din ochii lui
și rânji triumfător.
— Deci care e, Jack? Care e puterea ta?
El dădu din cap, neavând curajul de a vorbi.
— Nu ți-ai trecut numele pe listă, Jack. Mă întreb de ce. Caine se folosește
de ciudații care îi sunt loiali, știi asta. Și mai știi că atâta timp cât o să fii loial
va fi bine, spuse ea și se aplecă atât de mult încât el îi simți suflarea. Ai două
linii, Jack. Și ai fost un nimic. Ceea ce înseamnă că puterile tale se dezvoltă.
Ceea ce înseamnă, surpriză, că oamenii își pot căpăta puterile mai târziu. Așa
este?
El aprobă.
— Și nu te-ai gândit să ne spui și nouă. Mă întreb ce înseamnă asta pentru
loialitatea ta.
— Sunt complet loial, mărturisi Computer Jack. Sunt total loial. Nu
trebuie să vă faceți griji pentru mine.
— Ce știi să faci?
Jack străbătu camera, iar picioarele îi tremurau. Fără niciun avertisment,
viața devenise dintr-odată periculoasă. Deschise debaraua. Scoase un scaun.
Acesta era din metal, funcțional, fără zorzoane și foarte solid. Cu excepția
spătarului unde bara de metal fusese strânsă atât de tare, încât avea
imprimate urme de degete. Ca și cum ar fi fost tăcută din lut, nu din metal.
Auzi suspinul brusc al Dianei.
— M-am lovit la picior în el, explică Jack. Mă durea rău. Am apucat
scaunul în timp ce săream și țipam.
Diana examină metalul, atingând cu degetele marginea urmelor.
— Măi, măi. Ești mai puternic decât pari, nu-i așa?
— Nu îi spune lui Caine, o imploră Jack.
— Ce crezi că îți va face? întrebă Diana.

206
 Jack era acum îngrozit. Îngrozit de această fată imposibilă, care părea să
nu aibă niciodată vreo noimă. Dintr-odată știu răspunsul. Avea un mod în
care putea da înapoi.
— Știu că l-ai citit pe Sam Temple. Te-am văzut, o acuză el. I-ai spus lui
Caine că nu ai făcut-o, dar nu a fost așa. El are patru linii, nu-i așa? Sam,
vreau să spun. Caine și-ar ieși din minți dacă ar ști că mai există unul cu
patru linii.
Diana nici măcar nu ezită.
— Da. Sam are patru linii. Iar Caine își va ieși din minți. Dar, Jack,
cuvântul tău împotriva cuvântului meu? Pe cine crezi că va crede Caine?
Jack nu mai avea nicio carte în mânecă. Nicio altă amenințare. Voința lui
se sfărâmă.
— Nu îl lăsa să îmi facă ceva rău, șopti el.
Diana îl opri.
— O va face. O să te pună pe listă. Numai dacă nu te protejez eu. Mă rogi
să te protejez?
Jack văzu o rază de speranță în întunericul în care se afla.
— Da. Da.
— Spune-o!
— Te rog, protejează-mă!
Ochii Dianei păreau să se topească, privirea de gheață deveni aproape
alta. Zâmbi.
— Te voi proteja, Jack. Dar uite care e chestia. De acum înainte ești al
meu. Oricând îți spun să faci ceva, Jack, vei face. Fără întrebări. Și nu vei mai
spune nimănui altcuiva despre puterea ta sau despre înțelegerea noastră.
El aprobă din cap.
— Ești al meu, Jack. Nu al lui Caine. Nu al lui Drake. Al meu. Micul meu
Hulk. Și dacă am vreodată nevoie de tine…
— Orice vei vrea, o să fac.
Diane suflă un sărut spre obrazul lui Jack, sigilând astfel înțelegerea lor. Și
îi șopti în ureche:
— Știu că o s-o faci, Jack. Acum, hai!

• TREIZECI

108 ore, 12 minute

207
 Quinn cânta. Versurile erau un fel de omagiu trist adus surfingului.
— Ce vioi, comentă Astrid sec.
Quinn zise:
— Este Weezer. Eu și Sam i-am văzut în Santa Barbara. Weezer. Jack
Johnson. Insect Surfers. Super concert!
— Nu am auzit de nici unii dintre ei, zise Astrid.
— Trupe de surferi, spuse Sam. De fapt, nu neapărat Weezer, ei sunt mai
mult ska-punk. Dar Jack Johnson probabil că ți-ar plăcea.
Ieșiseră din Parcul Național Stefano Rey și coborau dealul, pe partea
uscată a crestei. Copacii erau mai mici și mai împrăștiați, printre snopurile
de iarbă uscată.
În acea dimineață dădură peste o tabără. Urșii cotropiseră o mare parte
din mâncarea de acolo, dar rămăsese destulă, astfel încât toți cinci să aibă
parte de un mic dejun copios. Aveau acum rucsacuri și mâncare și saci de
dormit care aparținuseră altora. Edilio și Sam purtau fiecare câte un cuțit
bun, iar Quinn avea în grijă lanternele și bateriile pe care le găsiseră.
Mâncarea le îmbunătățise tuturor starea de spirit. Micul Pete aproape că
zâmbea.
Mergeau cu bariera în stânga lor. Era o experiență stranie. Copacii erau,
de multe ori, tăiați în două de barieră, iar crengile se extindeau în interiorul
ei și dispăreau sau răzbăteau din când în când din ea. Crengile care ieșeau
din barieră nu cădeau, dar se vedea clar că mureau. Frunzele erau veștede,
rupte parcă de sursa lor de hrană.
Din când în când Sam cerceta câte un șanț sau arunca un ochi în spatele
unui bolovan, căutând mereu câte un loc în care bariera nu ajungea. Dar în
curând acest lucru se dovedi a fi fără rost. Bariera ajungea în fiecare șanț, în
fiecare canal de scurgere. Se desfășura în jurul fiecărei pietre și tăia în două
tufișurile. Nu avea nicio crăpătură. Nu se sfârșea. Dibăcia barierei era, așa
cum observă Astrid, impecabilă.
— Ce fel de muzică îți place? întrebă Sam.
— Lasă-mă să ghicesc, îi întrerupse Quinn. Clasică. Și jazz.
El lungi cuvântul „jazz” până deveni comic.
— De fapt…
— Șarpe! țipă Edilio, care sări în spate, se împiedică și căzu.
Se ridică arătând rușinat. Apoi, pe un ton mai calm, spuse:
— Este un șarpe acolo.
— Lasă-mă să văd, zise Astrid înflăcărată.
Se apropie cu grijă în timp ce Sam și Quinn rămaseră, precauți, la
distanță.
— Nu îmi plac șerpii, recunoscu Edilio.
208
 Sam rânji.
— Mda. Mi-am cam dat seama după felul în care ai reacționat, așa de
grațios.
Scutură câteva mizerii și frunze uscate lipite de spatele lui Edilio.
— Ar trebui să veniți să vedeți asta, îi chemă Astrid urgent.
— Tu să vezi, spuse Edilio. Eu am văzut deja o dată. Mi-e de ajuns să îl
privesc o dată.
— Nu e un șarpe, spuse Astrid. Cel puțin nu e doar un șarpe. N-ar trebui
să fie niciun pericol. Acum e într-o gaură.
Sam se apropie ezitant. De fapt, nu avea chef să vadă niciun șarpe. Dar nu
voia nici să arate ca un laș.
— Ușor, să nu îl speriați, zise Astrid. Ar putea fi capabil să zboare. Cel
puțin zboruri lungi.
Sam îngheță.
— Poftim?
— Calcă ușor.
Sam se apropie încet. Era acolo. La început văzu numai capul triunghiular,
care se uita la ei din gaura de circa treizeci de centimetri, umplută cu frunze
uscate.
— Este un șarpe cu clopoței?
— Nu mai e, zise Astrid. Vino în spatele meu.
Când Sam ajunse unde îi spusese ea, îi zise:
— Uită-te la cincisprezece centimetri mai jos de capul lui.
— Ce e aia?
— Aripioare din piele neacoperită de solzi, dar gri și pline de ceea ce
arată a vene roz, care atârnă de corpul șarpelui.
— Arată ca niște aripi vestigiale, spuse ea.
— Șerpii nu au aripi, îi zise Sam.
— Nu aveau înainte, răspunse ea misterios.
Amândoi se dădură ușor înapoi. Reveniră lângă Edilio, Quinn și micul
Pete, care se uita la cer ca și cum ar fi așteptat să vină cineva din acea
direcție.
— Ce era? întrebă Quinn.
— Un șarpe cu clopoței și cu aripi.
— Aha. Asta e bine, pentru că eu chiar mă gândeam că nu avem destule pe
cap, spuse Quinn.
— Nu mă miră, zise Astrid.
Când ceilalți se holbară la ea, le explică:
— Vreau să spun că este evident că are loc un fel de mutație accelerată în
FAYZ. De fapt, ținând cont de cum s-au comportat Petey, Sam și ceilalți,
209
mutația se pare că a precedat FAYZ-ul. Dar bănuiesc faptul că FAYZ
accelerează acest proces. Am văzut pescărușul mutant. Apoi a fost pisica lui
Albert, care s-a teleportat. Și acum asta.
— Hai să mergem, zise Sam, mai mult pentru că nu avea niciun rost să
stea așa și să se indispună.
Toată lumea călca acum cu mai multă grijă, cu privirile în jos, foarte atenți
la lucrurile peste care pășeau.
Se opriră pentru prânz când micul Pete cedă și se așeză pe jos în ceea ce
părea a fi un semn de protest. Sam ajută la pregătiri și apoi își luă conserva
de piersici și batonul energizant și stătu singur, la distanță de ceilalți. Avea
nevoie să se gândească. Toți așteptau de la el un plan, pe care el nu îl avea.
Se aflau puțin mai sus de nivelul văii, în câmp deschis, fără umbră.
Terenul era stâncos. Soarele ardea. Se părea că nu urmau să aibă parte de
adăpost sau de umbră. Era doar bariera care se întindea mai departe și mai
departe, la infinit. De la această înălțime ar fi trebuit să vadă partea de sus a
barierei, dar Astrid avea dreptate: oriunde stăteai, bariera părea a fi la fel de
înaltă și la fel de impenetrabilă. Uneori, strălucea în lumina soarelui, dar în
general nu își schimba aspectul, fie zi, fie noapte. Avea mereu același gri
pâlpâitor. Uneori era îndeajuns de reflectorizantă, încât aproape puteai
crede că ai zărit o deschizătură printre arborii care treceau dincolo de ea
sau lângă pământul care părea să treacă printr-o gaură din barieră. Dar era
întotdeauna o iluzie optică, un joc de lumini.
O simți mai degrabă decât o auzi pe Astrid venind în spatele lui.
— Este o sferă, nu-i așa? întrebă el. Se întinde peste tot în jurul nostru.
Peste tot sub noi și peste tot deasupra noastră.
— Așa cred, spuse ea.
— De ce vedem stelele noaptea? De ce putem vedea soarele?
— Nu sunt sigură că vedem soarele, zise Astrid. Poate să fie o iluzie. Poate
să fie un gen de reflexie. Nu știu.
Călcă intenționat pe o crenguță și o rupse în două.
— Chiar nu știu, adăugă ea.
— Urăști să spui „nu știu”, nu-i așa?
Astrid râse.
— Ai observat.
Sam oftă și își lăsă capul în jos.
— Este o pierdere de vreme, nu-i așa? Vreau să spun, încercarea de a găsi
o poartă. Încercarea de a găsi o cale de ieșire.
— Ar putea să nu fie o ieșire, confirmă Astrid.
— Lumea o mai fi acolo? Adică de cealaltă parte a barierei?

210
 Ea se așeză lângă el, destul de aproape ca să fie prietenoasă, dar fără să îl
atingă.
— M-am gândit mult la asta. Mi-a plăcut ideea ta despre ou. Dar, ca să îți
spun adevărul, Sam, eu nu cred că bariera e doar un zid. Un zid nu justifică
ce se întâmplă cu noi. Cu tine și cu Petey, cu păsările, cu pisica lui Albert și cu
șerpii. Și nu justifică de ce toți cei de peste paisprezece ani au dispărut
deodată. Și continuă să dispară.
— Atunci, ce ar justifica toate astea? zise Sam, dar ridică o mână. Stai, nu
vreau să te fac să spui din nou că nu știi.
— Îți aduci aminte când Quinn a zis că cineva a hackuit universul?
— Te inspiri de la Quinn acum? Ce s-a întâmplat cu geniul din tine?
Ea îi ignoră tonul zeflemitor.
— Universul are anumite reguli. Așa cum e sistemul de operare pentru un
calculator. Nimic din ceea ce vedem că se întâmplă nu se poate întâmpla
prin sistemul de operare al universului nostru. De exemplu, felul în care
Caine poate muta lucrurile cu mintea. Sau felul în care tu poți produce raze
din mâini. Astea nu sunt doar mutații. Sunt încălcări ale legilor naturii. Cel
puțin legile naturii așa cum le percepem noi.
— Așa. Și?
— Și, zise Astrid dând din cap cu tristețe, respingându-și propriile cuvinte
în timp ce le spunea, cred că asta înseamnă… că nu ne mai aflăm în vechiul
nostru univers.
Sam se holbă la ea.
— Există un singur univers.
— Teoria universurilor multiple circulă de foarte multă vreme, spuse
Astrid. Dar poate că s-a întâmplat ceva care a început să schimbe regulile
vechiului univers. Doar puțin, doar în unele zone mici. Dar efectul s-a
răspândit și, la un anumit moment dat, universului vechi i-a fost imposibil să
mai mențină această nouă realitate. Așa că a fost creat un nou univers. Unul
foarte mic.
Ea trase adânc aer în piept, cu un sunet de ușurare, ca și cum tocmai ar fi
pus jos o greutate mare.
— Dar știi ce, Sam? Sunt deșteaptă, dar nu sunt chiar Stephen Hawkins.
— E ca și cum cineva ar fi introdus un virus în softul vechiului univers.
— Exact. A început la scară mică. Au fost unele schimbări în unele
persoane. Petey. Tu. Caine. Copiii mai mult decât adulții pentru că sunt mai
puțin definitivați, sunt mai ușor de modificat. Apoi, în acea dimineață, ceva
s-a întâmplat, ceva care a înclinat balanța. Sau poate că au fost mai multe
ceva-uri.
— Cum trecem prin bariera aia, Astrid?
211
 Ea își puse mâinile pe ale lui.
— Sam, nu sunt sigură că există un „prin”. Când spun că suntem într-un
alt univers, mă refer la faptul că e posibil să nu mai avem niciun punct de
legătură cu vechiul univers. Poate că suntem ca baloanele de săpun care
plutesc și apoi se unesc. Dar poate suntem precum baloanele de săpun care
se află la miliarde de kilometri distanță.
— Atunci, ce e de cealaltă parte a barierei?
— Nimic, zise ea. Nu există cealaltă parte. Bariera poate fi sfârșitul a tot
ce se află aici, în noul univers.
— Mă deprimi, spuse el încercând, dar nereușind să o facă să sune mai
vesel.
Ea își trecu degetele printre ale lui.
— Aș putea să mă înșel.
— Cred că o să aflu… ce zi e azi? În mai puțin de o săptămână.
Astrid nu avu niciun răspuns la asta. Stătură împreună și se uitară la
deșert. În depărtare un coiot singuratic alerga cu nasul pe jos, ca să prindă
mirosul prăzii. O pereche de ulii descriau cercuri leneșe pe cer.
După un timp Sam se întoarse către Astrid și îi găsi buzele așteptându-l.
Totul decurse simplu și natural. Atât de simplu și de natural pe cât putea fi
ceva care îi făcea inima lui Sam să bată amenințând că va ieși din piept.
Se depărtară, în tăcere. Se sprijiniră unul de altul, amândoi desfătându-se
cu acel contact fizic.
— Știi ce? zise Sam într-un final.
— Ce?
— Nu îmi pot petrece următoarele patru zile ascunzându-mă încontinuu.
Astrid aprobă din cap, o mișcare pe care el o percepu mai degrabă decât o
văzu.
— Mă faci să fiu curajos, știi? spuse Sam.
— Tocmai mă gândeam că nu mai vreau să fii curajos, răspunse Astrid.
Vreau să fii cu mine. Vreau să fii în siguranță și să nu mai cauți necazul cu
lumânarea. Doar să stai cu mine, aproape de mine.
— Prea târziu, zise el cu o ușurare forțată. Dacă închid ochii, ce se va
alege de tine și de micul Pete?
— Putem să avem grijă de noi, minți ea.
— Ești foarte confuză, știi? întrebă Sam.
— Păi, nu ești la fel de deștept ca mine, așa că nu e prea greu să ți se pară
așa.
El rânji. Apoi deveni din nou serios. Îi mângâie părul cu o mână.

212
 — Chestia e, Astrid, că îmi pot petrece timpul fiindu-mi frică, încercând să
găsesc o cale de scăpare. Sau îmi pot petrece timpul cu capul sus. Poate
atunci, dacă o să dispar, poate cel puțin tu și micul Pete…
— Am putea toți…
— Nu. Nu am putea. Nu putem doar să ne ascundem în păduri și să
mâncăm hrană deshidratată. Nu ne mai putem ascunde.
Buza lui Astrid tremură, iar ea își șterse o lacrimă care tocmai se forma la
coada ochiului.
— Trebuie să ne întoarcem. Cel puțin, eu trebuie. Trebuie să țin capul sus.
Ca pentru a ilustra cele spuse, Sam se ridică. O luă pe Astrid de mână și o
trase după el. Împreună merseră la ceilalți.
— Edilio. Quinn. Am făcut multe greșeli. Și poate că și acum fac una. Dar
m-am săturat să evit lupta. Și m-am săturat să fug. Sunt foarte, foarte
îngrijorat că vă voi omorî pe toți. Așa că fiecare dintre voi trebuie să decidă
dacă vrea să meargă cu mine. Trebuie să mă întorc în Perdido Beach.
— O să ne luptăm cu Caine? întrebă Quinn alarmat.
— Era și timpul, spuse Edilio.
•
— Bine ați venit la McDonald’s, zise Albert. Cu ce vă pot ajuta?
— Salut, Albert, spuse Mary.
Se uită în sus la meniu, care avea câteva lucruri acoperite cu bandă
neagră. Salatele dispăruseră repede. Milk shake-urile nu erau disponibile
pentru că se stricase aparatul folosit la prepararea lor.
Albert așteptă răbdător și zâmbi către micuța fată care o însoțea pe Mary.
Mary observă și zise:
— O, îmi pare rău, ar trebui să vă fac cunoștință. Ea este Isabella. Isabella,
el este Albert.
— Bine ai venit la McDonald’s, zise Albert.
— Isabella este nouă. O echipă de căutare a găsit-o și a adus-o la noi.
— Mama și tatăl meu au dispărut, spuse Isabella.
— Știu. Și părinții mei au dispărut, replică Albert.
— Cred că eu o să iau un Big Mac și o porție mare de cartofi, zise Mary. Și
un meniu pentru copii pentru Isabella.
— Nuggets de pui sau hamburger?
— Nuggets.
— La Big Mac vrei chiflă, brioșă englezească sau gofră?
— Gofră.
Albert ridică din umeri.
— Îmi pare rău, Mary, dar nu mai e pâine proaspătă nicăieri. Folosesc
orice este congelat pentru chifle. Și, desigur, nu e nici salată, dar știi asta.
213
 — Mai este sos special?
— Am aproape două sute de litri de sos pentru Big Mac. Iar în ceea ce
privește murăturile, o să ajungă o veșnicie. Mă duc să îți pregătesc comanda.
Aș alege chiflă dacă aș fi în locul tău.
— Chiflă, atunci.
Albert lăsă o sită cu cartofi în uleiul încins. Apoi făcu la fel cu nuggets-ii
din a doua sită. Apăsă pe cele două temporizatoare. Se mută cu rapiditate
către grătar și aruncă pe el trei bucăți de carne tocată. Desfăcu chifla, o
stropi cu niște sos, presără ceapă și puse două bucăți de murături în centrul
părții de sus a chiflei. Așteptă și se uită la Mary care încerca să o
înveselească pe Isabella în zona meselor. Fetița era serioasă și părea că mai
avea puțin și plângea.
Albert întoarse burgerii și apăsă capacul grătarului peste ei ca să
grăbească procesul de frigere. Temporizatorul de la cartofi și nuggets ajunse
la capăt. Ridică una dintre site, o scutură ca să se scurgă surplusul de ulei și
dădu drumul cartofilor într-un vas. Trecu solnița pe deasupra lor. Apoi
urmară nuggets-ii. Albert se bucura de mișcările de balet pe care le exersase
până la perfecțiune de-a lungul zilelor… câte trecuseră? Opt? Nouă? Nouă
zile de când conducea un McDonald’s.
— Tare! exclamă Albert cu satisfacție.
De la incidentul căruia toată lumea îi spunea „pisica lui Albert”, el stătuse
înăuntru, sau cel puțin aproape de McDonald’s. Acolo nu erau chestii
supranaturale sau pisici care se teleportau.
Aranjă comanda pe două tăvi și le duse la singura masă ocupată.
— Mersi! spuse Mary recunoscătoare.
— Am terminat materialele promoționale pentru meniu, spuse Albert.
Dar am câteva jucării, știi, chestii micuțe. Așa că este o jucărie în Happy
Meal. Numai că nu este una promoțională.
Isabella scoase din pungă o păpușă mică de plastic, cu părul roz. Nu
zâmbi. Dar ținu păpușa în mână.
— Cât timp crezi că o să ții locul ăsta deschis? întrebă Mary.
— Păi, am multă carne pentru burgeri. În prima zi a FAYZ-ului a venit un
camion cu marfă. Probabil că ai văzut că a plonjat în casa aceea veche din
spatele atelierului, nu-i așa? Oricum, când am ajuns acolo motorul încă mai
mergea, așa că unitatea de răcire era în funcțiune. Am depozitat totul aici și,
în plus, am burgeri dosiți în frigiderele din tot orașul, dădu el din cap cu
satisfacție. Am șaisprezece mii două sute optzeci de bucăți de carne tocată –
incluzându-le pe cele gigant. Vând în jur de două sute cincizeci pe zi. Așa că
sunt aranjat pentru vreo două luni, să zicem. Cartofii prăjiți se vor termina
mai repede.
214
 — Și apoi?
Albert ezită, ca și cum nu ar fi fost sigur dacă să dezvăluie lucrurile astea,
dar apoi, bucuros că avea cu cine să împartă grijile, spuse:
— Uite ce e, nu putem trăi pentru totdeauna cu mâncarea pe care o avem.
Adică, OK, avem toată mâncarea de aici și toate produsele din magazine și
încă ceva mâncare în toate casele, da?
— E destul de multă mâncare. Stai cu noi, Albert!
El nu se simți confortabil făcând asta.
— Scrie în manual că nu avem voie să stăm jos cu clienții. Dar cred că pot
să iau o pauză și să stau la masa de lângă.
Mary zâmbi.
— Stai la asta.
Albert aprobă din cap.
— Când FAYZ se va termina, vreau ca managerul zonal să vină aici și să
spună: „Uau, bună treabă, Albert!”
— E mai mult decât o slujbă bună. Tu faci oamenii să se gândească la
faptul că poate e și o rază de speranță, știi?
— Mersi, Mary, e tare din partea ta să spui asta.
Se gândi că era cel mai frumos lucru pe care i-l spusese cineva vreodată și
îl punea într-o lumină bună. Mulți copii veneau și se plângeau că nu avea
exact ceea ce voiau ei.
— Dar îți faci probleme în legătură cu ce o să se întâmple apoi? îl întrebă
Mary.
— Este multă mâncare acum, dar deja sunt unele lucruri care lipsesc.
Aproape că nu mai poți găsi nicio bomboană și nicio pungă cu chipsuri.
Cutiile cu suc o să dispară și ele în curând. Și până la urmă nu o să mai avem
nimic.
— Cât înseamnă până la urmă?
— Nu știu. Dar destul de curând lumea se va lupta pentru mâncare.
Folosim tot. Nu cultivăm nimic și nici nu facem ceva.
Mary luă două guri din Big Mac.
— Caine știe asta?
— I-am spus. Dar are mintea ocupată cu alte lucruri.
— E o problemă destul de importantă, spuse Mary.
Albert nu voia să discute despre lucruri triste, nu în timp ce cineva se
bucura de mâncarea sa. Dar Mary era cea care punea întrebări și, în ceea ce-l
privea pe el, ea era o sfântă precum cele din biserici. Ridică din umeri și zise:
— Eu doar încerc să îmi fac treaba aici.
— Nu putem să cultivăm mâncare? întrebă Mary cu voce tare.
— Cred că e treaba lui Caine sau… a altcuiva, spuse Albert, precaut.
215
 Mary clătină capul.
— Știi ce, Albert? Nu prea îmi pasă cine conduce lucrurile, dar trebuie să
am grijă de copiii mei.
— Iar eu am locul ăsta, fu de acord Albert.
— Iar Dahra are spitalul, adăugă Mary. Sam a avut stația de pompieri.
— Mda.
Era un moment ciudat pentru Albert. El o admira pe Mary, considera că
este cea mai frumoasă persoană pe care o cunoscuse, cu excepția mamei lui,
și voia să aibă încredere în ea. Dar nu era sigur că putea. Era deranjat de ce
se întâmpla în Perdido Beach. Dar dacă Mary simțea altceva? Dacă avea să îi
spună lui Drake faptul că Albert se plângea, poate, fără să vrea?
Drake i-ar fi putut ordona să închidă. Și Albert nu știa ce s-ar fi făcut dacă
ar fi închis restaurantul. Munca îi abătea gândurile de la ce se întâmplase. Și,
pentru prima oară în viața lui, era o persoană importantă. La școală fusese
doar un copil oarecare. Acum era Albert Hillsborough – om de afaceri.
Cu toate astea, ar fi vrut ca Drake și Caine să dispară. Dar singura
persoană care ar fi putut lua frâiele era în altă parte.
— Cum este burgerul? o întrebă pe Mary.
— Știi ce? zise ea zâmbind și lingând ketchupul de pe deget. Cred că, de
fapt, îmi place mai mult cu chiflă.

• TREIZECI ȘI UNU

100 ore, 13 minute

Conduseră cu o viteză exasperant de redusă de la Perdido Beach la

Academia Coates. Panda era la volan, mai neliniștit decât de obicei,
înspăimântat chiar, i se păru lui Jack. Era întuneric, iar Panda spunea
încontinuu că nu mai condusese niciodată după lăsarea nopții. Îi trebuiră
cinci minute de orbecăială ca să găsească butonul pentru faruri și să le
aprindă.
Caine stătea lângă el, mușcându-și degetul mare, tăcut, preocupat. Îl
întrebase în mod repetat pe Jack despre procedura de înregistrare a marii
dispariții a lui Andrew. Cumva, ceea ce începuse a fi o căutare de idei a lui
Caine devenise responsabilitatea lui Jack. Dacă avea să funcționeze, Caine va
trage spuza pe turta lui. Dar dacă va eșua, Jack va plăti, fără îndoială.
216
 Diana, care stătea lângă Jack, pentru prima oară nu avea nimic de zis. Jack
se întrebă dacă ei îi era teamă să se întoarcă la Coates așa cum îi era lui. Jack
era țintuit între Diana și Drake. Acesta din urmă ținea în poală un pistol,
unul automat, mai mult gri decât negru. Jack nu văzuse niciodată un pistol
atât de aproape. Cu siguranță, nu văzuse unul în mâinile unui băiat despre
care credea că e probabil nebun.
Drake nu putea lăsa pistolul în pace. Mișca încontinuu siguranța cu
degetul mare pe pornit și oprit. Coborî geamul și ținti semnele de stop pe
lângă care treceau, dar nu trase.
— Știi cum să tragi cu chestia aia? Sau o să te împuști în picior? întrebă
Diana într-un final.
— Nu o să tragă, răspunse scurt Caine înainte ca Drake să o facă. Este
doar pentru impresie. Vrem ca Andrew să se poarte frumos. Și știi cât de
dificil poate fi. Pistolul îi ajută pe oameni să se calmeze.
— Da, știu, mă calmează foarte mult, zise Diana.
— Taci din gură, Diana, spuse Drake.
Diana râse în felul ei tărăgănat și apoi se cufundă din nou în tăcere.
Jack transpira, deși era o seară răcoroasă, iar Caine coborâse geamurile.
Simțea că mai avea puțin și vomita. Se gândise să spună că îi e prea rău ca să
meargă, dar știa că nu ar fi fost lăsat să stea acasă. Se simțise din ce în ce mai
rău de-a lungul zilei, în timp ce se grăbise să asambleze echipamentul de
care aveau nevoie. Își petrecuse ziua cu Drake, căutând prin diverse case
camere de filmat și trepiede. Jack avusese parte astăzi suficient de mult de
Drake Merwin încât să îi ajungă o veșnicie.
Se apropiară de poartă, era una impresionantă, cu grilajul din metal
lucrat fin, înaltă de șase metri, atârnând între doi stâlpi de piatră care erau
chiar și mai înalți. Mottoul de la Coates, Ad augusta, per angusta era
inscripționat pe două plăci suflate cu aur, care se uneau când poarta se
închidea.
— Claxonează, ordonă Caine. Cine se ocupă de poartă probabil că doarme.
Panda apăsă pe claxon. Neprimind niciun răspuns, se lăsă cu mâna pe el.
Sunetul se auzi plat, înghițit de copaci.
— Drake, zise Caine.
Drake se dădu jos, cu pistolul în mână și se îndreptă către poartă. O
deschise și apoi păși în cabina de pază. Ieși în câteva secunde mai târziu și se
urcă înapoi în mașină.
— Nu e nimeni în cabină.
Caine se încruntă în oglindă.
— Asta nu îi stă în fire lui Benno. El urmează ordinele.

217
 Benno era bătăușul căruia Caine îi lăsase în grijă Coates. Lui Jack nu îi
plăcuse niciodată de băiat – nimeni nu îl plăcea –, dar Caine avea dreptate:
Benno era genul de bătăuș care făcea tot ceea ce îi spuneau să facă ceilalți
mardeiași. Nu gândea. Și nu era suficient de prost ca să creadă că putea trece
peste ordinele lui Caine.
— Ceva nu este în ordine, zise Panda.
— Nimic nu este în ordine, Panda, spuse Diana.
Panda conduse prin poarta deschisă. Mai erau patru sute de metri până la
școală. Merseră în tăcere. Panda trase mașina la capătul aleii, în zona
rotundă din fața clădirii principale. Luminile erau aprinse la fiecare
fereastră. Una dintre ferestrele de la etajul doi fusese spulberată astfel încât
se putea vedea toată clasa. Pupitrele erau puse unul peste altul, la perete.
Tabla era crăpată și zgâriată. Toate desenele, posterele și îndemnurile de pe
pereți care decoraseră odată clasa erau arse, curbate de căldură. O bucată
masivă din cărămidă și tencuială, care făcuse parte dintr-un perete, zăcea pe
pajiște.
— Păi, asta nu e bine, spuse Diana tărăgănat.
— Cine are puterea să facă asta? întrebă Caine furios.
— Puștiul pe care am venit să-l vedem, răspunse Diana. Deși e cam mult
dezastru pentru unul care are trei linii.
— Benno a pierdut controlul aici, comentă Drake. Ți-am spus că Benno e
un pămpălău.
— Hai! spuse Caine și păși pe pietriș, urmat de toți ceilalți. Du-te sus pe
scară, Panda, și deschide ușa! Hai să vedem ce ne așteaptă!
— Nici gând, spuse Panda cu vocea tremurândă.
— Lașule! urlă Caine.
Își ridică mâinile, cu palmele în afară, și deodată Panda zbură prin aer. Se
lovi de ușă și căzu grămadă. Se ridică încet, apoi căzu din nou.
— Mă doare piciorul, nu îl pot mișca.
În acel moment ușa se deschise lovindu-l pe Panda în locul în care zăcea.
Lumina se revărsa din interior, iar Jack văzu câteva forme, forme ca de
maimuță, mergând în patru labe, împingându-se afara, țipând, urlând,
speriate. Se rostogoliră pe scări. Fiecare ducea câte o bucată tăiată de
ciment, pe care o târau în timp ce încercau să fugă. Dar, desigur, Jack știu că
ele nu cărau acele blocuri. Mâinile le erau prinse în ciment.
Jack încercă să nu se gândească la asta. Se strădui să încerce să își alunge
din minte această crudă, nemiloasă soluție a problemei legate de puterile
copiilor neloiali. Dar, de când își descoperise propria putere, nu se putea
gândi la altceva.

218
 Descoperiseră că puterile supranaturale păreau să erupă prin mâini. Nu,
Jack se corectă cu asprime, nu ei descoperiseră asta, ci el. El o observase. Și îi
spusese lui Caine. Iar Caine îi ordonase lui Drake să facă acest lucru oribil.
— Adu-ți aminte cui îi aparții, șopti Diana în urechea lui Jack.
— Hrăniți-ne! Hrăniți-ne! Vrem mâncare! urlară victimele prinse în
ciment.
Era un cor de voci slabe și disperate, atât de distruse de nevoie încât Jack
se îngrozi. Nu mai putea sta aici. Nu mai putea sta cu acești oameni. Se
întoarse, dar Drake îl apucă de umăr și îl împinse înainte. Nu exista cale de
scăpare.
Ciudații urlau după mâncare. O fată pe nume Taylor, cu mâinile roșii și
jupuite deasupra blocului de ciment, cu fața vărgată de mizerie, puțind în
mizeria propriului corp, se prăbuși la picioarele lui Jack.
— Jack, șopti ea răgușit. Ne înfometează. Benno ne hrănea, dar a dispărut.
Nu am mâncat… Te rog, Jack!
Jack o ocoli și vomită în pietriș.
— Prea dramatic, Jack, remarcă Diana.
Caine pășea în sus pe scară, iar Drake se grăbi să îl prindă din urmă.
Diana îl ridică pe jumătate pe Jack și îl împinse în față, pe lângă puștii cu
mâinile prinse în blocurile de piatră. Jack văzu silueta lui Caine în prag, iar
Drake se grăbi pentru a se băga în față, ca un cățeluș cuminte ce era.
Se auzi un zgomot puternic, ca un avion supersonic ce trecea pe deasupra
capetelor lor. Drake căzu pe spate lângă Caine. Pistolul îi alunecă din mână.
Caine se ținu pe picioare. Drake își acoperi urechile, era în genunchi și
gemea.
Caine își întinse o mână către spate, neuitându-se înapoi. Își desfăcu
degetele și își descoperi palmele. Bucata căzută din zid se dădea la o parte,
cărămidă cu cărămidă. Una câte una, ca și cum ar fi avut aripi, se ridicau și
își luau zborul. Trecură peste capul lui Caine, prin ușa deschisă la fel de
repede, ca niște gloanțe trase dintr-o mitraliera. Ușa se închise cu zgomot.
Cărămizile se izbiră de ea. Săriră așchii cu un sunet ca de picamăr. În câteva
secunde, ușa era sfărâmată.
Caine râse, ironizându-l pe cel care se afla de cealaltă parte.
— Tu ești, Andrew? Tu ești cel care crede că se poate pune cu mine?
Caine înaintă, direcționând șuvoiul din proiectile de cărămizi pe deasupra
capului.
— Ți-ai pus în funcțiune puterea, Andrew, strigă Caine. Dar ești în
continuare pe locul doi.
Caine păși prin ușa făcută țăndări. Diana, lăsându-se în jos, pe sub fluxul
de cărămizi, rosti cu încântare:
219
 — Hai, Jack! Nu trebuie să pierzi show-ul.
Înăuntru era marea sală pe care Jack o știa. Avea trei etaje și era dominată
de un masiv candelabru. Scările în oglindă duceau la al doilea etaj.
Cărămizile făcuseră țăndări una dintre acele scări. Zgomotul era ca al unui
ferăstrău electric care rodea din metal.
Andrew, un băiat pe care Jack îl știa ca pe un puști de treabă, nici măcar
ca pe un bătăuș până să își cunoască puterile, stătea paralizat de șoc la trei
metri de Caine. Între picioare avea o pată udă. Șuvoiul de cărămizi se opri
atât de brusc precum începuse. Andrew schiță o mișcare de a încerca să fugă
pe a doua scară.
— Nu mă face să o distrug și pe-aia, îl avertiză Caine. Ar fi foarte
nepotrivit.
Andrew cedă lupta. Își lăsă mâinile să cadă în lateral. Arăta ca un puști pe
care mama îl prinsese făcând ceva rău. Vinovat. Speriat. Căutând o cale de a
ajunge la o înțelegere.
— Caine. Nu am știut că tu erai, tipule. Am crezut că suntem, știi tu,
atacați de Frederico.
Vocea lui tremura. Încercă să își acopere pata cu mâinile.
— Freddie? Ce amestec are Frederico în toate astea?
— Omule, Benno a dispărut, da? Și cineva trebuia să ia frâiele, da?
Frederico a încercat să ia controlul, deși Benno îmi era mai mult mie prieten
decât lui…
— O să mă ocup de Freddie mai târziu, îl întrerupse Caine. Cine te crezi,
încercând să controlezi lucrurile, Andrew?
— Ce puteam face, Caine? întrebă Andrew, lingușitor. Benno s-a retras.
Frederico se purta ca și cum avea totul în mână. Dar eu, eu te-am susținut,
Caine!
Era evident că această idee îi venise lui Andrew pe moment.
— Asta e tot ce făceam, îți țineam partea. Frederico zicea că ești nașpa,
zicea: „dă-l încolo pe Caine, preiau eu controlul”.
Caine nu îl băgă în seamă pe Andrew și aruncă o privire furioasă către
Jack.
— Cum de nu am știut de ziua lui Benno?
Jack nu avea niciun răspuns. Măruntaiele i se făcură apă. Dădu din umeri,
neputincios. Apoi începu să scotocească după PDA, vrând să dovedească
faptul că ziua lui Benno nu era încă. Diana zise:
— Caine, nu te gândești că, uneori, înregistrările școlii pot fi greșite?
Poate o secretară senilă a școlii a scris unu în loc de șapte sau ceva de genul
ăsta… Nu da vina pe Jack. Știi că Jack e prea fixist pentru a greși un număr.
Caine se uită încruntat la Jack. Apoi ridică din umeri.
220
 — Mda, mă rog. Totuși, îl avem pe Andrew care se pregătește de marele
salt.
Andrew își umezi buzele și apoi încercă să râdă.
— N-am de gând să dispar. Nu ies din scenă. Vezi, Benno a adormit. El
avea puteri, dar tipul a adormit. Eu cred că, dacă ai puterile, nu dispari, nu
dacă ești treaz și ești, știi tu, pregătit.
Diana râse cu voce tare, un zgomot trepidant. Caine tresări. Apoi spuse:
— Este o teorie interesantă, Andrew. O să o testăm.
— Ce înseamnă asta?
— Vrem să ne uităm, zise Drake.
— Dar nu… nu ai de gând să mă tencuiești, nu? Sunt încă omul tău, Caine,
nu mi-aș fi folosit niciodată puterile împotriva ta. Dacă știam că erai tu,
vreau să spun.
Diana spuse răspicat:
— Îi lași pe ciudații ăștia să flămânzească. Îmi dau seama de ce ești
îngrijorat că vei fi tencuit.
— Hei, am terminat mâncarea! se smiorcăi Andrew.
— Drake, trage în nemernic! zise Diana.
Drake râse.
— Cred că o să facem asta în sala de mese, spuse Caine. Jack, ai
echipamentul la tine?
Jack sări, surprins că i se adresa din nou.
— Nu. Nu. E-e-eu trebuie să mă duc înapoi să-l iau.
— Drake, ia-l pe „e-e-eu” și aduceți lucrurile, zise Caine. Diana, ia-l pe
Andrew de mână și condu-l în sala de mese.
•
Era un sunet aproape ciudat când soarele strălucea. Dar acum, în
întuneric, „urletul” le făcea părul măciucă.
— E doar un coiot, zise Sam. Nu vă faceți griji din cauza lui.
Abia puteau zări unde călcau, așa că se mișcau încet, încercând mai întâi
terenul.
— Poate că trebuia să fi campat în râpa aia, zise Edilio.
— Imediat ce găsim un loc cât de cât plat ca să ne întindem sacii de
dormit, sunt de acord să ne oprim, spuse Sam.
Cu câteva ore în urmă, ajunseseră la o râpă adâncă, cu marginile abrupte,
imposibil de traversat și aproape imposibil de cățărat. Micul Pete cedă
complet, în timp ce era cărat în sus pe culmea îndepărtată a râpei, iar ei erau
îngroziți că ar putea să facă ceva.
— Hawaii, începu Quinn să zică în timp ce micul Pete urla. Hawaii.
— De ce tot spui Hawaii, omule? îl întrebă Edilio.
221
 — Dacă își iese din minți și decide să ne trimită în turul de mister și
magie al micului Pete, vreau să ajung în Hawaii, nu înapoi la casa lui Astrid.
Edilio se gândi la asta o vreme.
— Și eu vreau în Hawaii, Petey, Hawaii.
Dar micul Pete nu sugrumă pe nimeni, nu teleportă pe nimeni și nici nu
încălcă vreuna din legile fizicii.
Bariera era din ce în ce mai departe, în stânga lor, invizibilă în lumina
lunii ce răsărea. Sam era încă hotărât să o urmeze, dar nu mai avea o
speranță reală de a găsi o poartă, ci doar pentru că era singura cale către
casă pe care o mai știa. Mai devreme sau mai târziu bariera avea să se
curbeze înapoi, înspre Perdido Beach.
Se auzi un urlet surprinzător de puternic.
— Doamne, a fost aproape! zise Edilio.
Sam aprobă.
— În direcția aia. Poate ar trebui să ocolim puțin, nu?
— Coioții parcă nu erau nimic îngrijorător, bombăni Edilio.
— Dar sunt. Normal.
— Spune-mi că nu te gândești la coioți cu aripi, zise Edilio.
— Mi se pare că terenul, mai mult nisipos decât stâncă, observă Astrid.
Petey nu s-a mai împiedicat de ceva vreme.
— Nu văd destul de bine ca să fiu sigur, spuse Sam. Dar hai să ne oprim în
cinci minute, orice-ar fi. Uitați-vă după lemne în timp ce mergeți.
— Dacă nu pot vedea pământul, cum aș putea găsi lemne pentru foc?
întrebă Quinn.
— Hei, uite! arătă Sam. E ceva acolo. Cred. Seamănă cu o… nu știu, cu o
clădire sau ceva.
— Nu văd nimic, spuse Quinn.
— E mai întuneric decât întunericul obișnuit. Nu văd stele.
Se îndreptară într-acolo. Poate găseau mâncare, apă sau un adăpost.
Dintr-odată, picioarele lui Sam atinseră o suprafață buretoasă care îi aminti
de așternutul moale de ace de pin din pădure. Se aplecă și simți ceea ce nu
putea fi decât iarbă.
— Băieți, stați!
Sam era precaut când venea vorba să folosească lanternele. Aveau o
provizie limitată de baterii și una nelimitată de întuneric.
— Quinn! Fă puțină lumină aici!
Precaut, Quinn lumină în jur și apoi raza dezvălui un bordei. În spate, era
o moară de vânt. Se apropiară cu atenție și toți cinci se adunară în jurul ușii
de la intrare, în timp ce Quinn lumină clanța, iar Sam o atinse, o apucă și

222
îngheță. Auzi zgomot de pași ce veneau în fugă, învălmășindu-se în
întunericul din spatele lor.
— Intrați înăuntru, idioților! strigă o voce, o voce de fată.
Quinn mișcă repede lanterna, de emoție și văzu că ceva se îndrepta către
el. Alte chestii se mișcau, ca o mare gri în ceață. Raza de lumină se plimba de
la câinele care gonea, la fața murdară a unei fete înspăimântate și
zdrențuite.
— Fugiți! Fugiți! țipă ea.
Sam apucă mânerul ușii și îl întoarse. Dar înainte de a o deschide, fata
plonjă peste el și îl împinse înainte astfel încât ateriză pe podeaua de lemn,
adunând sub el covorul în timp ce aluneca. Un câine ateriză pe el și apoi sări
la o parte.
Quinn țipă de durere și de emoție. Pierduse lanterna. Dispozitivul lumina
mai încolo pe podea, iar el se târî după el. În raza de lumină, văzu picioarele
lui Astrid și ale lui Edilio în cădere. Urmă un cor de urlete canine, fata care îl
doborâse pe Sam se chinuia să se ridice, câinele lătra și mârâia, iar de afară
se auzeau alte mârâituri în timp ce corpuri rapide se apropiau amenințător.
— Ușa! Închideți ușa! țipă fata.
Ceva era pe ea, ceva rapid și furios, mârâind.
Sam se ridică în picioare, apucă ușa și încercă să o închidă, dar un corp
blănos stătea în prag. Un protest canin, un mârâit și o durere bruscă în
piciorul lui. O falcă de metal i se strânse în jurul genunchiului, sfărâmându-i
oasele.
Sam căzu peste ușă, iar aceasta se închise. Alunecă și ateriză în fund chiar
lângă ușă, iar botul animalului, al creaturii sălbatice care mârâia, se afla
chiar la nivelul lui. Dinții fiarei trosneau la câțiva centimetri de ochii lui. Își
acoperi fața cu mâinile și simți blana aspră care acoperea mușchii încordați.
Urmă o durere îngrozitoare, ascuțită în umăr, fălcile bestiei i se înfigeau în
carne. Animalul îl scutura, sfâșiindu-i carnea, rupând-o și pătrunzând mai
adânc.
Sam urla și lovea cu pumnii lipsiți de putere în bestie. Degeaba. Animalul
își mută fălcile cu viteză uluitoare de la umăr la gât. Sângele îi sări pe piept.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în afară, dar atacul era prea feroce.
Jugulara îi pompa sângele afară din corp, secându-l. Mâinile nu mai erau ale
lui. Întregul corp părea acum a fi departe.
Cobora adânc, în întuneric.
O bufnitură surdă, lină. Iar maxilarul de fier își slăbi strânsoarea.
Altă bufnitură surdă.
Ochii lui Sam se rostogoliră în orbite, dar, înainte de a-și pierde
cunoștința, surprinse o imagine a fetei sălbatice și zdrențuite care stătea
223
deasupra lui. Fata își ridică mâinile, amândouă odată, deasupra capului.
Totul se întâmpla cu încetinitorul pentru Sam. Erau scântei în ochii lui, în
timp ce fata zdrobi ceva greu, dreptunghiular și galben de capul coiotului.

• TREIZECI ȘI DOI

97 ore, 43 minute

Lana aprinse una dintre lanternele pustnicului Jim și cercetă zona. Coliba
era așa cum o lăsase. Numai că acum erau doi coioți morți în ea, trei copii
speriați, un puști de patru ani ciudat care se holba întruna și un băiat
aproape mort pe podea.
Îl împunse pe Nip cu degetul mare de la picior. Niciun reflex. Era mort,
capul fiindu-i sfărâmat de un lingou. L-ar fi lovit din nou și din nou până
când brațele i-ar fi obosit. Pe celălalt coiot nu îl știa prea bine ca să îi spună
pe nume. Dar murise în același mod, prea absorbit de pradă ca să observe
pericolul.
Patrick stătea într-un colț, umilit, confuz, neștiind ce să facă. Unul dintre
copii, un tip care arăta a surfer, părea să trăiască aceeași confuzie.
— Bun băiat, zise Lana, iar Patrick dădu ușor din coadă pe podea.
— Cine ești? îl întrebă Lana pe tipul surfer.
— Quinn. Numele meu este Quinn.
— Și tu? întrebă fata blondă, drăguță.
Lana nu părea să o placă la prima vedere. Părea genul de fată prea
perfectă, care ar fi călcat peste cineva ca Lana. Pe de altă parte, îl apăra pe
băiețelul ciudat, îl legăna, așa că poate nu era chiar așa de rea.
Un puști cu fața rotundă și cu părul negru, tuns foarte scurt îngenunche
lângă tipul rănit.
— Băieți, e rănit rău.
Blonda se târî până la el. Rupse tricoul băiatului. Un râu de sânge se
prelinse pe piept.
— O, Doamne, nu! țipă blonda.
Lana o împinse într-o parte și își puse mâna pe rana care pulsa.
— O să supraviețuiască, zise ea. O să îl repar.
— Cum adică o să îl repari? întrebă blonda pe un ton tăios. Avem nevoie
de copci, de un doctor. Uite cum sângerează!
224
 Lana zise:
— Cum te cheamă?
— Astrid. Ce contează? El e…
Se opri și se aplecă mai aproape ca să vadă.
— Șuvoiul de sânge încetinește.
— Mda. Am observat și eu asta, spuse Lana sec. Liniștește-te. O să fie bine.
De fapt… Lana își înclină capul ca să vadă mai bine. De fapt, pariez că atunci
când nu e acoperit cu sânge e chiar drăguț. E prietenul tău?
— Nu despre asta e vorba, răspunse răspicat Astrid. Apoi, cu o voce
înceată, ca și cum nu ar fi vrut să audă ceilalți adăugă: Într-un fel, da.
— Păi, știu cât de nebunește sună, dar o să fie bine în câteva minute. Își
trase mâna la o parte și dezvălui rana care era aproape închisă. Acoperi din
nou rana cu mâna. Nu mă întrebați cum.
— Nu se poate, șopti puștiul tuns scurt.
Afară, haita de coioți urla nebunește și se izbea de ușă. Dar zăvorul era
țeapăn. Lana puse spătarul unui scaun sub mâner și se gândi la următoarea
mișcare. Ușa nu avea să țină permanent. Dar haita va fi lipsită de țel,
nesigură ce să facă până când Căpetenia avea să se întoarcă de la vânătoarea
privată.
— Numele lui e Sam, zise Astrid. El e Edilio, și el e frățiorul meu, micul
Pete, iar eu sunt Astrid. Și cred că tu tocmai ne-ai salvat viețile.
Lana dădu din cap. Era mai bine așa. Fata îi arăta respect.
— Numele meu e Lana. Și, ascultați, coioții nu au terminat cu noi. Trebuie
să ne asigurăm că ușa o să țină.
— Mă ocup eu, spuse Edilio.
Băiatul rănit se trezi. Se uită la coioții morți. Își duse mâna la gât. Se uită
la sângele de pe mână.
— O să trăiești, zise Lana. Și o să repar și restul. Doar lasă-mă să țin mâna
deasupra.
El păru neîncrezător. Îi aruncă o privire lui Astrid.
— Ea ne-a salvat viețile, spuse Astrid. Și tocmai a închis o rană care
împroșca sânge acum un minut.
Sam îi dădu voie să își pună mâna pe gâtul lui.
— Cine ești tu? întrebă el cu o voce răgușită.
— Lana. Lana Arwen Lazar, spuse ea.
— Mersi!
— Nicio problemă. Dar nu fi foarte recunoscător. Nu știi pentru câtă
vreme te-am salvat.
El dădu din cap. Ascultă nebunia de afară și tresări când unul dintre coioți
se izbi de ușă.
225
 — Ăla e un lingou de aur pe care îl folosește Edilio drept ciocan?
Edilio rupse patul și fixă una dintre margini de ușă. Lana râse ironic.
— Mda. Avem o mulțime de aur. Patrick și cu mine suntem bogați.
Ea își mută mâna în josul gâtului, pe pieptul lui.
— Merge mai bine dacă îți scoți tricoul, zise Lana.
El se crispă de durere.
— Nu cred că pot.
Lana își strecură mâna sub tricou, simțind cât de gravă era cea de a doua
rană.
— O să fie mai bine în câteva minute.
— Cum faci asta? o întrebă el.
— Se întâmplă o mulțime de lucruri ciudate.
Băiatul aprobă din cap.
— Mda. Am observat și noi. Mersi că mi-ai salvat viața.
— Cu plăcere, dar, așa cum am spus, ar putea fi doar temporar. Ei nu
încearcă prea tare să intre acum. Când Căpetenia va ajunge aici, lucrurile s-
ar putea schimba. Sunt puternici, să știi, și inteligenți.
— Și tu sângerezi, zise el.
— O să rezolv asta, răspunse ea aproape indiferentă. M-am cam obișnuit
să fiu tăiată într-un fel sau altul.
Lana își puse mâna plină de sânge pe picior.
— Cine este Căpetenia? întrebă Sam.
— Este conducătorul coioților. L-am păcălit să mă lase să vin aici. Am
sperat că o să pot să scap. Sau cel puțin să am ceva de mâncare în afară de
prada lor. Coioții sunt deștepți, dar până la urmă sunt doar niște câini
inteligenți. Vă e foame, băieți? Mie îmi e.
Sam aprobă. Apoi se ridică pe picioarele țepene, mișcându-se ca un om
bătrân.
— Imediat ce termin cu piciorul meu, mă ocup de al tău, zise Lana. Avem
provizii destul de bune de mâncare și destulă apă, cel puțin pentru o vreme.
Întrebarea este dacă el, Căpetenia, va găsi o cale de a intra.
Astrid zise:
— Vorbești despre acest coiot ca și cum ar fi o persoană.
Lana râse.
— Nu e o persoană pe lângă care să vrei să stai.
— Este… este doar un simplu coiot? întrebă Astrid.
Lana se uită la fată. Acum putea observa inteligența din spatele chipului
frumos.
— Ce știi despre asta? întrebă ea, precaută.

226
 — Știu că unele animale se schimbă. Am văzut un pescăruș cu gheare. Și
am văzut, ei bine, un șarpe care avea un fel de cioturi de aripi.
Lana aprobă:
— Mda. I-am văzut și eu. Aproape. I-au speriat de moarte pe coioți, îți
spun. Nu pot zbura cu adevărat, dar șerpii cu clopoței se folosesc de aripi ca
să ajungă puțin mai departe decât reușeau înainte. Mi-au salvat fundul
odată. Și i-am văzut omorând un coiot acum câteva ore. Căpetenia a spus…
— A spus? se auzi vocea lui Edilio ca un ecou.
— O să vă povestesc totul despre asta, dar haideți să mâncăm mai întâi.
Nu am avut nimic de mâncare. Deși mi s-a oferit o veveriță crudă. Budincă la
conservă, asta vreau. Am visat la ea.
Scoase o conservă și mânui cu nerăbdare deschizătorul. Nu mai avu
puterea să aștepte o farfurie sau o lingură și își băgă mâna în cutie și apoi în
gură. Apoi rămase în transă, copleșită de minunata dulceață a budincii.
Plângea de emoție când spuse:
— Îmi pare rău, am uitat să fiu politicoasă. Vă aduc și vouă câte o
conservă.
Sam șchiopătă și își folosi și el degetele ca să ia niște budincă, imitând-o.
— Nici eu nu sunt prea politicos, spuse el.
Ea observă că el era puțin îngrozit de comportamentul ei sălbatic. Se
hotărî atunci că îi plăcea de el.
— Ascultă, Sam și toată lumea, trebuie să știți ceva ca să nu vă ieșiți din
minți: Căpetenia poate vorbi. Vreau să spun, cu vorbe omenești. După cum
spunea Barbie a noastră, ca să zic așa. E un fel de mutant sau ceva de genul
ăsta. Știu că probabil mă credeți nebună.
Ținea în mână cana de tinichea a pustnicului Jim și o folosea ca să sape
după mai mult din budinca absolut minunată. Blonda Astrid – își deschidea o
conservă cu salată de fructe.
— Ce știi despre FAYZ? întrebă Astrid.
Lana se opri din mâncat și se holbă la ea.
— Despre ce?
Astrid ridică din umeri și păru jenată.
— Așa îi spune lumea. Fallout Alley Youth Zone. FAYZ.
— Ce înseamnă asta?
— Ai văzut bariera?
Ea dădu din cap.
— O, da. Am văzut bariera. Am atins bariera, ceea ce, apropo, nu e o idee
prea bună.
Sam zise:

227
 — Din câte am aflat până acum, se desfășoară într-un cerc mare. Sau
poate o sferă. Credem că centrul este centrala nucleară și are o rază de circa
cincisprezece kilometri, știi, adică treizeci de kilometri dintr-o parte în alta.
— Circumferință de 101,11 kilometri, cu o suprafață de 505,58 kilometri,
zise Astrid.
— Virgulă 58 kilometri, se auzi vocea lui Quinn ca un ecou din colțul lui.
Asta e important.
— Este regula de bază a lui Pi, spuse Astrid. Știți, 3,14159265… OK, mă
opresc.
Lanei îi era în continuare foame. Luă o porție și din salata de fructe.
— Sam, crezi că centrala nucleară a cauzat bariera?
Sam ridică din umeri și apoi ezită, surprins. Lana bănui că el nu simțea
nicio durere în umăr.
— Nimeni nu știe. Dintr-odată, fiecare persoană peste vârsta de
paisprezece ani a dispărut și a apărut bariera asta și oamenii… animalele…
Lana digeră încet această informație.
— Vrei să spui toți adulții? Au dispărut?
— Puf! exclamă sugestiv Quinn. S-au topit. S-au evaporat. S-au dus. Și-au
luat zborul. I-a înghițit pământul. Au emigrat. Adulții și adolescenții. Nu au
mai rămas decât copiii.
— Am făcut tot ce am putut ca să întăresc ușa, anunță Edilio. Dar nu am
avut decât cuie. Cineva ar putea intra până la urmă.
— Poate că nu ei au dispărut, zise Lana. Poate că noi am făcut-o.
Astrid spuse:
— Cu siguranță, e una din posibilități, nu că ar avea vreo importanță.
Este, de fapt, același lucru.
Deci blonda avea, cu siguranță, creier. Lana se întrebă ce era cu fratele ei
mai mic. Era teribil de tăcut pentru un copilaș.
— Bunicul meu a dispărut în timp ce conducea camioneta, zise Lana
amintindu-și acea zi îngrozitoare. Mașina gonea. Iar eu muream. Adică,
aveam oasele ieșite prin piele. Cangrenă. Apoi, am văzut că pot vindeca.
Câinele. Pe mine. Nu știu de ce.
Din spatele ușii de lemn răzbătu dintr-odată un cor de urlete
entuziasmate.
— A venit Căpetenia, zise Lana.
Ea traversă camera până la chiuvetă și luă cuțitul de bucătărie al
pustnicului Jim. Se întoarse către Sam, cu o privire aprigă.
— O să îl înjunghii în inimă dacă vine aici.
Sam și Edilio își scoaseră amândoi cuțitele. De dincolo de ușă, de la doar
câțiva centimetri distanță, se auzi o voce strangulată, mârâitoare și ascuțită.
228
 — Om. Ieși afară.
— Nu, strigă Lana.
— Om. Ieși afară.
Lana zise:
— Nici în ruptul capului.
Astrid zâmbi.
— Drăguț, șopti ea.
— Om. Ieși afară. Om învață Căpetenia. Om spune.
— Lecția numărul unu, animal mizerabil, urât, jegos, râios: niciodată să
nu ai încredere în om.
Urmă o tăcere prelungă.
— Întunericul, mârâi Căpetenia.
Lana simți teama strângându-i inima.
— Du-te. Du-te și spune-i stăpânului tău din mină totul despre asta.
Ea vru să adauge că nu îi e teamă de întuneric. Dar acele cuvinte ar fi
sunat fals.
— Care-i treaba cu mina? întrebă Sam.
— Nimic.
— Atunci, de ce vorbește coiotul de afară despre asta? Ce este chestia asta
cu Întunericul?
Lana scutură din cap.
— Nu știu. M-au dus acolo. Este o veche mină de aur. Atât.
Sam zise:
— Uite ce e, ne-ai salvat viețile. Dar tot vrem să știm ce se întâmplă.
Lana își strânse degetele unul lângă altul pe mânerul cuțitului, încercând
să se oprească din tremurat.
— Nu știu ce se întâmplă, Sam. Este ceva jos în mină. E tot ce știu. Coioții
îl ascultă, se tem de el și fac tot ce le spune.
— L-ai văzut?
— Nu știu. Nu îmi amintesc. De fapt, nu prea vreau să îmi amintesc.
Se auzi o bușitură puternică în ușa care se zdruncină din balamale.
— Edilio, hai să găsim mai multe cuie! zise Sam.
•
Sala de mese de la Academia Coates îi păruse lui Jack întotdeauna un loc
ciudat și neprietenos. În ceea ce privea designul, era o încercare de a fi
aerisită și colorată. Ferestrele erau înalte, iar tavanul foarte sus; ușile aveau
arcade decorate cu plăci de ceramică ornamentale, vesele, cu motive
spaniole. Mesele lungi, greoaie, din lemn întunecat, pe care și le amintea Jack
din primul an la Coates, la care puteau sta șaizeci de elevi deodată, fuseseră
în acest an înlocuite cu douăzeci și ceva de mese mai mici, mai puțin sobre,
229
rotunde, decorate în centru cu ornamente confecționate de elevi din hârtie
creponată.
La capătul cel mai îndepărtat al sălii de mese, fusese creat un mozaic
alcătuit din pătrate de hârtie pictate individual. Tema era „Înainte
împreună”. Pătratele fuseseră aranjate astfel încât să formeze o săgeată
uriașă, care arăta către tavan.
Dar cu cât încercaseră să înveselească încăperea, cu atât devenise mai
neprietenoasă, ca și cum puținele pete de culoare și încercările decorative n-
ar fi făcut altceva decât să accentueze dimensiunea zdrobitoare, vechimea și
sobrietatea ireductibilă a încăperii.
Panda, care nu avea piciorul rupt, dar se pricopsise cu o entorsă serioasă,
șchiopătă până la un scaun și afișă o expresie tristă și plină de regrete. Diana
stătea într-o parte, neplăcându-i ideea de a asista la ce avea să urmeze și nu
făcu niciun efort de a ascunde ceea ce simțea.
— Urcă-te pe masă, Andrew! ordonă Caine, arătând către una dintre
mesele mari, rotunde, din fața mozaicului în formă de săgeată.
— Cum adică, să mă urc pe masă? întrebă Andrew, ferm.
Câțiva copii își băgară capetele în sală.
— Uș! spuse Caine, iar ei dispărură. Andrew, te poți urca singur pe masă
sau te pot face să levitezi până acolo.
— Urcă-te, idiotule! se repezi Drake la el.
Andrew se urcă pe un scaun și apoi pe masă.
— Nu înțeleg de ce…
— Leagă-l! Computer Jack! Apucă-te și aranjează lucrurile!
Drake scoase o frânghie din geanta pe care o recuperase din mașină. Legă
un capăt de piciorul mesei, măsură în jur de doi metri, tăie frânghia și apoi
legă celălalt capăt de piciorul lui Andrew.
— Omule, ce-i asta? întrebă Andrew. Ce faci?
— Este un experiment, Andrew.
Jack se apucă să amplaseze luminile și trepiedele pentru aparate
— Este o făcătură, omule. Nu e bine, Caine! Nu e deloc bine.
— Andrew, ești norocos că îți dau o șansă să supraviețuiești marii
dispariții, spuse Caine. Acum, nu te mai smiorcăi!
Drake legă și al doilea picior al lui Andrew și apoi sări pe masă, ca să îi
prindă bine și mâinile, la spate.
— Omule, am nevoie de mâini ca să îmi folosesc puterea!
Drake se uită la Caine, care dădu din cap. Drake dezlegă mâinile lui
Andrew și se uită la candelabrul de deasupra. Aruncă frânghia peste acesta,
o chestie grea din fier despre care copiii de la Coates glumeau că este al

230
zecelea Nazgul5. Drake strânse frânghia în jurul pieptului lui Andrew, îi
prinse brațele ca într-un ham și îl ridică până când picioarele abia îi atingeau
suprafața mesei.
— Ai grijă ca mâinile lui să nu poată să țintească în direcția asta, spuse
Caine. Nu vreau ca unda de șoc să răstoarne camerele video.
Așa că Drake suspendă fiecare mână de încheietură, făcându-l pe Andrew
să arate ca un soldat care încerca să se predea.
Jack se uită prin vizorul uneia dintre camere. Andrew încă mai putea să se
miște din cadru legănându-se dintr-o parte în alta. Jack n-ar fi vrut să zică
nimic, îi părea rău pentru Andrew, dar dacă filmul nu era bun în final…
— Ăăă… ar putea încă să se miște la dreapta sau la stânga.
Drake mai trecu frânghiile în jurul gâtului lui Andrew, patru dintre ele
ducând la mesele din cele patru laterale. Andrew nu mai putea să se miște
mai mult de treizeci de centimetri în oricare direcție.
— Cât e ceasul, Jack? întrebă Caine.
Jack își verifică PDA-ul.
— Mai sunt zece minute.
Jack își făcu de lucru cu camerele, patru dintre ele fiind pe trepiede – trei
camere video și una foto. Avea două lumini focalizate asupra lui Andrew.
Acesta era luminat ca și cum ar fi fost un fel de star de cinema.
— Nu vreau să mor, spuse el.
— Nici eu, fu de acord Caine. De-asta sper să poți înfrânge dispariția.
— Aș fi primul, ei? zise Andrew suspinând, iar lacrimile începură să i se
scurgă.
— Primul și singurul.
— Nu e corect, spuse Andrew.
Jack ajustă lentilele ca să cuprindă tot corpul lui Andrew.
— Cinci minute, anunță el. O să dau drumul la camere înainte și o să las
filmul să meargă.
— Fă ce trebuie să faci, Jack, nu anunța, zise Caine.
— Nu mă poți ajuta, Caine? imploră Andrew. Ai patru linii. Poate că tu și
cu mine, dacă ne folosim puterile în același timp?…
Nu îi răspunse nimeni.
— Îmi e frică, OK? gemu Andrew, iar lacrimile-i curgeau acum fără oprire.
Nu știu ce o să se întâmple.
— Poate că o să te trezești în afara FAYZ-ului, spuse Panda, vorbind
pentru prima dată.

5Personaje malefice din trilogia Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien, cunoscute și drept „cei nouă”, regi
ai oamenilor transformați în strigoi. (n.red.).
231
 — Poate te trezești în iad, zise Diana. Acolo unde ți-e locul.
— Ar trebui să mă rog, spuse Andrew.
— Doamne, iartă-mă că am fost un nenorocit care a ținut oamenii
nemâncați? sugeră Diana.
— Un minut, zise Jack încet.
Jack era neliniștit pentru că nu știa când să declanșeze camera foto.
Nimeni nu știa dacă certificatul de naștere al lui Andrew indica ora exactă –
al lui Benno greșise cu câteva săptămâni. Ar putea dispărea mai devreme.
— Iisuse, iartă-mă pentru toate lucrurile rele pe care le-am făcut și du-mă
la mama, de care îmi e atât de dor și, te rog, lasă-mă să trăiesc pentru că sunt
doar un copil, așa că lasă-mă să trăiesc, OK? În numele lui Iisus, amin.
Jack porni camera foto.
— Zece secunde.
În încăpere erupse o explozie din mâinile lui Andrew. Undele sonice
începură să distrugă tencuiala din tavan.
Jack își acoperi urechile și privi fascinat și oripilat.
— E timpul, își aminti Jack să strige, în ciuda barajului format de zgomot.
Bucăți de tencuială cădeau din tavan ca grindina. Toate becurile din
candelabru se sparseră, transformându-se într-o ninsoare de praf de sticlă.
— Plus zece, țipă Jack.
Andrew era încă acolo, cu mâinile în sus, plângând, suspinând, poate
începând să spere.
— Plus douăzeci, zise Jack.
— Ține-o tot așa, Andrew! țipă Caine, care era acum în picioare,
înverșunat, sperând că era adevărat, că dispariția putea fi învinsă.
Tavanul se crăpa și mai adânc, iar Jack se întrebă dacă nu va ceda de tot.
Undele sonice încetară. Andrew arăta epuizat, dar încă era acolo, încă în
picioare.
— O, Doamne, spuse el. O, mulțumesc…
Și dispăru. Frânghiile căzură, eliberate dintr-odată.
Nimeni nu spuse nimic. Jack apăsă pe butonul de derulare înapoi de pe
una dintre camerele de mare viteză. Derulă zece secunde. Apoi apăsă „play”
și privi pe micul ecran LED, cadru cu cadru.
— Deci, zise Diana, s-a dus naibii teoria că nu te evapori dacă ai puteri.
— El s-a oprit din tras, zise Caine. Apoi a dispărut.
— El s-a oprit din tras și după zece secunde s-a evaporat, a spus Diana.
Certificatele de naștere nu vor fi niciodată 100% exacte. Unele asistente
scriu la cinci minute de la naștere, altele probabil întârzie și o jumătate de
oră.
— Ai prins ceva, Jack? întrebă Caine părând dezamăgit.
232
 Jack avansa, cadru cu cadru. Îl văzu pe Andrew dezlănțuind undele
sonice. Îl văzu oprindu-se, epuizat de efort. Văzu urma de zâmbet nervos,
momentul în care deschisese gura, fiecare silabă și apoi…
— Trebuie să redăm asta pe un ecran mai mare, spuse el.
Duseră camerele la centrul de calculatoare și lăsară trepiedele și luminile
în urmă. Acolo găsiră un monitor cu diagonala de 26”, clar precum cristalul.
Jack nu mai pierdu vremea descărcând, doar conectă mufele și rederulă
filmarea.
Caine, Drake și Diana se înghesuiră peste umărul lui Jack, cu fețele
nerăbdătoare, strălucind în lumina albastră. Panda șchiopătă către un scaun
și se aruncă pe el.
— Uitați, explică Jack. Chiar aici. Uitați-vă ce se întâmplă.
El derulă fișierul cadru cu cadru.
— Ce e aia? întrebă Diana.
— Zâmbește. Vedeți? spuse Jack.
— Și se uită la ceva. Ce e ciudat e că asta nu e posibil pentru că, știți,
cadrul ăsta e a treizecea parte dintr-o secundă, dar el are timp să treacă de
la expresia asta, zise Jack și dădu înapoi un cadru, la expresia asta. Și apoi la
asta unde își mișcă din nou capul. Iar aici frânghiile cad, iar mâinile sunt
libere. Dacă mutăm trei cadre mai încolo, el dispare complet.
— Ce înseamnă asta, Jack? întrebă Caine aproape implorând.
— Lasă-mă să mă uit la celelalte camere, trase Jack de timp.
Din celelalte două camere video rămase, numai una avea un cadru al
momentului dispariției. Și aceasta arăta o imagine neclară a lui Andrew
mișcându-se brusc dintr-o poziție în alta. Și în aceasta frânghiile erau libere,
iar mâinile erau întinse.
— Se întinde către o îmbrățișare, zise Diana.
„Camera foto era puțin probabil să fi prins ceva folositor”, se gândi Jack,
dar el o atașă la calculator și căută înainte printre imagini momentul
potrivit. Când fotografia se încărcă, se auzi un suspin colectiv.
Andrew era vizibil, zâmbea, fericit, transformat, cu mâinile întinse.
Chestia spre care se întindea semăna cu o pâlpâire de lumină, o reflexie a
ceva, cu diferența că aceasta era aproape un verde fosforescent, iar toate
luminile erau albe.
— Mărește pe pata aia, zise Caine.
— Este o problemă de câmp de profunzime, spuse Jack. Stai să încerc să o
măresc altfel.
Trecură câteva secunde pentru ca imaginea să se concentreze pe acel nor
verde. Fu nevoie de câteva straturi de ajustări din aproape în aproape,

233
înainte ca ei să poată vedea ceea ce părea a fi o gaură împrejmuită de un inel
format din dinți ascuțiți ca niște ace.
— Ce-o fi chestia aia? se întrebă Drake cu voce tare.
— Seamănă cu… nu știu, zise Jack. Dar nu seamănă cu ceva spre care te-ai
întinde de bunăvoie.
— A văzut ceva diferit, spuse Diana.
— A distorsionat cumva timpul, a accelerat timpul lui Andrew, zise Jack
gândind cu voce tare. Așa că pentru Andrew totul a durat mai mult decât
pentru noi. Pentru el puteau să fi fost câteva secunde sau chiar zece minute,
iar pentru noi a fost mai puțin decât o clipă. A fost un noroc chior că am
prins momentul.
Atunci Caine îl surprinse și chiar îl bătu ușor pe umăr.
— Nu te vinde ieftin, Jack!
Diana zise:
— El nu s-a evaporat pur și simplu. A văzut ceva. S-a întins către acel
lucru. Chestia aia verde, care ne pare nouă un fel de monstru verde, probabil
că a arătat altfel pentru Andrew.
— Dar ce, atunci?
— Orice a vrut el să fie, răspunse Diana. Orice și-a dorit atât de mult la
acel moment încât s-a întins către ea. Dacă ar fi să ghicesc? Eu aș spune că a
văzut-o pe mămica lui.
Drake vorbi pentru prima oară de ceva vreme încoace:
— Deci chestia asta mare de o clipită nu este doar ceva ce se întâmplă.
— Nu, este o înșelăciune la mijloc, spuse Caine. O șmecherie. O minciună.
— O tentație, zise Diana. Ca aceea pe care o fac plantele carnivore care
atrag o insectă cu parfumul florilor lor și cu nuanțele plăcute și apoi…
Ea își făcu mâna pumn prinzând înăuntru o insectă imaginară.
Caine părea vrăjit de imaginea înghețată. Cu o voce pierdută, întrebă:
— E posibil să spui nu? Asta e întrebarea. Putem să spunem nu la acea
floare? Putem spune nu… și să supraviețuim?
— OK, am înțeles treaba cu mămica. Dar am o altă întrebare, spuse Drake
aspru. Ce e chestia aia cu dinți?

• TREIZECI ȘI TREI

88 ore, 24 minute
234
 Toată noaptea coioții se loviră de ușă încercând să o spargă. Dar Sam,
Quinn și Edilio scotociră prin colibă după tot ce putea fi folosit pentru a o
întări și a o face să țină. Sam era convins de asta. Cel puțin pentru o vreme.
— Sunt încuiați afară, zise el.
— Iar noi suntem încuiați înăuntru, fu de acord Lana.
— Poți să o faci, îl întrebă Astrid pe Sam.
— Nu știu, admise el. Cred. Dar trebuie să mă duc afară ca să o fac. Dacă
merge, OK. Poate. Dar dacă nu…
— Mai vrea cineva budincă? întrebă Quinn încercând să detensioneze
atmosfera.
— Mai bine stăm aici, își dădu cu părerea Astrid. Vor fi nevoiți să intre pe
ușă. Asta înseamnă câte unul sau câte doi deodată. Nu ar fi mai ușor așa,
Sam?
— Mda. Va fi un bairam. El întinse cana de tinichea. Quinn: budincă la
mine!
După câteva ore lungi, coioții obosiră să se tot trântească în ușă. Copiii
prinși în interior reușiră să profite de câteva ore de somn fiecare, doi
deodată, asigurându-se mereu că doi dintre ei erau treji.
Cerul începu să se lumineze căpătând o nuanță de bej perlat, nu destul
pentru a vedea bine, dar îndeajuns pentru Edilio ca să găsească o gaură în
lemn care îi putea oferi o priveliște a zonei din față.
— Trebuie să fie vreo sută, raportă el.
Lana, care își repara îmbrăcămintea cu un ac și un fir de ață, se ridică
pentru a se uita și ea.
— Sunt mai mulți de o haită, zise.
— Îți poți da seama de asta? întrebă Astrid căscând și îndepărtându-și
somnul de pe pleoape.
— Acum cunosc unele lucruri despre coioți, spuse Lana. Dacă vedem atât
de mulți, înseamnă că sunt cel puțin de două ori mai mulți prin preajmă. Unii
probabil că sunt la vânătoare. Coioții vânează zi și noapte.
Ea se așeză la loc și își reluă cusutul.
— Așteaptă ceva.
— Ce?
— Nu am văzut Căpetenia. Poate a plecat. Poate că ei așteaptă ca el să se
întoarcă.
— Mai devreme sau mai târziu își vor pierde interesul, nu-i așa? întrebă
Astrid.
Lana scutură din cap.
— Coioții normali, da. Dar ăștia nu sunt coioți normali.

235
 Așteptară. La fiecare oră și ceva, Sam și Edilio verificau priveliștea și de
fiecare dată vedeau coioți. Dintr-odată, se auzi sunetul a o sută de voci
canine dominate de entuziasm.
Patrick se ridică zbârlit. Sam alergă la gaura din lemn. Lana îl lumină cu
lanterna.
— Au foc, zise el.
Lana se repezi către Sam și se urcă pentru a vedea cu ochii ei.
— Este Căpetenia, confirmă ea. Are o creangă care arde.
— Nu e doar o creangă, e o torță, spuse Sam. Nu e ceva ce a găsit. Arde
doar la un capăt, o creangă nu ar face asta. Cineva cu mâini trebuie să o fi
făcut. Cineva i-a dat-o.
— Întunericul, șopti Lana.
— Coliba asta o să ardă ca un chibrit, spuse Sam.
— Nu. Nu vreau să ard, țipă Lana. Trebuie să ieșim, să facem un fel de
pact cu Căpetenia.
— Ai spus că o să ne omoare, zise Astrid ținându-și mâinile pe urechile
micului Pete.
— Mă vor vie, vor să îi învăț comportamentul uman, asta a spun
Întunericul. Nu mă poate omorî, are nevoie de mine.
— Încearcă, zise Sam.
— Căpetenie! țipă Lana. Căpetenie!
— Nu te aude.
— Este un coiot, poate să audă un șoarece într-o gaură de la o sută
cincizeci de metri distanță, răspunse răspicat Lana. Ridicându-și din nou
vocea, ea strigă: Căpetenie! Căpetenie! O să fac tot ce vrei.
Sam era înapoi la gaura pentru spionat.
— E aproape, șopti el.
— Căpetenie, nu o face! imploră Lana.
— Se dau înapoi.
— O, Doamne!
— Fum, zise Edilio și arătă cu lumina lanternei către pragul ușii, Lana
ridică cu greu un lingou de aur și începu să lovească scândurile pe care le
bătuseră în cuie ca să țină ușa. Edilio o apucă de mâini.
— Vrei să arzi de viu? întrebă Lana.
Edilio îi dădu drumul.
— Ieșim afară, strigă ea, în timp ce lovea scândurile. Ieșim afară! Dar
scândurile nu erau mai ușor de îndepărtat decât fuseseră de montat. O limbă
galbenă apăru în spatele ușii.
Sam se trase dintr-odată înapoi de la gaura pentru spionat.
— Foc!
236
 — Nu vreau să ard! se jeli Lana.
— Fumul te omoară, șopti Sam uitându-se la Astrid. Trebuie să fie o cale
de scăpare.
Astrid spuse:
— Știi care e calea de scăpare.
Dinspre peretele din spate, se ridica fumul prin fiecare crăpătură și
găurică. Lana lovea scândurile. Fumul se aduna sub căpriori. Coliba ardea
repede. Căldura devenise deja insuportabilă.
— Ajutați-mă! strigă Lana. Trebuie să ieșim!
Edilio intră în acțiune, ajutând-o să îndepărteze scândurile. Sam se aplecă
peste capul micului Pete și o sărută pe Astrid pe gură.
— Să nu mă lași să mă transform în Caine, spuse el.
— O să fiu cu ochii pe tine, îi răspunse ea.
— OK. Toată lumea să se dea la o parte de lângă ușă, spuse el, dar prea
încet ca să acopere sunetele panicate.
O apucă pe Lana de mână, în timp ce aceasta lovea cu lingoul de aur.
— Ce faci? țipă ea.
— Mi-ai salvat viața cu puterea ta, zise Sam. E rândul meu.
Lana, Edilio și Quinn se dădură înapoi din prag. Sam închise ochii. Era
ușor să găsească furia. Era furios pe multe lucruri. Dar, dintr-un anumit
motiv, când încercă să se concentreze pe atrocitatea atacului lui, mintea nu
chema imaginile conducătorului coioților nici măcar pe a lui Caine. Imaginea
din mintea lui era cea a mamei lui.
Stupid. Greșit. Nedrept pentru el, chiar crud. Dar totuși, când atinse furia,
o văzu pe mama lui.
— Nu e vina mea, îi șopti el imaginii.
Își ridică mâinile. Degetele se rășchirară. În acel moment, ușa arsă pe
jumătate se deschise cu putere. Flăcările și fumul erau peste tot, un torent
de fum înecăcios. Și prin acel infern sări un coiot la fel de mare ca un dog
german. Asta, gândi Sam, ușura situația.
O lumină verde erupse din mâinile ridicate, iar coiotul căzu la pământ. O
gaură de trei centimetri se vedea acum de-a lungul corpului lui. O a doua
lumină izbucni, puternică precum o mie de becuri, iar fațada colibei fu
aruncată în aer.
Vacuumul creat brusc înghiți o parte din flăcări, nu toate, era doar o
pauză în infern, iar Sam se mișca, prinzând-o pe Astrid de mână, ea
trăgându-l la rândul ei pe micul Pete. Ceilalți își reveniră din șoc și îi urmară.
Se repeziră prin gaura formată în colibă, iar coioții demarară spre ei, o
masă de dinți periculoși sub ochii reci, concentrați.

237
 Sam îi dădu drumul lui Astrid, își ridică mâinile, iar lumina explodă din
nou. Mai mulți coioți luară foc și căzură, se chirciră sau fugiră urlând în
noapte ca niște scântei nebune ce dispăreau în întuneric.
— Căpetenia, avertiză Lana cu o voce redusă la o răgușeală de fumul care
se învârtea în jurul lor.
Se sprijinea de brațul lui Edilio. Cei doi erau acum în siguranță, afară din
colibă, dar departe de a se relaxa pe pajiște. Coliba căzu cu zgomot în spatele
lor și arse ca o torță. Lumina portocalie dezvălui o sută de fețe care se
holbau, neînțelegând ce se întâmplase. Ochii și dinții lor luceau.
Căpetenia înaintă din mijlocul haitei, uitându-se la Sam, zbârlit, neînfricat.
Lătră o comandă și toată haita se porni în unison, ca un singur animal, un val
de furie mârâitoare. Sam își ridică mâinile și declanșă razele de lumină de un
verde-pal. Primul rând de coioți luă foc instantaneu. Se întoarseră cuprinși
de teroare și fugiră înapoi la frații și surorile lor, creând o panică totală.
Haita își întoarse cozile și fugi în noapte. Căpetenia nu mai era curajoasă,
nu mai conducea, ci îi urma, alergând ca să țină ritmul cu armata lui înfrântă.
Unii ardeau în timp ce alergau și aprindeau tufișurile uscate din jur.
Sam își coborî mâinile în lateral. Astrid era lângă el.
— Omule, zise Quinn cu o voce uimită.
— Nu cred că se vor mai întoarce, spuse Sam.
— Și acum ce facem, omule? îl întrebă Edilio.
Sam stătea și se uita la deșertul gol, atât de întunecat și de liniștit încât
absorbise toată lumina de la coliba care ardea. Ar fi vrut să plângă. Nu știuse
că avea atâta mânie în interior. Îi făcea rău. Mama lui se străduise atât cât
putuse, nu avea de ce să o învinuiască. Vru să vomite.
Astrid văzu că Sam nu era într-o stare bună, așa că spuse:
— Ne îndreptăm înapoi către Perdido Beach. Mergem înapoi și o să
îndreptăm lucrurile.
— Iar Caine se va da la o parte din calea noastră, zise Quinn. Nicio
problemă, domnișoară!
Astrid îl privi supărată.
— Nu spun că va fi ușor. Va fi un test pentru noi.
Edilio scutură din cap.
— Nu va fi un test. Va fi un război.
•
— Soarele va răsări în curând. Vom putea să vedem ceva, zise Drake.
— Să vedem ce? gemu Panda. Nu e nimic altceva decât deșert acolo.
— Caine zice că probabil merg pe lângă barieră ca să își găsească drumul
înapoi.
Panda sună nervos când spuse:
238
 — Caine crede că Sam se întoarce?
Panda era încă îmbufnat din cauza gleznei sucite și aproape nefolositor,
așa că Drake luase alți doi copii de la Coates. Primul dintre ei era un băiat
gras, american de origine chineză, pe nume Chunk. Chunk era un bătăuș de
rang mic, nu era cineva cu care Drake s-ar fi încurcat în mod obișnuit. În
plus, nu tăcea deloc, pălăvrăgea încontinuu, în special despre ce trupe a
văzut în concert și ce stele de cinema a întâlnit. Tatăl lui era căutător de
talente la Hollywood. Dacă mai exista Hollywood.
Al doilea copil era o fată, o fetiță slăbuță, neagră, pe nume Louise. Era
unul dintre șoferi. Din moment ce Panda era seminefolositor, Drake avea
nevoie de un șofer.
După dispariția lui Andrew, Caine și Diana împreună cu tocilarul ciudat,
Jack, avuseseră de-a face cu Frederico și încercaseră să reia controlul asupra
situației de la Coates. Caine îl trimisese pe Drake dându-i ordinul de a-l găsi
pe Sam. Lui Drake nu îi plăcu această poruncă. Îi era somn și, așa cum îi
spusese lui Caine, pustietatea se întindea până departe, mai ales noaptea.
Cum avea să îl găsească pe Sam, chiar dacă ar fi urmat bariera?
— Era un drum care urca pe Muntele Piggyback, zise Caine. Îți amintești
excursia? De acolo poți vedea la kilometri întregi depărtare.
Așa că, în ciuda faptului că era încă întuneric, că Louise era o șoferiță mult
mai nebună decât precautul Panda și că Panda se tânguia, iar Chunk
trăncănea neîncetat, ei ajunseră sus pe Muntele Piggyback și, după un timp,
găsiră locul de supraveghere.
Erau acolo de ceva vreme, ascultând urletele coioților de jos din vale, iar
Drake amenința că îl pocnește pe Chunk dacă nu încetează cu povestea
despre cum a întâlnit-o odată pe Christina Aguilera. Drake fierbea de nervi,
furios că trebuia să fie acolo, în mijlocul pustietății, fără mâncare sau sucuri,
sau orice altceva, doar cu o sticlă cu apă și acești idioți.
— Și ce s-a întâmplat cu Andrew? întrebă Louise în timpul unui moment
rar de tăcere din partea lui Chunk.
— S-a evaporat, frate. A lăsat o gaură în urmă, zise Panda.
— Eu mai am mai mult de un an, am doar treisprezece ani, spuse Louise
de parcă i-ar fi păsat cuiva. Cineva o să ne salveze într-un an, nu-i așa?
— Mai devreme ar fi și mai bine, spuse Drake cu o voce tărăgănată și
afectată, pentru că eu mai am o lună.
— Eu mai am până în iunie, zise Chunk. Știi ce înseamnă asta? Sunt Rac.
— M-am prins, mormăi Drake.
— Zodia cancerului, adăugă Chunk.
— Trebuie să mă ușurez, zise Drake.

239
 Se dădu jos din mașina de teren în care se aflau și merse către capătul
locului de supraveghere, până la balustradă. Începu să urineze peste
margine când o văzu. Semăna cu un chibrit purtat în mijlocul întunericului.
Era imposibil să aproximeze distanța.
— Chunk! Adu binoclul.
În câteva secunde, Chunk veni în grabă. Drake privi cum, departe jos, o
luminiță pâlpâia și se mișca în zigzag.
Chunk spuse:
— Asta e ca și cum ai fi sus pe dealurile de la Hollywood, știi? Sus pe
Mulholland Drive, unde trăiesc toți actorii celebri. Odată am fost acasă la un
tip care era un fel de regizor pe care îl reprezenta tata, știi? Și…
Drake smulse binoclul din mâinile lui Chunk și încercă să prindă luminița
în câmpul lui vizual. Aproape imposibil. O prindea și apoi imediat o pierdea.
Chiar și când reuși să o urmărească timp de câteva secunde, nu putea să își
dea seama ce reprezenta. Era doar o flacără portocalie care se vântura
printr-un pustiu fără forme. Dar era aproape sigur că se mișca mult prea
repede ca să fie purtată de o persoană, chiar și de una rapidă. Apoi scânteia
nu se mai mișcă.
Treptat, Drake realiză că flacăra creștea. Privi intens și, la un moment dat,
crezu că vede un fel de clădire, ca o casă, în lumina care creștea în
intensitate.
Panda șchiopătă până la ei și li se alătură. Drake îi dădu binoclul.
— Ce crezi că e asta?
Panda se uită prin dispozitiv și, în acel moment, se văzu o izbucnire de
lumină. Dădu brusc binoclul la o parte și țipă. A doua rază de lumină fusese
și mai clară, iar acum erau luminițe care lăsau urme de foc prin întunericul
începutului de dimineață.
— E un gen de casă… și un turn sau ceva. Și mai sunt niște… niște câini
sau ceva.
A treia lumină fu orbitoare, iar acum apărură și mai multe luminițe
nebune, care se mișcau de colo-colo.
— Nu știu, omule, zise Panda.
— Cred că poate tocmai am găsit ceea ce căutam, spuse Drake.
Speriat, Chunk zise:
— Crezi că ăla e puștiul pe care încerci să-l prinzi? Gagiul are puterea,
omule! Ca în filmul ăla…
Drake scoase pistolul de la curea și zise:
— Nu, Chunk; asta e puterea. Și eu o am.
Asta îl făcu pe Chunk să tacă pentru câteva secunde.

240
 — Focul se întinde, arătă Louise. Probabil că totul e uscat acolo și
tufișurile, și lucrurile iau foc.
Drake observase și el acest lucru. Aruncă o privire înapoi în direcția din
care veniseră, încercând să se prindă de topografia zonei.
— Coates e în spate, într-acolo. Bariera este dincolo, arătă el. Nu bate
vântul, așa că focul se va întinde în sus pe deal. Ceea ce înseamnă că ei o vor
lua pe aici, către Coates. O să treacă fix pe sub noi.
— Ce ai de gând să faci, să îi împuști când trec pe lângă noi? întrebă
Chunk, nerăbdător și speriat.
Panda se uită din nou.
— Mda, cam așa ceva, nouă sute de metri de aici și până jos, și eu o să îi
împușc cu un pistol, spuse Drake sarcastic. Idiot mai ești!
— Deci, ce facem? întrebă Panda. Nu e de mirare că lui Caine îi e frică de
tipul ăsta. Poate să facă toate chestiile alea?
— Pun pariu că are patru linii, își dădu cu părerea Chunk. Am văzut tot
felul de chestii la Coates cu Benno, Andrew și Frederico, dar niciunul dintre
ei nu putea să facă așa ceva. Crezi că îl poate doborî pe Caine?
Drake se întoarse brusc și îl lovi pe Chunk în gură cu dosul mâinii libere.
Când se clătină în spate, Drake se apropie de el și îl lovi între picioare. Chunk
se apucă cu ambele mâini și căzu în genunchi.
— De ce ai făcut asta, omule? scânci el.
— Pentru că m-am săturat să te ascult, răspunse Drake, răspicat. M-am
săturat de toate rahaturile astea cu puterile. Ai văzut ce le-am făcut
ciudaților de la Coates? Cine crezi că s-a ocupat de asta? Toți copiii ăia cu
prostiile lor de puteri. Învârtitul roților, mutarea lucrurilor de colo-colo și
cititul minții și toate astea? Cine crezi că i-a luat unul câte unul în timp ce
dormeau, i-a bătut măr și când s-au trezit aveau mâinile îngropate în
ciment?
— Tu ai fost, Drake, spuse Panda împăciuitor. Tu i-ai dovedit pe toți.
— Așa e. Și nici măcar nu aveam pistol atunci. Nu contează cine are
puterile, idioților! Contează cui nu îi este frică. Și cine va face ce trebuie
făcut.
Chunk se ridică în picioare, ajutat de Panda.
— Nu de Sam Temple sau de Caine trebuie să vă temeți, viermușilor, ci de
mine, spuse Drake. Domnul Mâini cu Laser nu va ajunge să se lupte cu Caine.
O să îi vin de hac cu mult înainte de asta.

241
 • TREIZECI ȘI PATRU

87 ore, 46 minute

Erau șase acum. Sam, Edilio, Quinn, Lana, Astrid și micul Pete. Toate
planurile de a urma bariera FAYZ fuseseră abandonate, deocamdată. Focul,
un petic strălucitor de culoare, galben și portocaliu, urcă spre dealuri, către
nord, tăindu-le calea. Nu puteau decât să meargă spre sud.
Zorii sosiră, în sfârșit, un gri nesatisfăcător care decolora nuanța din
orice, chiar și din foc. Acum puteau vedea unde călcau, dar asta nu îi oprea
să se împiedice și să se poticnească. Picioarele li se împleticeau din cauza
epuizării.
Micul Pete căzu în tăcere și rămase în urmă, până când Astrid îi observă
dispariția. După aceea Edilio și Sam îl cărară în spate cu schimbul, ceea ce le
încetini și le îngreună și mai mult mersul. Micul Pete adormi pentru o vreme,
în jur de două ore, apoi, când băieții abia mai puteau face un pas, se trezi și
merse singur înainte, iar ei o luară pe urmele lui, prea obosiți ca să încerce
să îl ghideze, din moment ce, în general, mergea în direcția cea bună.
— Trebuie să ne oprim, omule, zise Edilio. Fetele sunt obosite.
— Sunt bine, spuse Lana. Am alergat cu coioții. A merge cu voi, băieți, e
floare la ureche.
— Eu m-am săturat, fu de acord Sam și se opri în locul în care era, care,
întâmplător, era ori un fel de tufiș mare, ori un copac mic.
— Petey! țipă Astrid. Hai înapoi! Ne oprim.
Micul Pete se opri din mers, dar nu se întoarse. Îngrijorată, Astrid își târî
picioarele către el, simțind durerea la fiecare pas.
— Sam! strigă ea. Vino repede!
Lui Sam i se păru că se afla prea departe ca să răspundă, dar cumva reuși
să își miște picioarele din nou și se duse spre locul în care stăteau micul Pete
și Astrid în genunchi. Pe jos, în țărână, era o fată mică. Hainele ei erau
zdrențe, iar părul negru era ciufulit. Era de origine asiatică, drăguță, fără a fi
însă frumoasă și toată aproape numai piele și os. Dar primul lucru pe care îl
observară la ea era că palmele îi erau captive într-un bloc de ciment.
Astrid își făcu repede cruce și își puse două degete pe gâtul fetei.
— Lana! strigă ea.
Lana evaluă repede situația.
— Nu văd răni. Cred că poate e flămândă sau bolnavă în vreun alt fel.
— Ce face aici? se întrebă Edilio. Of, omule, ce naiba i-au făcut la mâini?
242
 — Eu nu pot vindeca foametea, zise Lana. Am încercat pe mine când eram
cu haita. Nu a mers.
Edilio desfăcu dopul sticlei cu apă, îngenunche și cu grijă stropi obrajii
fetei astfel încât câteva picături i se prelinseră în gură.
— Uite, înghite!
Edilio rupse o bucățică dintr-un baton energizant și o strecură cu grijă în
gura fetei. După câteva secunde gura începu să se miște pentru a mesteca.
— E un drum acolo, zise Sam. Cel puțin așa cred. Un drum de pământ.
— Cineva a condus până aici și a aruncat-o, fu de acord Astrid.
Sam arătă către țărână.
— Se poate vedea cum și-a târât blocul de ciment.
— Se întâmplă lucruri necurate, mormăi Edilio nervos. Cine ar putea face
așa ceva?
Micul Pete stătea în picioare și se holba la fată. Astrid observă.
— De obicei nu se uită așa la oameni.
— Cred că nu a mai văzut până acum de ce sunt în stare unii nenorociți,
zise Edilio.
— Nu, spuse Astrid pe gânduri. În general, Petey nu dă importanță
oamenilor. Pentru el ei nu sunt reali. Odată m-am tăiat la mână, foarte rău,
cu un cuțit de bucătărie și sângeram cumplit, iar el nici măcar nu a clipit. Și
sunt persoana cea mai apropiată pentru el din toată lumea.
— Sam, poți, știi tu, să arzi cimentul ăla de pe mâinile ei? întrebă Lana.
— Nu. Nu pot ținti atât de precis.
— Nici nu știu ce se poate face, zise Edilio în timp ce îi dădea fetei o altă
bucățică de mâncare. Dacă încerci să spargi chestia aia cu un baros sau ceva,
sau chiar cu un ciocan și o daltă, o va durea foarte rău. Probabil îi va rupe
fiecare os, omule.
— Cine i-ar fi putut face asta? se întrebă Lana.
— Asta e o uniformă de la Academia Coates, răspunse Astrid. Probabil că
nu suntem departe.
— Șșș, șopti Lana. Aud ceva.
Toată lumea se lăsă jos, în mod instinctiv. În tăcerea care se instală,
puteau auzi în mod clar un motor de mașină. Era condusă aiurea, accelerând
un minut și apoi încetinind și tot așa.
— Haide să vedem cine e, spuse Sam.
— Cum o să o mișcăm pe fată? întrebă Edilio. Aș putea să o car, dar nu pot
duce și blocul de ciment, omule.
— Eu o țin pe ea, tu ții blocul de ciment, zise Sam.

243
 — Chestia asta e chiar grea, spuse Edilio. Sper să nu îl întâlnesc pe
nenorocitul care a făcut asta. Cum să faci așa ceva cuiva? Ce animal face
asta?
Mașina se dovedi a fi una de teren. Era condusă, din câte își putu da
seama Sam, de un singur băiat.
— Îl știu, zise Astrid.
Ea făcu cu mâna. Mașina se clătină și se opri. Astrid se aplecă pe fereastra
deschisă.
— Computer Jack? întrebă ea.
Sam îl văzuse pe vrăjitorul tehnologiei prin oraș, dar nu vorbise niciodată
cu el.
— Salut! zise băiatul. O, ce bine! Ați găsit-o pe Taylor. O căutam.
— O căutai?
— Mda. E bolnavă. Știi, cu capul. A plecat haihui de la școală, așa că eu o
căutam și…
Chiar în acel moment, Sam știu că era o capcană. O fracțiune de secundă
prea târziu.
Drake se ridică din spatele celui de-al treilea rând de scaune. Avea un
pistol îndreptat spre capul lui Astrid, dar se uita fix la Sam.
— Nici să nu te gândești. Oricât de rapid crezi că ești, tot ce trebuie să fac
este să apăs pe trăgaci.
— Nu mă mișc, spuse Sam și își ridică mâinile în sus în semn că se predă.
— A, nu, nu, nu, Sam, băiete! Știu totul despre puterea ta. Ține-ți mâinile
pe lângă tine.
— Trebuie să ajut să o car pe fata asta, zise Sam.
— Nimeni nu o cară nicăieri. E terminată.
— Nu o lăsăm aici, spuse Astrid.
— Tipul care ține pistolul ia decizii, zise Drake rânjind. Și, dacă aș fi în
locul tău, Astrid, nu m-aș forța. Caine vrea să vă aibă pe tine și pe frățiorul
tău vii. Dar dacă voi doi încercați să faceți faza cu dispariția, o să îl împușc pe
Sam.
— Ești un psihopat, Drake, zise Astrid.
— Uau! Ce cuvânt mare! Cred că de-asta ți se spune Astrid cea deșteaptă,
ei? Știi care mai e un cuvânt bun? Retardat.
Astrid tresări ca și cum ar fi lovit-o.
— „Fratele meu e un retardat”, mimă Drake. Aș fi vrut să fi înregistrat. OK.
O să ne urcăm în mașină aici, unul câte unul. Încetișor.
— Nu plecăm de aici fără fată, zise Sam pe un ton impasibil.
— Așa e, îl susținu Edilio.
Drake scoase un oftat teatral.
244
 — OK. Ia-o și arunc-o pe scaunul din față, lângă Jack.
Lucrul acesta necesită ceva efort. Fata era în viață, dar nu era conștientă
și era prea slăbită pentru a se mișca. Quinn înțepenise din cauza fricii și a
nehotărârii. Sam putu vedea conflictul interior care i se oglindea pe față.
Ceva de genul: „Să rămân cu Sam sau să încerc să intru în grațiile lui Drake?”
Sam se întrebă ce va decide. Deocamdată, prietenul lui se holba cu ochii
măriți, goi, cu gura tremurând, iar privirea lui căuta un răspuns.
— O să fie bine, Quinn, șopti Sam.
Quinn nici măcar nu îl auzi.
Astrid se urcă în mașină. Se așeză chiar în spatele lui Jack.
— Chiar am crezut că ar putea fi o speranță pentru tine, Jack.
— Nu, spuse Drake. Jack e ca o șurubelniță sau ca un patent. E doar o
unealtă. Face ce i se spune să facă.
Micul Pete și Lana împărțeau bancheta din mijloc cu Astrid. Edilio și Sam
se aflau pe rândul din spate.
Drake puse pistolul la tâmpla lui Edilio.
— Problema ta e cu mine, Drake, zise Sam.
— Ai putea să îți încerci șansele dacă ar fi numai viața ta în joc, spuse
Drake. Dar nu ai risca să îți împușc animăluțul mexican sau prietena.
Merseră în hopuri, când mai repede, când mai încet, Jack părăsind în mod
frecvent drumul. Dar nu se loviră, ceea ce era singura speranță a lui Jack.
Opriră la Academia Coates.
Sam mai fusese aici, adus să vadă unde lucra mama lui. Clădirea veche și
deprimantă arăta de parcă ar fi fost bombardată. O întreagă încăpere de sus
era descoperită. Ușa principală sărise în aer.
— Arată ca o zonă de război, comentă Edilio.
— FAYZ este o zonă de război, zise Drake întunecat.
Priveliștea locului îi provocă lui Sam un val de amintiri triste.
Mama lui făcuse tot ce putuse ca să dea impresia că slujba ei era ceva ce îi
plăcea, iar Coates era un loc de muncă pe care avea să îl adore. Dar chiar și
Sam știa că ea era în acest loc numai pentru că el îi distrusese căsnicia. Simți
în interior rămășițele urii pe care i-o purta mamei. Era copilăresc. Rușinos
chiar. Greșit. Și era momentul nepotrivit ca să se gândească la toate astea,
acum, acolo unde era, cu ce avea să se întâmple, ce era foarte posibil să se
întâmple.
Care era expresia aceea a lui Edilio? Cabeza de turco? Țap ispășitor? Avea
nevoie de cineva pe care să dea vina, iar furia lui se construia în jurul mamei,
dinainte de FAYZ. „Dar oricât de nebun sunt, gândi Sam, trebuie să fie mai
rău pentru Caine. Eu am fost fiul pe care ea l-a păstrat. El a fost cel care a
fost dat.”
245
 Când opriră mașina, Panda împreună cu alți copii pe care Sam nu îi știa
așteptau. Erau înarmați cu bâte de baseball.
— Vreau să îl văd pe Caine, zise Sam în timp ce cobora.
— Fără îndoială, zise Drake. Dar mai întâi avem alte lucruri de care
trebuie să ne ocupăm. Alinierea! Mergeți într-un singur rând, în jurul
clădirii.
— Spuneți-i lui Caine că fratele lui e aici, insistă Sam.
— Nu o să ai de-a face cu Caine, Sammy, o să ai de-a face cu mine, zise
Drake. Aș putea să te împușc foarte curând. Aș putea să vă împușc pe toți
foarte curând. Așa că nu mă enervați.
Făcură așa cum li se ordonase. Urmară colțul și ajunseră în zona
comunală din spatele clădirii principale.
Acolo era o scenă mică, făcută să semene cu un pavilion. Peste douăzeci
de copii erau aliniați lângă o balustradă mică din jurul pavilionului. Erau cu
toții legați de ea cu frânghii ca niște lese, ce nu le permiteau să se miște mai
mult de câțiva metri. Aveau gâturile ancorate de balustradă, ca niște cai
priponiți. Fiecare dintre copii era tras în jos de câte un bloc de ciment, în
care le erau prinse mâinile, Ochii le erau adânciți în orbite, iar obrajii erau
supți.
Astrid folosi un cuvânt pe care Sam nu și-l imaginase vreodată că îl va
auzi la ea.
— Frumos limbaj, zise Drake rânjind. Și, pe deasupra, în fața
„petardatului”.
Câte o tavă de la cantină fusese plasată în fața fiecărui prizonier. Trebuia
să fi fost o livrare recentă pentru că unii dintre copil încă lingeau tăvile,
aplecați, cu fețele în jos, cu limbile afară, mâncând precum câinii.
— Este cercul ciudaților, zise Drake mândru, dând din mână ca un
prezentator la un spectacol.
Într-o roabă veche și murdară dintr-o parte, trei copii foloseau o lopată cu
mâner scurt pentru a amesteca ciment. Scotea un zgomot greoi. Aruncară o
lopată cu pietriș în mixtură și îl amestecară de parcă era un sos cu cocoloașe.
— O, nu! zise Lana și se dădu înapoi.
Dar unul dintre băieții de la Coates o lovi în spatele genunchiului cu o
bâtă de baseball, iar ea se prăbuși.
— Trebuie făcut ceva cu ciudații nefolositori, zise Drake. Nu vă pot lăsa
pe aici liberi.
Probabil că Drake îl văzu pe Sam că începea să reacționeze, pentru că lipi
pistolul de capul lui Astrid.
— E decizia ta, Sam. Dacă doar tresari, vom avea ocazia să vedem cum
arată un creier de geniu.
246
 — Hei, eu nu am puteri, omule! spuse Quinn.
— E o idioțenie, Drake. Ești bolnav, zise Astrid. Nici măcar nu mă pot
înțelege cu tine pentru că ești atât de distrus, atât de lipsit de speranță.
— Taci din gură! țipă Drake. OK, Sam. Tu primul. E ușor. Doar îți bagi
mâinile înăuntru și apoi gata, nu mai ai puteri.
Quinn încercă să pledeze în favoarea lui.
— Sam e un ciudat, omule, eu n-am puteri. Sunt doar o persoană normală.
Sam se îndreptă spre roabă cu pași nesiguri. Copiii care amestecau
cimentul arătau foarte nefericiți din pricina a ceea ce făceau, dar Sam nu se
amăgea; ei făceau ceea ce li se spusese.
Era o groapă în pământ, lungă de treizeci de centimetri și la fel de lată și
poate de douăzeci de centimetri adâncime. Cei care amestecau cimentul
îndesară o lopată de beton în groapă, umplând-o trei sferturi.
— Bagă-ți mâinile înăuntru, Sam! ordonă Drake. Fă-o sau geniul o pățește.
Sam își adânci mâinile în ciment. Puștiul cu lopata aruncă o încărcătură
de ciment ud și greu în gaură și folosi o mistrie pentru a-l nivela. Apoi încă o
dată și apoi îndepărtă excesul punându-l în roabă. Sam îngenunche, cu
mâinile prinse, iar creierul i se zbătea nebunește pentru a face planuri și
calcule. Dacă se mișca, Astrid murea. Dacă nu făcea nimic, ei deveneau sclavi.
— OK, Astrid, rândul tău, zise Drake.
O altă groapă și același proces. Astrid plângea și zicea printre lacrimi:
— O să fie OK, Petey, o să fie OK.
Unul dintre cei care amestecau cimentul începu deja să sape a treia
groapă. O făcea cu mișcări repezi, precise, tăind gazonul cu o mistrie.
— Ia cam zece minute cu totul, zise Drake. Dacă ai de gând să faci ceva
curajos, ai cam opt minute la dispoziție. Tic-tac.
— Așa trebuie să faci cu ciudații, spuse Quinn. N-ai altă soluție, Drake.
Sam simțea cimentul întărindu-se. Deja dacă încerca să își miște degetele
simțea că sunt captive. Astrid era mai tristă decât o văzuse Sam vreodată.
Plângea încontinuu. Frica ei o hrăni pe a lui. Nu mai putea suporta. Era
îndeajuns de greu pentru el, dar să o vadă pe ea astfel…
Și totuși, Astrid nu îi întorcea privirea, era concentrată numai asupra
micului Pete. Ca și cum ar fi plâns pentru el, comunicându-l teroarea prin
care trecea. Normal că așa făcea. Dar nu funcționa. Micul Pete era în jocul lui,
în altă lume.
— Cred că timpul s-a cam scurs pentru tine, Sam, spuse Drake râzând.
Încearcă să îți scoți mâinile afară. Nu poți, nu?
Drake se apropie în spatele lui și îl pocni în ceafă.
— Haide, Sam! Chiar și lui Caine îi e frică de tine, așa că trebuie să fii tare.
Hai, arată-mi ce poți!
247
 Îl lovi din nou pe Sam, de data aceasta cu patul pistolului. Sam se prăbuși
cu fața în jos în țărână. Apoi se ridică. Trase cât de tare putu, dar mâinile îi
erau captive. Carnea îl jena. Se luptă cu un val de panică. Voia să țipe, să
blesteme, dar asta nu ar fi făcut decât să îl distreze pe Drake.
— Da, arată că ești bărbat! șuieră Drake. Până la urmă, ai paișpe ani, nu?
Cât mai ai până să dispari? E doar o fază trecătoare aici în FAYZ, nu-i așa?
Băieții care se ocupau de ciment săpară afară blocul, iar acum, în timp ce
încerca să stea în picioare, Sam simțea greutatea teribilă prinsă de mâinile
lui. Putea să stea în picioare, dar nu fără efort.
Drake se apropie de el.
— Deci cine e șeful aici? Cine v-a înfrânt pe voi și pe restul ciudaților? Eu.
Eu care nu am nicio putere.
Sam auzi o ușă trântindu-se. Își întinse gâtul și îi văzu pe Caine și pe
Diana apropiindu-se de-a lungul pajiștii. Caine pășea încet, zâmbind din ce în
ce mai larg cu fiecare pas.
— Ia te uită, dacă nu e sfidătorul Sam Temple! zise el. Lasă-mă să dau
mâna cu tine. O, scuze, greșeala mea!
Râse cu un zgomot care părea mai degrabă o ușurare decât orice altceva.
— Eu l-am prins, anunță Drake. Eu i-am prins pe toți.
— Da, așa ai făcut, zise Caine. Bună treabă, Drake. Foarte bună treabă. Și
văd că și micuții prieteni ai lui Sam sunt prinși.
— De ce nu îl scarpini puțin pe Drake în spatele urechii, Caine, pentru că e
un cățel așa cuminte? întrebă Diana.
Băieții cu cimentul scoaseră blocul de piatră al lui Astrid din groapă. Ea
plângea isteric, neputând să stea în picioare. Micul Pete se duse către ea,
pășind de parcă ar fi fost într-un vis, cu capul plecat deasupra Game-Boy-
ului. Astrid îl lovi cu blocul de ciment.
Deodată, Sam știu ce intenționa ea. Trebuia ca el să facă ceva pentru a
distrage atenția de la Astrid și de la micul Pete.
— Nu vrei să te pui cu fata asta, o cheamă Lana, zise Sam îndreptându-și
bărbia către ea. E o vindecătoare.
Sprâncenele lui Caine se ridicară.
— O ce? O vindecătoare?
— Ea poate vindeca orice, orice fel de rană, spuse Sam.
Astrid, aproape neputând să se miște, încerca să legene blocul de ciment,
încet, ritmic, înainte și înapoi, către Game-Boy-ul micului Pete.
— Ea m-a vindecat, zise Sam. M-au mușcat coioții. Vreți să vedeți?
Caine zise:
— Am o idee mai bună. Drake! Dă-i fetei ceva să vindece.

248
 Drake râse tare, un sunet vesel. Puse orificiul pistolului lângă genunchiul
lui Sam.
— Nu! țipă Diana.
Zgomotul fu șocant. Durerea, la început, nu apăru, dar Sam se prăbuși.
Căzu într-o parte ca un copac tăiat. Genunchiul, pe jumătate spulberat, se
strânse și se suci sub el. Apoi veni durerea.
Drake zâmbi larg și scoase un sunet de exaltare.
— Daa!
Astrid, surprinsă, lovi bucata de ciment atât de tare de micul Pete încât
reuși să îndepărteze Game-Boy-ul din mâinile lui și îl dădu cu un pas înapoi.
Diana se încruntă, alarmată. Pentru prima oară își dădu seama de
prezența micului Pete.
Prin ceața roșie a durerii, Sam văzu ochii ei deschizându-se, iar degetele i
se îndreptară spre micul Pete.
— Drake, idiotule, copilul! Copilul!
Astrid căzu în genunchi și aruncă blocul de ciment pe Game-Boy. Nu fu
nicio străfulgerare de lumină. Niciun sunet. Dar, dintr-odată, blocul de
ciment care prindea mâinile lui Astrid dispăru. Pur și simplu dispăru. La fel
și cel al lui Sam. Și al fiecărui copil de acolo.
Astrid stătea în mâini și în genunchi, cu degetele în țărâna moale.
Blocurile de ciment dispăruseră ca și cum nu ar fi existat niciodată, deși
mâinile celor care le purtaseră mai mult timp erau doar o masă de piele
palidă, moartă.
Caine fu rapid. Se dădu înapoi, se întoarse și fugi spre clădire. Diana părea
răvășită, nesigură; apoi țâșni după Caine.
Micul Pete își ridică jocul. Blocul de ciment dispăruse la o fracțiune de
secundă înainte să îl sfărâme. Era murdar și avea un fir de iarbă ce ieșea din
el acum, dar încă funcționa.
Drake stătea înmărmurit. Pistolul era încă în mâna lui, fumegând după
glonțul pe care îl eliberase în piciorul lui Sam. Clipi. Ridică pistolul și trase în
micul Pete. Dar ținta lui fu schimbată din cauza străfulgerării orbitoare, de
culoare verde-pal. Mâna lui Drake, întreaga mână care ținea pistolul, izbucni
în flăcări. Drake urlă. Pistolul căzu din degetele care se topeau. Carnea arse
și se făcu neagră. Fumul era maroniu. Drake țipa și se holba cu o privire
îngrozită cum flăcările îi mâncau mâna. Începu să alerge, iar vântul întețea
focul.
— Bine ochit, Sam, zise Edilio.
— Ochisem la cap, spuse Sam arătându-și dinții, în ciuda durerii.
Lana îngenunche lângă Sam și își puse mâinile pe genunchiul lui.

249
 — Trebuie să plecăm de aici, reuși Sam să spună. Lăsați-mă pe mine,
trebuie să fugim. Înapoi la… Caine o să…
Dar aceasta fu ultima sforțare. Se simți de parcă o gaură neagră îl înghiți.
Se răsucea în jos, tot mai jos, în inconștient.

• TREIZECI ȘI CINCI

86 ore, 11 minute

— Unde suntem? întrebă Sam trezindu-se.

Dintr-odată fu rușinat observând că era pe jumătate târât de-a lungul
drumului de Edilio și de un puști pe care nu îl știa. Edilio se opri.
— Poți să stai în picioare?
Sam își testă picioarele. Lana îi vindecase piciorul complet.
— Da. Sunt bine. Mă simt OK, de fapt.
Se uită înapoi și realiză că, de fapt, conduceau un fel de paradă. Astrid și
micul Pete, Lana ținând de mână un băiat, în timp ce câinele se aventurase în
pădure fugărind o veveriță. Quinn mergea singur pe marginea drumului,
ferindu-se, rușinat. Și mai erau aproape două duzini de copii, ciudații
eliberați de la Coates.
Edilio remarcă expresia de pe fața lui.
— Ți-ai tras o gașcă de adepți, Sam.
— Caine nu a venit după noi?
— Încă nu.
Grupul se împleticea de-a lungul drumului, copiii fiind adunați din loc în
loc în cete sau răsfirați în alte zone, mergând haotic. Sam tresări când văzu
mâinile copiilor de la Coates. Cimentul absorbise toată umezeala din palme.
Pielea le era albă și atârna zdrențe, precum bandajele dintr-un film de
groază cu mumii. Încheieturile aveau cercuri roșii în locurile în care
cimentul se frecase de carne și o rosese până la sânge. Erau murdari.
— Mda, zise Edilio știind la ce se uita Sam. Lana se ocupă de fiecare pe
rând. Îi vindecă. Este uimitoare.
Lui Sam i se păru că aude și altceva în plus în vocea lui Edilio.
— E și drăguță, ei, Edilio?
Ochii lui Edilio se măriră și începu să roșească.
— E doar… știi tu…
250
 Sam îl lovi ușor peste umăr.
— Baftă!
— Crezi că ea… vreau să spun, mă știi pe mine, sunt doar…
Edilio se bâlbâi și se opri.
— Omule, hai să vedem dacă rămânem în viață. Apoi poți să îi dai
întâlnire sau ceva de genul ăsta.
Sam evaluă situația. Erau pe drumul de la Coates, treceau prin poarta de
fier și mai aveau mulți kilometri până în Perdido Beach.
Astrid observă că el se trezise și grăbi pasul.
— Era și timpul să te trezești, zise ea.
— Păi, îi răspunse el cu același ton de tachinare, de obicei după ce sunt
împușcat și după ce arunc cu lasere din mâini îmi place să trag un pui de
somn.
Sam prinse privirea Lanei și îi șopti din buze: „mulțumesc”. Lana ridică
din umeri ca și când ar fi zis: „nicio problemă”.
— Caine nu va lăsa lucrurile așa, zise Astrid, devenind serioasă.
— Nu. Va veni după noi, spuse Sam. Dar nu deocamdată. Nu până când nu
va avea un plan. L-a pierdut pe Drake. Și e probabil îngrijorat că avem cu noi
toți acești copii cu puteri, care îl urăsc de moarte.
— Ce te face să crezi că nu o să vină pur și simplu după noi?
— Amintește-ți când a sosit prima dată în Perdido Beach, zise Sam. Avea
un plan. Își antrenase oamenii și exersaseră.
— Așa că ne întoarcem în Perdido Beach? întrebă Astrid.
— Orc e încă acolo și încă vreo câțiva. Am putea avea necazuri cu ei.
— Trebuie să facem rost de niște mâncare pentru copiii ăștia, spuse
Edilio. Ăsta e pe primul plan.
— Mai sunt cinci-șase kilometri până la Ralph’s, medită Sam. Crezi că
rezistă?
— Cred că n-au încotro, spuse Edilio. Dar sunt și speriați. Vreau să spun
că ai niște copii dați peste cap aici. După toate prin câte au trecut…
— Tuturor ne e teamă, nu avem prea multe de făcut în privința asta, zise
Sam.
Dar nu îi plăcu felul în care sunase asta. Nu avea sens: desigur, erau cu
toții speriați, dar era ceva ce puteau face. De fapt, trebuiau să facă ceva în
privința asta.
Sam se opri în mijlocul drumului și așteptă ca toți ceilalți să ajungă la el.
— Ascultați, zise el ridicându-și mâinile ca să le capteze atenția, să îi
calmeze.
Dar cu toții văzuseră ce se întâmplase când el ridicase mâinile. Tresăriră
și păreau gata să o ia la goană în pădure.
251
 Sam își lăsă repede mâinile jos.
— Scuze. Lăsați-mă să o iau de la capăt. Fiți, vă rog, atenți, zise Sam cu o
voce blândă.
Își ținu mâinile pe lângă corp. Așteptă răbdător până când fu sigur că toți
erau atenți. Quinn rămăsese tot în spate.
— Tuturor ni s-au întâmplat niște lucruri urâte, zise Sam. Niște lucruri
foarte urâte. Suntem terminați, suntem obosiți. Nu știm ce o să se întâmple.
Toată lumea a devenit bizară pentru noi. Corpurile noastre și mințile s-au
schimbat în moduri mult mai ciudate chiar și decât pubertatea.
Replica aceasta îi aduse câteva zâmbete și un râs reticent.
— Da. Știu că sunteți cu toții zdruncinați. Tuturor ne e teamă. Știu că mie
îmi e, recunoscu el cu un zâmbet trist. Așa că haideți să nu ne prefacem că nu
este înfricoșător. Este. Dar uneori cel mai rău lucru e frica. Știți?
Privirea lui se plimbă pe toate fețele și înțelese că ei aveau o nouă
îngrijorare, mai mare decât teama.
— Nici foametea nu este o glumă. Suntem la câțiva kilometri de magazin.
O să mâncăm acolo. Știu că unii dintre voi au trecut prin iad de când s-au
întâmplat toate astea. Aș vrea să vă spun că totul s-a terminat, dar nu e așa.
Expresii mohorâte pe toate fețele. Sam spusese tot ceea ce plănuise să
zică, dar ei aveau încă nevoie de mai mult. Îi aruncă o privire lui Astrid. Era
la fel de tăcută ca toți ceilalți, dar îi făcu un semn din cap, încurajându-l să
spună mai mult.
— OK, OK, zise el atât de încet, încât unii fură nevoiți să se apropie pentru
a-l auzi. Uitați care e treaba. Nu o să ne predăm. O să luptăm.
— Așa e! se auzi o voce.
— Primul lucru pe care trebuie să îl lămurim este faptul că nu este o linie
între ciudat și normal. Dacă aveți puterea, avem nevoie de voi. Dacă nu o
aveți, tot avem nevoie de voi.
Capetele aprobară. Se schimbau priviri.
— Copii de la Coates, copii din Perdido Beach, suntem împreună acum.
Suntem împreună. Poate că ați făcut unele lucruri pentru a supraviețui.
Poate că nu ați fost mereu curajoși. Poate că ați rămas fără speranță. O fată
suspină dintr-odată. Dar toate s-au sfârșit acum, zise Sam blând. E un nou
început. Aici, acum. Suntem frați și surori acum. Nu contează că nu ne știm
numele unii altora, suntem frați și surori și o să supraviețuim și o să
câștigăm și o să găsim din nou drumul către un fel de fericire.
Urmă o tăcere lungă și adâncă.
— Deci numele meu este Sam. Sunt împreună cu voi. Până la capăt.
El se întoarse către Astrid.
— Eu sunt Astrid și sunt și eu împreună cu voi.
252
 — Numele meu este Edilio. La fel cum au spus și ei, frați și surori.
Hermanos.
— Thuan Vong, zise un băiat slăbuț cu mâinile încă nevindecate, care
arătau ca un pește mort. Mă bag și eu.
— Dekka, spuse o fată puternică, solidă, cu o coafură afro și un cercel în
nas. Mă bag. Și am ce-mi trebuie.
— Și eu, strigă o fetiță slăbuță cu codițe roșcate. Numele meu este
Brianna. Eu… eu pot să merg foarte repede.
Unul câte unul își declarară hotărârea. La început vocile fuseseră moi, dar
căpătară putere. Fiecare voce devenise puternică, fermă, mai hotărâtă ca
oricând.
Numai Quinn rămăsese tăcut. Își ținea capul în mâini, iar lacrimile i se
prelingeau pe obraji.
— Quinn, îl strigă Sam.
Nu răspunse, doar se uită în pământ.
— Quinn, zise Sam din nou. E un început nou. Nimic de până acum nu mai
contează. Nimic. Frați, omule?
Quinn se luptă cu nodul pe care îl simțea în gât. Cu o voce înceată, zise:
— Da. Frați.
— OK. Acum hai să facem rost de mâncare pentru toată lumea, spuse
Sam.
Când porniră din nou la drum, nu se mai împrăștiau în toate direcțiile. Nu
mai mărșăluiau ca o armată, ci mergeau apropiați, ca un grup de copii
traumatizați. Își țineau capetele ceva mai sus. Cineva chiar râse. Era un sunet
plăcut.
Cu o voce înceată, Astrid zise:
— Nimic de care să vă fie frică decât însăși frica.
— Nu cred că am spus-o chiar așa de bine.
Edilio îl atinse pe spate.
— Ai spus-o bine, omule.
•
— Sam s-a întors.
— Ce?
— Sam. S-a întors. Vine pe drum.
Inima lui Howard se strânse. Era la mijlocul scărilor primăriei și se ducea
la McDonald’s pentru unul dintre burgerii lui Albert. Fusese Elwood,
prietenul Dahrei Baidoo, cel care îi dăduse vestea. Părea ușurat, nu era nicio
îndoială. Părea bucuros.

253
 Howard luă aminte că Elwood nu era loial, dar înțelese în același timp că
ar putea avea chestiuni mai importante care să îl îngrijoreze în afară de
loialitatea lui Elwood.
— Dacă Sam se întoarce, e la capătul unei lese ținute de Drake Merwin,
spuse Howard mândru.
Dar Elwood plecase deja ca să îi spună Dahrei și nu îl mai asculta. Howard
se uită împrejur, simțindu-se puțin pierdut, nesigur ce să facă. O văzu pe
Mary Terrafino împingând un cărucior de cumpărături încărcat cu sucuri,
creme și câteva mere lovite, de-a lungul pieței către grădiniță. Howard
coborî repede scările și o prinse din urmă.
— Ce faci, Mary? o întrebă el.
— Ce, ți-a sosit clipa? zise Mary și râse de gluma ei.
— Mda, crezi? Mi-a sosit clipa?
— Sam e pe drum.
— L-ai văzut?
— Au fost trei persoane diferite care mi-au spus că vine pe drum. Ai face
bine să te grăbești și să îl oprești, Howard, croncăni Mary.
— E unul singur, o să îl facem praf.
— Baftă! spuse Mary.
Howard își dorea ca Orc să fie aici. Cu Orc lângă el, nu ar mai fi nevoie să
aibă de-a face cu niciuna dintre obrăzniciile lui Mary. Dar singur era o altă
poveste.
— Vrei să îi spun lui Caine că ești de partea lui Sam? întrebă Howard
poruncitor.
— Nu am zis că sunt de partea cuiva. Sunt de partea copiilor de care mă
ocup. Dar uite cum văd eu treaba, Howard: am observat că, atunci când auzi
numele lui Sam, dintr-odată ești gata să faci pe tine. Așa că, știi ce? Poate că
tu ești cel care nu este loial. Până la urmă, Caine fiind atât de mare, de ce ai fi
atât de speriat de Sam? Nu-i așa?
Ea se lăsă pe cărucior și începu să îl împingă iar. Howard înghiți cu greu și
își confruntă teama.
— Nu e mare lucru, își spuse el. Îi avem pe Caine, Drake și pe Orc. Suntem
tari. Chiar suntem tari.
Crezu asta pentru douăzeci de secunde înainte să cedeze și să alerge la
Orc.
Orc era în casa pe care o ocupase și pe care o împărțea cu Howard, peste
drum de unde locuia Drake. Era pe o stradă scurtă, cea mai apropiată de
primărie. Copiii o numeau Strada Bătăușilor.

254
 Orc dormea pe canapea cu un DVD cu kung fu rulând și volumul
televizorului dat la maximum. Orc obișnuia să stea treaz noaptea și să
doarmă ziua.
Era o casă groaznică, după părerea lui Howard, decorată cu prost gust și
mirosind a usturoi, dar lui Orc nu-i păsa. Voia să stea cât mai aproape de
acțiunea din oraș. Și voia să stea cât mai aproape pentru a fi cu ochii pe
Drake vizavi.
Howard căută telecomanda și opri televizorul. Pe măsuța de cafea din
sticlă erau cutii goale de bere și mucuri de țigări într-o scrumieră. Orc
ajunsese să bea câteva cutii de bere pe zi. De la treaba cu Bette. Atunci
începuse povestea cu băutul.
Howard era îngrijorat pentru Orc. Nu că îl plăcea în mod deosebit, dar
destinul lui Howard era legat de cel al lui Orc și nu îi plăcea să se gândească
la ce ar putea fi lumea lui dacă Orc l-ar lăsa baltă.
— Orc, scoală-te, omule!
Niciun răspuns.
— Orc! Scoală-te. Avem necazuri, spuse Howard și îl înghionti în umăr.
Orc întredeschise un ochi.
— De ce mă deranjezi?
— Sam Temple se întoarce.
Lui Orc îi luă ceva timp să proceseze informația. Apoi se ridică destul de
brusc și își duse mâinile la frunte.
— O, omule. Mă doare capul.
— Se numește mahmureală, i-o tăie Howard. Când Orc îi aruncă o privire
ucigătoare, Howard își îmblânzi vocea și zise: Am un antinevralgic în
bucătărie.
Umplu un pahar cu apă și puse două pastile în palmă și i le aduse înapoi
lui Orc.
— Ce mare scofală? întrebă Orc.
Nu fusese niciodată iute la minte, dar acum gândirea înceată a lui Orc
începea să îl irite pe Howard.
— Mare scofală? Sam se întoarce. Asta e marea scofală.
— Și?
— Haide, Orc! Gândește-te. Crezi că Sam vine în oraș și nu are un plan?
Caine nu-i aici, omule, e sus pe deal. Și Drake la fel. Asta înseamnă că
depinde de noi doi.
Orc se întinse către una dintre cutiile de bere, o scutură, se uită mulțumit
cum doi centimetri de bere se preling și apoi o dădu pe gât.
— Deci trebuie să mergem să îl caftim pe Sam? întrebă Orc.

255
 Howard încă nu se gândise așa de departe. Dacă Sam se întorsese, asta nu
era de bine. Sam era înapoi, și Caine nu? Era greu să priceapă cum venea
asta.
— Mergem să îl spionăm, omule. Să vedem ce pune la cale.
Orc strânse din ochi.
— Dacă îl văd, îl caftesc.
— Trebuie cel puțin să ne dăm seama ce are de gând, îl avertiză Howard.
Ar trebui să luăm cu noi pe cine este la primărie. Mallet, poate. Chaz. Pe
oricine găsim.
Orc se ridică, râgâi și zise:
— Trebuie să fac pipi. Apoi luăm Hummer-ul. Mergem să caftim pe
cineva.
Howard dădu din cap.
— Orc. Ascultă-mă. Știu că nu vrei să auzi asta, dar a-l susține pe Caine ar
putea să nu fie mutarea câștigătoare.
Orc se uita la el cu o privire goală, proastă.
— Orc, omule, dacă Sam câștigă? Adică, dacă Sam îl înfrânge pe Caine?
Unde ne duce pe noi?
Orc nu răspunse pentru atâta timp încât Howard fu sigur că nu îl auzise.
Apoi Orc scoase un sunet ce semăna a suspin. Îl prinse pe Howard de mână,
ceea ce nu mai făcuse niciodată.
— Howard, am omorât-o pe Bette.
— Nu ai vrut, Orc, zise Howard.
— Tu ești deșteptul, spuse Orc trist. Dar uneori ești mai prost decât mine,
știai asta?
— OK.
— Am omorât pe cineva care nu mi-a făcut niciun rău. Astrid nu o să se
mai uite niciodată la mine decât cu ură.
— Nu, nu, nu, îl contrazise Howard. Sam va avea nevoie de ajutor. Va avea
nevoie de cineva puternic. Dacă mergem la el acum, îi mâncăm din palmă,
știi tu, spunem: „Da, tu ești omul, Sammy”…
— Dacă omori pe cineva arzi în iad, zise Orc. Mama mi-a zis asta. Odată
tata mă bătea, eram în garaj, așa că am luat un ciocan.
Orc mima scena. Felul în care luase ciocanul, se uită la el și-l ridică. Apoi îl
lăsă în jos.
— Ea mi-a zis: „Îți omori tatăl, o să arzi în iad”.
— Ce s-a întâmplat apoi?
Orc își ridică mâna stângă. O întinse aproape de fața lui Howard. Avea o
cicatrice, aproape perfect rotundă, nu mai mare de o jumătate de
centimetru.
256
 — Ce e aia? întrebă Howard.
— Bormașină. Cred că am fost norocos că n-a fost un burghiu mai mare.
— E dată dracului toată treaba, omule, zise Howard.
Știuse dintotdeauna că Orc venea dintr-o familie cu probleme. Dar o
bormașină era prea de tot. El venea dintr-o familie obișnuită, niciunul din
părinți nu fusese bețiv sau violent. Howard făcuse ce putuse pentru a
supraviețui, fiind mic, slab și nepopular. Îi plăcea să fie la comandă, să le fie
frică oamenilor de el, așa că prietenia cu Orc îi convenise de minune.
Dar acum Howard începea să vadă că, deși Orc era prost, nu greșea. Orc și
Sam, marele erou, nu aveau să se înțeleagă niciodată. Iar acum, Howard era
la fel de captiv ca și Orc. Captiv.
— OK, atunci, zise Howard. Mergem la Caine.
Orc râgâi tare.
— Caine e nervos pe noi.
— Mda, zise Howard. Dar tot are nevoie de noi.

• TREIZECI ȘI ȘASE

84 ore, 41 minute

— Ține-l pe loc! țipă Diana.

Sunetul vocii ei era îndepărtat. Drake Merwin o auzi bolborosind prin
durerea atroce care îi umplea creierul. Țipete, țipete, țipete peste tot, mintea
îi era invadată de țipetele a un milion de guri care se închideau și se
deschideau, căutând să tragă aer în piept pentru a respira.
— Îl prind eu, se auzi vocea lui Caine. Dați-vă înapoi la trei. Unu… doi…
Drake se învârtea nebunește, nestăpânit, țipând, lovindu-se, neputându-
se opri. Durerea… nu mai simțise niciodată așa ceva, nu-și imaginase
niciodată că ceva ar putea fi așa.
O forță îl apăsă, ca o mie de mâini care îl țineau jos cu o presiune fermă.
— Ai ferăstrăul? se auzi vocea Dianei întrebând.
Nu era îngâmfată acum, nu era deloc îngâmfată, ci crudă și îngrozită.
Drake se luptă împotriva forței invizibile, dar Caine îl țintuise cu puterea lui
telechinetică. Drake nu putea decât să țipe și să înjure, dar abia își mișca
mușchii faciali pentru asta.
— Eu nu fac asta, zise Panda tânguindu-se. Nu îi tai mâna, omule.
257
 Cuvintele îi trimiseră un șoc de teroare care se alătură durerii. Mâna?
Voiau să…
— O să mă omoare dacă o fac, zise Panda.
— Nu o fac, se auziră mai multe voci. În niciun caz.
— O fac eu, zise Diana dezgustată. Sunteți cu toții niște băieți așa tari.
Dați-mi ferăstrăul.
— Nu, nu, nu! țipă Drake ascuțit.
— E singurul mod în care putem opri durerea, zise Caine, aproape
arătând o urmă de emoție, de milă. Mâna s-a dus, omule.
— Fata… ciudata… gâfâi Drake. Ea o poate vindeca.
— Ea nu e aici, zise Caine amar. A plecat cu Sam și cu restul.
— Nu îmi tăiați mâna! urlă Drake. Lăsați-mă să mor! Lăsați-mă împușcați-
mă!
— Îmi pare rău, spuse Caine. Dar am nevoie de tine în continuare, Drake.
Chiar și cu o singură mână.
Se auzi sunetul cuiva care dădea buzna în încăpere.
— Tot ce-am găsit e Tylenol și Advil, zise Computer Jack.
— Hai să terminăm cu asta! spuse Diana răspicat.
Era nerăbdătoare să îl mutileze. Nerăbdătoare.
— Dacă faci asta o să te omoare, o avertiză Panda.
— O, Drake a decis deja că vrea să facă asta, spuse Diana. Strângeți garoul.
— O să sângereze până o să moară, avertiză Jack. Trebuie să fie artere
mari la mână.
— Are dreptate, zise Caine. Ne trebuie o cale să închidem ciotul.
— E deja cauterizat, spuse Diana. Trebuie doar să tăiem sub arsură.
— Da, OK, aprobă Caine.
— Nu pot să îl ating prin câmpul de forță, zise Diana. Poți să te dai în
spate ca să îi ții partea stângă paralizată și poate Panda și unii dintre acești
băieți așa-ziși duri reușesc să îi țină ciotul.
— Stai să aduc un prosop cel puțin. Nu vreau să ating chestia aia, spuse
Panda cuprins de repulsie.
— Nimeni nu-mi taie mâna! spuse Drake aspru. O să omor pe oricine mă
atinge.
— Lasă-l să se ridice, Caine, zise Diana răspicat.
Elefantul se ridică de pe pieptul lui Drake și se putea mișca din nou. Dar
acum figura Dianei era la câțiva centimetri de a lui, părul ei negru atârna pe
fața lui brăzdată de lacrimi.
— Ascultă, bestie cretină, spuse Diana. O să îndepărtăm durerea. Atâta
timp cât ciotul ăla ars e acolo, o să fii așa. O să țipi și o să plângi și o să faci pe
tine. Da, te-ai pișat pe tine, Drake.
258
 Cumva, acest lucru îl șocă pe Drake și îl reduse la tăcere.
— Ai o speranță. Doar una. Să tăiem partea moartă a mâinii tale și să o
facem fără să înceapă din nou să sângereze.
— Oricine mă taie moare, zise Drake.
Diana se trase din fața lui. Caine zise:
— Fă-o. Panda. Chunk. Țineți ciotul.
Presiunea era din nou pe Drake, imobilizându-l. Nu simți prosopul care
era înfășurat în jurul brațului și nici strânsoarea mâinilor. Partea aceea a
brațului era numai os, carne distrusă, topită, nervii erau arși, morți. Durerea
începu mai sus, unde capetele nervilor supraviețuiseră ca să îi izbească
creierul cuprins de fierbințeală cu valuri nesfârșite de agonie.
— De vină nu sunt Diana, Panda sau Chunk și nici măcar eu, zise Caine.
Nu e niciunul dintre noi, Drake. Este Sam. Sam ți-a făcut asta, Drake. Vrei să
scape cu asta? Sau vrei să trăiești suficient ca să îl faci să sufere?
Drake auzi un zgomot metalic. Ferăstrăul era prea mare pentru Diana ca
să îl poată mânui ușor. Lama tremură puțin în timp ce ea o alinie.
— OK, zise ea. Țineți-l bine. O să o fac atât de repede pe cât o să pot.
Drake își pierdu cunoștința, dar visele lui dureau ca și cum ar fi fost treaz.
Oscila înainte și înapoi, treaz și țipând, adormit și plângând. Auzi o bufnitură
îndepărtată, în timp ce mâna îi căzu pe podea. Și apoi o frenezie totală de
pași și țipete, ordine și confuzie, o imagine a Dianei băgând ață într-un ac cu
degetele pline de sânge. Mâinile erau pe el peste tot, presiunea îi scotea tot
aerul din plămâni. Uitându-se în sus din fundul unei fântâni, Drake văzu fețe
smintite uitându-se în jos la el, cu ochii sălbatici și cu figurile pătate de sânge
ca ale unor monștri.
— O să supraviețuiască, așa cred, zise o voce.
— Să ne ajute Dumnezeu dacă trăiește, spuse o altă voce.
— Nu. Dumnezeu să-l ajute pe Sam Temple.
Și apoi nimic.
•
— Astrid, am nevoie să începi să discuți cu puștii ăștia, zise Sam, Află ce
puteri au. Află cât de mult știu să le controleze. Căutăm pe oricine care ar
putea să ne ajute în luptă.
Astrid păru să nu agreeze ideea.
— Eu? Nu ar trebui să facă asta Edilio?
— Am o altă misiune pentru Edilio.
Erau în piață, stând istoviți pe scările primăriei, Sam, Astrid, micul Pete și
Edilio. Quinn plecase, nimeni nu știa unde. Copiii eliberați de la Coates –
Ciudații de la Coates, așa cum își spuneau acum cu mândrie, mâncaseră la
Ralph’s și erau acum hrăniți din nou de Albert, care mergea printre ei și le
259
înmâna burgerii. Unii dintre ei mâncaseră prea mult dintr-odată și
vomitaseră. Dar majoritatea mai aveau încă loc pentru un hamburger, chiar
dacă era servit cu gofră din ciocolată în loc de chiflă.
Lana tocmai terminase de vindecat mâinile refugiaților. Se clătina din
cauza epuizării și, într-un final, picioarele se curbară sub ea și căzu pe iarbă.
Înainte de a ajunge la ea ca să o țină, unii dintre copiii de la Coates se
întinseră către ea cu tandrețe, cuprinzând-o într-o reverență. Înfășurară geci
pentru a-i face o pernă și împrumutară o pătură dintr-un cort și o întinseră
peste ea.
— OK, o să vorbesc eu cu ei, zise Astrid reticentă în continuare. Nu pot citi
oamenii așa cum face Diana.
— Asta te macină? Nu ești Diana mea. Și să sperăm că eu nu sunt Caine.
— Cred că speram ca toate astea să se termine cumva. Cel puțin pentru o
vreme.
— Cred că se vor termina. Pentru o perioadă. Dar mai întâi trebuie să
plănuim și să ne asigurăm că o să fim pregătiți atunci când Caine se va
întoarce.
— Ai dreptate, zâmbi ea vag. Oricum, nu e ca și cum aș fi visat la o masă
copioasă, un duș fierbinte și o oră sau două de somn.
— Mda. Nu ai vrea să te răsfeți prea tare, nu-i așa?
Sam își dădu însă seama de ceva.
— Dar, hei, ai grijă ca Petey să fie fericit, da? Nu vreau să dispari dintr-
odată.
— Ar fi păcat, nu-i așa? zise ea impasibil. Poate că o să încerc trucul lui
Quinn: „Hawaii, Petey, Hawaii”.
Astrid se duse la fratele ei, se asigură că este în regulă, apoi se amestecă
în mulțime. Sam îl chemă pe Edilio aproape.
— Edilio. Am o treabă cu tine.
— Orice vrei.
— Implică șofatul. Și implică să ții un secret.
— Secretul nu-i o problemă. Șofat? înghiți el teatral, ca un personaj de
desene animate care are o reacție întârziată.
— Vreau să faci rost de o camionetă și să te duci la centrala nucleară.
Îi explică apoi mai departe ce are de făcut, iar expresia de pe fața lui
Edilio se întunecă din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvânt. Când termină,
Sam întrebă:
— Poți să faci asta? Trebuie să iei cel puțin un tip cu tine.
— Pot s-o fac, zise Edilio. Nu sunt încântat, dar știi asta.
— Pe cine o să iei?
— Pe Elwood, cred, dacă Dahra mi-l împrumută.
260
 — OK. Du-te o oră sau două ca să te prinzi cum să conduci.
— O zi sau două mai degrabă, spuse Edilio, dar apoi salută cu un gest
milităresc. Nicio problemă, domnule general.
Sam stătea acum singur, cu umerii lăsați, capul bâzâindu-i din cauza lipsei
de somn și resimțind efectele durerii și fricii. Avea nevoie să gândească, își
spuse, avea nevoie să se pregătească. Caine va face planuri. Caine. Fratele lui.
Fratele lui.
Cât timp mai avea? Trei zile. În trei zile avea să… dispară. La fel și Caine.
Poate o să moară. Poate se va schimba în vreun fel. Poate se va întoarce în
vechiul univers, cu povești uimitoare de spus. Și o va lăsa pe Astrid în urmă.
În cazul în care Caine ar fi fost o persoană normală, bine formată, și-ar
petrece ultimele zile pregătindu-se pentru orice avea să însemne
evaporarea – moarte, dispariție, scăpare. Dar Sam se îndoia de faptul că
fratele lui ar face asta. Caine va avea nevoie să triumfe asupra lui Sam.
Nevoia aceasta era mai puternică decât pregătirea pentru sfârșit.
— Niciodată nu mi-au plăcut zilele de naștere, murmură Sam.
Albert Hillsborough termină de înmânat burgerii către copiii de la Coates,
care erau recunoscători. Urcă scările spre Sam.
— Îmi pare bine că te-ai întors, omule, zise Albert.
Dintr-un motiv anume, Sam se simți obligat să se ridice și să dea mâna cu
băiatul. Albert i-o scutură solemn.
— Este foarte tare ce-ai făcut, că ai ținut Mickey D’s deschis.
Albert îl privi puțin deranjat.
— Noi nu îi mai spunem Mickey D’s. Este McDonald’s. Va fi mereu
McDonald’s. Deși, recunoscu el, m-am îndepărtat destul de mult de manualul
de operare.
— Am văzut burgerii cu gofre.
Era ceva care îl apăsa pe Albert. Orice era, Sam nu avea timpul sau
energia necesară, dar Albert devenea o persoană importată, cineva pe care
să nu îl dai deoparte.
— Ce e, Albert?
— Am făcut inventarul la Ralph’s și cred că, dacă aș fi avut parte de
ajutor, aș fi putut organiza o cină frumoasă de Ziua Recunoștinței.
Sam se holbă la el. Clipi.
— Ce?
— Ziua Recunoștinței. E săptămâna viitoare.
— Ah.
— Sunt cuptoare la Ralph’s, unele mari. Și nimeni nu a luat curcanii
înghețați. Imaginează-ți două sute cincizeci de copii, dacă va veni toată
lumea din Perdido Beach, da? Un curcan va hrăni circa opt oameni, așa că
261
avem nevoie de treizeci și unu, treizeci și doi de curcani. Nicio problemă,
pentru că sunt patruzeci și șase de curcani la Ralph’s.
— Treizeci și unu de curcani?
— Sosul de merișoare nu va fi o problemă, umplutul curcanilor nu va fi
nici el o problemă, nimeni nu a luat prea multă umplutură încă, deși va
trebui să îmi dau seama cum să amestec șapte sortimente diferite, să văd ce
gust au.
— Umplutură, zise Sam ca un ecou.
— Nu avem destui cartofi dulci la conservă, trebuie să ne descurcăm cu
cei proaspeți și câțiva cartofi copți. Marea problemă vor fi frișca și înghețata
pentru plăcinte.
Sam fu pe cale să izbucnească în râs, dar în același timp i se păru
emoționant și reconfortant că Albert se gândise atât de mult la aceste
probleme.
— Bănuiesc că înghețata e pe sfârșite, zise Sam.
— Mda. Suntem foarte strâmtorați cu înghețata. Și copiii au luat și cutiile
cu frișcă.
— Dar putem să avem plăcintă?
— Avem unele congelate. Și mai avem câteva forme de plăcintă, în care
putem coace noi câteva.
— Ar fi frumos, spuse Sam.
— Trebuie să mă apuc de treabă cu trei zile înainte. O să am nevoie de cel
puțin zece oameni ca ajutoare. Pot să scot mesele afară din subsolul bisericii
și să le pun în piață. Cred că pot face asta.
— Sunt sigur că poți, Albert, zise Sam cu emoție.
— Mama Mary va face aranjamentele centrale.
— Ascultă, Albert…
Albert ridică o mână, tăindu-i vorba lui Sam.
— Știu. Adică, știu că s-ar putea să avem parte de o mare luptă înainte de
asta. Și am auzit că ziua în care împlinești cincisprezece ani vine curând. Tot
felul de lucruri rele se pot întâmpla. Dar, Sam…
De data aceasta, Sam i-o tăie:
— Albert? Dă-i bătaie și pregătește marea masă.
— Da?
— Da. Le va da copiilor o perspectivă.
Albert plecă, iar Sam își stăpâni un căscat. O observă pe Astrid cufundată
într-o conversație cu trei copii de la Coates. Ea trecuse prin o mulțime de
lucruri groaznice, se gândi el, dar cumva, chiar și cu bluza jegoasă, părul
blond atârnând lins și gras și cu fața mânjită, era în continuare frumoasă.

262
 Când el își ridică privirea putu vedea peste piață, peste clădirile din
depărtare, departe, oceanul mult prea liniștit.
Ziua de naștere. Ziua Recunoștinței. Dispariția. Și o înfruntare cu Caine.
Nemaipunând la socoteală viața de zi cu zi dacă ei ar fi supraviețuit în vreun
fel sau altul. Nemaipunând la socoteală găsirea unei modalități de a scăpa
sau de a pune capăt FAYZ-ului. Și tot ce voia să facă era să o ia de mână pe
Astrid și să o ducă la plajă, să se întindă pe o pătură pe nisipul fierbinte,
lângă ea și să doarmă pentru vreo lună.
— Imediat după marea cină de Ziua Recunoștinței, își promise Sam sieși.
Imediat după plăcintă.

• TREIZECI ȘI ȘAPTE

79 ore, 00 minute

Cookie se rostogoli și se ridică. Picioarele îi erau slăbite și tremurau. Fu

nevoit să se sprijine de masă ca să se țină drept. Dar se echilibră cu brațul
care fusese complet sfărâmat.
Dahra Baidoo era acolo împreună cu Elwood, amândoi holbându-se ca și
cum asistau la un miracol.
„Presupun că așa e”, își zise Lana.
— Nu doare, spuse Cookie.
Râse. Era un sunet neîncrezător. Își roti mâna în față și în sus. Își strânse
degetele într-un pumn.
— Nu doare.
— OK, niciodată n-am crezut că o să văd asta, zise Elwood dând încet din
cap.
Lacrimile curgeau din ochii injectați ai lui Cookie. Șopti:
— Nu doare. Nu doare deloc.
Făcu un pas. Apoi altul. Pierduse mult din greutate. Era palid și mai mult
decât palid, era aproape verde. Tremura. Un urs mergând pe picioarele din
spate, pe cale de a se rostogoli. Părea exact ce era: un copil care fusese într-o
călătorie în iad.
— Îți mulțumesc, îi șopti Lanei. Mulțumesc.
— Nu eu am făcut, zise Lana. Este doar… nici eu nu știu ce este.

263
 Era obosită. Vindecarea lui Cookie îi luase mult timp. Era în spital de la
ora opt dimineața, când fusese trezită de urletele de agonie ale lui Cookie.
Rana lui era ceva mai rău decât fusese propria-i mână. Îi luase mai mult de
șase ore, iar acum orice beneficiu l-ar fi avut de pe urma somnului din parc
se irosise și era din nou frântă. Era aproape sigură că afară strălucea soarele,
dar tot ceea ce voia acum era un pat.
— Este o chestie pe care pot să o fac, zise Lana stăpânindu-și un căscat și
întinzându-se ca să scape de înțepeneala din coloana vertebrală. Doar o…
chestie.
Cookie dădu din cap. Apoi făcu ceva la care nu se așteptase nimeni. Căzu
în genunchi înainte Dahrei, care era șocată.
— Ai avut grijă de mine.
Dahra ridică din umeri și păru teribil de jenată.
— E în regulă, Cookie.
— Nu.
El îi luă mâna într-un mod ciudat și își puse fruntea deasupra ei.
— Orice vei vrea. Orice. Oricând. Pentru totdeauna.
Lacrimile îi înecau vocea.
— Orice.
Dahra îl ridică în picioare. Fusese la fel de mare și de greu ca Orc. Încă mai
era destul de mare ca să o domine în înălțime pe Dahra.
— Trebuie să începi să mănânci, zise ea.
— Da, să mănânc, zise Cookie. Apoi, ce să fac?
Dahra părea puțin exasperată. Spuse:
— Nu știu, Cookie.
Lana veni cu o idee:
— Du-te și caută-l pe Sam. O să fie o bătălie.
— Eu pot să mă bat, confirmă Cookie. Imediat ce fac rost de niște
mâncare și, știi, îmi recapăt puterea.
— McDonald’s e deschis, zise Dahra. Încearcă burgerul cu pâine prăjită. E
mai bun decât pare.
Cookie plecă. Dahra zise:
— Lana, știu că în mare e vorba de Cookie, dar simt că mi-ai salvat și mie
viața, mi-am pierdut mințile îngrijindu-l.
Lana nu se simțea confortabil când primea mulțumiri. Mereu se simțea
așa, chiar și cu lucrurile mărunte. Acum, ideea că oamenii îi mulțumeau
pentru că aproape înfăptuia miracole i se părea exagerată. Spuse:
— Știi vreun loc în care pot dormi? Cum ar fi un pat.
Elwood îi ghidă pe ea și pe Patrick către casa lui. Era la aproape un
kilometru de piață, iar Lana aproape că mergea în somn până când ajunseră.
264
 — Intră, spuse Elwood. Vrei ceva de mâncare?
Lana scutură din cap.
— Doar un loc în care să… canapeaua aia.
— Poți folosi unul dintre dormitoarele de sus.
Lana era deja cu fața în jos pe canapea. O fracțiune de secundă mai târziu
dormea.
Noaptea căzuse până să se trezească. Îi trebui o vreme până să își dea
seama unde se afla. Elwood îl hrănise pe Patrick. Era o farfurie linsă pe
gresia din bucătărie. Patrick stătea ghemuit în fața unui șemineu pe gaz, deși
nu era niciun foc.
Lana era lihnită de foame. Căută prin bucătărie, simțindu-se ca un hoț.
Frigiderul fusese golit de tot cu excepția unui suc de lămâie, unei sticle de
sos de soia, a unei cutii cu lapte de mult expirat și de o salată foarte, foarte
veche.
Congelatorul era într-o stare mai bună. Erau niște aripioare înghețate,
ceva într-o cutie de plastic și o pizza cu salam pentru microunde.
— O, da, zise Lana. O, cu siguranță.
Introduse pizza în cuptorul cu microunde și apăsă pentru a stabili timpul
de preparare. Era fascinant să privească modul în care se rotea. Gura îi fu
inundată. Era tot ce putea să facă așteptând sunetul cuptorului.
Devoră pizza rupând-o cu mâinile goale, împăturind feliile care atârnau și
adunând tot ce căzu pe masă.
— O, vrei și tu puțin? întrebă când Patrick apăru dând din coadă și
uitându-se la ea cu poftă.
Îi aruncă o bucată pe care el o prinse din aer.
— Ei, am trecut și prin asta, nu-i așa, băiete?
Lana găsi dușul din dormitorul principal de sus și petrecu o jumătate de
oră sub jetul de apă fierbinte. Apa care se scurgea era roșie și neagră. Apoi îl
invită și pe Patrick înăuntru, îl șamponă, îl clăti și îi dădu drumul afară ca să
se scuture ca nebunul prin tot dormitorul.
Se înfofoli într-un prosop și plecă să exploreze casa pentru a găsi ceva de
îmbrăcat. Se părea că Elwood nu avea surori, dar mama lui era minionă, așa
că, după câteva ajustări, reuși să încropească o ținută.
Își ridică de jos hainele și aproape că leșină din cauza împuțiciunii.
— O, Doamne, Patrick, așa am mirosit? Trebuie să ard astea.
Dar se mulțumi prin a îndesa într-un sac de gunoi hainele pătate de
sânge, cu unele cruste de mizerie, puțind a transpirație, răvășite și sfâșiate.
Din nefericire trebuia să se mulțumească cu vechii pantofi. Pantofii mamei
lui Elwood îi erau cu două numere mai mari.

265
 Porni iute în jos pe scări, simțindu-se mai bine decât se simțise de multă
vreme. Apoi văzu telefonul și nu putu rezista să nu ridice receptorul. Să își
sune mama. Să îi spună mamei… ceva. Știa tot ce îi spuseseră toți despre
FAYZ. Dar, totuși…
— Nu e ton, Patrick.
Patrick nu era interesat de subiect.
— Știi ce? O să mă duc să stau jos și să plâng pentru o vreme.
Dar lacrimile nu voiau să vină. Așa că după o vreme oftă și își luă o cutie
cu Pepsi dietetic pe verandă. Era miezul nopții. Pe stradă era liniște. Era
într-un oraș în care crescuse, dar din care lipsise ani buni. În cursul zilei
dăduse peste câțiva copii pe care îi știa, dar ei nu o recunoscură în spatele
învelișului de mizerie. Acum, poate o vor recunoaște. Deși probabil că acum,
curată fiind, Sam, Astrid și Edilio nu o vor recunoaște.
— Am chef să merg undeva, Patrick, spuse ea. Dar nu știu unde.
O mașină întoarse pe stradă. Se mișca încet. Oricine ar fi fost în spatele
volanului, în mod clar nu era un șofer experimentat.
Lana se încordă, pregătită să alerge înapoi în casă și să încuie ușa. Își
ridică privirea, precaută, dar nu îl putu vedea pe șofer, iar acesta nu părea să
vrea să oprească pentru a vorbi. Mașina își continuă drumul în jos pe stradă
și opri.
— Un fel de patrulă, îi zise Lana lui Patrick.
Mai stătu puțin pe verandă înainte de a se duce înapoi înăuntru.
Îl recunoscu instantaneu pe băiatul care stătea în bucătărie. Patrick mârâi
și i se ridică părul de pe ceafa.
— Bună, ciudato, zise Drake.
Lana se dădu înapoi, dar era prea târziu. Drake o amenință cu pistolul.
— Sunt dreptaci. Cel puțin am fost. Dar încă sunt capabil să țintesc de la
distanța asta.
— Ce vrei?
Drake arătă spre ciotul de la mâna dreaptă. Mâna fusese tăiată imediat
deasupra cotului.
— Ce crezi că vreau?
Singura dată când îl văzuse pe Drake Merwin își adusese aminte de
Căpetenia coioților: puternic, hiperalert, periculos. Acum, fizicul bine
proporționat arăta sfrijit, rânjetul de rechin era doar o grimasă, iar ochii
erau injectați. Privirea lui, odată amenințătoare, era acum intensă, arzătoare.
Arăta ca unul care fusese torturat dincolo de suportabilitate.
— O să încerc, zise Lana.
— O să faci mai mult decât să încerci, spuse el.

266
 Durerea îl cuprinse, iar fața i se schimonosi. Un geamăt încet, straniu îi
scăpă din gât.
— Nu știu dacă pot face să crească o mână la loc, spuse Lana. Lasă-mă să
o ating.
— Nu aici, șuieră el și arătă cu pistolul. Prin ușa din spate.
— Dacă mă împuști nu o să te pot ajuta, se certă Lana cu el.
— Poți să vindeci câini? Dar dacă îi zbor creierii? Aia poți vindeca,
ciudato?
Mașina pe care Lana o văzuse trecând mai devreme era parcată, cu
motorul pornit, pe aleea din spatele casei. Băiatul pe care îl chema Panda era
la volan.
— Nu mă obliga să fac asta, îl rugă Lana. Te-aș ajuta oricum. Nu trebuie să
faci asta.
Dar nu avea niciun rost. Dacă Drake avusese vreodată conștiință, aceasta
murise odată cu mâna lui. Conduseră prin orașul adormit. Prin noapte.
•
Howard văzu cu propriii ochi mica armată pe care o închegase Sam. Îi
văzu coborând de la Ralph’s. Magazinul era nepăzit, ceea ce însemna că toți
șerifii se hotărâseră să se dea din drum și să nu se expună.
— Sunt prea mulți, conchise Howard.
Așa că el și Orc furară o mașină și se îndreptară spre Academia Coates.
Dar luară greșit o curbă undeva de-a lungul drumului și ajunseră pe un
drum de pământ care ducea în deșert în timp ce noaptea cădea.
Întorseseră, ghidându-se după urmele de cauciucuri către drumul
principal, dar nici asta nu funcționă. Într-un final rămaseră fără benzină.
— A fost ideea ta tâmpită, mormăi Orc.
— Și ce voiai să faci? Să stai în oraș cu Sam? Are douăzeci de copii cu el.
— Puteam să îl bat măr.
— Orc, nu fi idiot, îi răspunse Howard răspicat din cauza supărării. Caine
nu e acolo, nici Drake nu e, iar Sammy mărșăluiește înapoi în oraș ca un
șmecher, ce crezi că înseamnă asta? Adică, hai, Orc, fă calculele!
Ochii de porc ai lui Orc se îngustară ca niște despicături.
— Nu mă face idiot. Altfel te pocnesc în dinți.
Howard pierdu douăzeci de minute îmbunătățind sentimentele rănite ale
lui Orc. Ceea ce îi făcu să fie blocați într-o mașină moartă, în mijlocul
pustietății.
— Văd o lumină, zise Orc.
— Hei, da.

267
 Howard sări din mașină și începu să alerge. Orc îl urmă cu pas greoi.
Lumina unor faruri se îndrepta spre ei. Dacă ar fi încetinit, conducătorul
mașinii i-ar fi ratat, fără să-i observe.
— Mai repede! strigă Howard.
— Prinde-i, îl îndemnă Orc pe Howard în timp ce renunță la alergat și
reduse viteza la un marș chinuit.
— OK, țipă Howard.
Piciorul i se prinse în ceva și se prăbuși în țărână. Se ridică, dar atunci
simți o durere ascuțită în gleznă.
— Ce naiba…
Îngheță. Era ceva acolo în întuneric. Nu era Orc, ci ceva care mirosea
neplăcut și gâfâia ca un câine. O luă la fugă într-o clipă strigând:
— Mă urmărește ceva!
Luminile mașinii veneau spre el. Putea să reușească. Putea să reușească.
Dacă nu ar cădea din nou. Dacă monstrul nu îl va prinde mai întâi.
Picioarele lui atinseră asfaltul drumului și fu luminat de un alb
strălucitor. Mașina frână brusc. Se opri. Monstrul nu se vedea nicăieri.
— Howard?
Howard recunoscu vocea. Panda era aplecat pe fereastră.
— Panda? Omule, cât mă bucur să te văd! Am fost…
Ceva negru și rapid sări și îl apucă pe Panda de mână. Acesta țipă. Din
mașină un câine lătra încontinuu. Ceva îl lovi pe Howard în spate, iar el se
izbi de pavaj cu mâinile și genunchii. Mașina acceleră. Bara din spate se opri
la câțiva centimetri de capul lui Howard.
Se auzi un țipăt, o voce masculină. Orc. Orc era în spate, în întuneric,
undeva. Erau câini peste tot, roind în jurul lui Howard. „Nu, nu erau câini,
gândi el, ci lupi. Coioți.”
Ușa mașinii se deschise, iar Panda căzu, înfășurat pe jumătate într-un
coiot. Se auzi un zgomot puternic urmat de o lumină portocalie. Dar coioții
nu se opriră. Altă împușcătură, iar unul dintre coioți scânci de durere. Drake
se clătină în față, arătând ca o sperietoare în lumina farurilor.
Coioții se retraseră din lumină, dar cu siguranță nu dispărură. Howard se
ridică încet în picioare. Drake îndreptă pistolul către fața lui Howard.
— Ai asmuțit coioții ăia pe mine?
— Și pe mine m-au mușcat, omule, protestă Howard. Apoi strigă spre
deșert: Orc! Orc, omule. Orc!
Se auzi o voce scrâșnind ca pietrișul ud, dar pe un ton ascuțit, straniu:
— Dă-ne femeia.
Howard se holbă în întuneric încercând să își dea seama ce era. Nu era
Orc. Unde era Orc?
268
 — Ce femeie? întrebă Drake poruncitor. Cine ești?
Încet, pe fiecare parte, împrejurul mașinii, deșertul se mișca. Umbrele se
apropiau. Howard se lăsă în jos, dar Drake rămase în picioare, ferm.
— Cine e acolo? întrebă el.
Un coiot brăzdat de râie, cu botul care îi dădea un aspect sinistru, păși în
cercul de lumină. Howard aproape căzu din picioare când își dădu seama că
cel ce vorbise era un coiot.
— Dă-ne femeia.
— Nu, spuse Drake revenindu-și repede din șoc. Este a mea. Am nevoie
de ea ca să îmi vindece mâna. Are puterea asta și eu îmi vreau mâna înapoi.
— Ești un nimic, mârâi coiotul.
— Sunt puștiul cu arma, zise Drake.
Cei doi i se păreau asemănători lui Howard. Se uitau sfidători unul la
altul.
— Ce vrei cu ea? întrebă Drake pe un ton hotărât.
— Întunericul zice: „Aduceți femeia”.
— Întunericul? Ce înseamnă asta?
— Dă-ne femeia, zise Căpetenia, revenind la unicul lui scop. Sau vă
omorâm pe toți.
— O să omor mulți dintre voi.
— Tu mori, zise Căpetenia cu îndârjire.
Howard simți că era timpul să vorbească:
— Băieți. Băieți. Avem o remiză aici. Așa că de ce nu încercăm să facem un
aranjament?
— Ce vrei să spui?
— OK, uite, Drake, ziceai ceva despre femeia care îți vindecă mâna?
— Ea are puterea. Îmi vreau mâna înapoi.
— Și domnule, ăăă… coiot… vrei să o iei să o duci la un alt câine numit
Întuneric?
Ochii Căpeteniei se uitară la Howard într-un mod care sugera că lua în
calcul modul în care să îl măcelărească și să îl mănânce.
— OK, zise Howard tremurând. Cred că putem ajunge la o înțelegere.

• TREIZECI ȘI OPT

74 ore, 10 minute
269
 — Astrid! zise Edilio, îmi pare foarte rău pentru casa ta.
Astrid îi strânse mâna.
— Mda. Trebuie să recunosc, mi-a fost greu să văd.
— Poți rămâne la stația de pompieri cu mine, cu Sam și Quinn, se oferi
Edilio.
— E OK. Petey și cu mine o să ne cazăm cu Mama Mary și cu Fratele John
pentru o vreme. Foarte greu îi găsești acasă. Iar când sunt, ei, știi cum e, e
bine să ai oameni în preajmă.
Cei trei, Edilio, Astrid și micul Pete erau în biroul, care îi aparținuse odată
primarului din Perdido Beach și recent fusese ocupat de Caine Soren. Sam
refuzase să preia biroul, simțind că acest lucru ar fi dat impresia că își dădea
importanță. Dar Astrid îl contrazise și îi explicase că simbolurile erau foarte
importante, iar copiii voiau să știe că cineva deține controlul.
Ea îl instală pe micul Pete într-un scaun și îi dădu o cutie plină cu fulgi de
orez. Micului Pete îi plăcea să îi mănânce simpli, fără lapte.
— Unde e Sam? întrebă Astrid. Și noi ce căutăm aici?
Edilio păru stânjenit.
— Trebuie să îți arătăm ceva.
Sam deschise ușa. Nu-i zâmbi lui Astrid. Se uită îngrijorat la micul Pete.
Salută și apoi:
— Astrid, trebuie să vezi ceva. Și cred că micul Pete nu ar trebui să vadă.
— Nu înțeleg.
Sam se prăbuși în scaunul ocupat ultima oară de Caine. Astrid fu uimită
de cât de bine semănau cei doi băieți pe dinafară. Și de cât de diferită fusese
reacția ei la trăsăturile lor. În timp ce Caine își ascundea aroganța și
cruzimea în spatele unei pelicule netede și controlate, Sam își lăsa emoțiile
la vedere. Acum era trist, îngrijorat și preocupat.
— Mă întreb dacă Petey ar putea să stea cu Edilio în cealaltă cameră.
— Sună ca și cum ar urma o veste proastă, zise Astrid.
Expresia de pe fața lui Sam nu o contrazise. Ea reuși să îl convingă pe
micul Pete să se miște, deși nu fără efort. Edilio rămase cu el.
Sam ținea în mână un DVD. Zise:
— Ieri l-am trimis pe Edilio la centrala nucleară ca să facă rost de două
lucruri. Primul: o cutie cu arme automate din încăperea de pază.
— Mitraliere?
— Mda. Nu neapărat pentru noi, ci doar ca tabăra adversă să nu pună
mâna pe ele.
— Acum avem o rasă înarmată, zise Astrid.
Tonul ei păru să îl deranjeze pe Sam.
— Vrei să i le las la dispoziție lui Caine?
270
 — Nu criticam, doar… știi tu. Copii de clasa a noua cu mitraliere. E greu să
faci din asta o poveste frumoasă.
Sam se liniști. Ba chiar zâmbi.
— Mda. Propoziția „copii de clasa a noua cu mitraliere” nu prea se
potrivește cu „să ai o zi frumoasă”.
— Nu e de mirare că arăți așa de încruntat.
Dar imediat ce zise acest lucru își dădu seama că greșea. El mai avea ceva
să îi spună. Ceva mai rău. DVD-ul.
— M-am întrebat, ca și tine, de ce FAYZ-ul pare să se concentreze în jurul
centralei nucleare. Șaisprezece kilometri în toate direcțiile pornind de acolo.
De ce? Edilio a făcut niște cercetări prin înregistrările video ale centralei.
Astrid se ridică deodată și se surprinse spunând:
— Nu ar trebui să îl las pe Petey singur.
— Știi ce o să îți arate DVD-ul, nu-i așa?
Nu fusese o întrebare.
— Ai ghicit încă din prima noapte. Îmi amintesc faptul că ne uitam pe
harta video. Ți-ai pus mâna în jurul micului Pete și mi-ai aruncai o privire
foarte ciudată. La acea vreme, nu am știut să o interpretez.
— Nu te cunoșteam pe atunci, zise Astrid. Nu știam că pot să am
încredere în tine.
Sam strecură DVD-ul în player și porni televizorul.
— Calitatea sunetului e destul de proastă.
Astrid văzu camera de control. Cinci adulți, trei bărbați și doua femei.
Unul dintre ei era tatăl ei. Imaginea îi puse un nod în gât. Acolo era tatăl ei,
balansându-și scaunul, glumind cu femeia de la panoul următor, aplecându-
se înainte ca să completeze niște fișe.
Și stând într-un scaun lângă peretele închis la culoare, cu fața luminată de
omniprezentul Game-Boy era micul Pete. Singurul sunet care se auzea era
slab, iar conversația era neinteligibilă.
— Acum urmează, zise Sam.
Dintr-odată o alarmă sună, aspră și distorsionată. Toată lumea din
camera de control sări. Oamenii se grăbiră către monitoare, către
instrumentele de citire. Tatăl lui Astrid îi aruncă o privire îngrijoram fiului
său și apoi se aplecă spre monitor.
Alți oameni intrară în încăpere și se îndreptară, cu o eficiență studiată,
către monitoare. Instrucțiuni panicate erau aruncate în toate părțile. Porni și
a doua alarmă, mai stridentă decât prima. O lumină stroboscopică se activă.
Frica era prezentă pe fiecare chip.
Micul Pete se clătina nebunește, cu mâinile apăsate pe urechi. Avea o
privire de durere pe fața inocentă. Cei zece adulți din încăpere alcătuiau un
271
tablou mișcător de disperare stăpânită. Tastaturile erau apăsate cu putere,
butoanele răsucite. Tatăl ei apucă un manual gros și începu să răsfoiască
rapid paginile, oamenii țipau, alarma suna, iar micul Pete urla, urla cu
mâinile la urechi.
— Nu vreau să văd asta, zise Astrid, dar nu se putu uita în altă parte.
Micul Pete sărise în picioare. Alergă la tatăl lui, dar tatăl lui, în disperare,
îl împingea la o parte. Micul Pete se duse și se aruncă pe un scaun. Sfârși
prin a aluneca într-o masă lungă, uitându-se la monitorul pe care pâlpâia,
pâlpâia, pâlpâia un mesaj de o avertizare de culoare roșu-aprins. Numărul
paisprezece.
— Codul unu-patru, spuse Astrid anost. L-am auzit pe tata spunând o
dată. Este codul pentru topirea miezului. Făcea o glumă din asta. Codul unu-
unu însemna o problemă minoră, codul unu-doi începi să te îngrijorezi,
codul unu-trei chemi directorul, codul unu-patru te rogi. Următorul pas,
codul unu-cinci este… eradicarea.
Pe ecran, micul Pete își luă mâinile de la urechi. Alarma nu contenea.
Urmă o străfulgerare care făcu banda să fie goală. Câteva secunde de
imagine statică. Când imaginea se stabiliză, alarma tăcuse. Iar micul Pete era
singur.
— Astrid, o să observi că pe semnătura de pe film scrie zece noiembrie,
ora zece și optsprezece minute dimineața. Momentul exact în care fiecare
persoană cu vârsta mai mare de paisprezece ani a dispărut.
Pe ecran, micul Pete se opri din plâns. Nici măcar nu se uită în jur, doar se
duse înapoi la scaunul pe care stătuse, își luă Game-Boy-ul și se apucă din
nou să se joace.
— Micul Pete a cauzat FAYZ, zise Sam plat.
Astrid își acoperi fața cu mâinile. Era surprinsă de lacrimile pe care le
simțea că se adună și de forța lor. Se luptă să se abțină de la suspine, îi
trebuiră câteva minute ca să poată vorbi. Sam așteptă răbdător.
— El nu știa ce făcea, spuse Astrid cu o voce joasă, nesigură. Nu știe ce
face. Nu așa cum știm noi. Nu gândește că, dacă fac „asta” o să se întâmple
„ailaltă”.
— Știu asta.
— Nu poți da vina pe el, se uită Astrid în sus cu ochii aprinși, provocatori.
— Să dau vina pe el?
Sam se mișcă și se așeză lângă ea pe canapea. Destul de aproape încât
picioarele lor se atingeau.
— Astrid, nu pot să cred că îți spun asta, dar cred că ai omis ceva.
Ea se întoarse către el cu fața pătată de lacrimi, căutând.

272
 — Astrid, a fost un accident nuclear. Este evident că nu puteau controla
situația. Păreau foarte speriați.
Astrid oftă. Sam avea dreptate: omisese asta.
— A oprit accidentul nuclear. Topirea miezului ar fi putut omorî pe toată
lumea din Perdido Beach.
— Da. Nu mă dau în vânt după modul în care a făcut-o, dar e foarte posibil
să fi salvat viața tuturor.
— A oprit accidentul nuclear, zise Astrid încă nereușind să priceapă
complet.
Sam rânji. Chiar râse.
— Ce e așa de amuzant? întrebă ea tăios.
— Mi-am dat seama de ceva înaintea lui Astrid cea deșteaptă. Mă bucur
nespus de asta. O să exult de bucurie câteva minute.
— Bucură-te, s-ar putea să nu se mai întâmple niciodată, spuse Astrid.
— O, crede-mă, știu asta.
Îi luă mâna, iar ea se bucură să îi simtă atingerea.
— Ne-a salvat. Dar în același timp a creat ciudățenia asta.
— Nu pe toată, spuse Astrid, scuturând din cap.
— Mutațiile au precedat FAYZ-ul. Într-adevăr, mutațiile au fost o condiție
sine qua non a situației. Chestia fără de care FAYZ-ul nu s-ar fi putut
întâmpla.
Sam refuză să fie impresionat.
— Poți să mă ataci cât vrei cu „într-adevăr-urile” tale, „precedat-urile” și
„sine qua non-urile”, eu tot radiez de bucurie aici.
Ea îi ridică mâna către buze și îi sărută degetele. Apoi îi dădu drumul, se
ridică și se plimbă prin încăpere și se întoarse. Se opri și zise:
— Diana. Ea vorbește despre mutație ca fiind asemenea liniilor de la
semnalul telefonului mobil. Două linii, trei linii… Caine are patru linii. Și tu la
fel, cred. Petey… cred că el are cinci sau șapte.
— Sau zece, fu de acord Sam.
— Diana crede că este precum recepția semnalului. Ca și cum unii dintre
noi au un grad mai mare de receptivitate. Dacă e adevărat, noi nu generăm
puterea, ci doar o folosim, o direcționăm.
— Și?
— Și de unde vine ea? Ca să extind analogia, unde este turnul pe care se
află antenele emițătoare? Ce anume generează puterea?
Sam se ridică și oftă.
— Un lucru e sigur: povestea asta nu va fi răspândită niciodată. Edilio
știe, eu știu și tu. Nimeni altcineva nu trebuie să știe.
Astrid aprobă.
273
 — Copiii l-ar urî. Sau ar încerca să îl folosească.
Sam dădu din cap.
— Mi-aș dori…
— Nu, zise Astrid și ridică din umeri fără speranță.
— Nu avem cum să-l facem să repare ce-a făcut.
— E păcat, spuse Sam zâmbind ușor, ceea ce nu se potrivi cu expresia
ochilor. Pentru că timpul trece, tic-tac, tic-tac.
•
Lana se împiedică în noapte. Înapoi cu coioții. Un coșmar repetat. Și acum,
adăugându-se la nenorocire, Drake și Howard se împiedicau alături de ea.
Drake cu pistolul. Drake blestemându-și durerea. Iar Howard striga: „Orc,
Orc”, în noapte.
Mai groaznică decât orice suferință era teama de acel puț de mină și de ce
se afla în fundul lui. Ea nesocotise Întunericul. Oare ce avea să îi facă
monstrul care fierbea acolo?
— Hai să ne oprim și o să încerc să îi repar brațul lui Drake, OK? întrebă
ea.
— Nu oprim, mârâi Căpetenia.
— Lasă-mă să încerc cel puțin.
Căpetenia o ignoră; iarăși alergau, se împiedicau și se adunau de pe jos și
apoi alergau și mai mult. Nu era nicio scăpare acum. Nicio posibilitate de
scăpare. Decât dacă…
Ea se apropie de Drake.
— Dacă nu mă lasă să te vindec?
— Nu încerca să mă joci, i-o tăie Drake. Oricum, acum vreau să văd
chestia care te-a îngrozit așa de tare.
— Ce este? întrebă Howard neliniștit, aproape la fel de speriat ca și Lana.
Lana nu avea un răspuns la întrebarea asta. Fiecare pas era mai dificil
decât cel de dinainte și Căpetenia o mușcă de câteva ori ca să se miște mai
repede. Când nu o făcea el, o făcea Drake, fluturând pistolul spre ea,
amenințând-o cu vorbe, cu gesturi și cu privirea.
Ajunseră la mina abandonată după ce luna apusese, iar stelele abia
licăreau în fața răsăritului promițător. Nu mai simțise niciodată o asemenea
teamă. Era ca și cum tot sângele i se scursese și fusese înlocuit cu un mâl
rece. Abia se putea mișca. Inima îi bătea tare înghiontindu-i pieptul. Voia să
îl mângâie pe Patrick, să obțină o fărâmă de confort de la el, dar nu se putea
apleca și nu putea vorbi. Stătea țeapănă, tăcută, rigidă. „O să mor aici”, gândi
ea.
— Om, lumină! bolborosi Căpetenia pe un ton poruncitor.

274
 Arătă spre o lanternă care atârna într-un cui dintre pietre. Howard sări
către ea și o porni. Mâna îi tremura atât de tare, încât lumina dansa pe pereți
trimițând umbre zburătoare precum niște fantome care se mișcau rapid.
Nici Drake nu părea în apele lui, speriat de ceva ce nu-și putea explica.
Punea întrebări și deveni și mai agitat când pășiră în cutia de gheață a minei.
— Cineva trebuie să-mi spună ce o să vedem, insistă Drake… Trebuie să
știu ce facem… Poate ar fi bine să vorbim despre înțelegerea noastră… Cât
mai avem?…
Dar în tot acest timp înaintau în mină.
Lana trebuia să își forțeze fiecare respirație. Trebuia să își reamintească:
„Respiră. Respiră”. Patrick plecase. Îi abandonase la intrarea în mină.
— Omule, eu… eu nu pot să fac asta, zise Howard. Trebuie… eu…
Încerca să tragă aer în piept.
— Taci din gură! îl repezi Drake, bucuros că avea pe cine să își verse
supărarea.
Howard se întoarse brusc și o luă la goană luând lanterna cu el. Căpetenia
scânci o comandă și doi coioți plecară în urmărirea lui.
Nemaifiind lanterna, Lana putea vedea strălucirea verde, slabă, de pe
pereți. Întuneric în spate. Întuneric în față.
— Lasă-l să plece, zise Drake. Howard nu e important. Eu sunt important.
Vocea lui era slabă. Lana își închise ochii și strânse pleoapele, dar cumva
strălucirea verde trecea prin ele ca și cum putea să pătrundă în carnea ei, în
craniul ei. Nu putea merge mai departe. Se lăsă în genunchi.
Era aproape. Era acolo, chiar în față, chiar după ultimul colț, o adunătură
de piatră fosforescentă, mișcătoare, alunecoasă. Vocea fără sunet era ca o
bâtă care îi lovea capul. Întunericul săgeta degete invizibile de gheață în
mintea ei, iar Lana știu că vorbea cu vorbele lui.
— Vindecătoarea, strigă ea într-o parodie torturată și nebunească a vocii
ei.
Ținea ochii închiși, dar putu simți cum Drake îngenunchează lângă ea.
— De ce vii la mine? țipă Lana.
Era o păpușă, nimic altceva decât o unealtă de care se folosea Întunericul.
— Coiotul, încercă să spună Drake.
— Credincioasa Căpetenie, zise Întunericul prin Lana. Ascultător, dar încă
departe de a fi egal unui om.
„Deschide ochii, își spuse Lana. Fii curajoasă. Fii curajoasă. Uită-te la el,
înfruntă-l, luptă-te cu el.” Dar Întunericul era în craniul ei, împingând și
căutând în secretele ei, râzând de rezistența ei jenantă. Și totuși, ea deschise
ochii. Obiceiul de a sfida, pe care îl avea de o viață, îi dădu putere. Dar îi ținu

275
plecați, destul de puternic pentru a se forța să îi țină deschiși, prea speriată
pentru a privi în față acel lucru.
Pietrele de sub genunchii ei străluceau. Ea îl atingea, atingea marginile
lui. Căpetenia se ploconi, lăsându-se pe pietrele din peșteră lângă Lana,
târându-se pe burtă.
Dintr-odată Lana simți un șoc electric de o forță înspăimântătoare.
Spatele ei se arcui, capul i se dădu pe spate, iar mâinile i se despărțiră. Simți
o durere ca un țurțure care îi înțepa ochiul și îi găurea creierul. Încercă să
țipe, dar niciun sunet nu ieșea din ea. Apoi dispăru, iar ea căzu pe spate, cu
picioarele strânse sub ea. Gâfâia ca un pește aruncat pe uscat, incapabilă să
își umple plămânii cu aer.
— Sfidare, spuse cu o voce răgușită care nu era a ei.
— Ea trebuie să îmi facă mâna la loc, zise Drake. Dacă o omori, nu mă
poate ajuta.
— Ai curaj să ceri ceva, zise Întunericul prin Lana.
— Eu nu… e… eu îmi vreau mâna înapoi, țipă Drake epuizat.
Lana își dădu seama că putea respira din nou. Trase aer în piept.
Se împinse în podea și se îndepărtă centimetru cu centimetru de
Întuneric. Drake țipă în agonie. Lana îl văzu așa cum fusese ea, ca și cum el
ar fi apucat un fir electric. Corpul lui se sucea ca o marionetă. Întunericul îi
dădu drumul.
— Ah, zise Întunericul și îi mișcă gura Lanei într-un rictus. Am găsit am
găsit un profesor mai bun pentru tine, Căpetenie.
Căpetenia coioților îndrăzni să se ridice. Își ținea coada și capul aliniate
într-o poziție umilă. Se uită la Drake, care fusese acum eliberat și își freca
mâna de durere.
— Omul ăsta o să te învețe să omori oameni, zise Lana.
Drake vorbi ca și cum fiecare silabă era un efort:
— Da. Dar… mâna mea.
— Dă-mi mâna, spuse Lana și, fără să vrea, se târî până la Drake.
Acesta se ridică, tremurând, dar hotărât. Întinse ciotul ars, tăiat cu
ferăstrăul.
— O să îți dau o mână cum n-a mai avut niciun om, zise Întunericul prin
Lana. Nu ai magie în tine, omule, dar fata îți va fi de folos.
Drake se mișcă cu o viteză surprinzătoare. Se răsuci și o trase pe Lana de
păr.
— Ia-mi mâna, șuieră el.
Ea își puse mâinile tremurânde pe carnea topită, simțind osul proaspăt
tăiat pe sub ea, venindu-i să vomite.

276
 Strălucirea își mări intensitatea. Lana își simți întregul corp umplându-se
cu ea, nu caldă, ci rece, rece ca gheața. Carnea lui Drake creștea la loc. O
simțea mișcându-se sub degetele ei. Dar nu era carne umană. Nu era deloc
carne umană.
— Nu, șopti ea.
— Ba da, respiră Drake. Da!

• TREIZECI ȘI NOUĂ

36 ore, 37 minute

And sometimes when you lie to me

Sometimes I’ll lie to you
And there isn’t a thing you
Could possibly de
All these half-destroyed lives
Aren’t as bad as they seem
But now I see blood and I hear people scream
Then I wake up
And it’s just another bad dream6…

Sam cânta melodia trupei Agent Orange de pe iPod, simțindu-se de parcă

versurile familiare trecuseră linia de la a fi doar un cântec menit să
răvășească subconștientul la unul care era atât de aproape să îi descrie
viața.
Se afla la stația de pompieri, nu tocmai fericit de prânzul pe care îl lua
singur. Quinn era… se părea că nu mai putea ști unde era Quinn. Prietenul
lui… era oare cuvântul acesta potrivit? Prietenul lui, Quinn, era o umbră care
venea și pleca, uneori glumind, așa cum făcea pe vremuri, alteori stând
morocănos și uitându-se la DVD-uri pe care le mai văzuse de un milion de
ori.
Oricum, el nu era acolo pentru prânzul de la stația de pompieri, în ciuda
faptului că Sam făcuse destulă supă ca să ajungă și pentru alte guri.

6„Și uneori când mă minți / Uneori o să te mint și eu / Și nu e niciun lucru pe care să-l poți face /
Toate aceste vieți distruse pe jumătate / Nu sunt atât de rele pe cât par / Dar acum văd sânge și aud
oameni țipând / Apoi mă trezesc / Și nu e decât un alt vis urât…” (în lb. engl. în orig. – n.red.).
277
 Edilio se materializă în tăcere în cadrul ușii. Arăta descurajat. Sam realiză
că mai devreme cântase cu voce tare și, rușinat, dădu muzica mai încet și își
scoase căștile.
— Ce ai găsit, Edilio?
— Dacă e pe undeva prin Perdido Beach, știe să se ascundă de minune,
Sam, zise Edilio. Am căutat. Am vorbit cu toată lumea. Lana a dispărut. Și
câinele ei la fel. A fost în casa lui Elwood și apoi a dispărut.
Sam aruncă playerul de muzică pe masă.
— Am supă. Vrei?
Edilio se încovoie pe un scaun.
— Ce cântec e?
— Ce? A, se numește „A cry for help in a world gone mad”7.
Amândoi râseră sarcastic.
— Următoarea piesă o să pun să fie cântecul ăla vechi, cum îi spune?
Sam căută în memorie.
— Așa, REM, „It’s the end of the world as we know it”8.
— Chiar este, comentă Edilio. Am căutat o fată care poate vindeca prin
magie și am încercat să învăț să trag cu o mitralieră.
— Cum a mers, apropo?
— Patru băieți putem, mai mult sau mai puțin, să o mânuim, punându-l la
socoteală și pe Quinn. Dar, omule, nu suntem chiar pușcași marini, știi? Un
puști pe nume Tom a început să tragă și aproape că m-a nimerit. A trebuit să
mă arunc într-un rahat de câine.
Sam încercă să nu râdă, dar niciunul din ei nu se putu abține.
— Mda, crezi că e amuzant. O să vezi tu, zise Edilio.
Sam deveni din nou serios.
— Nu știu ce-l ține pe Caine pe loc. Au trecut două zile. Ce-l ține?
— Care e graba? Cu cât mai mult timp avem, cu atât o să fim mai pregătiți.
— Omule, mâine-noapte zbor de aici, spuse Sam.
— Nu știi asta sigur, omule, zise Edilio, jenat.
— Mi-aș dori să știu ce se întâmplă sus, la Coates.
Edilio prinse ideea imediat.
— Te referi la spionat?
Sam împinse supa din fața lui.
— Nu știu la ce mă refer, omule. Mă gândesc că ar trebui să ne ducem la
ei, știi? Să ne ducem acolo și să facem asta.

7 „Un strigăt de ajutor într-o lume care a luat-o razna”. (în lb. engl. în orig. – n.tr.).
8 „E sfârșitul lumii așa cum o știm”. (în lb. engl. în orig. – n.tr.).
278
 — Avem arme. Avem băieți care pot să conducă. Avem, pe lângă tine,
patru alți mutanți cu puteri care pot fi folositori. Știi, puteri cu care te poți
lupta, nu ca fata aia care poate dispărea, dar numai dacă este foarte rușinată.
Sam zâmbi în ciuda voinței lui.
— Glumești.
— Nu, omule, e foarte rușinoasă și când spui ceva de genul: „Ai un păr
frumos”, dintr-odată dispare. Dar e tot acolo. O atingi, dar nu o poți vedea.
— Asta nu o să-l prea oprească pe Caine.
— Taylor lucrează la teleportare. Acum se poate teleporta la câteva străzi
distanță, zise Edilio ridicând din umeri. Dar, dacă vorbim de puteri
folositoare, îl avem pe puștiul ăla de nouă ani, care poate face ce faci tu cu
lumina, dar nu la fel de mult.
— Nouă ani. Nu putem obliga pe cineva care are doar nouă ani să îi facă
rău cuiva, protestă Sam.
— Ce zici de una de unșpe ani, care poate să se miște foarte rapid încât
abia o poți vedea?
— Fata aia, Brianna?
— Acum își spune Briza. Adică, la fel de rapidă precum briza.
— Briza? Un fel de nume de supererou? întrebă Sam, dând din cap cu
tristețe. Minunat. E tot ce ne trebuie.
Aceasta era vorba preferată a mamei lui: „E tot ce ne trebuie”. Simți un
junghi scurt în piept, dar acesta trecu repede.
— Și ce putem face cu Briza în timp ce se mișcă repede de colo-colo?
Edilio păru stânjenit.
— Cred că îi dăm o armă. Trage și apoi dispare și trage din nou.
— O, Doamne, spuse Sam și își lăsă capul să cadă. Copii de unșpe ani și
noi le dăm arme? Să împuște oameni? Ființe umane? Este o prostie.
Edilio nu mai avea ce să zică la asta.
— Îmi pare rău, omule, nu las asta pe umerii tăi, Edilio! Doar că… adică, e
o nebunie. E greșit. E destul de rău pentru copiii de vârsta noastră, dar de
clasa a patra și a cincea?
Se auzi un zgomot de pași pe scări și atât Sam, cât și Edilio săriră în
picioare, așteptându-se la ce era mai rău. Dekka, una dintre refugiații de la
Coates, intră repede în încăpere și alunecă pe podeaua cernită. Era rănită la
frunte, o tăietură adâncă, de trei centimetri, dar refuzase ca Lana să o
vindece.
— Am asta de la pantoful lui Drake, de când m-a lovit, spusese ea.
Vindecă-mi rănile de la blocul de ciment, dar lasă-mi capul așa. Vreau ceva
care să-mi amintească.

279
 Sam se gândi că acesta era al doilea lucru foarte interesant la Dekka.
Numărul unu era probabil faptul că ea părea să aibă puterea de a suspenda
forța gravitației într-o anumită zonă, dar mică.
— Ce este, Dekka? întrebă Sam.
— Tipul ăla, Orc. Tocmai s-a întors în oraș, răvășit complet.
— Orc? Numai Orc? Nu și Howard?
Dekka ridică din umeri.
— Nu am văzut pe nimeni altcineva. Doar ce a sosit, iar tipul acela, Quinn,
mi-a spus să fac bine și să vin să-ți zic. El a spus că se va duce către casa lui
Orc, să-l urmărească.
Asta trebuia să fie casa pe care Orc o împărțise cu Howard. Nu era mult
de mers.
— Poate că ar trebui să iau o armă, zise Edilio posomorât.
— Cred că mă descurc cu Orc acum, zise Sam.
Încrederea în el îl surprinse. Niciodată în viața lui nu crezuse că se va
descurca cu Orc.
Quinn aștepta afară. Sam aproape că îi mulțumi oficial lui Quinn.
— Apreciez că ai trimis-o pe Dekka la mine și că te ocupi de lucruri.
— Fac ce pot, zise Quinn, pe un ton mai amar decât probabil intenționase.
Sam și Edilio stătură pe aproape, în timp ce Quinn bătu la ușă.
Vocea mult prea familiară a bătăușului răsună:
— Intrați, cretinilor!
Orc tocmai deschidea o cutie cu bere.
— Lăsați-mă să beau asta, mormăi Orc. Apoi mă puteți omorî sau orice.
Orc avusese câteva zile nefaste. Era zgâriat, bătut. Un ochi îi era umflat și
negru. Avea pantalonii zdrențuiți și murdari. Tricoul abia putea îi numit așa.
Fusese rupt în fâșii care apoi fuseseră înnodate la loc. El era în continuare
mare, dar arăta mai puțin amenințător decât îl văzuseră vreodată.
— Unde e Howard? întrebă Sam tăios.
— Cu ei, răspunse Orc.
— Care ei?
— Drake. Fata aia, cum o cheamă, Lana. Și un câine care vorbește, rânji el.
Mda. Sunt nebun. Câine vorbitor. Câinii m-au doborât. Mi-au făcut o gaură în
mațe. Mi-au mâncat coapsa.
— Despre ce vorbești, Orc?
Acesta luă o gură mare de bere. Oftă.
— Doamne, ce bună e!
— Vorbește cu noimă, Orc, îl repezi Sam.
Orc râgâi tare. Se ridică încet. Își așeză jos berea. Cu mâinile înțepenite, își
scoase tricoul sfâșiat. Edilio tresări. Quinn se întoarse. Sam se uita fix. Bucăți
280
mari din pieptul și burta lui Orc erau acoperite cu pietriș. Pietrele aveau
culoarea apei murdare, verde-gri. Pietrișul se ridica și cobora în ritmul
respirației lui Orc.
— Se întinde, zise Orc.
Părea năucit. Se atinse cu degetele.
— E cald, zise el.
— Orc… cum s-a întâmplat asta? întrebă Sam.
— Ți-am spus. Câinii mi-au mâncat piciorul și mațele și alte părți de care
nu-ți spun. Apoi chestia asta le-a luat locul.
Ridică din umeri, iar Sam auzi un sunet slab ca pașii pe un drum acoperit
cu pietriș ud.
— Nu doare, spuse Orc. A durut. Dar nu mai doare. Totuși gâdilă.
— Doamne Dumnezeule! spuse încet Edilio.
— Oricum, zise Orc. Știu că mă urâți cu toții. Așa că ori mă omorâți, ori
ieșiți afară. Mi-e sete și mi-e foame.
Îl lăsară. Afară Quinn păși grăbit pe stradă, se opri dintr-odată și apoi
vomită într-un tufiș. Sam și Edilio îl prinseră din urmă. Sam îi puse mâna pe
umăr.
— Îmi pare rău, zise Quinn. Sunt slab.
— Ce e mai rău de abia acum urmează, zise Sam posomorât. Da, dintr-
odată parcă, o dispariție ușoară și rapidă nu mai pare cel mai rău lucru din
lume, nu-i așa?
•
— Drake lipsește de două zile, zise Diana. Trebuie să ne uităm la ce avem
aici.
— Sunt ocupat, o repezi Caine.
Stăteau pe pajiștea din față de la Coates. Caine supraveghea efortul de a
repara gaura pricinuită de lupta de dinainte. Teleporta cărămizi, câteva
deodată, în locul în care Mallet și Chaz încercau să le cimenteze din nou.
Totul se prăbușise de două ori până acum. Una era să torni ciment într-o
formă din pământ, dar era mult mai greu să lipești cu mortar cărămizile una
de cealaltă.
— Trebuie să facem un fel de înțelegere cu… orășenii, zise Diana.
— Orășenii. O spui cu grijă ca să eviți cuvintele „Sam” sau „fratele tău”.
— OK. M-ai prins, spuse Diana. Trebuie să facem un fel de înțelegere cu
fratele tău, Sam. Ei încă mai au mâncare. Noi o terminăm.
Caine făcu un spectacol din a fi distras de levitarea unui alt set de
cărămizi prin ușa din față a școlii și sfârșiră la etajul doi, unde Mallet și Chaz
se feriră din calea încărcăturii.

281
 — Încep să devin bun la asta, spuse Caine. Încep să am mai mult control.
Precizie.
— Bravo ție!
Umerii lui Caine se lăsară.
— Știi, ai putea să oferi puțin sprijin din când în când. Știi ce simt pentru
tine. Dar tot ce faci este să mă repezi.
— Ce vrei să faci, să te însori?
Caine roși, iar Diana izbucni într-un râs neobișnuit de tare.
— Știi că avem paisprezece ani, da? Adică, înțeleg că te crezi Napoleon al
FAYZ-ului, dar suntem totuși copii.
— Vârsta e ceva relativ. Sunt unul dintre cei mai în vârstă oameni din
FAYZ. Și cel mai puternic.
Diana își mușcă limba. Avea un răspuns deștept pregătit, dar îl tachinase
îndeajuns de mult pe Caine pentru o zi. Avea chestiuni mai importante de
discutat decât dragostea publică a lui Caine. Și doar atât era. Caine nu era
capabil de dragoste adevărată, de genul celei profunde, de genul celei care ar
fi crescut în timp.
— Bineînțeles, nici eu nu sunt, murmură Diana.
— Ce?
— Nimic.
Se uită la Caine cum lucra. Nu la ce făcea, ci la băiatul însuși. Era cea mai
charismatică persoană pe care o cunoscuse vreodată. Putea să fie un star
rock. Și în mod clar el își imagina că era îndrăgostit de ea. De aceea îi tolera
impertinența.
Presupunea că îl plăcea. Fuseseră atrași unul de altul aproape încă de la
început. Fuseseră prieteni… nu, nu acesta era cuvântul potrivit. Complici. Da,
acesta ar merge: complici. Fuseseră complici de când Caine își descoperise
puterile.
Ea fusese prima persoană căreia el îi arătase puterea. Aruncase o carte de
pe masă până în cealaltă parte a încăperii. Ea fusese cea care îl încurajase să
își îmbunătățească puterea, să exerseze în secret. De câte ori atingea
următorul nivel, îi arăta ei. Iar când ea îi dezvăluia chiar și cea mai mică
urmă de bunătate, un cuvânt de laudă, o încuviințare admirativă, el se umfla
în pene și părea să radieze de bucurie.
Îi trebuia atât de puțin ca să îl manipuleze! Nu avea nevoie să îi arate
multă afecțiune, ci doar o idee.
Diana avea să îi dea lui Caine sarcini ca să își folosească puterea, să îl facă
să cadă pe un puști de care nu îi plăcea sau să umilească un profesor care o
supărase. Iar când îi spusese lui Caine că profesorul de științe o înghesuise

282
într-un colț într-un laborator gol și încercase să o pipăie, Caine îl făcuse să
cadă pe scări și acesta ajunsese în spital.
Diana se bucurase de vremurile acelea. Avea un protector care îi făcea pe
plac și nu cerea nimic în schimb. Caine, în ciuda ego-ului supradimensionat,
a aspectului lui, a farmecului, era teribil de fâstâcit în preajma fetelor. Nici
măcar nu încercase vreodată să o sărute.
Dar în cele din urmă i-a atras atenția lui Drake Merwin, care își căpătase
deja reputația de a fi cel mai periculos bătăuș din școală, cu mulți acoliți. Și
din acel moment Caine îi învrăjbise unul împotriva celuilalt, făcând câte
puțin pentru Diana când ea îi cerea și câte puțin pentru Drake.
În timp ce puterile lui Caine crescură, ambele relații se schimbaseră. Și
apoi asistenta școlii, mama lui Sam – mama lui Caine, de asemenea, deși
niciunul dintre ei nu știa asta atunci –, începuse să bănuiască faptul că ceva
era foarte, foarte ciudat la băiatul ei demult pierdut.
Cărămizile căzură dintr-odată, o serie de bufnituri în timp ce ele se
rostogoleau pe pajiște și o serie de mormăieli și înjurături din partea lui
Chaz și Mallet.
Caine părea să nici nu fi observat.
— Ce crezi că a fost, Diana? zise el, aproape ca și cum i-ar fi citit
gândurile.
— Cred că nu le-au aliniat destul de bine, răspunse ea, știind că nu la asta
se referise el.
— Nu asta. Ea. Asistenta Temple.
El repetă numele, desenându-l ca să îl simtă.
— Asistenta. Connie. Temple.
Diana oftă. Aceasta nu era conversația pe care și-o dorea.
— De fapt, eu n-am cunoscut-o pe femeia aia.
— Are doi fii. Pe unul îl păstrează. Pe celălalt îl dă spre adopție. Eram un
bebeluș.
— Nu sunt psiholog, zise Diana.
— Am avut mereu sentimentul ăsta, știi? Că familia mea nu era familia
mea adevărată. Niciodată nu au zis că eram adoptat, dar mama mea – mă
rog, femeia pe care o credeam mama mea, nu știu cum să-i spun acum.
Oricum, ea niciodată nu vorbea despre nașterea mea. Știi, auzi mame
vorbind despre momentul în care au intrat în travaliu și toate astea. Ea
niciodată nu vorbea despre așa ceva.
— Păcat că doctorul Phil nu e pe aici. Ai putea să îi spui lui toate astea.
— Cred că era destul de rece. Asistenta Temple. Așa-zisa mea mamă,
spuse el și se uită la Diana, cu capul sus, încruntat, sceptic. Cam ca tine,
Diana.
283
 Diana scoase un sunet nepoliticos.
— Nu încerca să fii profund, Caine! Probabil că ea fusese o adolescentă
instabilă la acea vreme. Poate că s-a gândit că putea să îngrijească numai un
copil, nu doi. Sau poate a încercat să vă dea pe amândoi, dar nimeni nu l-a
vrut pe Sam.
Caine păru surprins.
— Te dai bine pe lângă mine cu asta?
— Încerc să te fac să mergi mai departe. Cui îi pasă despre problemele cu
mămica? Avem mâncare pentru două, poate trei săptămâni. Apoi trecem la
fasole.
— Vezi ce voiam să zic? Pariez că ea a fost exact ca tine, Diana. Rece și
egoistă.
Diana fu pe cale să răspundă, când auzi un zgomot repezit în spatele ei. Se
întoarse și văzu un val, un furnicar de bestii aspre, păroase, galbene. Coioții
păreau să vină de peste tot, deodată, o invazie disciplinată, având un scop,
care în curând avea să-i copleșească atât pe ea, cât și pe Caine.
Caine își ridică mâinile, cu palmele în afară, înarmat și pregătit.
— Nu! strigă o voce. Nu îi răni! Sunt prieteni.
Era Howard, care se apropia de ei dând din mâini. În spatele lui venea
fata vindecătoare, Lana, arătând ca și cum era în stare de șoc. Iar în spatele
lor, Drake.
Diana înjură. Era încă în viață. Și apoi văzu mâna lui Drake. Ciotul ars,
rămășițele mâinii sale, pe care o tăiase în timp ce el țipa, plângea și
amenința, fusese schimbat. Era lungă, ca și cum fusese transformată într-o
gumă întinsă, de culoare roșu-închis. Era încolăcită de două ori în jurul
corpului.
Nu. Era imposibil. Howard veni în fugă și fu primul.
— A apărut Orc pe aici?
Dar nici Caine și nici Diana nu răspunseră. Amândoi se holbau la Drake,
care se îndrepta spre ei, la fel de îngâmfat cum fusese înainte. Nu mai era
sperietoarea devastată care plânsese când văzuse ciotul topit al mâinii căzut
pe podea.
— Drake, zise Caine. Am crezut că ai murit.
— M-am întors, spuse Drake. Și sunt mai bine ca oricând.
Tentaculul roșu se descolăci din jurul taliei, ca un piton care își eliberează
victima.
— Îți place, Diana? întrebă Drake.
Mâna, șarpele acela imposibil de culoarea sângelui, se derulă învârtejit
deasupra capului lui Drake și se strânse. Apoi, atât de repede încât ochiul
uman abia putu înregistra mișcarea, pocni ca un bici.
284
 Sunetul fusese un pocnet puternic. Ca o explozie în miniatură.
Diana țipă de durere. Uimită, se uită la tăietura din bluza ei și la picăturile
roșii de pe umăr.
— Îmi pare rău, zise Drake deloc sincer. Încă mai lucrez la țintă.
— Drake, zise Caine și, în ciuda sângelui, în ciuda rănii Dianei, rânji. Bine
ai venit înapoi!
— Am adus ajutoare, spuse Drake. Își întinse mâna stângă, iar Caine o
scutură stânjenit cu dreapta.
— Deci, când mergem să îl doborâm pe Sam Temple?

• PATRUZECI

26 ore, 47 minute

— O să vină mâine-seară, zise Sam. Caine cred că are nevoie să mă

învingă. Cred că e o chestie de mândrie pentru el.
Ținură ultimul consiliu de război în biserică. Aceeași biserică în care
Caine își dusese la bun sfârșit acțiunea de preluare a orașului. Crucea fusese
rezemată de perete. Nu era locul în care trebuia să fie, dar cel puțin nu mai
era întinsă pe podea. Dintre copiii din Perdido Beach veniseră Sam, Astrid,
micul Pete, Edilio, Dahra, Elwood și Mama Mary. Albert fusese invitat, dar se
concentra pe proiectul legat de Ziua Recunoștinței și pe experimentul cu
burgerul din tortilla. Din partea refugiaților de la Coates veniseră trei fete:
Dekka, micuța Brianna Briza și Taylor.
— Caine este un tip care are nevoie să câștige. Are nevoie de victorie
înainte să dispară. Sau are nevoie de victorie înainte să dispar eu. Ideea e că
nu o să accepte faptul că i-am eliberat pe acești copii de la Coates și am
preluat Perdido Beach, zise Sam. Așa că trebuie să fim pregătiți. Și mai
trebuie să fim pregătiți pentru ceva: mâine e ziua mea, spuse el crispat. Nu e
o aniversare pe care o aștept cu nerăbdare. Dar, oricum, trebuie să decidem
cine va prelua conducerea dacă… după ce… ies din scenă.
Câțiva dintre copii scoaseră sunete de înțelegere și de încurajare despre
felul în care Sam poate că nu avea să dispară, sau poate că ar fi fost un lucru
bun, că va scăpa de FAYZ. Dar Sam le făcu tuturor semn să tacă.
— Uitați, partea bună este că, atunci când eu voi dispărea, va dispărea și
Caine. Dar partea proastă este că vor rămâne Drake și Diana și ceilalți
285
bătăuși. Orc… ei bine, nu știm exact ce se întâmplă cu el, dar Howard nu e cu
el. Iar Lana… nu știm ce s-a întâmplat cu ea. Dacă a plecat sau ce a făcut.
Pierderea Lanei era o lovitură serioasă. Fiecare dintre refugiații de la
Coates o adora pentru modul în care le vindecase mâinile. Și era încurajator
faptul că știau că ea putea vindeca pe oricine era rănit.
Astrid spuse:
— Eu îl nominalizez pe Edilio ca să preia conducerea în caz că… știi tu.
Oricum, avem nevoie de un număr doi, de un vicepreședinte sau viceprimar,
sau ce-o fi.
Edilio reacționă târziu, ca și cum Astrid vorbea despre un alt Edilio. Apoi
zise:
— În niciun caz. Astrid e cea mai deșteaptă de pe aici.
— Îl am pe micul Pete de care trebuie să am grijă. Mary trebuie să aibă
grijă de copii și să îi ferească de pericole. Dahra are responsabilitatea de a
trata pe oricine este rănit. Elwood a fost ocupat în spital cu Dahra, nu a avut
de-a face cu Caine sau cu Drake, sau cu oricare din facțiunea de la Coates.
Edilio a fost implicat în lupta împotriva lui Orc și a lui Drake. Și a fost
întotdeauna curajos și deștept și capabil, spuse ea și îi făcu cu ochiul lui
Edilio, știind prin ce disconfort trecea acesta.
— Așa e, spuse Sam. Așa că, exceptând faptul că are cineva vreo obiecție,
așa vor rămâne lucrurile. Dacă sunt rănit sau dacă mă evapor, Edilio e la
conducere.
— Cu tot respectul pentru Edilio, zise Dekka, dar el nu are puteri.
— Are puterea de a câștiga încrederea și de a răzbi atunci când e nevoie,
apuse Astrid.
Nimeni nu mai avu nimic de obiectat.
— OK, atunci, zise Sam. Avem oamenii pe poziție, iar Edilio le va spune
când să pornească. Taylor, știu că va fi plictisitor pentru tine, și puțin
înspăimântător, de asemenea. Ia un prieten care să meargă cu tine, dormiți
cu schimbul, asigurați-vă că unul din voi e treaz. Și continuați să exersați.
Briza, rolul tău este critic: tu ești sistemul nostru de comunicații odată ce
începe. Dekka? Imediat ce primim vești de la Taylor, tu și cu mine ne punem
în mișcare.
— Super, zise Dekka.
— O să câștigăm, spuse Sam.
Se ridicară cu toții ca să plece. Astrid rămase în urmă. Sam îl bătu ușor pe
umăr pe Edilio.
— Ascultă, omule, dacă găsești ceva util pentru Quinn…
— Mă ocup de asta. Nu e o alegere rea. L-am pus la conducere la grădiniță
cu unul dintre pistoalele automate.
286
 Sam aprobă din cap, îl bătu pe Edilio pe spate și se uită la ei cum pleacă.
— Quinn cu o mitralieră, zise Sam. Îi cer prietenului meu să împuște
oameni.
— Îți rogi prietenul să se apere și să apere copiii, zise Astrid.
— Mda, asta schimbă totul, spuse Sam sarcastic.
— Și ce vrei să fac eu? întrebă Astrid. Mie nu mi-ai dat nimic de făcut.
— Vreau ca tu să găsești un loc sigur și să te ascunzi acolo până ce totul se
va termina. Asta vreau.
— Dar…
— Dar… începând de mâine după-amiază o să am nevoie de tine aici.
Sam arătă în sus.
— În Rai? întrebă Astrid zâmbind.
— Urmează-mă.
Îi conduse pe Astrid și pe fratele ei către turlă. Panourile despărțitoare
erau încă dărâmate, așa cum le lăsase Drake. Luminile din Perdido Beach
arătau straniu de normal de aici de sus. Multe case încă mai aveau luminile
aprinse. Becurile răzlețe de pe străzi erau și ele aprinse. Sigla galbenă de la
McDonald’s strălucea. O pală de vânt purta mirosul de cartofi prăjiți și de
ace de pin, de sare și de alge.
Doi saci de dormit fuseseră întinși la mică distanță unul de altul. Un
binoclu și un receptor walkie-talkie pentru copii erau lângă o pungă de
hârtie cu alimente.
— V-am împachetat câte ceva de mâncare și baterii pentru jocul micului
Pete. Nu cred că walkie-talkie-ul merge prea bine, dar îl am pe celălalt. Poți
vedea aproape tot de aici.
Era un spațiu îngust. Micul Pete se așeză imediat într-un colț prăfuit.
Astrid și Sam stăteau stânjeniți unul lângă altul, înghesuiți de clopot.
— Mi-ai lăsat o armă?
El scutură din cap.
— Nu.
— Le ceri tuturor celorlalți să facă lucruri teribile. Iar mie-mi ceri să
privesc.
— Este o diferență.
— Este? Care?
— Păi… am nevoie de tine pentru creierul tău. Am nevoie de tine ca să
observi.
— Este jalnic, zise ea.
El aprobă.
— Mda. Ei bine, tu nu ai fost antrenată ca să știi cum să împuști. Probabil
că ai sfârși prin a te împușca în picior.
287
 — Ah, spuse ea, nefiind convinsă.
— Ascultă, știu că e o nebunie, dar poate că ar trebui să te gândești la
ideea lui Quinn, știi tu, să îl faci pe micul Pete să te teleporteze în Hawaii. Sau
oriunde. El are puterea. În cazul în care lucrurile nu merg…
— Nu vreau ca el să mă teleporteze departe undeva, spuse Astrid. În
primul rând, nu cred că ar merge. Și în al doilea…
— Da?
— Și în al doilea rând, nu vreau să te părăsesc.
El își duse mâna cu blândețe la obrazul ei, iar ea își închise ochii și se
sprijini de el.
— Astrid, eu sunt cel care va pleca. Știi asta.
— Nu. Nu știu asta. M-am rugat să nu se întâmple. M-am rugat la Maria să
intervină.
— La Mary Terrafino?
— Nu, prostuțule, râse Astrid. Ești așa un păgân! Sfânta Maria. Fecioara.
— Oh, ea.
— Știu că tu nu prea crezi în Dumnezeu, dar eu cred. Eu cred că El știe că
noi suntem aici. Eu cred că El ne aude rugăciunile.
— Crezi că ăsta e un fel de plan măreț al lui Dumnezeu? FAYZ-ul și toate
astea?
— Nu. Eu cred în liberul arbitru. Cred că deciziile le luăm de bunăvoie și
ne asumăm acțiunile. Și acțiunile noastre au consecințe. Lumea este așa cum
o facem noi. Dar cred că uneori putem să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute,
iar El o va face. Uneori, cred că El se uită în jos și zice: „Uau, uite ce pun la
cale idioții ăia; cred că ar trebui să îi ajut puțin”.
— O să accept bucuros ajutorul, spuse Sam.
— La fel, aș vrea să am o armă.
Sam scutură din cap.
— Eu l-am rănit pe tatăl meu vitreg. L-am rănit pe Drake. E posibil chiar
să îl fi omorât pe Drake. Nu știu. Și nu știu ce o să se întâmple mai departe.
Dar uite ce știu: când rănesc pe cineva, asta îmi lasă o urmă. Ca o cicatrice,
sau ceva de genul. E ca și cum…
El își căuta cuvintele potrivite, iar ea își strânse mâinile în jurul lui.
— E ca și cu genunchiul meu, când Drake m-a împușcat. Totul s-a
vindecat, mulțumită Lanei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar faptul că
l-am ars pe Drake? Asta e în interiorul meu, în capul meu și Lana nu poate
vindeca asta.
— Dacă va fi o luptă și alții vor simți durerea asta.
— Tu nu ești „alții”.
— Nu?
288
 — Nu.
— De ce?
— Pentru că te iubesc.
Astrid rămase tăcută atât de mult timp, încât Sam crezu că o supărase.
Totuși ea nu își slăbi strânsoarea, nu se îndepărtase, dar își ținea fața
îngropată în gâtul lui. Îi putea simți lacrimile calde pe piele. Într-un final ea
spuse:
— Și eu te iubesc.
El răsuflă ușurat.
— Ei bine, am trecut și peste asta.
Dar ea nu se alătură râsului lui crispat.
— Am ceva să îți spun, Sam.
— Un secret?
— Nu am fost sigură de asta, așa că de-aia nu am zis nimic. Este greu să o
separi de coeficientul de inteligență. Intuiția este de obicei doar numele pe
care noi îl dăm unei percepții înalte, dar normale, care are loc sub nivelul
gândului conștient.
— Aham, zise el cu tonul unui tip prostuț.
— Pentru mult timp nu am fost sigură că este altceva decât intuiție
normală.
— Puterea, zise el. Mă întrebam dacă știi. Diana a spus că tu ai două linii.
Într-un fel nu am vrut, știi, să te forțez să te gândești la asta.
— Am bănuit. Dar e ciudat. Ating mâna unei persoane și uneori îmi apare
în minte un fel de fâșie de foc care brăzdează cerul.
El o îndepărtă la o distanță de un braț, ca să îi vadă mai bine fața.
— O fâșie?
Ea ridică din umeri.
— Ciudat, nu? O văd luminoasă sau mai întunecată, lungă sau scurtă. Nu
știu ce înseamnă, nu am niciun control asupra ei și încă nu am încercat să o
explorez. Dar se pare că văd un fel de măsură, nu știu, semnificație sau ceva?
E ca și cum aș vedea sufletul unei persoane sau poate destinul, dar în
condiții profund metaforice.
— Profund metaforice, sună vocea lui ca un ecou. Puterea ta este puterea
metaforei?
Remarca aceasta cel puțin îi aduse un zâmbet și un ghiont.
— Deșteptule! Ideea este că am știut de la început că vei fi important la
un moment dat într-un fel. Ești o stea căzătoare de-a lungul cerului, care lasă
în urmă scântei.
— O să trag bine mâine într-un perete de cărămizi?

289
 — Nu știu, recunoscu ea. Dar știu că ești cea mai luminoasă stea
căzătoare de pe cer.
•
Computer Jack se trezi și simți mâna ei caldă peste gura lui. Afară era
întuneric, dar camera era inundată în lumina albastră a monitorului. Putea
vedea conturul feței ei și părul roșu. Ochii ei luciră.
— Șșș, îl avertiză ea și își puse un deget pe buze.
Inima lui bătea deja mai tare. Ceva nu era în regulă, fără îndoială.
— Scoală-te, Jack.
— Ce se întâmplă?
— Mai ții minte înțelegerea noastră? Ții minte promisiunea ta?
El nu voia să zică da. Nu voia. Știuse dintotdeauna că orice va vrea Diana
va fi periculos. Iar Jack era mai speriat ca oricând. Drake se întorsese. Drake
era un monstru.
Diana îl atinse pe obraz cu buricul degetelor. El simți un fior pe șira
spinării. Apoi îl pocni peste obraz.
— Am întrebat dacă îți mai ții minte promisiunea.
El era mut. Prea confuz ca să-și poată găsi vocea, prea conștient de
prezența ei lângă el, prea speriat de ceea ce i-ar putea cere. Aprobă din cap.
— Îmbracă-te. Numai hainele. Nimic altceva.
— Ce oră e? trase el de timp.
— E ora când faci ceea ce trebuie, zise ea și gura moale schiță un zâmbet
crispat. Chiar dacă este pentru un motiv greșit.
Jack se dădu jos din pat foarte, foarte bucuros că găsise o pereche de
pantaloni de pijama pe care să îi poarte. O făcu să se întoarcă și se îmbrăcă
repede.
— Unde mergem?
— Tu pleci cu mașina.
— Am condus numai o dată și aproape că am intrat într-un șanț.
— Ești un băiat foarte inteligent, Jack! O să te prinzi tu.
Se furișară din cameră în holul întunecat. În jos pe scări, cu atenție, cu
atenție. Diana crăpă ușa de la intrare și se uită în curte. Jack se întrebă dacă
Diana avea pregătită o scuză pentru cineva care i-ar fi putut opri.
Sunetul tenișilor pe pietrișul aleii era amplificat de noaptea cețoasă. Era
ca și cum ei ar fi încercat să facă zgomot. Ca și cum fiecare pas era făcut de
un baros. Diana îl conduse la mașina de teren parcată aiurea pe iarbă.
— Cheia e înăuntru. Urcă! La volan.
— Unde mergem?
— Condu până în Perdido Beach. Și nu „noi”. Doar tu.
Jack era alarmat.
290
 — Eu? Doar eu? Nu, nu, nu. Dacă mă duc, Caine o să creadă că a fost ideea
mea. O să îl trimită pe Drake după mine.
— Jack, ori mă asculți, ori o să stau aici și o să țip. O să iasă și o să le spun
că te-am prins încercând să scapi.
Jack simți că rezistența îi ceda. Totul era prea plauzibil. Ea ar face-o, iar
Caine ar crede-o. Și apoi… Drake.
Simți un fior.
— De ce? o întrebă Jack, rugător.
— Găsește-l pe Sam Temple. Spune-i că ai scăpat.
Jack înghiți nodul din gât și dădu din cap.
— Și mai bine, găsește-o pe fata aia, Astrid, spuse Diana și își reluă o parte
din atitudinea ei batjocoritoare. Astrid cea deșteaptă. O să fie disperată să îl
salveze pe Sam.
— OK. OK, se încurajă el. Ar fi bine să plec.
Diana îi atinse mâna.
— Spune-le de Andrew.
Jack îngheță cu mâna pe cheie.
— Asta vrei să fac?
— Jack, dacă Sam dispare, Drake se va întoarce împotriva mea, iar Caine
nu îl va putea opri. Drake e mai puternic decât până acum. Am nevoie de
Sam viu. Am nevoie de cineva pe care Drake să îl urască. Am nevoie de
echilibru. Spune-i lui Sam despre tentație. Avertizează-l că o să fie tentat să
se predea să accepte de bunăvoie marele salt, dar poate, poate că, dacă el va
zice nu…
Ea oftă. Nu era un sunet plin de speranță.
— Acum, du-te!
Se răsuci pe călcâie și se duse înapoi în școală. Jack o urmări cu privirea
până când ea ajunse la ușă. Era șansa ei de a scăpa. Putea să scape de Caine
și de Drake și de tot ceea ce reprezentau ei. Dar ea rămânea. Era oare posibil
ca Diana chiar să îl iubească pe Caine?
El trase adânc aer în piept și răsuci cheia în contact. Motorul prinse viață.
Îi dăduse prea multă benzină. Făcea prea mult zgomot.
— Șș. Șș, zise el.
Băgă în viteză, apăsă pedala de accelerație. Nu se întâmplă nimic.
Aproape intră în panică. Apoi își aduse aminte: frâna de mână. Lăsă maneta
în jos și încercă din nou pedala de accelerație. Mașina începu să ruleze pe
pietriș cu viteză mică.
— Hei! Ce faci?

291
 Howard. Ce naiba făcea aici în mijlocul nopții? Desigur, încă îl căuta pe
prietenul lui bătăuș, Orc. Mereu îl căuta pe Orc. Expresia de pe fața lui
Howard se schimbă repede de la mirare la întrebătoare, la alarmată.
— Hei, omule, oprește! Oprește!
Jack conduse pe lângă el. În oglindă, îl văzu pe Howard alergând înapoi în
școală.
Ar trebui să conducă mai repede. Dar condusul era un lucru
înspăimântător pentru Computer Jack. Prea multe decizii de luat, necesita
prea multă atenție, era prea periculos, mortal. Ajunse la poarta de fier, care
era închisă. Sări din mașină și deschise repede poarta. Rămase nemișcat
pentru un moment, ascultând. Sunetul pădurii. Picături de condens cădeau
de pe frunze, mici animale fremătau, iar în aer plutea o briză care abia mișca
crengile. Apoi se auzi sunetul unui motor de mașină.
Înapoi la mașină. Băgă în viteză și înaintă încet pe poartă. O lăsă deschisă
și plecă. Oricum, poarta nu avea să încetinească pe nimeni. Dar pe el îl
încetinise. Ei erau deja pe urmele lui. Panda conducea, fără îndoială, era cel
mai experimentat șofer, mult mai experimentat decât Jack. Panda. Cu Drake
lângă el. Drake și mâna lui monstruoasă.
Jack simți frica ridicându-i-se în corp. Strânse volanul. Prea tare. Partea
de sus i se rupse în mâini. O aruncă și scânci de teamă.
Se forță să țină volanul cu mai multă atenție, să controleze panica, să se
gândească doar la condus. Se concentră asupra drumului în timp ce cobora
de pe munte, din pădurea deasă către terenul mai pustiu.
Lumini în oglindă. O, Doamne! O, Doamne! O să îl omoare. Drake își va
folosi mâna ca un bici asupra lui.
— Gândește-te, Jack, țipă el cu o vehemență bruscă, șocantă. Gândește!
Nu era o chestiune care avea de-a face cu programarea. Nu era legată de
tehnologie. Era primitivă. Era forță și forță, violență și violență, ură și frică.
Asta era? Poate că era vorba doar de degajare. Mașina de teren era mult
mai înaltă. Iar cealaltă care se apropia rapid era joasă. Mașină de teren.
Tracțiune patru ori patru. Jack aruncă un ochi la marginea drumului și văzu
un șanț adânc în dreapta. Un perete înalt de stâncă în stânga. Mașina se
apropia cu viteză. Era la nu mai mult de câteva sute de metri în spate.
Acolo! Un drum forestier pe dreapta. Putea să nu ducă nicăieri. Putea să
înainteze cincizeci de metri și să se înfunde. Nicio variantă. Jack trase de
volan către dreapta și chiar și cu viteza mică simți că era cât p-aci să se
răstoarne.
Dar mașina se îndreptă și se clătină pe drumul forestier. Farurile creau un
cerc de pământ, luminos, fără forme, în întunericul ca o cerneală neagră, fără

292
lună. Nu vedea nimic… nu știa nimic… Conducea la mâna destinului, cu
speranța că drumul de pământ nu se termina brusc într-o stâncă.
Era greu să țină volanul, în timp ce se balansa violent. Dar nu putea să îl
strângă prea tare, altfel l-ar face bucăți în mâinile lui puternice. În spatele
lui, farurile mașinii mici luceau nebunește, sus și jos, schimbându-și direcția
haotic. Drumul forestier era prea greu pentru ei. Oricât de rău era pentru
mașina de teren, era imposibil pentru mașina mică.
Încet, Jack se îndepărta. Într-un final, luminile se estompară în spatele lui
și deveni clar că toți cei din urmă se opriseră.
Jack reveni la ritmul care i se părea convenabil, făcând mașina de teren
mai ușor de controlat. Scăpase de urmăritori. Dar cum avea să ajungă la
Perdido Beach? Singurul traseu pe care îl știa era drumul principal. Oare
aceste urme în noroi duceau undeva? Singurul lucru pe care îl știa cu
siguranță era că nu se putea întoarce.

• PATRUZECI ȘI UNU

03 ore, 15 minute

Orele din timpul zilei trecură în liniște. Sam știa că avea să înceapă
curând. Și în doar câteva ore se va și sfârși. Sam avea oameni de pază la
fiecare ieșire din oraș, dar în rest, își sfătuise oamenii să doarmă, să
mănânce și să se relaxeze. Caine avea să vină noaptea. Sam era sigur de asta.
Încercase să își urmeze propriul sfat, dar somnul fusese imposibil. Își
schimba hainele și se gândea la nevoia de a mânca ceva în ciuda faptului că îi
era rău de la stomac, când Taylor apăru dintr-odată în stația de pompieri.
Sam era în boxeri.
— Vin încoace! spuse Taylor fără vreo introducere. Hei, mișto abdomen!
— Vorbește!
— Șase mașini vin în jos pe drum dinspre Coates. Vor ajunge la Ralph’s
cam într-un minut. Se mișcă încet.
— Ai văzut vreo față? Caine sau Drake?
— Nu.
Sam se duse în încăperea cu paturi, mișcă patul lui Edilio, lovi patul lui
Quinn și țipă:
— Băieți. Scularea!
293
 — Ce? întrebă Quinn, părând confuz. Am crezut că trebuie să tragem un
pui de somn.
— Ați tras. Taylor tocmai i-a văzut pe drum.
— Sunt treaz, zise Edilio și se rostogoli din pat gata îmbrăcat.
Își desprinse sinistrul pistol automat de grilajul patului.
Sam își trase blugii și își căuta pantofii.
— Ce vrei să fac acum? întrebă Taylor.
— Du-te înapoi și vezi dacă intră la Ralph’s sau dacă se împrăștie în
grupuri, zise Sam.
— S-ar putea să vrei să îți ții hainele pe tine, îl avertiză Taylor. Aș putea să
mă întorc.
— La întoarcere du-te în piață. Eu o să mă duc direct acolo, zise Sam.
Taylor dispăru.
— Ești gata? îl întrebă Sam pe Edilio.
— Nu. Tu?
Sam scutură din cap.
— Hai să o facem totuși.
Quinn se dădu și el jos din pat.
— E timpul?
— Mda. Seară. Așa cum am crezut, spuse Sam. Știi unde să te duci, da?
— Direct în iad? murmură Quinn.
Sam și Edilio își dădură drumul pe bara de pompieri și aterizară în garaj.
Dispozitivul walkie-talkie pe care Sam îl purta la curea pârâi foarte tare.
Vocea lui Astrid se auzi încordată:
— Sam. Îi văd.
Sam dădu volumul puțin mai încet și apăsă butonul.
— Taylor tocmai mi-a spus, zise Sam. Tu și micul Pete sunteți OK?
— Sunt bine. Văd șase mașini. Au trecut de Ralph’s. Cred că s-ar putea să
se îndrepte spre școală.
— De ce în direcția aia?
— Nu știu, spuse Sam și își mișcă buza și se gândi. Ține-ți capul jos,
Astrid!
— Sam… începu ea.
— Știu, zise el. Și eu.
Începu să meargă repede, dar nu alergă. Fuga ar putea semăna panică. Îi
zise lui Edilio:
— Mi-am imaginat că vor veni la fel cum au făcut prima oară. Este drumul
cel mai direct către centrul orașului.
— Eu am crezut că o să tragă la Ralph’s și o să ne facă pe noi să venim
după ei, zise Edilio.
294
 — Nu pricep, recunoscu Sam.
Ajunseră în centru, iar Edilio o luă înainte către primărie, ca să își verifice
trupele. Taylor apăru la patru metri depărtare, uitându-se în direcția greșită.
— Taylor! Aici.
— O, ei se duc spre școală. Iar Caine e sigur cu ei. Caine și Diana. Nu l-am
văzut pe Drake. Poate e mort. Ea spuse ultima propoziție cu un patos greu
de confundat. Apoi, în cazul în care Sam ar fi ratat-o, adăugă: Sper că e mort,
bucata aia de…
— Te-au văzut?
— Nu. Oricum nu mă pot atinge. Acum mă pricep bine la asta. Pot să mă
duc chiar în școală, să văd ce pun la cale.
Sam îndreptă un deget spre ea.
— Nu face pe grozava! Nu vreau să te pierd. Păstrează distanța. Du-te!
Taylor făcu cu ochiul și dispăru.
Vocea lui Astrid se auzi în walkie-talkie.
— Ies din mașini și intră în școală.
Sam se uită în sus la clopotniță. Ea era acolo sus, atât de aproape încât ar
fi putut să strige spre ea, dar privirea ei era în altă direcție, nu în jos către el.
Sam îl localiză pe Quinn, alergând în apropiere cu mitraliera pe umăr.
— Noroc, frate! zise Sam.
Quinn se opri.
— Mersi. Uite ce e, Sam… eu…
— Nu e timp de asta acum, zise Sam ferm, dar și cu blândețe.
Sam rămase singur în piață, cu un picior sprijinit pe marginea fântânii.
Școala. De ce? Și de ce veniseră când încă era lumină, de ce nu au așteptat
căderea nopții?
Albert ieși grăbit din McDonald’s. Îi dădu lui Sam o pungă.
— Câțiva nuggets, omule. În caz că ți-e foame.
— Mersi, omule.
— Avem încredere în tine, Sam.
Albert dispăru. Sam mestecă un nugget și încercă să gândească. Mișcarea
cu școala fusese neașteptată. Să fie oare o șansă? Dacă totuși Caine era jos
din mașină, pe jos, în clădirea școlii pe care Sam o cunoștea mult mai bine
decât el…
Apăsă pe butonul de la walkie-talkie.
— E vreun semn că ar pleca din școală?
— Nu. Au un tip care stă afară, de pază. Cred că este Panda. Nu îl văd pe
Drake nicăieri.

295
 Îi putea pune punct chiar acum. Acum, unu la unu cu Caine. Ar însemna că
niciunul dintre acești copii nu ar trebui să fie implicat. Ar însemna că nimeni
nu va fi nevoit să apese pe trăgaci.
Dekka alerga spre el.
— Sam. Îmi pare rău că nu te-am găsit.
Poate că aveau să fie doar ei doi, Sam și Dekka. I-ar dubla șansele. Ar fi
așa cum trebuia: unul din Perdido Beach și altul de la Coates, umăr la umăr.
— Caine e la școală, zise Sam. Mă gândesc că poate am putea să ne ducem
peste ei.
— Drake e acolo? întrebă Dekka.
— Nimeni nu l-a văzut. Ar putea fi… ar putea să nu apară.
— Bine, spuse ea fără ocolișuri.
— Nu am prea avut timp să ne cunoaștem, spuse Sam. Și nici acum, ei
bine, nu am prea mult timp, punct. Cât de mult control ai asupra puterii tale?
Dekka răsuflă și se gândi la întrebarea lui. Se uită la mâinile ei ca și cum
ele i-ar putea da răspunsul.
— Trebuie să fiu destul de aproape. Pot să dobor un zid destul de bine,
sau să fac pe cineva să zboare, dar numai de la câțiva metri distanță.
— Da?
— Mă bag! zise ea.
Taylor apăru.
— Sunt toți în școală. Unul e de pază, din câte am văzut. Și, cu siguranță,
nu e nicio urmă de Drake.
— OK, spuse Sam. Uite ce facem. Dekka și cu mine mergem după ei.
Taylor, am nevoie de tine să te duci să-i spui lui Edilio. Apoi am nevoie de
tine să te urci în clopotniță, unde e Astrid. Dacă Dekka și cu mine intrăm în
vreo belea, am putea avea nevoie de o înscenare.
— Omule! Eu nu urc, eu apar. Și mă ocup imediat! zise Taylor și dispăru.
— Cred că e posibil să mă obișnuiesc cu ea făcând asta într-o zi, bombăni
Sam.
Trase adânc aer în piept, nesigur. Era prima lui mare decizie tactică a
bătăliei care avea să urmeze. Spera să nu fie una greșită.
•
Jack ținuse toată ziua mașina de teren ascunsă într-o pădurice. Dormise
cu întreruperi, înghesuit pe scaunul șoferului, cu toate ușile blocate, prea
speriat să se întindă confortabil pe spate. Nu îi păsa cât de grăbită era Diana
în misiunea care i-o dăduse de a-l găsi pe Sam, doar nu avea de gând să
moară de dragul ei.
Numai când soarele apuse într-un final răsuci cheia în contact și ieși din
ascunzătoare. Pe drumurile de pământ fără indicatoare, cu luminile stinse,
296
târându-se mai degrabă decât conducând. În curbe cu vizibilitate foarte
mică, sus, jos, la stânga, la dreapta. Mașina avea o busolă integrată în oglinda
retrovizoare, dar direcțiile indicate păreau să nu aibă niciodată sens. Într-o
secundă arăta sudul, iar în cealaltă estul, deși el nu făcuse niciun viraj. Era
imposibil să știe spre ce se îndrepta. Putea să conducă și cu luminile aprinse
ca să vadă drumul, dar atunci ceilalți ar putea să îl vadă pe el. Așa că se
deplasa în întuneric cu o viteză puțin mai mare decât cea de mers. Chiar și la
o viteză atât de mică, mașina se balansa și se opintea atât de tare, încât Jack
se simțea de parcă ar fi fost bătut.
Faptul că trebuia neapărat să ajungă la Sam îi era mai mult decât clar.
Caine nu i-ar fi iertat niciodată trădarea. Singura lui salvare era Sam. Dar
pentru asta Sam trebuia să supraviețuiască evaporării. Dacă ar fi dispărut,
Caine ar fi câștigat. Și apoi FAYZ ar fi un loc prea mic pentru ca Jack să se
ascundă de Caine și de Drake.
Jack verifică ceasul de pe bord. Știa ziua și ora dispariției lui Sam, îi
rămăseseră mai puțin de două ore. Luna se ridicase, iar drumul era mai lin,
astfel că rulă la o viteză puțin mai mare decât înainte, nerăbdător să ajungă
la siguranță. Un iepure țâșni în fața lui. Jack trase de volan și îl evită, dar se
clătină în afara drumului și ajunse pe câmp. Trase din nou de volan cu
putere și viră înapoi pe drum, tocmai când o camionetă venea din cealaltă
direcție.
Jack înjură și se întoarse în scaun pentru a privi înapoi. Văzu că se
aprinseră becurile de frână, roțile scrâșniră și camioneta se opri. Jack apăsă
pe pedala de accelerație. Mașina de teren țâșni în față. Dar acum camioneta
întorcea și venea repede după el. În întuneric era imposibil să vadă cine
conducea camioneta, dar în mintea lui Jack nu putea fi decât o singură
persoană: Drake.
Plângând, Jack acceleră. Acul de la indicatorul de benzină arătă că
rezervorul era aproape gol. Camioneta se apropia. Singura scăpare ar fi să
conducă pe câmp, unde nu l-ar fi putut urmări. Jack încetini puțin și viră
spre câmp. Pământul era arat, moale, iar mașina se clătina nebunește de-a
lungul brazdelor. Camioneta ținea ritmul.
Pe câmpul din față, se aprinseră niște lumini puternice. Un tractor se
mișca cu o viteză uimitoare, ca să îl intercepteze. În spatele tractorului era o
fermă întunecată, dărăpănată, așezată departe de drum.
Lui Jack îi era rău. Îl prinseseră. Cumva, într-un mod imposibil, îl
încolțiseră. Nu văzu albia secată. Fu proiectat în sus câțiva metri, căzu în
mod ciudat fără greutate și apoi lovi malul îndepărtat al albiei și se opri
abrupt. Se auzi un zgomot puternic, airbag-ul se declanșă, urmă un sunet de

297
zdrobitură, iar Jack se trezi întins pe spate în murdărie, nu lovit, dar prea
amețit ca să se miște.
Farurile mașinii de teren luminau câmpul pe care se afla. În acea
strălucire văzu două siluete de copii, o fată și un băiat. Niciunul din ei nu era
Drake sau Merwin. Jack îndrăzni să respire. Nu îndrăzni să se ridice.
— Te-am văzut conducând pe aici cu luminile stinse, spuse fata acuzator.
Jack se întrebă cum putea ea să fi văzut prin noaptea aceea neagră. Nu
întrebă, dar ea îi dădu răspunsul oricum.
— Chiar dacă ai luminile stinse, becurile de la frână tot se aprind.
Bănuiesc că nu știai asta.
— Nu mă prea pricep la condus, spuse Jack.
— Cine ești? întrebă băiatul care părea de vârsta lui Jack.
— Eu? Sunt… Jack. Mi se spune Computer Jack.
Fata ținea în mâini o pușcă. Ea îi puse țeava la fața lui Jack.
— Nu mă împușca, o imploră el.
— Ești pe pământul nostru, iar noi ne apărăm pământul, spuse fata. De ce
nu ar trebui să te împușcăm?
— Trebuie să… dacă nu… Ascultați, dacă nu ajung în Perdido Beach, ceva
groaznic se va întâmpla.
Fata avea o combinație ciudată de codițe și o față dură făcută să pară și
mai dură în lumina puternică a farurilor. Părea neimpresionată. Avea în jur
de unsprezece-doisprezece ani, iar lui Jack i se păru că semăna foarte mult
cu băiatul, așa trebuiau să fie frați. Băiatul zise:
— Nu pare periculos. De ce ți se spune Computer Jack? întrebă el. Știi să
repari un Wii? mai adăugă după o perioadă de gândire.
Jack dădu din cap cu putere, umplându-și părul de pământ.
— Aș putea încerca. Dar pe bune, pe bune trebuie să ajung în Perdido
Beach. Este foarte important.
— Ei bine, Wii-ul meu este important pentru mine. Așa că, dacă îmi repari
Wii-ul, nu o să o las pe Emily să te împuște. Cred că a nu fi împușcat e la fel
de important pentru tine ca a ajunge în Perdido Beach, nu-i așa?
•
— Bună, Mary, zise Quinn.
Ea se întâlni cu el în ușa de la sala de clasă a grădiniței.
— Mă duc sus, îi spuse.
Mary închise ușa repede în spatele ei.
— Nu vreau ca micuții să vadă pistoalele, zise ea uitându-se fix la armă.
— Mary, nici eu nu vreau să le văd, spuse Quinn.
— Ți-e frică?
— Fac pe mine de frică.
298
 — Și eu, zise ea și atinse mâna lui Quinn. Să te ajute Dumnezeu!
— Mda. Să sperăm, nu?
Ar fi vrut să mai stea să vorbească cu ea. Ar fi făcut orice ca să evite, să se
urce sus pe acoperiș cu pistolul automat. Dar Mary avea datoria ei, iar el o
avea pe a lui. Se simți rușinat când își dădu seama că ar fi făcut orice să se
ascundă cu Mary în grădiniță.
Trecu prin clădire și ieși în aleea din spate. El își atârnă pistolul automat
cu grijă și urcă treptele scării de aluminiu hodorogite.
Grădinița și magazinul de unelte împărțeau același acoperiș. Era plat, din
pietriș și smoală, decorat numai cu câteva țevi verticale și două unități de
aer condiționat antice. Acoperișul era înconjurat de un parapet, un zid de un
metru înălțime, care se termina cu o porțiune de țiglă spaniolă spartă.
Quinn se duse într-un colț cu fața către biserică și primărie. Se uita cum
Sam și Dekka plecau.
— Să nu o dai în bară azi, își spuse Quinn. Doar să nu o dai în bară.
Scara zdrăngăni și ceva neclar apăru pe acoperiș. Quinn își îndreptă
repede pistolul într-acolo. Ceața se risipi și apăru Brianna.
— Trebuie să încetezi să faci asta, Brianna, zise Quinn.
Brianna zâmbi și spuse:
— Briza. Numele meu este Briza.
— Te-ai implicat prea mult în asta, mormăi Quinn. Câți ani ai tu, zece?
— Am unșpe. O să fac doișpe peste o lună.
Brianna scoase un ciocan și îl roti deasupra capului.
— Caine și Drake m-au lăsat aproape să mor de foame cu mâinile prinse
într-un bloc de ciment. Nu eram prea tânără când ei doi aproape m-au
omorât.
— Mda.
Quinn își dori ca ea să plece și să îl lase în pace, dar misiunea ei era să se
miște între Quinn, Edilio și Sam și să poarte mesajele.
— Deci. Cât de repede poți merge, Brianna?
— Nu știu. Destul de repede ca oamenii aproape să nu mă poată vedea.
— Chestia asta nu te epuizează?
— Nu prea. Dar îmi cam tocește pantofii.
Ridică un picior ca să îi arate o gaură din talpa tenișilor.
— Și trebuie să îmi țin părul în codițe, altfel mă plesnește și mă înțeapă în
ochi, spuse ea și își netezi codițele.
— Trebuie să fie ciudat. Să ai puteri.
— Tu nu ai niciuna?
El scutură din cap.
— Nu. Nimic. Sunt doar… eu.
299
 — Îl cunoști bine pe Sam, nu?
El aprobă din cap. Era o întrebare care i se punea foarte des de copiii de la
Coates.
— Crezi că va câștiga? îl întrebă ea.
— Cred că ar fi bine să sperăm că așa va fi, nu?
Brianna se uită la mâinile ei, mâinile care fuseseră captive în ciment.
— De-asta nu contează că am doar unșpe ani: trebuie să câștigăm.
•
Sam se luptă cu un sentiment de eșec, în timp ce mergea cu Dekka alături
către școală. În general, nu îi era teamă că va fi rănit, până la urmă se aștepta
să își încheie ziua dispărând, și apoi… ei bine, nu știa ce va fi. Spaima era
cauzată de teama de eșec. Orice i s-ar fi întâmplat, trebuia să aibă grijă de
Astrid. Și de micul Pete, pentru că Astrid ar fi terminată dacă i s-ar întâmpla
ceva micului Pete. Nemailuând în calcul faptul că micul Pete ar putea să fie
singurul care putea pune capăt FAYZ-ului.
Trebuia să îl înfrângă pe Caine pentru ea. Pentru ei. Pentru toți, pentru
toți copiii. Și greutatea acestei responsabilități îl trăgea în jos, de parcă ar fi
cărat un elefant în spate. Trebuia să câștige. Trebuia să se asigure că Astrid
era în siguranță. Apoi putea dispărea dacă așa trebuia.
Cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult se îndoia de decizia pe care o
luase. Deviase de la plan, ceea ce însemna că nimeni nu mai știa ce rol
trebuia să joace. Faptul că Caine se dusese la școală distrusese tot.
Se opriră la o stradă distanță de capătul terenului școlii. Sam apăsă
butonul de la walkie-talkie.
— S-a schimbat ceva?
— Nu, zise Astrid. Mașinile sunt parcate. Panda e la ușa din față. Lumina
se duce repede, așa că nu pot să fiu complet sigură. Sam?
— Da?
— Cred că Panda are un pistol.
— OK.
— Ai grijă.
— Aha.
Termină conversația. Dorise să îi spună încă o dată că o iubește, dar părea
ca și cum ar fi pus la încercare destinul. Deja se gândea prea mult la Astrid și
nu îndeajuns de mult la Caine.
— OK, Dekka, nu avem cum să ne strecurăm. Trebuie să fiu la vedere
înainte să îl dobor pe Panda.
Dekka dădu din cap. Gura ei era strânsă, ca și cum nu ar fi putut deloc să o
deschidă. Respira greu, încordată. Speriată.

300
 — O să număr până la trei. La trei plecăm. Toți. Imediat ce pot, o să încerc
să-l atac pe Panda. Tu fă ce trebuie să faci când ajungem la ușă. Gata?
Ea nu răspunse. Pentru ceea ce păru a fi un minut foarte lung ea se uită în
gol. Apoi, într-un final, spuse cu vocea pierdută:
— Sunt gata.
— Unu. Doi. Trei.
Țâșniră din ascunziș și începură să fugă, la vedere. Micșorară distanța
către marginea terenului școlii și alergau deja pe gazon înainte ca Panda să îi
vadă și să țipe.
— Nu o face, Panda, îl avertiză Sam, strigând atât de tare pe cât putea în
timp ce alerga.
Panda ezită ridicând pistolul, dar nu ca să ochească.
— Nu vreau să te rănesc, țipă Sam.
Cincisprezece metri. Panda ochi și trase. Glonțul trecu pe lângă el.
Panda se uită la pistol ca și cum acum îl vedea pentru prima oară.
— Nu! țipă Sam.
Zece metri. Panda ridică pistolul din nou. Expresia de pe fața lui era o
înspăimântătoare mască de frică și indecizie.
Sam se aruncă la pământ, se rostogoli și se ridică pe vine, în timp ce
Panda trase din nou.
Sam își întinse mâna, cu degetele deschise. Raza verde-pal îl rată pe
Panda și făcu o gaură în cărămizile din spatele capului lui.
Panda aruncă arma, se întoarse și o luă la fugă.
Trei metri.
— Dekka, ușa.
Dekka își ridică mâinile în sus, iar gravitația de sub ușă fu suspendată.
Întregul perete, inclusiv tocul ușii, se clătinară dintr-odată ca și cum
fuseseră lovite de un camion din partea cealaltă. Ușa se deschise ușor.
Mizeria și mortarul căzut se îndreptară direct spre cer. Dekka își lăsă
mâinile către pământ, iar cărămizile căzură și se sparseră, canatul ușii se
încovoie și se făcu așchii.
Sam trase în interiorul întunecat, prin cadrul ușii. El și Dekka se rotiră și
se lipiră de pereții opuși, gâfâind, dar pregătiți. Indicațiile de hârtie și
posterele odată colorate arseră și se curbară atinse de lovitura lui Sam.
Nu era niciun sunet. Sam se uită la Dekka. Arăta la fel de speriată pe cât se
simțea și el. Se îndreptară pe hol, cu nervii întinși și cu ochii cercetând
fiecare ușă.
Biroul era pe partea dreaptă, iar în fața lui se afla un perete consolidat,
din sticlă. Sam se furișă mai aproape. Se strecură înăuntru. Nimic. Luminile
erau aprinse din ziua în care apăruse FAYZ-ul.
301
 Oare ar trebui să continue fără să cerceteze biroul în întregime? Dacă
unul dintre oamenii lui Caine era înăuntru, Sam și Dekka ar fi putut sfârși
prin a fi înconjurați. Sam îi făcu semn Dekkăi să intre. Dekka scutură din cap
cu putere.
— OK, zise Sam. Am înțeles.
Traversă holul repede și deschise el însuși ușa. Ceva mare zbură spre el,
se lăsă jos instinctiv, dar fusese lovit, pocnit, iar lovitura îl învârti. Un băiat
cu părul negru era ghemuit pe biroul secretarei școlii. Ținea într-o mână o
bâtă de lemn, scurtă și groasă. Băiatul rânji. Apoi sări din nou, rapid ca o
felină din junglă.
Sam fusese prins cu garda jos și ateriză cu putere, lovindu-se cu capul de
podea. Văzu stele verzi. Se rostogoli, dar mișcarea fu înceată. Băiatul sărise
la distanță și se aduna acum pentru un alt asalt. Dintr-odată băiatul, hârtiile
și agendele de pe birou și chiar biroul însuși se ridicară, zburară prin aer și
se loviră de tavan.
Băiatul nu apucă decât să simtă surprindere și durere înainte ca Dekka să
repună gravitația la locul ei, iar el căzu ca o piatră. Sam ajunse la el înainte
să apuce să-și revină. Se lăsă cu un genunchi pe pieptul lui și îi prinse capul
în ambele mâini.
— Miști și capul ți se face cenușă, zise Sam.
Băiatul înțepeni.
— Bună alegere, spuse Sam. Dekka, ia-i bâta! Caută niște bandă adezivă.
Apoi îi spuse băiatului: Cine ești? Unde e Caine?
— Sunt Frederico. Nu mă arde.
— Unde-i Caine?
— Nu e aici.
— Au ieșit cu toții prin spate de când am ajuns aici. Ne-au lăsat pe mine și
pe Panda.
Stomacul lui Sam se întoarse pe dos.
— Au plecat?
Frederico citi teama din ochii lui Sam.
— Nu îl poți înfrânge pe Caine. El și Drake au controlul.
— Am găsit bandă, zise Dekka. Vrei să îl leg?
— Este o diversiune, spuse Sam.
Îl pocni pe Frederico în nas, destul de tare ca să îi distragă atenția.
Frederico urlă de durere.
— Acum leagă-l. Repede.
Apăsă pe butonul de la walkie-talkie.
— Astrid.
Vocea ei abia se auzea.
302
 — Sam. O, Doamne!
— Ce se întâmplă?
Răspunsul ei fu prea distorsionat ca să îl înțeleagă. Dar din acea frântură
păru că auzi teamă.
— Am încurcat-o, zise Sam. Totul a fost un truc.

• PATRUZECI ȘI DOI

02 ore, 23 minute

— Quinn! Quinn!
— Mă strigă cineva? întrebă Quinn.
Brianna arătă către clopotniță. Quinn se încruntă și văzu silueta
întunecată a lui Astrid dând din mâini ca o persoană nebună, arătând,
gesticulând, țipând ceva.
— Mă duc să văd ce vrea, se oferi Brianna voluntar.
Dispăru în ceață, apoi se opri dintr-odată la capătul scării.
— O, Doamne, uite!
Alergând pe străzi, dând colțul dinspre sud, curgând pe alee, roiau niște
câini galbeni, cu înfățișare dură. Toți se strecurau printre mașinile parcate,
poposeau la hidranți, se opreau scurt ca să miroasă gunoaie, dar cu toate
acestea se mișcau cu o viteză uluitoare. Se duceau fix către grădiniță.
Brianna începu să ridice scara. Quinn sări să o ajute. O strânseră sus și
traseră sus exact când primii coioți treceau pe dedesubt.
— Ce să fac? strigă Quinn.
— Împușcă-i, spuse Brianna.
— Pe coioți? Să împușc coioți?
— Nu au venit aici din întâmplare, strigă Brianna.
Unul dintre coioți îi auzi și se uită în sus.
— Taci, șopti Quinn.
Se piti în spatele peretelui și strânse pistolul la piept.
— Quinn, se duc la cei mici, zise Brianna.
— Nu știu ce să fac.
— Ba da, știi.
Quinn scutură tare din cap.
— Nu. Nimeni nu mi-a spus să împușc coioți.
303
 Brianna aruncă un ochi peste margine și apoi se dădu rapid în spate.
— El e. Drake. Și e… e ceva în neregulă cu el.
Quinn nu voia să se uite, nu voia deloc, dar văzând fața palidă a Briannei
opțiunea de a se uita i se părea mai puțin înspăimântătoare. Se ridică destul
ca să vadă aleea.
Țanțoș, alături de coioți, era Drake Merwin. Și ținea în mână un bici roșu
și gros. Numai că nu îl ținea în mână. Biciul era mâna lui.
— Împușcă-l, îl îndemnă Brianna. Fă-o!
Quinn trase piedica. Puse țeava scurtă pe țigla spaniolă și ținti. Drake nu
alerga, se mișca pe furiș, era chiar în mijlocul aleii, la vedere.
— Nu pot să îl ochesc, zise Quinn.
— Minți, îl acuză Brianna.
Quinn își umezi buzele. Ținti. Înconjură cu degetul trăgaciul. Era imposibil
să rateze de aici. Drake nu era la mai mult de zece metri distanță. Quinn
exersase trasul cu pistolul. Trăsese într-un trunchi de copac și văzuse cum
gloanțele mestecaseră lemnul. Dacă apăsa pe trăgaci, gloanțele aveau să
muște din carnea lui Drake în mod asemănător. Apăsă ușor pe trăgaci. Drake
trecu chiar pe dedesubt.
— A dispărut, șopti Quinn. Nu am putut…
Din grădiniță se auzeau țipetele copiilor speriați.
•
Mary Terrafino avusese o zi groaznică. În acea dimineață o apucase un
chef nebun de a mânca, un „devoraton”, cum îi spunea ea. Găsise o cutie de
chipsuri de porumb. Se așezase și terminase patru pungi. Apoi vomitase
totul. Dar asta păru să nu fie de ajuns ca să o curețe, așa că luase un laxativ
puternic. Acesta o făcuse să alerge la baie toată ziua. Apoi îi fusese rău de la
stomac, era epuizată, supărată pe ea și rușinată.
Mary își lua de obicei pastilele dimineața, Prozac-ul și vitaminele. Dar
fusese atât de frântă după toate prin câte trecuse, încât luase din greșeală și
un Diazepam pe care îl găsise în dulăpiorul din baie cu medicamentele
mamei ei. Diazepam-ul împrăștiase o senzație plăcută în mintea ei, ca
melasa turnată într-un mecanism. Din cauza efectului medicamentului totul
se desfășura încet, frustrant, în ceață. Pentru a neutraliza efectul Diazepam-
ului își turnase cafea într-o cană cu capac, amestecase zahăr și o luase cu ea
în sala de clasă. Tocmai atunci trecuse Quinn cu pistolul automat. Îi ferise pe
copii ca să nu îl vadă, dar era ceva destul de tulburător să vadă ea o armă în
lumea reală, nu la TV sau într-un joc video, ci chiar în fața ei.
Acum stătea picior peste picior, iar în jurul ei doisprezece copii îi acordau
diferite grade de atenție în timp ce citea Mama pisică are trei pui și Furtuna
bizonilor. Citise toate cărțile de atâtea ori încât putea să le spună pe de rost.
304
Ceilalți copii erau în diferite colțuri jucându-se cu diverse costume, pictând
sau construind cu cuburi colorate.
Fratele ei, John, verifica scutecele „micuților”, așa cum le spuneau copiilor
care aveau încă scutece. Unul dintre ajutoarele lui Mary, o fată pe nume
Manuela, legăna un băiețel pe genunchi, în timp ce încerca să își scoată o
pată de marker de pe bluză. Murmura printre buze în timp ce muncea.
Isabella, care devenise umbra lui Mary de când fusese adusă la grădiniță,
stătea picior peste picior și se uita peste umăr. Mary urmărea vorbele cu
degetul, cuvânt cu cuvânt, gândindu-se că poate o învăța pe Isabella să
citească și simțindu-se destul de bine în legătură cu asta.
Auzi ușa din spate deschizându-se. Probabil că era Quinn care se plimba
pe acolo. Un țipăt. Mary se întoarse ca să vadă. Țipete și un torent de forme
galbene pătrunseră în cameră. Țipete în timp ce coioții îi împinseră pe copii
la o parte, îi dărâmară și întoarseră șevalete și scaune. Țipete din micile
gâturi, țipete și fețe mici pline de teroare, cu ochii rugători.
Isabella o luă la fugă, panicată. Un coiot fu deasupra ei într-o secundă, o
aruncă la pământ și se urcă pe ea, cu dinții dezveliți, mârâind. Botul lui plin
de bale era la câțiva centimetri de gâtul ei.
Mary nu țipă, nu plânse, ci urlă. Sări în picioare zbierând un cuvânt pe
care nu ar fi dorit niciodată să îl audă copiii. Lovi umărul coiotului cu
pumnul.
— Dă-te jos! țipă ea. Dă-te jos de pe ea, animal împuțit!
John încercă să alerge în ajutorul ei și slobozi un țipăt înăbușit. Un coiot îi
apucase gluga în dinți și o scutura ca un câine care se bucură de o jucărie,
sugrumându-l la fiecare smucitură.
Manuela stătea înghețată într-un colț, cu mâinile la gură, împietrită de
frică. Coioții, stimulați, sălbatici și agitați, urlară, săriră și-i loviră pe toți cei
din jurul lor. Un băiețel pe care îl chema Jackson strigă la unul dintre coioți:
— Caine rău! Caine rău!
Animalul se aruncă asupra lui și lăsă o rană însângerată pe glezna lui
Jackson. Acesta urlă de durere și frică.
— Mary, țipă el, Mary!
Apoi un coiot mai bătrân și râios mârâi și toate animalele se calmară
puțin. Dar copiii plângeau toți și se văitau, iar John tremura, Manuela ținea
doi copii aproape de ea și încerca să pară curajoasă. Apoi Drake intră în
cameră.
— Tu, strigă Mary furioasă. Cum îndrăznești să sperii copiii astfel?
Drake plesni din mâna în formă de șarpe. Vârful ei lăsă o dâră roșie pe
obrazul lui Mary.
— Taci din gură, Mary!
305
 Plesnitura îi reduse la tăcere pe unii dintre copii. Ei se uitară îngroziți și
uimiți cum fata pe care ajunseseră să o vadă ca pe un gardian își atinse rana
de pe față.
— Lui Caine nu o să îi placă asta, îl avertiză Mary. Întotdeauna a spus că o
să îi țină pe copii în siguranță.
— O să fiți în siguranță, zise Drake. Atâta timp cât tăceți și faceți ce spun
eu.
— Ia animalele astea de aici, spuse Mary. Este aproape ora de culcare.
„Ora de culcare.” Ca și cum aceste cuvinte ar fi însemnat ceva pentru câini
sau pentru monstrul din fața ei.
De data aceasta biciul pocni și se înfășură strâns în jurul gâtului lui Mary.
Ea simți sângele pompându-i în cap și încercă, dar eșuă să tragă aer în piept.
Își îngropă degetele în pielea solzoasă a biciului, dar nu îl putu clinti.
— Care parte din „vă țineți gurile” nu ai înțeles-o?
Drake o trase mai aproape.
— Te-ai cam înroșit la față, Mary.
Ea se luptă, dar nu avea niciun rost. Biciul viu era la fel de puternic
precum un piton.
— Acum, tu trebuie să înțelegi ceva, Mary: pentru acești câini copiii ăștia
sunt doar o grămadă de hamburgeri. O să îi mănânce așa cum mănâncă ei
iepurii.
Își descolăci tentaculul de pe gâtul ei. Mary se prăbuși trăgând aer pe
căile respiratorii care păreau îngustate ca un pai.
— Ce vrei? întrebă ea răgușită. Drake, trebuie să scoți coioții ăștia de aici.
Poți să mă iei pe mine ostatică. Dar copiii nu știu ce se întâmplă și sunt
speriați.
Drake râse cu cruzime.
— Hei, Căpetenie! Băieți, nu aveți de gând să mâncați copiii, nu-i așa?
Spre uimirea lui Mary coiotul mare și râios vorbi:
— Căpetenia de acord. Nu omor. Nu mâncare.
— Până… îl îndemnă Drake.
— Până zice Mână-Bici.
Drake radia de bucurie.
— Mână-Bici. Ăsta e numele de alint pe care mi l-au dat.
Isabella, care se făcuse mică într-un colț, veni spre ei cu mâna întinsă, ca
și cum ar fi vrut să îl mângâie pe coiotul vorbitor.
— El poate să vorbească, zise Isabella.
— Dă-te înapoi, șuieră Mary.

306
 Dar Isabella o ignoră. Își puse mâna pe gâtul Căpeteniei. Coiotul se zburli
și scoase un zgomot huruitor. Dar nu se repezi la ea. Isabella îi mângâie
gulerul aspru.
— Cățel bun, zise ea.
— Doar să nu te apropii prea mult, spuse Drake, cu răceală. Cățelului bun
s-ar putea să i se facă fomică.
•
— A mușcat momeala, raportă Panda. Mai are o fată cu el. Ea are un fel de
putere nebună, ca… ca nu știu cum să-i spun. Face lucrurile să zboare.
Diana Ladris zise:
— Trebuie să fie Dekka. Am prezis că ea va reprezenta o problemă. Ea și
Brianna. Poate Taylor, dacă și-a îmbunătățit capacitățile.
Erau într-o casă care nu aparținea cuiva pe care îl știau. Doar o casă de pe
o stradă lăturalnică, aproape de școală. Storurile erau coborâte, iar luminile
le lăsaseră așa cum le găsiseră. Nimeni nu venea sau pleca pe ușa din față.
— Chiar acum fratele meu se grăbește către grădiniță, zise Caine abia
putându-și ține entuziasmul în frâu. A căzut în capcană. Pur și simplu a căzut
în capcană. Vezi, chestia e că am știut că va încerca să facă pe eroul și să vină
după mine.
— Da, ești genial, spuse Diana sec. Ești stăpân peste toate.
— Nici măcar nu poți să mă enervezi. Atât de fericit sunt, rânji Caine.
— Unde e Jack? întrebă Diana. Când Caine se încruntă, ea zise: Vezi? Tot
știu cum să te enervez.
Diana știa că Jack condusese de la șosea în deșert. Panda și Drake îi
raportaseră asta. Dar nu știa ce se întâmplase după aceea. În cazul în care
Caine punea mâinile pe Jack, Diana nu se îndoia că vrăjitorul tehnologiei o va
da de gol. Ce ar face Caine atunci?
Între timp, Diana trebuia să joace deștept, pretinzând că este preocupată
de evadarea lui Jack sau de dezertare, sau oricum ar trebui să-i zică. Îi va
ține departe pe Caine și pe Drake de la a mirosi înscenarea ei. Singura
condiție era să nu îl captureze pe Jack. Se luptă cu un fior de teamă și îl
ascunse în spatele gestului de a-și turna apă într-un pahar la chiuveta din
bucătărie.
În casa care le servea drept refugiu, pe lângă Diana și Caine, erau Howard,
Chunk, Mallet și Panda. Panda era zdruncinat rău de înfruntarea cu Sam și
Dekka. Din când în când bombănea ceva de genul: „O gaură făcută chiar prin
zid, putea să fie capul meu acolo”.
Chunk încercase să îi binedispună cu aceleași povești de la Hollywood pe
care le auziseră de un milion de ori înainte. Caine îl amenințase că îl dă pe
mâna lui Drake dacă nu tace.
307
 Howard nu era mai puțin iritat. Stătea și fierbea și se văicărea din când în
când despre cum se va duce după Orc.
— Orc e un soldat, omule, dacă a reușit să se întoarcă, trebuie să fie în
casa în care am stat împreună. Nu e chiar așa departe. Aș putea să mă furișez
până acolo. Ar fi bine să îl avem în preajmă.
— Orc e mort în deșert, zise Panda cu asprime. Știi că l-au prins coioții
ăia.
— Taci, Panda! țipă Howard.
Cealaltă persoană din casă era Lana. De când Lana își demonstrase
puterile vindecătoare, Caine insistase ca ea să fie în apropiere. Pentru Diana
ea rămânea un mister deranjant. Ochii ei păreau să se uite la ceva aflat la
mare distanță. Respingea orice încercare de conversație. Nu cu furie, nu ca și
când ar fi fost deranjată de vreunul dintre ei, mai degrabă ca și cum era în alt
loc, îngrijorându-se, reflectând, percepând ceva complet diferit. Peste Lana
plutea o umbră. Avea un gol în ochi.
Caine se plimba înainte și înapoi, de la zona deschisă a bucătăriei la
sufragerie, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Începu să își muște degetul
mare din nou, în modul acela stupid în care obișnuia să o facă. Se opri, lăsă
mâinile în jos dezamăgit și o întrebă pe Diana:
— Unde e? Unde e Gândac?
Gândac era unul dintre ciudații care i se alăturaseră lui Caine chiar de la
început. Cu mult înainte de FAYZ, când Caine descoperise pentru prima oară
puterile, învăța să le controleze și să îi găsească pe cei ca el. În acele zile, cel
mai important lucru era obținerea controlului asupra mediului școlii. Coates
nu fusese niciodată un loc drăguț. Jumătate din copii erau într-un fel sau
altul bătăuși. Caine fusese hotărât să fie șeful bătăușilor, mardeiașul care nu
putea fi atins de nimeni.
Gândac fusese dintotdeauna puțin ciudat în ochii Dianei. El nu se ridica la
nivelul unui bătăuș adevărat, era mai mult o ființă asemănătoare lui
Howard, un lingău, un slugarnic. Avea doar zece ani. Era maestru la a-și băga
nasul peste tot și la a fi scârbos. Apoi, într-o zi, puterea lui se manifestă, când
Frederico îl amenințase că îi dă una. Gândac, de frică, dispăruse.
Numai că nu dispărea de fapt, era mai mult un fel de camuflaj, ca un
cameleon. Îl mai puteai vedea dacă știai unde era. Dar pielea lui și chiar și
hainele luau culoarea protectoare a orice era în spatele lui, ca și cum o
oglindă reflecta fundalul. Efectul putea fi destul de straniu. Gândac stând în
fața unui cactus părea a fi verde și cu țepi ieșind prin el.
— Știi cum e Gândac, îi spuse Diana. O să apară el ca să își ia porția de
mângâieri. Numai dacă Sam sau unul dintre oamenii lui nu l-au văzut cumva.

308
 În acel moment, ușa din față se deschise și apoi se închise. Se mișcă ceva
ce era greu de distins, greu de înțeles, ca un val pe tapet.
— Uite-l pe Gândac, anunță Diana.
Caine sări la el.
— Ce ai văzut?
Gândac dezactivă camuflajul și apăru clar. Era un puști mic, șaten, cu
dinții din față ieșiți în afară și cu nasul pistruiat.
— Am văzut multe. Sam e în oraș, chiar vizavi de grădiniță. Nu pare că are
de gând să facă ceva.
— Ce vrei să spui că nu va face nimic?
— Vreau să spun că stă acolo și mănâncă de la McDonald’s.
Caine se holbă la el.
— Ce?
— Mănâncă. Cartofi prăjiți. Cred că-i e foame.
— Știe că Drake și Căpetenia îi au pe ăia mici?
Gândac ridică din umeri.
— Așa cred.
— Și stă acolo?
— Ce te așteptai să facă? îl întrebă Diana. Știe că-i avem pe copii. Așteaptă
să audă ce vrem.
Caine își mușcă degetul mare cu sălbăticie.
— Pune ceva la cale. Probabil că știe că avem o metodă de a-l urmări. Așa
că se asigură că îl vedem. Între timp, pune ceva la cale.
— Ce putem să facem? Drake și coioții sunt acolo cu copiii. Nu are încotro.
E nevoit să facă ce îi spui tu să facă.
Caine nu fu convins.
— Pune ceva la cale.
Lana se uită la Caine ca și cum îl auzea pentru prima oară.
— Ce e? o întrebă Diana.
— Nimic, spuse Lana mângâindu-și câinele omniprezent. Chiar nimic.
— Trebuie să mă duc să fac asta acum, zise Caine.
— Planul era să așteptăm până ne apropiem de ora aniversării. Așa
pierde oricum o fi.
— Crezi că mă poate învinge, nu-i așa?
— Cred că a avut la dispoziție câteva zile ca să se pregătească, zise Diana.
Și are mai mulți oameni. Și unii dintre oamenii lui, în special ciudații de la
Coates, chiar vor să te vadă mort.
Ea se apropie de el, chiar în fața lui.
— La fiecare pas, Caine, mă asculți și apoi faci exact ce ți-am spus să nu
faci. Ți-am spus să îi lași pe ciudații care nu vor să ni se alăture să plece. Dar
309
nu, a trebuit să asculți sfatul paranoic al lui Drake. Ți-am spus să te duci în
Perdido Beach și să faci o înțelegere rapidă pentru mâncare. A trebuit să
încerci să preiei controlul. Acum o să faci ce vrei și probabil că o să sfârșești
eșuând.
— Credința ta în mine e înduioșătoare, zise Caine.
— Ești deștept. Ești fermecător. Ai toată această putere. Dar orgoliul tău
nu poate fi controlat.
Putea să o atace, dar în loc de asta își întinse mâinile într-un gest de
neputință.
— Ce era să fac? Să mă mulțumesc cu Coates? Atât? Cum de nu vezi ce
șansă e asta? Suntem într-o lume complet nouă. Sunt cea mai puternică
persoană din această lume nouă. Niciun adult. Niciun părinte, sau profesor,
sau polițai. E perfect. Perfect pentru mine. Tot ce trebuie să fac este să am
grijă de Sam și de încă vreo câțiva și o să dețin controlul deplin, zise el
ridicând pumnul triumfător drept încheiere.
— Nu o să deții niciodată controlul complet, Caine. Lumea asta se
schimbă mereu. Animalele. Oamenii. Cine știe ce-o fi mai departe? Nu noi am
făcut lumea asta, suntem doar proștii amărâți care trăiesc în ea.
— Greșești. Nu sunt un prost. Asta va fi lumea mea, zise el și se lovi peste
piept. Eu. Eu să conduc FAYZ-ul, nu o să mă conducă FAYZ-ul pe mine.
— Nu e prea târziu să renunți.
El rânji, un ecou întunecat al zâmbetului atrăgător de demult.
— Greșești. Este timpul să câștig. Este timpul să îl trimit pe Gândac la Sam
cu condițiile mele.
— Mă duc eu, se oferi Diana voluntar.
Era o prostie. Știa ce va zice el. Și îi vedea o licărire de suspiciune în ochi.
— Gândac! Știi ce ai de zis. Du-te!
Îl împinse pe Gândac, iar cameleonul luă culoarea fundalului. Ușa se
deschise și apoi se închise. Caine luă mâna Dianei. Ea vru să se ferească de
atingerea lui, dar nu o făcu.
— Toată lumea să iasă de aici! zise Caine.
Howard se ridică cu greutate în picioare. Lana la fel. Când rămaseră doar
ei, Caine și Diana, el o trase mai aproape într-o îmbrățișare stângace.
— Ce faci? îl întrebă ea, țeapănă.
— Probabil că o să mor la noapte.
— E cam melodramatic, nu crezi? Într-un minut ești invincibil, iar în
următorul…
El o întrerupse cu un sărut grăbit. Ea îl lăsă câteva secunde. Apoi îl
împinse, deși nu cu destulă forță pentru a se elibera din îmbrățișarea lui.
— Pentru ce a fost asta? întrebă ea.
310
 — Cel puțin atât îmi datorezi, nu-i așa? zise Caine.
Suna copilăresc.
— Eu îți datorez?
— Îmi ești datoare. În plus, m-am gândit că tu… știi tu.
Mândria lui devenise prea capricioasă, iar capriciul se dizolvase acum în
rușine și confuzie.
— Nu ești prea bun la asta, nu-i așa? îl luă Diana peste picior.
— Ce ar trebui să spun? Ești tare, e bine?
Diana își lăsă capul pe spate și râse.
— Sunt tare? Asta ai vrut să îmi spui? Într-un minut ești stăpân peste
FAYZ și în minutul următor ești ca un puștan penibil, care are parte de
primul sărut.
Expresia lui se întunecă, iar ea își dădu imediat seama că întrecuse
măsura. Mâna lui, cu degetele răsfirate, era în dreptul feței ei. Ea se încordă,
așteptând lovitura de energie.
Pentru mult timp rămaseră în acest fel, înghețați. Diana abia respira.
— Îți e frică de mine până la urmă, Diana, șopti Caine. Cu toată atitudinea
ta și toate, dedesubt, ți-e frică. Văd asta în ochii tăi.
Ea nu spuse nimic. El era în continuare periculos. La această distanță avea
puterea de a o omorî doar cu gândul.
— Ei bine, nu vreau să par un puștan penibil care are parte de primul
sărut, zise Caine. Așa că ce-ar fi să îmi dai mai bine ceea ce vreau? Ce-ar fi ca
de acum încolo tu să faci doar ce îți spun eu?
— Mă ameninți?
Caine aprobă din cap.
— Cum ai spus, Diana, nu noi am făcut FAYZ-ul, noi doar trăim aici. Aici,
în FAYZ, tot ce contează este puterea. Eu o am. Tu nu.
— Cred că o să vedem dacă ești atât de puternic pe cum te crezi, Caine,
zise Diana precaută, dar cutezătoare. Cred că o să vedem.

• PATRUZECI ȘI TREI

02 ore, 22 minute

311
 Grădinița nu avea ferestre cu fața către piață. Sam se strecură pe alee ca
să tragă cu ochiul pe una dintre ferestrele înalte. Văzu coioții. Se dădu înapoi
după ce îl zări pe Drake.
Coioții îi sesizară imediat prezența. Era imposibil să se strecoare fără să îl
simtă. Drake, uitându-se fix în ochii lui, își descolăci mâna în formă de bici și
trase ușor jaluzelele. Copiii se țineau toți în brațe, stând aproape unul peste
altul, tăcuți, speriați și pe jumătate urmărind Mica sirenă la televizor.
Sam se întoarse în piață. Nici Drake, nici coioții nu îl puteau vedea acolo.
Dar simțea ochii lor uitându-se la el. Treptat, deveni conștient de puștiul de
lângă.
— Cine ești? Și cum ai ajuns aici?
— Mi se spune Gândac. Mă pricep să mă strecor pe lângă oameni.
— Da, observ.
— Am un mesaj pentru tine.
— Da? Ce vrea fratele meu?
— Caine spune că în final va rămâne ori el, ori tu.
— Am bănuit asta.
— Zice că, dacă nu faci ceea ce spune, o să îi asmuță pe Drake și pe coioți
asupra copiilor.
Sam își stăpâni imboldul de a-l pocni pe micul monstru pentru modul
îngâmfat cu care transmitea amenințarea violentă.
— OK.
— OK. Deci toată lumea trebuie să iasă. Toți oamenii tăi. Afară, în piață,
unde îi putem vedea. Dacă cineva rămâne ascuns, știi ce o să se întâmple.
— Altceva?
— Toți oamenii tăi să își pună pistoalele sau ce au pe treptele primăriei.
Și toți ciudații tăi să stea în biserică.
— El îmi cere să mă predau, înainte să apucăm să ne luptăm măcar? zise
Sam.
Gândac ridică din umeri.
— A zis că, dacă te opui, Drake va începe să asmuță coioții pe câte un
copil, pe rând. Trebuie să faci toate astea și apoi tu și Caine veți sta față în
față. Dacă tu câștigi, nicio problemă, Drake le dă drumul copților. Toți cei de
partea ta vor fi liberi să se întoarcă la Coates.
— De ce faci asta, Gândac? Ești de acord cu toate astea? Să fie amenințați
niște copii mici?
Gândac ridică din umeri.
— Omule, eu nu am de gând să mă pun cu Caine sau cu Drake.
Sam aprobă din cap. Mintea lui era deja în altă parte, încercând să
găsească un mod, încercând să găsească o cale.
312
 — Spune-i lui Caine că o să îi onorez cererea.
Gândac rânji.
— A prezis că vei răspunde așa. Vezi? E deștept. A zis că trebuie să îi
trimiți mesajul înapoi prin mine. Da sau nu, fără alte adăugiri sau ceva.
Sam aruncă o privire către clopotniță. Își dorea ca Astrid să fie aici. Ea ar
putea să dea răspunsul. Condițiile erau imposibile. Era absolut sigur, fără
nicio urmă rezonabilă de îndoială, că și dacă ar fi câștigat, chiar dacă în
vreun fel Caine s-ar fi recunoscut înfrânt, Drake nu se va da deoparte.
Într-un fel sau altul, trebuia să îi învingă atât pe Drake, dar și pe Caine.
Erau o mie de gânduri în capul lui, o mie de temeri, urlând la el,
înghesuindu-se una în alta, cerând atenție în timp ce Gândac se uita la el,
nerăbdător să plece. Nu era vreme să pună lucrurile în ordine. Nu era timp
de planuri. Exact așa cum intenționase Caine.
Umerii lui Sam se lăsară.
— Spune-i lui Caine că accept.
— OK, zise Gândac, deloc mai preocupat decât ar fi fost de un anunț că va
servi pui la cină.
Cameleonul se contopi cu fundalul și dispăru. Sam se uită la el plecând
grăbit, o îmbinare de lumină și imagine. Imediat deveni imposibil de distins.
Sam apăsă pe butonul de la walkie-talkie:
— Astrid. Acum.
Edilio urmărise totul de la postul său din magazinul de bricolaj. Ieși
repede afară. Sam își potoli respirația și își păstră o expresie impasibilă.
Erau prea mulți ochi ațintiți asupra lui. Prea mulți oameni care aveau nevoie
să creadă în el.
În autobuzul de școală, cu atât de mult timp în urmă, nimeni nu își dăduse
seama că era o problemă înainte ca Sam să se ocupe de ea. Acum era și mai
greu să fie curajos când toată lumea părea să îi urmărească fiecare mișcare.
Odată ce Astrid și Edilio ajunseră lângă el, Sam le povesti rapid condițiile lui
Caine.
— Avem foarte puțin timp la dispoziție. Caine îl va trimite pe cameleonul
ăla înapoi ca să ne spioneze, imediat ce îi va raporta lui Caine. Caine se va
mișca rapid, nu va vrea să ne dea timp să ne pregătim.
— Ai un plan? întrebă Astrid.
— Într-un fel. O bucată de plan, cel puțin. Avem nevoie să tragem puțin de
timp. Gândac îl vede pe Caine, Gândac se întoarce, asta înseamnă probabil
cel puțin cinci minute până unde e Caine, probabil puțin mai mult. Apoi
Gândac va trebui să vadă dacă facem ce ni s-a spus. Va vedea oamenii ieșind
afară și îi va vedea pe prietenii de la Coates intrând în biserică. Apoi va
raporta asta înapoi. Caine va zice: „Asigură-te că au intrat toți”.
313
 — Mai mult timp, aprobă Astrid înțelegând. Nu ne grăbim. De fapt, poate
că va trebui să îi forțăm pe unii dintre copii, poate că o să se certe. Ai
dreptate, Caine nu va veni până nu va fi sigur.
— Dacă suntem norocoși, avem o jumătate de oră, zise Edilio și se uită la
ceas, nefiind ușor să citești în noaptea care se lăsa repede.
— Mda. OK. Tot ce am făcut până acum a fost s-o dau în bară. Așa că, dacă
asta e o idee tâmpită, să îmi spună cineva.
— Ești omul nostru, Sam, zise Edilio.
Astrid îi strânse mâna.
— Atunci asta o să facem.
•
Mary citise. Cântase. Făcuse orice în afară de a dansa step. Dar nu reușea
să le distragă atenția copiilor de la grozăviile care se petreceau în fața lor. Cu
expresii tăcute și înspăimântate, ei urmăreau fiecare mișcare a lui Drake.
Mâna în formă de bici era peste tot.
Unii dintre coioți adormiseră. Alții însă se uitau la copii cu o privire care
nu putea fi descrisă altfel decât înfometată.
Mary își dorea să fi luat un alt Diazepam, sau poate trei, sau poate chiar
zece. Mâinile îi tremurau. Măruntaiele i se întorceau pe dos. Avea nevoie să
meargă la toaletă, dar trebuia să stea și cu copiii. Fratele ei, John, schimba un
scutec și nu se comporta altfel decât de obicei, cu excepția faptului că gura
lui luase forma unui U întors și tremurând.
Mary citi:
— „Nu o să mănânc ouă verzi cu șuncă. Nu îmi plac, Sam-I-am”9.
În mintea ei, învârtindu-se ca într-un carusel nebun, pe care nu îl putea
opri, erau întrebările: „Ce să fac? Ce să fac dacă?… Ce să fac eu când?… Ce să
fac?”
Un băiat pe nume Jackson ridică o mână.
— Mama Mary? Câinii put.
Mary continuă să citească:
— „Nu o să le mănânc în ploaie. Nu o să le mănânc în tren…”
Era adevărat, coioții puțeau. Mirosul lor era sufocant, izul greu de mosc și
animale moarte. Urinaseră fără nicio problemă pe picioarele pătuțurilor și
ale meselor și aleseseră colțul în care se jucau copiii cu diverse costume
pentru a defeca.
Dar coioții nu erau liniștiți, departe de asta. Erau agitați, nervoși,
neobișnuiți să stea într-un spațiu închis, neobișnuiți să fie în preajma

9Fragment din povestea americană pentru copii Green Eggs and Ham de Dr. Seuss, publicată prima
dată în 1960. (n.tr.).
314
oamenilor. Căpetenia menținea ordinea cu mârâituri și mușcături, dar chiar
și el era agitat și neliniștit.
Numai Drake părea împăcat. Se întinsese în balansoarul pe care Mary îl
folosea pentru a legăna bebelușii ca să doarmă noaptea sau în care îi hrănea
cu biberonul. Era încontinuu fascinat de mâna lui în formă de bici, o ținea în
sus și o inspecta, o încolăcea și o descolăcea, desfătându-se cu ea.
Să salveze copiii? Să îl salveze pe John? Oare putea să salveze pe cineva?
Oare putea să se salveze pe ea?
Ce să facă?
Ce să facă atunci când va începe lupta?
Dintr-odată, o fată era acolo. Taylor. Chiar acolo, în mijlocul camerei.
— Bună. Am adus mâncare, anunță ea.
Ținea o tavă de plastic de la McDonald’s. Era plină ochi cu hamburgeri
nefăcuți.
Fiecare coiot își întoarse capul. Drake fu prea încet ca să reacționeze,
prins cu garda jos.
Taylor aruncă tava în peretele comun dintre grădiniță și magazinul de
bricolaj. Carnea alunecă pe cuburile de joacă vopsite în culori vesele.
Mâna lui Drake pocni. Dar Taylor dispăruse.
Coioții ezitară numai un moment. Apoi se repeziră la carne. Într-o
secundă, ei mârâiau și se repezeau unii la alții, împingându-se, înghiontindu-
se, urcându-se unul peste altul într-o frenezie înfometată.
Drake sări în picioare și țipă:
— Căpetenie, potolește-i!
Dar Căpetenia se alăturase nebuniei, încercând cu violență să își
stabilească supremația și să își ia partea din câștigul neașteptat.
Două lucruri se întâmplară apoi aproape instantaneu. Peretele se
cutremură și se sparse, iar coioții cei mai apropiați de el plutiră dintr-odată
în sus, cu labele zbătându-se în aer.
— Dekka, mârâi Drake.
Urmă o lumină orbitoare de culoare verde-pal și precum o flacără de la o
lampă tip autogen care taie în hârtie, o gaură cu diametrul de aproape un
metru apăru în peretele acoperit cu cenușă. Gaura era sus pe perete, cu mult
deasupra capetelor copiilor, dar chiar în locul în care erau coioții aflați dintr-
odată în imponderabilitate. Unul dintre coioți ajunse în calea unei raze.
Aceasta îl tăie în două. Segmentele plutiră, împrăștiind lichidul roșu vâscos
și lipsit de greutate.
Copiii țipară, iar John țipă și el, Drake se trase înapoi de lângă perete,
departe de zona de imponderabilitate.
Capul lui Edilio apăru în dreptul găurii din perete.
315
 — Mary! Jos!
— Toată lumea jos! țipă Mary, iar John se aruncă pe un copilaș care o
luase la goană.
Edilio strigă:
— Sam, hai!
O nouă gaură arse peretele mai jos, la nivelul pieptului de data aceasta
raza de lumină mătură camera, distrugând pereții acoperiți, arzând coioții,
aceștia luând foc și plutind ca baloanele la parada de Ziua Recunoștinței.
— OK, Dekka, strigă Edilio.
Coioții se loviră cu putere de pământ, unii morți, alții vii, dar niciunul cu
vreo dorință de a lupta. Ușa se deschise, împinsă de o mână nevăzută, iar
animalele fugiră unul peste altul încercând să scape.
— Căpetenie! zbieră Drake. Lașule!
Raza de lumină distrugătoare se mișcă spre el. Se aruncă la podea
înjurând și se rostogoli până la ușă.
Quinn simțea la fel când auzea peretele dintre grădiniță și magazinul de
bricolaj bubuind și crăpându-se. Câteva secunde mai târziu, el văzu coioții
curgând într-o harababură panicată pe alee și gonind de colo-colo.
Apoi apăru Drake.
Quinn se lăsă în jos în spatele parapetului, iar Brianna se grăbi
îndrăzneață să se uite peste.
— Este Drake. Acum e șansa ta.
— Stai jos, proasto! șuieră Quinn.
Ea se dădu la el, furioasă:
— Dă-mi pistolul, pămpălăule!
— Nici măcar nu știi să tragi, se plânse Quinn. În plus, probabil că a
dispărut deja. Alerga.
Brianna se uită din nou.
— Se ascunde. Este în spatele containerului de gunoi.
Quinn își adună curajul și se uită, doar o privire fugară, îndeajuns pentru
a vedea. Brianna avea dreptate. Drake era în spatele containerului de gunoi,
așteptând. Ușa din spatele magazinului de bricolaj se deschise, iar Sam ieși
singur. Se uită în stânga și în dreapta, dar nu reuși să îl vadă pe Drake.
Brianna strigă:
— Sam! În spatele containerului!
Sam se întoarse, dar Drake fu mai rapid. Pocni din bici, aruncă arma din
mâna lui Sam și fugi direct spre el.
Sam ateriză pe spate și se rostogoli repede, dar nu îndeajuns de rapid. Cu
o viteză inumană, biciul străpunse aerul și îl tăie pe Sam pe spate. Acesta
țipă.
316
 Brianna începu să coboare pe scara de aluminiu, dar viteza ei o trădă și își
pierdu echilibrul. Se prăbuși pe alee.
Mâna în formă de bici a lui Drake era în jurul gâtului lui Sam, strângând-l,
sufocându-l. Omorându-l.
Quinn putea vedea fața lui Sam care se făcuse roșie. Sam își arunca
mâinile peste umeri și trăgea orbește. Razele trecură pe lângă fața lui Drake,
dar nu-l opriră. Îl izbi pe Sam cu putere de peretele de pe alee. Quinn auzi
bubuitura craniului de cărămizi. Sam se prăbuși aproape inconștient.
— Uită de Caine! cârâi Drake. Te dobor chiar eu!
Își ridică mâna în formă de bici, gata să o coboare cu destulă forță pentru
a-l despica pe Sam.
Quinn trase. Sunetul pistolului din mână îl surprinse. Totul se petrecu
fără să se gândească. Nu ochise, nu apăsase pe trăgaci cu grijă așa cum
învățase să facă, doar trase din instinct.
Gloanțele lăsară urme în cărămizi.
Drake se răsuci, iar Quinn se ridică tremurând în picioare, stând acum la
vedere.
— Tu! zise Drake.
— Nu vreau să fiu nevoit să omor pe nimeni, spuse Quinn cu o voce
nesigură, care aproape se auzi.
— O să mori pentru asta, Quinn.
Quinn înghiți cu greu și de data aceasta ochi cu atenție. Asta era prea mult
pentru Drake. Cu un mârâit furios, alergă de pe alee.
Sam se ridică greoi. Pentru Quinn el părea un om bătrân care se ridică
după ce a căzut pe gheață. Dar se uită în sus la Quinn și îl salută scurt.
— Îți sunt dator, Quinn.
— Îmi pare rău că nu l-am nimerit, răspunse Quinn.
Sam scutură din cap.
— Omule, să nu-ți pară niciodată rău că nu vrei să omori pe cineva.
Apoi o văzu pe Brianna, își îndepărtă epuizarea și zise:
— Briza? Hai cu mine. Quinn, oricine se apropie din nou de grădiniță nu
trebuie să îl împuști, OK? Dar trage în aer ca să știm.
— Asta pot face, zise Quinn.
•
Sam alergă către piață, știind că Brianna îl va ajunge repede din urmă. Fu
lângă el în câteva secunde.
— Ce e? întrebă ea.
— Toată lumea înscenează că ne supunem condițiilor lui Caine. Dacă
suntem norocoși, Gândac va raporta că ne predăm, înainte ca Drake să

317
ajungă înapoi și să-i spună lui Caine că am preluat controlul asupra
grădiniței.
— Vrei să mă duc după Drake?
— Folosește-ți viteza. Găsește-l dacă poți, dar nu încerca să îi faci nimic,
doar spune-mi mie.
Ea dispăru înainte ca el să apuce să adauge: „Ai grijă”.
Sam alerga într-un ritm care părea a fi foarte încet, comparativ cu modul
în care se mișca Brianna. Copiii, cei normali, mai mult de o sută, toți care
putuseră fi convocați la repezeală, erau adunați acum la un capăt al pieței.
Sam spera că fratele lui, Caine, nu știa exact câți copii erau în Perdido Beach,
sau câți erau în oraș, în comparație cu cei care se ascundeau în case. O parte
dintre ei se ascundeau cu Edilio. Avea nevoie ca totul să pară convingător.
Astrid și micul Pete, Dekka și Taylor și restul ciudaților de la Coates
intrau în biserică, protestând cu voce tare, jucând teatru.
Sam se apropie de fântână și sări pe margine.
— OK, Gândac, știu că ne privești. Du-te și spune-i lui Caine că am făcut
ceea ce a cerut. Spune-i că aștept. Spune-i că, dacă nu este un laș, să vină aici
și să mă înfrunte ca un bărbat.
Sări jos, ignorând privirile celor o sută și ceva de copii speriați și
vulnerabili care se aflau în piață. Oare văzuse Gândac ce se întâmplase la
grădiniță? Cu siguranță, auzise împușcăturile. Cu puțin noroc le-ar fi putut
interpreta ca venind de la Drake, sau ca exerciții de tragere la țintă. Și, la fel
de periculos, era oare Drake capabil să îl avertizeze pe Caine? Avea să afle în
curând. Oricum, Sam se îndoia de faptul că fratele lui ar putea rezista
tentației unei confruntări față în față. Ego-ul lui îi cerea asta.
Walkie-talkie-ul lui Sam pârâi. Avea volumul dat la minimum și trebuia să
îl țină la ureche ca să o audă pe Astrid.
— Sam.
— Ești OK acolo în biserică, Astrid?
— Suntem amândoi OK. Suntem OK. Grădinița?
— E în siguranță.
— Oh, Doamne!
— Ascultă, pune-i pe toți să stea la podea. Pune-i să stea sub bănci, asta o
să le ofere protecție.
— Mă simt nefolositoare aici.
— Ține-l pe micul Pete liniștit, el este asul din mânecă. Este ca o bucată
de dinamită. Nu știm ce poate face.
— Cred că o fiolă de nitroglicerină e o analogie mai bună. Dinamita este,
de fapt, destul de stabilă.
Sam zâmbi.
318
 — Știi că mă aprind mereu când rostești cuvântul „analogie”.
— De ce crezi că o fac?
Știind că ea era chiar acolo, la cincisprezece metri distanță de el, zâmbind
tristă, speriată, dar încercând să fie curajoasă, îi trimise un val de dor și de
îngrijorare care aproape îl făcu să plângă. Își dorea ca Quinn să fi fost în
stare să îl elimine pe Drake. Dar bănuia că prietenul lui nu ar fi supraviețuit
cu sufletul intact dacă ar fi făcut-o. Unii pot face astfel de lucruri. Alții nu. A
doua categorie erau probabil cei norocoși.
— Haide, Caine, șopti Sam pentru el. Hai să facem asta.
Brianna apăru lângă el.
— Drake s-a dus în casă. Știi tu, locul în care stătea.
— Caine e acolo?
— Cred că da.
— Bună treabă, Breeze. Acum du-te în biserică. Du-te încet, astfel încât să
te vadă Gândac dacă ne urmărește.
— Vreau să ajut.
— Asta și vreau să faci, Brianna.
Ea plecă târându-și picioarele, făcând acest lucru evident intenționat. Sam
rămase singur. Copiii normali erau îngrămădiți la capătul cel mai îndepărtat
al pieței, așa cum ordonase Caine. Ciudații – Sam ura să folosească acest
cuvânt, dar îi era greu să nu o facă – erau în biserică.
Și acum totul se rezuma la el și la Caine.
Oare va veni Caine?
Oare va veni singur?
Sam aruncă o privire la ceas. În mai puțin de o oră, nu avea să mai
conteze.
Undeva, destul de aproape, auzi un coiot urlând.

• PATRUZECI ȘI PATRU

01 oră, 06 minute

— O să o facă! strigă Gândac dând buzna pe ușă.

— În regulă, spuse Caine. Să înceapă spectacolul. Pregătiți-vă! În mașini!

319
 Urmă o îngrămădeală la ușă. Chaz, Chunk, Mallet și mult prea stingheritul
Frederico, care reușise până la urmă să se elibereze din legătura de bandă
adezivă, cu toții se năpustiră către mașina break din garaj.
Diana, răspândind furie reprimată prin fiecare por, îi urmă. Panda o
apucă pe Lana de mână și o împinse către ușă. Abia atunci Caine realiză că
lipsea cineva.
— Unde e Howard?
— Nu… nu știu, recunoscu Panda. Nu l-am văzut plecând.
— Vierme nefolositor. Fără Orc este pierdut, spuse Caine. Lăsați-l.
A doua mașină din garaj era una de lux, un Audi cu trapă în plafon. Panda
sări în spatele volanului, iar Diana ținea mitraliera. Caine se așeză pe
bancheta din spate.
Panda apăsă pe telecomanda de la ușa garajului. Ambele uși se ridicară.
Mașinile ieșiră încet. Modelul break de Subaru se lovi de portiera mașinii
Audi. Chaz era la volan. Coborî geamul.
— Îmi pare rău.
— Minunat start, zise Diana.
— Hai! ordonă Caine scurt.
Panda acceleră pe stradă, menținând prudent viteza la patruzeci de
kilometri la oră. Mașina break rămase o stradă în urmă.
— Bada bum bada bum bada bum bum bum, începu Diana să fredoneze
Uvertura din Wilhelm Tell10.
— Încetează! o repezi Caine.
Parcurseseră două străzi când Panda apăsă cu putere pe frâne. Peste zece
coioți traversară în fugă strada.
Caine se ridică prin trapă și țipă:
— Ce faceți? Unde vă duceți?
Căpetenia se opri și se uită la el cu ochii lui galbeni.
— Mână-Bici a dispărut, mârâi el.
— Ce? Ce s-a întâmplat la grădiniță?
— Mână-Bici a plecat. Căpetenia pleacă, zise coiotul.
— Nici vorbă, zise Caine.
Apoi se adresă Dianei:
— Au pus mâna pe grădiniță. Ce să fac?
— Tu să-mi spui mie, Liderule Neînfricat!
Caine dădu cu pumnul în acoperișul mașinii.
— OK. Căpetenie, în cazul în care nu ești un laș, vino cu mine.

10 Ultima operă a lui Gioachino Rossini, adaptată după piesa cu același nume, de Friedrich Schiller.
(n.red.).
320
 — Căpetenia urmează Întunericul. Toți ceilalți urmează Căpetenia. Haita
flămândă. Haita trebuie să mănânce.
— Am mâncare pentru voi, zise Caine. E o piață plină cu copii.
Căpetenia ezită.
— E simplu, zise Caine. Poți veni cu mine și să iei câți copii vrei. Iei câte
unul pentru fiecare coiot. Adu-i pe toți. E un bufet.
Căpetenia lătră scurt o comandă către haită. Coioții se învârtiră înapoi
spre el.
— Urmează-ne, țipă Caine surescitat, cu ochii sălbatici și încântați.
Mergem direct în piață. Voi mergeți direct la copiii de acolo. Va funcționa
perfect.
— Pumn de Foc e acolo?
Caine se încruntă.
— Cine? O, Sam. Pumn de Foc, ei? Da, o să fie acolo, dar o să mă ocup eu
de el.
Căpetenia păru nehotărâtă.
— Dacă marea Căpetenie este speriată, poate că altcineva ar trebui să fie
conducătorul haitei, zise Caine.
•
— O, omule, zise Howard. O, Doamne, o, Doamne! Ce s-a întâmplat cu tine,
Orc?
Se strecurase din ascunzătoarea lui Caine și se îndreptase spre casa pe
care o împărțise cu Orc. Își găsise protectorul acolo, stând pe o canapea care
se rupsese sub greutatea lui Orc și se prăbușise de la mijloc. Sticle goale de
bere erau împrăștiate peste tot.
Orc ținea un joystick în mână.
— Degetele mele sunt prea mari ca să fac asta să meargă.
— Orc, omule, cum naiba… adică, omule, ce ți s-a întâmplat?
Fața lui Orc era încă pe jumătate a lui. Ochiul stâng, urechea stângă și
părul de deasupra ei și toată gura încă mai puteau fi recunoscute ca
aparținând lui Orc. Dar restul arăta ca o statuie din pietriș, prăbușită. Era cu
cel puțin un cap mai înalt decât fusese. Picioarele lui erau la fel de mari ca
trunchiurile de copaci, mâinile la fel de groase ca niște hidranți exteriori
pentru stingerea incendiilor. Explodase prin haine, care atârnau acum din el
și îi ofereau o mică doză de modestie. Când se ridică în capul oaselor, scoase
un zgomot asemănător celui de pietre ude.
— Cum s-a întâmplat asta, omule?
— Este judecata ce mi s-a făcut, zise Orc plat.
— Ce înseamnă asta, omule?

321
 — Pentru că am omorât-o pe Bette. E Dumnezeu, Howard. Și El m-a
judecat.
Howard se luptă cu impulsul de a se întoarce și fugi țipând. Încercă să îl
privească pe Orc în ochiul uman, dar sfârși prin a se uita la celălalt ochi, o
scoică galbenă sub o sprânceană de piatră.
— Poți să te miști? Poți să te ridici?
Orc mormăi mulțumit și se ridică mult mai ușor decât se aștepta Howard.
— Mda. Trebuie să pot să mă ridic ca să mă ușurez, zise Orc.
— Ce se întâmplă când se răspândește și la gură?
— Cred că nu se mai răspândește. S-a oprit acum câteva ore, poate.
— Doare?
— Nea. Dar gâdilă când se răspândește.
Ca să ilustreze, își folosi un deget de piatră de mărimea unui cârnat ca să
se scarpine pe linia dintre nasul de pietriș și obrazul uman.
— Așa greu cum ești, omule, trebuie să fii destul de puternic doar ca să
stai în picioare.
— Mda.
Orc își înghesui mâna în răcitorul de la picioarele lui și scoase o cutie cu
bere. Își dădu capul pe spate și deschise gura. Strânse partea de sus a cutiei
și urmă o erupție de lichid și spumă. Orc înghiți tot ce îi ateriză în gură.
Restul se scurse pe față și pe pieptul stâncos.
— E singurul mod în care le pot deschide acum. Degetele mele sunt prea
mari ca să mai smulg inelul.
— Și ce o să faci, omule? O să stai aici și o să bei bere?
— Păi, ce altceva să fac? zise Orc ridicând din umeri, iar ochiul uman ori
plângea, ori lăcrima. Chestia e că aproape am rămas fără bere.
— Omule, trebuie să intri înapoi în joc. Urmează o luptă. Trebuie să faci
parte din ea, să spui ce ai de spus, știi?
— Nu vreau decât să fac rost de mai multă bere.
— OK, atunci. Asta o să facem, Orc. O să facem rost de mai multă bere.
•
Stelele umpleau cerul. Luna licărea în spatele clopotniței.
Un coiot urlă, un urlet sălbatic, un strigăt fantomatic de disperare.
Sam văzu în mintea lui mutanții din biserică. Îl văzu pe Edilio ascuns
împreună cu o mână de copii de încredere în ruinele clădirii cu apartamente.
Îl văzu pe Quinn pe acoperiș, cu pistolul automat pe care ar putea să îl
folosească sau nu. Îi văzu pe copii frământându-se pierduți și speriați la
capătul de sud al pieței. Și pe Mary, și pe copiii mici de la grădiniță. Și pe
Dahra din pivnița bisericii, așteptând eventualele victime.
Drake se retrăsese. Deocamdată.
322
 Ce va face Orc?
Unde era Caine?
Și ce se va întâmpla într-o oră, până când ceasul va bate exact
cincisprezece ani de când se născuse Sam, legat, deși nu știuse, de un frate
pe nume Caine?
Oare putea să îl învingă pe Caine?
Trebuia să îl învingă pe Caine.
Și trebuia să facă cumva să îl distrugă și pe Drake. Dacă – atunci când –
Sam va ieși din scenă, va face marele salt, se va evapora, nu voia să o lase pe
Astrid la mila lui Drake.
Știa că ar trebui să îi fie frică de sfârșit. Frică de procesul misterios care,
se pare, îl va sustrage pe Sam Temple din FAYZ. Dar nu era la fel de
îngrijorat pentru el așa cum era pentru Astrid.
În urmă cu mai puțin de două săptămâni ea fusese un element abstract,
un ideal, o fată la care se uita pe furiș, dar fără a-și dezvălui interesul pentru
ea. Iar acum aproape că se gândea numai la ea, în timp ce ceasul lui ticăia
către o dispariție bruscă și foarte posibilă.
Cum avea să joace Caine? La asta se gândea restul creierului lui mereu și
mereu. Oare Caine avea să intre în oraș ca un pistolar dintr-un film vechi cu
cowboy? Vor sta la treizeci de pași și vor trage unul în altul? Care va fi mai
puternic? Geamănul care avea puterea luminii sau geamănul cu puterea de a
mișca materia?
Era întuneric. Sam ura întunericul. Știuse dintotdeauna că, atunci când va
veni sfârșitul lui, acesta se va petrece în întuneric. Întuneric și singurătate.
Unde era Caine? Oare Gândac se uita la ei chiar acum? Oare Edilio va fi în
stare să facă ceea ce Quinn nu putuse? Ce surpriză ascundea oare Caine în
mânecă?
Taylor apăru la câțiva metri distanță. Arăta de parcă ar fi văzut un demon.
Fața ei era albă, ochii măriți, scânteind în lumina stâlpilor de pe stradă.
— Vin, zise ea.
Sam aprobă din cap și își adună forțele, încetinind în mod conștient
sprintul inimii.
— Bine, spuse el.
— Nu, nu el, zise Taylor. Coioții.
— Ce? Unde?
Taylor arătă peste umărul lui. Sam se întoarse.
Ei veneau în goană, din două direcții, îndreptându-se rapid către grupul
de copii neprotejați. Era ca într-un film prezentat la o oră de științele naturii.
Ca și cum s-ar fi uitat la un leu care atacă o turmă de antilope. Numai că

323
turma era formată din oameni. Turma aceasta nu avea rezervoare de viteză
uimitoare.
Neajutorați. Panica îi cuprinse. Se înghesuiră către centru, copiii din
margini văzând sfârșitul apropiindu-se cu salturi rapide.
Sam o luă la fugă, își ridică mâna dreaptă, cea sănătoasă, căută o țintă și
țipă. Dar chiar atunci se auzi zgomotul puternic al unui motor.
Sam se opri brusc și se întoarse. Farurile veneau pe stradă pe lângă
biserică. Un Jeep murdar. Se lovi de bordura ce înconjura piața, sări pe
trotuar și se opri brusc, fapt ce făcu să sară bucăți de noroi umed. În spatele
lui veneau alte mașini, cu viteză.
Se auziră țipete în timp ce coioții se apropiau de „turma” de oameni. Sam
își întinse mâna și un foc verde se lansă către gloata de coioți din partea
stângă. Nu putu să tragă și spre cealaltă coloană vie deoarece ținta îi fu
blocată de copiii care alergau acum panicați, cu toții către Sam pentru
protecție și astfel că îi fu imposibil să tragă.
— Jos, jos, jos! țipă el. La pământ!
Dar era degeaba.
— Salvează-mă! zise Computer Jack, căzând din Jeep.
Un Audi frână în fața bisericii. Cineva stătea în picioare, cu trunchiul
ivindu-i-se prin trapa din acoperiș.
Cineva țipă de groază și de durere. Cineva era jos, luptându-se cu un coiot
de două ori mai mare decât el.
— Edilio! Acum! urlă Sam.
— Ai o noapte proastă, frate? strigă Caine, exultat. Va fi și mai rea.
Caine ridică mâinile și ochii, dar nu spre Sam. În schimb, el își direcționă
energia incredibilă de telechinezie către biserică. Era ca și cum o ființă
invizibilă, de dimensiunea unui dinozaur, căzu asupra vechii clădiri. Piatra
se sparse. Vitraliile se sparseră. Ușa bisericii, punctul slab, sări în aer
înăuntru, scoasă din țâțâni.
— Astrid! zbieră Sam.
Țipete, țipete panicate din piață, amestecate cu mârâituri și lătrături, în
timp ce coioții se năpustiră asupra copiilor.
Dintr-odată se auzi răpăitul puternic al unei mitraliere. Focul izbucni de
pe acoperișul grădiniței.
Edilio ieși alergând din clădirea distrusă cu alți trei copii după el, atacând
coioții.
Caine trase din nou și de data aceasta monstrul invizibil, bestia de
energie, avu mai multă forță și se împinse mai tare în fața bisericii.
Ferestrele laterale, toate vitraliile vechi și noi explodară într-o ploaie
sclipitoare. Clopotnița se înclină.
324
 — Cum o să îi salvezi, Sam? întrebă Caine exultând. Încă o împingere și se
prăbușește.
Jack era la picioarele lui Sam, agățându-se de el, împiedicându-l, ținându-l
cu o uimitoare forță. Sam trase orbește în Caine în timp ce cădea.
— Pot să te salvez! Salvează-mă pe mine! îl imploră Jack. Dispariția, pot
să te salvez.
Sam căzu tare, lovi mâinile strânse ale lui Jack, se smuci pentru a se
elibera și se ridică la timp, pentru a vedea peretele din față al bisericii
încovoindu-se și prăbușindu-se încet-încet spre interior. Acoperișul tremură
și căzu. Clopotnița se clătină, dar rămase pe loc. Dar tone de calcar, ipsos și
grinzi din lemn masive căzură cu un zgomot ce păru a fi sfârșitul lumii.
— Astrid! țipă Sam din nou, neajutorat.
Alergă direct către Caine, ignorând masacrul din spatele lui, blocând
țipetele și mârâiturile necruțătoare și răpăiturile mitralierelor.
Ochi și trase. Raza lovi partea din față a mașinii lui Caine. Foaia de metal
se îndoi, iar Caine se urcă stângaci pe acoperiș prin trapă pe când ceilalți, de
care lui Sam nu îi păsa îndeajuns de mult ca să îi identifice, se aruncară afară
pe uși.
Sam trase, iar Caine făcu o eschivă. O undă îl lovi pe Sam și îl opri de
parcă s-ar fi lovit de un zid. Îl căută nebunește pe Caine. Unde? Unde?
Țipete înăbușite din biserică se alăturară urletelor din fundal, un zgomot
ca venit dintr-un iad al copiilor, țipete ascuțite care își chemau mamele,
plânsete agonizante, disperate, implorând.
O mișcare rapidă și Sam trase.
Caine trase înapoi, iar statuia de la fântână fu aruncată în aer de pe
piedestalul ei și căzu, cu un plescăit, în apa fetidă.
Sam era sus și alerga. Trebuia să îl găsească pe Caine, trebuia să îl
găsească, să îl omoare, să îl omoare.
Mai multe mitraliere trăgeau și se auzi vocea lui Edilio:
— Nu, nu, nu, opriți focul, loviți copiii!
Sam dădu ocol mașinii Audi în flăcări. Caine alerga înainte, sărind peste
un hidrant. Sam trase, iar pământul de sub picioarele lui Caine luă foc,
scoțând un fum negru și unsuros. Chiar și pavajul ardea. Caine se prăbuși pe
stradă, se rostogoli rapid, se ridică într-un genunchi, iar Sam primi o undă
masivă care îl aruncă pe spate, amețit, cu sângele curgându-i din gură și din
urechi, cu membrele strâmbe, neputând să… neputând…
Caine, o față sălbatică, însângerată, urlând.
Sam simți ura arzând în el și erupse din mâini.
Caine sări în lături, prea încet, iar raza de lumină necruțătoare îl lovi într-
o parte. Tricoul îi ardea, Caine țipă și lovi flăcările.
325
 Sam încercă să se ridice, dar capul îi vâjâia.
Caine fugi în clădirea de apartamente distrusă prin aceeași ușă prin care
Sam intrase ca să încerce s-o salveze pe fetița cu puterea focului.
Sam se clătină, dar fugi după el. Pe scări și prin holul topit, încă mirosind
a fum. Etajul de sus era o epavă alcătuită din lemne arse, bucăți de tencuială
din acoperiș care semănau cu sănii de copii, fragmente din pereți și bucăți
de țevi.
O lovitură și Sam putu vedea efectiv cum jumătatea de perete din spatele
lui se unduia din pricina impactului.
— Caine! Hai să terminăm cu asta! spuse Sam aspru.
— Vino, frate! țipă Caine cu o voce stoarsă de durere. O să pierim în locul
ăsta amândoi.
Sam localiză sunetul vocii lui și fugi pe hol, alergă sub scări, aruncând
raze mortale din mâini.
Nici urmă de Caine.
Auzi scârțâitul unei uși, încă atârnând în balamale, deși peretele din jurul
ei dispăruse și se clătina încet. Sam o lovi, se întoarse și trase în încăpere. Un
scaun de lemn zbură în aer purtat de o undă. Sam se aplecă sub el.
Următorul îi lovi mâna stângă, sfărâmându-i cotul. Un torent de moloz îl făcu
să se dea înapoi.
Dintr-odată apăru Caine, la nici trei metri distanță. Mâinile lui erau
ridicate deasupra capului, cu degetele rășchirate și palmele în afară. Sam își
strânse cu mâna dreaptă cotul distrus.
— Jocul s-a terminat, Sam, zise Caine.
Ceva apăru neclar în spatele lui Caine, iar el se clătină. Își duse mâinile la
cap. Brianna stătea deasupra lui, învârtindu-și ciocanul.
— Fugi, Briza! țipă Sam, dar era prea târziu.
Chiar și când se clătina în spate, Caine trase de la mică distanță, iar
Brianna zbură în perete, prin acesta. Caine sări după ea prin deschidere.
Sam trase în perete, arzând o gaură. Prin ea putu să își vadă fratele aruncând
în aer următorul perete.
Sam simți podeaua îndoindu-se sub el.
Clădirea se prăbușea.
Se întoarse și o rupse la fugă, dar dintr-odată podeaua dispăru, iar el
fugea în gol, căzând, iar clădirea se prăbușea odată cu el, în jurul lui, peste el.
Căzu, iar lumea se prăbuși.

326
 • PATRUZECI ȘI CINCI

04 minute

Quinn se uita înghețat de groază la coioții care atacau copiii. Îl văzu pe

Sam trăgând și ratând. Îl văzu pe Sam agonizând pentru un moment, pentru
un moment teribil în timp ce Caine ataca biserica.
Sam alergă spre biserică. Quinn țipă:
— Nu!
Ochi.
— Nu lovi copiii, nu lovi copiii!
Suspină și apăsă pe trăgaci. Ținti masa de coioți. Mult mai mulți decât
înainte.
Coioții abia dacă îl observară. Unul dintre ei căzu ca și cum s-ar fi
împiedicat, dar nu se mai ridică. Atunci nu mai putu să mai tragă. Bestiile
erau în mijlocul copiilor. Alergă spre scară, alunecă, căzu și ateriză destul de
tare pe alee.
„Fugi, țipa creierul lui, fugi de acolo!” Făcu trei pași panicați către plajă,
alergă către apă, dar atunci, ca și cum o forță invizibilă îl acaparase, se opri.
— Nu poți să fugi, Quinn, își spuse. Nu poți!
Și chiar când își spunea aceste vorbe, alerga înapoi înspre grădiniță,
trecând pe lângă Mary care proteja un copil în brațe, fugi către piață, ținând
acum mitraliera ca pe o bâtă, alergând și țipând și dând din cap ca un nebun,
vânturând cu sălbăticie patul armei pentru a lovi craniul câte unui coiot.
Edilio era acolo, iar copiii trăgeau, iar Edilio urla:
— Nu, nu, nu!
Și apoi sângele îi sări în ochi lui Quinn, iar sângele era în creierul lui, era
peste tot, iar el își pierdu mințile, își pierdu mințile legănându-se, țipând și
lovind, lovind, lovind.
•
Mary o ținea strâns pe Isabella și era în brațele lui John, iar copiii
plângeau auzind nebunia de afară, țipetele, mârâiturile și pistoalele.
— Doamne, izbăvește-ne! repeta cineva cu o voce chinuită, suspinată, iar
Mary știu, într-un fel îndepărtat, că era ea.
•
Drake auzi coiotul urlând în noapte și știu în inima lui vicleană ce
însemna. Gata cu linsul rănilor. Lupta începuse.
— E timpul, spuse el. E timpul să le arăt tuturor.
327
 Lovi cu piciorul în ușa din față a casei lui și se îndreptă spre piață, urlând,
urlând, dorindu-și să se îmbăieze în lumina lunii așa cum făceau coioții. Auzi
focurile de armă și își scoase pistolul de la curea și își descolăci mâna în
formă de bici și o plesni, iubind pocnetul pe care îl scotea.
În față, două siluete se mișcau înainte, îndreptându-se și ele către sunetul
bătăliei, două siluete. Una părea imposibil de mică. Dar nu, cealaltă era
imposibil de mare. Ca un luptător de sumo. O creatură cu membre greoaie,
pe care abia și le mișca.
Cele două siluete atât de diferite ajunseră în dreptul unei zone luminate
de un stâlp de pe stradă. Drake îl recunoscu pe cel mic.
— Howard, trădătorule! țipă Drake.
Howard se opri. Bestia de lângă el continuă să meargă.
— Nu vrei nimic din toate astea, Drake, îl avertiză Howard.
Drake îl tăie pe piept, sfâșiindu-i tricoul lui Howard și lăsând o urmă de
sânge care părea neagră în lumina rece.
— Ai face bine să te duci și să ajuți la doborârea lui Sam, îl avertiză Drake.
Bestia se opri. Se întoarse încet și veni înapoi.
— Ce e asta? întrebă Drake tăios.
— Tu, mormăi bestia.
— Orc? țipă Drake, pe jumătate încântat, pe jumătate speriat.
— Este vina ta, zise Orc monoton.
— Dă-te din drumul meu! ordonă Drake. E o luptă. Veniți cu mine sau
muriți chiar acum.
— El nu vrea decât niște bere, Drake, zise Howard împăciuitor, apucându-
se de rana de pe piept, arcuindu-se de durere, dar încă încercând să
stăpânească situația, să joace pe cât putea de deștept.
— Dumnezeu m-a judecat, bolborosi Orc.
— Umflătură proastă ce ești, zise Drake vânturând mâna în formă de bici
și o coborî cu toată forța asupra umărului lui Orc.
— Aaahhh! urlă Orc de durere.
— Mișcă-te, idiotule! ordonă Drake.
Orc se mișcă. Dar nu spre piață.
— Vrei o bucată din Mână-Bici, ciudatule? întrebă Drake tăios. O să te tai.
•
Astrid simți o greutate zdrobitoare pe partea din jos a spatelui și pe
picioare. Era cu fața în jos, deasupra micului Pete. Era amețită, dar era destul
de conștientă ca să înțeleagă faptul că era amețită. Trase adânc aer în piept.
Șopti:
— Petey.

328
 Auzi sunetul prin oase. Urechile îi țiuiau, un sunet înăbușit. Micul Pete nu
se mișca.
Încercă să își tragă picioarele, dar acestea nu se clintiră.
— Petey, Petey! țipă ea.
Îndepărtă ceva din ochi, praf, mizerie, transpirație și clipi ca să încerce să
își concentreze privirea asupra fratelui ei. Îi apărase cea mai mare parte a
corpului de peretele care căzuse, dar o bucată de tencuială de mărimea unui
ghiozdan îi căzuse în cap.
Își înăbuși un suspin. Puse două degete pe gâtul lui și simți puls. Putea
percepe și respirația lui slabă, ridicarea și coborârea pieptului de sub ea.
— Ajutor! zise cu voce răgușită, nesigură dacă țipa sau șoptea, neputând
să audă din cauza țiuitului.
— Să ne ajute cineva. Să ne ajute cineva! Salvați-mi fratele. Salvați-l!
imploră ea, iar implorarea deveni o rugăciune. Salvează-l pe Sam! Salvează-
ne pe toți!
Începu să recite din memorie o rugăciune pe care o auzise odată, în urmă
cu multă vreme. Vocea ei era undeva departe, vocea altcuiva.
— „Sfinte Arhanghele Mihail, apără-ne în bătălie. Fii apărarea noastră în
fața răutății și a capcanelor diavolului.”
Își putea simți mai degrabă decât auzi suspinele, un tremur atroce care îi
întorcea cuvintele în gât.
Ca un răspuns batjocoritor la rugile ei, o ploaie de sticlă și de fragmente
de tencuială căzu înjur.
— „Fie ca Dumnezeu să îl mustre, ne rugăm cu umilință. Și tu, O domn de
oaste cerească, prin puterea lui Dumnezeu…”
Micul Pete se răsuci și gemu. Își mișcă apoi capul, iar ea putu vedea
tăietura adâncă de la cap.
— „… aruncă în iad pe Satana și toate spiritele rele care dau târcoale prin
lume și caută să distrugă sufletele.”
Cineva stătea pe molozul de lângă ea. Ea își întoarse gâtul și văzu o siluetă
ce se profila pe tavan în lumina verde-pal, o față întunecată.
— Amin.
— Nu sunt tocmai un înger, ca să nu mai vorbim de un arhanghel, zise
Dekka cu o voce pe care Astrid abia o percepu. Dar pot să dau astea la o
parte de pe tine.
•
Caine sări din clădirea distrusă. Reușise. Reușise.
Sam era sub moloz, îngropat. Înfrânt.

329
 Dar Caine abia putea să se bucure de acest moment. Durerea din partea
din stângă a corpului era șocantă. Lumina verde periculoasă îi arsese tricoul
până la piele, iar urmarea era dincolo de orice agonie pe care și-o imaginase.
Se opinti către ruinele bisericii, încercând să înțeleagă haosul care era în
jurul lui. Nu mai erau focuri de armă, dar se mai auzeau țipete, plânsete și
mârâituri. Și încă ceva, o serie de bubuituri și plesnitul unui bici. Dincolo de
astea o bătaie de tobă mare, care ținea un ritm constant.
Caine se opri, se holbă, uitând pe moment de durere.
Pe treptele primăriei, se dădea o bătălie titanică între Drake și un
monstru sculptat în piatră.
Drake plesni din bici și trase cu pistolul. Monstrul răspunse cu lovituri
neîndemânatice care ratau încontinuu în timp ce Drake dansa de jur
împrejur, plesnind și lovind, nereușind totuși să facă bestia să dea înapoi.
Bestia se aplecă și îl rată pe Drake la câțiva centimetri. Pumnul de piatră
lovi unul dintre stâlpii de calcar din fața primăriei. Stâlpul se crăpă și
aproape se prăbuși. Fragmente mici de piatră căzură.
Privirea lui Caine fu atrasă de o voce mârâitoare, înaltă.
— Femela zis căpetenie oprește, spuse Căpetenia cu un glas furios.
— Ce?
Caine nu înțelese până ce nu o văzu pe Diana pășind spre el, cu părul
negru fluturând și cu ochii plini de furie.
— Le-am zis acestor bestii jegoase să se oprească, spuse ea abia
abținându-se.
— Ce să oprească? întrebă Caine, pe un ton poruncitor.
— Încă îi mai atacă pe copii, spuse Diana. Am câștigat. Sam e mort. Spune-
le să se retragă, Caine!
Caine își îndreptă din nou atenția către bătălia dintre Drake și monstru.
— Sunt coioți, zise Caine cu răceală.
Diana se repezi la el.
— Ți-ai pierdut mințile, Caine. Până aici. Ai câștigat. Asta trebuie să
înceteze.
— Sau ce, Diana? Sau ce? o întrebă Caine. Du-te și adu-o pe Lana. Sunt
rănit. Căpetenie, fă ce vrei!
— Poate că de-asta te-a abandonat mama ta, zise Diana aspru. Poate că a
putut vedea că nu erai rău, ci că erai distrus, bolnav și diabolic.
Caine reacționă cu o violență bruscă, uitând de puterile lui și pocnind-o
cu putere peste față.
Diana se dezechilibră din pricina loviturii și căzu violent pe treptele de
piatră. Caine îi putu vedea nespus de clar fața, în lumina teribilă, datorită
strălucirii unei coloane verde-pal, orbitoare. Lumina aceea nu putea avea
330
decât o singură sursă. Era ca o suliță orientată către cer. Se îndrepta în sus
din mijlocul dărâmăturilor clădirii de apartamente.
— Nu! zise Caine.
Dar lumina ardea, ardea tot molozul și resturile, toată greutatea
zdrobitoare a clădirii de apartamente care se prăbușise.
— Nu! spuse Caine din nou, iar lumina muri, întreruptă.
În spatele lui, Drake și Orc duceau lupta rapidă și înceată, agilă și greoaie,
tăioasă și monotonă, dar tot ce putea să vadă Caine acum era silueta
întunecată, acoperită cu funingine și cu ochii luminoși care se îndrepta spre
el dintre dărâmături.
Caine își îndreptă mâinile către rămășițele de lemn și tencuială ale fațadei
bisericii. Făcu un gest către Sam și grămada de resturi se răspândi către el.
Sam își ridică mâinile. Focul verde făcu să explodeze cărămizile și stâlpii
grei de lemn. Arseră în aer, transformându-se în cenușă înainte să îl
lovească.
•
Dekka ridică resturile de pe Astrid și de pe micul Pete. Dar nu era un
lucru ușor. Capacitatea ei de a suspenda gravitația acționa și asupra lui
Astrid, iar ea și micul Pete plutiră prin aer într-o galaxie ce rotea un
amalgam de lemne și tencuială. Dekka strecură o mână înăuntru și o trase pe
Astrid afară din zona de gravitație zero. Astrid căzu pe podea împreună cu
micul Pete. Dekka dădu drumul resturilor, iar acestea se prăbușiră cu un
zgomot puternic.
— Mersi, zise Astrid.
— Mai sunt mulți alții prinși aici, spuse Dekka; fata nu irosi timpul și se
duse să îi ajute.
Astrid se aplecă și încercă să îl ridice pe micul Pete. Șchiopăta și atârna
greu. Ea îi cuprinse pieptul cu mâinile și îl luă în brațe ținându-l aproape ca
pe un copil mult prea mare. Îl îmbrățișă strâns și se împletici prin biserică,
pe jumătate trăgându-l după ea, împiedicându-se în timp ce pășea prin
moloz.
Lana îl putea vindeca, dar Lana dispăruse. Nu se gândea decât să îl ducă la
Dahra în pivniță. Dar ce putea face Dahra? Era oare posibil să ajungă la așa-
zisul spital, sau intrarea fusese blocată de dărâmături?
Pentru prima dată realiză că peretele din față al bisericii pur și simplu
dispăruse. Putea să vadă cerul nopții și stelele. Dar la fel de bine putea să
vadă lumina verde cu sunet metalic. Auzul îi revenea în timp ce țiuitul
scădea în intensitate. Putu distinge mârâituri de animale și pocnetul ascuțit
al biciului și prea multe voci tânguindu-se.

331
 Dintr-odată, molozul din jurul ei se adună și începu să zboare. Astrid se
aruncă jos, acoperindu-l din nou pe micul Pete, nemișcată, întotdeauna
protejându-l pe micul Pete. Bucăți de perete, așchii de panouri de lemn și
îmbinări ciudate de oțel și lemn se ridicară precum avioanele cu reacție
decolând de pe un aeroport și accelerând nebunește, zburând afară într-un
șuvoi prin fațada distrusă a bisericii.
Lumina verde străfulgeră și se auzi un sunet de explozii, un muget de
bubuituri și apăru o strălucire puternică. Șuvoiul de moloz se întrerupse.
Astrid se ridică din nou în picioare, trăgându-l pe micul Pete după ea.
Cineva alergă spre ea din stradă. Se opri, gâfâind, holbându-se, un animal
speriat ținut la distanță.
— Caine, îl strigă Astrid.
El nu vorbi. Ea putu vedea că este rănit. Suferea.
Fața lui era brăzdată de transpirație și mizerie. Se uita la ea ca și cum ar fi
văzut o fantomă.
O lumină periculoasă se aprinse în ochii lui întunecați.
— Perfect, spuse el.
Astrid simți că este ridicată în aer. Se agăță disperată de micul Pete, dar el
îi alunecă din mâini, îi scăpă din degete și căzu la pământ.
— Vino la joacă, frate! țipă Caine. Am o prietenă de-a ta.
Astrid pluti, neputincioasă, neajutorată, iar Caine se ascunse în spatele ei,
folosind-o ca pe un scut. În fața bisericii, pe trepte, o scenă de coșmar cu
câini nebuni și bătălii dezlănțuite.
Sam era acolo, la capătul treptelor. Era plin de sânge și de zgârieturi, iar o
mână îi atârna, ruptă.
— Haide, Sam, arde-mă acum! țipă Caine. Hai, frate, arată-mi ce poți!
— Te ascunzi în spatele unei fete, Caine? îl întrebă Sam.
— Crezi că mă poți lua peste picior? zise Caine. Tot ce contează e să
câștig. Așa că, scutește-mă!
— O să te omor, Caine.
— Nu. Nu o să o faci. Nu fără a-ți omorî prietena.
— O să dispărem amândoi de aici într-un minut, Caine. S-a terminat
pentru amândoi, zise Sam.
— Poate pentru tine, Sam. Nu și pentru mine. Eu știu ce să fac. Știu modul
în care pot rămâne, râse el triumfător.
Astrid zise:
— Sam, trebuie să o faci. Distruge-l!
Diana urca scările.
— Mda, Sam, distruge-mă! îl batjocori Caine. Ai puterea. Fă o gaură prin
ea și o să mă omori și pe mine.
332
 Diana zise:
— Caine, las-o jos. Fii bărbat, cel puțin o dată.
— Pune-o jos, Caine, zise Sam. E sfârșitul. Cincisprezece și gata. Nu știu ce
este, dar ar putea fi moartea și nu vrei să mori cu și mai mult sânge pe mâini.
Caine râse amuzat.
— Nu știi nimic despre mine. Tu nu ai crescut neștiind cine ești. Nu a
trebuit să te creezi din propria-ți imaginație, din propria-ți dorință.
— Am crescut fără tată, zise Sam. Și fără nicio explicație. Și fără adevăr. La
fel ca și tine.
Caine aruncă o privire la ceas.
— Cred că a venit timpul pentru tine, Sam. Tu ești primul, îți amintești? Și
uite ce vreau să știi înainte de a pleca: eu o să supraviețuiesc, Sam. O să
rămân tot aici. Eu și drăguța de Astrid și tot FAYZ-ul. Toate vor fi ale mele.
Diana zise:
— Sam, modul în care poți învinge dispariția este…
Caine se răsuci spre ea, ridică o mână și o lovi întrerupând-o în mijlocul
frazei. Ea zbură prin aer, fu propulsată în spate și ateriză în stradă, pe iarba
din piață.
Efortul îl distrase pe Caine. O scăpă pe Astrid.
Sam își întinse mâna, cu palma în afară.

• PATRUZECI ȘI ȘASE

1 minut

O lovitură directă.
Îl putea omorî pe Caine într-o clipită. Dar lumea din jurul lui apunea.
Astrid, căzută grămadă, părea vagă, decolorată, aproape transparentă. Și
Caine era o fantomă. Niciun sunet. Țipetele copiilor erau mute. Lupta dintre
Drake și Orc se desfășura acum în reluare, atacurile coioților, toate acestea
cadru cu cadru, om și bestie și monstru.
Corpul lui Sam era amorțit, ca și cum ar fi murit și îi rămăsese numai
creierul încă zbârnâind în craniu.
— „E timpul”, spuse o voce.
Știa că vocea și sunetul ei erau un cuțit în măruntaie. Mama lui stătea în
față. Era la fel de frumoasă cum i se păruse întotdeauna. Părul ei flutura în
333
briza pe care el nu o putea simți. Ochii albaștri erau singura culoare din
peisaj.
— La mulți ani! zise ea.
— Nu, șopti el printre buzele pe care nu le mișcă.
— Acum ești bărbat, spuse ea, iar gura formă un zâmbet ironic. Bărbățelul
meu.
— Nu.
Ea își întinse o mână către el.
— Vino.
— Nu pot, zise el.
— Sam, sunt mama ta. Te iubesc. Vino cu mine.
— Mamă…
— Doar întinde-te spre mine. Te pot duce în siguranță, departe de locul
ăsta.
Sam scutură din cap încet-încet, ca și cum s-ar fi scufundat în melasă.
Ceva se întâmplase cu timpul. Astrid nu respira. Nimic nu se mișca. Toată
lumea înghețase.
— O să fie așa cum a fost înainte, îi spuse mama lui.
— Nu a fost niciodată… începu el. M-ai mințit. Niciodată nu mi-ai spus…
— Niciodată nu am mințit, zise ea și se încruntă la el, dezamăgită.
— Nu mi-ai spus niciodată că am un frate. Niciodată nu mi-ai spus…
— Vino cu mine, spuse ea, nerăbdătoare acum, dând din mână ca și atunci
când el era un copil mic și refuza să o țină de mână ca să traverseze strada.
Vino cu mine acum, Sam. O să fii în siguranță, departe de locul ăsta.
El reacționă instinctiv, micuțul băiețel reacționă la vocea mămicii, la
vocea care îi cerea să se supună. Întinse mâna către ea. Apoi și-o trase
înapoi.
— Nu pot, șopti Sam. Am pe cineva pentru care să rămân aici.
Furia licări în ochii mamei lui, o lumină verde, suprarealistă, și înainte ca
ea să clipească, dispăru. Și apoi, din întuneric, din lumea ireală, Caine păși în
lumina stranie.
Mama lui Sam zâmbi către Caine, iar el se uita la ea cu o expresie de
mirare.
— Asistenta Temple, zise Caine.
— Mamă, îl corectă ea. Este timpul ca amândoi băieții mei să mi se
alăture, să vină cu mine. Departe de locul ăsta.
Caine părea cuprins de vrajă, neputând să își ia privirea de la fața blândă
și zâmbitoare, de la ochii albaștri pătrunzători.
— De ce? întrebă Caine cu o voce de copil mic.

334
 Mama lor nu spuse nimic. Încă o dată, doar pentru o clipită, ochii ei
albaștri deveniră de un verde toxic, înainte de a redeveni de un albastru
rece.
— De ce el, și nu eu? întrebă Caine.
— Este timpul să veniți cu mine acum, insistă mama lor. O să fim o
familie. Departe de aici.
— Tu primul, Sam, zise Caine. Du-te cu mama ta.
— Nu, spuse Sam.
Fața lui Caine se întunecă de mânie.
— Du-te, Sam. Du-te. Du-te. Du-te cu ea!
Acum țipa. Părea că intenționa să îl afecteze pe Sam psihic, să îl împingă
către mama pe care nu o împărțiseră niciodată, dar mișcările lui erau
ciudate, disproporționate, un personaj bățos și panicat dintr-un vis.
Caine renunță să mai încerce.
— Jack ți-a spus, zise el tern.
— Nimeni nu mi-a spus nimic, rosti Sam. Am lucruri de făcut aici.
Mama lor își întinse mâinile spre ei, furioasă, cerându-le supunere.
— Veniți la mine! Veniți la mine!
Caine scutură din cap încet.
— Nu.
— Ești capul familiei acum, Sam, îl linguși mama lui. Bărbățelul meu. Al
meu.
— Nu, zise Sam. Îmi aparțin numai mie.
— Iar eu nu am fost niciodată al tău, rânji Caine. Prea târziu… mamă.
Expresia de pe fața mamei lor tremură. Carnea blajină păru să se
descompună în piese de puzzle. Zâmbetul blând al gurii care implora se topi
și se prăbuși în interior. În locul lui apăru o gură înconjurată de dinți ascuțiți
ca acele. Ochii erau plini cu o lumină verde.
— Voi pune mâna pe voi, izbucni monstrul cu o violență subită.
Caine se holba oripilat.
— Ce ești tu?
— Ce sunt eu? îl luă peste picior monstrul necruțător. Sunt viitorul
vostru. O să vii la mine în locul întunecat, Caine. O să vii de bunăvoie.
— Nu! protestă Caine.
Monstrul râse, un sunet nemilos din gura de pirania.
Încet, monstrul dispăru. Culoarea apăru din nou în lumea din jurul lui
Sam și a lui Caine. Orc și Drake accelerară la viteză normală. Aerul mirosea
din nou a praf de pușcă. Astrid respiră.
Sam și Caine stăteau cu fața unul la altul.

335
 Lumea era din nou lumea. Lumea lor. FAYZ. Diana se holba. Astrid
suspină și își deschise ochii.
Caine fu rapid. Își ridică mâinile, cu palmele în afară.
Dar Sam fu și mai rapid. El sări către Caine, păși în zona lui și prinse capul
fratelui lui cu mâna bună. Palma lui Sam era pe tâmpla lui Caine, cu degetele
curbate în părul lui.
— Nu mă obliga să fac asta, îl avertiză Sam.
Caine nu încercă să dea înapoi. Ochii lui erau plini de un dispreț sălbatic.
— Dă-i bătaie, Sam, șopti Caine.
Sam scutură din cap.
— Nu.
— Milă? rânji Caine.
— Trebuie să pleci, Caine, zise Sam încet. Nu vreau să te omor. Dar nu
poți fi aici.
Brianna apăru rapid, puse frână ca să se oprească și ridică un pistol spre
Caine.
— Dacă Sam nu te termină, o să o fac eu. Nu ești mai rapid decât Briza.
Caine o ignoră disprețuitor. Dar nu mai avea nicio șansă să îl atace pe Sam
acum. Brianna era prea rapidă.
— Este o greșeală să mă lași să trăiesc, Sam, îl avertiză Caine. Știi că o să
mă întorc.
— Nu o face. Nu te întoarce. Data viitoare…
— Data viitoare unul din noi îl va omorî pe celălalt, spuse Caine.
— Pleacă! Stai la distanță!
— Niciodată, zise Caine cu o parte din vechea lui bravadă. Diana?
— Ea poate să rămână aici, spuse Astrid.
— Poți, Diana? întrebă Caine.
— Astrid cea deșteaptă, zise Diana în felul ei batjocoritor. Atât de
inteligentă. Atât de neștiutoare.
Diana păși aproape de Sam, îi apucă obrazul cu mâna și plantă un sărut în
colțul gurii.
— Îmi pare rău, Sam. Fata rea sfârșește cu băiatul rău. Așa funcționează
lumea. În special lumea asta.
Ea se duse la Caine. Nu îi apucă mâna întinsă, nici măcar nu se uită la el, ci
merse alături de el în timp ce acesta cobora treptele.
•
Bătălia dintre Drake și Orc se poticnea într-o remiză epuizantă. Drake își
ridica mâna în formă de bici încă o dată ca să o lase asupra umerilor de
piatră ai lui Orc, dar mișcările lui erau încete, îngreunate.
— Termină, Drake, zise Diana. Nu îți dai seama când lupta s-a sfârșit?
336
 — Niciodată! gâfâi Drake.
Caine ridică mâna și aproape degajat îl trase pe Drake care se opunea și
înjura.
Coioții, cei rămași în viață, îi urmară afară din oraș.
Edilio își ridică pistolul și ținti spre animalele care se retrăgeau, umane
sau nu. Ochii lui îi întâlniră pe cei ai Briannei, amândoi fiind pregătiți.
— Nu, omule. Războiul s-a terminat, zise Sam.
Edilio lăsă jos arma, ezitant.
— Las-o jos, Briza. Hai să mergem, adăugă el.
Brianna se supuse, mai ușurată ca oricând.
Quinn urcă treptele ca să stea alături de Edilio. Era împroșcat cu sânge. Își
aruncă pistolul pe jos. Îi aruncă lui Sam o privire sumbră, infinit de tristă.
Patrick apăru bucuros, iar cu el era Lana.
— Sam, lasă-mă să-ți văd mâna, zise ea.
— Nu, spuse Sam. Sunt bine. Du-te la ceilalți. Salvează-i, Lana! Eu nu am
putut. Poate tu o să poți. Începe cu micul Pete. El… el este foarte important.
Astrid se întorsese în biserică la fratele ei. Apăru ținându-l de brațe,
târându-l.
— Ajutați-mă! imploră Astrid.
Lana alergă la ea.
Sam vru să se ducă la Astrid. Avea nevoie să facă asta. Dar epuizarea
totală îl ținu pe loc. Își puse mâna bună pe umărul lui Edilio.
— Cred că am câștigat, zise Sam.
— Mda, fu de acord Edilio. Mă duc să aduc retroexcavatorul. Am multe
gropi de săpat.

337
 • FINAL

Mâncarea aproape că dărâma mesele sub greutatea ei. Curcan și

garnituri, sos de merișoare și cea mai mare colecție de plăcinte pe care o
văzuse vreodată Sam.
Mesele fuseseră inițial așezate la capătul sudic al pieței. Apoi Albert își
dăduse seama că oamenii nu voiau să stea la distanță de rândurile de
morminte de la capătul de nord, ci să fie lângă ele. Morții aveau să fie incluși
în acest ospăț de Ziua Recunoștinței.
Mâncau de pe farfurii de carton și foloseau furculițe de plastic, stăteau pe
puținele scaune sau pe iarbă. Se auzeau râsete. Erau și nasuri înfundate și
lacrimi, în timp ce își aminteau de sărbătoarea de Ziua Recunoștinței de anul
trecut. Dintr-un sistem stereo instalat de Computer Jack răsuna muzică.
Lana muncise contra cronometru timp de câteva zile ca să vindece pe
toată lumea care putea fi vindecată. Dahra îi fusese alături, organizând,
prioritizând cazurile cele mai grave, oferind ajutor și pastile împotriva
durerilor celor care trebuiau să aștepte. Cookie ratase întreaga luptă, dar
devenise cel mai credincios asistent al Dahrei, folosindu-și dimensiunile și
puterea ca să îi ridice pe cei răniți.
Mary adusese copiii la marele ospăț. Ea și fratele ei, John, pregătiră
farfuriile pentru ei, îi hrăniră pe unii cu lingurița și schimbară scutece pe
pături așezate pe iarbă.
Orc stătea cu Howard într-un colț. Orc se luptase cu Drake până la remiză.
Dar nimeni – cu atât mai puțin Orc – nu o uitase pe Bette.
Piața era un dezastru. Clădirea de apartamente care fusese arsă era acum
o epavă. Biserica mai avea doar trei pereți, iar clopotnița avea să cadă în caz
că venea vreo furtună.
Arseseră coioții morți. Cenușa lor și oasele umpleau acum câteva pubele
mari.
Sam urmărea totul, stând un pic mai departe, balansând farfuria cu
mâncare și încercând să nu verse sosul.
— Astrid, spune-mi dacă asta e o nebunie: mă întreb dacă au rămas ceva
resturi ca să le trimitem la Coates, zise Sam. Știi tu, o ofertă de pace.
— Nu. Nu e o nebunie, spuse ea.
Astrid îl cuprinse cu mâna în jurul taliei.
— Știi, am planul ăsta în minte de ceva vreme, zise Sam.
— Ce plan?
— Ne include pe tine și pe mine stând la plajă.
338
 — Doar stând?
— Păi… zise el permițând răspunsului concis să includă mai multe
sensuri, apoi zâmbi. Mă dau în vânt după sensuri concise.
— Ai de gând să îmi spui ce s-a întâmplat în timpul marii dispariții?
— Da. O să îți spun. Poate că nu astăzi.
El arătă cu capul către micul Pete, care se aplecase peste o farfurie cu
mâncare și se legăna în față și în spate.
— Mă bucur că e OK.
— Mda, zise Astrid scurt. Apoi ea adăugă: Cred că rana, lovitura la cap… o,
nu contează. Hai să nu mai vorbim acum despre Petey. Spune-ți discursul și
apoi să mergem să vedem dacă ai idee ce înseamnă „concis”.
— Discursul meu?
— Toată lumea îl așteaptă, spuse ea.
Desigur, realiză el, erau priviri care așteptau îndreptate în direcția lui și
un sentiment de treabă neterminată plutea în aer.
— Mai ai ceva citate bune pe care pot să le fur?
Ea se gândi pentru un moment.
— OK. Uite unul: „Cu răutate față de nimeni, cu bunătate pentru toți, cu
fermitate pentru dreptate, așa cum Dumnezeu ne dă puterea de a vedea ce e
drept, așa să ne străduim să terminăm munca pe care am început-o, să
vindecăm rănile națiunii…” Președintele Lincoln.
Sam zise:
— Mda, exact asta o să se întâmple, o să țin un discurs care o să sune
exact așa.
— Sunt cu toții încă speriați, spuse ea, apoi se corectă. Suntem cu toții
încă speriați.
— Nu s-a terminat, spuse Sam. Știi asta.
— S-a terminat pentru astăzi.
— Avem plăcintă, fu el de acord. Apoi, cu un oftat, se urcă pe marginea
fântânii. Ăăă, lume!
Nu fu greu să le atragă atenția. Se adunară cu toții în jur. Chiar și cei mai
mici gângureau mai încet.
— În primul rând, le mulțumesc lui Albert și ajutoarelor lui pentru
această masă. Să-l aplaudăm pe Mac Tăticu’.
O rundă de aplauze inimoase și unele râsete, iar Albert făcu cu mâna
rușinat. Se și încruntă puțin, evident existând o problemă legată de folosirea
prefixului „Mac” într-un mod neaprobat în manualul McDonald’s.
— Și trebuie să le menționez pe Lana și pe Dahra, pentru că fără ele am fi
mult mai puțini acum, aici.
Acum aplauzele erau aproape reverențioase.
339
 — Prima noastră sărbătoare de Ziua Recunoștinței din FAYZ, zise Sam
când aplauzele încetară.
— Să sperăm că e ultima, strigă cineva.
— Mda. Ai dreptate, fu de acord Sam. Dar suntem aici. Suntem aici în locul
ăsta în care nu vrem să fim. Și ne este teamă. Și nu o să vă mint spunându-vă
că de acum înainte totul va fi ușor. Nu o să fie. Va fi greu. Și o să ne mai fie
teamă, cred. Și o să mai fim triști. Și singuri. Unele lucruri groaznice s-au
întâmplat. Unele lucruri groaznice…
Pentru un moment pierdu șirul vorbelor. Dar apoi se îndreptă din nou.
— Cu toate astea, suntem recunoscători, și îi transmitem mulțumirile
noastre lui Dumnezeu, cine crede în El, sau sorții, sau doar nouă, nouă
tuturor de aici.
— Pentru tine, Sam! strigă cineva.
— Nu, nu, nu, zise el făcând cu mâna. Nu. Le mulțumim celor
nouăsprezece copii care sunt îngropați aici.
Arătă spre cele șase rânduri de câte trei morminte, plus unul care
începuse rândul al șaptelea. Pietrele de mormânt, proaspăt vopsite, purtau
numele lui Bette și al altora.
— Și le mulțumim eroilor care stau acum aici și mănâncă curcan. Sunt
prea multe nume de menționat, și ar fi prea rușinați, oricum, dar îi știm care
sunt.
Urmă un val de aplauze puternice și susținute și multe fețe se întoarseră
spre Edilio, Dekka, Taylor și Brianna și unele către Quinn.
— Sperăm cu toții că totul se va sfârși. Sperăm cu toții că în curând vom fi
înapoi, împreună cu cei pe care îi iubim. Dar acum, suntem aici. Suntem în
FAYZ. Și ceea ce trebuie să facem este să muncim împreună și să avem grijă
unii de alții și să ne ajutăm unii pe alții.
Toți aprobară din capete, unii dintre ei bătură din palme.
— Majoritatea suntem din Perdido Beach. Unii sunt de la Coates. Unii
dintre noi sunt… ei bine, puțin ciudați.
Câțiva chicotiră.
— Și unii dintre noi nu sunt. Dar acum suntem cu toții aici, cu toții băgați
în asta. O să supraviețuim. Dacă asta este lumea noastră acum… vreau să
spun, asta e lumea noastră acum. Este lumea noastră. Așa că haideți să o
facem să fie una bună.
Coborî în tăcere.
Apoi cineva începu să aplaude ritmic și să scandeze:
— Sam! Sam! Sam!
Ceilalți i se alăturară și în curând fiecare persoană din piață, chiar și unii
dintre cei mici, îi scandau numele.
340
 Quinn era acolo, la fel și Edilio și Lana. Sam îi zise lui Quinn:
— Îmi faci un serviciu și stai cu ochii pe micul Pete?
— Nicio problemă, frate.
— Unde te duci? întrebă Edilio.
— Mergem la plajă.
Sam o luă pe Astrid de mână.
— Vreți să venim și noi? întrebă Edilio.
Lana îl cuprinse cu mâna și zise:
— Nu, Edilio, nu vor.
•
Băiatul se deplasa țeapăn, protejând arsura pe jumătate vindecată dintr-o
parte. Coiotul mergea în fața lui, conducându-l pe drumul prin deșert.
Soarele apunea la vest, trimițând umbre lungi dinspre bolovani și tufișuri,
pictând fața muntelui într-un portocaliu straniu.
— Cât mai e? întrebă Caine.
— Curând, zise Căpetenia. Întunericul e aproape.

VA URMA…

341
342
 MICHAEL GRANT

Seria DISPĂRUȚI

Volumul 2

FOAMEA

Original: Hunger (2009)

Traducere din limba engleză de:

GRAAL SOFT

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company

2012

343
 • UNU

106 ore, 29 minute

Sam Temple era pe placa lui. Și erau valuri până la Dumnezeu, valuri care
se năpusteau, se spărgeau, se învolburau, miroseau a sare, valuri albe de
spumă.
Și era cam la 60 de metri de țărm, locul perfect să prinzi un val, stând pe
burtă, cu mâinile și picioarele în apă, aproape amorțit de frig, în timp ce din
costumul de cauciuc, încălzit de soare pe spate, ieșeau aburi.
Quinn era acolo, lungit lângă el, așteptând valul care să-i ridice și să-i
arunce înspre plajă.
Sam se trezi brusc, praful îl îneca.
Clipi des și se uită în jur la peisajul arid. Instinctiv, aruncă o privire spre
sud-vest, către ocean. Îl putea zări de aici. Și nu mai fusese niciun val de mult
timp.
Sam simțea că și-ar vinde sufletul ca să mai călărească un val adevărat.
Își șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Soarele era ca o torță,
mult prea arzător pentru așa o oră timpurie a dimineții. Dormise prea puțin.
Prea multe lucruri cărora să le facă față. Probleme, întotdeauna probleme.
Arșița, zgomotul monoton al motorului, zdruncinăturile ritmice ale
Jeepului care înainta cu greu pe drumul plin de praf, toate conspirau ca el să-
și închidă pleoapele din nou. Strânse ochii, apoi îi deschise larg, silindu-se să
rămână treaz.
Visul nu-l părăsea. Amintirea își bătea joc de el. Ar putea să reziste mult
mai bine la toate, își spuse el, la teama permanentă, la povara continuă a
tuturor responsabilităților mai mult sau mai puțin mărunte, dacă ar fi încă
valuri. Dar de trei luni nu mai erau valuri, absolut niciun val, nimic în afara
unor unde mici.
La trei luni de la formarea FAYZ-ului, Sam nu învățase încă să conducă o
mașină. Să învețe să conducă ar fi fost încă o problemă, încă o sâcâială, o
pacoste în plus. Așa că Edilio Escobar conducea Jeepul, iar Sam stătea lângă
el. Pe bancheta din spate, ședea Albert Hillsborough, rigid și tăcut. Alături de
el era un puști pe nume E.Z., care fredona muzica de pe iPod.
Sam își trecu degetele prin păr, care era mult prea lung. Nu se mai
tunsese de peste trei luni. Când și-o retrase, era murdară de praf. Din
fericire, electricitatea încă funcționa în Perdido Beach, ceea ce însemna
lumină și, poate și mai important, apă caldă. Dacă nu putea să facă surf în
344
apă rece, putea măcar să spere la un duș lung și fierbinte după ce se
întorceau cu toții.
Un duș. Poate câteva minute avea să fie cu Astrid, doar ei doi. O masă.
Bine, nu un prânz, nu. O conservă cu ceva unsuros înăuntru nu era o masă.
Micul dejun luat în grabă constase în niște salată verde.
Era uimitor ce puteai să mănânci când ți-era suficient de foame. Și lui
Sam, ca tuturor celorlalți din FAYZ, îi era foame.
Închise ochii, nefiind încă somnoros, ci doar dorind să vadă clar chipul lui
Astrid.
Era singura lui alinare. Își pierduse mama, sportul preferat, intimitatea,
libertatea și întreaga lume pe care o cunoscuse… dar o câștigase pe Astrid.
Înainte de FAYZ se gândise mereu la ea ca fiind inaccesibilă. Acum, că
erau un cuplu, părea inevitabil să se întâmple ceva între ei. Dar se întrebă
dacă ar fi făcut vreodată mai mult decât s-o privească de la distanță cu
nostalgie, în caz că nu s-ar fi instaurat FAYZ-ul.
Edilio apăsă un pic pe frână. Drumul din fața lor era distrus. Cineva
răscolise pământul, trasând linii în zigzag.
Edilio arătă spre un tractor cu un plug montat. Tractorul era răsturnat în
mijlocul câmpului. În ziua când apăruse FAYZ-ul, fermierul dispăruse
împreună cu restul adulților, dar tractorul continuase să meargă, distrugând
drumul, trecând pe câmpul următor, oprindu-se în dreptul unui șanț de
irigare, unde, poticnindu-se, se răsturnase.
Edilio conduse jeepul ușor peste brazde, apoi prinse din nou viteză.
Nu era mare lucru la stânga sau la dreapta drumului, doar pământ golaș,
ogoare părăginite și petice de iarbă fără culoare, întrerupte din când în când
de un pâlc izolat de copaci. Dar sus, în fața lor, totul era verde, mult verde.
Sam se răsuci în locul său ca să-i atragă atenția lui Albert.
— Ce e acolo sus?
— Varză, spuse Albert. Era un băiat în clasa a opta, cu umeri înguști,
retras din fire; purta pantaloni kaki bine călcați, un tricou albastru-deschis
cu guler și pantofi sport maro – arăta, după cum ar fi spus o persoană mult
mai în vârstă, ca un om de afaceri în ținută lejeră. Era un puști căruia nimeni
nu-i dăduse înainte multă atenție, unul dintre puținii elevi afro-americani de
la școala din Perdido Beach. Dar nimeni nu-l mai ignora pe Albert:
redeschisese și se ocupase de McDonald’s-ul din oraș. Cel puțin până când se
terminaseră hamburgerii, cartofii prăjiți și crochetele de pui.
Chiar și ketchupul. Și acela dispăruse.
Simpla amintire a hamburgerilor îl făcu pe Sam să-i chiorăie mațele.
— Varză? repetă el.
Albert dădu din cap spre Edilio.
345
 — Așa spune Edilio. El a găsit-o ieri.
— E varză? îl întrebă Sam pe Edilio.
— Te face să tragi vânturi, zise Edilio făcând cu ochiul. Dar nu suntem în
situația să fim mofturoși.
— Cred că n-ar fi așa rău dacă am avea salată de varză, spuse Sam. Să vă
spun drept, aș mânca o varză cu multă plăcere chiar acum.
— Știi ce-am mâncat la micul dejun? întrebă Edilio. O conservă de
succotash.
— Ce mai e și succotash? întrebă Sam.
— Fasole și porumb. Amestecate. Edilio frână la marginea ogorului. Nu-i
chiar ca ouăle prăjite cu cârnăciori.
— Ăsta e micul dejun tradițional din Honduras? întrebă Sam.
Edilio pufăi.
— Frățioare, micul dejun tradițional din Honduras, când ești sărac, e
tortilla cu porumb, niște fasole rămasă de ieri și, în zilele bune, o banană. În
zilele proaste, e doar tortilla. Opri motorul și trase frâna de mână. Nu e
prima dată când mi-e foame.
Sam se ridică în jeep și se întinse înainte să coboare. Era un puști atletic,
dar deloc amenințător. Avea părul castaniu cu reflexe aurii, ochi albaștri și
un bronz care îi pătrunsese până la oase. Poate că era un pic mai înalt decât
majoritatea, poate într-o formă puțin mai bună, dar nimeni nu l-ar fi selectat
pentru un viitor în NFL11.
Sam Temple era unul dintre cei mai în vârstă doi oameni din FAYZ. Avea
15 ani.
— Hei, pare să fie salată, zise E.Z. înfășurându-și cu grijă căștile în jurul
iPod-ului.
— Măcar de-ar fi așa, spuse Sam cu tristețe. Până acum avem avocado, e
minunat, și pepene galben, ceea ce sună grozav. Dar găsim mult prea mult
broccoli și anghinare. O mulțime de anghinare. Acum varză.
— Poate ne luăm înapoi portocalele în cele din urmă, spuse Edilio.
Copacii arătau în regulă. Doar că fructele erau coapte și nu le culesese
nimeni, așa că putreziseră.
— Astrid spune că lucrurile se coc în perioade ciudate, zise Sam. Nu-i
normal.
— Așa cum îi place lui Quinn să zică: „Suntem foarte departe de
normalitate”, spuse Edilio.
— Cine o să culeagă toate astea? se întrebă Sam cu voce tare. Era ceea ce
Astrid ar fi numit o întrebare retorică.

11 Acronim pentru National Football League – Liga Națională de Fotbal. (n.tr.).

346
 Albert începu să spună ceva, dar se opri când E.Z. zise:
— Hei, mă duc chiar acum să iau o varză din astea. Mor de foame. Își
desfășură firele de la căști și le puse la loc.
Verzele erau plantate cam la jumătate de metru distanță una de alta pe un
rând, iar fiecare rând era la vreun metru de următorul. Pământul dintre ele
era fărâmițat și uscat. Verzele păreau mai degrabă niște plante decorative cu
frunze groase decât legume comestibile.
Acesta nu arăta foarte diferit de zecile de alte ogoare pe care le văzuse
Sam când făcuse turul fermelor.
Nu, se corectă el, e ceva diferit. Nu reușea să-și dea seama ce, dar era ceva
diferit aici. Sam se încruntă și încercă să scape de sentimentul pe care îl
avea, străduindu-se să înțeleagă de ce simțea că era ceva… în neregulă.
Poate era mai multă liniște.
Sam luă o înghițitură dintr-o sticlă cu apă. Îl auzi pe Albert numărând în
barbă, cu mâna streașină la ochi, și înmulțind.
— Zic mai mult la nimereală… presupunând că fiecare varză cântărește
vreo 600 de grame, nu? Mă gândesc că avem aici poate cam 16 tone de
varză.
— Eu nici nu vreau să mă gândesc cam câte pârțuri înseamnă asta! îi
strigă E.Z. peste umăr în timp ce intra în câmp cu un scop clar în minte.
E.Z. era elev în clasa a șasea, dar părea mai mare. Era înalt pentru vârsta
lui, dar un pic dolofan. Părul rar, de un blond spălăcit, îi atârna până la
umeri. Purta un tricou cu inscripția Hard Rock Café, pe care îl luase din
Cancún. E.Z.12 era un nume potrivit pentru el: era un băiat cu care te
înțelegeai bine, făcea mereu glume, râdea din orice și de obicei găsea ceva
amuzant în fiecare situație în care se afla. Se opri după ce parcurse cam 20
de rânduri în câmp și spuse:
— Asta arată a varză pentru mine.
— Cum poți să-ți dai seama? îi strigă Edilio.
E.Z. își scoase una din căști, iar Edilio repetă întrebarea.
— M-am săturat să mai umblu. Asta trebuie să fie varza potrivită. Cum o
culeg?
Edilio ridică din umeri.
— Frățioare, cred că ai nevoie de un cuțit.
— Nu. E.Z. își puse la loc casca, se aplecă și trase de plantă. Efortul îi fu
răsplătit cu o mână de frunze.
— Ți-am spus eu, comentă Edilio.

12 Inițiale „E.Z.” se pronunță asemenea cuvântului „easy”, amintind de expresia „easy-going” – „cu o
fire plăcută”. (în limba engl.) (n.tr.).
347
 — Unde sunt păsările? întrebă Sam dându-și în sfârșit seama ce nu era în
regulă.
— Ce păsări? spuse Edilio. Apoi clătină din cap. Ai dreptate, frățioare, am
văzut pescăruși pe toate celelalte ogoare. Mai ales dimineața.
În Perdido Beach erau mulți pescăruși. Pe vremuri, se hrăneau cu
bucățele de momeală lăsate de pescari și resturi de mâncare aruncate lângă
pubele. Nu mai erau resturi de mâncare în FAYZ. Așa că pescărușii
descurcăreți se duseseră pe ogoare să concureze cu ciorile și porumbeii.
Unul dintre motivele pentru care mare parte din hrana pe care o găseau era
stricată.
— Probabil că nu le place varza, remarcă Albert. Apoi oftă. Sincer, nu știu
pe nimeni căruia să-i placă.
E.Z. se puse pe vine lângă varză, își frecă mâinile, pregătindu-se, apoi și le
vârî pe sub frunze, încercând să o apuce. Pe urmă căzu în fund.
— Au! țipă el.
— Nu-i ușor, așa-i? îl tachină Edilio.
— Vai! Au! E.Z. sări în picioare. Îți ținea mâna dreaptă și se uita fix la ea.
Nu, nu, nu!
Sam ascultase doar cu o ureche. Era cu mintea în altă parte, scrutând
cerul după păsările care nu erau, dar groaza din vocea lui E.Z. îl făcu să se
întoarcă spre el.
— Ce-ai pățit?
— M-a mușcat ceva! se plânse E.Z. Vai, vai, ce doare! E.Z. scoase un țipăt
de durere, întâi mai încet, apoi mai tare, aproape isteric.
Sam văzu pe pantalonul lui E.Z. ceva care arăta ca un semn de întrebare
negru.
— Un șarpe! îi spuse Sam lui Edilio.
Brațul lui E.Z. se mișca spasmodic. Tremura puternic. Era de parcă i-l
prinsese un uriaș nevăzut și îl smucea cât de tare și de iute putea.
E.Z. țipa și țipa și părea că începe un dans nebunesc.
— Sunt la picioare! strigă el. Sunt la picioare!
Sam rămase încremenit câteva secunde, doar câteva secunde… dar mai
târziu, când își aminti, i se păru prea mult timp. Prea mult.
Făcu un salt înainte, alergând spre E.Z. dar fu oprit de Edilio și căzu la
pământ.
— Ce faci? îl întrebă Sam zbătându-se să scape de el.
— Frățioare, uite! Uite! șopti Edilio.
Fața lui Sam era la mai puțin de un metru de primul rând de verze.
Pământul prindea viață. Viermi mari cât șerpii se agitau să iasă din pământ.

348
Zeci. Poate sute. Toți se îndreptau spre E.Z, care țipa fără încetare, de durere
și nedumerire.
Sam se ridică în picioare, dar nu se apropie de marginea câmpului de
varză. Viermii nu se mișcau dincolo de primul rând de pământ afânat. Putea
foarte bine să fi fost un zid și toți viermii de o parte a lui.
E.Z. veni înspre Sam, clătinându-se puternic, de parcă fusese electrocutat,
așa de tare se zgâlțâia din toate încheieturile, ca o marionetă cu jumătate din
sfori tăiate.
La aproape un metru distanță, Sam văzu un vierme țâșnind prin gâtul lui
E.Z.
Și apoi altul prin falca lui, chiar în dreptul urechii.
E.Z. nu mai țipa, încovoiat la pământ, fără vlagă, cu picioarele încrucișate.
— Ajută-mă, șopti E.Z. Sam…
Ochii lui E.Z. îl fixau pe Sam. Implorându-l. Stingându-se. Apoi doar
privind, goliți de orice expresie.
Singurele zgomote le făceau acum viermii. Sutele lor guri păreau să
scoată un singur sunet: al unei guri enorme plescăind.
Un vierme se revărsă din gura lui E.Z.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în sus.
— Sam, nu! urlă Albert. Apoi zise pe un ton mai calm: E deja mort. E deja
mort.
— Albert are dreptate, frățioare. Nu face asta, nu-i arde, rămân pe ogor,
nu le da un motiv să se ia după noi, șuieră Edilio. Mâinile lui puternice îl
strângeau încă pe Sam de umeri, de parcă voia să-l țină pe loc, deși Sam nu
mai încerca să scape. Și nu-l atinge, spuse Edilio printre suspine. Perdóneme,
Doamne iartă-mă, nu-l atinge.
Viermii cei negri mișunau peste și prin corpul lui E.Z. ca niște furnici
forfotind pe un gândac mort.
Dură o veșnicie până viermii se retraseră și se târâră înapoi în pământ.
Din ceea ce lăsaseră în urma lor nu se mai putea recunoaște o ființă
umană.
— E o frânghie aici, zise Albert coborând în cele din urmă din jeep.
Încercă să facă un lasou, dar îi tremurau mâinile prea tare. Îi dădu
frânghia lui Edilio, care formă o buclă, după șase încercări nereușite, agăță în
ea ce mai rămăsese din piciorul stâng al lui E.Z. Împreună îi traseră
rămășițele de pe câmp.
Un singur vierme întârziat se ivi din trupul distrus și o luă înapoi spre
verze. Sam luă de pe jos o piatră de mărimea unei mingi de oină și o aruncă
peste vierme, strivindu-l. Viermele nu mai mișcă.

349
 — O să mă întorc cu o lopată, spuse Edilio. Nu putem să-l ducem pe E.Z.
acasă, frățioare, are doi frați mici. Nu trebuie să vadă așa ceva. O să-l
îngropăm aici. Dacă prostiile astea se răspândesc… începu Edilio.
— Dacă se răspândesc pe alte câmpuri, o să murim cu toții de foame, zise
Albert.
Sam se luptă cu o puternică senzație de vomă. Din E.Z. aproape că nu mai
rămăseseră decât oasele, nu prea bine curățate. Sam văzuse lucruri oribile
de când începuse FAYZ-ul, dar nimic atât de înfiorător.
Își șterse mâinile de blugi, dorind să se răzbune, vrând să dea foc
ogorului, să ardă cât putea de mult, până când viermii s-ar fi chircit și s-ar fi
carbonizat.
Dar era hrană acolo.
Sam îngenunche în noroi, lângă rămășițele tovarășului său.
— Ai fost un băiat bun, E.Z. Îmi pare rău. Tare rău.
Încă se mai auzea muzică, foarte încet, din iPod-ul lui E.Z.
Sam ridică obiectul strălucitor și apăsă pe butonul de pauză.
Apoi se ridică și dădu cu piciorul viermele mort din calea sa. Întinse
mâinile, de parcă era un preot pe punctul de a binecuvânta trupul
neînsuflețit.
Albert și Edilio știau mai bine. Ambii se traseră înapoi.
O lumină strălucitoare ieși din palmele lui Sam.
Corpul arse, se carboniză, se făcu negru. Oasele scoteau trosnete
puternice și îndelungi și se crăpau din pricina căldurii. După o vreme, Sam
se opri. Nu mai rămăsese decât cenușă, o grămadă de cenușă gri și neagră
care ar fi putut proveni de la un grătar în aer liber.
— Nu puteai să faci nimic, Sam, spuse Edilio cunoscând expresia de pe
fața prietenului său, acea expresie sumbră și răvășită de vinovăție. Așa e în
FAYZ, frățioare. Așa e aici.

• DOI

106 ore, 16 minute

Acoperișul era deformat. Soarele arzător trimise o rază direct în ochii lui
Caine prin gaura dintre peretele dărâmat și acoperișul îndoit.

350
 Caine era lungit pe spate, transpirând pe o pernă. Un cearșaf umed îi
învelea picioarele goale, fiind tras în așa fel încât să-i acopere jumătate din
bustul gol. Era treaz din nou sau așa gândea, așa credea.
Așa spera.
Nu era patul lui. Îi aparținea unui bătrân pe nume Mose, îngrijitorul de la
Academia Coates.
Bineînțeles că Mose dispăruse. Împreună cu ceilalți adulți. Și toți copiii
mai mari. Toți… aproape toți… peste vârsta de 14 ani. Dispăruți.
Dar unde?
Nimeni nu știa.
Pur și simplu dispăruseră dincolo de barieră. În afara uriașului-acvariu
numit FAYZ. Poate muriseră. Poate nu. Dar plecaseră pentru totdeauna.
Diana deschise ușa, împingând-o cu cotul. Ducea o tavă pe care stăteau în
echilibru o sticlă cu apă și o conservă de năut marca Goya.
— Arăți decent? întrebă Diana. Nu răspunse. Nu înțelesese întrebarea.
Ești învelit? întrebă ea pe un ton oarecum iritat. Puse tava pe noptieră.
Caine nu se osteni să răspundă. Se ridică în capul oaselor. Ameți când o
făcu. Întinse mâna după apă.
— De ce e așa stricat acoperișul? Dacă plouă? Era mirat de cum îi suna
vocea. Era răgușit. Vocea lui nu mai avea nimic din obișnuita-i blândețe
convingătoare.
Diana era necruțătoare.
— Ce-i cu tine, ești și prost, și nebun?
Îi trecu prin cap o amintire fantomatică, lăsându-l stânjenit.
— Am făcut ceva rău?
— Ai ridicat acoperișul.
El își întoarse mâinile ca să-și vadă palmele.
— Serios?
— Un alt coșmar, spuse Diana.
Caine deschise sticla și bău.
— Acum îmi amintesc. Credeam că mă strivește. Mă gândeam că cineva va
călca pe casă și o va zdrobi, strivindu-mă sub ea. Așa că l-am împins în sus.
— Aha, mănâncă niște năut.
— Nu-mi place năutul.
— Nimănui nu-i place, zise Diana. Nu ești la vreun restaurant. Și eu nu
sunt chelnerița ta. Năut e tot ce avem. Așa că mănâncă puțin. Trebuie să te
hrănești.
Caine se încruntă.
— Cât timp am fost așa?

351
 — Cum așa? îl tachină Diana. Ca un bolnav mintal care nu face diferența
dintre realitate și vis? El încuviință din cap. Mirosul năutului i se părea
grețos. Dar i se făcu brusc foame. Își amintea acum: proviziile de mâncare
erau puține. Îi revenea memoria. Iluzia nebunească pălea. Nu-și putea reveni
încă la normal, dar își dădea seama de asta. Să tot fie vreo trei luni, spuse
Diana. Ne-am împușcat unii pe alții în Perdido Beach. Ai rătăcit prin deșert
cu Căpetenia și ai dispărut trei zile. Când te-ai întors, erai palid, deshidratat
și… ei bine, așa cum ești și acum.
— Căpetenia. Cuvântul, creatura pe care o reprezenta, îl făcu pe Caine să
tresară. Căpetenia, coiotul dominant, acela care dobândise un fel de grai
rudimentar. Căpetenia, credinciosul, înspăimântătorul servitor al… acelui
lucru. Din galeria de mină.
Întunericul, așa i se spunea.
Caine se clătină când se dădu jos din pat. Diana îl prinse, îl luă de umeri și
îl ținu în picioare. Dar apoi văzu un semnal de avertizare în ochii lui și
mormăi o înjurătură, reușind să-i pună în față coșul de gunoi exact înainte să
vomite.
Nu vărsă mult. Doar puțin lichid galben.
— Frumos, spuse ea și se bosumflă. Dacă mă gândesc mai bine, nu mânca
năutul. Nu vreau să te văd că ți se face rău.
Caine își clăti gura cu puțină apă.
— De ce suntem aici? Asta-i coliba lui Mose.
— Pentru că ești prea periculos. Nimeni de la Coates nu te vrea prin
preajmă până nu-ți revii.
El clipi când îi apăru o altă amintire.
— Am lovit pe cineva.
— Ai crezut că Chunk e un fel de monstru. Urlai un cuvânt. Gaiafag. Apoi i-
ai tras una lui Chunk de a ieșit prin perete.
— Este bine?
— Caine, în filme un tip poate să fie pocnit, să treacă printr-un perete și
să se ridice apoi ca și cum n-ar fi pățit nimic. Ăsta n-a fost un film. Peretele
era din cărămidă. Chunk arăta ca un animal călcat de mașină. Ca un raton
strivit pe mijlocul drumului.
Asprimea din vorbele ei era prea mult chiar și pentru Diana însăși.
Scrâșni din dinți și spuse:
— Îmi pare rău. N-a fost frumos din partea mea. Nu mi-a plăcut niciodată
de Chunk, dar n-a fost ceva ce am putut uita cât ai bate din palme, înțelegi?
— Probabil că nu eram în toate mințile, spuse Caine.
Diana își șterse supărată o lacrimă.
— Nu zău?
352
 — Cred că sunt mai bine acum, zise Caine. Nu foarte bine. Dar mai bine.
— Păi atunci e o zi fericită, spuse Diana.
Pentru prima dată de atâtea săptămâni Caine se uită cu atenție la ea. Era
frumoasă Diana Ladris, cu ochi negri mari, părul castaniu lung și o gură care
nu reușea să zâmbească decât oficialilor.
— Ai fi putut să sfârșești ca Chunk, spuse Caine. Dar ai avut grijă de mine.
Ea ridică din umeri.
— Este o lume nouă dură. Am de ales: rămân cu tine sau îmi încerc
norocul cu Drake.
— Drake. Numele îi sugera o imagine întunecată. O fi vis sau realitate? Ce
mai face Drake?
— Joacă rolul unui Caine mai tânăr. Chipurile, te reprezintă. Dar speră în
adâncul sufletului său că vei muri, dacă mă întrebi pe mine. A făcut o
incursiune până la supermarket și a furat ceva mâncare acum câteva zile.
Asta l-a făcut să fie aproape îndrăgit. Copiii nu judecă prea bine când le e
foame.
— Și fratele meu?
— Sam?
— Am cumva alt frate rătăcit?
— Gândac s-a dus în oraș de câteva ori ca să vadă ce mai e pe-acolo.
Spune că oamenii mai au încă puțină mâncare, dar se tem că nu pentru mult
timp. Mai ales de când cu incursiunea lui Drake. Dar Sam răspunde de toate
acolo.
— Dă-mi pantalonii, spuse Caine. Diana făcu întocmai, apoi se întoarse
ostentativ cu spatele în timp ce și-i punea pe el. Cum se apără?
— Pun acum oameni de pază în jurul supermarketului, asta e principala
măsură. Acum Ralph are mereu patru tipi înarmați pe acoperiș.
Caine încuviință din cap. Își roase unghia de la degetul mare, un vechi
obicei.
— Dar ciudații?
— Îi au pe Dekka, Brianna și Taylor. Îl au pe Jack. Poate că au și alți
ciudați folositori, Gândac nu e sigur. O au pe Lana să-i vindece. Și Gândac
crede că au și un puști care emite un fel de val de căldură.
— Ca Sam?
— Nu, Sam e ca o torță. Puștiul ăsta e ca un cuptor cu microunde. Nu vezi
flăcări, nimic. Doar că ți se prăjește deodată capul, ca un burrito la rotisor.
— Oamenii încă dobândesc puteri, spuse Caine. E vreunul pe-aici?
Diana ridică din umeri.
— Cine poate ști sigur? Și cine ar fi atât de nebun să-i spună lui Drake? În
oraș, un mutant nou se bucură de ceva respect. Aici sus? Pot să fie omorâți.
353
 — Da, zise Caine. Asta a fost o greșeală. Să tăbărâm pe mutanți a fost o
greșeală. Avem nevoie de ei.
— Plus că, pe lângă alți câțiva muciuzi, oamenii lui Sam au mitraliere. Și îl
au încă pe Sam, spuse Diana. Așa c-ar fi bine să nu facem prostia de a încerca
să ne luptăm din nou cu ei.
— Muciuzi?
— Prescurtarea de la mutanți ciudați. Muciuzi. Diana ridică din umeri.
Muciuzi, mutanți, ciudați. Mâncare nu mai avem, avem în schimb o mulțime
de porecle.
Cămașa lui Caine era pusă pe spătarul unui scaun. El se duse să și-o ia, se
clătină și păru cât pe ce să cadă. Diana îl sprijini. Se uită urât la mâna ei pe
brațul său.
— Pot să merg și singur.
Privi în sus și își văzu imaginea reflectată în oglinda de pe comodă.
Aproape că nu se recunoscu. Diana avea dreptate: era palid, cu obrajii supți.
Ochii îi păreau prea mari în raport cu fața.
— Da, chiar se pare că te simți mai bine: devii din nou un nesimțit.
— Adu-l pe Gândac aici. Pe Gândac și pe Drake. Vreau să-i văd pe
amândoi.
Diana nu se clinti din loc.
— Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine acolo în deșert, cu
Căpetenia?
Caine pufni.
— Nu cred că ai vrea să știi.
— Ba da, insistă Diana. Vreau.
— Tot ce contează e că m-am întors, spuse Caine cu toată bravura de care
era în stare.
Diana încuviință din cap. Mișcarea îi făcu părul să-i cadă pe față, să-i
mângâie obrazul perfect. Ochii umezi îi străluceau. Dar buzele ei pline
schițau o expresie dezgustată.
— Ce înseamnă, Caine? Ce însemnă cuvântul „gaiafag”?
El ridică din umeri.
— Nu știu. Nu l-am mai auzit niciodată.
De ce o mințea? De ce era așa periculos să știe ea acel cuvânt?
— Du-te după ei, spuse Caine făcându-i semn să plece. Adu-i pe Drake și
pe Gândac.
— De ce te grăbești așa? Asigură-te că ești într-adevăr… voiam să spun
„sănătos”, dar asta ar fi însemnat să ridic prea mult ștacheta.
— Mi-am revenit, repetă Caine. Și am un plan.
Ea se uită lung la el, cu capul într-o parte, sceptică.
354
 — Un plan…
— Sunt lucruri pe care trebuie să le fac, spuse Caine și își coborî ochii,
incapabil, din motive care îi scăpau, să-i întâlnească privirea.
— Caine, nu face asta, îl rugă Diana. Sam ți-a cruțat viața o dată. N-o va
mai face a doua oară.
— Vrei să mă târguiesc cu el? Să găsim o soluție?
— Da.
— Bine, atunci asta-i exact ce am de gând să fac. Dar întâi îmi trebuie ceva
pentru care să mă tocmesc. Și știu exact care e acel lucru.
•
Astrid Ellison era cu micul Pete în curtea din spate, năpădită de bălării,
când Sam îi aduse veștile împreună cu viermele. Pete se dădea în leagăn. Sau
mai bine zis stătea în leagăn, iar Astrid îl împingea. Părea să-i placă.
Era o treabă monotonă și plictisitoare să împingă leagănul, fără să
schimbe o vorbă cu fratele ei sau să audă un chiot de bucurie de la el. Pete
avea cinci ani și suferea de o formă gravă de autism. Putea să vorbească, dar
foarte rar scotea un cuvânt. Devenise chiar mai închis în el, dacă era posibil,
de când luase ființă FAYZ-ul. Poate era greșeala ei: nu ținea pasul cu
tratamentul, nu făcea cu el toate acele exerciții inutile care se presupunea că
îi ajută pe autiști să accepte realitatea.
Bineînțeles că micul Pete își făurise propria realitate. În unele feluri
foarte importante, el făurise realitatea tuturor.
Curtea nu era a lui Astrid, casa nu era a ei. Drake Merwin îi arsese casa
până în temelii. Dar singurele lucruri de care nu duceau lipsă în Perdido
Beach erau locuințele. Majoritatea caselor erau goale. Și, cu toate că mulți
copiii stăteau în casele lor, unii își găseau vechile camere și pe cele ale
familiilor lor prea pline de amintiri. Astrid nici nu-și mai amintea de câte ori
văzuse copii izbucnind în plâns când se gândeau la mama care trebăluia prin
bucătărie, la tata care tundea gazonul, la fratele sau sora mai mare care
acapara telecomanda.
Copiii ajunseseră foarte singuratici. Singurătatea, frica și tristețea
bântuiau prin FAYZ. Așa că puștii se mutau adesea împreună în case unde se
forma o comunitate de băieți sau fete.
În această casă stăteau Astrid, Mary Terrafino, fratele cel mic al lui Mary,
John; și, din ce în ce mai des, Sam. Oficial, Sam locuia într-un birou al
primăriei, unde dormea pe o canapea, își gătea la un cuptor cu microunde și
folosea toaleta din clădire. Dar era un loc sumbru, iar Astrid îl rugase de mai
multe ori să considere casa ei și a lui. La urma urmei, formau un fel de
familie. Și, cel puțin în mod simbolic, erau prima familie din FAYZ, făcând pe
mama și pe tatăl copiilor orfani de mamă sau de tată.
355
 Astrid îl auzi pe Sam înainte să-l vadă. Perdido Beach fusese întotdeauna
un orășel liniștit, iar acum era tăcut ca un mormânt în cea mai mare parte a
timpului. Sam intră în casă, strigând-o pe nume pe când trecea dintr-o
cameră în alta.
— Sam! strigă ea, dar el nu o auzi până nu deschise ușa din spate și păși
pe verandă.
Dintr-o singură privire, își dădu seama că se întâmplase ceva groaznic.
Sam nu se pricepea să-și ascundă sentimentele, cel puțin nu față de ea.
— Ce e? întrebă ea.
El nu-i răspunse, doar înaintă prin iarba plină de buruieni și-și puse
brațele în jurul ei. Ea îi răspunse la îmbrățișare, răbdătoare, știind că o să
vorbească atunci când va fi în stare.
El își îngropă fața în părul ei. Astrid îi simțea răsuflarea pe gât, gâdilând-o
la ureche. Se bucura să-i simtă corpul lipit de al ei. Dar nu era nimic
romantic în această îmbrățișare.
Într-un final el îi dădu drumul. Se duse la leagăn să-l împingă pe micul
Pete, simțind nevoia de ceva activitate fizică.
— E.Z. a murit, spuse el fără niciun preambul. Făceam o plimbare cu
mașina prin câmpuri cu Edilio. Eu, Edilio, Albert și E.Z., ca să ne mai distrăm
puțin. Știi cum e. Nu exista niciun motiv serios pentru ca E.Z. să fie acolo,
dorea doar să se plimbe, iar eu am fost de acord, pentru că mă simt de parcă
tot ce fac e să spun nu, nu oamenilor, și acum el a murit. Împinse leagănul
mai tare decât o făcuse ea. Micul Pete era cât pe ce să cadă pe spate.
— O, Doamne! Cum s-a întâmplat?
— Viermi, spuse Sam posomorât. Un fel de viermi. Sau șerpi, nu știu. Am
pus unul mort acolo, pe blatul din bucătărie. În speranța că tu… nu știu
exact. Îmi închipui că ești expertul nostru în mutații. Așa e, nu?
Rosti cuvântul „expert” zâmbind strâmb. Astrid nu era expertă în nimic.
Era doar singura persoană căreia îi păsa suficient ca să încerce să găsească
în mod sistematic, științific o explicație pentru ce se întâmpla în FAYZ.
— Dacă vei continua să împingi leagănul, o să stea liniștit, spuse Astrid
despre fratele ei.
Găsi creatura într-o pungă, pe blatul de bucătărie. Arăta mai mult a șarpe
decât a vierme, dar nu ca un șarpe obișnuit.
Apăsă cu băgare de seamă pe pungă, sperând că era mort cu adevărat.
Întinse hârtie cerată pe blatul de granit și răsturnă viermele afară. Scotoci
prin sertarul cu de toate după un centimetru și avu multă grijă să urmeze
conturul creaturii.
— 28 de centimetri, remarcă ea.

356
 Apoi își luă aparatul foto și făcu o grămadă de fotografii din fiecare unghi,
înainte de a pune creatura înapoi în pungă, cu ajutorul unei furculițe.
Astrid descărcă pozele pe laptop. Le puse în fișierul intitulat „Mutații –
Fotografii”. Erau zeci de poze acolo. Păsări cu gheare sau ciocuri ciudate.
Șerpi cu aripi scurte. În alte fotografii erau șerpi mai mari cu aripi mai lungi
și mai late. Într-una, făcută de la distanță, părea să apară un șarpe-cu-
clopoței de mărimea unui piton mic, cu aripi de piele la fel de mari ca ale
unui vultur pleșuv.
Avea o poză neclară cu un coiot de două ori mai mare decât unul normal.
Și un prim-plan cu botul deschis al unui coiot mort, în care se vedea limba
ciudat de scurtă, ce semăna înspăimântător cu a unei ființe umane. Era și o
serie grotescă de imagini digitale micșorate ale unei pisici care se contopise
cu o carte.
Alte poze cu puști, majoritatea părând normali, deși băiatul pe nume Orc
arăta ca un monstru. Avea și o fotografie a lui Sam, emanând din palme un
foc verde. Detesta această poză pentru că expresia de pe fața lui era atât de
tristă în timp ce își demonstra puterea în fața aparatului foto.
Astrid dădu un clic și deschise fișierul cu pozele făcute viermelui și folosi
funcția de zoom ca să le vadă mai îndeaproape.
Micul Pete intră, urmat de Sam.
— Uită-te la gura asta, spuse Astrid cuprinsă de teamă. Viermele avea o
gură ca de rechin. Era imposibil să-i numeri sutele de dinți minusculi.
Viermele părea să rânjească, până și mort rânjea. Viermii n-au dinți, spuse
Astrid.
— Nu aveau dinți. Acum au, remarcă Sam.
— Vezi chestiile alea care îi ies din tot corpul? Ea își miji ochii și mări
imaginea și mai mult. Sunt, nu știu, ca niște pedale minuscule. Ca niște
picioare, numai că minuscule, și sunt cu miile.
— Au intrat în E.Z. Cred că prin mâini. Prin pantofi. Prin pielea de pe tot
corpul lui.
Astrid se înfioră.
— Dinții aceia ar găuri orice. Cu picioarele își croiește drum tot înainte
după ce pătrunde în victimă.
— Sunt mii pe câmpul ăla, zise Sam. E.Z. a intrat acolo și ei l-au atacat. Dar
eu, Albert și Edilio n-am pus piciorul pe câmp și viermii nu au venit după
noi.
— Sunt oare creaturi teritoriale? se încruntă Astrid. E foarte neobișnuit la
animalele inferioare. Instinctul teritorial apare la formele de viață mai
avansate. Câinii sau pisicile sunt animale teritoriale. Nu viermii.

357
 — Ești foarte calmă în privința acestor lucruri, remarcă Sam aproape, dar
nu chiar acuzator.
Astrid se uită la el, întinse mâna pentru a-i întoarce încet privirea de la
oribila imagine, forțându-l să o privească.
— Doar n-ai venit la mine ca să țip de spaimă și să fug, iar tu să-ți arăți
curajul și să mă liniștești.
— Nu, recunoscu el. Îmi pare rău. Ai dreptate. N-am venit s-o văd pe
Astrid, prietena mea, ci pe Astrid Geniul.
Lui Astrid nu-i plăcuse niciodată prea mult această poreclă, dar o
acceptase. Îi oferea un loc în comunitatea năucită și înspăimântată din FAYZ.
Ea nu era ca Brianna, sau Dekka, sau ca Sam, nu avea puteri ieșite din
comun. Avea doar mintea ei și capacitatea de a gândi sistematic când
trebuia.
— O să-l disec, să văd ce pot să aflu.
— Sigur. De ce nu? Azi-dimineață eram răspunzător de 332 de oameni.
Acum nu răspund decât de 331. O parte din mine aproape că gândește, bine,
o gură mai puțin de hrănit.
Astrid se aplecă spre el și îl sărută ușor pe gură.
— Da, e nasol să fie cineva în locul tău, spuse Astrid. Dar tu ești singurul
pe care îl avem.
Această afirmație îi aduse un zâmbet palid din partea lui Sam.
— Deci să tac din gură și să-mi văd de treabă? spuse el.
— Nu, nu trebuie să taci niciodată. Spune-mi totul. Spune-mi orice.
Sam își lăsă ochii în pământ, incapabil să-i întâlnească privirea.
— Totul? Ei bine, de asta ce zici? Am ars cadavrul lui E.Z. Am ars ce mai
rămăsese din el.
— Era mort, Sam. Ce puteai să faci? Să-l lași pradă păsărilor și coioților?
El încuviință din cap.
— Da. Știu. Dar nu asta-i problema. Problema a fost când a ars. Mirosea ca
o friptură și eu… Se opri din vorbit, nemaiputând să continue. Ea așteptă să-
și stăpânească emoțiile. Ardea cadavrul unui băiat de clasa a șasea, iar mie
îmi lăsa gura apă…
Lui Astrid nu-i era deloc greu să-și închipuie. Doar gândul la carne prăjită
îi lăsa gura apă.
— Este o reacție psihologică normală. E o parte din creierul tău care
funcționează automat.
— Mda, zise el nu prea convins. Uite ce e, nu poți să te învârți pe aici
abătut pentru că s-a întâmplat ceva rău. Dacă îți pierzi speranța, se vor
molipsi și alții de la tine. Puștii n-au nevoie de exemplul meu ca să fie
disperați, continuă el.
358
 — Și va trebui să mă lași să te tund, zise Astrid trăgându-l lângă ea și
ciufulindu-l cu o mână. Voia să-i alunge gândurile de la nenorocirea de
dimineață.
— Ce? El părea nedumerit de schimbarea bruscă a subiectului.
— Arăți ca un fugar dintr-o formație de pletoși din anii 1970. În plus,
Edilio m-a lăsat să-l tund.
Sam își îngădui un zâmbet.
— Da. Am văzut. Poate că de asta îi spun câteodată Bart Simpson. Când o
văzu uitându-se chiorâș la el, adăugă: Știi, cel cu țepi în cap. Încercă să o
sărute, dar ea se trase înapoi.
— Vai, ce deștept ești! spuse ea. Ce-ar fi dacă te-aș rade în cap? Sau dacă
te-aș epila cu ceară fierbinte? Continuă să mă insulți și lumea o să-ți spună
Homer Simpson, nu Bart. Atunci să vedem dacă Taylor îți va mai face ochi
dulci.
— Dar nu-mi face ochi dulci.
— Mda. Sigur, îl îmbrânci ea în joacă.
— Oricum, aș putea să arăt bine și cu două fire de păr în cap, zise Sam. Se
uită la chipul său reflectat în geamul cuptorului cu microunde.
— Cuvântul „narcisist” nu-ți spune nimic? îl întrebă Astrid.
Sam pufni în râs. Întinse mâna s-o prindă în brațe, dar observă că micul
Pete se uita la el.
— Așa. În fine. Ce mai face micul Pete?
Astrid se uită la fratele ei, care se cocoțase pe taburetul înalt din
bucătărie și îl privea tăcut pe Sam. Sau se uita, în orice caz, în direcția lui
Sam – nu putea fi niciodată sigură la ce se uita el cu adevărat.
Ar fi vrut să-i spună lui Sam ce se întâmplase cu micul Pete, ce începuse
să facă. Dar Sam avea și așa destule motive de îngrijorare. Iar pentru o clipă
– o clipă rară – el nu-și făcea griji pentru nimic.
Avea timp mai târziu să-i spună cine părea să fie cea mai puternică
persoană din FAYZ… care ar fi termenul potrivit pentru ce făcea micul Pete?
Își pierdea mințile? Nu. Nu era asta.
Nu exista niciun termen potrivit pentru ce se întâmpla cu micul Pete. Dar,
oricum, nu era timpul acum.
— E foarte bine, minți Astrid. Îl știi pe Petey.

359
 • TREI

106 ore, 11 minute

Lana Arwen Lazar era deja la a patra casă în care locuia de când venise în
Perdido Beach. Prima dată stătuse într-o casă care îi plăcuse destul de mult.
Dar era casa în care fusese prinsă de Drake Merwin. După aceea i se păruse
un loc urât.
Apoi stătuse cu Astrid pentru o vreme. Dar descoperise repede că prefera
să fie singură, numai cu Patrick, labradorul ei, care să-i țină de urât.
Așa că se mutase lângă piață. Dar se ajungea prea ușor acolo.
Iar Lanei nu-i plăcea. Când se ajungea prea ușor la ea, nu mai avea liniște.
Lana avea puterea de a vindeca. Își descoperise această capacitate în
prima zi din FAYZ când dispăruse bunicul ei. Erau în camioneta lui, iar la
dispariția bruscă a șoferului, mașina se rostogolise într-o râpă.
Rănile Lanei ar fi trebuit să fie fatale. Fusese cât pe ce să moară. Apoi își
descoperise o putere care poate sălășluise în ea dintotdeauna, dar de care
avea mare nevoie atunci.
Se vindecase singură. Îl vindecase pe Sam când fusese împușcat; și pe
Cookie, al cărui umăr ieșise prin piele, și pe mulți copii răniți în urma
crâncenei lupte din Ziua Recunoștinței.
Puștii i-au spus Tămăduitoarea. După Sam Temple, era a doua persoană
considerată eroină în FAYZ. Toată lumea o admira și o respecta. Unii dintre
copii, mai ales cei cărora le salvase viața, o tratau reverențios. Lana știa
sigur că cel puțin Cookie și-ar fi dat viața pentru ea. Pentru el fusese iadul pe
pământ până îl salvase ea.
Dar faptul că o adorau ca pe o eroină nu-i împiedica pe copii s-o
deranjeze la orice oră din zi sau noapte cu problemele lor minore de
sănătate cum ar fi: arsuri de la soare, dinți care se clătinau, genunchi juliți,
degetele de la picioare lovite.
Așa că se mutase departe de oraș și locuia acum într-una dintre camerele
hotelului Clifftop.
Hotelul era lipit de zidul FAYZ-ului, bariera de nepătruns care delimita
noua lume.
— Potolește-te, Patrick, spuse când câinele își frecă botul de ea, dornic să-
și ia micul dejun. Lana scoase capacul unei conserve ALPO și, ținându-l pe
Patrick, luă cu lingura jumătate din conținut și îl puse în vasul de jos. Uite.
Sfinte, ai putea să juri că nu-ți dau niciodată de mâncare.
360
 În timp ce spunea asta, se gândi cât timp va mai fi în stare să-l hrănească
pe Patrick. Erau acum și copii care consumau mâncare de câini. Și erau pe
străzi câini numai piele și os care scormoneau prin gunoaie alături de copiii
care căutau acolo resturile aruncate cu săptămâni înainte.
Lana era singură la Clifftop. Sute de camere, o piscină năpădită de alge, un
teren de tenis trunchiat de barieră. Avea un balcon cu o priveliște
impresionantă asupra plajei și oceanului mult prea liniștit.
Sam, Edilio, Astrid și Dahra Baidoo – care ținea loc de farmacistă și
infirmieră – știau unde stă și o puteau găsi în caz de urgență. Dar
majoritatea copiilor habar n-aveau unde era, așa că deținea un oarecare
control asupra vieții ei.
Se uită cu poftă la mâncarea câinelui, întrebându-se, nu pentru prima
oară, ce gust avea. Probabil mai bun decât cojile de cartofi prăjite cu sos de
barbecue pe care le mâncase ea.
Odată hotelul fusese plin de provizii de mâncare. Dar, la ordinele lui Sam,
Albert și echipa lui luaseră tot și le duseseră la magazinul lui Ralph. De unde
Drake reușise să fure mare parte din puținul lor.
Acum nu mai era mâncare în hotel. Nici măcar în vreunul dintre
minibarurile din camere, altădată pline cu batoane delicioase de ciocolată,
chipsuri și alune. Acum nu rămăsese decât alcool. Oamenii lui Albert
lăsaseră acolo băutura, neștiind prea bine ce să facă cu ea.
Lana se ferise să guste din sticluțele maronii și albe. Până acum.
Alcoolul era cauza pentru care fusese exilată din casa ei din Las Vegas.
Șutise o sticlă de votcă din casa părinților ei, chipurile pentru un băiat mai
mare pe care îl știa.
Oricum, asta era povestea pe care le-o îndrugase părinților ei. Totuși, o
trimiseseră pentru un timp, „să se gândească la ce făcuse”, la ferma izolată a
bunicului ei.
Acum, în lumea FAYZ-ului, Lana era considerată un fel de sfântă. Dar ea
știa mai bine cum era.
Patrick își terminase mâncarea în timp ce se făcea cafeaua. Lana își turnă
o ceașcă și aruncă în ea o pastilă de zaharină și niște praf de frișcă, lucruri
rare, de lux, pe care le găsise în cărucioarele cameristelor.
Se duse pe balcon și sorbi din cafea.
Un CD-player pe care îl găsise în cameră era pornit. Cineva, vreun fost
oaspete al hotelului, bănuia ea, lăsase acolo un CD vechi cu Paul Simon, iar
ea se trezise ascultându-l.
Era un cântec despre întuneric. O urare de bunvenit adresată
întunericului. Aproape o invitație. Îl pusese de nenumărate ori.
Câteodată, muzica o ajuta să uite. Nu și acest cântec.
361
 Cu coada ochiului, zări pe cineva jos pe plajă. Se duse înapoi în cameră și
luă un binoclu pe care îl găsise în bagajul unui turist plecat demult.
Doi copii mici, care nu puteau să aibă mai mult de șase ani, se jucau pe
digul de piatră care se prelungea în ocean. Din fericire, nu erau valuri. Dar
pietrele erau pe alocuri alunecoase și ascuțite ca niște lame de ras. Ar trebui
să…
Mai târziu. De ajuns cu atâtea responsabilități. Nu era o persoană cu
simțul răspunderii și se săturase de câte i se impuneau.
Diverse vicii ale adulților se răspândeau în rândul populației din FAYZ.
Unele inofensive, cum era cafeaua. Altele – marijuana, țigările și alcoolul –
nu erau așa de inofensive. Lana știa șase puști care erau băutori înrăiți.
Încercaseră s-o convingă să-i vindece de mahmureală.
Câțiva fumau iarbă din pungile găsite în dormitoarele părinților sau ale
fraților mai mari. Și, aproape în fiecare zi, vedeai puști de numai opt ani
înecându-se cu fum de țigară și încercând să facă pe adulții. Odată, găsise un
copil de clasa întâi care încerca să-și aprindă un trabuc.
Lana nu putea să vindece așa ceva.
Uneori își dorea să se întoarcă la coliba Pustnicului Jim.
Nu era prima oară că avea astfel de porniri. Se gândise adesea la căsuța
aceea ciudată din deșert, cu micul gazon ieșit din comun – acum totul era ars
și ofilit, cel mai probabil.
Acolo își găsise refugiul după accident. Și încă o dată după aceea, când
scăpase de o haită de coioți.
•
Coliba arsese până în temelii. Nu mai rămăsese din ea decât cenușă. Aurul
ascuns de Pustnicul Jim ar fi putut să se topească, dar tot ar fi rămas acolo,
sub scândurile podelei.
Aur. Din mină.
Mina…
Luă o gură generoasă de cafea din ceașca de plastic și își fripse limba.
Durerea o ajută să se concentreze.
Mina. În acea zi o vedea clar cu ochii minții, dar era claritatea unui coșmar
de care îți aminteai mereu.
Pe atunci nu știuse că FAYZ însemna dispariția tuturor adulților. Se
dusese la mină în căutarea pustnicului sau măcar cu speranța de a găsi
camioneta dispărută ca să se întoarcă în oraș.
Îl găsise mort la gura minei. Nu dispăruse, ci murise. Asta însemna că
fusese ucis înainte de FAYZ.
Coioții o urmăriseră atunci și o împinseseră mai adânc în mină. Și acolo
găsise… acel lucru. Lucrul. Întunericul, coioții îi spuneau Întunericul.
362
 Își amintea cum i se îngreunaseră picioarele, parcă îi erau de plumb. Cum
îi încetinise ritmul inimii care bătea tare ca un ciocan. Groaza mult mai mare
decât o simplă temere. Licărul de un verde maladiv care o ducea cu gândul la
puroi, boală, cancer.
Moleșeala care o cuprinsese… pleoapele care i se lăsaseră grele, golul care
i se surpase în minte și senzația că era invadată de…
Vino la mine.
— Ah!
Strivise ceașca. Cafeaua fierbinte i se vărsase pe tot brațul.
Lana era lac de sudoare. Respira anevoios. Trase adânc aer în piept, de
parcă uitase cum se făcea asta până în acel moment.
Era încă în mintea ei acel monstru din galeria de mină. O prinsese.
Câteodată era sigură că îi auzea vocea. O halucinație, cu siguranță. Sigur nu
era Întunericul însuși. Era la kilometri distanță. Departe sub pământ. Nu
putea…
Vino la mine.
— Nu pot să-l uit, îi șopti ea lui Patrick. Nu pot să scap de el.
În primele zile după ce ieșise din deșert și se alăturase acestei ciudate
comunități de copii, Lana se simțise aproape liniștită. Aproape. Avusese de
la bun început senzația că i se făcuse ceva rău, purta în ea o rană, nu știa
unde, dar era acolo.
Acea rană nevăzută, ireală, nevindecată se redeschisese. Își spusese la
început că o să-i treacă. O să se vindece. Se va forma o cicatrice psihică. Da,
dacă era adevărat, dacă se vindeca, de ce o durea mai tare cu fiecare zi ce
trecea? De ce vocea îngrozitoare se preschimbase dintr-o șoaptă slabă într-
un murmur insistent?
Vino la mine. Am nevoie de tine.
Acum pronunța cuvinte, acea voce insistentă, poruncitoare.
— Îmi pierd mințile, Patrick, îi spuse Lana câinelui ei. E în mine și
înnebunesc.
•
Mary Terrafino se trezi. Se dădu jos din pat. Dis-de-dimineață. Ar fi
trebuit să mai doarmă: era extenuată. Dar nu va adormi din nou, știa asta.
Avea treburi de făcut.
Mai întâi merse până în baie poticnindu-se și împinse cu piciorul gol
cântarul pe pardoseala de gresie. Era un loc special pentru cântar: aliniat pe
centrul oglinzii de deasupra chiuvetei, colțul din dreapta sus al cântarului în
linie dreaptă cu placa de gresie.
Își scoase tricoul în care dormise și se urcă pe cântar.
Prima citire. Dă-te jos.
363
 A doua citire. Dă-te jos.
De trei ori era regula.
45 de kilograme.
Avusese aproape 70 când apăruse FAYZ-ul.
Încă părea grasă. Erau încă locuri durdulii pe ici, pe colo. N-avea
importanță ce spuneau alții. Mary vedea grăsimea. Așa că avea să sară peste
micul dejun. Ceea ce era foarte bine, deoarece micul dejun de la centrul de
îngrijire consta în fulgi de ovăz pregătiți cu lapte praf și îndulciți cu zaharină
Sweet’n Low. Destul de sănătos – și cu mult mai bun decât ce primeau alții –,
dar nu suficient de bun cât să merite să pui pe tine niște kilograme în plus.
Mary luă o pastilă de Prozac și încă două de Sudafed, mici și roșii, și
multivitamine. Prozacul îi ținea în frâu depresia – în cea mai mare parte –,
iar Sudafedul îi tăia pofta de mâncare. Vitaminele o mențineau sănătoasă, cel
puțin așa spera.
Se îmbrăcă repede: tricou, pantaloni de trening, pantofi sport. Toate erau
lălâi. Hotărâse să nu poarte nimic mai strâmt până nu slăbea cum trebuie.
Se duse în camera unde se spălau rufele și strânse într-un sac de plastic
scutecele de bumbac de pe un uscător. Mai erau în cămară câteva scutece de
unică folosință, dar le păstrau pentru situații de urgență. Trecuseră la cele
de pânză cu o lună înainte. Era scârbos și toată lumea detesta asta, dar, așa
cum le spusese Mary lucrătoarelor ei nemulțumite, fabrica de Pampers nu
prea le mai livra marfa.
Coborî scările cu sacul bălăngănindu-se pe lângă ea.
Sam era în bucătărie, cu Astrid și micul Pete. Mary nu voia să-i deranjeze
sau să fie cicălită să ia micul dejun, așa că ieși fără să facă zgomot pe ușa din
față.
Cinci minute mai târziu era la grădiniță.
Centrul avusese mult de suferit în timpul luptelor. Zidul comun cu
magazinul de bricolaj fusese spulberat. Așa că acum gaura căscată era
acoperită cu folie de plastic care trebuia fixată din nou cu bandă adezivă
aproape în fiecare zi. Le aducea aminte cât de aproape fuseseră de
catastrofă. Haita de coioți intrase în această încăpere, luându-i ostatici pe
aceeași copii, în timp ce Drake Merwin se bucura și se umfla în pene.
Fratele lui Mary, John, era deja la grădiniță așteptând-o.
— Hei, Mary! o salută John. Ar trebui să dormi la ora asta.
John lucra în tura de dimineață, de la ora cinci până la amiază, de la micul
dejun până înainte de prânz. Mary trebuia să-l schimbe la prânz și să lucreze
până la zece seara. De la prânz până la cină și ora de culcare, iar la sfârșit o
oră peste program pentru curățenie. Apoi își permitea să se ducă acasă, să se

364
uite la niște DVD-uri în timp ce făcea exerciții pe banda de alergare de la
subsol.
Dar, de fapt, își petrecea adesea două sau trei ore făcând gimnastică
noaptea. Mai avea de dat jos câteva kilograme. Acolo jos, în subsol, unde
Astrid nu putea s-o audă și s-o întrebe de ce.
În majoritatea zilelor consuma mai puțin de 700 de calorii. În zilele bune,
chiar jumătate.
Îl îmbrățișă pe John.
— Ce s-a mai întâmplat? Ce probleme sunt astăzi, frățiorule?
John avea o listă. I-o citi din caietul lui cu sigla echipei de baschet
Warriors.
— Lui Pedro i se clatină un dinte. A avut și un accident ieri-noapte. Zosia
pretinde că Julia i-a tras un pumn, așa că se ceartă acum și nu vor să se joace
împreună. Cred că poate Collin are febră… oricum, știi, e cam, ciudat. Am
prins-o pe Brady încercând să fugă azi-dimineață. Voia să-și caute mămica.
Și lista continua. În acest timp, câțiva copii alergară la Mary s-o
îmbrățișeze, să primească un pupic, să fie lăudați pentru că se pieptănaseră,
să li se spună „bravo” pentru felul în care se spălaseră pe dinți.
Mary încuviință din cap. Lista era cam aceeași în fiecare zi.
Un tip pe nume Francis intră și trecu pe lângă Mary îmbrâncind-o. Apoi
își dădu seama peste cine dăduse, se întoarse spre ea privind-o încruntat și îi
zise:
— OK, am venit.
— Pentru prima dată? îl întrebă Mary.
— Da’ ce, ar trebui să-mi pară rău? Nu sunt babysitter.
Și această scenă se repetase în fiecare zi de când se făcuse pace în Perdido
Beach.
— Bine, puștiule, uite ce e, spuse Mary. Știu că nu vrei să fii aici și puțin
îmi pasă. Nimeni nu vrea să fie aici, dar trebuie să avem grijă de cei mici. Așa
că renunță la atitudinea asta.
— De ce nu ai grijă doar tu de țâncii ăștia? Cel puțin, tu ești fată.
— Eu nu sunt, remarcă John.
— Vezi panoul ăla? interveni Mary. Sunt trei liste acolo, câte una pentru
fiecare îngrijitor. Alege una. Asta trebuie să faci. Tot ce e pe listă. Și să
zâmbești în timp ce lucrezi.
Francis luă o listă și o verifică. John spuse:
— Pun pariu pe o prăjitură că nimeni nu alege să schimbe scutecele.
— Nu mai paria. În afară de asta, nu avem prăjituri, zise Mary.
— Mi-e dor de prăjituri, spuse John cu nostalgie în glas.
— Hei! zbieră Francis. Toate listele astea sunt de rahat.
365
 — Da, încuviință Mary. Așa e.
— Totul e de rahat.
— Te rog să nu mai spui „rahat”. Nu vreau să aud cuvântul ăsta repetat
toată ziua de copii de trei ani.
— Frate, după ziua mea, ies din scenă, zise Francis îmbufnat.
— Foarte bine. O să am grijă să nu te programez după aceea. Acum ia o
listă cu treburi și rezolvă-le. Nu vreau să-l fac pe Sam să-și piardă timpul
venind aici ca să te motiveze.
Francis se întoarse la panou.
— Iese din scenă, îi spuse Mary lui John și se strâmbă. Câți copii au atins
vârsta magică de 15 ani? Doar doi s-au făcut nevăzuți. Toți vorbesc despre
asta, dar e numai gura de ei.
FAYZ-ul îi înlătura pe toți cei care depășeau vârsta de 14 ani. Nimeni nu
știa de ce. Cel puțin nu Mary, deși îi auzise fără să vrea pe Astrid și Sam
șușotind într-un fel care o făcuse să creadă că ei știau mai mult decât
recunoșteau.
Un adolescent de 14 ani care împlinea 15 dispărea și el. Pur și simplu.
Dacă se lăsa. Dacă se hotăra „să iasă din scenă”.
Ce se întâmpla în timpul acestei „ieșiri din scenă”, cum îi spuneau copiii,
era acum lucru cunoscut de cam toată lumea. Cum timpul subiectiv se
încetinea. Cum apărea ființa pe care o iubeai cel mai mult și în care aveai cea
mai mare încredere și îți făcea semn cu mâna, te îndemna să pleci din FAYZ.
Și cum această ființă se transforma într-un monstru dacă îi opuneai
rezistență.
Aveai de ales: să rămâi în FAYZ sau… Dar nimeni nu știa ce urma după
acest „sau”. Poate era fuga înapoi în lumea veche. Poate era o călătorie într-
un loc cu totul necunoscut.
Poate era moartea.
Mary observă că John se uita fix la ea.
— Ce e? întrebă ea.
— N-ai să…
Mary zâmbi și îi ciufuli părul roșcat și cârlionțat.
— Niciodată. N-am să te părăsesc niciodată. Ți-e dor de mami și tati?
John încuviință din cap.
— Mă tot gândesc de câte ori i-am scos din sărite.
— John…
— Știu. Știu că n-are importanță. Dar e ca și cum… Nu găsea cuvintele
potrivite, așa că făcu un gest care imita mișcarea unui cuțit care îl înjunghia
în inimă.

366
 Cineva din spatele ei o trăgea de tricou pe Mary. Se uită în jur și, cu inima
sărindu-i din piept, văzu un băiețel pe care îl chema… îl chema… nu ținea
minte cum. Dar pe al doilea băiețel din spatele lui îl chema Sean, își aduse ea
aminte. Știa de ce erau ei acolo. Amândoi împliniseră de curând cinci ani.
Limita superioară de vârstă la grădiniță era de patru ani. La cinci ani trebuia
să te muți în altă parte – dacă aveai noroc, într-o casă cu niște copii mai mari
care să aibă grijă de toate.
— Bună, copii. Ce e? îi întrebă Mary aplecându-se la nivelul lor.
— Păi… făcu primul. Și apoi izbucni în lacrimi.
Știa că nu trebuia s-o facă, dar nu se putu stăpâni să nu-l înconjoare cu
brațele pe băiețel. Și apoi începu să plângă și Sean, așa că îl îmbrățișă și pe
el, și pe John, apoi se auzi spunând că sigur, puteau să se întoarcă, sigur, dar
numai astăzi și pentru puțin timp.

• PATRU

106 ore, 08 minute

Academia Coates era într-o stare și mai jalnică. Luptele afectaseră

puternic fațada clădirii principale. În zidul de cărămidă văruită se făcuse o
gaură atât de mare, că puteai să vezi o întreagă sală de clasă de la etajul al
doilea, o secțiune transversală din podeaua de sub ea și un spațiu gol cu
margini neregulate care aproape atingea partea de sus a ferestrei de la
etajul de dedesubt. Majoritatea ferestrelor nu mai aveau geamuri. Copiii se
străduiseră să se protejeze de frig, fixând folii de plastic cu bandă adezivă
peste găuri, dar banda se slăbise și acum atârna împreună cu folia, fluturând
la cea mai mică adiere. Clădirea arăta de parcă trecuse printr-un război. Așa
și era.
Și terenul din jur era într-o stare deplorabilă. Iarba care fusese mereu
tunsă obsesiv în trecut crescuse acum sălbatică în unele zone și se făcuse
galbenă ca fânul în altele. Și răsăriseră buruieni pe aleea circulară cu pietriș,
unde se înșirau altădată camionetele, jeepurile și mașinile de lux ale
părinților.
Țevăria fusese distrusă în jumătate din clădire, toaletele refulau și
miroseau urât. Corpurile mai mici, atelierul de pictură și dormitoarele
comune erau într-o formă mai bună, dar Drake insistase să stea în clădirea
367
principală. Ocupase biroul psihologului școlii, un loc unde altădată Drake
trebuise să meargă la consiliere și consultații.
Mai visezi încă să chinui animale, Drake?
Nu, doctore, visez să te chinui pe tine.
Biroul era un arsenal acum. Armele lui Drake, nouă la număr, de la puști
de vânătoare cu telescop și până la pistoale, erau întinse pe o masă. Le ținea
neîncărcate pe toate, în afară de două, cele pe care le purta mereu.
Ascunsese muniția pentru celelalte arme: nu avea încredere în nimeni.
Muniția, niciodată suficientă, după cum credea Drake, o pusese între plăcile
tavanului și orificiile de ventilație ale aerului condiționat.
Drake se uita la un DVD pe ecranul cu plasmă pe care îl furase. Filmul pe
care îl urmărea era Saw II. Efectele sonore erau grozave. Drake dăduse
volumul suficient de tare încât să zgâlțâie unul dintre puținele ochiuri de
geam rămase. Așa că nu auzi la început vocea Dianei care îi spunea:
— Vrea să te vadă.
Drake se întoarse, simțindu-i prezența. Își întinse brațul ca un tentacul,
care îi adusese porecla de Mână-Bici, și închise televizorul.
— Ce dorești? o întrebă el încruntându-se.
— Vrea să te vadă, repetă Diana.
Lui Drake îi plăcea la nebunie frica din ochii ei. Puicuța-dură Diana:
țâfnoasa, sarcastica, îngâmfata Diana. Speriată de el și de ce i-ar putea face.
— Cine vrea să mă vadă?
— Caine. S-a trezit.
— S-a mai trezit și înainte.
— Și-a revenit. În cea mai mare parte. Și-a revenit și vrea să stea de vorbă
cu tine și cu Gândac.
— Da? Bine, o să mă duc la el când pot. Își întinse iar mâna lungă și
deschise iar televizorul. Grozav, acum am pierdut partea cea mai bună.
Unde-i telecomanda? Nu pot să dau înapoi fără telecomandă.
— Vrei să-i spun lui Caine să aștepte? întrebă Diana cu inocență. Nicio
problemă. Mă duc să-i spun că ești prea ocupat ca să te vezi cu el. Drake
trase adânc aer în piept și se uită urât la ea. Încet, brațul său cel lung se
întinse spre ea, tremurând de nerăbdare să i se încolăcească de gât. Dă-i
înainte, fa-o, îl provocă ea. Hai, Drake. Sfidează-l pe Caine.
Ochii lui reci tresăriră un pic, iar el își dădu seama că ea observase, și asta
îl enervă la culme.
Nu astăzi. Nu încă. Nu până nu se ocupa Caine de Sam.
Drake își retrase mâna. Avea un fel al lui de a și-o încolăci în jurul taliei.
Dar brațul nu stătea niciodată complet nemișcat, așa că arăta întotdeauna ca

368
o anacondă roz-cenușie care îl strângea, de parcă Drake ar fi fost propria
pradă.
— Ți-ar plăcea, Diana, nu-i așa? Să mă cert cu Caine. Îmi pare rău să te
dezamăgesc. Îi sunt cât se poate de loial lui Caine. Suntem ca frații, noi doi.
Nu cum sunt el și Sam, ci mai mult ca frații de sânge. Îi făcu cu ochiul. Frăția
Întunericului, Diana. Eu și cu el am fost amândoi acolo. L-am înfruntat
amândoi.
Drake știa că Diana murea de curiozitate să afle ce era lucrul acela din
galeria de mină, lucrul care îi dăduse lui Drake brațul de acum, după ce Sam
i-l făcuse scrum pe al său. Dar Drake n-avea de gând să-i spună nimic. N-are
decât să se întrebe. Să-și facă griji.
— Să mergem la șefu’.
Caine arăta deja mai bine. Oricare ar fi fost boala care îl chinuise în
ultimele trei luni aruncându-l în ghearele febrei și ale coșmarurilor probabil
că, în sfârșit, se vindecase.
Prea târziu pentru Chunk.
Amintirea îl făcu pe Drake să zâmbească. Chunk Grăsanu’ zburând prin
aer, izbindu-se de peretele solid așa de tare că trecuse prin el. Frate, merita
să vezi scena!
După aceea nimeni – inclusiv Drake – nu fusese nebun să mai rămână
prin preajma lui Caine. Chiar și acum Drake era precaut. Numai Diana era
suficient de disperată să stea și să-i schimbe lui Caine cearșafurile murdare
și să-i dea supă cu lingura.
— Arăți bine, Caine, spuse Drake.
— Arăt ca dracu’, îi răspunse Caine. Dar mintea mi-e limpede.
Drake se gândi că probabil nu era adevărat. El petrecuse doar câteva ore
cu Întunericul însuși și tot nu uitase, nici pe departe. Auzea uneori în minte
acea voce. O auzea. Și era destul de sigur că și Caine o auzea.
Odată ce auzeai acea voce, nu încetai s-o auzi, se gândi Drake. Găsea ideea
liniștitoare.
— Gândac, ești aici? întrebă Caine.
— Aici.
Drake aproape că sări din locul său. Gândac era la doar un metru distanță,
nu complet invizibil, dar nici chiar vizibil. Avea puterea mutantă de a se
camufla precum un cameleon. Uitându-te la Gândac când își folosea puterea,
tot ce puteai să vezi era o undă în peisaj, o curbare a luminii.
— Termină! mârâi Caine.
Gândac se ivi, ciudățel și umil ca întotdeauna.
— Îmi pare rău, spuse el. Eu doar… eu nu…

369
 — Nu-ți face griji. Nu am chef să arunc pe cineva într-un zid, zise Caine pe
un ton sec. Am o treabă pentru tine, Gândac.
— Să mă duc din nou în Perdido Beach?
— Nu. Nu, la asta se așteaptă și Sam, spuse Caine. Nu ne atingem de
Perdido Beach. Nu avem nevoie de oraș. Îl pot avea ei. Pe moment, cel puțin.
— Da, să-i lăsăm să păstreze ce nu putem noi să luăm. E foarte generos,
spuse Diana, batjocoritor.
— Nu e vorba despre teritoriu, ci despre putere. Nu puteri, Drake, putere.
Puse o mână pe umărul lui Gândac și spuse: Tu ești persoana-cheie în
operațiunea asta. Am nevoie de abilitățile tale.
— Nu știu ce altceva pot vedea în Perdido Beach, zise Gândac.
— Uită de Perdido Beach. După cum am zis, e vorba despre putere. Putere
nucleară.
Caine îi făcu cu ochiul Dianei și îl bătu pe Drake pe umăr. Dar Drake nu se
lăsa convins: Caine era slăbit din punct de vedere fizic și era deranjat la cap.
Îi slăbise încrederea în sine: Caine era o umbră. Cu toate că era o umbră care
putea să arunce un om prin perete. Mâna cea lungă a lui Drake i se contractă
la spate.
— Centrala atomică e ancora de salvare a orașului, spuse Caine. Dacă
punem mâna pe ea și controlăm electricitatea, Sam ne va da orice vrem.
— Nu crezi că o știe și Sam? Și probabil că a pus sub pază centrala
atomică, zise Diana.
— Sunt sigur că e bine păzită. Dar oamenii de pază nu-l vor vedea pe
Gândac. Așa că ia-o din loc acum, micule Gândac! Zboară acolo și observă tot
ce poți.
Atât Gândac, cât și Diana dădură să plece. Unul nerăbdător, altul agitat.
Drake rămase pe loc.
Caine părea mirat, poate chiar un pic îngrijorat.
— Ce e, Drake?
— Diana, spuse Drake. Nu am încredere în ea.
Caine oftă.
— Da, înțeleg că nu-ți place Diana.
— Nu-i vorba că nu-mi place… tipa asta. Fusese cât pe ce să pronunțe
cuvântul care începe cu „c”, dar lui Caine îi scăpărară ochii, iar Drake îl
înlocui. Nu-i vorba că nu-mi place mie. E vorba de ea și Computer Jack.
Asta îi captă lui Caine toată atenția.
— Ce tot spui acolo?
— De Jack. Are puteri acum. Și nu mă refer la aptitudinile lui tehnice.
Gândac l-a văzut acolo, în Perdido Beach. Știi excavatorul ăla al lor?
Mexicanu’ ăla împuțit săpa o groapă și excavatoru’ s-a răsturnat acolo.
370
Gândac spune că Jack l-a tras din groapă de parcă nu era mai greu decât o
bicicletă.
Caine se așeză pe marginea patului. Drake avu impresia că interlocutorul
lui simțise nevoia să stea jos de ceva vreme, căci îi era încă greu să se țină
mai mult timp pe picioare.
— Probabil are cel puțin două linii. Poate chiar trei, zise Caine.
Diana inventase sistemul cu linii, luând ideea de la telefoanele mobile.
Puterea Dianei era capacitatea ei de a măsura nivelurile de putere.
Drake știa că existau doar doi tipi cu patru linii. Sam și Caine. Se
presupunea că și micul Pete avea tot atâtea, căci dăduse dovadă de mari
puteri, dar cât de primejdios putea fi un copil de cinci ani pe jumătate
legumă?
— Mda, deci Jack ar putea fi de trei linii. Dar nu potrivit Dianei, nu? Diana
spune că l-a citit ca zero. Poate că puterea crește mai târziu. Dar de la zero la
trei? Drake ridică din umeri, nevrând să insiste asupra subiectului, știind că
inteligentul Caine – chiar bolnav și slăbit cum era acum – făcea legătura.
— N-am primit niciodată o explicație pentru faptul că Jack a schimbat
tabăra și a fugit la Sam, spuse Caine cu o voce domoală.
— Poate l-a pus cineva s-o facă, sugeră Drake.
— Poate, făcu Caine nevrând să admită această posibilitate. Pune pe
cineva s-o supravegheze. Nu tu, Diana știe că ești cu ochii pe ea. Găsește pe
cineva care să n-o scape din priviri.
•
Din punctul de vedere al lui Duck Zhang, cel mai rău lucru în FAYZ era
mâncarea. Fusese grozavă la început: batoane de ciocolată, chipsuri, cola,
înghețată. Dar asta nu durase mai mult de câteva săptămâni. Poate că ar fi
durat mai mult dacă oamenii n-ar fi făcut risipă – lăsând înghețata să se
topească, îndopându-se cu prăjiturele și uitând apoi punga afară, să
mănânce câinii restul; lăsând pâinea să se mucegăiască.
Când au terminat toate dulciurile și snackurile, era prea târziu să mai
găsească vreo soluție pentru toată carnea, inclusiv cea de pui, cu excepția
baconului, cârnaților și a șuncii, și toate legumele proaspete, în afară de
cartofi și ceapă, care erau fie expirate, fie putrezite. Duck fusese obligat să
ajute la curățenia supermarketului lui Ralph. Un grup de copii nemulțumiți
au fost nevoiți să strângă cu lopata zile întregi salată putredă și carne
împuțită. Dar ce puteai să faci când Sam Temple se uita în ochii tăi, te arăta
cu degetul și spunea: „Tu”. Băiatul te putea prăji. Și, în plus, el era primarul,
la urma urmei.
Apoi urmase perioada supei la conservă, a fulgilor de cereale, a biscuiților
sărați și a brânzei.
371
 Acum Duck ar fi dat orice pentru o supă la conservă. La micul dejun
mâncase sparanghel conservat, care avea gust de vomă, și toată lumea știa
că făceai pipi urât mirositor de la el.
Dar erau și lucruri bune în privința FAYZ-ului. Cel mai bun, din punctul de
vedere al lui Duck Zhang, era piscina. Nu era doar a lui, dar putea să fie,
pentru că era acum acolo, înotând, într-o dimineață de luni de la începutul
lui martie când, în mod normal, ar fi trebuit să fie la școală.
Fără școală. Și toată ziua la piscină. Îți mai calma junghiurile provocate de
foame.
Era în clasa a șasea, mic pentru vârsta lui. Asiatic, deși familia lui venise în
America din anii 1930. Cândva, ai lui fuseseră îngrijorați să nu se îngrașe.
Păi nimeni nu era prea gras în FAYZ. Nu mai era.
Lui Duck îi plăcea apa la nebunie. Dar nu oceanul. Oceanul îl speria. Nu-și
putea alunga gândul că o lume întreagă era acolo jos, sub apă, invizibilă
pentru el, în timp ce ei îl vedeau. Ei fiind calamari, caracatițe, pești, țipari,
meduze și mai ales rechini.
Pe de altă parte, piscinele erau grozave. Puteai să vezi până pe fundul lor.
Nu exista ștrand în Perdido Beach, așa că nu avea prilejul să înoate decât
atunci când se întâmpla să aibă un prieten cu piscină; sau când era în
vacanță cu părinții și stăteau la un hotel cu piscină.
Acum, totuși, pentru că puștii din Perdido Beach puteau să locuiască
aproape oriunde voiau și să se ducă oriunde aveau chef, Duck găsise o
piscină minunată, ferită, numai a lui. Cui îi aparținea nu putea să spună. Dar
oricine ar fi fost o amenajase grozav. Piscina era mare, semiovală, cu o
adâncime de peste trei metri la un capăt, așa că puteai să plonjezi cu capul în
jos. Întregul bazin era placat cu dale de culoare albastră-verzuie, cu un
model auriu pe fund. Apa – de când își dăduse seama că trebuie să pună clor
și să curețe filtrele – era cristalină.
La piscină era o frumoasă masă de fier forjat cu o umbrelă în mijloc și
niște șezlonguri foarte confortabile pe care se putea întinde dacă avea chef.
Dar nu voia să stea lungit afară din apă. Prefera să se întindă pe spate pe o
saltea pneumatică. O sticlă cu apă se afla lângă el pe o saltea mai mică. Avea
o pereche mișto de ochelari de soare, se dăduse cu un strat subțire de
loțiune pentru plajă și era – pe scurt – fericit. Flămând, dar fericit.
Uneori, când Duck se simțea grozav de bine, aproape i se părea că n-are
nevoie de saltea ca să-l țină la suprafață. Câteodată, dacă era destul de
fericit, își simțea spatele apăsând mai ușor pe plastic. Ca și cum ar fi cântărit
mai puțin sau așa ceva. De fapt, odată se trezise brusc dintr-un vis frumos și
căzuse, cufundându-se vreun metru în apă. Cel puțin așa i se păruse, deși,
evident, se întâmplase tot în vis.
372
 În alte dăți, dacă se enerva dintr-un motiv oarecare, doar amintindu-și
vreo situație în care fusese disprețuit, i se părea că devenea mai greu și că
salteaua va începe să se scufunde în apă.
Dar Duck era rareori foarte fericit sau foarte necăjit. De cele mai multe ori
era doar calm și senin.
— Daaaa!
Strigătul se auzi cu totul pe neașteptate. Ca și acel pleosc puternic care îi
urmă.
Duck se ridică în capul oaselor pe saltea.
Fu împroșcat cu apă. Era cineva acolo. În piscina lui.
Încă două umbre alergară spre marginea bazinului și se mai auziră două
țipete, urmate de două pleoscăieli asurzitoare.
— Hei! zbieră Duck.
Unul dintre puști era un nemernic pe nume Zil. Pe ceilalți doi Duck nu îi
recunoscu imediat.
— Hei! zbieră el din nou.
— La cine răcnești așa? întrebă Zil.
— Asta-i piscina mea, zise Duck. Eu am găsit-o și am curățat-o. Duceți-vă
să vă găsiți și voi una! Duck își dădea seama că era mai mic decât oricare
dintre cei trei. Dar furia îi dădea curaj. Salteaua se scufundă sub el și se
întrebă dacă vreunul din băieți nu o înțepase. Vorbesc serios, răcni Duck.
Plecați de aici!
— Vorbește serios, râse de el unul dintre băieți.
Înainte să-și dea seama, Zil sări din apă și îl apucă pe Duck de gât. Duck
era sub apă, nu avea aer, se sufoca, îi intra apă în nas.
Ieși cu greu la suprafață, dând din brațele deodată grele ca plumbul ca să
se mențină acolo.
Îl loviră iarăși, doar în glumă, fără intenția de a-i face rău, dar băgându-l
sub apă din nou. De această dată, ajunse până pe fundul piscinei și trebui să
dea tare din picioare ca să se ridice la suprafață și să ia o gură de aer. Se
prinse de salteaua pneumatică, dar unul dintre băieți îl dădu deoparte,
chicotind tare.
Pe Duck îl cuprinse brusc furia. Avea și el un singur lucru bun în viață,
piscina asta, un singur lucru, iar acum i-l distrugeau.
— Ieșiți din apă! țipă el, dar ultimul cuvânt îl bolborosi, căci se ducea la
fund ca un pietroi.
Ce se întâmpla? Deodată, nu mai putea să înoate. Era pe fundul bazinului,
în capătul cel mai adânc, la mai bine de trei metri adâncime. Lovi cu piciorul
în fundul piscinei, încercând să se ridice la suprafață, dar placa de piatră se
sfărâmă și bucăți din ea se împrăștiară prin apă.
373
 Intră în panică. Ce îi făceau?
Mai lovi o dată, cu ambele picioare, cât de tare putea. Dar nu se ridică la
suprafață. În schimb, ambele picioare îi trecură prin placa de piatră. Nu se
ridica deloc. De fapt, se scufunda și mai mult. Picioarele pătrundeau prin
plăci, julindu-se în mortarul aspru și betonul sfărâmat și îngropându-se în
pământul de dedesubt.
Era imposibil.
Imposibil.
Duck Zhang cădea prin fundul piscinei. Prin pământul de sub fundul
bazinului. Parcă ar fi fost prins în nisipuri mișcătoare.
Până la genunchi.
Până la coapse.
Până în talie.
Se zvârcolea disperat, dar se scufunda și mai repede.
Cioburile plăcilor îi zgâriau șoldurile. Noroiul îi intra în slip.
Plămânii îi luau foc. Vederea i se încețoșa, îi pulsa capul și tot cădea prin
pământul compact, de parcă solul ar fi fost lichid.
Când placa îi ajunse la piept, își lăsă în jos brațele, ca să împiedice
căderea, dar brațele trecură prin piatră, betonul de dedesubt și mâlul de mai
jos, și totul se învolbura în jurul capului său, într-un nor întunecat de mâl și
noroi.
Apa din piscină năvălea acum peste el, îl înconjura, intrându-i în gură și
nas. Era ca un dop de plută prins într-un vârtej.
Lumea lui Duck Zhang se învârtea, străfulgerări de picioare loveau
nebunește deasupra lui, scânteieri luminoase de soare, apoi vederea i se
îngustă și întunericul alungă lumina.
•
Fusese amuzant pentru un minut sau poate un pic mai mult. Zil Sperry se
distrase să-l ia prin surprindere pe Zhang Cretinul: el, Hank și Antoine se
furișaseră pe lângă casă, chicotind pe înfundate, să nu fie auziți.
Hank era cel care aflase de piscina unde se ducea Duck în taină. Hank era
un spion înnăscut. Dar fusese ideea lui Zil să aștepte până curăța Duck totul,
până punea clor și făcea filtrele să funcționeze.
— Să-l lăsăm să facă întâi treaba, explicase Zil. Apoi i-o luăm.
Antoine și Hank erau băieți de treabă, își dăduse Zil seama, dar, dacă
trebuia cineva să gândească și să planifice, el era acela.
Reușiseră să-l ia complet prin surprindere. Duck probabil că făcuse pe el
de frică. Cretin tâmpit. Un bebeluș mare și plângăreț.
Dar lucrurile luaseră apoi o întorsătură urâtă. Duck se dusese la fund ca
un pietroi. Și deodată apa scăldată în soare se preschimbase într-un vârtej
374
de o forță impresionantă. Hank stătuse pe trepte și reușise să sară afară din
bazin. Dar Antoine era cu Zil în capătul adânc când Duck scosese dopul.
Zil abia reușise să se prindă de un capăt al trambulinei. Apa îl sorbise,
trăgându-i slipul de pe el. Abia se ținuse, agățându-se cu vârfurile degetelor
de suprafața aspră a scândurii.
Antoine fusese măturat de-acolo, apoi atras în vârtej. Forța apei îl izbise
de scara cromată, dar Antoine reușise să-și vâre un picior dolofan între
scară și marginea bazinului. Avusese noroc că nu-și fracturase glezna.
Hank îl trase pe Zil afară din apă. Amândoi îl ajutaseră pe Antoine să se
cațăre până sus, unde se prăbuși ca o balenă eșuată pe margine.
— Frățioare, era cât pe ce să ne înecăm, bolborosi Antoine fără vlagă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Hank. N-am văzut nimic.
— Duck, frate, spuse Zil. Se pare că s-a scufundat în apă și prin pământ.
— Aproape că m-a înghițit vârtejul, zise Antoine cu lacrimi în ochi.
— Mai degrabă aș zice că a fost cât pe ce să fii evacuat, spuse Hank. Arătai
ca un mare rahat într-un WC.
Zil nu avea chef de glumă. Fusese umilit. Se făcuse de râs. Se agățase
disperat, speriat de moarte. Își întoarse mâinile cu palmele în sus și se uită la
pielea degetelor zgâriată și umflată. Îl ardeau.
Își închipuia cum trebuie să fi arătat, atârnând de un capăt al trambulinei,
cu slipul căzându-i de pe fund în timp ce apa îl trăgea.
Nu era nimic amuzant în asta.
Zil nu putea permite nimănui să facă haz pe socoteala sa.
— Ce aveți de râdeți voi doi? întrebă Zil.
— A fost destul de… începu Antoine.
Zil i-o tăie scurt.
— E un ciudat. Duck Zhang este un mutant nenorocit. Care a încercat să
ne omoare.
Hank îl săgetă cu privirea, ezitând, dar numai o clipă, înainte să înțeleagă
ce voia să spună Zil.
— Da. Ciudatu’ a încercat să ne omoare.
— Nu e deloc în regulă, frățioare, aprobă Antoine. De unde să știm noi că
era un mutant nenorocit? Doar ne jucam pe-aici. E ca și cum orice am face ar
trebui să ne îngrijorăm că am putea avea de-a face cu un ciudat.
Zil se ridică în picioare și se uită la piscina goală. Marginea găurii era
zimțată, de parcă avea dinți. O gură care se deschisese, îl înghițise pe Duck și
aproape și pe Zil. Mort sau viu, Duck îl făcuse de râs pe Zil. Și cineva trebuia
să plătească pentru asta.

375
 • CINCI

104 ore, 05 minute

— Gloanțele au viteză mare. De aceea sunt eficiente, spuse Computer

Jack, pe un ton superior. Dacă s-ar mișca încet, n-ar face mare lucru.
— Eu sunt rapidă, zise Brianna. De aceea mi se spune Briza. Își puse mâna
streașină la ochi ca să se ferească de soare și se concentra pe ținta pe care o
avea în minte, un panou al unei proprietăți în fața unui teren viran de pe
panta unei culmi.
El își scoase carnețelul. Scrise numerele.
— Cel mai lent glonț are o viteză de 330 metri pe secundă. Am găsit o
carte plină de statistici nefolositoare ca asta. Frate, ce dor mi-e de Google.
Simțea că se sufocă de emoție. Cuvântul „Google” îi rămase în gât.
Brianna râse în sinea ei. Computer Jack era așa de Computer Jack. Totuși,
era drăguț în felul său stângaci și neadaptat de băiat care la 12 ani abia
intrase la pubertate și avea vocea în formare.
— Oricum, într-o oră sunt 3 600 de secunde, nu? Așa că ies cam 200 000
de metri, împărțiți la 1 000 de metri într-un kilometru. Deci 1 200 de
kilometri pe oră. Aproximativ viteza sunetului. Alte gloanțe sunt mai rapide.
— Pun pariu că pot să fac asta, spuse Brianna. Sunt sigură că pot.
— Nu vreau să trag cu arma asta, zise Jack uitându-se nehotărât la pușca
din mâna ei.
— Haide, Jack. Suntem dincolo de șosea, ochim spre culme. Ce se poate
întâmpla cel mai rău? Să împuști o broască?
— N-am tras niciodată cu o armă, spuse Jack.
— Și un cretin poate s-o facă, îl asigură Brianna, deși nici ea nu trăsese
niciodată cu o armă. Dar cred că are recul și te lovește puțin, așa că trebuie
s-o ții bine.
— Nu-ți face griji. Am mâini puternice.
Briannei îi luă câteva secunde să-și dea seama de tonul lui ironic. Își
aminti că auzise pe cineva spunând că Jack are puteri deosebite. Că e extrem
de puternic.
Dar nu arăta puternic. Arăta ca un tocilar. Avea părul blond răvășit și
ochelari strâmbi. Și întotdeauna părea că nu se uită prin ochelari, ci că-și
vede propria reflexie în lentile.
— Bine. Pregătește-te, îl îndemnă Brianna. Ține bine pușca. Ochește
panoul. Să facem o… Pușca se descărcă înainte să-și termine ea propoziția.
376
Un bubuit groaznic, un nor de fum albăstrui și un miros ciudat de
satisfăcător. Voiam să spun să facem o probă, zise Brianna.
— Îmi pare rău, am apăsat prea tare pe trăgaci.
— Da. Cam așa. De data asta, doar țintește. Panoul de colo, nu pe mine.
Jack ridică pușca.
— Trebuie să număr invers?
— Da.
— Până la zero?
— Până la zero.
— Gata?
Brianna își înfipse adidașii în pământ, se aplecă, întinse un braț în față, pe
celălalt în spate, de parcă încremenise în timpul alergării.
— Gata.
— Trei, doi, unu…
Brianna sări cu o fracțiune de secundă înainte ca Jack să apese pe trăgaci.
Imediat își dădu seama ce greșise: glonțul era în spatele ei, venind după ea.
Mult mai bine să fugărești glonțul decât să te fugărească el pe tine.
Brianna zbură. Practic, zbură. Dacă își întindea brațele și prindea niște
vânt din spate, zbura vreo 15 metri, pentru că se mișca repede, un pic mai
repede decât un avion care rulează pe pistă înainte de decolare.
Alerga într-un fel ciudat, balansându-și brațele ca orice alergător, dar
întorcându-și palmele în spate la fiecare mișcare. La aproape toți mutanții
din FAYZ puterile se concentrau în mâini.
Aerul îi șuiera pe la urechi. Părul ei scurt era bătut de vânt în spate.
Obrajii îi tremurau, ochii o înțepau. Respira cu mult efort, gâfâind în vântul
ca un uragan.
Lumea din jurul ei deveni o pată de culoare, obiecte zburau pe lângă ea, la
viteze pe care mintea ei nu le putea concepe. Dâre de lumină fără forme bine
definite.
Știa că va trebui să-și pună după aceea picioarele în gheață ca să nu se
umfle prea tare. Luase deja două pastile de Advil pentru siguranță.
Era rapidă. Extrem de rapidă.
Dar nu mai rapidă decât un glonț.
Se uită cu teamă înapoi.
Glonțul o ajungea din urmă. Îl vedea acum, un punct neclar, cenușiu care
se învârtea după ea.
Brianna se dădu jumătate de pas în dreapta, ca să-l evite.
Dar glonțul bâzâi leneș când trecu pe lângă ea.
Brianna îl urmări, dar acesta lovi pământul – nu în apropiere de țintă – pe
când Brianna era încă la câțiva metri în spate.
377
 Scăzu repede din viteză, folosindu-se de panta în urcuș pentru a încetini,
și se opri.
Jack era la o sută de metri distanță. Întreaga fugă durase puțin peste o
secundă, dar Briannei i se păruse mai mult.
— Ai reușit? strigă Jack.
Ea se întoarse la el cu o viteză pe care i se părea acum floare la ureche –
probabil nu mai mult de 120-130 de kilometri la oră – și râse.
— Pe deplin, zise ea.
— Nici nu te-am văzut. Erai aici. Și pe urmă erai acolo.
— De aceea mi se spune Briza, zise Brianna făcându-i veselă cu ochiul.
Dar apoi arsura din stomac îi aminti că tocmai își epuizase caloriile pe
acea zi. Îi chiorăiau mațele atât de tare, încât era sigură că auzea și Jack.
— Știi desigur că o briză este de fapt un vânt molcom, fără o direcție
precisă, spuse Jack pe un ton didactic.
— Și tu știi desigur că te pot pălmui de opt ori cât ai clipi, nu?
Jack clipi.
Brianna zâmbi.
— Poftim, spuse Jack cu prudență în glas. Îi dădu pușca, cu patul înainte.
Ia asta.
Ea o vârî în rucsacul de la picioarele ei. Scoase un deschizător de conserve
și conserva cu sos de pizza pe care o păstrase. Tăie capacul și dădu pe gât
lichidul condimentat.
— Poftim, făcu ea și îi întinse conserva lui Jack. A mai rămas puțin. El nu
comentă, înclină conserva și așteptă cu răbdare să i se scurgă în gură cele
câteva picături de sos roșu, apoi linse conserva pe dinăuntru și luă cu
arătătorul tot sosul la care nu putuse să ajungă cu limba. Așadar, Jack. Cum a
rămas cu repararea telefoanelor?
Jack ezită, de parcă nu știa dacă trebuie să-i spună totul.
— Sunt reparate și funcționează. Sau vor funcționa de îndată ce îmi va
spune Sam.
Brianna se uită fix la el.
— Ce?
— De fapt, a fost o problemă destul de simplă. Avem trei turnuri: unul aici
în Perdido Beach, unul mai departe pe șosea și altul în vârful dealului. Este
un program care verifică numerele ca să se asigure că facturile au fost
achitate și așa mai departe, în așa fel ca numărul să fie autorizat. Programul
nu e în turn, evident, este în afara FAYZ-ului. Dar eu l-am modificat pentru
ca toate telefoanele să fie autorizate.
— Pot s-o sun pe mama? întrebă Brianna. Știa răspunsul, dar nu-și putu
reține la timp licărul de speranță care o făcuse să întrebe.
378
 Jack o privi nedumerit.
— Bineînțeles că nu. Asta ar însemna să străpungi bariera FAYZ-ului.
… Dezamăgirea o împungea ca un junghi. Ca majoritatea puștilor din
FAYZ, Brianna învățase să suporte pierderea părinților, bunicilor, fraților
sau surorilor mai mari. Dar speranța de a vorbi cu ei nu se spulberase.
De mama ei îi era cel mai dor Briannei. Era o mare diferență de vârstă
între Brianna și surorile ei mai mici. Tatăl ei dispăruse din viața ei după
divorț. Mama ei se recăsătorise – cu un nemernic – și apoi se născuseră
gemenele. Briannei îi plăceau surorile ei, dar erau cu opt ani mai mici decât
ea, așa că nu aveau aceleași preocupări.
Tatăl vitreg al Briannei insistase ca ea să fie trimisă la Coates. Motivul lui
era că notele ei erau din ce în ce mai slabe. Ceea ce era o scuză penibilă. O
mulțime de copii aveau probleme cu matematica și nu erau trimiși într-un
loc ca Academia Coates.
Brianna o convinsese pe mama ei să intervină pe lângă soțul ei. Acesta
urma să fie ultimul ei an la Coates. Anul viitor avea să se întoarcă la
Gimnaziul Nicolet din Banning. Înapoi, acolo unde era locul ei. Nu că n-ar fi
fost și la Nicolet niște copii răi, dar nu erau de genul lui Caine, al Dianei și
nici al lui Drake, cu siguranță.
Nimeni de la Nicolet nu-i prinsese mâinile într-un bloc de ciment și o
lăsase apoi să moară de foame.
Pe lângă asta, ar fi așa de tare să-și uimească toți vechii prieteni cu noua
ei putere. Capetele le-ar fi plesnit. Creierii li s-ar fi topit. Singură făcea cât o
întreagă echipă de atletism.
— Nu sunt sateliți prin care să facem legătura, continuă Jack pe tonul său
didactic.
Era categoric destul de drăguț. Și i se părea și interesant într-un fel.
Destul de drăguț mai mult pentru că era atât de naiv și în același timp grozav
de deștept. Îl remarcase și înainte, când Coates era o gaură mizerabilă, iar
Jack avea doar legături superficiale cu gașca lui Caine.
— De ce n-a spus Sam nimănui? întrebă Brianna. De ce nu a pornit
sistemul din nou?
— N-avem cum să-i oprim pe puștii de la Coates să-l folosească și ei, decât
dacă dezafectăm turnul de pe culme. Sau dacă găsim un mod de a înlocui
întregul protocol de autorizare și apoi să autorizăm doar anumite numere.
Ceea ce ar fi o treabă grea de programare, întrucât aș începe de la zero.
— Oh. Brianna se uită la el mai îndeaproape. Păi nu vrem să facem nimic
care să-i ajute pe Caine și Drake și pe vrăjitoarea aia de Diana. Nu-i așa?
Jack ridică din umeri.

379
 — Ei bine, mi-era frică de Drake. Adică toți se tem de el. Dar Caine și
Diana s-au purtat OK cu mine.
Briannei nu-i plăcu răspunsul lui. Zâmbetul „interesat” pe care și-l
așternuse pe față pentru el se șterse. Fata își ridică mâinile. Cicatricele
rămase în urma faptei crude a lui Drake, când îi pusese mâinile „în ghips”,
dispăruseră. Dar amintirea acelei traume și a groazei de a nu muri de foame,
mai ales acum, când suferea iar de foame, îi era încă proaspătă.
— N-au fost prea drăguți cu mine.
— Nu, admise Jack. Își lăsă privirea în pământ. Dar totuși. Adică ei toți –
Sam, Astrid și ceilalți – m-au rugat să văd de telefoane și am făcut-o. Vreau…
adică am reușit. Funcționează. Așa c-ar trebui să le dăm drumul.
Expresia de pe fața Briannei deveni aspră.
— Nu. Dacă îi ajută în vreun fel pe tipii de la Coates, atunci nu. Nu vreau
să aibă o viață mai ușoară. Vreau să sufere. Și apoi să moară.
Ea îi văzu șocul în ochii din spatele ochelarilor strâmbi. Jack nu era altfel
decât majoritatea oamenilor, recunoscu Brianna în sinea ei, cu o oarecare
amărăciune: nu o luase în serios. Desigur, își păstră un aer calm și stăpânit –
la urma urmei, ea era Briza. Era un fel de mare eroină, așa că avea obligația
să se poarte într-un anumit fel. Dar era și Brianna. O fată ca toate celelalte.
— Ți s-a părut prea dur ce am spus? întrebă ea lăsând iritarea să i se
strecoare în voce.
— Un pic, spuse Jack.
— Da? Ei bine, mersi pentru ajutor. Pe curând, zise Brianna. Și plecă
înainte să apuce el să mai spună vreo prostie.
•
Duck se trezi.
Era complet dezorientat. Stătea întins pe spate. Ud. N-avea pe el decât un
slip. În întuneric.
Îi era frig. Îi amorțiseră vârfurile degetelor. Tremura.
Simți ceva tare și ascuțit sub omoplați și se întoarse ca să-și atenueze
durerea. Se uită prin jur, uimit. O lumină slabă venea de deasupra. Doar
câteva raze de soare intrau în puțul adânc din pământ.
Duck încercă să-și dea seama unde era. Își amintea cum se cufundase prin
pardoseala piscinei din ce în ce mai adânc. Își amintea cum se sufocase
înghițind apă și cum îi luaseră foc plămânii. Avea julituri pe șolduri și pe
brațe.
Iar acum era într-o groapă. O groapă adâncă. Pe fundul unui puț cu pereți
de țărână, pe care îl săpase el cumva când căzuse prin pământ.
Chiar căzuse în adâncul pământului?

380
 Îi era imposibil să știe la ce adâncime se afla sub pământ. Dar, la cât de
departe părea lumina, trebuia să fie la cel puțin șapte metri. Șapte metri. Sub
pământ.
I se făcu inima cât un purice. Era îngropat de viu. Nu avea cum să se
cațăre pe pereții alunecoși ai puțului din pământ spre suprafață.
Nu avea cum.
— Ajutor! strigă el. Ecoul era slab.
Duck își dădu seama că nu era într-un spațiu închis. Exista aer. Iar
suprafața de sub el era prea tare și prea aspră să fie pământ. Se ridică în
genunchi. Apoi, încet, în picioare. Era un tavan la câțiva centimetri deasupra
lui. Își întinse brațele în ambele direcții și atinse un perete în stânga lui, dar
nimic la dreapta.
— E o conductă, spuse Duck în întuneric. Sau un tunel.
Era la fel de beznă în ambele direcții.
— Sau o peșteră. Cum s-a întâmplat asta? îi ceru Duck grotei să-i spună. Îi
clănțăneau dinții de frig. Și de frică. Urmă un ecou slab, dar niciun răspuns.
Se uită îi sus spre lumină și urlă:
— Ajutor! Ajutor! strigă de mai multe ori.
Dar nu era nicio șansă să-l audă cineva. Asta dacă nu cumva Zil și ceilalți
băieți care îl hărțuiseră nu plecaseră după ajutor. Era posibil, nu? Poate erau
niște nemernici, dar cu siguranță se vor duce după ajutor. Doar nu puteau
să-l lase acolo jos.
Și totuși, nu văzu pe marginea puțului nicio față speriată privind în jos
spre el.
— Hai, Duck, gândește.
Era într-un tunel sau așa ceva, la mare adâncime în pământ. Podeaua
acestuia era udă și plină de noroi. În ciuda acestui lucru, tunelul nu părea
prea umed, nu ca un canal. Și el însuși nu era așa murdar de noroi cum ar fi
trebuit să fie.
— Am căzut prin pământ. Apoi aproape că m-am înecat, am leșinat și m-
am oprit. Apa a continuat să curgă pe lângă mine și m-a curățat în mare
măsură.
Era mulțumit că își dăduse seama de asta.
Cu băgare de seamă, făcu câțiva pași prin tunel întinzând mâinile înaintea
lui. Era speriat. Mai speriat ca oricând în viața lui. Mai speriat decât în ziua
în care se instaurase FAYZ-ul sau în ziua marii bătălii, când se ascunsese
într-o debara, cu o lanternă și câteva benzi desenate.

381
 Acum era aici jos, singur. Niciun Iron Man. Niciun Sandman. Niciun
Cavaler Negru13.
Și era frig.
Duck își auzi suspinele și își dădu seama că plânge. Încercă să se
oprească. Nu era ușor. Voia să plângă după mama și tatăl lui, după bunică,
mătuși și unchi, ba chiar după fratele mai mare nesuferit și după întreaga,
întreaga, întreaga lume care dispăruse și îl lăsase să moară acolo.
— Ajutor! Ajutor! strigă el, dar nu primi un răspuns nici de această dată.
Era confruntat cu două alegeri la fel de sumbre. Tunelul întunecos se
întindea la dreapta și la stânga lui. Simți pe față atingerea ușoară, aproape
imperceptibilă, a brizei. Părea să vină din stânga.
Să meargă spre aer. Să nu se îndepărteze de el.
Cu multă prudență, Duck porni prin tunel, bâjbâind cu mâinile întinse în
față, ca un orb.
Era așa o beznă că nu-și vedea mâna din fața lui. Nicio lumină. Nimic.
Descoperi repede că era mai ușor dacă își ținea o mână pe perete. Era de
piatră, cu adâncituri și asperități, dar și cu protuberanțe și părți ieșite în
afară care se simțeau teșite. Pământul de sub picioarele lui era denivelat, dar
nu din cale-afară.
— Peștera trebuie să ducă undeva, își zise Duck. Sunetul propriei voci îl
liniștea. Era reală. Era cunoscută. Mi-aș dori să fie un tunel. Oamenii nu
construiesc tuneluri fără niciun motiv. Apoi, după un timp, adăugă: Un tunel
trebuie neapărat să ducă undeva.
Încercă să-și dea seama în ce direcție mergea. Oare se ducea spre nord,
sud, est sau vest? Spera că nu prea departe spre vest, căci ar fi ajuns în
ocean.
Mergea și izbucnea în plâns din când în când, apoi mai tăcea câțiva pași. Îi
era imposibil să-și dea seama de cât timp se afla aici jos. N-avea idee ce
moment al zilei putea fi. Dar își dădu în curând seama că locul în care căzuse
fusese mai plăcut în comparație cu cel de acum. Nu era prea multă lumină
nici acolo, pe pământ, dar cel puțin mai bine decât nimic. Aici nu era deloc.
— Nu vreau să mor aici jos, spuse el.
Îi păru imediat rău că dăduse glas acelui gând. Rostindu-l, devenea real.
În acel moment, se lovi cu capul de ceva ce nu trebuia să fie acolo, se lovi
tare.
Duck înjură furios și își duse mâna la frunte, pipăind-o să vadă dacă nu îi
curgea sânge, și își dădu seama că picioarele i se cufundau în pământ.
— Nu! țipă el.

13 Supereroi din benzi desenate. (n.tr.).

382
 Încetă să se mai cufunde. Ajunsese până la genunchi în pământ. Dar apoi
se oprise. Cu multă grijă și precauție, își scoase picioarele din pământul tare
și bătătorit.
— Ce mi se întâmplă? întrebă el. De ce… Dar apoi știu răspunsul. Îl știu și
nu-i veni să creadă că nu-i trecuse prin minte mai devreme. O, Doamne: sunt
un ciudat. Sunt un mutant! Sunt un mutant cu putere de tot rahatul!
Care era exact abilitatea sa nu era sigur. Părea să fie puterea de a se
scufunda foarte jos, prin pământ. Ceea ce era o nebunie. Și, în plus, nu
intenționase să facă așa ceva. Cu siguranță nu spusese: „Scufundă-te!”
Începu din nou să meargă, fiind atent la cap, încercând să priceapă ce se
întâmplase. În ambele dăți când se cufundase, fusese în primul rând furios.
Auzise povești despre Sam, care își descoperise puterile când fusese foarte
speriat sau în culmea furiei.
Dar Duck era acum speriat de ceva vreme. Fusese speriat de când apăruse
FAYZ-ul. Asta însemna că numai când își ieșea din fire se petrecea acel
fenomen.
Fenomenul. Oricare ar fi fost el.
— Dacă mă înfurii destul de mult, poate o să mă cufund la așa o adâncime
sub pământ că o să ies în China. Să-mi văd strămoșii.
Se târî un pic mai departe, spre o licărire slabă.
— Lumină? se întrebă. O fi lumină cu adevărat?
Nu era intensă, cu siguranță. Nu venea de la un bec. Nici de la o lanternă.
Nici măcar de la o stea. Era mai mult ca o pată mai puțin întunecată.
Încețoșată. La acea distanță, n-aveai cum să-ți dai seama ce era.
Duck era sigur că nu putea fi vorba despre o halucinație. Își dorea să fie
reală și se temea că nu era. Se temea să nu fie o vedenie.
Dar continuă să meargă și, cu cât se apropia mai mult, cu atât mai puțin
probabil era să fie un miraj. Era cu siguranță o licărire acolo. Așa cum
strălucea în întuneric cadranul unui ceas, o lumină bolnavă și rece.
Chiar și de aproape, nu strălucea suficient ca să vezi prea multe, doar
câteva contururi vagi de pietre. Trebui să se ridice în picioare, să se uite
țintă, să-și mijească ochii ca să-și dea seama că acea lumină se răspândea
mai ales pe pământ. Și că venea dintr-o galerie lăturalnică a grotei celei
mari. Aceasta era mai îngustă, mult mai mică decât peștera, i se păru lui
Duck, dar se lărgea treptat.
Putea să intre în acest nou tunel și măcar să vadă ceva. Nu mult, doar
ceva. Să aibă o dovadă că nu era chiar orb.
Dar un glas firav îi striga în minte: „Nu!” Instinctul îi spunea să fugă.
— E lumină acolo. Trebuie să ducă undeva, încercă Duck să se convingă.

383
 Dar, deși Duck nu fusese niciodată un elev prea atent și avea în cap foarte
puține cunoștințe de natură științifică, se dădea în vânt după Familia
Simpson. Văzuse această licărire în desenele animate. Și apărea într-o serie
de reviste cu benzi desenate.
— E radiație, spuse el.
Era o greșeală, își dădu el seama, plin de indignare îndreptățită. Toată
lumea spunea că nu mai rămăseseră radiații după marele accident de la
centrala atomică, accidentul avusese loc acum treizeci de ani, când fusese
lovită de meteorit. Dar de unde altundeva să fi venit acea licărire? Trebuie să
se fi strecurat prin fisuri și crevase.
Lumea mințise. Sau poate nu-și dăduse seama.
— Nu e o idee bună s-o iau pe aici, își spuse. Dar e singura lumină, strigă
el și începu să plângă încetișor de frustrare, deoarece se părea că nu avea de
ales decât să se cufunde din nou în beznă.
Și atunci Duck auzi ceva.
Încremeni. Își ciuli urechile să audă mai bine.
Un sunet înfundat, ca un foșnet. Foarte slab.
O tăcere lungă. Și apoi se auzi din nou. Fâș, fâș.
Îi scăpase sunetul, pentru că se concentra asupra licărului. Era un sunet
pe care îl știa. Apă. Și nu venea, slavă Domnului, din galeria radioactivă.
Duck detesta oceanul. Dar, până la urmă, mai puțin decât ura grota asta.
Lăsând lumina în urmă și mergând înainte pe bâjbâite, cu multă atenție la
capul său lovit, se târî în continuare prin întunericul negru ca smoala.

• ȘASE

96 ore, 22 minute

— Uite, Albert, să nu-mi spui că avem o problemă și că eu nu pot face

nimic s-o rezolv, spuse Sam practic mârâind. Mergea în pas grăbit de marș
de la primărie până la biserica de alături. Albert și Astrid erau cu el,
străduindu-se să nu rămână în urmă.
Soarele apunea peste ocean. Ultimele lui raze formau pe apă un lung
semn de exclamație roșu. O ambarcațiune era acolo, una dintre micile bărci
cu motor. Sam oftă. Vreun puști care probabil avea să cadă până la urmă în
apă.
384
 Sam se opri brusc, făcându-i pe Albert și Astrid să se ciocnească unul de
altul.
— Îmi pare rău, n-am vrut să fiu mânios. Deși sunt supărat, dar nu pe tine,
Albert. Doar că trebuie să mă duc acolo și să stabilesc regulile, dar regret,
viermii ucigași nu-mi fac treaba mai ușoară.
— Atunci mai amână câteva zile, îi zise Albert cu mult calm.
— Să mai amân? Albert, tu erai acela care zicea acum mai multe
săptămâni, acum mai multe luni că trebuie să-i punem pe toți la treabă.
— N-am spus niciodată că trebuie să-i obligăm să muncească, ripostă
Albert. Am spus c-ar trebui să găsim o modalitate de a-i plăti ca să lucreze.
Sam nu era deloc în toane bune. Pierderea unui puști era o tragedie
pentru toți, dar pentru el era un eșec personal. I se dăduse sarcina să
răspundă de toate, ceea ce însemna că era vinovat de tot ce nu mergea bine.
E.Z. fusese în grija lui; trebuia să-l apere. Iar acum din E.Z. nu mai rămăsese
decât o grămăjoară de cenușă.
Sam trase aer în piept. Aruncă o privire îndurerată spre cimitirul din
piață. Apăruseră încă trei morminte în cele trei luni de când Sam fusese ales
primar, în mod oficial. E.Z. nu va avea un mormânt; doar o piatră funerară.
În ritmul în care mergeau lucrurile, curând nu avea să mai fie loc în piață.
Ușa de la intrarea în biserică era deschisă; întotdeauna stătea deschisă.
Asta din cauză că atât poarta, cât și mare parte din acoperișul bisericii
fuseseră distruse în timpul marii Bătălii de Ziua Recunoștinței. Marile uși de
lemn fuseseră spulberate. Marginile deschizăturii erau șubrede, susținute
sus de o lespede din piatră, lucru care făcea locul să semene cu un monolit
de la Stonehenge.
Caine fusese cât pe ce să dărâme întreaga biserică, dar construcția era
solidă, așa că trei sferturi din ea mai era încă în picioare. Molozul fusese
parțial curățat, dar nu prea mult, și chiar și acesta fusese doar dus pe străzile
lăturalnice. Ca atâtea inițiative care nu fuseseră duse la bun sfârșit, deoarece
puștii părăsiseră lucrul și nu putuseră fi convinși să-l reia.
Sam se duse direct în partea din față a bisericii și urcă iute cele trei trepte
joase până pe platforma pe care el o credea un fel de scenă, deși Astrid îi
explicase cu răbdare că se numea altar. Marea cruce nu fusese pusă din nou
în locul cuvenit, ci stătea sprijinită de perete, într-un colț. Dacă te uitai mai
îndeaproape, puteai să vezi pete de sânge acolo unde îi zdrobise odată
umărul lui Cookie.
Până nu se întoarse, Sam nu observă ce puțină lume era în biserică. Ar fi
trebuit să fie aproape 250 de copii, în afară de cei de la centrul de îngrijire și
cei care stăteau de pază în diferite locuri. Erau acolo cam 80, din care

385
jumătate foarte mici. Sam știa că fuseseră lăsați acolo de frații sau surorile
mai mari, care căutau să scape de grija lor măcar un timp.
Astrid și Albert se așezară în prima strană. Micul Pete era la centrul de
îngrijire. Astrid putea să-l lase acolo din când în când, deși nu pentru mult
timp. Atâta timp cât Pete era cufundat în jocurile sale video, oricine putea să
aibă grijă de el. Dar, dacă Pete se enerva…
Mama Mary Terrafino în persoană stătea cu două rânduri mai în spate,
prea modestă să se bage în zona unde se aflau conducătorii. Sam fu
impresionat de cât de bine arăta Mary. Slăbise. Probabil pentru că muncea
prea mult. Sau poate nu-i plăcea să mănânce conservele pe care, în anii
dinainte de FAYZ, le donaseră oamenii pentru cei săraci. Dar era foarte
slabă, un atribut care nu îi revenise înainte lui Mary. Slabă ca un model.
Lana Arwen Lazar se trânti într-un rând din spate. Părea obosită și un pic
supărată. Lana avea adesea un aer nemulțumit. Dar cel puțin venise, ceea ce
nu se putea spune despre majoritatea puștilor.
Sam scrâșni din dinți, nervos pentru că atât de mulți lipseau de la această
întrunire orășenească. Ce Dumnezeu aveau de făcut mai important?
— În primul rând, zise el, vreau să vă spun că îmi pare rău pentru E.Z. A
fost un copil bun. Nu merita… Se opri o clipă, căci îl cuprinsese un val de
emoție venit de cine știe unde. Îmi pare rău că a murit. Cineva izbucni într-
un plâns zgomotos. Uite ce e, am să trec direct la subiect: avem 332… îmi
pare rău, 331 de guri de hrănit, spuse Sam. Își puse mâinile în șolduri și își
îndepărtă mult picioarele. Stăm deja cam prost cu proviziile. Dar după
incursiunea puștilor de la Coates… nu mai e doar cam rău, ci suntem într-o
situație disperată. Le lăsă timp să înțeleagă. Dar cât puteau să priceapă niște
copii de șase sau opt ani? Chiar și cei mai mari păreau mai mult uimiți decât
alarmați. 331 de copii, repetă Sam. Și mâncare pentru o săptămână, în cel
mai bun caz. Nu e mult timp. Nu e multă mâncare. Și, așa cum știți cu toții,
mâncarea pe care o avem e groaznică. Auditoriul reacționă la această ultimă
frază. Copiii mai mici scoaseră în cor mai multe râgâituri și sunete care
imitau vomitatul. Gata, izbucni Sam. Potoliți-vă. Adevărul e că suntem într-o
situație disperată.
— Dar mâncarea din case? strigă cineva.
Lumina soarelui în amurg pătrundea prin fațada vechii biserici
dărăpănate și îi venea lui Sam în ochi. Trebui să facă doi pași la stânga ca s-o
evite.
— Hunter? Tu ești?
Hunter Lefkowitz era cu un an mai mic decât Sam. Avea părul lung ca toți
ceilalți, în afară de puținii copii care se tunseseră singuri. Nu fusese un puști

386
popular în școală înainte de FAYZ. Dar, se gândi Sam, lucrurile care te făceau
popular pe atunci nu însemnau prea mult acum.
Hunter începuse să aibă puteri. Sam încerca să păstreze secretul asupra
acestui lucru – îl bănuia pe Caine că trimitea spioni în Perdido Beach. Voia
să-l folosească pe Hunter ca armă secretă, dacă se ajungea la o altă luptă cu
oamenii lui Caine. Dar secretele erau greu de păstrat într-un loc unde toată
lumea cunoștea pe toată lumea.
— Hunter, am scotocit toate casele și am dus mâncarea la Ralph, continuă
Sam. Problema e că toate fructele și legumele au putrezit în timp ce băgam
în noi chipsuri și prăjiturele. Carnea s-a stricat toată. Copiii au fost proști și
nepăsători, iar acum nu mai avem ce face. Sam își stăpâni amărăciunea care
îl cuprinsese, furia pe care o simțea față de propria neghiobie. Dar avem
hrană acolo pe ogoare. Poate nu mâncarea care ne place, dar suficientă cât
să rezistăm luni de zile, multe luni – dacă o aducem aici înainte să
putrezească pe câmp sau s-o mănânce păsările.
— Poate o să fim salvați și n-o să mai avem de ce să ne facem griji, spuse o
altă voce.
— Poate învățăm să trăim cu aer, murmură încet Astrid, dar destul de
tare ca să fie auzită măcar de câțiva.
— De ce nu ne luăm înapoi mâncarea de la Drake și de la ciuzii ăia de-
acolo?
Era Zil care accepta o bătaie pe spate laudativă de la un puști
înspăimântător pe nume Antoine, din mica lui gașcă.
— Pentru că ar însemna să moară câțiva dintre noi, spuse Sam pe un ton
tăios. Ar fi mare noroc dacă am reuși să recuperăm vreun pic și, până la
urmă, am ajunge să mai săpăm câteva gropi în piață. Și nu ne va rezolva
problema.
— Să se ducă muciuzii noștri să se lupte cu ai lor, sugeră Zil.
Sam auzise termenul de „muciuz” din ce în ce mai mult în ultimul timp.
Dar „ciud” era un termen nou. Fiecare termen nou era un pic mai defavorabil
decât cel pe care îl înlocuia.
— Stai jos, Zil, își urmă Sam vorba. Avem 26 de puști care sunt în… ne-am
hotărât? Îi zicem armată? îl întrebă pe Edilio.
Edilio era în prima strană. Se aplecă în față, cu capul în jos, părând
stânjenit.
— Unii puști îi spun așa, dar, frățioare, eu nu știu cum să-i zic. Ceva de
genul unei miliții? Nu cred că are importanță.
— Mama Mary are 14 copii care lucrează pentru ea, inclusiv voluntari de
o zi, zise Sam bifând lista. Șefa pompierilor, Ellen, are la cazarmă șase copii
care intervin în caz de urgență. Dahra se ocupă singură de farmacie. Astrid e
387
consiliera mea. Jack răspunde de partea tehnologică. Albert are 24 de copii
care muncesc acum pentru el, păzind magazinul lui Ralph și distribuind
alimentele. Cu mine, asta înseamnă, în total, 78 de copii care fac diverse
treburi.
— Când își dau osteneala să vină, spuse Mary Terrafino ridicând tonul.
Replica ei provocă râsete nervoase în public, dar Mary nici măcar nu zâmbi.
— Așa e, aprobă Sam. Când își dau osteneala să vină la lucru. Problema e
că avem nevoie de mai multă lume care să muncească. Avem nevoie de
oameni care să aducă în oraș hrana.
— Suntem doar niște copii, spuse un băiat în clasa a cincea, care chicoti la
auzul propriei glume.
— Veți fi în curând niște copii flămânzi, izbucni Sam. O să fiți niște copii
care vor muri de foame. Așa va fi, o să muriți de foame, repetă el accentuând
cuvintele cât putea. Astrid îi aruncă o privire încruntată, iar el oftă adânc.
Îmi pare rău, nu am vrut să țip. Doar că situația e cu adevărat proastă.
O fetiță în clasa a doua ridică mâna. Sam oftă, știind la ce trebuia să se
aștepte, dar îi făcu semn să vorbească.
— N-o vreau decât pe mămica mea.
— Toți ne vrem mamele, spuse Sam nerăbdător. Toți ne dorim vechea
lume înapoi. Dar se pare că nu suntem în stare s-o aducem înapoi. Așa că
trebuie să facem lumea asta să funcționeze. Pentru asta avem nevoie de
mâncare. Așadar avem nevoie de copii care să culeagă recolta, s-o încarce în
camioane, s-o conserve și s-o gătească, și… Își ridică brațele exasperat când
își dădu seama că îl priveau rânduri și rânduri de ochi goliți de expresie.
— Ai înnebunit, cum să culegem legume? vorbea Howard Bassem,
sprijinit de peretele din spate. Sam nu-l văzuse intrând. Îl căută cu privirea
pe Orc, dar nu-l zări. Și Orc nu era ceva… adică, cineva (încă cineva, în ciuda
tuturor celor întâmplate…) pe care să îl treci cu vederea.
— Vezi vreun alt mod de a face rost de mâncare?
— Frate, crezi că oamenii nu știu ce a pățit E.Z.?
Sam se încordă.
— Sigur că știm toți ce-a pățit E.Z. Nimeni nu încearcă să ascundă ce i s-a
întâmplat lui E.Z. Dar, din câte știm, viermii trăiesc numai în câmpul acela cu
verze.
— Care viermi? întrebă Hunter.
În mod evident nu auzise toată lumea. Lui Sam i-ar fi plăcut să-l
pocnească imediat. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să li se spună din
nou ce soartă cruntă avusese E.Z.
— Am aruncat o privire la unul dintre viermii ăia, spuse Astrid simțind că
Sam ajunsese la capătul răbdării. Nu se apropie de altar, ci rămase în
388
picioare lângă strană și înfruntă publicul care își concentra acum atenția
asupra ei. Cu excepția a doi copii mici care se înghionteau. Viermii care l-au
ucis pe E.Z. sunt mutații, continuă Astrid. Au sute de dinți. Corpurile le sunt
făcute în așa fel încât să intre în carne, nu să sape tuneluri în pământ.
— Dar, din câte știm, nu sunt decât în câmpul ăla cu verze, repetă Sam.
— Am disecat viermele pe care mi l-ai adus, zise Astrid. Am găsit ceva
foarte ciudat. Viermii ăștia au creierul foarte mare. Vreau să spun că un
creier de vierme normal este atât de nedezvoltat că, dacă i-l scoți, viermele
face în continuare ceea ce face de obicei.
— Cam ca sora mea, șuieră un puști, iar sora lui îi dădu un ghiont ca să se
răzbune.
Howard păși mai aproape de altar.
— Deci viermii ăștia care l-au ucis pe E.Z. sunt deștepți.
— Nu vreau să spun că știu să citească sau să extragă rădăcina pătrată,
zise Astrid. Dar au evoluat de la ființe cu un creier format dintr-un mănunchi
de celule care nu făceau decât să comande fototropismul negativ al
organismului la un creier cu emisfere diferențiate și regiuni distincte,
probabil specializate.
Sam își ascunse un zâmbet uitându-se în jos. Astrid era perfect capabilă
să simplifice modul în care explica lucrurile. Dar când o enerva cineva – așa
cum făcea Howard acum – tărăgăna cuvintele plurisilabice intimidându-și
interlocutorul.
Howard se opri din drum, poate înmărmurit la auzul cuvântului
„fototropism”. Dar își reveni repede.
— Uite ce e, ideea de bază este că, dacă intri într-un câmp plin cu chestiile
alea care l-au ucis pe E.Z., ești un om mort. Așa e, nu?
— Creierul de mari dimensiuni confirmă ipoteza că aceste ființe sunt
teritoriale. Eu cred, judecând după ce au văzut Sam, Edilio și Albert, că
viermii pot să rămână foarte bine pe teritoriul lor. În acest caz, câmpul de
varză.
— Da? făcu Howard. Păi știu pe cineva care ar putea să treacă drept prin
câmpul ăla și să nu pățească nimic.
Deci asta era, se gândi Sam. Cu Howard totul revenea la Orc în mod
inevitabil.
— Poate ai dreptate să crezi că Orc e invulnerabil. Deci?
— Deci? repetă Howard. Zâmbi superior. Deci, Sam, Orc ți-ar putea culege
verzele alea. Bineînțeles că o să-ți ceară ceva în schimb.
— Bere?
Howard încuviință din cap, un pic jenat, dar nu prea mult.

389
 — Îi place. Eu nu pot s-o sufăr. Dar ca manager al lui trebuie să-mi revină
și mie ceva.
Sam scrâșni din dinți. Dar adevărul era că putea fi o soluție la problema
lor. Mai aveau un pic de bere la magazinul lui Ralph.
— Dacă Orc vrea să bea, n-am nimic împotrivă, zise Sam. Rezolv eu cu
Albert.
Lui Astrid nu i se părea o idee bună.
— Sam, Orc a ajuns alcoolic. Și tu vrei să-i dai bere?
— O doză de bere pentru o zi de muncă, spuse Sam. Orc nu se poate
îmbăta prea tare din atâta…
— În niciun caz, zise Howard. Orc are nevoie de o ladă pe zi. Patru
pachete de câte șase beri. La urma urmei, e tare cald acolo pe ogor când
culegi varză.
Sam îi aruncă o privire lui Astrid. Era încruntată. Dar Sam era cel care
trebuia să hrănească 331 de copii în fiecare zi. Probabil că Orc era
invulnerabil la creaturile alea. Și era puternic, putea să scoată până la 15
000 de kilograme de varză într-o săptămână de muncă.
— Vorbește cu Albert după întrunire, îi zise Sam lui Howard.
Astrid fierbea, dar nu se ridică de pe locul ei. Vesel, Howard făcu un semn
cu degetul spre Sam, drept învoială.
Sam oftă. Întrunirea nu se desfășura conform planurilor sale. Niciuna nu
mergea în acest fel. Înțelegea că puștii erau puști, așa că era obișnuit cu
inevitabilele întreruperi și prostioarele celor mai mici. Dar faptul că atât de
mulți dintre cei mari, puști în clasa a șaptea sau a opta, nu se osteniseră să
vină era deprimant.
Și mai rău era că toate discuțiile astea despre mâncare îi stârneau foamea.
Prânzul fusese sărăcăcios. Foamea era aproape mereu prezentă acum. Îl
făcea să se simtă gol pe dinăuntru. Îi venea mereu în minte când trebuia să
se gândească la alte lucruri.
— Uite ce e, copii. De-acum va fi o nouă regulă. Vi se va părea aspră. Dar e
necesară.
Cuvântul „aspră” atrase atenția tuturor, în afară de câțiva.
— Nu veți mai putea să stați toată ziua și să jucați pe Wii sau să vă uitați
la DVD-uri. Avem nevoie să lucrați toți pe câmp. Deci uite cum stă treaba:
toți cei de șapte ani sau mai mult trebuie să culeagă fructe sau legume trei
zile pe săptămână. Apoi Albert se va ocupa de congelarea sau conservarea
lor. Se lăsă o tăcere mormântală. Toți priveau în gol. Vă spun că mâine vom
avea două autobuze școlare gata de plecare. Încap cam 50 de copii în fiecare
și trebuie să fie aproape pline, căci vom merge la cules de pepeni verzi și e
multă muncă: și mai multe priviri golite de orice expresie. Bine, hai să vă
390
spun mai simplu: luați-vă frații, surorile și prietenii, pe oricine peste șapte
ani și veniți toți în piață mâine-dimineață, la ora opt.
— Dar ce…?
— Voi să fiți acolo, spuse Sam cu mai puțină fermitate decât intenționase.
Sentimentul de frustrare i se mai atenuase acum, fiind înlocuit de oboseală
și deprimare.
— Să fiți acolo, îl imită cineva cu o voce cântată.
Sam închise ochii și pentru o clipă păru să fi adormit. Apoi îi deschise din
nou și reuși să schițeze un zâmbet trist.
— Vă rog să veniți, spuse el încet.
Coborî cele trei trepte și ieși din biserică, fiind conștient că puțini vor
răspunde la chemarea lui.

• ȘAPTE

88 ore, 54 minute

— Oprește aici, Panda, spuse Drake.

— De ce? Panda era la volanul mașinii de teren. Căpăta din ce în ce mai
multă încredere ca șofer, dar, fiind Panda, nu mergea cu mai mult de 45 de
kilometri pe oră.
— Pentru că asta ți-am spus să faci, zise Drake iritat.
Gândac știa de ce se opreau. Și mai știa și de ce îl enerva asta pe Drake. Nu
puteau risca să meargă mai departe pe șosea până la centrala atomică. În
ultimele trei luni în care Caine avusese halucinații și urlase ca un nebun,
tabăra de la Coates slăbise constant, pe când cea din Perdido Beach își luase
avânt. Lui Drake îi reușise incursiunea la magazinul lui Ralph, dar nu
îndrăznise să facă mai mult.
Gândac știa toate astea. Intrase și ieșise din Perdido Beach de mai multe
ori. Poate că mâncarea era pe sfârșite în oraș, dar tot aveau mai multă decât
cei de la Coates. Era o frustrare pentru el, întrucât ar fi trebuit să fure mai
multă mâncare. Dar puterile sale cameleonice nu funcționau atât de bine
asupra lucrurilor pe care le avea la el. Tot ce putea face era să-și strecoare
sub cămașă o supă la plic și un baton energizant de mare preț. Nu că s-ar fi
găsit pe undeva batoane energizante în ziua de azi. Sau supă la plic.

391
 — Bine, Gândac, de aici mergem pe jos, spuse Drake. Deschise portiera și
coborî din mașină. Și Gândacul ieși de pe locul său și rămase în picioare
lângă Drake, pe șosea.
Adevăratul nume al lui Gândac era Tyler. Colegii lui de la Coates credeau
că primise această poreclă datorită ușurinței cu care accepta cele mai
nebunești provocări – de exemplu, să mănânce insecte. Copiii îl provocau,
iar el le spunea: „Ce-mi dați dacă fac asta?” În trecut, unii îi dădeau bani sau
dulciuri.
Nu-i păsa de cele mai multe insecte. Îi plăcea întrucâtva să le vadă
agitându-se înainte să le mănânce, punând astfel capăt vieții lor efemere.
Dar lui Gândac i se spusese astfel înainte să vină la Coates, înainte să-și
câștige reputația de puști care încerca orice. Porecla de Gândac se lipise de
el după ce fusese prins înregistrând ședințele cu părinții de la fosta sa
școală. Le postase pe Facebook, făcându-i de râs pe toți copiii care aveau o
problemă psihologică, deficiențe de învățare sau care făceau în pat noaptea
– cam jumătate din clasa lui.
Gândac nu fusese trimis la Coates doar în chip de pedeapsă, ci și pentru
propria siguranță.
Gândac se îndepărtă când Drake își descolăci tentaculul, îl întinse și îl
înfășură din nou în jurul taliei. Gândac nu-l plăcea pe Drake. Nimănui nu-i
plăcea de el. Dar, dacă avea să fie prins în câmp deschis, furișându-se spre
centrala atomică, își închipuia că Drake se va lupta de unul singur în timp ce
el dispărea. Noaptea, era complet invizibil.
L-au lăsat pe Panda în urmă, cu instrucțiuni clare să stea pe loc până se
întorceau ei. Au luat-o pe un drum lăturalnic, atât cu porțiuni asfaltate, cât și
cu pietriș, ca și cum cei care îl construiseră nu se putuseră hotărî ce să facă.
— Mai avem trei kilometri buni până la șoseaua principală, spuse Drake.
Așa că să întindem pasul.
— Mi-e foame, se plânse Gândac.
— Tuturor le e foame, izbucni Drake. Mai taci din gură!
Au ieșit de pe șosea intrând pe niște terenuri agricole. Era greu de mers
pentru că ogorul fusese arat, așa că te puteai împiedica ușor. Erau niște
culturi acolo, dar Gândac nu avea idee ce anume, niște plante. Se întrebă
dacă erau comestibile: așa de foame îi era.
Poate era ceva de mâncare la centrală. Poate găsea ceva dacă scotocea
peste tot.
Mergeau în tăcere. Drake nu era amator de conversație și nici Gândac.
Luminile de pe autostradă se zăreau de la mare distanță. Era imposibil,
chiar și acum, să vezi acele lumini strălucitoare și să nu te gândești la stațiile
de benzină aglomerate, la firmele aprinse de la Wendy’s și Burger King și la
392
magazinele unde forfota nu înceta, la mașinile și camioanele care treceau
neîncetat. La sud de Perdido Beach fusese o porțiune lungă cu asemenea
restaurante, plus un magazin Super Target, unde se vindeau produse
alimentare, și o cofetărie See’s, unde…
Gândac nu suporta gândul că toate erau acolo, dincolo de zidul FAYZ-ului.
Dacă mai era ceva acolo.
Cofetăria See’s. Și-ar fi tăiat o ureche ca să petreacă cinci minute acolo. Îi
plăceau în special prăjiturile cu nuci. Și cele cu cremă de zmeură. Și cele cu
zahăr brun. Și alea cu caramel erau bune.
Toate inaccesibile acum. Îi lăsau gura apă. Îl durea stomacul.
Era atâta liniște în FAYZ. Liniște, pustiu. Și, dacă planul lui Caine reușea,
avea să fie în curând și întuneric.
Doar unele porțiuni de autostradă erau luminate. Partea care trecea prin
oraș și cea de aici, de la bifurcația spre centrala atomică. Gândac și Drake
evitau spoturile de lumină.
Gândac privi în stânga, către oraș. Nici urmă de agitație nu se observa de
pe șosea. Nimic nici în dreapta. Dincolo de autostradă și la scurtă distanță pe
drumul de acces, Gândacul știa că era un punct de pază. Dar n-ar trebui să fie
nicio problemă.
— Trebuie să te ții departe de drum și s-o iei pe câmpuri, îi spuse Drake.
— Ce? De ce? Nimeni nu mă poate vedea.
— Pot să fie instalate la centrală camere de supraveghere cu infraroșii,
uite de ce. Nu știm dacă ești invizibil și pentru camerele cu infraroșii.
Gândac recunoscu că ar putea fi o problemă. Dar perspectiva de a mai
parcurge câțiva kilometri urcând dealul și coborându-l, prin iarba înaltă și
peste șanțuri nevăzute, nu era prea plăcută. Probabil că s-ar rătăci. Atunci
nu s-ar mai întoarce la timp pentru micul dejun.
— Bine, spuse el neavând nicio intenție de a se supune.
Deodată tentaculul înspăimântător al Drake i se încolăci în jurul corpului.
Drake strânse așa de tare, încât Gândac trebui să se lupte pentru aer.
— Asta-i o treabă importantă, Gândacule. Să nu cumva s-o faci de oaie.
Ochii lui Drake erau reci. Dacă o faci, am să te jupoi de viu.
Gândac încuviință din cap. Drake își retrase mâna-bici.
Gândac se înfioră simțind tentaculul care aluneca de pe el. Era ca un
șarpe. Iar el ura șerpii.
Îi era ușor să se camufleze. Doar se gândi să dispară și își trecu mâinile
peste piept de parcă își netezea cămașa. Văzu privirea confuză a lui Drake, ai
cărui ochi nu erau în stare să se fixeze asupra locului în care se afla. Atunci
își dădu seama că era complet invizibil, își ridică degetul mijlociu spre
Drake.
393
 — Pe curând, zise Gândac și traversă autostrada.
O luă peste câmpuri până se îndepărtă suficient de Drake. Luna răsărise
pe cer, dar nu era decât o seceră subțire ale cărei raze luminau din când în
când câte o piatră sau câte o buruiană. Intră într-o creangă joasă a unui
copac și căzu în fund; îi curse sânge din gură și se juli.
După aceea porni înapoi spre șosea. Drumul șerpuia la deal, deasupra
oceanului scânteietor, oferind o priveliște frumoasă, deși neliniștitoare. Era
ceva în privința oceanului care lui i se părea întotdeauna de rău-augur.
Gândac se gândi că, dacă era vizibil în razele infraroșii, ei bine, cu atât mai
rău. Putea să treacă oricând dintr-o tabără în alta, așa cum făcuse Computer
Jack. Desigur că atunci ar intra într-o mare belea dacă ar pune Drake mâna
pe el.
Luase în serios amenințările lui Drake. Foarte în serios.
Fusese bătut de multe ori. Tatăl lui îi trăgea o palmă fără să mai stea pe
gânduri, când era în toane bune, iar când era beat, un pumn. Dar tatăl lui
avea unele limite peste care nu trecea: era tot timpul îngrijorat că mama lui
va reuși să obțină custodia și îl va duce pe băiat departe de el. Nu că l-ar fi
iubit prea mult, ci pentru că o ura pe mama lui și ar fi făcut orice ca să nu
câștige ea copilul.
În cele mai grele clipe, când tatăl lui și iubita lui băuseră și se certaseră,
învățase să se ascundă. Locul lui preferat era în pod, pentru că era ticsit de
cutii și în spatele acestora era un loc unde putea să se târască sub streașină
și să stea lungit pe izolația dintre grinzile transversale. Taică-su nu-l găsise
niciodată acolo.
I se păru că trecuse o veșnicie până zări centrala atomică puternic
luminată. O licărire dintr-o denivelare a colinei, o strălucire de dincolo de o
curbă a șoselei. Mai trecu o veșnicie înainte să ajungă la al doilea punct de
pază de pe șosea, împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, care se
întindea în ambele direcții.
Caine se gândise că gardul, pe care îl văzuse un singur puști de la Coates,
ar putea fi electrificat. Gândac nu voia să-și asume niciun risc. Merse de-a
lungul gardului, apoi o luă în sus pe deal, ajunse pe teren accidentat, la o
distanță de aproximativ 200 de metri de punctul de pază. Găsi un băț și
începu să sape o groapă sub gard. Nu avea să-i ia mult timp, el era mărunțel.
Se simțea expus. Cât timp scormonea în pământ cu bățul, era vizibil: nu
putea să camufleze bățul. Luna care înainte părea să nu răspândească
lumină i se părea acum raza unei lanterne îndreptate asupra lui. Și centrala
însăși era ca o fiară enormă, ghemuită lângă apă, strălucind ca focul în
întuneric.

394
 Se târî pe spate pe sub gard. Țărâna îi intră în cămașă, dar nu fu
electrocutat. Nu că ar fi crezut cu adevărat că era electrificat, dar nu strica să
fie prudent.
Gândac se ridică în picioare, se scutură de țărână și începu să coboare
dealul înspre centrala atomică.
Îi era foame. Avea să spioneze și să facă tot ce-i ceruse Drake. Dar mai
întâi avea să caute de mâncare.
•
Sam încerca să adoarmă. Își dorea din tot sufletul să doarmă.
Era în camera de oaspeți din casa în care locuiau Mary, Astrid și John. În
beznă. Lungit pe spate. Uitându-se fix în tavan.
Jos, în bucătărie, erau șase conserve cu mâncare. Îi era foame. Dar își
mâncase rația pe acea zi. Trebuia să fie un exemplu pentru ceilalți.
Dar tot îi era foame. Iar foamea nu ținea seama de exemple.
Mâncarea era jos. Și Astrid în capătul culoarului.
Asta era altfel de foame. Dar, și în această privință, trebuia să dea un
exemplu demn de urmat.
„Nu sunt alcătuit decât din exemple bune”, își spuse el cu tristețe.
Nu că Astrid ar vrea… deși cum putea fi sigur?
În cap i se învălmășeau o mulțime de lucruri pe care trebuia să le facă.
Trebuia să-i mobilizeze pe puști la strânsul recoltei. Trebuia să-i convingă
să-și ducă gunoiul într-un loc anume; șobolanii mișunau noaptea pe străzi,
scormonind prin grămezile de gunoi.
Trebuia să facă o listă cu toți copiii mai mici care să fie mutați în case cu
copii mai mari. Erau puști de cinci-șase ani care stăteau singuri. Era o
prostie. Și chiar periculos. Unul dintre ei aruncase în cadă uscătorul de păr
săptămâna trecută și distrusese instalația electrică din casă. A fost un mare
noroc că nimeni nu fusese electrocutat. Cu două săptămâni în urmă, un
băiețel de clasa a doua, care locuia de unul singur, dăduse foc casei.
Intenționat se pare. Din dorința de a atrage atenția cuiva, oricui. Înainte să
fie anunțați pompierii, arseseră trei case, jumătate de stradă. Până să vină
Ellen cu vechea mașină de pompieri, focul aproape că se stinsese de la sine.
Puștiul supraviețuise, dar cu arsuri dureroase, pe care le vindecase Lana.
Dar numai după ce băiețelul se zvârcolise și țipase în chinuri groaznice mai
multe ceasuri.
Oare Astrid adormise? Stătea, oare, în pat cu ochii deschiși în întuneric?
La fel ca el? Gândindu-se la aceleași lucruri ca și el?
Nu. Se gândea că el e un nemernic pentru că îi permisese lui Albert să-l
mituiască pe Orc cu bere. Se gândea că el e complet imoral. Se gândea că o
lua razna.
395
 Poate că avea dreptate.
Dar asta nu ajuta. Nu ajuta când aveai nevoie de somn. Nu era de niciun
folos când parcurgeai lista cu lucruri pe care trebuia să le faci și pe cea cu
lucruri pe care nu erai în stare să le faci.
Ce nebunie era că se gândea cu jind la o conservă de chili con carne,
ultimul lucru oarecum gustos pe care îl mâncase. Cât timp trecuse? O
săptămână? Îi lăsa gura apă după chili la conservă. Hamburgeri. Înghețată.
Pizza. Și Astrid în patul ei.
Se întrebă cum era să fii beat. Oare alcoolul te făcea să uiți de toate astea?
Aveau încă multă băutură în FAYZ, chiar dacă unii puști începuseră s-o bea.
Putea, oare, să-i oprească? Ar trebui, oare, să se ostenească? Dacă tot
aveau să moară de foame, de ce să nu-i lase să bea?
Copii mici bând rom. Îi văzuse. Bând votcă. Se strâmbau din cauza
gustului groaznic și a arsurii din gâtlej, apoi mai luau o dușcă.
Săptămâna trecută fusese un caz de toxiinfecție alimentară, doi copii
împărțiseră ce găsiseră prin gunoi. Au venit la așa-zisul spital al Dahrei
clătinându-se pe picioare și având febră mare, 40 de grade. Au vomitat apa
și paracetamolul dat de ea. Slavă Domnului că o aveau pe Lana, ea i-a salvat,
dar fusese cât pe ce. Puterile Lanei erau mai eficace la răni și oase rupte.
Vor mai fi electrocutări. Incendii. Toxiinfecții alimentare. Accidente. Ca
băiețelul care căzuse de pe acoperiș. Sora lui i-a găsit trupul neînsuflețit.
Era acum îngropat în piața orașului, alături de cei morți în bătălie.
Caine era încă acolo. Drake. Căpetenia. Toți încă acolo, pe undeva. Lui Sam
îi plăcuse să creadă că terminase cu ei, până când Drake și banda lui au dat
lovitura la magazinul lui Ralph.
Pe vremuri, dacă aveai cât de cât bani, puteai să dai un telefon și, în
jumătate de oră, ți se aducea o pizza imensă.
Cu mozzarella topită, fierbinte. Cu salam scăldat în grăsime. Era un fleac.
Acum și-ar fi vândut sufletul pentru o pizza.
Astrid era credincioasă, așa că probabil nu, nu stătea lungită în pat
gândindu-se la el. Aproape sigur că nu. Cu toate că se sărutaseră, iar ea nu se
ferise de îmbrățișarea lui. Îl iubea, era sigur. Și el o iubea. Din toată inima.
Dar mai erau și alte sentimente pe lângă iubire. Legate de iubire, dar
diferite.
Și mâncarea chinezească. O, Doamne, acele cutiuțe pline cu pui dulce-
acrișor și pui cu lămâie și creveți Sichuan. Nu-i plăcuse niciodată prea mult
mâncarea chinezească, dar era mult mai bună decât conservele de fasole și
ceea ce numeau ei tortilla făcută din faină, ulei și apă, și arsă pe aragaz.
Avea să vină probabil cineva să-l trezească în curând, numai că el nu
dormea. Veneau aproape în fiecare noapte. „Sam, arde ceva. Sam, s-a lovit
396
cineva. Sam, un puști a avut un accident de mașină. Sam, l-am prins pe Orc
beat cui și spărgând geamuri așa, din senin.”
Nu-i va spune nimeni: „Sam, a venit pizza”.
Astrid nu-i va spune: „Sam, am venit”.
Sam adormi. Astrid intră în cameră. Rămase în prag, frumoasă în cămașa
ei de noapte din voal, și spuse: „Sam, e totul în regulă. E.Z. e în viață.”
Chiar și în somn, Sam știa că era un vis.
După o oră, apăru pur și simplu Taylor, teleportată în camera lui – ea
numea asta „salt” – și spuse:
— Sam, trezește-te.
De data asta, nu era vis. Taylor îi aducea adesea vești proaste. Ea sau
Brianna, oricare din ele era disponibilă. Ele constituiau cel mai rapid mijloc
de comunicare.
— Ce e, Taylor?
— Îl știi pe Tom? Tom O’Dell?
Sam nu era sigur. Nu se putea concentra. Nu părea să se fi trezit de-a
binelea.
— Să știi că s-a bătut cu fetele care locuiesc lângă el – Sandy și… am uitat
cum o cheamă pe cealaltă fată. Sandy l-a lovit destul de rău cu o minge de
bowling.
Sam își lăsă picioarele să atârne la marginea patului, dar tot nu-și putea
ține ochii deschiși.
— Ce-ai zis? L-a lovit cu o minge de bowling?
— Spune că Tom i-a omorât pisica, zise Taylor. Și apoi a fript-o pe
grătarul din curtea lui din spate.
Aceste cuvinte reușiră să pătrundă în creierul încețoșat al lui Sam.
— Bine, bine. Se dădu jos din pat și își căută pantalonii. Nu-i mai era
rușine să fie văzut în chiloți.
Taylor îi dădu pantalonii.
— Poftim.
— Sari înapoi. Spune-le că vin.
Taylor dispăru, iar Sam încercă o clipă să se convingă că fusese tot un vis.
De fapt, nu avea ce să facă în privința unei pisici moarte.
Dar era de datoria lui să-și facă apariția. Dacă începea să-și neglijeze
îndatoririle, avea să piardă respectul celorlalți.
— Dă un exemplu bun, mormăi el în barbă și se strecură tiptil pe lângă
camera lui Astrid.

397
 • OPT

88 ore, 52 minute

Orsay Pettijohn încremenise. Doi puști – primele ființe umane pe care le

vedea după trei luni – erau amândoi ciudați, înspăimântători. Unul din
băieți, chiar monstruos.
Era un fel de demon, cu un tentacul gros în locul brațului drept.
Celălalt… pentru o clipă, nici nu putea fi sigură că mai era acolo și un alt
băiat. Apărea și dispărea.
Băiatul cu tentaculul înspăimântător se uita după cel invizibil. Ei bine, nu
chiar invizibil, își dădu seama Orsay când băiatul se opri într-un loc luminat.
Apoi băiatul cu brațul cât un piton oftă, înjură în barbă și deschise cu un
scârțâit portiera unei Toyota care, nu se știe de ce, era parcată la vreo 15
metri de șosea.
Era clar că băiatul voia să coboare geamul, dar bateria se descărcase. Așa
că scoase o pușcă, ținti în partea șoferului și trase. Zgomotul fu atât de
puternic, încât lui Orsay i se tăie respirația. Și-ar fi dat de gol poziția, dar
sunetul împușcăturii îi acoperi țipătul.
Orsay se ghemui în întuneric, atingând pământul, și așteptă. Băiatul cu
brațul cât un piton avea să se ducă aproape sigur la culcare.
Și apoi va începe din nou.
Orsay locuia la un post forestier din Parcul Național Stefano Rey când
dispăruseră cu toții.
Fusese uluită. Fusese îngrozită.
Dar se simțise și ușurată.
Doar cu trei luni înainte își rugase tatăl s-o ajute.
— Ce vrei să spui? o întrebase el. Era îngropat cu nasul în niște hârtii.
Meseria de pădurar implica și o grămadă de hârțogărie. Treaba lui nu era
doar să-i ajute pe excursioniștii rătăciți și să se asigure că aceia care campau
nu dădeau foc pădurii când făceau grătar.
Ea voia ca el să-i acorde atenție. Numai ei. Nu atenția aceea prefăcută a lui
când se concentra de fapt asupra muncii.
— Tată, simt că-mi pierd mințile.
Această afirmație îl făcuse s-o privească sceptic.
— Iarăși vrei să te duci s-o vezi pe maică-ta? Ți-am spus, nu e încă
pregătită. Te iubește foarte mult, dar nu poate încă să-și asume
responsabilitatea îngrijirii tale.
398
 Era o minciună, dar bine intenționată. Orsay știa că mama ei era
dependentă de droguri. Știa că fusese de mai multe ori la clinici de
dezintoxicare, urmând de fiecare dată o perioadă de normalitate, când o lua
pe Orsay la ea, o ducea la școală și pregătea cina în familie. Întotdeauna
aceste perioade țineau suficient de mult pentru ca Orsay să spere că de data
aceea n-o să se mai apuce de droguri, dar găsea din nou „obiectele” mamei
ascunse în fundul bufetului sau o vedea întinsă pe canapea, aproape
inconștientă.
Mama ei era dependentă de heroină. Fusese demult, dar își ascunsese
acest nărav prefăcându-se bine în primii ani de căsnicie cu tatăl lui Orsay,
când stăteau la Oakland. Tatăl ei era mult timp plecat, căci făcea muncă de
teren pentru administrația rezervației din regiune.
Dar mama ei a devenit din ce în ce mai dependentă de droguri și curând
nu s-a mai putut ascunde. A urmat un divorț. Mama ei nu s-a străduit să
obțină custodia. Tatăl ei s-a angajat la Stefano Rey, vrând să fie cât mai
departe de oraș și de fosta lui soție.
Orsay dusese o viață singuratică de atunci. Școala însemna o legătură
video pe zi cu o sală de clasă aflată departe, în Sunnyvale.
Din când în când lega o prietenie de scurtă durată cu vreun puști venit cu
părinții lui să campeze în pădure. Poate petreceau împreună câteva zile
plăcute înotând, pescuind și făcând drumeții. Dar asta se întâmpla destul de
rar.
— Tată, am ceva important să-ți spun. Nu despre mama, ci despre mine.
Se întâmplă ceva rău cu mine. E ceva foarte, foarte ciudat în mintea mea.
— Scumpo, ești adolescentă. Sigur că e ceva ciudat în mintea ta. Dacă n-ar
fi așa, n-ai mai fi adolescentă. E normal să gândești… ei bine, alt…
Acesta fusese momentul în care tatăl ei pur și simplu dispăruse.
Era acolo.
Și nu mai era acolo.
Se gândise că avea halucinații. Crezuse că înnebunise brusc.
Dar tatăl ei plecase de-a binelea. Ca și pădurarii Assante, Cruz și Swallow.
Ca și toți din campingul Main West.
Legătura prin satelit căzuse. Telefoanele mobile nu mai funcționau.
În acea primă zi căutase peste tot, dar nu mai era nimeni acolo. Nici în
locurile de campare la care putea ajunge ușor.
Fusese îngrozită.
Dar în noaptea aceea simțise că se așterne liniștea în mintea ei
zbuciumată. Se întâmpla pentru prima dată după săptămâni întregi.

399
 Vedeniile înspăimântătoare, oribile, nebunești despre oameni și locuri nu
știa unde dispăruseră. În locul lor se așternuse… nu chiar pacea sufletească.
Dar liniștea. Acum era din nou stăpână peste mintea și visele ei.
Deși îi era atât de frică, Orsay reușise să adoarmă. Realitatea devenise un
coșmar, însă măcar era acum propriul coșmar.
A doua zi Orsay mersese prin pădure până ajunsese la barieră. Și atunci
își dăduse seama că tot ce i se întâmpla era adevărat.
Bariera era de netrecut. O durea doar dacă o atingea.
Nu se putea îndrepta spre nord. Singura cale deschisă era spre sud, către
îndepărtatul oraș Perdido Beach, aflat la 30 de kilometri distanță.
Orsay rezistase. Se simțea groaznic de singură, dar așa fusese de mult
timp. Și faptul că era din nou sănătoasă la cap reprezenta o compensație
aproape suficientă pentru izolarea completă în care trăia.
Găsise destulă mâncare în cămară, iar când aceasta se terminase, pe
terenurile de camping.
Pentru un timp se gândise că era ultimul om de pe planetă. Dar apoi
dăduse din întâmplare peste un grup de copii umblând prin pădure. Erau
cinci. Patru băieți și o fată, toți cam de vârsta lui Orsay, cu excepția unui
băiețel de patru sau cinci ani.
Îi urmărise câtva timp, ascunzându-se de ei. Făceau destul de multă
gălăgie și îi putea auzi de la distanță. Spre deosebire de Orsay, nu erau
obișnuiți cu pădurea și nu se deplasau cu aceeași ușurință.
În noaptea aceea, după ce adormiseră, Orsay se apropiase de ei pe furiș,
curioasă, sperând că…
Și apoi începuse.
Primul vis era al unui băiat pe nume Edilio. Străfulgerări ale unei zile
pline de acțiuni nebunești: o barcă enormă care zbura prin aer și îi cădea în
cap; un hotel în vârful unei stânci; o întrecere într-un port.
Îngrămădite în spatele visului lui Edilio, apăruseră imagini de la un băiat
pe nume Quinn. Erau vise triste, sumbre și sinistre, dar pline de emoții, cu
doar câteva forme întunecate care să le dea viață.
Dar apoi băiețelul, cel de patru ani, căzuse într-un somn profund și visele
lui le alungaseră pe ale celorlalți. Dintr-odată visele celorlalți păreau
difuzate pe ecrane mici de televizor, iar visul băiețelului pe un ecran IMAX,
cu sunet Dolby Surround.
Imagini foarte amenințătoare.
Imagini nespus de frumoase.
Lucruri care erau atât frumoase, cât și înspăimântătoare.

400
 Nu avea nicio logică. Nu avea niciun sens. Dar nu aveai cum să întorci
capul, nu aveai cum să te ascunzi de potopul de imagini, sunete, sentimente.
Era de parcă Orsay ar fi înfruntat o tornadă.
Băiețelul, micul Pete, o văzuse. Li se întâmpla adesea celor care visau să o
observe, deși, uneori nu știau sigur cine era ea și de ce era acolo. De obicei
nu o băgau în seamă, considerând-o un element fără sens dintr-un vis
întâmplător.
Dar micul Pete se cufundase în visul său și venise la ea. Se uitase țintă la
ea.
— Ai grijă! îi spusese micul Pete. E un monstru acolo.
În acel moment Orsay percepuse o prezență întunecată pândind-o din
spate. O prezență ca o gaură neagră înghițind lumina din visul micului Pete.
Lucrul cel negru purta un nume. Un cuvânt pe care Orsay nu-l înțelegea.
Un cuvânt pe care nu-l auzise niciodată. În vis se întorsese cu spatele la
micul Pete ca să privească drept în față întunericul, să-l întrebe cum îl
cheamă. Să-l întrebe ce însemna „gaiafag”.
Dar micul Pete zâmbise vag. Scuturase din cap în semn că nu, de parcă ar
fi dojenit un copil neastâmpărat care era cât pe ce să atingă o sobă încinsă.
Și ea se trezise, alungată din vis ca un musafir nepoftit la o petrecere.
Și acum, după atâtea luni, se înfiora la gândul acelui vis. Dar și tânjea
după el. În fiecare noapte de atunci își dorise să intre din nou în contact cu
mintea adormită a micului Pete. Savura frânturile pe care și le amintea,
încerca să simtă aceeași înfrigurare, dar nu reușea niciodată.
Aproape că rămăsese fără mâncare, în afară de porțiile militărești gata
preparate, acele plicuri cu mâncare mult prea sărată din ranița soldaților, pe
care le consumau și unii excursioniști în tabără. Își spuse că va coborî în cele
din urmă din pădure să facă rost de mâncare. Doar pentru mâncare.
Acum Orsay urmărea cu privirea de la distanță și ascunsă în întuneric
cum un adevărat monstru, un băiat cu un tentacul gros și puternic în locul
unui braț, se despărțea de un alt băiat care dispăru pur și simplu.
Așteptă până când el pierdu lupta cu somnul.
Și apoi, ah, da, niște plăsmuiri așa ciudate.
Drake. Așa îl chema. Auzea ecoul acestui nume răsunându-i în cap.
Drake Mervin.
Mână-Bici.
I se păru că rătăcise mult timp prin vise pline de furie și durere. Trebuia
să se protejeze de chinurile fizice a căror amintire revenea mereu în visul
băiatului.
În visul lui Drake Orsay văzu un băiat diferit, un băiat cu ochi
pătrunzători, un băiat care făcea lucrurile să zboare prin aer.
401
 Și mai văzu un băiat cu foc ieșindu-i din mâini.
Apoi văzu o fată, o frumusețe cu părul și ochii negri. Iar imaginile
furioase, dușmănoase se preschimbară în ceva și mai rău.
Mult mai rău.
Săptămâni întregi, înainte de marea dispariție, Orsay fusese chinuită de
vise pe care nu putea să le oprească, multe dintre ele de adulți, pline de
imagini tulburătoare pentru un minor ca ea.
Dar nu intrase niciodată într-un vis ca acesta.
Tremura. Simțea că se sufocă.
Ar fi vrut să se uite în altă parte, să nu mai fie martora coșmarurilor
ticăloase ale băiatului bolnav. Dar era un blestem al abilității ei: nu avea
puterea de a împiedica visele să-i pătrundă în minte. Parcă era legată de un
scaun, forțată să-și țină ochii larg deschiși și să privească imaginile care îi
făceau greață.
Doar distanța o putea feri de toate acestea. Plângând în hohote Orsay se
târî de acolo, se târî înspre deșert, nebăgând în seamă pietrele care îi juleau
genunchii și îi tăiau palmele.
Visele se estompau. Treptat, Orsay își reglă respirația. Fusese o greșeală
să vină aici din pădure, o mare greșeală.
Își spusese că se duce să caute mâncare. Dar în adâncul sufletului ei știa
că avusese un motiv mai puternic să plece din pădure. Îi lipsea sunetul unei
voci umane.
Nu, nici ăsta nu era adevărul.
Îi lipseau visele ei. Cele frumoase, cele urâte. Se trezise tânjind după ele.
Având nevoie de ele. Devenind dependentă de ele.
Dar nu așa. Nu așa.
Se așeză cu ochii închiși, legănându-se încet înainte și înapoi în nisip,
încercând să…
Tentaculul se încolăcise în jurul ei strângând-o tare, sufocând-o înainte să
poată țipa.
Era în spatele ei. Mișcările ei îl treziseră și o găsise, iar acum… O,
Doamne…
O ridică de la pământ și o întoarse cu fața spre el. Chipul lui ar fi fost
poate frumos dacă ea n-ar fi știut ce se ascundea în spatele ochilor lui reci ca
gheața.
— Tu, spuse el în șoaptă răsuflându-i în față. Ai fost în mintea mea.
•
Duck găsise cauza sunetelor din ocean. Erau de fapt oceanul.
Cel puțin așa se părea. Nu putea să-l vadă. Era la fel de negru ca orice
altceva. Dar mirosea a sare. Și se mișca precum o masă foșnitoare de apă,
402
rostogolind valuri până la picioarele lui și apoi retrăgându-se. Dar nu putea
să vadă nimic.
Își spuse că era întuneric afară, dincolo de gura peșterii. De aceea nu
vedea nimic. Îi era clar acum că trebuia să fie o grotă care se deschidea în
mare, o peșteră săpată în țărm de mișcarea continuă a valurilor timp de
foarte mulți ani. Ceea ce însemna că trebuia să existe o ieșire.
În minte, își închipuia o deschizătură care dădea spre plaja de la poalele
hotelului Clifftop. Sau pe undeva pe acolo. În orice caz, cuvântul-cheie era
„deschizătură”.
Trebuia să fie.
— Repeți mereu „trebuie să fie”, de parcă asta ar face ca lucrurile să stea
așa, zise el.
— Nu, se contrazise. Doar mă gândeam la asta, n-am spus-o cu voce tare.
— Grozav. Acum mă cert cu mine însumi.
— Nu chiar, doar gândesc cu voce tare.
— Păi încearcă să gândești mai bine și să te contrazici mai puțin.
— Hei, sunt aici jos de vreo sută de ore! Nici măcar nu știu cât e ceasul.
Poate au trecut trei zile de când sunt aici!
Se aplecă și atinse nisipul ud. Apa îi trecea peste degete. Era frig. Dar totul
era rece. Lui Duck îi era frig de mult timp. Mergea încet când nu vedea
încotro se îndrepta.
Duse degetele la gură. Categoric era apă sărată. Așa că, într-adevăr, era
oceanul. Ceea ce însemna că, într-adevăr, peștera se deschidea spre ocean.
Ceea ce însemna că absența totală a luminii era un lucru destul de curios.
Tremură. Îi era frig. Îi era foame. Îi era atât de sete. Îi era atât de frică.
Și dintr-odată își dădu seama că nu era singur.
Foșnetul era diferit de clipocitul apei. Foarte diferit. Era categoric un
sunet sec. Ca și cum cineva freca niște frunze uscate.
— Hei? șopti el.
— Niciun răspuns, murmură.
— Știu: am auzit. Adică n-am auzit, spuse el. E cineva aici?
Foșnetul începu iar. Venea de deasupra capului său. Urmă un fâșâit încet,
dar distinct. Nu-i scăpau multe sunete acum, când ochii nu-i mai erau de
niciun folos. Auzul era singurul simț pe care se putea baza. Dacă emitea ceva
un sunet, îl auzea cu siguranță. Și ceva produsese un sunet.
— Sunteți cumva lilieci? întrebă el.
— Pentru că, dacă ar fi lilieci, ar răspunde.
— Lilieci. Liliecii nu sunt o problemă. Bătea câmpii.
— Liliecii trebuie să iasă și ei, nu? Nu pot sta tot timpul în peșteri. Trebuie
să zboare afară și… și să sugă sânge.
403
 Duck încremenise, așteptând atacul liliecilor. Nu ar fi putut să prezică
momentul. Dacă se luau după el, avea să sară în apă. Da. Sau… s-ar putea
enerva și s-ar cufunda în pământ, să fie în siguranță acolo.
— Da, ăsta-i un plan grozav: să te îngropi de viu.
Liliecii – dacă asta erau – nu aveau probabil niciun interes să-l atace și să-
i sugă sângele. Așa că Duck se întrebă din nou ce să facă în continuare.
Teoretic ar putea să sară în apă și să înoate până în ocean.
Teoretic. În realitate nu-și vedea nici mâinile în fața ochilor.
Se ghemui într-un colț uscat al peșterii, destul de departe de apă. Și într-o
zonă în care se auzeau mai puține sunete ciudate.
Își înconjură corpul cu brațele și tremură de frig.
Cum de ajunse aici? Nu făcuse rău nimănui. Nu era un copil rău, era doar
un puști ca toți ceilalți. Nu dorea decât să intre pe internet, să joace jocuri, să
se uite la televizor și să asculte muzică. Voia să citească reviste cu benzi
desenate. Dar nu voia să fie capabil să se cufunde prin pământ.
Ce fel de putere stupidă mai era și asta?
— Scufundătorul, mormăi el
— Omul-Greutate, se contrazise.
— Burghiul Uman.
N-avea nici cea mai mică șansă să adoarmă. Dar așa se întâmplă, în cea
mai groaznică noapte a vieții lui, Duck Zhang intră și ieși dintr-un coșmar
ciudat, ba adormit, ba treaz, sau dintr-o stare intermediară care îl făcea să se
întrebe dacă nu înnebunea încetul cu încetul. Visa mâncare. La un moment
dat visă o pizza fugărindu-l, încercând să-l mănânce. Și el dorind ca pizza să
facă întocmai.
Apoi, într-un final, se trezi și văzu…
Văzu!
Lumina era slabă, dar destul de intensă.
— Hei! Văd! strigă el.
Primul lucru pe care îl văzu a fost că peștera nu avea deschidere afară.
Gura peșterii era sub apă. Sursa de lumină era filtrată prin apa albastră-
verzuie. Aerul liber nu putea fi atât de departe, poate la vreo 30 de metri,
dar era nevoie să înoate pe sub apă ca să ajungă acolo.
Al doilea lucru pe care îl văzu a fost că peștera era mai mare decât își
închipuise. Se lărgise și ar fi fost loc să parcheze acolo cinci-șase autobuze
școlare și tot ar mai fi rămas spațiu.
Al treilea lucru pe care îl văzu au fost liliecii. Atârnau de tavanul grotei.
Aveau aripi ca de piele și ochii mari și galbeni pe jumătate închiși. Erau mii,
îngrămădiți unul în altul.
Se zgâiau la el.
404
 Atunci îi trecu prin minte: liliecii nu stăteau noaptea în peșteri, ieșeau
noaptea și se ascundeau acolo în timpul zilei.
În plus liliecii nu erau de obicei albaștri.
Și deodată începură să se lase în jos deschizându-și aripile. O tornadă de
piele îl învălui pe Duck.
Încercă apa. Rece ca gheața. Se băgă sub apă și o luă înainte, spre lumină.
Era mai în siguranță sub apă, chiar și cu rechini sau meduze, sau…
Apa din jurul lui se învolbura și clocotea prinzându-l într-o vâltoare, îl
biciuia cu aripi care i se păreau brusc mai degrabă înotătoare.
Îi intră apă sărată în gură, dădu din picioare și brațe, înotând panicat
craul.
După 15 secunde, nu mai avea aer. Dar tot nu vedea pe unde să iasă. Oare
să se întoarcă?
Se opri. Încremeni acolo. Avea, oare, destul aer să ajungă înapoi? Și pe
urmă ce? Se va învăța să trăiască într-o peșteră?
Dădu din picioare și tăie apa cu brațul, nemaifiind sigur pe unde s-o ia.
Înainte sau înapoi?
Sau înota în cerc?
În cele din urmă ajunse sus. Capul îi ieși la suprafață, iar în acea clipă zece
mii de lilieci țâșniră din apă în jurul lui, îi zburară deasupra capului, apoi
plonjară iar în apă la o sută de metri distanță.
Nu era departe de plajă. Nu trebuia decât să înoate până acolo, înainte să
se întoarcă liliecii acvatici.
— Nu te enerva, își spuse Duck. N-ar fi momentul să te scufunzi.

• NOUĂ

82 ore, 38 minute

Era dimineață. Autobuzele veniseră în piață. Edilio se afla la volanul

unuia, căscând mereu. Iar Ellen, șefa pompierilor, îl conducea pe celălalt.
Ellen era o fată minionă, brunetă și foarte serioasă. Sam n-o văzuse niciodată
zâmbind. Părea să fie foarte capabilă, dar nu prea fusese pusă la încercare
până acum. Însă era o șoferiță bună.
Din păcate nici Ellen, nici Edilio nu aveau mulți puști în mașină.

405
 Astrid stătea în picioare cu micul Pete, oferind sprijin moral, așa
presupunea Sam.
— Cred că nu avem nevoie de două autobuze, spuse Sam.
— Ne-am descurca și cu o furgonetă, încuviință Astrid.
— Ce-i cu oamenii? spumegă Sam de furie. Am spus că avem nevoie de
100 de puști și au venit doar 13? Poate 15?
— Sunt copii, zise Astrid.
— Toți suntem copii. Și toți o să fim în curând copii flămânzi.
— Sunt obișnuiți să le spună profesorii sau părinții ce să facă. Trebuie să
fii mai categoric, să le zici ceva de genul: „Hei, copile, la treabă! Acum”. Se
mai gândi o clipă, apoi adăugă: „Că de nu…”
— Că de nu ce? întrebă Sam.
— Că de nu… nu știu. N-o să lăsăm pe nimeni să moară de foame. Dacă
putem. Nu vreau să știu de acest „că de nu”. Tot ce știu este că nu ne putem
aștepta ca niște copii să se poarte cum trebuie așa, dintr-odată. Când eram
mică, mama îmi dădea o steluță galbenă când eram cuminte și, când nu
eram, mi se interzicea ceva.
— Și eu ce trebuie să fac? Să le spun celor 300 de copii, răspândiți în 70
sau 80 de case, că n-au voie să se uite la DVD-uri? Să le confisc iPod-urile?
— Nu e ușor să faci pe tatăl pentru 300 de copii, recunoscu Astrid.
— Eu nu sunt tatăl lor, mârâi Sam. Din cauza unei alte nopți albe, dintr-un
lung șir, era într-o dispoziție cât se poate de proastă. Ar trebui să le fiu
primar, nu tată.
— Copiii nu fac diferența, remarcă Astrid. Au nevoie de părinți. Așa că își
îndreaptă privirile spre tine. Și spre Mama Mary. Și spre mine, într-o
oarecare măsură.
Micul Pete alese acel moment ca să plutească în aer. Își ridică un picior la
vreo 35 de centimetri, rămase suspendat acolo, cu brațele întinse și vârfurile
picioarelor îndreptate în jos.
Sam observă imediat. Astrid nu.
— Ce nai…
Sam privi țintă la copil, uitând de autobuzele școlare aproape goale.
Micul Pete plutea. Nelipsitul său Game Boy căzuse la pământ. În fața lui, la
un metru sau cam așa, ceva începuse să se materializeze.
Nu era mai mare decât micul Pete. De un roșu strălucitor, cu înflorituri
aurii, fața unei păpuși cu ochi fără viață, pictată pe un corp ca o popică de
bowling.
— Nestor, spuse micul Pete aproape fericit.
Sam recunoscu obiectul. Era păpușa de pe comoda micului Pete. Una
dintre păpușile tradiționale rusești care se băgau una în alta. Sam nu știa
406
câte erau. O întrebase odată pe Astrid. Ea îi spusese că erau un suvenir de la
Moscova, trimis de vreun unchi care călătorea des.
Trebuia să fie pentru Astrid, dar micul Pete o îndrăgise imediat. Îi dăduse
chiar și un nume: Nestor. Și, pentru că micul Pete nu prea se identifica el cu
jucăriile, Astrid i-o lăsase lui.
— Nestor, repetă Micul Pete, dar tulburat acum, nesigur pe el.
Sub ochii înmărmuriți ai lui Sam, păpușa începu să se schimbe. Suprafața
ei netedă, lăcuită se văluri. Culorile se amestecară, formând noi modele. Fața
straniu pictată deveni sinistră.
Îi crescură brațe pe laturi, ca niște crenguțe. Acestea se îngroșară, puseră
carne pe ele și niște gheare.
Și zâmbetul pictat al păpușii se căscă, dezvăluind niște dinți ascuțiți ca
pumnalele.
Micul Pete întinse mâna, dar creatura plutitoare părea să fie făcută din
teflon: mâinile micului Pete alunecară pe ea, o împinseră deoparte, ca și cum
ar fi încercat să apuce o picătură de mercur pe care nu reușea niciodată s-o
atingă.
— Fără brațe, spuse micul Pete.
Brațele păpușii se veștejiră, se chirciră și se prefăcură în fum.
— Petey, termină! șuieră Astrid.
— Ce e asta? întrebă Sam pe un ton imperios. Ce e chestia asta?
Astrid nu-i răspunse.
— Petey. Scaunul de la fereastră.
Erau niște cuvinte magice pe care le folosea Astrid ca să-l potolească pe
micul Pete. Uneori reușea. Alteori nu. Dar, în cazul de față, Sam nu credea că
micul Pete e supărat, părea fascinat. Era un lucru ciudat să vezi această
vioiciune, chiar inteligență, pe fața micului Pete, de obicei inexpresivă.
Gura păpușii se deschise. De parcă ar fi vrut să vorbească. Ochii ei se
fixară asupra micului Pete. Ochi răutăcioși, plini de ură.
— Nu, spuse micul Pete.
Gura se închise. Era din nou doar o linie pictată. Și furia din ochi i se
stinse. Erau iarăși doar niște puncte pictate.
Astrid scoase un sunet asemănător cu un suspin, pe care și-l înăbuși de
îndată. Urcă în autobuz, șopti „Îmi pare rău” și îl plesni pe Pete peste umăr,
tare.
Efectul fu instantaneu. Creatura dispăru. Pete căzu grămadă, întins pe
iarba maronie.
— Crezi că trebuia… începu Sam.

407
 Micul Pete era în stare de… ei bine, nimeni nu știa sigur de ce era capabil.
Tot ce știau Sam și Astrid era că micul Pete era de departe cel mai puternic
mutant din FAYZ.
— Trebuia să-l opresc, zise Astrid cu hotărâre în glas. E din ce în ce mai
rău. Începe cu Nestor. Apoi brațele. Pe urmă gura și ochii. De parcă păpușa
ar încerca să se trezească la viață. De parcă… îngenunche lângă Micul Pete și
îl trase în brațele ei.
Sam se uită chiorâș înspre autobuze. Întrebarea din mintea lui – fusese
văzut Pete? – își găsi răspunsul când îi observă pe copiii care se uitau cu
gurile căscate și nasurile lipite de geamurile pline de praf.
Edilio era cu siguranță treaz de-a binelea acum și venea repede spre ei.
Sam înjură în barbă.
— S-a mai întâmplat și înainte, Astrid?
Ea își înălță capul, sfidătoare.
— De câteva ori.
— Ai fi putut să mă avertizezi.
— Ce… adică ce-a fost asta, frățioare? întrebă Edilio.
— Întreab-o pe Astrid, izbucni Sam.
Astrid îi dădu micului Pete Game Boy-ul și îl ridică încet în picioare. Își
ținea ochii în pământ, nevrând să întâlnească privirea acuzatoare a lui Sam.
— Nu știu ce este. E poate un fel de coșmar în stare de trezie. În vocea ei
se simțea disperarea.
— Păpușa, lucrul acela, orice ar fi, spuse Sam. Se lupta cu Pete, iar Pete
riposta. De parcă încerca să se trezească la viață.
— Da, șopti Astrid.
Edilio era singurul care cunoștea trecutul micului Pete. Edilio fusese cel
care recuperase de la centrala atomică înregistrarea video care surprinsese
momentul accidentului nuclear, micul Pete, înspăimântat și neînțelegând
nimic, sub ochii tatălui său, reacționase creând FAYZ-ul.
Edilio puse întrebarea care îl frământa pe Sam:
— Chestia aia se lupta cu micul Pete? Măiculiță, cine are destulă putere
să-l înfrângă pe micul Pete?
— Nu trebuie să vorbim despre asta cu nimeni altcineva, spuse Sam ferm.
Dacă te întreabă cineva, spune-i doar că trebuie să fi fost un fel de…
— Un fel de ce? întrebă Edilio.
— Iluzie optică, răspunse Astrid în locul lui.
— Da, o să meargă, zise Edilio pe un ton sarcastic. Apoi ridică din umeri.
Copiii au alte motive de îngrijorare. Oamenii flămânzi nu-și pierd timpul
punând întrebări.

408
 Dacă alții aflau cât de vinovat era micul Pete… și ce putere avea… nu ar fi
fost niciodată în siguranță. Caine ar fi făcut orice să pună mâna pe el, dacă nu
chiar să-l omoare pe ciudatul băiețel.
— Edilio, urcă-i pe toți în autobuz. Ia pe câțiva dintre băieții tăi și du-te în
cartierul rezidențial, din ușă în ușă. Adună cât de mulți copii poți. Urcă-i în
autobuz, apoi du-i la cules de pepeni sau orice altceva.
Edilio părea sceptic, dar spuse:
— E-n regulă, dom’ primar.
— Astrid, tu vino cu mine. Sam o porni cu Astrid și micul Pete în urma lui.
— Hei, nu face pe șeful cu mine! îi strigă Astrid din spate.
— Aș fi încântat dacă mi-ai spune când mai apare vreo ciudățenie. Asta-i
tot.
Sam continuă să meargă, dar Astrid îl apucă de braț. El se opri uitându-se
în jur îngrijorat, ca să se asigure că nu mai era nimeni care să audă ce
vorbesc ei.
— Ce trebuia să-ți spun? întrebă Astrid într-o șoaptă răspicată. Că micul
Pete are halucinații? Că se înalță de la pământ și plutește? Ce ai fi făcut în
această privință?
El ridică mâinile într-un gest liniștitor. Dar tonul îi era la fel de mânios.
— Doar încerc să țin pasul, știi? Parcă aș juca un meci în care se schimbă
mereu regulile. Azi regulile sunt că viermii ucid oamenii, iar puștii de cinci
ani au halucinații. Nu pot să fac nimic în această privință, dar ar fi bine să mi
se dea de veste.
Astrid începu să spună ceva, dar se opri. Respiră de câteva ori ca să se
calmeze, apoi, pe un ton mai măsurat, zise:
— Sam, am socotit că și așa ai destule pe cap. Îmi fac griji pentru tine.
El își lăsă mâinile în jos. Își coborî și tonul.
— Sunt bine.
— Nu, nu ești, spuse Astrid. Nu dormi suficient. Nu ai o clipă pentru tine.
Te porți de parcă e vina ta dacă ceva merge prost. Ești îngrijorat.
— Da, sunt îngrijorat. Ieri-seară, un puști a omorât și a mâncat o pisică.
Atunci când mi-a spus ce făcuse, plângea. Avusese și el o pisică, îi plăceau
pisicile. Dar era așa de flămând, că a pus mâna pe ea și…
Sam se opri, emoționat. Își mușcă buza de jos, sperând să alunge
disperarea care îl cuprinsese.
— Astrid, pierdem. Pierdem. Toți sunt… Se uită la ea și simți că-i dau
lacrimile. Cât mai avem până când cineva o să facă un lucru mai rău decât să
omoare o pisică? Când văzu că Astrid nu-i răspunde, Sam zise: Da, sunt

409
îngrijorat. Uită-te la piața asta. Peste două săptămâni va deveni un Darfur14
sau cam așa ceva, dacă nu ne vine în minte o soluție. Poate în trei
săptămâni? Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
O luă spre biroul său, dar dădu peste doi copii care zbierau unul la
celălalt. Erau frați. Alton și Dalton. Era clar că se certau de ceva timp.
În împrejurări normale, n-ar fi fost mare lucru – certuri aveau loc tot
timpul, dar ambii băieți aveau puști semiautomate în bandulieră. Sam trăia
cu spaima că unul dintre soldații lui Edilio ar putea face o prostie cu armele.
Puști de zece, unsprezece ani cu mitraliere nu erau totuși ca niște soldați din
Armata Statelor Unite.
— Ce mai e acum? țipă Sam la ei.
Dalton îl arăta acuzator cu degetul pe fratele lui.
— Mi-a furat ciocolata cu mentă.
La auzul cuvintelor „ciocolată cu mentă” lui Sam începură să-i chiorăie
mațele.
— Ai… Nu trebuia să se mai gândească la dulciuri. Dulciuri! Cum de
reușise Dalton să aibă acum rezerve de dulciuri? Descurcă-te, îi zise Sam și
plecă. Apoi se opri. Stați puțin. Voi doi nu trebuia să fiți la centrala atomică?
Îi răspunse Alton.
— Nu, tura noastră a fost ieri-noapte. Ne-am întors de dimineață cu
microbuzul. Și nu i-am furat nicio ciocolată cu mentă. Nici măcar nu știam că
are.
— Atunci cine mi-a furat-o? întrebă mânios fratele lui. Mâncam câte două
în fiecare tură. Una la început, alta la sfârșit. Am mâncat una când am intrat
în schimb ieri-noapte și le-am numărat pe cele rămase. Mai aveam șapte. Iar
azi-dimineață, când am vrut să mănânc una, cutia era goală.
— Nu ți-a trecut niciodată prin minte că poate a fost unul dintre copiii
care stăteau de pază? îl întrebă Sam.
— Nu, spuse Dalton. Heather B și Mike J erau la punctul de pază. Și Josh a
dormit tot timpul.
— Cum adică Josh a dormit? îl întrebă Sam revoltat.
Frații schimbară niște priviri la fel de vinovate. Dalton ridică din umeri.
— Josh doarme uneori. Nu-i mare lucru – se trezește dacă se întâmplă
ceva.
— Nu se uită la camerele de supraveghere?
— Spune că nu vede nimic deosebit. Nu se întâmplă niciodată nimic. Nu
sunt decât imaginile de pe șosea, din parcare și dealurile.
— Noi n-am dormit. Am fost treji în mare parte, afirmă Alton.

14 Zonă din Sudan unde foametea face ravagii. (n.tr.).

410
 — În mare parte. Cât reprezintă asta? Sam nu primi niciun răspuns.
Plecați de-aici. Nu vă mai certați. Oricum nu trebuia să-ți faci rezerve de
mâncare, Dalton. Așa-ți trebuie.
Tare ar fi vrut să-l întrebe pe puști unde găsise ciocolată și dacă mai era,
dar ar fi făcut o greșeală. Ar fi dat un exemplu prost.
Totuși, Sam se întreba dacă mai era ciocolată. Unde? Undeva în FAYZ?
Edilio dădea să iasă din parcare. Ellen era în mașină și Sam își închipui că
Edilio se va opri în oraș și îi va convinge pe câțiva dintre soldații săi să-l
ajute la recrutarea celor care munceau pe câmp.
Sam își imagina scenele care aveau să se petreacă la fiecare casă.
Smiorcăielile. Împotrivirea. Fuga. După care vor urma eforturile leneșe,
altminteri aproape inutile de a culege ceva ale copiilor care nu voiau să
muncească în arșița zilei.
Se gândi pentru o clipă la E.Z. La viermi. Albert îl ducea pe Orc la câmpul
de varză azi-dimineață; pentru a verifica spusele lui Howard care pretindea
că ar fi invulnerabil. Spera să meargă.
Pentru o clipă se îngrijoră că viermii s-ar fi răspândit. Dar și așa nu ar fi
ajuns în câmpul cu pepeni. Era la un kilometru și jumătate de cel cu verze.
Era o distanță mare pentru un vierme.
•
— Dă-mi bere! strigă Orc.
Albert îi dădu o doză cu etichetă roșu cu albastru. Un Budweiser. Din
astea avea Albert mai multe, iar Orc nu părea să prefere nicio marcă anume.
Howard deschise berea și i-o pasă pe geamul din dreptul șoferului, ca să
ajungă cu mâna până în spate. Orc o apucă în timp ce străbăteau drumul
neasfaltat.
Orc stătea în portbagajul deschis al camionetei. Era prea mare să încapă
într-un spațiu mai restrâns. Howard conducea. Albert ședea în dreapta,
înghesuit lângă o geantă frigorifică. Aceasta avea pe ea emblema
Universității din California, Santa Barbara. Era plină cu bere.
— Știi, ar fi trebuit să ieșim mai mult împreună pe vremuri, îi zise
Howard lui Albert.
— Nici nu știai că exist pe-atunci, îi răspunse Albert.
— Ce? Lasă, frățioare. Suntem 12 frați în toată școala și crezi că nu vă știu
pe toți?
— Avem aceeași culoare a pielii, Howard. Dar asta nu ne face prieteni,
spuse Albert cu răceală.
Howard pufni în râs.

411
 — Da, ai fost întotdeauna un tocilar. Citeai prea mult. Gândeai prea mult.
Nu prea te distrai. Un băiat bun, erai mândria mamei tale. Acum uită-te la
tine, ai ajuns cineva în FAYZ.
Albert nu-l băgă în seamă. Nu-l interesau amintirile. În niciun caz cele cu
Howard, de fapt, cu nimeni. Lumea veche dispăruse pentru totdeauna.
Albert nu se gândea decât la viitor.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Howard spuse:
— Planifici totul, nu? Știi că așa e. Ești un adevărat om de afaceri.
— Sunt ca toți ceilalți: îmi storc creierii ca să reușesc, spuse Albert.
Howard îi răspunse pe ocolite:
— Cum văd eu asta? Sam e șeful cel mare. Fără îndoială. Astrid și Edilio?
Înseamnă ceva doar pentru că sunt în echipa lui Sam. Dar tu, frățioare, ești
propriul stăpân.
— Cum așa? întrebă Albert păstrându-și un ton neutru.
— Ai 25 de copii în subordine, frățioare. Răspunzi de mâncare. Fie vorba
între noi, știu că ai rezerve de hrană pe undeva.
Albert nici nu clipi.
— Dacă am mâncare ascunsă pe undeva, de ce mi-e tot timpul așa de
foame?
Howard pufni în râs.
— Pentru că ești un tip inteligent și corect, de-asta. Și eu sunt deștept. În
felul meu.
Albert nu zise nimic. Știa spre ce se îndrepta discuția. Avea de gând să-l
ajute pe Howard s-o spună pe șleau.
— Amândoi suntem deștepți. Amândoi suntem frați într-un oraș de albi.
Tu ești cu mâncarea. Eu cu Orc. Arătă cu degetul mare înapoi, către monstru.
Poate va veni timpul să ai nevoie de un tip cu mușchi pentru planurile și
ambițiile tale.
Albert se întoarse cu fața la Howard, voind să-i transmită un semnal clar,
lipsit total de ambiguitate.
— Howard?
— Da?
— Îi sunt loial lui Sam.
Howard își dădu capul pe spate și râse.
— Vai, frățioare, doar glumeam cu tine. Cu toții îi suntem loiali lui Sam.
Sam e surferul care trage cu laser.
Ajunseseră la câmpul de varză, cel aducător de moarte. Howard trase pe
dreapta și opri motorul.
— Dă-mi bere! răcni Orc.

412
 Albert căută în geanta frigorifică, vârându-și mâna în apa cu gheață, îi
dădu doza lui Howard.
— Mai avem una, să i-o dăm după ce-și face treaba.
Howard i-o dădu în spate lui Orc, care zbieră:
— Deschide-o, cretinule, știi că eu nu pot s-o fac!
Howard luă berea înapoi și o deschise. Făcu un sunet de parcă ar fi fost
sifon, dar mirosul era acru.
— Îmi pare rău, Orc, zise Howard.
Orc luă berea în pumnul său cât o minge de bowling și o dădu pe gât.
Degetele lui Orc erau prea mari să mânuiască un lucru atât de delicat.
Fiecare deget era cât un salam. Fiecare articulație părea să fie din pietriș
umed. Pietre cenușii îmbinate ușor între ele.
Întregul său corp, mai puțin câțiva centimetri pătrați din gura lui
posomorâtă, partea stângă a feței și o mică porțiune din obraji și gât, era
acoperit cu sau făcut din același pietriș cenușiu jilav. Fusese întotdeauna un
copil masiv, dar acum era cu 30 de centimetri mai înalt și cu vreun metru
mai lat.
Micuța parte care rămăsese omenească la el părea cea mai
înspăimântătoare. Era de parcă ar fi jupuit cineva pielea de pe un om viu și
ar fi lipit-o pe o statuie de piatră.
— Încă una, mârâi Orc.
— Nu, îi răspunse Albert pe un ton ferm. Mai întâi să vedem dacă faci
treaba asta.
Orc se rostogoli peste partea laterală a camionetei și se ridică în picioare.
Albert simți cum se clatină întreaga mașină. Orc ajunse la portieră și își vârî
fața hidoasă pe geam, făcându-l pe Albert să se retragă, și înhăță geanta
frigorifică.
— Pot să iau și eu berea, zise Orc. N-ai cum să mă oprești.
— Sigur că poți, îl aprobă Albert. Dar i-ai promis ceva lui Sam.
Orc cugetă. Era încet la minte și prost, dar nu atât de tâmpit încât să nu
înțeleagă amenințarea din vorbele lui Albert. Orc nu voia să aibă probleme
cu Sam.
— Bine. O să văd întâi de viermii ăia.
Orc râgâi și se uită înspre câmp. Era îmbrăcat ca de obicei, cu un șort de
pânză cusut grosolan. Albert presupuse că Howard îl făcuse pentru
prietenul său. Nu se găseau pantaloni sau cămăși pe măsura lui Orc.
Howard își ținu respirația în timp ce Orc intră în câmp pășind apăsat. La
fel și Albert. Lui Albert îi era întipărit în minte fiecare detaliu scârbos al
morții lui E.Z.
Atacul fu instantaneu.
413
 Viermii ieșiră din pământ, se târâră cu o viteză formidabilă spre
picioarele de piatră ale lui Orc și se năpustiră în carnea lui anormală.
Orc de opri. Se uită uimit la creaturile de jos.
Se întoarse scârțâind, cu încetineala sa obișnuită, către Albert și Howard
și spuse:
— Mă cam gâdilă.
— Scoate o varză, îi strigă Howard încurajator.
Orc se aplecă, își înfipse în pământ degetele sale de piatră și scoase de
acolo o varză. Se uită la legumă cam un minut, apoi o aruncă înspre
camionetă.
Albert deschise portiera și se aplecă spre varză, cu multă prudență. Nu
voia să coboare din mașină. Nu încă. Nu până nu erau siguri.
— Howard, am nevoie de un băț sau altă chestie asemănătoare, zise
Albert.
— Pentru ce?
— Vreau să-l înfig în varza aia să fiu sigur că nu e niciun vierme înăuntru.
Pe câmp, viermii își continuau atacul asupra creaturii a cărei carne de
piatră le rupea dinții. Orc mai scoase din pământ trei verze. Apoi se întoarse
la mașină cu pași greoi.
Viermii nu se luară după el. La marginea ogorului, alunecară de pe Orc și
intrară din nou în pământ.
— Dă-mi bere, ceru Orc.
Albert făcu întocmai.
Se întreba ce făcea Sam cu mobilizarea copiilor care trebuiau să
muncească pe câmp.
— Nu prea bine, așa cred, murmură el pentru sine.
Soluția la problema mâncării era simplă: trebuiau culegători pe ogoare.
Iar aceștia trebuiau motivați. Trebuiau plătiți. Ca toți alții. Oamenii nu fac
treabă pentru că așa e bine, ci pentru bani, pentru profit. Dar Sam și Astrid
erau prea bătuți în cap să se gândească la asta.
Nu, nu bătuți în cap, își spuse Albert. Datorită lui Sam nu erau sub
dominația lui Caine. Sam era grozav. Iar Astrid era probabil cea mai
inteligentă persoană din FAYZ.
Dar și Albert știa bine anumite lucruri. Își dăduse osteneala să se
instruiască citind cărți până i se închideau ochii în biblioteca întunecoasă și
plină de praf din oraș.
— Băiatul meu o să aibă în curând nevoie de încă o bere, spuse Howard
căscând cu mâna la gură.
— Băiatul tău va primi o bere pentru fiecare o sută de verze pe care le
scoate, zise Albert.
414
 Howard se uită chiorâș la el.
— Frățioare, te porți de parcă ai fi plătit tu dozele astea.
— Nu, spuse Albert. Sunt proprietate comună. Deocamdată. Dar tot așa
rămâne: o bere la o sută de verze.
În următoarele două ore, Orc scoase verze. Și bău bere. Howard jucă un
joc pe o consolă portabilă. Albert se gândi.
Howard avea dreptate în această privință: Albert se gândise mult din ziua
când intrase în McDonald’s-ul părăsit și începuse să facă hamburgeri la
grătar. Căpătase mult respect în comunitate datorită acelui lucru. Iar
petrecerea de Ziua Recunoștinței pe care o organizase și îi reușise din plin
făcuse din el un fel de erou. Desigur nu ca Sam; nu exista decât un singur
Sam. Nici măcar ca Edilio sau Brianna, sau alți mari eroi din crâncena bătălie
dintre oamenii lui Caine și puștii din Perdido Beach.
Dar în acel moment Albert nu se gândea la nimic din toate acestea. Se
gândea la hârtie igienică și la baterii.
Atunci Orc țipă.
Howard se ridică în capul oaselor. Sări din mașină.
Albert încremeni.
Orc țipa din toți rărunchii, dându-și palme peste față, pe partea încă
umană a obrazului.
Howard alergă spre el.
— Howard, nu! strigă Albert.
— Au intrat în el, au găsit cum! țipă Howard îngrozit.
Orc se lupta, clătinându-se, apoi fugind spre camionetă, picioarele lui de
piatră scufundându-se adânc în pământ.
Unul dintre viermi era pe fața lui.
În fața lui.
Se împiedică la marginea câmpului și căzu cu toată greutatea pe teritoriu
neutru.
— Ajută-mă, Howard, ajută-mă! strigă Orc.
Albert ieși din transă și alergă într-acolo. De aproape văzu un vierme,
doar unul, dar capul său negru ca de șarpe era îngropat în carnea roz,
pătrunzând în obrazul lui Orc.
De aproape Albert văzu ca prin ceață aripioarele minuscule ale viermelui,
cu care își croia drum prin carnea încordată.
Orc ținea în mână coada creaturii și trăgea tare. Dar viermele rezista. Orc
trăgea atât de tare, încât părea că își va smulge ultima bucățică de carne de
sub pielea de piatră din jurul ei.
Howard apucă și el și trase. Plângând, înjurând și trăgând, deși se punea
în mare primejdie dacă viermele îl lăsa pe Orc și îl ataca pe el.
415
 — Mușcă-l! strigă Albert.
— Limba mea! se tângui Orc vorbind cu dificultate pe când viermele mai
câștiga câțiva centimetri în obrazul său.
— Mușcă-l, Orc! zbieră Albert. Apoi se puse în genunchi și îi trase cu toată
forța un upercut sub bărbie lui Orc.
Era de parcă ar fi lovit un zid de cărămidă.
Albert scoase un răcnet și căzu în fund pe pământ. Era sigur că-și rupsese
mâna.
Orc încetase să mai țipe. Își deschise gura și scuipă capul viermelui
împreună cu mult sânge și salivă.
Restul de vierme căzu de la sine. Orc îl strivi cu piciorul.
Era o gaură de doi centimetri în fața lui Orc.
Sângele i se scurgea de pe gât în jos și dispărea ca ploaia în pământul
uscat când atingea carnea de piatră.
— M-ai lovit, zise Orc supărat, uitându-se țintă la Albert.
— Frățioru’ ți-a salvat viața, Orc, spuse Howard. Frățioru’ tocmai ți-a
salvat viața.
— Cred că mi-am rupt mâna, se plânse Albert.
— Dă-mi bere, zise Orc.
Howard se execută degrabă.
Orc își dădu capul pe spate și strânse cutia până îi sări inelul. Lichidul
galben îi țâșni din doză direct în gură.
Cel puțin jumătate din bere se scurse, făcând o spumă roz, prin rana
însângerată din obrazul său.

• ZECE

81 ore, 17 minute

— Era în visele mele, în gândurile mele. Am văzut-o, spuse Drake.

— Ți-ai pierdut și puțina minte pe care o mai aveai, îi zise Diana.
Erau în sala de mese. Nimeni nu mânca. Mesele la Coates se reduceau la o
bătaie pe câteva conserve. Erau copii care mâncaseră iarbă fiartă ca să-și
potolească junghiurile provocate de foame.

416
 În sala de mese părăsită, aproape distrusă, în care orice zgomot era
amplificat de ecou, stăteau Caine, Drake, Gândac, Diana și fata pe nume
Orsay.
Fata avea cam 12 ani, așa credea Diana.
Diana observase ceva în ochii fetei. Teamă, desigur; fusese adusă acolo de
Drake după ce se întorsese Gândac de la centrala atomică. Dar asta nu era
totul: fata, Orsay, se uita la Diana de parcă o recunoștea.
Era o privire ciudată. Când îi întâlnise privirea, pe Diana o trecuseră fiori
pe șira spinării.
— N-am văzut-o niciodată în viața mea, mi-a apărut doar în visul pe care
l-am avut, zise Drake și se uită la fată cu ură. Când m-am trezit, am văzut-o
pândind pe-acolo, ascunzându-se.
Era ceva ciudat pentru Diana să se afle în aceeași încăpere cu Drake și să
nu fie principala țintă al urii lui.
— OK, Drake, spuse Caine. Înțelegem. Înainte să înceapă toate astea aș fi
zis că ești nebun. Acum însă? Flutură o mână slăbită spre Diana. Citește-o,
hai să vedem.
Diana se duse lângă fată, care o privea de jos cu ochi mari și speriați.
— Nu te teme. De mine, spuse Diana. Nu vreau decât să te iau de mână.
— Ce s-a întâmplat? De ce nu-mi spune nimeni nimic? Unde sunt toți
adulții? Unde sunt profesorii noștri? Vocea lui Orsay tremura într-un fel
anume, de parcă fusese dintotdeauna speriată și avea să fie mereu.
— Noi îi spunem FAYZ. Fallout Alley Youth Zone15, spuse Diana. Știi de
accidentul din ziua aceea de la centrala atomică, nu? Zona radioactivă!
— Hei, Caine ți-a spus să vezi ce e în capul ei, nu să-i ții o lecție de istorie,
izbucni Drake.
Diana ar fi vrut să-l contrazică, dar expresia îngrozită de pe fața lui Orsay,
amestecată cu milă, o stânjenea. Era ca și cum Orsay ar fi știut ceva despre
Diana, ar fi fost un doctor care pusese un diagnostic fără speranță și nu avea
curajul să i-l comunice. Diana îi luă mâna lui Orsay într-a ei.
De îndată ce îi luă mâna, știu ce nivel de putere avea fata. Problema era
dacă trebuia să-i spună adevărul lui Caine. Pentru Caine existau doar două
categorii de mutanți: cei care îi erau loiali până la Dumnezeu și ceilalți, de
care trebuia să se debaraseze.
Cel puțin Orsay nu era de patru linii. Dacă ar fi fost, Diana nu avea nici cea
mai mică îndoială că autoritarul Caine ar fi dat-o pe mâna lui Drake.
— Nu mai pierde vremea! mârâi Drake.

15 Zona tinerilor din „Fallout Alley”. (n.tr.).

417
 Diana dădu drumul mâinii lui Orsay. Îl ignoră pe Drake și îi vorbi lui
Caine.
— E de trei linii.
Caine trase aer în piept și se rezemă de spătar. O măsură cu privirea pe
fata îngrozită.
— Zi-mi ce putere ai. Spune-mi adevărul, întreg adevărul și n-o să pățești
nimic. Dacă mă minți, am să știu că nu pot avea încredere în tine.
Orsay se uită la Diana de parcă îi putea fi prietenă.
— Fă cum ți-a spus, o îndemnă Diana.
Orsay își împreună mâinile. Stătea cu genunchi ridicați și adusă de spate,
de parcă voia să se ghemuiască.
— Totul a început acum vreo cinci luni. Mai ales noaptea. Am crezut că
înnebuneam. Nu știam de unde venea. Capul mi-era plin de imagini și uneori
sunete, oameni care vorbeau, străfulgerări de chipuri sau locuri. Câteodată
erau foarte scurte, doar câteva secunde. Dar alteori se continuau și o
jumătate de oră, unele după altele, nebunie, oameni urmăriți, oameni
căzând, oameni făcând… știi, sex și toate cele.
Se uită în jos, jenată, la mâinile ei împreunate.
— Da, pricepem, ești o fată dulce și inocentă, insinuă Drake batjocoritor.
Diana o întrebă:
— Cum ți-ai dat seama că vedeai visele altor oameni?
— Se întâmpla de obicei noaptea, explică Orsay. Și apoi într-o noapte am
avut un vis foarte clar, în care apărea un chip de femeie, o femeie drăguță, cu
părul roșcat. Dar nu era încă pe-acolo. A sosit a doua zi dimineață. N-o mai
văzusem niciodată, nu în carne și oase, doar în visul soțului ei. Atunci mi-am
dat seama.
— Ai stat în pădure în tot acest timp? Trebuie să te fi simțit tare singură.
Caine îi adresă unul dintre zâmbetele lui încântătoare, doar o mică parte din
farmecul său, făcând-o să se simtă mai în largul ei.
Orsay încuviință din cap.
— Sunt obișnuită să fiu singură.
— Știi să păstrezi un secret? o întrebă Diana. Îi vorbea pe un ton relaxat,
dar se uita lung în ochii lui Orsay, sperând ca făta să înțeleagă mesajul;
sperând să înțeleagă în ce primejdie era.
Orsay clipi. Era pe cale să spună ceva, apoi clipi din nou.
— N-am spus nimănui ce vedeam, zise Orsay.
— Bună întrebare, Diana, remarcă fermecătorul Caine.
Diana dădu din umeri.
— Un spion bun trebuie să fie discret. Când Caine privi nedumerit, Diana
adăugă repede: Presupun că la asta te gândești. Îl avem pe Gândac, care se
418
poate strecura oriunde, poate să audă o discuție fără să fie văzut. Dar Orsay
poate să intre în visele oamenilor. Caine rămase sceptic, iar Diana adăugă:
Mă întreb ce visează Sam.
— În niciun caz, zise Drake. Nici gând. N-ai auzit ce-a spus: poate să intre
doar în visele oricui, atâta timp cât se află prin preajmă. Asta înseamnă să
știe și ce visăm noi.
— Mă îndoiesc că ar vrea să-ți cunoască visele, Drake, spuse Diana.
Drake își descolăci brațul și, iute ca fulgerul, și-l înfășură în jurul lui
Orsay, care scânci și rămase încremenită.
— Eu am adus-o. E a mea. Pot să fac ce vreau cu ea.
— Și ce vrei să faci cu ea? îl întrebă Diana.
Drake rânji.
— Nu știu. Poate o gătesc și o mănânc. Carnea e carne, nu?
Diana se uită la Caine, sperând să vadă vreun semn de dezgust, ceva din
care să reiasă că Drake mergea prea departe. Dar Caine doar clătină din cap,
părând că se gândește la ce spusese Drake.
— Să aflăm mai întâi ce rază de acțiune are, nu? Cât de departe poți să fii
și totuși să intri în visul cuiva?
Orsay îngăimă un răspuns tremurând de frică.
— La… o distanță… ca de la postul forestier… până la marginea cea mai
apropiată a terenului de campare.
— Cât înseamnă asta?
Ea încercă să ridice din umeri, dar Drake o strângea ca un piton, profitând
de fiecare expirație a ei ca să-și încolăcească și mai tare inelele.
— Poate vreo 70 de metri, reuși să spună Orsay.
— Coliba lui Mose, zise Diana. E de două ori mai departe de campus.
— Am zis nu, amenință Drake. A fost în mintea mea.
— Știm deja ce cloacă e acolo, remarcă Diana.
— Asta nu-i OK, Caine, spuse Drake. Îmi ești dator. Ai nevoie de mine. Nu
te pune cu mine la faza asta!
— Nu te pune cu mine? repetă Caine. Asta era prea mult.
Caine sări ca ars răsturnând scaunul în spatele lui. Își ridică ambele mâini,
cu palmele în față.
— Chiar vrei să mă provoci, Drake? Pot să-ți trag una de ieși prin perete
în camera de alături înainte să-ți descolăcești brațul de pe fata aia.
Drake tresări. Dădu să răspundă, dar nu mai apucă. Din calm și stăpân pe
sine, Caine devenise nebun într-o clipă.
— Da’ prost mai ești! urlă Caine. Crezi că poți să-mi iei locul? Crezi că,
dacă nu ți-aș sta în cale, ai putea să cobori dealul și să-i vii de hac lui Sam și
celorlalți? Nu poți să-l bați nici măcar pe Orc! Ești un nimeni! țipă Caine
419
răspândind stropi de salivă vorbind cât de repede putea, dar prea încet
pentru furia ce clocotea în el.
De pe chipul aspru al lui Drake parcă se scursese tot sângele. Ochii îi
ardeau de mânie, ca doi tăciuni aprinși, brațul îi zvâcnea, aproape
nemaiputând să-l stăpânească. Furia acumulată în el părea să îl sufoce.
— Eu sunt creierul! țipă Caine din toți rărunchii. Eu sunt creierul! Eu sunt
creierul și puterea, adevărata putere, de patru linii, alesul. Eu sunt alesul!
Eu! De ce crezi că m-a ținut Întunericul trei zile? De ce crezi… De ce crezi că
mai e încă în mine… în…
Vocea lui Caine se schimbă brusc. O clipă păru să suspine, nu să tune. Își
reveni și-și drese glasul, inspirând mult aer. Parcă se clătina, așa că se
sprijini de spătarul unui scaun ca să se țină drept.
Apoi văzu în ochii Dianei privirea nu tocmai compătimitoare, iar pe fața
lui Drake sclipirea triumfătoare ca de rechin.
Caine scoase un urlet nebun, incoerent. Își întinse mâinile, țintind în jos,
de fiecare parte a lui Drake.
Urmă un zgomot asurzitor, pietre crăpate, iar din podea țâșni un gheizer
de gresie sfărâmată și pământ.
Coloana de piatră și alte resturi urcară până se izbiră de tavanul
catedralei, deja crăpat și parțial distrus, apoi căzură într-o ploaie de pietriș
când Caine se opri din urlat.
Singurul sunet perceptibil era acum cel discordant al molozului în cădere.
Caine privea în gol. Departe.
Rămase așa mult timp. Dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Apoi, de
parcă fusese ridicată o vrajă, chipul lui Caine deveni uman din nou. Zâmbi
slab.
— Ne putem folosi de fata asta, spuse Caine calm. Apoi o întrebă pe
Orsay: Putem, nu? Putem să ne folosim de tine? Ai să faci tot ce-ți spun? Și
vei asculta numai de mine, nu? Orsay încercă să spună ceva, dar nu reuși să
scoată decât o șoaptă firavă. În schimb, dădu tare din cap că da. Bine. Pentru
că, dacă mă îndoiesc vreodată de tine, Orsay, te dau pe mâna lui Drake. Nu
vrei asta.
Caine se prăbuși brusc, sfârșit de puteri. Fără să mai scoată o vorbă, se
îndreptă spre ușă.
•
Lana mângâie blana deasă a câinelui ei, Patrick.
— Gata?
Ca de obicei, Patrick scoase un schelălăit slab care însemna „Hai să
mergem!”

420
 Lana se ridică și verifică banda cu arici care îi fixa iPod-ul pe braț. Se
asigură că și căștile de un galben strălucitor erau la locul lor – avea urechi
prea mici pentru mărimea obișnuită.
Apăsă pe lista de melodii pentru alergare. Dar desigur acum nu mai putea
să alerge ca lumea. Alergatul îi făcea foamea insuportabilă. Acum doar se
plimba. Și nu așa departe ca atunci când alergase.
Pe vremuri, înainte să existe FAYZ-ul, nu făcuse nimic de acest gen. Dar și
asta, ca atâtea altele, se schimbase. Nimic nu te făcea să vrei să fii în formă ca
a te târî prin deșert, fără apă și fără vreun reper, iar apoi a fi prinsă de o
haită de coioți rapizi.
Prefera să înceapă în tăcere. Îi plăcea să audă sunetul făcut de tălpile
adidașilor ei, aproape imperceptibil pe mocheta din hotel. Apoi satisfăcător
de tare pe asfalt.
Traseul ei începea de la intrarea principală a hotelului Clifftop. Era o ușă
automată care încă funcționa. Era ciudat că, după atâta timp, senzorii
așteptau încă răbdători semnalul pentru a deschide larg porțile spre lumea
de afară.
De la Clifftop se ducea spre plajă, apoi traversa orașul, dar ocolea piața,
pe urmă ajungea pe autostradă și o lua înapoi spre Clifftop. Dacă era prea
slăbită de atâta înfometare, atunci scurta traseul.
Știa că nu trebuie să ardă calorii în mod inutil. Dar nu se putea stăpâni.
Dacă înceta să se plimbe și petrecea o zi în pat, însemna că era înfrântă.
Lanei nu-i plăcea ideea de înfrângere. Nu fusese înfrântă de durere, nici de
Căpetenie și nici de Întuneric.
„Nu voi depune armele”, își spuse ea.
Vino la mine. Am nevoie de tine.
După ce trecu de drumul care ducea la Clifftop și coborî panta, Lana apăsă
pe ecranul iPod-ului și în urechi îi răsună o melodie de la Death Cab for
Cutie.
Dar auzi alte cuvinte, ca o șoaptă, ca o a doua coloană sonoră suprapusă
pe acel cântec.
Mersese mai bine de o sută de metri când văzu doi copii fluturând din
mâini ca să-i atragă atenția.
Păreau destul de sănătoși. Le făcu și ea cu mâna și speră că va fi de-ajuns.
Dar cei doi copii veniră spre ea și îi tăiară calea. Ea se opri, gâfâind un pic,
deși n-ar fi trebuit, și își smulse căștile.
— Ce e? întrebă ea.
Copiii ezitară un pic și chicotiră înainte să vorbească.
— Lui Joey i se clatină un dinte.
— Și ce? O să-i crească altul.
421
 — Dar îl doare. Tu trebuie să te ocupi de dureri.
— Trebuie? repetă Lana. Uite ce e, copii, dacă aveți o ditamai plaga
deschisă, atunci să mă chemați. Nu sunt aici pentru dureri de cap, genunchi
juliți sau dinți de lapte.
— Ești rea, spuse unul din puști.
— Da. Sunt rea.
Lana își puse căștile pe urechi și o porni din nou, supărată pe copii și pe
ea însăși pentru că țipase la ei. Dar copiii se țineau după ea oriunde se ducea.
O deranjau și când mânca. N-o lăsau în pace nici când stătea pe balcon și
citea o carte. Băteau la ușa ei și când era în baie.
Nu era aproape niciodată ceva pentru care să fie nevoie de un miracol. Și
asta gândea Lana din ce în ce mai mult despre puterile ei, că erau
miraculoase. Nu exista o explicație mai bună.
Și miracolele nu trebuiau irosite.
La urma urmei, avea și ea dreptul la viață personală. Nu era sluga
nimănui. Ea era propria stăpână.
Vino la mine.
Lana își mușcă buza de jos. N-avea să bage în seamă vocea aceea,
halucinația, orice ar fi fost.
Avea s-o ignore.
Dădu muzica tare.
Părăsi plaja când se apropie de oraș. Poate dacă mergea mai mult pe
străduțele lăturalnice. Poate dacă își schimba traseul, le-ar fi fost mai greu să
se țină după ea.
Atâta timp cât ajungea în același loc: urcând dealul spre Clifftop. Până la
zidul FAYZ-ului. Nu pentru a-l atinge, dar pentru a fi foarte aproape, gâfâind
și transpirând, și simțind inevitabila înțepătură în coaste.
Simțea nevoia să vadă bariera aproape în fiecare zi. Era un fel de act de
devotament. Un punct de referință. Îi aducea aminte că era aici și că asta era
situația acum. Oricum ar fi fost ea înainte, nu mai era acea persoană. Era
prinsă în capcana acestei vieți. Nu era alegerea ei, ci a zidului.
Vino la mine. Am nevoie de tine.
— Nu e real! strigă Lana.
Dar era real. Știa că așa era. Cunoștea vocea și locul de unde venea.
Știa că nu-și putea alunga vocea din minte. Sigurul mod în care putea s-o
reducă la tăcere era s-o amuțească pentru totdeauna. Putea să-i cadă victimă
sau să o ucidă.
Nebunie. Gânduri sinucigașe. Trecu de la o melodie lentă la una ritmată.
Ceva destul de tare ca să-i alunge gândurile nebunești.

422
 Merse mai repede, aproape alergând, balansându-și brațele și slăbind lesa
lui Patrick ca să țină pasul cu ea. Dar nu era mai rapidă decât camioneta care
venea în viteză spre ea, claxonând.
Își scoase din nou căștile și strigă:
— Ce e?
Dar nu era vorba despre vreun genunchi julit sau un dinte care se clătina.
Albert și Howard coborâră din mașină. Howard îl ajută pe Orc să iasă din
remorca din spate. Băiatul… creatura… se clătina de parcă era beat. Poate că
și era, se gândi Lana. Cu toate astea, puteai să înțelegi de ce ar fi băut.
Avea o gaură într-una dintre ultimele porțiuni umane din el, obrazul.
Sângele i se închegase pe obraz și gât. Un sânge de un roșu mai aprins încă îi
curgea din obraz, prelingându-se pe gâtul lui.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Lana.
— Viermii mutanți, răspunse Howard.
Simțea atât un fel de panică, cât și un sentiment de ușurare că o găsise în
sfârșit pe Tămăduitoare. Îl ținea de braț pe Orc, de parcă acesta ar fi avut
nevoie de puterea lui firavă să-l sprijine.
— Are vreun vierme în el? întrebă Lana prudentă.
— Nu, am scos viermele, o liniști Albert. Ne gândeam că îl poți ajuta.
— Nu mai vreau piatră pe mine, zise Orc.
Lana înțelese. Orc fusese un bătăuș de rând, fără vreo putere ieșită din
comun până îl prinseseră coioții în deșert. Îl mușcaseră rău. Foarte rău. Mai
rău decât ce i se întâmplase Lanei. Peste tot unde îi devoraseră carnea îi
crescuse în loc un strat de pietriș care îl făcuse pe Orc aproape
indestructibil.
Nu voia să-și piardă și ultima parte omenească din corp, peticul de piele
roz din jurul gurii și al gâtului.
Lana încuviință din cap.
— Nu te mai clătina, Orc. Nu vreau să cazi peste mine, spuse ea. Așază-te
pe jos.
El se așeză prea brusc și se hlizi un pic.
Lana își puse mâna pe gaura înspăimântătoare.
— Nu mai vreau piatră, repetă Orc.
— Te dor? întrebă Lana. Adică părțile din piatră. Știu că gaura te doare.
— Nu, nu mă dor. Orc se lovi cu pumnul în celălalt braț așa de tare că
orice alt braț omenesc ar fi fost zdrobit. Abia simt. Nici măcar biciul lui
Drake, când ne băteam, nu l-am simțit.
Deodată izbucni în plâns. Îi curgeau lacrimi din ochii umani pe obrajii din
carne și pietricele.
— Nu simt nimic, în afară de… își duse la față un deget gros de piatră.
423
 — Da, spuse Lana. Îi trecuse iritarea. La urma urmei, povara ei era poate
mai ușoară decât a lui Orc.
Lana își luă mâna ca să vadă dacă era vreo ameliorare. Gaura era mai
mică. Tot acoperită de sânge închegat, dar nu mai sângera.
Își puse din nou mâna pe obrazul lui Orc.
— Mai durează câteva minute, Orc.
— Numele meu e Charles, zise Orc.
— Așa e?
— Da, confirmă Howard.
— Ce făceați în câmpul cu viermi? întrebă Lana.
Howard îi aruncă o privire dușmănoasă lui Albert, care răspunse:
— Orc scotea verze.
— Mă cheamă Charles Merriman. Ar trebui să mi se spună pe numele
meu adevărat, măcar din când în când.
Privirea Lanei o întâlni pe a lui Howard.
Acum, se gândi Lana, își vrea numele înapoi. Bătăușul care se delecta cu
un nume de monstru era acum într-adevăr un monstru și voia să i se spună
Charles.
— Ești mult mai bine, îl anunță Lana.
— E încă piele acolo? întrebă Orc.
— Este, îl liniști Lana. E încă omenească.
Lana luă brațul lui Albert și îl trase de-acolo.
— De ce Dumnezeu l-ai trimis în câmpul cu viermi?
Fața lui Albert se goli de orice expresie. Era mirat că i se făceau reproșuri.
Pentru o clipă Lana se gândi că îi va spune să se care. Dar clipa trecu, iar
Albert se dezumflă puțin, de parcă ieșise aerul din el.
— Încerc să ajut și eu, zise Albert.
— Cum, plătindu-l cu bere?
— I-am dat ce-a vrut, iar Sam a fost de acord. Ai fost și tu la întrunire,
spuse Albert. Cum altfel să-l convingi pe Orc să stea ore în șir sub soarele
arzător și să muncească? Astrid pare să creadă că oamenii o să strângă
recolta doar pentru că le-o cerem. Unii poate da. Dar Orc?
Lana înțelese.
— E-n regulă. Nu trebuia să mă iau de tine.
— Nu-i nimic. Încep să mă obișnuiesc cu asta, zise Albert. Deodată sunt
considerat un băiat rău. Dar știi cum stă treaba? Nu eu i-am făcut pe oameni
așa cum sunt. Dacă puștii o să muncească, vor cere ceva în schimb.
— Dacă nu muncesc, murim cu toții de foame.
— Da, înțeleg, spuse Albert cu mai mult decât o urmă de sarcasm în voce.
Dar uite cum stau lucrurile: copiii știu că nu-i vom lăsa să moară de foame
424
cât timp mai e mâncare, nu? Așa că se gândesc: lasă să muncească altcineva.
Să culeagă alții varză și anghinare.
Lana ar fi vrut să se întoarcă la alergare. Trebuia să ajungă la zidul FAYZ-
ului. Dar o fascina ceva la Albert.
— Bine. Atunci cum îi convingi pe oameni să muncească?
El dădu din umeri.
— Îi plătești. Cu bani?
— Da. Ghici cine avea cei mai mulți bani în portofele sau în poșete când
au dispărut? Apoi câțiva puști au furat ce mai rămăsese în casele de marcat
sau în alte locuri. Așa că, dacă ne apucăm să folosim din nou vechii bani,
doar îi facem mai puternici pe hoți. E și asta o problemă.
— Și de ce ar munci un puști pentru bani dacă știe că oricum vom împărți
mâncarea? întrebă Lana.
— Pentru că unii vor face alte treburi pentru bani. Uite ce e, unii puști nu
sunt deloc îndemânatici. Așa că vor culege mâncare cu bani, nu? Apoi își vor
da banii unui copil care le poate găti mâncarea, nu? Și poate că puștiul acela
are nevoie de o pereche de adidași, iar altul a strâns toți adidașii și are un
magazin. Lana își dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Pufni în râs.
Pentru prima dată de mult timp. N-ai decât să râzi, spuse Albert și dădu să
plece.
— Nu, nu, nu, se grăbi Lana să zică. Nu, nu râdeam de tine. Cred că ești
singurul puști care are un plan în minte.
Albert părea stânjenit.
— Știi, Sam și Astrid chiar muncesc din răsputeri.
— Da, dar tu privești spre viitor. Te gândești cum să ne descurcăm.
— Așa cred, zise Albert și încuviință din cap.
— Bravo ție, frățioare, spuse Lana. Trebuie să plec. Orc va fi bine. Atât de
bine cât poate să fie el.
— Mulțumesc, zise Albert cu recunoștință sinceră în glas.
— Hei, lasă-mă să-ți văd mâna, spuse Lana.
Albert părea încurcat. Se uită la mâna lui, umflată și vânătă de la pumnul
pe care îl dăduse în fața de piatră a lui Orc.
— Bine, spuse Albert, iar Lana îi luă repede mâna într-a ei. Mulțumesc și
pentru asta.
Lana își puse din nou căștile și făcu vreo câțiva pași, apoi se opri. Se
întoarse și și le scoase.
— Hei, Albert. Chestia cu banii.
— Da?

425
 Ea ezită dându-și seama că în acel moment declanșa probabil o reacție în
lanț. Știind că era aproape o nebunie. Era straniu, de parcă soarta
intervenise prin Albert, arătându-i drumul spre un scop încă vag.
— N-ar merge și aurul? În loc de bani?
Ochii pătrunzători ai lui Albert îi căutară pe ai ei.
— N-am putea să vorbim mai pe îndelete?
— Da, încuviință Lana.
— Atunci treci pe la club diseară.
— Ce club?
Albert scoase din buzunar o bucată de hârtie și i-o dădu.
Lana se uită pe ea, apoi la el. Râse și i-o dădu înapoi.
— Voi fi acolo.
Începu iar să alerge. Dar gândurile îi luară alt curs decât înainte. Albert
făcea planuri, nu lăsa lucrurile la voia întâmplării. Așa și trebuia făcut. Să
planifici. Nu să lași totul la voia întâmplării.
Avea dreptate să-și facă planuri.
Vino la mine.
„Poate c-o să vin, se gândi Lana. Și poate că n-o să-ți placă așa mult când
am s-o fac.”

• UNSPREZECE

70 ore, 11 minute

— Mama Mary vrea să recruteze încă doi copii, îi spuse Astrid lui Sam.
— Bine. Se aprobă.
— Dahra spune că mai avem puțin paracetamol și Advil pentru copii, vrea
să știe dacă e bine să le dea pastile pentru adulți înjumătățite.
Sam își deschise brațele într-un gest de neputință.
— Ce?
— Nu mai avem pastile pentru copii, Dahra vrea să le taie în bucăți pe
cele pentru adulți.
Sam se rezemă, legănându-se, în fotoliul de piele conceput pentru adulți.
— Bine. Așa să facă. De acord.
Luă o gură de apă dintr-o sticlă. Pe etichetă scria „Dasani”, dar era apă de
la robinet. Farfuriile de la cină – o cremă de mazăre oribilă, care mirosea a
426
ars și un sfert de varză pentru fiecare – fuseseră puse pe bufetul pe care
odinioară primarul din Perdido Beach își ținea pozele de familie frumos
înrămate. Fusese una dintre cele mai bune mese de care Sam avusese parte
în ultimul timp. Varza proaspătă avea un gust surprinzător de bun.
În farfurie nu mai era aproape nimic: trecuse vremea când puștii nu
mâncau totul, până la ultima firimitură.
Astrid trase aer adânc în piept și apoi oftă.
— Copiii întreabă de ce nu e Lana pe-aici când au nevoie de ea.
— Nu pot să-i cer Lanei decât să vindece chestii grave. Nu am tupeul să-i
cer să stea aici 24 de ore din 24 ca se ocupe de fiecare „bubă”.
Astrid se uită pe lista pe care o făcuse pe laptop.
— De fapt, cred că de data asta era vorba despre un deget lovit de la
picior care „doale”.
— Ce mai e pe listă? întrebă Sam.
— Încă 305 de alte chestii, zise Astrid. Când văzu că Sam păli, o lăsă mai
moale. Bine, de fapt sunt doar 32. Acum nu te simți ușurat că nu sunt 300?
— Asta-i o nebunie, zise Sam.
— Da’ să vezi ce urmează: familiile Judson și McHanrahan se ceartă
pentru că au același câine, o femelă, așa că o hrănesc ambele familii – mai au
un sac mare de mâncare pentru câini –, dar familia Judson îi pune Sweetie,
iar cealaltă Bubu.
— Glumești.
— Deloc, spuse Astrid.
— Ce-i gălăgia asta? întrebă Sam.
Astrid dădu din umeri.
— Cred că e un sistem stereo dat la maximum.
— N-o să meargă, Astrid.
— Muzica?
— Nu, faptul că am în fiecare zi o sută de probleme de rezolvat. De parcă
aș fi tatăl tuturor. Stau aici și ascult cum se plâng copiii mici că surorile lor
mai mari îi obligă să facă baie sau se bat pentru un ursuleț de pluș, iar acum
se ceartă în privința numelui unui câine.
— Sunt încă mici, zise Astrid.
— Unii dintre puștii ăștia dobândesc puteri care mă sperie, mormăi Sam.
Dar nu pot hotărî cine să primească un prosop deosebit. Sau dacă să se uite
la Mica sirenă ori la Shrek 3.
— Nu, spuse Astrid. Nu pot. Au nevoie de un tată. Iar acela ești tu.
Sam primea de obicei doza zilnică de tâmpenii cu indiferență sau măcar
cu o atitudine ursuză. Dar astăzi simțea că e prea mult pentru el. Ieri îl
pierduse pe E.Z. Azi-dimineață nu venise mai nimeni la muncă. Iar Edilio
427
trebuise să-i caute pe copii cam două ore. Și se întorseseră cu o cantitate
jalnică de pepeni galbeni, care abia ajungeau pentru grădiniță. După toate
astea, mai venise și Duck Zhang cu povestea lui incredibilă, cum că se
cufundase în pământ și intrase într-o peșteră radioactivă plină cu lilieci
acvatici.
Orc era singurul care făcuse ceva bun. Scosese din pământ mai multe sute
de verze înainte să-l atace viermii.
— Cei cu muzica asta? întrebă el furios și simțind nevoia să zbiere la
cineva sau ceva. Sam se duse la fereastră și o deschise. Imediat, muzica se
auzi și mai tare, accentuându-se bașii.
Jos în piață totul era cufundat în întuneric, în afară de lămpile de pe
stradă și lumina intensă care ieșea pe fereastra din față a restaurantului
McDonald’s.
— Ce naiba…
Astrid veni lângă el.
— Ce-i asta? Albert dă o petrecere?
Sam nu-i răspunse. Plecă fără să scoată o vorbă, enervat, furios și bucuros
în sinea lui că scăpa de întrebările stupide ale puștilor și de rezolvarea
problemelor lor la fel de stupide.
Coborî câte două trepte deodată. Când ajunse la parter, ieși în grabă pe
ușa din față, fără să bage în seamă salutul lui Edilio, care era de pază în hol,
și coborî treptele de marmură de la intrare ieșind în stradă.
Quinn trecu pe lângă el, evident în drum spre McDonald’s.
— Hei, frățioare, zise Quinn.
— Ce se întâmplă, știi cumva? întrebă Sam.
— E un club. Quinn rânji. Frate, muncești prea mult. Toată lumea știe.
Sam se uită fix la el.
— Ce-ai zis că e?
— McClub, frățioare. N-ai nevoie decât de niște baterii sau de ceva hârtie
igienică.
Vorbele lui Quinn îl lăsară pe Sam mut de uimire. Se gândi să-i ceară
explicații, dar apăru Albert, îmbrăcat elegant, de parcă era balul de absolvire
sau așa ceva. Purta un sacou sport de culoare închisă și pantaloni largi într-o
nuanță mai deschisă. Cămașa lui era de un albastru pal, cu guler și bine
călcată. Văzându-l pe Sam, îi întinse mâna.
Sam nu o băgă în seamă.
— Albert, ce se întâmplă aici?
— Mai mult dansăm, spuse Albert.
— Pardon?
— Copiii dansează.
428
 Quinn trecu în fața lui Sam să strângă mâna încă întinsă a lui Albert.
— Hei, omule, am baterii.
— Îmi pare bine să te văd, Quinn. Prețul e de patru baterii D sau opt A
duble sau zece A triple, ori 12 C. Dacă ai amestecate, fac eu socoteala.
Quinn se căută în buzunar și scoase de-acolo patru baterii A triple și trei
D. I le dădu lui Albert, care fu de acord cu prețul, și puse bateriile în punga
de plastic de la picioarele lui.
— Bine, regulile sunt: fără mâncare, fără alcool, fără puncte de vedere,
fără certuri, iar când spun eu „gata”, nimeni nu comentează. Ești de acord cu
regulile astea?
— Frate, dacă aș avea mâncare, crezi c-aș fi aici? Aș fi acasă și aș mânca.
Quinn își duse mâna la inimă, de parcă ar fi jurat credință patriei. Apoi
spuse: Jur. Îl arătă cu degetul pe Sam care era în spate. Nu te osteni cu el.
Sam nu dansează.
Sam se uită la ei complet șocat. Nu știa dacă să se simtă jignit sau să
zâmbească admirativ.
— Cine ți-a zis că aveți voie să faceți asta? întrebă Sam.
Albert dădu din umeri.
— Aceeași persoană care mi-a spus că pot să mă ocup de McDonald’s
până rămânem fără mâncare: nimeni. Dar am făcut-o.
— Foarte bine, dar dădeai gratis mâncarea. Acum ceri ceva în schimb. Nu-
i frumos, Albert.
— Încerci să profiți? spuse Astrid care îl urmase pe Sam, cu Micul Pete
după ea.
Înăuntru muzica trecuse de la hip-hop la un cântec care îi plăcea lui Sam:
o melodie a lui Tim Armstrong ridicol de captivantă: Into Action. Dacă ar fi
să danseze vreodată, poate că i-ar fi plăcut acum.
Albert se uită lung la Astrid și Sam.
— Da. Încerc să fac un profit. Folosesc baterii, hârtie igienică și prosoape
de hârtie ca monedă. Toate vor fi, la un moment dat, pe terminate.
— Încerci să pui mâna pe toată hârtia igienică din oraș? țipă Astrid.
Glumești?
— Nu, Astrid, nu glumesc, spuse Albert. Uite, copii se joacă acum cu
chestia asta. Am văzut copii mici aruncând role întregi prin fața casei, ca și
cum ar fi o jucărie. Așa că…
— Așa că soluția ta e să o iei pe toată de la oameni?
— Ai prefera să fie irosită?
— Cred că da, pufăi Astrid. Mai degrabă decât să pui tu mâna pe ea. Te
porți ca un ticălos.
Ochii lui Albert aruncau văpăi.
429
 — Uite ce e, Astrid, puștii știu acum că își pot plăti intrarea în club cu ea.
Așa că n-au s-o mai irosească.
— Nu, o să ți-o dea pe toată ție, ripostă Astrid. Și ce se întâmplă dacă au
nevoie de o bucată?
— Atunci o să rămână ceva, pentru că eu am făcut-o valoroasă.
— Valoroasă pentru tine.
— Valoroasă pentru toată lumea, Astrid.
— Tu profiți de pe urma puștilor prea naivi ca să-și dea seama. Sam,
trebuie să pui capăt trebii ăsteia.
Sam se îndepărtase de cei doi, în capul lui nu era decât muzică. Se rățoi la
Albert:
— Astrid are dreptate, Albert, nu e în regulă ce faci. Nu ți-a dat nimeni
voie…
— N-am crezut că îmi trebuie permisiune ca să le dau puștilor ce vor.
Adică să știți că nu ameninț pe nimeni când zic: „Dă-mi hârtia ta igienică, dă-
mi bateriile tale”. Doar pun niște muzică și le spun: „Dacă vreți să intrați și să
dansați, atunci o să vă coste ceva”.
— Frate, îți respect ambiția și restul. Dar va trebui să închid clubul ăsta.
Nu ți-am dat permisiunea să-l deschizi, ca să nu mai spunem că nu ne-ai
întrebat dacă e corect să-i pui pe puști să plătească.
Albert spuse:
— Sam, te respect mai mult ca pe oricine. Iar tu, Astrid, ești mult mai
deșteaptă ca mine. Dar nu văd ce drept aveți să-mi închideți clubul.
Atâta îi trebui lui Sam.
— Bine, am încercat să fiu drăguț cu tine. Dar sunt primar. Am fost ales,
cred că-ți amintești, pentru că și tu m-ai votat.
— Așa am făcut. Și aș face-o din nou, frățioare. Dar Sam, Astrid… greșiți
acum. Clubul ăsta e aproape singurul loc unde se strâng puștii să se mai
distreze un pic. Stau în casele lor, suferind de foame, triști și speriați. Când
dansează, mai uită de foame și tristețe. Cred că fac un lucru bun.
Sam se uită încruntat la Albert, cu acea căutătură de care se temeau copiii
din Perdido Beach. Dar Albert nu dădu înapoi.
— Sam, câți pepeni galbeni a reușit Edilio să strângă cu puștii pe care i-a
adunat și i-a obligat să muncească?
— Nu prea mulți, recunoscu Sam.
— Orc a umplut camioneta cu verze. Înainte să-și dea seama viermii
mutanți unde să-l atace. Fiindcă l-am plătit pe Orc pentru munca lui.
— A făcut-o pentru că este cel mai tânăr alcoolic din lume și l-ai plătit cu
bere, izbucni Astrid. Știu ce vrei, Albert. Vrei să iei totul pentru tine și să fii
un tip mare și tare. Dar știi ce? Asta-i o lume cu totul nouă. Avem o șansă s-o
430
facem mai bună. Nu trebuie să fie vorba despre tipi mai presus de alții. Poate
fi o lume dreaptă pentru toți.
Albert pufni în râs.
— Da, tuturor să le fie la fel de foame. Într-o săptămână sau două, toți pot
să moară de foame.
Câțiva puști plecau deschizând ușa. Sam îi știa, desigur. Îi cunoștea acum
pe toți din oraș, măcar din vedere, dacă nu și după nume.
Ieșiră din club râzând, chicotind fericiți.
— Hei, Sam! zise unul dintre ei.
Altul spuse:
— Ar trebui să intri. E grozav!
Sam dădu doar din cap, de parcă îi aproba.
Nu mai putea să amâne: trebuia să ia o decizie. Să închidă clubul sau nu.
Dacă nu-l închidea, îi dădea nas lui Albert și probabil că s-ar fi certat încă o
dată cu Astrid, care se va simți trecută cu vederea.
Nu pentru prima oară, nici măcar pentru a suta oară, Sam regretă că
acceptase să fie liderul celorlalți.
Sam se uită pe furiș la ceasul de la mâna lui Albert. Era aproape nouă
seara.
— Închide, spuse Sam pe un ton ferm. Închide. La zece jumătate puștii
trebuie să fie la culcare.
•
În club, Quinn se relaxa pe ritmul muzicii. Era cu siguranță ska-punk.
Poate mai târziu va fi și niște hip-hop. Poate și ceva melodii clasice.
Bravo lui Albert: tipul transformase restaurantul într-un club curățel de
dans. Lămpile de sus erau toate stinse, doar suporturile pentru meniuri erau
luminate. Dar nu erau în ele nici Happy Meals și nici alte sortimente. Albert
le acoperise cu hârtie creponată roz, așa că răspândeau o lumină blândă,
suficient de puternică pentru a se vedea albul ochilor celor care dansau și
dinții lor când zâmbeau.
Hunter oare în ce clasă era, în a șaptea? El era cel care schimba CD-urile și
făcea pe DJ-ul. Nu era chiar un profesionist, dar se pricepea destul de bine.
Un puști de treabă, deși se zvonea că dobândea niște puteri ucigătoare.
Timpul va hotărî dacă avea să rămână de treabă sau o să devină un arogant
ca alți ciudați. Ca Brianna, care începuse brusc să-și spună „Briza” și le cerea
tuturor să-i zică așa. De parcă era o eroină din cărțile cu benzi desenate.
Briza. Și îi plăcuse oarecum de ea, înainte.
Că veni vorba, era aici, dansând ca o nebună, accelerând, desprinzându-și
picioarele de la pământ, săltând așa de repede, încât se părea că va începe să
zboare prin încăpere.
431
 Spunea fiecăruia care o asculta cum întrecuse viteza unui glonț.
— Acum sunt mai rapidă decât un glonț. Eu și Superman.
În alt colț al încăperii, puștiul acela ciudat, pe nume Duck, turuia o
poveste cu niște lilieci-pești și un oraș subteran sau așa ceva.
Și mai era Dekka, stând singură, dând încet din cap în ritmul muzicii, cu
ochii la Brianna. Nimeni nu știa prea multe despre Dekka. Era dintre elevii
de la Coates care fuseseră salvați din regimul de tortură al lui Caine și Drake.
Avea un aer ciudat, îți lăsa impresia că era puternică și poate ușor
periculoasă. I se întâmplase ei ceva, în trecut, gândea Quinn. La fel ca
aproape tuturor copiilor de la Coates. Se știa despre Coates că era o școală
pentru copii bogați delincvenți. Nu toți erau bogați și nu toți erau
delincvenți, dar majoritatea aveau probleme grave.
Quinn se strecură printre doi copii de clasa a patra, un băiat și o fată care
dansau. Împreună. Când Quinn fusese de această vârstă, n-ar fi dansat nici în
ruptul capului cu o fată de parcă își dăduseră întâlnire. De fapt, nici acum nu
o făcea. Dar lucrurile stăteau altfel acum, se gândi el. Clasa a patra era… ca
un fel de vârstă mijlocie. El însuși era bătrân. Bătrân, bătrân, bătrân la
aproape 15 ani.
Se apropia ziua lui de naștere. Întrebarea era ce avea să facă. Va rămâne
sau va pleca dincolo?
În cea mai mare parte, de când supraviețuise Sam, cei care împlineau
fatidica vârstă de 15 ani supraviețuiseră. Sam le spusese cum s-o facă.
Computer Jack, care fusese pe-atunci de partea lui Caine, folosise
fotografia de mare viteză ca să înregistreze un prizonier la Coates care
atingea Vârsta Distrugerii. Jack împărtășise în Perdido Beach toată povestea:
marea revelație că în clipa fatală totul încetinea în jurul tău, se târâia în timp
ce tu te apropiai de infinit. Și acolo, în acel moment, venea cineva să te
ademenească, să-ți facă semn, să te strige, să-ți ceară să treci dincolo.
Dar acest ademenitor era un escroc. Un mincinos. Ca un diavol, se gândi
Quinn, ca un diavol. Dădu peste cineva și se scuză.
— Hei, Quinn! Era Lana, strigând ca să acopere muzica, dar nereușind,
deci Quinn mai mult îi citi cuvintele pe buze. Tămăduitoarea îi vorbea cu
adevărat.
— Bună, Lana. E mișto, nu? Îi indică încăperea cu un gest stângaci.
Lana încuviință din cap. Părea cam supărată, cam tristă. Ceea ce i se părea
imposibil lui Quinn. Numai Sam era mai respectat decât Lana în toată
comunitatea. Și diferența era că unii aproape îl urau pe Sam, dar pe Lana n-o
detesta nimeni. Sam te obliga uneori să faci câte ceva: să strângi gunoiul, să
ai grijă de țâncii de la centru, să împuști pe cineva cu o mitralieră; dar Lana
nu făcea decât să vindece oameni.
432
 — Da. E destul de mișto, zise Lana. Dar nu cunosc mai pe nimeni.
— Nu-i așa. Îi știi pe toți.
Lana clătină din cap cu tristețe.
— Nu. Toată lumea mă știe. Sau cel puțin cred că mă cunosc.
— Ei bine, mă cunoști pe mine, spuse Quinn și îi adresă un zâmbet ca să
știe că nu încerca să facă pe grozavul și nici să se poarte de parcă ar fi egal cu
ea.
Dar ea nu o luă așa. Încuviință din cap atât de amărâtă, încât ai fi putut
crede că era cât pe ce să izbucnească în plâns.
— Mi-e dor de părinți.
Quinn simți deodată acea durere năprasnică pe care o simțise în fiecare
ceas atunci când începuse totul și care îl săgeta acum doar de vreo două ori
pe zi.
— Te înțeleg. Și mie.
Lana întinse mâna, iar Quinn, după o scurtă ezitare, i-o luă.
Lana zâmbi.
— E-n regulă dacă te țin de mână și nu te vindec de nimic?
Quinn râse.
— Nici măcar tu n-ai putea să mă scapi de ce probleme aș avea. Apoi
adăugă: Nu vrei să dansezi?
— Așteptam să vorbesc cu Albert, tot aștept pe-aici de o oră, dar tu ești
primul care mă invită, spuse ea. Da, mi-ar plăcea.
Se auzea acum o melodie hip-hop, un rap răgușit și categoric obscen. Era
de câțiva ani, dar încă molipsitoare și, în plus, cu atât mai atrăgătoare cu cât
nimeni din sală nu avusese voie s-o asculte cu trei luni în urmă.
Quinn și Lana dansau, chiar își ciocniră șoldurile de câteva ori. Apoi
Hunter schimbă dispoziția dansatorilor, punând un cântec destul de lent și
melancolic al Lucindei Williams.
— Îmi place mult cântecul ăsta, spuse Lana.
— Eu… nu știu să dansez pe melodii lente, zise Quinn.
— Nici eu. Hai să încercăm, totuși.
Așa că se luară în brațe cu stângăcie și doar se legănară înainte și înapoi.
După un timp, Lana își puse obrazul pe umărul lui Quinn. El îi simți lacrimile
pe gât.
— Ăsta-i un cântec cam trist, observă Quinn.
— Tu visezi, Quinn? întrebă Lana.
Întrebarea îl luă prin surprindere. Probabil că ea îl simțise tresărind,
pentru că se uită în ochii lui, căutând o explicație.
— Am coșmaruri, spuse el. Bătălia. Știi. Marea bătălie.
— Ai dat dovadă de mult curaj. Ai salvat copiii de la grădiniță.
433
 — Nu pe toți, zise repede Quinn. Rămase tăcut o clipă, întorcându-se în
vis. Era acolo coiotul ăla. Și copilul cel mic, nu? Și… și… Puteam să-l împușc
un pic mai devreme, nu? Dar mi-era așa frică să nu-l nimeresc pe copil, așa
că n-am tras. Iar apoi a fost prea târziu. Înțelegi?
Lana încuviința din cap. Ea nu-i arătă niciun pic de milă și, în mod ciudat,
Quinn socoti că e un lucru bun, pentru că, dacă nu era vorba despre tine, și
tu nu fuseseși acolo și nu ținuseși o mitralieră în mână, cu degetul
încremenit pe trăgaci și nu îți auziseși propria voce erupând ca sângele care
țâșnește dintr-o arteră și nu văzuseși ce văzuse el, atunci nu aveai dreptul să
manifești compasiune, deoarece nu înțelegeai nimic.
Nimic.
Lana doar clătină din cap și îi puse mâna în dreptul inimii, spunând:
— Nu pot să vindec așa ceva.
El încuviință din cap, încercând să-și stăpânească lacrimile… a câta oară,
după acea noapte de groază? Să vedem, trei luni, 30 de zile într-o lună, asta
însemna cam de o mie de ori. Poate mai mult. În niciun caz mai puțin, nu
dacă punea la socoteală și dățile când îi venise să plângă, dar arborase
zâmbetul lui de om fără griji, pentru că altfel s-ar fi prăbușit la pământ și ar
fi plâns în hohote.
— Asta-i partea tristă din viața mea, spuse el după un timp. A ta care e?
Ea își dădu capul pe-o parte, de parcă îl măsura cu privirea, neștiind dacă
să-i spună. Quinn cel flușturatic. Quinn pe care nu te puteai bizui. Quinn care
îl trădase pe Sam, ca până la urmă să ajungă torturat de Caine și Drake.
Quinn din cauza căruia Astrid fusese cât pe ce să fie ucisă. Quinn care acum
era doar tolerat, pentru că atunci când totul mersese prost în marea bătălie,
el intervenise în cele din urmă și apăsase pe trăgaci și…
— Ai întâlnit vreodată pe cineva pe care să nu poți să-l uiți? îl întrebă
Lana. Cineva pe care să-l întâlnești și după aceea să simți că a pus stăpânire
peste o parte din tine?
— Nu, zise Quinn. Era un pic dezamăgit. Cred că e un tip norocos.
Lana era așa uimită, că izbucni în râs.
— Nu. Nu genul ăsta de tip. De fapt poate nu un tip. Poate nu… ei bine, nu
ceea ce se înțelege printr-un tip. Mai degrabă cineva care ia un cârlig de
pescuit, nu? Ca și cum ar fi luat cârligul ăla și l-ar fi înfipt în mine, ca într-un
vierme. Știi că la capătul unui cârlig de pescuit e o sârmuliță? Așa că nu-l poți
scoate fără să lași o gaură mare în tine?
Quinn încuviință din cap, fără să înțeleagă prea bine.
— Și apoi, poate asta-i și mai ciudat, aproape că vrei să fii prins de pescar.
Parcă ai gândi: am cârligul ăla în mine și mă doare, dar nu pot să-l scot, nu

434
pot face nimic, așa că poți să mi-l înfigi și mai adânc. Termină odată cu mine
și nu îmi mai apărea în vise, căci toate sunt coșmaruri.
Quinn tot nu prea înțelegea ce voia ea să spună, dar imaginea peștelui
prins în cârlig, neajutorat i se întipări în minte. Când auzea de o asemenea
situație, Quinn știa prea bine cum e să fii neputincios. Doar că nu se
așteptase să audă așa ceva de la cea mai îndrăgită persoană din FAYZ.
Ritmul muzicii se schimbă din nou. Destul cu muzica lentă, copiii voiau să
danseze ca lumea, așa că Hunter puse o melodie tehno pe care Quinn nu o
recunoștea. Începuse să se miște în ritm, dar Lanei nu-i plăcea.
Își puse mâna pe umărul lui și îi zise:
— Văd că Albert e singur acum și trebuie să vorbesc cu el.
Plecă fără să mai spună altceva. Quinn rămase cu impresia că, oricât de
groaznice erau visele lui, ale Tămăduitoarei erau și mai înspăimântătoare.

• DOISPREZECE

61 ore, 03 minute

Cearta cu Astrid în privința clubului lui Albert fusese destul de serioasă.

Majoritatea nopților Sam dormea în casa pe care Astrid o împărțea cu
Mary. Dar nu și în noaptea asta.
Nu era prima lor ceartă. Și probabil că nu avea să fie nici ultima.
Sam detesta certurile. Când socotea numărul total de oameni cu care
putea să discute cu adevărat, aceștia erau doar doi: Edilio și Astrid. Discuțiile
sale cu Edilio erau despre probleme oficiale. Conversațiile cu Astrid erau în
general despre lucruri mai profunde, dar și mai superficiale. Acum se părea
că nu vorbeau decât despre muncă. Și se certau în această privință.
Era îndrăgostit de Astrid. Voia să discute cu ea despre toate lucrurile pe
care fata le știa, istorie, chiar și matematică, marile probleme legate de
univers, pe care ea i le explica, iar el le înțelegea oarecum.
Și voia să o sărute și să o strângă în brațe, până la urmă. Să o sărute, să îi
mângâie părul, să îi simtă fața lipită de a lui: doar așa reușea să rămână
intacte mințile, câteodată.
Dar în loc să se sărute, să vorbească despre stele și univers, ei se certau,
uneori chiar înainte de răsăritul soarelui. El se îmbrăca și se furișa afară,
înainte să vină copiii și să-l bată la cap cu problemele lor.
435
 Pe străzi era liniște. Așa era de obicei acum. Unii dintre copii aveau voie
să conducă mașina, dar numai cu treburi oficiale. Nu mai era trafic. Rareori
vedeai o mașină sau un camion, pe care le auzeai cu mult timp înainte.
Sam percepu acum zgomotul unui motor. De departe. Dar nu suna ca
acela al unei mașini.
Ajunse la zidul scund de la marginea plajei. Sări pe el și văzu imediat de
unde venea sunetul. O ambarcațiune cu motor, o barcă joasă de pescuit
bibani, cum i se spunea adesea, mergea de-a lungul țărmului cu mică viteză.
Lumina zorilor era încă slabă, dar Sam zări totuși o siluetă. Era destul de
sigur că o recunoștea.
Sam se duse până la apă, își puse mâinile pâlnie la gură, ca un fel de
megafon. Și strigă:
— Quinn!
Quinn părea să-și facă de lucru cu ceva pe care Sam nu putea vedea.
— Tu ești, frate?
— Da. Ce faci acolo?
— Stai o clipă. Quinn se aplecă făcând ceva, apoi întoarse barca spre mal.
Trase pe țărm și opri motorul. Sări pe nisip.
— Ce faci aici, frățioare? îl întrebă Sam din nou.
— Pescuiesc, frate. Pescuiesc.
— Pescuiești?
— Toată lumea caută ceva de mâncare, nu?
— Frate, nu poți să decizi așa să iei o barcă și să mergi la pescuit, spuse
Sam.
Quinn părea mirat.
— Și de ce nu?
— De ce nu?
— De ce nu? Nimeni nu folosește barca. Am găsit unelte de pescuit. Și încă
mai fac tura de pază cu Edilio.
Sam nu mai știa ce să spună.
— Ai prins ceva?
Albul dinților lui Quinn strălucea în întuneric.
— Am găsit o carte despre pescuit. N-am făcut decât ce scrie acolo. Scoase
ceva greu de pe fundul bărcii. Uite! Dar nu poți să-l vezi în întuneric. Dar pun
pariu că are cel puțin 35 de kilograme. E enorm.
— Nu văd nimic. În ciuda proastei sale dispoziții, Sam zâmbi. Ce este?
— Cred că e un halibut. Nu sunt sigur. Nu arată chiar ca peștele din carte.
— Ce ai de gând să faci cu el?
— Păi, zise Quinn gânditor, cred c-o să încerc să prind mai mulți; iar apoi
am să mănânc o parte și o să văd dacă Albert îmi dă ceva pe restul. Știi,
436
Albert va găsi un mod de a-i prăji la McDonald’s și de a face crochete sau
altceva. Mă întreb dacă mai are ketchup.
— Nu sunt sigur că e o idee bună, spuse Sam.
— De ce?
— Pentru că Albert nu mai dă nimic gratis.
Quinn râse nervos.
— Frate, nu-mi spune că nu pot să fac asta. Nu fac niciun rău nimănui.
— N-am zis că faci vreun rău cuiva, zise Sam. Dar uite ce e, Albert o să
vândă peștele oricui îi va da ce vrea: baterii, hârtie igienică, orice are nevoie
să controleze.
— Sam, am priceput. Dar aici sunt 35 de kile de proteine.
— Da. Și trebuie să ajungă la cei care nu au destule, nu? Mama Mary o să
le dea o parte țâncilor. Nu mănâncă mult mai bine ca noi restul și au nevoie
mai mare.
Quinn își afundă în nisip vârful unui picior.
— Uite, dacă nu vrei să-i vând peștele lui Albert, e-n regulă. Dar eu am
prins peștele ăsta, nu? Ce să fac cu el? Va trebui pus în gheață cât de curând.
Nu pot să umblu prin oraș și să împart bucăți de pește, nu?
Încă o dată Sam simți cum îl cuprinde valul de întrebări fără răspuns ca o
maree înaltă. Acum trebuia să decidă ce să facă Quinn cu peștele.
Quinn continuă:
— Uite ce e, ziceam doar că pot să duc peștele ăsta și ce o să mai prind la
Albert, care are un frigider destul de mare ca să nu se strice, în plus, știi că
va găsi el un mod de a-i curăța și găti și…
— Bine, îl întrerupse Sam. Foarte bine. Fă cum vrei. De data asta, dă-i-l lui
Albert. Până mă gândesc eu, nu știu, la un fel de regulă.
— Mersi, frățioare, spuse Quinn.
Sam se întoarse și o luă spre oraș.
— Ar fi trebuit să vii ieri-seară la club și să dansezi, frățioare, strigă Quinn
după el.
— Doar știi că nu dansez.
— Sam, dacă are cineva nevoie de relaxare, tu ești acela.
Sam încercă să nu-i bage în seamă vorbele, dar îl deranja tonul lui
îngrijorat și compătimitor. Însemna că nu-și mai putea ascunde gândurile.
Însemna că le arăta tuturor proasta lui dispoziție și atitudinea sa jalnică, iar
acesta era un exemplu rău.
— Hei, frate! strigă din nou Quinn.
— Da, omule.
— Ai auzit de povestea aia stranie a lui Duck Zhang? Nu partea cu
peștera, ci aia cu liliecii-pești și altele.
437
 — Ce-i cu ei?
— Cred c-am văzut și eu câțiva. Țâșneau din apă. Desigur, în întuneric.
— Bine, spuse Sam. Îmi zici mai târziu.
Mergând pe plajă, mormăi: Viața mea înseamnă povești cu pești și
ciocolate cu mentă.
Ceva îl sâcâia. Nu doar cearta cu Astrid, ci și altceva. Ceva. Ceva legat de
ciocolatele cu mentă.
Dar oboseala îl doborî și îi alungă gândul abia conturat. Trebuia să ajungă
în oraș în scurt timp. Mai multe prostii de care să se ocupe.
Îl auzi pe Quinn fredonând cântecul lui Bob Marley, Three Little Birds,
pentru sine. Sau poate pentru Sam.
Apoi se auzi din nou un zgomot de motor pornit.
Sam simți o puternică înțepătură de invidie.
— Nu-ți face griji! spuse Quinn repetând cuvintele din cântec.
— Ba da.
•
— Caine?
Niciun răspuns. Diana bătu iar la ușă.
— Flămând în întuneric! strigă Caine cu o stranie voce cântată. Flămând
în întuneric. Flămând în întuneric, flămând în întuneric!
— O, Doamne, iar ne-am întors la asta? se întrebă Diana.
În timpul celor trei luni de groază, Caine țipase și urlase o mulțime de
chestii. Dar repetase de cele mai multe ori aceste cuvinte: Flămând în
întuneric.
Ea deschise ușa. Caine se zvârcolea în pat, cu cearșaful răsucit în jurul lui,
bătând cu brațele ceva invizibil.
Caine se mutase din căsuța lui Mose în bungaloul ocupat înainte de
directoarea Academiei Coates și de soțul ei. Era una dintre puținele case de
la Coates care nu fusese încă distrusă și transformată într-un morman de
moloz. În cameră era un pat mare și comod, cu așternut de satin moale. Pe
pereți erau tablouri în stilul celor care decorau casele prin anii ’60-’70.
Diana se duse repede la fereastră în timp ce Caine se tânguia ca un suflet
rătăcit că îi e foame în întuneric. Trase obloanele și în cameră intră lumina
zorilor.
Caine se ridică brusc în capul oaselor.
— Ce e? spuse el. Clipi des și se înfioră. De ce-ai venit aici?
— Ai început din nou, zise Diana.
— Să fac ce?
— „Flămând în întuneric.” E una dintre marotele tale. Uneori o mai
schimbi cu „flămând în beznă”. Ai murmurat aceste cuvinte, le-ai gemut, le-ai
438
strigat săptămâni în șir, Caine. Întuneric, foame și cuvântul acela „gaiafag”.
Se așeză pe marginea patului. Ce înseamnă toate astea?
Caine ridică din umeri.
— Nu știu.
— Întunericul. Și Drake vorbește de el. Lucrul acela din deșert, care i-a
dat brațul, care ți-a întunecat mințile. Caine nu zise nimic. Într-un fel e un
monstru, nu? întrebă Diana.
— Într-un fel, răspunse Caine, lapidar.
— Ce vrea?
Caine se uită bănuitor la ea.
— De ce te interesează?
— Trăiesc și eu aici, ai uitat? Trebuie să trăiesc în FAYZ, ca toată lumea.
Așa că mă interesează dacă o creatură diavolească ne folosește pe toți
pentru…
— Nimeni nu mă folosește! izbucni Caine.
Diana rămase tăcută, așteptând să-i treacă furia. Apoi spuse:
— Te-a distrus, Caine. Nu mai ești tu însuți.
— L-ai trimis pe Jack să-l avertizeze pe Sam? L-ai trimis să-i spună lui
Sam cum să supraviețuiască dispariției?
Întrebarea o luă prin surprindere pe Diana. Abia reuși să-și ascundă
teama.
— Așa crezi? Diana schiță un zâmbet vag. De asta sunt urmărită oriunde
mă duc.
Caine nu putea să nege.
— Te iubesc, Diana. Tu m-ai îngrijit în aceste ultime trei luni. Nu vreau să-
ți facă nimeni rău.
— De ce mă ameninți?
— Pentru că am niște planuri. Am niște lucruri de făcut. Trebuie să știu
de ce parte ești.
— Sunt de partea mea, zise Diana. Era un răspuns sincer. Nu putea să-i
spună o minciună. Dacă el credea că minte…
Caine încuviință din cap.
— Bine. E-n regulă. Fii de partea ta, îți respect alegerea. Dar, dacă aflu că-l
ajuți pe Sam…
Diana consideră că sosise timpul să-și manifeste mânia.
— Ascultă, nenorocitule. Am avut de ales. Sam mi-a oferit această
posibilitate după ce te-a înfrânt. Aș fi putut să mă duc cu el. Ar fi fost o
mișcare inteligentă. Aș fi scăpat de Drake. Și nu ar fi trebuit să îndur să-ți pui
labele pe mine de câte ori te simțeai singur. Și, cu siguranță, aș fi mâncat mai
bine. Am ales să merg cu tine.
439
 Caine se îndreptă de spate. Se aplecă spre ea. În ochi i se citeau intențiile,
fără umbră de îndoială.
— Ah, aici ajungem. Diana își dădu ochii peste cap. Dar, când o sărută, nu
se opuse. Și, după câteva clipe de nepăsare, îi răspunse la sărut. Apoi își puse
mâna pe pieptul lui gol și îl împinse înapoi pe pernă. Ajunge!
— Nu prea, dar asta e, se resemnă Caine.
— Plec, spuse Diana și se îndreptă spre ușă.
— Diana?
— Ce?
— Am nevoie de Computer Jack.
Ea încremeni cu mâna pe clanță.
— Nu-l ascund în camera mea.
— Ascultă-mă, Diana, și nu spune nimic. Bine? Îți mai zic o dată: nu-mi da
niciun răspuns. E o ofertă unică. Iertare. Orice s-a întâmplat între tine, Jack și
Sam va fi dat uitării. Ce-a fost a fost. Dar am nevoie de Jack. Cât mai repede.
— Caine…
— Taci, șuieră el. Fă-ți ție însăți o favoare: Nu. Spune. Nimic.
Ea își înfrână o izbucnire furioasă. Amenințarea din vocea lui era
evidentă. Vorbea serios. De această dată chiar vorbea serios.
— Adu-mi-l pe Jack. Folosește-te de orice vrei. Folosește-te de Gândac.
Chiar și de Drake. Folosește-te și de Căpetenie, dacă te ajută. Nu mă
interesează cum faci, dar îl vreau pe Jack în fața mea peste două zile.
Începând din acest moment. Dianei i se tăie respirația. Două zile, Diana. Știi
doar ce se întâmplă dacă dai greș…
•
Albert îl supraveghea pe un băiat din echipa sa cum mătură prin club și
citea despre punctele de topire ale diferitelor metale – plumb și aur, mai ales
aur – când Quinn intră cu roaba în McDonald’s.
În roabă erau trei pești. Unul era foarte mare pentru un pește. Ceilalți
aveau dimensiuni medii.
Al doilea gând al lui Albert a fost că i se ivise o ocazie.
Primul său gând a fost că îi era foame și că tare mult i-ar plăcea o bucată
de pește prăjit. Poate chiar și crud. Puternicele junghiuri provocate de foame
îl luară prin surprindere. Încercase să uite de foame, mâncând foarte puțin și
având grijă ca echipa lui să fie cât mai bine hrănită, dar, când pe ușă intră un
tip cu pești în adevăratul sens al cuvântului…
— Bună! îl salută Albert.
— Salut! Mișto, nu? zise Quinn uitându-se la peștii săi și zâmbind mândru
ca un tată.
— Sunt de vânzare? întrebă Albert.
440
 — Da. În afară de ce pot mânca eu. Plus că trebuie să-i trimit ceva și lui
Mary pentru țânci.
— Bineînțeles, aprobă Albert. Apoi cugetă: Nu am nimic din care să fac un
aluat. Dar i-aș putea tăvăli prin făină ca să-i fac un pic mai crocanți.
— Frățioare, i-aș mânca și cruzi, afirmă Quinn. Abia i-am adus aici fără să
gust din ei.
— Ce-ai vrea pentru toți trei? întrebă Albert.
Quinn rămase mut de uimire.
— Păi nu știu.
— Bine, zise Albert. Ce-ai spune de asta: intri când vrei la club. Plus că
primești tot ce poți mânca. Și îți rămân dator cu o mare favoare pe viitor.
— O mare favoare?
— Mare, confirmă Albert. Uite, mă ocup de niște chestii. Am niște planuri.
De fapt sunt planuri pe care aș vrea să mă ajuți să le realizez.
— Păi nu știu, zise Quinn sceptic.
— Îți cer să ai încredere în mine, Quinn. Trebuie să ne bizuim unul pe
altul: tu pe mine și eu pe tine.
Albert știa că atinsese un punct sensibil. Încrederea era ultimul lucru pe
care i-l oferise cineva vreodată lui Quinn.
Albert schimbă subiectul. Dar numai puțin.
— Cum ai prins peștii ăștia, Quinn?
— Păi bine, nu-i așa greu să-ți închipui. Am folosit o plasă ca să prind
câțiva pești mai mici, știi, nu din ăia pe care să-i poți mânca. Apoi i-am folosit
ca momeală. Poți să-i prinzi în ochiurile de apă rămase după flux și în ape
puțin adânci. Sunt o mulțime de bărci și unelte de pescuit. Pe urmă trebuie
să ai răbdare, multă răbdare.
— Asta-i foarte important, zise Albert gânditor, apoi adăugă: Bine, atunci
îți fac o propunere.
Quinn rânji.
— Te ascult.
— Am 24 de copii în echipa mea. În principal păzesc magazinul lui Ralph
și duc mâncarea de colo-colo. Dar adevărul e că n-a mai rămas mult de păzit
sau de dus. Așa că…
— Așa că?
— Așa că îți dau șase dintre cei mai buni oameni ai mei. Cei mai de
încredere pe care îi am. Ia-i și învață-i să pescuiască.
— Da? se încruntă Quinn nepricepând încă.
— Tu și cu mine o să fim parteneri în afacerea cu pescuitul. 70% și 30%.
Eu îți dau lucrători, transport peștele, îl conserv, îl pregătesc și îl distribui. Și
din tot ce câștigăm eu iau 70% și tu 30%.
441
 Quinn ridică o sprânceană.
— Poftim? Cum să iei tu 70%? întrebă Quinn foarte mirat.
— Eu plătesc toți subalternii, îi explică Albert. Cei 30% sunt numai ai tăi.
— Sunt 30 de procente din nimic, zise Quinn.
— Poate. Dar nu pentru mult timp. Albert rânji și-l bătu pe umăr pe
Quinn. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, frățioare. Lucrurile stau bine acum.
Avem pește.
•
Mama Mary simți mirosul de pește înainte să-l vadă.
Pește prăjit.
Și copiii îl simțiseră.
— Ce miros e ăsta? strigă Julia și alergă înainte, cu părul negru prins în
coadă fluturându-i pe spate.
Aproape că urmă o revoltă. Copiii se strânseră în jurul lui Quinn care
aducea peștele prăjit pe o tavă de la McDonald’s, acoperită cu un șervet.
— Stați așa, e-n regulă, va primi fiecare, spuse Quinn.
Mary nu schiță niciun gest. Știa că ar trebui să intervină ca să-i
disciplineze, dar mirosul o paralizase.
Din fericire Francis – care făcuse așa un tărăboi că detesta să lucreze la
grădiniță – hotărâse după prima zi să vină și a doua. Apoi a treia. Era pe cale
să devină de-al casei. Odată ce încetase să se împotrivească, se dovedise
foarte bun cu puștii.
— Bine, micuților, strigă Francis. Dați-vă încet din fața mâncării.
— Îmi pare rău, poate ar fi trebuit să vă anunț că vin, spuse Quinn timid
pe când înainta cu greu prin mulțimea de copii, ținând tava cu pește sus,
pentru ca duzini de mâini să nu apuce vreo bucată.
Mary își împreună mâinile în timp ce se uita la Francis și la alți lucrători
care se străduiau să-i pună pe copii să-și aștepte rândul. Mirosul de pește
era incredibil. Îi chiorăiau mațele și îi lăsa gura apă.
Îi venea rău.
— Bine, copii, avem 32 de bucăți, spuse Quinn. Cum vreți să procedăm?
Francis se uită la Mary, dar ea nu fu în stare să-i răspundă. Parcă era
țintuită locului.
— Toți primesc la început o jumătate de bucată. Și cine e lacom nu
primește nimic.
— Mary, e destul și pentru tine și echipa ta, zise Quinn.
Mary încuviință din cap. Nu putea să accepte. Nu pentru ea. Pentru
ceilalți, da. Bineînțeles.
— Te simți bine? o întrebă Quinn.
Mary scrâșni din dinți și se strădui să zâmbească.
442
 — Sigur. Îți mulțumesc că ai adus de mâncare. Copiii n-au mai avut… au
nevoie de proteine… ei…
— E-n regulă, spuse Quinn vizibil uimit.
— Păstrează câteva bucăți pentru bebeluși, îl îndemnă Mary pe Francis. O
să le facem piure cu mixerul.
Zgomotul făcut de gurile care hăpăiau răsună în cameră. Mulți dintre
acești copii poate detestaseră peștele. Pe vremuri. Chiar și cu două
săptămâni înainte poate ar fi făcut mofturi. Dar acum? Nimeni nu refuza
proteine. Corpul lor avea mare nevoie de aceste substanțe și le poruncea să
le consume.
Dar corpul lui Mary se opunea poftei. Era un păcat să mănânci pește
pentru ca apoi să-l vomiți. Nu le putea face una ca asta celor mici.
Mary știa că era ceva în neregulă cu felul în care se purta. O cuprindea
foamea pe care puștii nu și-o puteau stăpâni, dar ea singură se înfometase.
Auzi o avertizare, dar atât de slabă că abia o putea percepe. Ca vocea cuiva
care o striga de la mare distanță.
— Hai, Mary, gustă din asta! o îndemnă Francis. Peștele e excelent!
Nefiind în stare să-i răspundă, Mary se întoarse cu spatele și o luă spre
baie, urmărită de sunetele scoase de copiii care clefăiau cu mare poftă.

• TREISPREZECE

45 ore, 36 minute

Sam bătu la ușa din față. De obicei nu o făcea. Astrid îi spusese de mai
multe ori să intre direct.
Dar acum bătu, oricum.
Fetei îi luă un timp să răspundă.
Probabil că tocmai ieșise de sub duș. Astrid lucra după cină, când micul
Pete se uita de obicei la DVD-uri. Părul blond i se lipise de gât, niște șuvițe îi
cădeau peste un ochi, dându-i un aer vag de pirat. Avea pe ea un halat de
baie și ținea un prosop în mână.
— Așa. Ai venit înapoi spăsit, nu? zise Astrid.
— Ar fi fost mai bine dacă mă întorceam târându-mă în genunchi? o
întrebă Sam.
Astrid se gândi o clipă.
443
 — Nu, e suficientă privirea tristă.
— Nu te-am văzut toată ziua.
— Ar fi fost de mirare să mă vezi. Nu voiam să fiu văzută.
— Pot să intru?
— Întrebi dacă poți să intri? Desigur că poți. Dar poate ar trebui să spui
„Îmi dai voie?”
Sam zâmbi.
— Să știi că mă stârnești când îmi spui așa ceva.
— Serios? Atunci, poate ar trebui să-ți explic diferența dintre verbele „a
putea” și „a avea voie”.
— Mai bine nu. M-ai stârni prea tare.
Sam o luă de mijloc, o trase spre el și o sărută pe gură.
— Mămăligă ce ești! îl tachină ea după ce o lăsă din brațe. Hai, intră. Am la
cină o delicioasă conservă de bame, o tortilla arsă și o jumătate de căpățână
de varză din cele culese de Orc, în caz că ți-e foame. Dacă pui varză tăiată fin
pe tortilla și câteva bame și ții în cuptorul cu microunde timp de 30 de
secunde, obții ceva dezgustător, dar oarecum sănătos.
Sam intră în casă și închise ușa după el. Micul Pete stătea în fața
televizorului și se uita la un DVD cu Cum a furat Grinch Crăciunul. Jim
Carrey, ascuns în spatele machiajului, își freca mâinile bucuros.
— A fost unul dintre cadourile lui de Crăciun.
— Îmi amintesc, zise Sam.
Crăciunul nu fusese o perioadă plăcută pentru nimeni. Crăciunul fără
părinți. Fără frații mai mari. Sau bunici. Fără toate rudele ciudate pe care le
vedeai doar de sărbători.
Părinții lui Astrid aveau un brad artificial pe care Sam îl găsise în pod și îl
adusese jos ca să-l monteze. Încă mai era acolo, deși îi scoseseră podoabele
și le puseseră în cutii.
Fiecare făcuse ce putea. Albert organizase o petrecere, deși nu se
compara cu aceea de Ziua Recunoștinței. Deja la Crăciun se terminaseră
plăcintele sau prăjiturile, iar fructele sau legumele proaspete rămăseseră
doar o amintire.
— Ne putem certa… știi… în privința politicii, spuse Sam.
— Vrei să spui că trebuie să fiu de acord cu tine indiferent ce faci? întrebă
Astrid, vocea ei trădând o dorință de a se ciondăni din nou.
— Nu, vreau să-ți spun ce gândesc. Am nevoie de tine, recunoscu Sam.
Ăsta-i adevărul: am nevoie de tine. Așa că, deși uneori nu suntem de acord
într-o anumită privință, nu ne putem supăra unul pe altul. Ca oamenii,
înțelegi?
Astrid părea gata să riposteze. Dar în loc de asta scoase un oftat adânc.
444
 — Ai dreptate. Avem și așa destule pe cap.
— Grozav, zise el.
— Ai reușit să dormi puțin ieri-noapte? Arăți extenuat.
— Cred că și sunt, spuse el. Am avut o zi grea. Quinn pescuiește, știai? A
prins unul mare azi-dimineață.
— Nu știam. Asta-i bine. Părea tulburată. Trebuia să ne gândim la asta. La
pescuit, desigur.
— Cred că nu ne putem gândi la toate, spuse Sam obosit. Asta-i problema
când o singură persoană răspunde de toate. Oamenii se așteaptă să le dai
soluții la orice. Au încetat să mai propună ceva. În schimb Quinn s-a gândit
singur la o soluție. Și acum îi cere ajutor lui Albert, nu lui Sam.
— Ce face cu tot peștele?
— A trimis azi-dimineață multe bucăți la grădiniță. Măcar avem ceva
proteine pentru micuți.
— A trimis multe? Astrid ridică o sprânceană. Da’ ce face Quinn cu restul?
Sper că nu face stocuri.
— El… zise Sam, dar se opri. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se certe
cu Astrid din cauza lui Quinn, a lui Albert și a peștelui. N-am putea vorbi
despre altceva? Lucrul cel mai important e că micuții au avut parte de niște
proteine astăzi. Nu putem doar să ne bucurăm pentru asta?
Astrid îi puse mâna pe obraz.
— Du-te la culcare.
— Da, doamnă.
El urcă anevoie scările, simțindu-se mai bine decât ieri. Trecu pe lângă
Mary care cobora.
— Salut, Mary! Te întorci la muncă?
— Ce altceva crezi că fac? zise ea. Îmi pare rău că par arțăgoasă.
— Dacă nici tu nu poți fi arțăgoasă, atunci cine? spuse Sam. Dar zi-mi,
mănânci suficient?
Mary păru uimită.
— Ce?
— Mă întrebam dacă primești destulă mâncare. Ai slăbit. Dar nu mă
înțelege greșit, arăți bine.
— Mersi, reuși Mary să spună. Ăăă… mănânc suficient.
— Ai mâncat din peștele de azi-dimineață?
Mary încuviință din cap.
— A fost grozav!
— Bine. Pe curând!
Sam stătea acum în fosta cameră de oaspeți. Era frumos aranjată: avea
propria baie, cu prosoape moi, asortate. Păstra camera în perfectă ordine și
445
curățenie, pentru că, într-un anumit fel, nu era a lui. Nici nu-și închipuia că
va fi vreodată a lui. Casa asta aparținea… păi asta era o întrebare bună. Dar
în mod sigur nu era a lui.
Însă acest lucru nu-l opri să se bage în pat și să adoarmă imediat, deși
gândurile i se învălmășeau în cap.
Dar nu-și găsi liniștea nici în somn. O visă pe mama lui. Doar că în vis nu
era chiar mama lui, nu o persoană în carne și oase. Era ființa care îl strigase
în mijlocul dispariției.
La mulți ani, Sam, pentru cei 15 ani pe care îi împlinești. Acum ieși din
FAYZ și intri… în necunoscut.
Un fel de iluzie. Să vezi ce dorești. Și totuși, i se păruse atât de real atunci.
În visul său, Sam retrăi acel moment.
Îl văzu pe Caine, fratele lui geamăn, într-un cerc de lumină orbitoare. O
văzu pe mama lui. Și mai văzu o fată, poate de 12 ani, slabă, cu părul prins
într-o coadă groasă. Se întrebă într-un fel vag cine era fata. Nu fusese nicio
fată acolo în momentul dispariției. Nu când timpul se dilatase. Nicio fată.
Dar acum acest vis era alungat de altul. Sam stătea la baza scării de la
intrarea în primărie și conserve mari cât niște pubele se rostogoleau pe
trepte. Întâi o conservă de fasole, apoi încă una. Urmată de o conservă cu
ravioli. Cutiile începură să coboare mai repede, iar acum Sam încerca să urce
scările, dar nu putea, pentru că, de câte ori ridica un picior să urce o treaptă,
o altă conservă se îndrepta spre el.
Urmă un potop de conserve mai mici, aproape ca niște insecte mișunând
de colo-colo sub picioarele lui. Se împiedica și aluneca prin mulțimea de
cutii, incapabil să se ridice.
În visul său, se uită în sus și văzu o fată, din nou aceeași fată. Părul ei
castaniu și des era strâns într-o coadă lungă. Era în vârful scării, dar nu ea
arunca acele conserve.
Cutiile se transformau în ciocolate cu mentă sau rămâneau la fel, dar, în
mod ciudat, cu eticheta verde atât de cunoscută a ciocolatelor cu mentă. Se
rostogoleau și îl împiedicau pe Sam care era acum îngropat sub ele.
Își dădu seama că era cineva lângă el. Nu o persoană, ci o insectă, un
gândac cu formă neclară.
Gândacul uriaș luă o ciocolată cu mentă, care nu era acum o conservă, ci o
cutie mare.
Sam se trezi brusc.
Astrid îl zgâlțâia, țipându-i drept în față, speriată.
— Trezește-te!
El se ridică într-o clipită, aproape dărâmând-o.
— Ce e?
446
 — Petey! strigă Astrid. Avea ochii bulbucați de spaimă.
Sam dădu fuga în camera lui Pete. Rămase încremenit pe holul din
dreptul acesteia. Ușa era deschisă.
Pete era în pat. Nu se mișca. Avea ochii închiși. Fața îi era senină. Dormea.
Dar era peste puterea de înțelegere a lui Sam cum de putea să doarmă când
camera lui era plină de monștri.
Plină ochi. Din perete în perete. Până în tavan.
Monștri. Monștrii din o mie de coșmaruri. Ieșeau de sub pat. Se târau din
debara. Pluteau ca baloanele cu heliu. Ca o întreagă paradă de Ziua
Recunoștinței, care se desfășura în camera micului Pete. Dar, în loc de
desene animate cu Shrek și Motanul din Pălărie, erau lucruri mult mai
sinistre.
Una dintre creaturile mai mici avea trei perechi de aripi purpurii,
tentacule lacome care îi atârnau din burtă, un cap precum vârful unei
seringi, cu ochi roșii ca sângele în creștet.
Cea mai mare era o monstruozitate păroasă ca un urs grizzly, cu țepi de
30 de centimetri în vârful labelor.
Erau și creaturi cu muchii tăioase peste tot, de parcă ar fi fost asamblate
din lame de ras și cuțite de bucătărie. Mai erau și creaturi de magmă
strălucitoare. Erau creaturi care zburau și altele care se târau.
— Ca alaltăieri? În piață? întrebă Sam cu vocea tremurată.
— Nu. Uite: au umbră, spuse repede Astrid. Scot sunete. Miros.
Monstrul cel mare și păros își schimbă forma sub ochii lor. Blana maronie
se deschise la culoare până ajunse aproape albă, apoi se făcu deodată verde.
I se mișcă gura.
Se deschise.
Scoase un sunet de parcă strângeai de gât o pisică. Un mieunat sinistru.
Apoi gura se închise cu un pocnet perceptibil. Gura se topi și dispăru sub
blana recent crescută.
— Încearcă să vorbească, șopti Astrid.
O creatură de culoarea muștarului, cu o vagă formă de câine și capul ca un
târnăcop, cu antene și două tuburi în creștetul capului fără ochi, își schimba
forma plutind în aer. Picioarele i se transformau din simple labe în
harpoane, cu vârful ascuțit și cârlige zimțate. Cârligele se zvârcoleau. Ca și
cum creatura le testa, învățând cum să le folosească.
Apoi, cu forma în sfârșit stabilizată, încercă și ea să vorbească. De această
dată sunetele pe care le scotea erau și mai puțin coerente, un fel de ciripit de
insectă, care se opri de îndată ce îi crescu o membrană cărnoasă pe gură.
— Oare ele ne văd? se întrebă Sam cu voce tare.
— Nu știu. Nu vezi cum se zgâiesc la Petey?
447
 Era absurd să te gândești că ai putea citi ceva pe chipurile monștrilor –
unii aveau cinci ochi; alții unul singur; unii aveau dinți ascuțiți ca lamele de
ras și niciun ochi. Dar lui Sam i se părea că se uitau cu un fel de teamă
amestecată cu respect spre micul Pete care sforăia încet, cufundat în somn.
Un șarpe cât un piton pluti în aer, răsucindu-se. Picioare minuscule de
miriapod creșteau din el, părând făcute dintr-un material ca un scaiete.
Șarpele sâsâi. Sâsâitul se făcu din ce în ce mai tare, apoi se opri brusc:
capul șarpelui dispăru pur și simplu.
— Monștrii încearcă să comunice, constată Astrid. Ceva îi oprește, nu-i
lasă să vorbească.
— Sau cineva, remarcă Sam. Dacă ne atacă… își ridică mâinile de parcă ar
fi vrut să-i oprească.
Astrid îi dădu imediat jos mâinile.
— Nu, Sam. L-ai putea lovi pe Petey.
— Și dacă se trezește?
— În alte dăți, viziunile dispăreau repede. Dar acum este altfel. Uită-te la
perdele, sunt pârlite acolo unde… chestia aia din lavă s-a apropiat de ele.
Sam se hotărî.
— Trezește-l!
— Și dacă… începu ea.
— Uite ce e, poate nu reprezintă o amenințare. Dar poate că da. Dacă e
așa, n-o să le las să-ți facă rău. Am să le ard. Apoi adăugă: Dacă pot.
— Pete, strigă Astrid cu vocea tremurată.
Până atunci niciuna dintre creaturi nu le băgase în seamă pe cele două
ființe umane fragile care se zgâiau la ele. Dar acum fiecare ochi sau set de
ochi, fiecare antenă tremurătoare se întoarse spre ei. Se întâmplă așa de
brusc, încât Sam avu impresia că le poate auzi globii oculari pocnind.
Ochi roșii, ochi negri, ochi pătați cu galben, ochi mari și albaștri, poate 50
de ochi cu totul se holbau acum la Sam și Astrid.
— Mai încercă o dată, șopti Sam. Își întinse din nou brațele, cu palmele
înspre monștri, gata de luptă.
— Petey, spuse Astrid pe un ton mai ferm.
Acum corpurile monștrilor suferiră o schimbare. Se mișcară aproape ca o
singură ființă, unii stângaci, alții iute ca fulgerul, dar toți porniră la unison,
de parcă erau într-o animație Disney. Se întoarseră cu fața la Sam și Astrid
să-i înfrunte.
Una după alta, li se deschiseră gurile. Din ele ieșiră mormăieli și
șuierături, țipete și mârâituri, sunete ca oțelul scrijelind porțelan, sunete ca
lătratul furios al câinilor. Nu cuvinte, ci sunete care se străduiau să se
transforme în cuvinte, dar nu reușeau.
448
 Era un cor care mustea de furie și frustrare. Dar se opri la fel de brusc pe
cât începuse, de parcă cineva scosese din priză un casetofon.
Monștrii se uitau urât la Sam și Astrid, ca și cum ei erau de vină că
fuseseră reduși la tăcere.
Sam înjură în barbă.
— Mergi cu spatele. Până pe hol, ordonă el. Vor veni după noi unul câte
unul, iar Pete va fi ferit.
— Sam…
— Nu cred că e momentul să ne contrazicem, Astrid, spuse Sam printre
dinți. Mergi încet cu spatele.
Ea făcu întocmai. El o urmă punându-și un picior în spatele celuilalt, cu
brațele ridicate și armele sale de mutant pregătite.
Dar nu era chip să le vină de hac tuturor, în caz că veneau după el. Nu era
chip. Avea să omoare câțiva, poate, dacă puteau fi arși. Dar cum puteai să dai
foc unei creaturi din magmă?
Pas cu pas, până ajunseră la jumătatea holului. Monștrii ar fi trebuit să
vină după ei pe hol. Un metru. Doi metri. Așa avea tot avantajul pe care îl
putea obține. Pete era la adăpost.
— Strigă-l din nou. Mai tare.
— Nu răspunde întotdeauna.
— Încearcă.
— Pete, strigă Astrid, ridicând tonul de spaimă. Petey, trezește-te!
Trezește-te, trezește-te!
Prin ușa deschisă Sam văzu creaturile plutitoare, în orice caz, pe toate
cele fără aripi, căzând brusc la podea cu greutatea lor covârșitoare.
Scândurile vibrară la impact.
Creatura cu șase aripi fu prima. Iute ca o libelulă, se repezi direct spre
Astrid.
O lumină pârjolitoare de un alb-verzui țâșni din mâinile lui Sam. Creatura
înaripată fu cuprinsă de flăcări. Dar avea deja prea mult avânt.
Sam își lăsă mâinile în jos, apoi bâjbâi în spatele lui s-o prindă pe Astrid,
dar observă că ea se ferise. Cadavrul în flăcări, cu aripile chircite ca frunzele
arzând, zbură pe deasupra capetelor lor.
Mary Terrafino veni în fugă pe hol.
— Ce e aici?
— Mary! Înapoi! Înapoi! Dă-te înapoi! țipă Sam.
Mary sări înapoi în camera ei, iar câinele fără ochi, cu antene, sări la atac,
cu picioarele zgâriind podeaua.
Avea două tuburi pe cap. Sam era sigur că nu le avusese mai devreme.

449
 Ceva de un albastru pal țâșni din tuburi. Una din mâinile lui Sam fu
acoperită de o vâscozitate groasă ca terciul de ovăz, lipicioasă ca cimentul
amestecat cu cauciuc.
Cu cealaltă mână, Sam răspândi iar foc. Creatura arse, încetini, dar nu se
opri.
Și acum toți monștrii de coșmar se împingeau și se îmbrânceau să iasă
prin ușă, lovindu-se pentru șansa de a ataca; și apoi…
Apoi dispărură.
Pur și simplu.
Cu toții, în afară de rămășițele fumegânde ale gândacului cu șase aripi și
ale câinelui care îl împroșcase pe Sam cu substanța aceea vâscoasă. Astrid se
duse în fugă la micul Pete. Sam era doar cu un pas în urma ei. Micul Pete
stătea în capul oaselor pe pat, cu ochii deschiși privind în gol.
Astrid se aruncă spre el și îl luă în brațe.
— O, Petey, Petey! spuse ea printre lacrimi.
Sam traversă camera până la fereastră. Perdeaua care fusese pârlită
ardea acum. Se repezi s-o tragă jos ca s-o calce în picioare și, în graba lui,
dărâmă un raft cu păpuși rusești. Sam stinse focul călcând perdeaua în
picioare. Un picior zdrobi una dintre păpușile pictate vesel în roșu. Păpușa
din afară se crăpă. Cea din interiorul ei ieși și se rostogoli în flăcări.
Sam călcă totul în picioare.
— Ai un stingător? întrebă el. Încercă să-și șteargă de pe mână substanța
vâscoasă, dar nu prea reuși. Ca să fim siguri, ar trebui…
Dar apoi văzu prin geam ceva aproape la fel de înspăimântător ca
monștrii de mai devreme. Era o fată care stătea pe celălalt trotuar și se uita
la el.
Avea ochi negri imenși și părul castaniu și des, strâns la spate, într-o
coadă.
Fata din visul lui.
Sam ieși repede din cameră, coborî scările în fugă și ajunse în stradă.
Fata nu se mai vedea nicăieri.
Sam alergă din nou în casă unde dădu nas în nas cu Mary și Astrid,
amândouă îngrozite, dar, spre uimirea lui, cea din urmă însemna ceva pe o
foaie de hârtie în timp ce își îmbrățișa frățiorul.
— Ce nai… începu Sam.
— Se adaptau, Sam, îl întrerupse imediat Astrid. N-ai văzut? Se schimbau
în timp ce ne uitam la ele. Își modificau forma și aspectul. Evoluau.
Ea scria, își ștergea lacrimile de pe față și iar scria.
— Ce se întâmplă aici? întrebă Mary Terrafino pe un ton sfios, de parcă
nu voia să deranjeze.
450
 Sam se întoarse spre ea.
— Mary, să nu spui nimănui ce-ai văzut.
— El e, nu? întrebă Mary uitându-se la micul Pete care căsca acum și
adormea din nou. E ceva cu el.
— Sunt o mulțime de lucruri cu el, Mary, îi mărturisi Sam pe un ton
obosit. Dar să rămână între noi. Trebuie să mă încred în tine.
Mary încuviință din cap. Nu știa ce să facă: să rămână și să pună întrebări
sau să se întoarcă în relativa siguranță a camerei ei. Până la urmă siguranța
avu câștig de cauză.
— Asta nu e bine, șopti Astrid și își puse din nou fratele cu capul pe
pernă.
— Crezi? întrebă Sam aproape țipând.
Astrid îl mângâie pe frunte pe micul Pete.
— Petey, să nu mai faci așa ceva. Ai putea să rănești pe cineva. Pe mine. Și
atunci cine o să mai aibă grijă de tine?
— Da, gata cu monștrii, Pete, zise Sam.
— Gata cu monștrii, repetă Astrid.
Micul Pete închise ochii.
— Gata cu monștrii, promise el și căscă. L-am făcut să se potolească,
adăugă el.
— Pe cine? insistă Astrid. Cine? Cine a fost? Ce-a vrut să spună?
— Flămând, zise micul Pete. Flămând în întuneric.
— Ce înseamnă asta? insistă Astrid.
Dar micul Pete adormise deja.

• PAISPREZECE

36 ore, 47 minute

— Așa a fost de-atunci. Gândac – în varianta sa vizibilă – făcu semn spre

Orsay care stătea cu genunchii apropiați și adusă de spate pe treptele din
fața Academiei Coates.
Caine se uită la ea cu relativ interes. O atinse în creștet pe Orsay și
observă cum tresare.
— A fost acolo, așa cred, zise el.

451
 Diana căscă. Era încă în pijamaua de mătase, peste care își pusese un
halat, de parcă ar fi fost frig. Niciodată nu era cu adevărat frig în FAYZ.
Gândac se legăna înainte și înapoi, abia mai putând să stea treaz.
— Ce se întâmpla când a început să se detașeze de toate? îl întrebă Caine
pe Gândac.
— Ce? Gândac își scutură capul înainte, încercând să rămână treaz. Era
într-unul dintre visele lui Sam. Ceva cu niște conserve. Apoi pe neașteptate a
început un fel de spectacol înspăimântător de lumini, într-una dintre
camerele casei, și apoi Orsay parcă era drogată.
— Ce știi tu despre droguri? îl întrebă Diana.
Gândacul dădu din umeri.
— Joe junior, fratele meu mai mare, fuma iarbă des.
Caine îngenunche în fața lui Orsay. O luă cu blândețe de bărbie.
— Vino-ți în fire, îi spuse el.
Fata nu-i răspunse. Atunci o pălmui tare, dar fără răutate. Palma lui îi lăsă
o urmă roșie pe obraz.
Ochii lui Orsay sclipiră. Arăta de parcă se trezise cu multe ore mai
devreme decât trebuia.
— Îmi pare rău, zise Caine. Era foarte aproape de ea. Destul de aproape ca
să-i simtă respirația. Destul de aproape ca să-i audă inima bătând ca a unui
iepure fugărit de hăitași.
— Trebuie să știu ce ai văzut.
Fetei îi căzură colțurile gurii, de parcă era imaginea vie a fricii, tristeții și
a altui sentiment nedeslușit.
— Hai, spune-mi, încercă s-o îmbuneze Caine. Orice vise ai fi avut, ale
mele au fost mult mai urâte. Niște chestii îngrozitoare, pe care e mai bine să
nu le știi.
— N-au fost îngrozitoare, spuse Orsay cu o voce firavă. Au fost…
copleșitoare. M-au făcut să-mi doresc mai mult.
Caine se îndepărtă de ea.
— Atunci de ce sunteți toți așa speriați?
— În visele lui… în visele lui, lumea… Totul e așa de… Își apropie mâinile
de parcă ar fi vrut să schițeze o formă care nu se putea defini.
— Visele lui Sam? întrebă Caine, atât sceptic, cât și furios.
Orsay îl săgetă cu privirea.
— Nu. Nu ale lui Sam. Sam nu are vise complicate. Nu există vrajă în ele.
— Atunci vorbește-mi despre ele. Asta te-am trimis să afli.
Orsay dădu din umeri.

452
 — E… Nu știu. Poate e îngrijorat. E confuz, spuse fata cu nepăsare. Crede
că greșește și oricum vrea să scape de toate. Și, desigur, se gândește la
mâncare.
— Bietul băiețel, zise Diana. Toată puterea asta. Toate responsabilitățile
astea. Vai de capul lui!
Caine izbucni în râs.
— Cred că Sam habar n-avea ce înseamnă să fii șef.
— Cred că e exact cum s-a gândit el că va fi, îl contrazise Diana. Nu cred că
și-a dorit așa ceva. Cred că a vrut doar să fie lăsat în pace. Puse accentul pe
ultima frază.
— Eu nu-i las în pace pe oamenii care îmi fac rău, spuse Caine. Mulțumesc
pentru informație, Diana.
Se ridică în picioare.
— Deci Sam e speriat. Dar nu de mine. Își face griji în privința faptului că
e primar al orașului perdanților. Bine. O bătu ușurel pe Orsay în creștetul
capului. Hei! Nu e nimic despre centrala atomică în visele lui Sam?
Orsay scutură din cap. Era din nou ruptă de lume, într-o transă ca de
zombi, retrăindu-și ciudatele halucinații, ale ei sau pe ale altcuiva.
Caine își împreună mâinile.
— Bine. Sam nu e obsedat de centrala atomică. Dușmanul, spuse el foarte
bucuros, se uită înăuntru, nu în afară. De fapt îl putem lovi oricând. Doar că…
Se uită fix la Diana.
— Pun eu mâna pe el, spuse ea.
— Nu pot s-o fac fără Jack, Diana.
— Pun eu mâna pe el, repetă ea.
— Ai nevoie de Jack? Ți-l aduc eu, zise Drake.
— Te gândești la fostul Jack, Drake, spuse Caine. Nu uita că are puteri
acum.
— Puțin îmi pasă de puterile lui, mârâi Drake.
— Diana o să mi-l aducă pe Jack. Și apoi vom stinge lumina și îl vom hrăni
pe… Se opri brusc. Clipi confuz.
— Să hrănim? repetă Drake nedumerit.
Caine aproape că nu-l auzi. Mintea lui părea să se poticnească, să facă un
salt, ca atunci când ai un DVD zgâriat și imaginea se oprește o clipă, dar
apare din nou.
Peisajul cunoscut al Academiei Coates și a terenurilor din jur îi plutea în
fața ochilor.
Vom hrăni?
Ce voise să spună?
La cine se gândise?
453
 — Vă rog să plecați cu toții, zise el, zăpăcit. Nimeni nu făcu vreo mișcare,
așa că le spuse pe șleau: Plecați! Plecați și lăsați-mă singur! Apoi adăugă: Pe
ea lăsați-o aici.
Odată ce Diana și Drake plecară, Caine îngenunche din nou în fața lui
Orsay.
— L-ai văzut, nu-i așa? L-ai simțit acolo. Ți-a contaminat mintea: îmi dau
seama.
Orsay nu-l contrazise. Îi întâlni privirea, dar rămase neclintită.
— El era în visele băiețelului.
— Care băiețel? Caine se încruntă. Micul Pete? La el te referi?
— Avea nevoie de băiețel. Lucrul acela negru, gaiafagul, era… Căută
cuvântul potrivit și, când îl găsi, se miră. Învăța.
— Cum adică învăța? Caine o strânse tare de braț pe Orsay încercând să
scoată totul de la ea. Fata tresări. Ce învăța?
— Să creeze, zise ea.
Caine se uită fix la Orsay. Trebuia s-o întrebe la ce se referea. Ce avea să
creeze Întunericul? Ce avea să învețe din mintea unui copil autist de cinci
ani?
— Du-te înăuntru, îi șopti Caine și îi lăsă brațul. Pleacă!
Rămas singur, încercă să-și amintească. Se uită la copacii de la marginea
campusului, de parcă explicația s-ar fi ascuns acolo, în umbrele zorilor.
„Și apoi vom stinge lumina și îl vom hrăni pe…”
Nu vorbise aiurea. Nu era chiar… nimic. Era o idee clară acolo, ceva
palpabil. Ceva care trebuia făcut.
Flămând în întuneric.
Se simțea ca și cum cineva îi înfășurase o frânghie în jurul creierului.
Cineva pe care nu-l vedea, cineva care stătea departe în întuneric, invizibil.
Frânghia dispăruse în beznă și mister, dar avea un capăt legat de el.
Iar acolo, departe, Întunericul ținea de celălalt capăt. O smucea de câte ori
avea chef.
Ca și cum Caine era un pește prins în cârlig.
Se târî pe treaptă. Granitul era rece. Se simțea expus și ridicol stând acolo,
aproape doborât, cu broboane de sudoare apărându-i pe frunte.
Încă avea cârligul înfipt în el. Îi juca feste, mai dând drumul la undiță,
lăsându-l să se creadă liber, apoi smucind tare din nou, asigurându-se că era
bine prins în cârlig, istovindu-l.
Îi juca feste.
Lui Caine îi apăru brusc în cap o amintire aproape uitată. Îl văzu pe „tatăl”
lui așezat într-un șezlong, cu stropii de apă de mare pătându-i sacoul bej,
ținând în mână o undiță lungă și flexibilă pe care o agita înainte și înapoi.
454
 Caine se dusese la pescuit o singură dată cu „tatăl” său. Nu fusese o
experiență a la Tom Sawyer sau Huck Finn. Tatăl lui Caine – omul lângă care
crescuse numindu-l tată – nu era genul cu care să petreci momente plăcute,
intime; care să țină momelile într-o găleată și să meargă la pescuit cu o
undiță de bambus.
Erau într-o excursie în Mexic. O lăsase pe „mama” lui Caine să se ducă la
cumpărături prin Cancun, iar lui Caine îi făcuse marea favoare de a-i permite
să-l însoțească într-o călătorie de afaceri sub forma unei așa-zise partide de
pescuit.
Caine și tatăl său; un puști numit Paolo cu tatăl lui; o fată pe nume… ei
bine, nu-și putea aminti numele ei. Cei trei tați făceau afaceri împreună și
pescuiau pește-spadă de la bordul unei ambarcațiuni cu motor puternic.
Fata, oare cum se numea?
O, Doamne, o chema Diana. Nu era, desigur, aceeași Diana, ci o altă fată,
nu prea atrăgătoare, cu părul roșcat, ochi proeminenți, într-un cuvânt, foarte
diferită.
Diana îi dusese pe Caine și Paolo sub punte, în dreapta, într-o încăpere
unde se țineau ancora și parâmele, precum și alte materiale. Acolo scosese o
țigară cu marijuana, mică și strâns rulată.
Paolo, un puști italian cu doi ani mai mare decât Caine, dăduse din umeri
și spusese:
— No problem, folosindu-se de engleza pe care o știa.
Caine se simțise prins în capcană. Prins în capcană pe barca aceea. Prins
în capcana companiei celor doi copii și obligat să se drogheze.
Prins în capcană.
Nu-i plăcea deloc această senzație.
Stătuse acolo, în spațiul întunecos, jilav și înghesuit, trăgând câteva
fumuri din țigara cu marijuana și dorindu-și să fie în cu totul altă parte.
Paolo încercase să se combine cu fata, acea Diana din trecut. Ea nu-i
acceptase avansurile și, în cele din urmă, Paolo plecase să caute ceva de
mâncare. Fata se așezase lângă Caine și îi spusese limpede că voia să profite
de faptul că rămăseseră singuri și de efectele drogului.
Caine o respinsese, dar ea insistase:
— Te crezi un tip prea mișto, nu? Ai impresia că nu sunt de nasul tău, nu?
— Tu ai spus-o, nu eu.
— Da? Știi ce? Tatăl tău are nevoie de al meu. Dacă urc pe punte și îi zic
tatei că m-ai obligat să fumez iarbă? Știi ce se va întâmpla? Tatăl tău va
pierde contractul și tu ai să fii de vină.
Ochii îi străluceau de bucuria triumfului. Îl avea la mână. Era înfipt în
cârligul ei, la fel ca peștii prinși de bărbații binedispuși de pe punte.
455
 Diana aceea era sigură că îl prinsese.
Dar Caine râsese.
— Dă-i înainte.
— Așa voi face, zisese ea.
— Bine. Pleacă!
În acea zi ajunsese să înțeleagă un adevăr fundamental. Nu poți fi prins în
capcană de alți oameni, ci doar de propria frică. Sfidează și învinge.
În acea zi de pe barcă lui Caine îi fusese mai puțin frică decât fetei. Și
știuse intuitiv că avea o mână câștigătoare.
Sfidează și învinge.
Acum problema era că lui Caine îi era cu adevărat foarte frică de creatura
din mină. O frică animalică. Frică până în străfundurile ființei sale.
Nu putea păcăli Întunericul. Întunericul știa că îi e frică.
Avea o frânghie înfășurată strâns în jurul creierului și sufletului său.
Celălalt capăt al frânghiei îl ținea lucrul acela întunecat din fundul minei.
Caine își închipui că taie acea frânghie luând un topor, ridicându-l deasupra
capului, lovind apoi cu toată puterea…
Fără milă sau teamă. Așa cum fusese cu Diana.
Cu ambele Diane.
— Trebuie, șopti în sinea lui. Trebuie s-o tai, își spuse. Poate că așa o să
fac, murmură el.
Dar se îndoia profund că va reuși.
•
— Îi e foame, zise micul Pete.
— Vrei să spui că ție îți este foame, îl corectă automat Astrid de parcă
marea problemă a lui Pete era gramatica deficitară.
Erau în biroul lui Sam de la primărie. Lumea intra și ieșea. Copii cu
solicitări și plângeri. Pe unele le rezolva Astrid însăși. Pe altele i le trimitea
lui Sam.
Sam avea dreptate într-o singură privință. Așa nu mai puteau continua.
Copiii tot veneau să ceară pe cineva care să arbitreze certurile dintre frați
sau să întrebe dacă puteau să se uite la un DVD nerecomandat copiilor sub
13 ani, sau îl rugau pe Sam să le spună dacă trebuiau să mai poarte aparatul
dentar.
— Îi e foame, spuse iar micul Pete. Era aplecat peste consola lui de joc,
concentrat la ce făcea.
— Vrei să mănânci ceva? îl întrebă Astrid distrată. Poate găsesc ceva.
— El nu poate vorbi.
— Desigur că poți, Pete, atunci când vrei tu.
— N-o să-l las. Spune lucruri urâte.
456
 Astrid se uită înspre frățiorul ei. Pe fața micului Pete se ivise un zâmbet
slab.
— Și îi e foame, zise Pete în șoaptă acum. Flămând în întuneric.
•
— Pentru că așa a zis Sam, de aceea, rosti Edilio poate pentru a mia oară.
Pentru că, dacă nu culegem recolta, o să ne fie din ce în ce mai foame
tuturor, iată de ce.
— Nu pot s-o fac altă dată? întrebă copilul.
— Micuțule, toată lumea vrea asta: să amâne pe altă dată. Dar s-au copt
pepenii și trebuie culeși. Așa că urcă în autobuz. Ia-ți și o pălărie dacă ai una.
Să mergem.
Edilio se ținea de ușa din față a casei, așteptând ca puștiul să-și ia șapca
pe care scria Fairly Odd Parents. Dispoziția lui, deja sumbră, nu se ameliora
pe măsură ce trecea dimineața. Avea 28 de copii în autobuz, toți se văitau,
voiau să meargă la baie, tuturor le era foame sau sete, se ciondăneau,
scânceau și plângeau.
Era deja ora 11. Până să ajungă la câmp, se va face amiază și își vor cere
masa de prânz. Era hotărât să le spună să își culeagă masa de prânz.
„Culegeți-vă prânzul, e chiar în fața voastră. Da, la pepeni mă refer. Puțin mă
interesează dacă nu vă plac pepenii, ăsta-i prânzul vostru.”
Împreună cu el 30 de copii. Dacă munceau din greu timp de patru ore, ar
fi putut să culeagă vreo 70-80 de pepeni fiecare. Ceea ce părea o cantitate
mare până când o împărțeai la peste 300 de guri flămânde și începeai să-ți
dai seama că îți trebuiau o mulțime de pepeni ca să te saturi.
Edilio era îngrijorat că mulți pepeni putrezeau deja pe câmp, iar păsările
îi ciuguleau. Dar și de faptul că nimeni nu se gândea la viitor, la ce ar trebui
să planteze pentru anotimpul următor.
Mâncare care putrezea. Nu tu semănat. Nu tu irigații.
Chiar dacă strângeau recolta de acum, era doar o chestiune de timp până
mureau toți de foame. Pe urmă, Dumnezeu cu mila!
Se dovedi că fusese optimist. Se făcuse deja ora unu când ajunseră cu toții
la câmpuri, după un drum infernal cu autobuzul, în timpul căruia se luaseră
la pumni doi elevi de clasa a șasea.
Bineînțeles că primele vorbe care le ieșiră copiilor din gură au fost: „Mi-e
foame”.
— Păi acolo e prânzul vostru, le spuse Edilio arătându-le câmpul cu mâna
și simțind o mare satisfacție că aveau să se pună pe treabă.
— Chestiile alea rotunde?
— Se numesc pepeni galbeni, îi lămuri Edilio. Și sunt foarte gustoși.
— Dar cu viermii mutanți ce facem? întrebă una dintre fete.
457
 Edilio oftă.
— Sunt în câmpul de varză, nu aici. Adică la un kilometru și jumătate de
locul ăsta.
Dar nimeni nu se urni din loc. Toți se înșirară ascultători, dar se țineau
aproape de autobuz și departe de marginea câmpului.
Edilio oftă din nou.
— Bine. Hai să vă arate mexicanu’ cum se face.
Intră agale în câmp, se aplecă, răsuci vrejul unui pepene și îl ridică destul
de sus ca să-l vadă puștii.
Norocul îi veni în ajutor. Îi scăpă pepenele din mână.
Se uită în jos la pepene și văzu pământul mișcându-se.
Edilio sări în lături din instinct, dar fu cât pe ce să se împiedice, însă își
recăpătă echilibrul și începu să fugă.
Alergă mai repede ca oricând, cu bocancii afundându-se în pământul plin
de viermi, și mai repede, mai repede, până când se lungi cu fața în praf.
Praful de dincolo de câmp.
Se uită cu multă atenție la bocanci. Erau urme de mușcături pe laturi și pe
talpă, dar nu erau găuri.
Viermii nu pătrunseseră.
Edilio privi fețele șocate ale copiilor din jurul său. Fusese la câteva
secunde de a le ordona imperios să intre în câmp. Majoritatea purtau
adidași. Niciunul nu știa cum arătau viermii mutanți.
Fusese cât pe ce să condamne la moarte 49 de copii.
— Înapoi în autobuz! spuse Edilio cu o voce tremurată.
— Dar prânzul? întrebă cineva.

• CINCISPREZECE

30 ore, 41 minute

Sam luă lista de la Astrid. Se uită la primele două chestiuni, apoi aproape
o mototoli în pumn.
— Ca de obicei? o întrebă el.
Astrid încuviință din cap.
— Ca de obicei. Cred c-o să te bucure mai ales…
Computer Jack năvăli în cameră părând foarte grăbit.
458
 Nu era în general permis să se dea năvală, dar cu Jack era altfel.
— Ce e, Jack? îl întrebă Sam cufundându-se în fotoliul de piele
supradimensionat din spatele fostului birou al adevăratului primar și care
fusese pentru scurt timp și al lui Caine.
Jack era agitat.
— Trebuie să mă lași să deschid telefoanele.
Sam se uită chiorâș la el.
— Ce? Credeam că ai ceva urgent de intri ca o furtună.
— Toată lumea mă întreabă când am de gând să repar telefoanele, spuse
Jack aparent frământat de problemă. Toți mă întreabă, iar eu trebuie să
inventez minciuni caraghioase. Ei cred că am dat greș.
— Jack, am mai discutat despre asta. Îți sunt foarte recunoscător pentru
ce ai făcut, frățioare. Nimeni n-ar fi putut să ducă treaba asta la bun sfârșit.
Dar acum avem alte probleme, bine?
Jack roși.
— Tu mi-ai cerut să o fac. Am spus tuturora că mă ocup de asta. Iar acum
nu mă lași să termin ce am început. Nu e corect. Ochelarii păreau să i se
aburească de indignare.
— Uite ce e, Jack. Chiar vrei ca Drake și Caine să poată suna pe oricine de
aici? Vrei să ia Caine legătura cu copiii? Să-i amenințe? Să-i convingă cu
vorbe mieroase? Poate să le ofere mâncare în schimbul armelor sau altor
lucruri? Nu-ți amintești cum a păcălit pe toată lumea prima oară?
— Tu vrei să deții controlul asupra tuturor, îl acuză Jack.
Acuzația îl duru pe Sam, care ar fi vrut să răcnească la el, dar se stăpâni.
Preț de câteva clipe se luptă cu furia ce-l cuprinsese, fiind incapabil să scoată
o vorbă.
„Sigur că vreau să dețin controlul”, ar fi vrut să spună. Sigur că nu voia ca
ticălosul de Caine să le împuieze puștilor capul cu minciuni. Copiii erau
destul de disperați ca să asculte pe oricine care le oferea o viață mai ușoară,
chiar și pe Caine. Oare Jack nu înțelegea cât de aproape erau de dezastru?
Oare Jack nu pricepea ce control relativ avea Sam asupra situației?
Poate că nu.
— Jack, puștii sunt speriați. Sunt disperați, afirmă Sam. Poate că nu-ți dai
seama, pentru că ești ocupat cu alte lucruri. Dar suntem atât de aproape –
ridică degetul mare și arătătorul, rășchirându-le la doi centimetri distanță –
de un dezastru total. Vrei să afle asta și Caine? Vrei să vorbească copiii cu el
sau cu Drake la trei dimineața, spunându-le tot ce știu despre problema
noastră? Chiar vrei să afle Caine ce prost stăm?
Astrid interveni ca să pună capăt discursului din ce în ce mai avântat al
lui Sam:
459
 — Jack, ce s-a întâmplat de ești așa pornit?
— Nimic, zise Jack. Zil îmi spune de față cu oricine că acum, de când sunt
mutant, creierul meu nu mai funcționează așa bine ca înainte.
— Ce spune? întrebă Sam.
— Spune că oamenilor care dobândesc puteri le scade coeficientul de
inteligență, se prostesc. Exemplul nr. 1: bietul Jack, poreclit înainte
Computerul, care poate ridica singur o casă, dar nu e în stare să pună
telefoanele în funcțiune.
— Știi, Jack, îmi pare rău dacă te-a jignit, dar am alte treburi de rezolvat
aici, zise Sam începând să fie exasperat. Ești un geniu al tehnicii. O știi și tu.
O știu și eu, și Astrid, așa că nimănui nu-i pasă de părerile lui Zil.
— Uite ce e, Jack, de ce nu lucrezi doar la chestia aia cu internetul pe care
încerci s-o faci? îi sugeră Astrid.
Jack îi aruncă o privire otrăvitoare.
— De ce, ca să n-o folosiți nici pe-aia? Ca să mă faceți să par și mai prost?
Sam era cât pe ce să-și iasă din fire, să-i spună lui Jack să tacă din gură, să
plece, să nu-l mai bată la cap, dar n-ar fi fost o idee bună, așa că trase adânc
aer în piept, încercând să fie cât mai răbdător, și spuse:
— Jack, nu pot să-ți promit nimic. Mă ocup de foarte multe lucruri.
Principala prioritate, înainte să ne facem griji pentru chestii din astea
tehnice, este…
— Chestii din astea tehnice? îl întrerupse Jack. Din tonul său reieșea cât
de șocat și indignat era.
— N-am vrut să te jignesc. Spun doar… Dar orice intenționa să zică uită
când și făcu apariția Edilio. Nu se repezi înăuntru ca Jack, rămase în prag.
Era palid și avea un aer grav.
— Ce e? întrebă Jack.
— Viermii mutanți. Sunt acum în câmpul cu pepeni.
— Se răspândesc, constată Astrid.
— Am fost la un pas să-i omor pe copii, zise Edilio. Arăta ca o fantomă.
Tremura ca frunza.
— Bine, de-ajuns, spuse Sam ridicându-se și dând scaunul în spate cu un
gest smucit.
În sfârșit.
În sfârșit apăruse ceva ce putea să facă.
Ar fi trebuit să fie îngrijorat. Și chiar era. Dar emoția care îl cuprinse pe
când părăsea camera cu un scop clar era mai mult ușurare.
— Problemele de pe listă vor trebui să aștepte, Astrid. Am de gând să
omor niște viermi.

460
 Două ore mai târziu, Sam stătea la marginea câmpului cu pepeni. Dekka
era lângă el. Edilio îi adusese acolo cu Jeepul decapotabil, dar nu coborâse
din mașină.
— Ce trebuie să facem? întrebă Dekka.
— Tu îi ridici, iar eu îi ard, îi răspunse Sam.
— Nu pot acoperi decât suprafețe mici, pe rând. Un cerc, poate cu
diametrul de șapte metri, spuse Dekka.
Se răspândise zvonul că Sam avea să le vină de hac viermilor. Așa că și alți
puști se înghesuiseră în mașini și camionete și veniseră cu zecile acolo,
privind de la o distanță sigură. Unii își aduseseră aparatele foto sau de
filmat, ca niște turiști sau microbiști.
Venise și Howard cu Orc. Sam se simți ușurat. Îi trimise vorbă lui Howard
că ar putea să aibă nevoie de ajutorul lui Orc.
— Ce e, Sam? întrebă Howard.
— Alți viermi. Ne ducem să vedem cum putem micșora numărul
dăunătorilor.
Howard încuviință din cap.
— Bine. Și ce treabă aveți cu băiatul meu? îl arătă cu degetul pe Orc care
stătea rezemat de capota unei mașini, greutatea lui aproape aplatizând
anvelopele și deformând stratul de metal.
— Nu putem să omorâm toți viermii, spuse Sam. Dar Astrid crede că pot fi
mai deștepți decât alți viermi mutanți. Așa că le transmitem un mesaj: nu ne
mai faceți mizerii.
— Tot nu văd de ce ai nevoie de Orc.
— El va fi canarul nostru, zise Sam.
— Ce spui acolo?
— Pe vremuri, minerii luau cu ei un canar acolo jos sub pământ, explică
Sam. Dacă erau gaze toxice, canarul murea primul. Dacă pasărea nu pățea
nimic, minerii știau că sunt în siguranță.
Lui Howard îi luă un moment să înțeleagă ideea. Pufni într-un râs
sardonic.
— Te credeam un om bun, Sam. Dar acum ești dur și indiferent, vrei să-l
trimiți pe Orc acolo să fie mâncat de viermi.
— Ultima dată le-a luat ceva timp să ajungă la fața lui, spuse Sam. Dacă
vedem că viermii se agită, Orc vine imediat înapoi.
— Dur și indiferent, repetă Howard zâmbind superior. O să vorbesc cu
băiatul meu, dar știi că nu face nimic gratis. Patru lăzi de bere.
— Două.
— Trei.

461
 — Două, nimic mai mult. Și, dacă te mai târguiești cu mine, ai să vezi pe
pielea ta cât de dur și nepăsător pot fi.
Odată terminată negocierea, Sam se uită la Dekka.
— Ești gata?
— Da, zise ea.
— Hai să ne facem treaba.
Dekka își ridică mâinile deasupra capului. Ținti cu palmele spre marginea
cea mai apropiată a câmpului cu pepeni.
Deodată pepeni, vrejuri și o perdea de țărână se înălțară în aer. Viermii se
vedeau clar zvârcolindu-se în norul ascendent.
Și Sam își ridică mâinile la nivelul umerilor. Își rășchiră degetele.
— Asta o să-mi placă, mormăi el.
Flăcări orbitoare țâșniră din palmele lui ca două fulgere verzi.
Pepenii explodară ca floricelele în ulei încins. Vrejurile se zbârciră.
Bulgării de pământ fumegară și se topiră în aer.
Viermii mureau, crăpau din cauza sângelui lor supraîncălzit. Sau se uscau
și sfrijeau până ajungeau cenușă. Unii mureau din ambele cauze.
Sam își plimbă palmele care aruncau flăcări de sus în jos, țintind oriunde
vedea vreo mișcare. În locurile unde zăbovea mai mult, țărâna se încingea
așa tare că devenea roșie și forma bucăți de magmă care zburau prin aer.
— Dekka, dă drumul! îi strigă Sam fetei.
Dekka slăbi strânsoarea. Gravitatea funcționa din nou. Și întreaga coloană
lichidă și fumegândă se prăbuși la pământ. Răspândi în aer o ploaie de
scântei în momentul impactului. Unii dintre puștii care stăteau prea aproape
scânciră când îi atinseră picăturile de lichid, fierbinți ca lava.
Sam și Dekka se traseră înapoi rapid, totuși prea târziu pentru ca Sam să
evite o arsură care trecuse prin blugi și îi lăsase o pată în formă de lacrimă
pe coapsă.
— O sticlă cu apă! țipă el. Înșfăcă sticla și turnă multă apă peste arsură.
Frate! Doare!
— Am văzut niște viermi foarte prăjiți, comentă Howard.
— Hai să încercăm din nou, Dekka. Dacă ești în stare.
— Îmi plac pepenii, zise Dekka. Nu renunț la ei din cauza viermilor ăștia.
Se duseră mai la stânga și făcură același lucru. Apoi într-un alt loc și se
întâmplă exact la fel.
— E-n regulă, mesajul a fost trimis, spuse Sam când terminară. Să vedem
dacă l-au înțeles. Howard!
Howard îi făcu semn lui Orc să se ducă acolo. Monstrul se îndreptă greoi
și leneș spre câmp.
— Du-te mai întâi într-o zonă pe care am ars-o, îl sfătui Sam.
462
 Orc făcu întocmai. Dacă picioarele lui de piatră erau deranjate de căldura
arzătoare emanată de pământul pârjolit, nu schiță niciun gest în acest sens.
— Bine, spuse Sam. Acum mergi mai departe. Dincolo de porțiunea arsă.
Încearcă să culegi un pepene.
— Trebuie să mi se dea bere, mormăi Orc.
— N-am la mine, zise Sam.
— Așa se pare, spuse Orc. Păși pe pământul afânat, nepârjolit. Se aplecă
să culeagă un pepene și se îndreptă din șale, cu doi viermi agitându-se în
jurul mâinii sale.
Orc azvârli viermii și o porni mai repede spre un loc mai sigur.
Sam se simțea dezamăgit. Dăduse greș. Chiar și în asta.
Se folosise de promisiunea cu berea ca să facă dintr-un puști alcoolic o
momeală umană.
— Poate că n-a fost o zi în care să mă simt mândru de mine, își spuse el în
sinea sa.
Mulțimea, dezamăgită, arunca priviri piezișe spre Sam, fiind îngrijorată
pentru el. El le ignoră pe toate și se urcă în Jeep, lângă Edilio.
— Nu-mi vrei postul, Edilio? întrebă el.
— În niciun caz, frățioare. În niciun caz.
•
Nimic nu se lipea de zidul FAYZ-ului. Lana constatase asta. Își pusese
mănuși și încercase să fixeze cu bandă adezivă o țintă pe barieră. Dar nu se
lipise. Nici măcar cleiul nu se lipea.
Nimeni nu va pune pe zid postere cu formațiile preferate.
Încercase să folosească un spray cu vopsea. Era amuzant să încerce.
Amuzant să-și închipuie zidul acoperit cu graffiti. Dar vopseaua sfârâia un
pic ca și cum ar fi fost ulei într-o tigaie încinsă, apoi se evapora și dispărea
fără urmă.
Era frustrant. Lana avea nevoie de o țintă. Și ideea de a trage în zid îi
surâdea.
În cele din urmă târî un șezlong de la piscină până pe terenurile de tenis,
de unde bariera era mai ușor accesibilă. Rezemă scaunul de zid – măcar
putea să sprijine ceva de el – și fixă cu bandă adezivă o țintă de șezlong.
Nu era o țintă obișnuită, ci o fotografie pe care o găsise. O poză cu un
coiot.
Apoi își scoase pistolul din rucsac. Era greu. Habar n-avea ce calibru era.
Îl găsise într-una dintre casele în care locuise. Împreună cu două cutii cu
muniție.
Reușise să-l încarce. Destul de repede. În încărcător erau 12 gloanțe. Mai
era un încărcător de rezervă. Era ușor să-l scoți pe cel vechi și să-l pui pe
463
celălalt. Prima dată când încercase reușise să se înțepe rău la deget, dar
faptul că ea era Tămăduitoarea prezenta anumite avantaje.
Dar trebuia să fie în stare mai mult decât să țină pistolul și să-l încarce.
Ridică arma într-o mână. Dar era prea grea ca s-o țină în poziție fixă cu o
singură mână. Așa că o apucă cu ambele mâini. Mai bine.
Ținti poza cu animalul.
Apăsă pe trăgaci.
Pistolul avu recul.
Detunătura fu mai puternică decât auzise la televizor, în filme.
Se păru că explodase întreaga lume.
Se duse, clătinându-se puțin, să verifice ținta. Ratase. Zidul din spatele
țintei era neatins, desigur.
Lana ținti cu mai multă grijă. Îl văzuse pe Edilio cum își instruia oamenii.
Știa lucrurile de bază. Centră ținta din față în mijlocul celei din spate, se
asigură că marginile de sus ale țintelor din față și din spate erau la același
nivel, apoi coborî arma până când marcajul încadra capul coiotului.
Trase.
De această dată, când verifică ținta, găsi o gaură. Nu exact acolo unde
ochise. Dar nici prea departe.
Acea gaură în hârtie o bucură mult.
„Arăți de parcă ai avea o bubiță, Căpetenie.”
Lana trase spre țintă gloanțele din două încărcătoare. Doar jumătate
nimeriră, însă era mai bine decât deloc.
Când termină, abia mai auzea, îi țiuiau urechile. O dureau mâinile. Îi era
ușor să vindece vânătăile. Dar îi plăcea senzația pe care i-o dădeau.
Lana puse cu atenție gloanțele în ambele încărcătoare. Montă unul în
pistol și băgă arma în rucsac.
Vino la mine. Am nevoie de tine.
Își puse rucsacul pe umăr. Soarele apunea, aruncând umbre portocalii pe
zidul cenușiu al FAYZ-ului.
Mâine. Va fi acolo în curând.

• ȘAISPREZECE

22 ore, 41 minute

464
 Nu voia să-și taie părul. Îi plăcea să aibă părul lung. Dar Diana luase în
serios amenințarea lui Caine. Trebuia să i-l aducă pe Jack.
În fața oglinzii, ridică mașina de tuns electrică pe care o găsise în dulapul
din dormitorul fostului director. Subtilitățile nu aveau niciun rost, era inutil
să-și piardă ore întregi tăind părul cu foarfeca.
Mașina de tuns scotea un zumzăit ciudat de plăcut. Tonalitatea se
schimba de câte ori lama intra într-un alt smoc de păr.
În mai puțin de un sfert de oră părul ei negru era în chiuvetă și pe jos.
Capul îi era acoperit acum de un puf negru de câțiva milimetri, arătând ca
Natalie Portman în V de la Vendetta.
Strânse părul tăiat într-un făraș și spălă chiuveta, apoi începu să-și
șteargă ultimele urme de machiaj de la ochi. Nu prea avea ce să facă în
privința sprâncenelor frumos desenate. În schimb știa ce să facă în privința
hainelor. Pe pat era întins un tricou negru cu două numere mai mare, pe
care scria World of Warcraft, un hanorac gri, o pereche de blugi largi de
băiat și niște adidași, tot de băiat. Doar lenjeria intimă era a ei. La urma
urmei nu trebuie să te pierzi prea mult într-un rol.
Se îmbrăcă repede, apoi se dădu un pas sau doi înapoi să se studieze în
oglinda mare de pe ușa șifonierului.
Era în mod evident tot fată. De la distanță poate o puteai confunda, dar nu
și de aproape.
Se gândi care era problema. Nu corpul ei, acesta fiind acoperit în mare
măsură. Problema era chipul ei de fată. Nasul, ochii, buzele, chiar și dinții.
— Nu pot să fac mare lucru în privința gurii, șopti ea imaginii din oglindă.
Doar să nu râd. Pe urmă, de parcă se contrazicea cu propria reflexie din
oglindă, spuse: Oricum nu râzi niciodată.
Scotoci prin baie până găsi niște materiale sanitare. Puțin mai târziu avea
un plasture alb pe nas. Îi era de ajutor. Poate îi păcălea. Poate.
Ieși pe hol. Nu era nimeni acolo, ceea ce nu o mira. Cina, câtă fusese, se
luase și dispăruse. Copiii erau flămânzi și slăbiți și nimeni nu mai avea
energie decât să zacă în camere.
Diana știa că nu trebuia să ia o mașină. Era încă pază la intrarea în Coates.
Oamenii de pază aveau s-o oprească și să-l cheme pe Drake.
Poate Drake o lăsa să plece. La urma urmei ea executa ordinele lui Caine.
Dar se putea și să n-o lase. Ce prilej era mai bun să aranjeze un „accident”
pentru Diana?
Așa că ieși din dormitorul comun printr-o ușă laterală, cea mai aproape
de pădure. Era perfect conștientă că îi scârțâiau adidașii pe pietriș, așa că se
simți recunoscătoare când păși pe ace de pin și frunze putrede, unde nu mai
făcea așa mult zgomot.
465
 Trebuia să facă drum lung ca să evite poarta. Pădurea era întunecată.
Când se uită în sus, văzu deasupra capului cerul albastru al înserării. Dar
noaptea se lăsa mai repede în pădure.
Îi luă o oră să-și croiască drum printre tufișuri și peste viroage. Se temea
că nu va ajunge înapoi la șosea – în pădure te puteai rătăci oricând. Pentru
Diana toți copacii erau la fel. Dar în cele din urmă, pe când se instala
crepusculul, urcă un taluz alunecos și se trezi iar pe asfalt.
Nu avea niciun plan clar de a-l găsi pe Jack. Nu putea să-i dea una în cap și
să-l care în spate până la Caine. Trebuia să folosească alte mijloace. Lui Jack
îi plăcuse mereu de ea, deși nu i-ar fi făcut niciodată avansuri.
Păcat că arăta ca un băiat acum.
Continuă să coboare până ajunse la autostradă. Erau măcar, ici și colo,
porțiuni luminate, la mare distanță unele de altele, acolo unde mai funcționa
câte un felinar se zărea o strălucire slabă din vitrinele goale în care nu se
arseseră încă ultimele becuri.
O dureau picioarele și era obosită când ajunse în Perdido Beach. Avea
mare nevoie de odihnă. Însă urma să fie o noapte lungă, de asta era sigură.
Diana o porni pe Sherman Avenue, apoi o luă pe Golding Street, în
speranța că va găsi o casă goală. Nu erau greu de găsit. La ferestrele
puținelor case se vedea lumină, iar casa pe care o descoperi era așa de
dărăpănată și distrusă, putea fi sigură că nu stătea nimeni acolo.
Luminile erau stinse înăuntru și, după mai multe eforturi, descoperi
singurul bec care funcționa – o lampă în stil Tiffany din livingul înghesuit,
plin de mobilă. Văzu un fotoliu decorat cu un milieu de dantelă, în care se
cufundă, foarte mulțumită.
— Aici trebuie să fi stat o bătrânică, spuse ea ecoului din casa goală.
Își puse picioarele pe măsuța joasă pentru cafea – un gest cu care fosta
proprietară n-ar fi fost de acord – și se gândi cât timp mai trebuia să treacă
până să-și asume riscul de a ieși din nou pe străzi. Casa lui Jack era aproape,
dar, ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să treacă prin centru, zona cea mai dens
populată a orașului.
— Mi-aș vinde sufletul pentru un televizor, murmură ea. Cum îi spunea
serialului la care se uita de obicei? Ceva cu doctori, un fel de telenovelă. Cum
de îi uitase numele? Îl urmărea în fiecare… fiecare ce? În care din seri se
difuza?
Trei luni și uitase deja de televizor.
— Sper că paginile mele de MySpace și Facebook mai funcționează, pe
undeva, în lumea de dinainte, medită ea cu voce tare. Se îngrămădiseră
mesaje și invitații la care nu răspunsese. Unde ești, Diana? Pot să fiu
prietenul tău? Ai citit ce-am scris?
466
 Ce i se întâmplase Dianei?
Diana este ________. Completează răspunsul.
Diana este…
Își punea aceeași întrebare ca toată lumea din FAYZ. Unde erau toți
adulții? Ce se întâmplase cu lumea? Erau cu toții „acolo”, morți, și viața era
doar aici, în acest balon de săpun? Știau, oare, oamenii din lumea de afară ce
se întâmplase? Era oare FAYZ-ul ca un ou uriaș, de nepătruns, plantat pe
coasta Californiei de Sud? Era oare o atracție turistică? Se înșirau oare
autobuze pline de curioși care voiau să facă poze în fața sferei celei
misterioase?
Diana este… pierdută.
Trebuia să caute prin bucătărie. Din câte putea să vadă în beznă, rafturile
erau goale. Fusese luat totul de pe ele, bineînțeles, Sam avusese grijă de asta,
completându-și proviziile.
Și frigiderul era gol.
Diana este… flămândă.
Găsi o lanternă care funcționa în sertarul cu de toate din bucătărie. O luă
și inspectă camera cealaltă, probabil dormitorul bătrânei doamne. Haine de
bătrânică. Papuci așijderea. Andrele de bătrânică înfipte într-un ghem.
Oare când va fi bătrână tot aici în FAYZ avea să fie și Diana?
— Ești deja bătrână, își spuse. Toți suntem bătrâni acum.
Dar nu era întru totul adevărat. Fuseseră obligați să se poarte ca adulții.
Erau totuși niște copii. Chiar și Diana.
Văzu o carte pe noptiera bătrânei doamne. Diana nu avea nicio îndoială că
era o Biblie. Dar, când îndreptă fasciculul de lumină asupra ei, văzu niște
litere lucioase și roșii în relief. Era un roman de dragoste. Pe copertă era o
femeie aproape dezbrăcată și un tip fioros în costum de pirat.
Deci bătrâna doamnă citise romane de dragoste. În ziua când dispăruse
din FAYZ, oare se gândea dacă pasionala Caitlin va găsi iubirea adevărată
alături de piratul acela chipeș?
„Așa am să ajung la Jack, se gândi Diana. O să joc rolul frumoasei domnițe
la ananghie. Salvează-mă, Jack!”
Oare Jack va răspunde chemării ei? O va crede? Va fi el piratul ei?
— Spune-mi Caitlin, te rog, zise Diana și zâmbi afectat.
Azvârli cartea de-acolo. Dar i se păru că făcuse o greșeală. Așa că o luă de
pe jos și o puse cu grijă în locul în care o lăsase bătrâna doamnă.
Ieși în noapte să caute un puști foarte puternic și foarte slab în același
timp, spera ea.
•

467
 Astrid conectă cablul la computer și celălalt capăt la aparatul foto pe care
Edilio i-l adusese la rugămintea ei. Îi spusese că mulți copii făcuseră poze.
Cel mai bun fotograf fusese un băiat de unsprezece ani, pe nume Matteo.
Acesta era aparatul lui.
Deschise iPhoto-ul și dădu clic pe transfer. Pozele apărură pe rând într-o
fereastră înainte să se descarce toate.
În primele erau niște copii, apoi și câmpul. Un prim-plan lacom cu pepeni.
Sam cu acea expresie de mânie rece care i se ivea uneori pe chip. Orc
rezemat de capota unei mașini. Dekka stăpână pe sine, cu o expresie
indescifrabilă pe față. Howard, Edilio, alți puști.
Apoi clipa în care se ridicase pământul.
Momentul în care trăsese Sam.
După ce se încărcară fotografiile, Astrid reveni asupra lor, începând cu
acea gravitație care fusese anulată. Băiatul folosise un aparat bun și făcuse
niște poze excepționale. Astrid mări cadrul și văzu acum cât se poate de clar
viermii suspendați în aer. Sau în praf.
Urmă un instantaneu spectaculos care surprindea prima manifestare a
puterii lui Sam.
Mai multe, făcute repede, în doar câteva secunde, unele tremurate, dar
altele perfect focalizate. Matteo știa cum să folosească un aparat foto.
Astrid mai dădu clic de câteva ori, apoi încremeni. Se rezemă de spătar.
Mări foarte mult imaginea.
Un vierme era întors spre aparat, răsucit așa de mult, încât gura lui plină
cu dinți parcă țintea obiectivul. Nimic neobișnuit, numai că următorul
vierme la care se uită făcea același lucru. Privea în aceeași direcție, avea
aceeași expresie.
Și următorul la fel.
Găsi 19 imagini cu viermi. Toți erau întorși spre aparat. Indicând direcția
atacului.
Rânjetele lor drăcești îl aveau ca țintă pe Sam.
Cu mâna tremurândă, dădu clic cu mouse-ul pe alt album. Deschise
fișierul cu fotografiile făcute viermelui mort pe care i-l adusese Sam. Mări
imaginea cu scârboșenia aceea, uitându-se cu atenție asupra capului.
Sam intră în cameră. Veni în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri.
— Ce mai faci, iubito? Acum îi spunea așa. Încă nu-și dădea seama dacă îi
plăcea sau nu.
— Grea seară, spuse ea. Pete tocmai a ieșit dintr-o criză de două ore. L-a
văzut pe Nestor.
— Nestor?

468
 — Păpușa lui rusească, nu-ți amintești? Chestiile alea mici și roșii din
camera lui, o păpușă intră exact în alta. Deunăzi ai călcat pe una dintre ele.
— O, da. Îmi pare rău.
— Nu e vina ta, Sam. Nu era sigură dacă-i plăcea ca el să-i spună „iubito”,
dar îi plăcea cu siguranță să-i simtă buzele pe gâtul ei. Dar, după câteva
clipe, se trase de lângă el. Acum lucrez.
— Ce vezi acolo? o întrebă Sam.
— Viermii. Se uitau fix la tine.
— Eu eram tipul care îi prăjea, zise Sam. Nu că ar fi fost de mare folos…
Astrid se întoarse să-l privească.
— A, știu ce înseamnă când te uiți așa la mine, spuse Sam. Dă-i drumul,
geniule, zi-mi ce mi-a scăpat.
— Cu ce se uită la tine? întrebă Astrid.
Sam tăcu un moment, apoi spuse:
— Nu au ochi.
— Nu. Am mai verificat încă o dată. Nu au ochi. Dar nu știu cum, chiar și
când plutesc prin aer și îi ating fulgerele de energie luminoasă, toți se
răsucesc să se uite – cel puțin, așa se pare, că privesc – în aceeași direcție.
Spre tine.
— Grozav! Deci, într-un fel, pot să vadă. Ce contează e c-am omorât o
mulțime, iar ei nu au primit mesajul meu.
Astrid scutură din cap.
— Nu cred că le-ai făcut nimic. Mă îndoiesc că sunt organisme separate.
Dacă sunt ca furnicile? Adică nu sunt viermi individuali? Dacă sunt părți ale
unui superorganism? Cum ar fi un stup.
— Așa că există pe undeva și o regină a viermilor?
— Poate. Sau poate nu au o organizare ierarhică, sunt mai puțin
diferențiați.
El o sărută pe ceafă, trimițându-i fiori de plăcere pe șira spinării.
— Totul e foarte interesant, Astrid. Atunci cum îi omor?
— Am două idei în privința asta. Una e o sugestie practică. O să-ți placă.
Cealaltă e mai nebunească. Asta n-o să-ți placă.
Era timpul să-l pregătească de culcare pe micul Pete. Se ridică în picioare
și îl strigă, folosind expresia pe care el o înțelegea:
— La pătuț, la pătuț.
Micul Pete îi aruncă o privire încețoșată, de parcă o auzise, dar nu
înțelegea. Apoi se ridică de pe scaun și se îndreptă ascultător spre scări. De
fapt nu se supunea autorității lui Astrid, ci, pur și simplu, respecta
programul.

469
 — Trebuie să trec prin oraș, iar tu să-l culci pe Petey, zise Sam. Așa că
spune-mi pe scurt la ce te-ai gândit.
— Bine, aprobă Astrid. Camionetele să meargă pe jantă, fără cauciucuri.
Viermii mutanți nu pot roade oțelul. Asta-i ideea practică.
— Ar putea merge, Astrid, spuse el entuziasmat. Mașini 4x4, pe jantă, să
folosească prăjini cu cârlige în vârf cu care să tragă pepeni sau verze de pe
câmp. Atâta timp cât viermii nu zboară, culegătorii vor fi în siguranță stând
în camionete. Îi zâmbi. De aceea te țin pe lângă mine, deși mă enervează
aerul tău superior.
— Nu am un aer superior, ripostă Astrid. Chiar sunt superioară.
— Ei bine, care e ideea nebunească?
— Să negociezi.
— Ce?
— Sunt prea inteligenți pentru niște viermi. Sunt animale de pradă, deși
n-ar trebui să fie. Sunt animale teritoriale, dar nu e posibil să fie așa. Se
mișcă și acționează ca un singur organism, cel puțin în mare parte din timp.
Se uită la tine, dar n-au ochi. Nu am nicio dovadă clară, dar am o senzație.
— O senzație?
— Nu cred că sunt viermi mutanți. Cred că formează un singur vierme
mutant.
— Să vorbesc cu un supervierme? zise Sam. Scutură din cap și se uită în
jos. Fără supărare, ideea cu mașinile 4x4 e motivul pentru care ești cea mai
deșteaptă persoană din FAYZ. Cealaltă idee? E motivul pentru care, chiar și
așa deșteaptă, nu ești tu șeful.
Astrid simți nevoia să-i spună vreo două pentru „amabilitățile” lui.
— Trebuie să ai mereu mintea deschisă, Sam.
— Să negociez cu un vierme ucigaș? Nu prea cred, iubito. Am impresia că
ești prea exaltată. Trebuie să plec.
Încercă să o sărute, dar ea se feri.
— Noapte bună! Să sperăm că Petey nu va mai avea coșmaruri în noaptea
asta, nu? Ah, stai așa, n-ai de ce să-ți faci griji în privința asta. Probabil că mi-
am încins prea tare creierul.
•
Computer Jack dădu clic pe un număr amețitor de ferestre cu o viteză
uimitoare. Cursorul mouse-ului zbura pe pagina virtuală, deschizând,
închizând, punând deoparte.
N-avea să meargă.
Ar putea să meargă. Eventual. Dar nu fără aparatură mai bună. Un server
ca lumea. Un router performant.

470
 Găsise un server cu o capacitate care nu-l satisfăcea deloc. Era vechi,
nicidecum de ultimă generație, dar funcțional. Și erau cu siguranță în oraș
destule PC-uri și Mac-uri care puteau fi conectate împreună și destule
pentru ca fiecare să aibă propriul computer și suficiente computere în plus
care să fie folosite pentru piese.
Dar nu avea un router ca lumea. Router-ul făcea diferența între internet
în adevăratul sens al cuvântului și împărțirea unui computer între mai mulți
oameni.
Un router de mare capacitate, ăsta însemna Sfântul Graal.
Jack își închipuia ziua când toți cei din Perdido Beach vor avea Wi-Fi. Apoi
copiii aveau să-și facă bloguri, baze de date, să posteze poze și poate le va
face o versiune de MySpace sau Facebook, o platformă de socializare. Și
poate un fel de YouTube și chiar și un fel de Wikipedia. WikiFAYZ.
Se putea face. Dar nu fără aparatură mai bună.
Se dădu înapoi de la birou. Ceea ce se dovedi a fi o greșeală. Scaunul cu tot
cu el alunecă, se împiedică de un pulover lăsat pe jos și se răsturnă, dar, din
fericire, Jack se întoarse pe-o parte exact înainte de a se lovi cu capul de ușa
închisă.
Încă se mai obișnuia cu puterea lui. Până acum nu-i fusese de niciun folos.
De fapt era mai mult periculoasă decât utilă.
Se ridică în picioare și îndreptă scaunul.
Se auzi o bătaie la ușă. Cel puțin părea o bătaie. Suna mai degrabă ca o
ciocănitoare.
— Cine e?
— Briza.
— Ce?
— Brianna.
Jack deschise ușa și o pofti înăuntru. Purta o rochie albastră scurtă, cu
bretele subțiri. El îi spuse primul lucru care îi trecu prin cap.
— Cum poți alerga în asta?
— Ce?
— Hmm…
— Pot să alerg…
— N-am vrut…
— Nicio problemă…
— Am nevoie de un router, zise el.
Această afirmație puse capăt schimbului confuz de replici.
— Ce? Un router?
— Da, spuse Jack. Nu pot… ă… să fac totul să meargă fără un router ca
lumea.
471
 Brianna se gândi o clipă, apoi zise:
— Arăt stupid în rochia asta?
— Nu. Nu arăți deloc stupid.
— Mersi, zise ea cu mult sarcasm în voce. Mă bucur așa mult să aflu că nu
arăt stupid.
— E-n regulă, spuse el, dar se simți cam nătâng.
— Păi tocmai mă duceam la club. Am niște baterii. Asta-i tot.
— Foarte bine.
— Și?
Jack ridică din umeri, nemaiînțelegând nimic.
— Păi… atunci… petrecere plăcută!
Brianna se uită lung la el, cam cinci secunde, apoi se estompă. Dispăru.
El închise ușa și se duse înapoi la computerul pe care îl folosea ca să facă
o analiză a străvechiului server.
După vreo cinci minute, începu să se întrebe dacă-i scăpase ceva în scurta
conversație cu Brianna.
De ce trecuse pe la el?
Până în urmă cu șase luni, Jack nici nu se gândise la fete. Acum îi apăreau
din ce în ce mai des în minte sau în vise jenante.
În vremurile bune, ar fi căutat o explicație pe Google. Dar nu și acum.
Părinții lui nu-i vorbiseră niciodată serios despre pubertate, despre
schimbările care aveau loc în corpul și gândurile lui. Avea destule cunoștințe
ca să-și dea seama că se petrecea ceva cu el, dar nu știa dacă era un proces
pe care îl putea opri sau nu.
Avea nevoie de un router.
Sau avea nevoie să se ducă după Brianna și… să discute cu ea. Poate
despre router.
Îi veni o idee atât de clară, că îi stătu inima în loc o clipă. Oare îi ceruse
Brianna să o însoțească la club? Acolo unde se dansa?
Nu. Era un gând nebunesc. N-ar fi venit la el să-l roage să meargă la dans
cu ea. Oare?
Nu.
Poate.
Ecranul computerului îl atrăgea. Întotdeauna fusese mai ceva ca o
ciocolată pentru Jack. Mai ceva ca orice. Își dorea mai presus de toate să
intre din nou pe internet, pe Google. Să fie din nou pe Gizmodo… pe așa de
multe site-uri…
Jack avea intrare liberă la clubul lui Albert. Își petrecuse o zi ajutându-l pe
Albert să pună la punct sistemul de sunet – treabă ușoară – și astfel își

472
câștigase un fel de permis de V.I.P. Așa că, dacă Brianna era acolo și dorea cu
adevărat să vină și el, ei bine, putea să se ducă.
Se hotărî foarte repede și puse decizia în aplicare cu aceeași viteză, ca nu
cumva să se răzgândească. Alergă la ușă și aproape strivi clanța de atâta
nerăbdare. Acum nu se mai răsucea, dar îi era destul de ușor să spargă ușa.
Stricăciuni, dar nimic grav.
•
— Îmi pare rău, băieți, dar nu încap mai mult de 75 de persoane, spuse
Albert. Apoi îl văzu pe Jack. Cum merge treaba, Jack?
— Ce? O, foarte bine. Jack nu știa cum să procedeze. Nu voia să stea la
coadă dacă Brianna nu era înăuntru.
— Pari nehotărât, îl ajută Albert.
— Păi de fapt o caut pe Brianna. Am de vorbit cu ea… despre… o chestie
tehnică. N-ai înțelege.
— Briza e deja aici.
Unul dintre puștii de la rând spuse:
— Sigur că da, o ciudată. Ăștia intră întotdeauna.
Un alt puști dădu din cap aprobator.
— Da, ciudații nu stau la coadă. Pun pariu că nici nu i-a cerut să plătească.
— Hei! îi opri Albert. A intrat cu puțin timp înaintea voastră, băieți, și a
așteptat să-i vină rândul. Și a plătit. Apoi i se adresă lui Jack: Hai, intră.
— Vezi? cârâi primul băiat. E și el unul dintre ei.
— Frate, el mi-a instalat sistemul de sunet, zise Albert. Tu ce-ai făcut
pentru mine în afară să stai aici și să te rățoiești la mine?
Stânjenit, Jack trecu pe lângă Albert și intră în încăpere. Cam jumătate din
puști dansau. Ceilalți stăteau pe scaunele de la mese și vorbeau. Lui Jack îi
luă un timp să se adapteze la lumină și zgomot.
O căuta din ochi pe Brianna, încercând să pară nepăsător. Îl văzu pe
Quinn, dansând de unul singur, apoi pe Dekka, stând tăcută și gânditoare
într-un colț.
Lângă Dekka ședea un puști, dar cei doi nu păreau să se cunoască. Lui
Jack i se păru familiar. Un băiat cam de 12 ani, nu mai mult. Avea capul ras și
un plasture pe nas. Lui Jack îi atrase atenția acest băiat pentru că îl privea
insistent. În clipa în care Jack se uită la el, băiatul își feri privirea.
Jack auzi un cor din ce în ce mai zgomotos de țipete de încurajare și bătăi
din palme. Se luă după sunet și o găsi pe Brianna. Dansa singură – nimeni n-
ar fi putut dansa cu ea – într-un ritm de zece ori mai rapid decât cel al
muzicii.
Rochia pe care o purta părea că plutește în jurul ei, de parcă s-ar fi
desprins. Un nor albastru. Jack găsi efectul cu totul fascinant. Brianna nu era
473
ceea ce oamenii numeau o fată frumoasă, ci era mai degrabă drăguță. Dar
avea ceva așa care o făcea greu de trecut cu vederea. Și nu doar pentru că
era Briza.
— Hai, Briza! răcni cineva.
Dar o altă voce zbieră:
— Nu te mai da mare, mutantă proastă ce ești!
Brianna se opri brusc. Rochia se așeză la loc.
— Cine a zis asta?
Zil. Același ticălos care se luase de Jack în privința telefoanelor.
— Eu, spuse Zil făcând un pas înainte. Și nu te mai osteni să mă privești
așa. Nu mi-e frică de tine, ciudato!
— Ar trebui, șuieră Brianna.
Deodată, Dekka se ridică de pe scaun și întinse brațul între Brianna și Zil.
— Nu, spuse ea cu vocea ei groasă. Terminați cu asta!
Quinn i se alătură.
— Dekka are dreptate. Nu ne putem certa sau bate aici. Sam va închide
localul.
— Poate c-ar trebui să avem două cluburi diferite, spuse un băiat în clasa
a șaptea, pe nume Antoine. Știți, unul pentru ciudați și altul pentru oameni
normali.
— Frate, ce-i cu tine? întrebă Quinn.
— Nu-mi place s-o văd cum se rupe-n figuri, asta-i tot, spuse Zil venind
lângă Antoine.
— Ar trebui să fii de partea noastră, Quinn. Toată lumea știe că ești
normal, adaugă un alt copil, Lance. Adică… oarecum normal, completă el.
Ești tot Quinn.
— Termină, mormăi Dekka.
— Pot să am și singură grijă de mine, se rățoi Brianna la Dekka. Mă
descurc cu amândouă javrele astea, pot să-i dobor așa repede, că nici n-o să-
și dea seama ce se întâmplă.
— Calmează-te, îi zise Dekka. De ce nu vrei să te simți bine și să nu faci
scene?
Preț de o clipă, Brianna arătă de parcă ar fi vrut să se pună cu Dekka. Dar
Dekka nu se clinti, doar așteptă.
Brianna scoase un oftat teatral.
— Bine. Briza nu vrea să facă necazuri. Briza vrea doar să se distreze. Îi
făcu un fel de reverență Dekkăi, pe care aceasta o acceptă cu o înclinare a
capului.
Muzica porni din nou, iar puștii începură să danseze și să se învârtă pe-
acolo.
474
 — Hei, Jack, îl salută Brianna. Deci ai venit.
— Mda.
— Crezi că te poți pune cu Dekka? îl întrebă ea.
Întrebarea îl uimi. Rămase cu gura căscată.
— Glumeam, zise Brianna. Dekka e de fapt o tipă foarte mișto. Dar nu mai
mișto ca mine, desigur.
— Nimeni nu e așa mișto ca tine, îi scăpă lui Jack porumbelul.
Brianna îi acceptă complimentul cu naturalețe.
— Vrei să dansezi?
— Nu știu cum.
— Serios?
— Serios.
— Pot să te învăț.
— Aș fi foarte jenat.
Brianna ridică din umeri.
— N-o să râdă nimeni de tine.
— Ba da.
Brianna scutură din cap, cu viteză normală.
— Nici pomeneală. Toți speră că ai să repari telefoanele și internetul.
Toată lumea te place. Poate nu prea mult, dar speră că le vei rezolva
problemele.
— Ți-am spus că am reparat deja telefoanele, zise Jack.
Brianna își miji ochii.
— Jack dragă, ai grijă ce spui. Trebuie să fie un secret, nu? Apoi se uită cu
atenție la cineva din spatele lui Jack: Ce ai auzit?
Jack se întoarse și îl văzu pe puștiul ras în cap ridicând din umeri.
— Ce? N-am auzit nimic.
Vocea aceea. Jack cunoștea vocea aceea.
— Așa să rămână, n-ai auzit nimic, spuse Brianna hotărât. Și ai face bine
să nu repeți ce n-ai auzit. Cunoștea vocea aceea. Se holbă la puștiul care
vorbise.
Și deodată își dădu seama.
— Vino să dansezi cu mine, îl îndemnă Brianna trăgându-l de braț.
El se trase înapoi.
— Eu… ă… trebuie să plec, spuse Jack incapabil să-și ia ochii de la
„băiatul” ras în cap.
— Nimeni n-o să râdă de tine, stărui Brianna trăgându-l din nou de braț
spre ringul de dans.
Dar Jack își eliberă brațul și fugi spre ușă.

475
 — Bine, să te ia naiba, strigă Brianna. Nesimțitule! Apoi destul de tare cât
să audă toată lumea: Cred că-i e frică de fete.

• ȘAPTESPREZECE

22 ore

Diana îl urmări pe Jack după ce ieși de la McClub. Se simțea ușurată că

scăpase de Brianna și Dekka. Ambele fete o cunoșteau bine. Niciuna nu avea
vreun motiv s-o placă.
Din fericire, Dekka nu se uita decât la Brianna, iar Brianna la Jack. Fusese
o clipă îngrozitoare aceea când Brianna i se adresase, dar ea își lăsase
repede ochii în pământ, așa că fata n-o recunoscuse.
Jack plecă în grabă nebăgând în seamă salutul politicos al lui Albert care îi
ura „noapte bună”. Nu fugea, dar părea să caute asta.
Diana îl ajunse din urmă.
— Jack!
El se opri. Se uită în jur, temându-se să nu-i audă cineva.
— Diana? șopti el.
— Hmmm. Da. Îți place noua mea coafură? Își trecu o mână peste capul
ras.
Pentru un băiat de zece ori mai puternic decât orice bărbat în toată firea,
Jack părea ciudat de emoționat.
— Ce faci aici?
— Am nevoie de tine, Jack.
— Tu? Tu ai nevoie de mine?
Ea își dădu capul pe-o parte și îl măsură cu privirea.
— Deci, îți place de Brianna, nu? Și eu credeam că sunt fata visurilor tale.
Chipul băiatului părea livid în lumina albastră și necruțătoare a lămpii de
pe stradă, dar Diana era sigură că Jack roșise.
— Vino, îi propuse ea. Hai să ne plimbăm pe plajă. Vom fi singuri acolo.
El o urmă ascultător, așa cum bănuise ea că va face. Poate că îi plăcea de
micuța și drăgălașa Brianna, dar Dianei nu-i scăpase niciuna dintre privirile
furișe pe care i le aruncase în lunile de când îl cunoscuse. Mai avea încă
putere asupra lui. Se cățărară pe zidul care despărțea plaja și porniră
anevoie prin nisip sub cerul nopții. Diana și-ar fi dorit să trăiască aici jos,
476
aproape de plajă. Așa dărăpănat și distrus cum era Perdido Beach, tot era
mai plin de viață decât Fabrica de Frică, așa cum îi spuneau unii Academiei
Coates.
— Ce vrei de la mine? întrebă Jack. În vocea lui se simțea disperarea.
— Deci ai pus în funcțiune telefoanele. Mă întrebam de ce ți-a luat atât de
mult, spuse Diana. Mi-ai zis mereu că e cât se poate de ușor.
— Nu pot să vorbesc despre asta, spuse el nefericit.
— Sam nu te lasă s-o faci, nu? De ce? Jack nu răspunse, așa că ea îi oferi
propria explicație. Pentru că le-am folosi și noi. Interesant. Bietul Caine și-a
subestimat întotdeauna fratele.
Jack mergea cu greutate pe lângă ea. Picioarele lui atât de puternice se
afundau mai adânc în nisip.
— Desigur, Caine știe de tine acum, știe că ești mutant. Cu o mare putere.
— Știe? Vocea lui Jack se înălță cu o octavă.
Diana zâmbi în sinea ei. Era încă speriat. Bine.
— Da. Știe totul. Știe că nu e vina ta că ai ajuns aici. Știe că e din cauza
mea.
— El te-a pus să-ți tai părul?
Întrebarea o luă pe Diana prin surprindere. Pufni în râs.
— O, nu, Jack. Caine m-a iertat. Știi cum e el. Se înfurie ușor, dar iartă la fel
de ușor.
— Mie nu mi s-a părut așa, zise Jack.
Diana nu voia să-l contrazică în această privință.
— Cum mai merge treaba cu internetul?
— Am nevoie de un server ca lumea. Și de un router la fel.
— Astea sunt piese?
Întrebarea îl făcu pe Jack să se simtă superior pentru o clipă. Ea distinse
în vocea lui atât de bine-cunoscutul ton pedant.
— Da, sigur că sunt piese.
— Ai căutat peste tot?
— Da.
— Ai căutat și la Coates când mai erai cu noi?
— Sigur. Cunosc tot ce e legat de tehnologie la Coates și cred că și în
Perdido Beach.
Deci, se gândi Diana, asta era momeala cu care putea să-l prindă pe Jack.
Bineînțeles. Ce altceva? Poate că o dorea pe Diana și îi plăcea de Brianna, dar
adevărata lui iubire era făcută din silicon.
— Chiar dacă faci rost de un router, ce motive ai să crezi că Sam te va lăsa
să-ți instalezi propriul internet?

477
 Lunga, foarte lunga lui ezitare era confirmarea de care avea nevoie Diana.
În cele din urmă Jack răspunse:
— Nu știu.
— Eu știu că Sam e un tip de treabă, conchise Diana. Mai de treabă decât
Caine. Dar Caine te-a respectat întotdeauna pentru ce știi să faci. Chiar și
înainte să existe FAYZ-ul. Știi doar că te-a lăsat mereu să-ți vezi de treabă.
— Poate, murmură Jack.
— Acum gândește-te bine: îți închipui, fie și o clipă, că ți-ar încredința
Caine o misiune atât de grea cum ar fi instalarea unui sistem de telefonie
mobilă și apoi te-ar lăsa cu buza umflată?
Tăcerea lui era elocventă.
— Avem nevoie de tine, Jack, zise Diana. Trebuie să te întorci.
— Am treabă aici.
Ea îi puse mâna pe umăr, iar el se opri din mers. Diana se întoarse cu fața
la el. Era acum foarte aproape de el. Destul de aproape ca să fie sigură că
hard diskul pe care îl avea el în loc de inimă vibra în continuare.
Îl mângâie pe obraz. Nu cu prea multă afecțiune, însă era în gestul ei o
vagă promisiune, suficientă ca să-l zăpăcească pe bietul băiat.
— Vino înapoi, Jack, îl rugă Diana. Caine are o treabă pentru tine. Cea mai
importantă pe care ți-o poți închipui. Suprema provocare tehnologică. Rosti
rar ultimele cuvinte, făcând o pauză de efect între ele.
Jack făcu ochii mari.
— Despre ce e vorba?
— E ceva ce numai tu poți face. Numai tu.
— Nu poți să-mi spui?
— E ceva revoluționar. Mai presus de orice ai încercat să faci până acum.
Computere mai mari. Programe mult mai complexe. Poate te depășește…
chiar și pe tine.
El scutură din cap, dar fără convingere.
— E o păcăleală. Încerci să mă aduci înapoi ca Drake și Caine să-mi dea o
lecție.
— Nu te da mare, puștiule, spuse Diana. E timpul să-l conving. E timpul
să-l fac să se încreadă în mine. Nu ești bun decât la un singur lucru. Nu ești
nici Curajosul Jack, nici Luptătorul Jack, nici îndrăgostitul Jack, deși știu că ai
fanteziile tale jalnice. Ești Computer Jack. Sam nu te va lăsa să realizezi un
lucru la care te pricepi. Însă Caine da. Ei, Jack?
— Să văd.
— Așa de multă tehnologie. Așa o provocare uriașă. Și doar tu ești în
stare.
— Păi… trebuie să mă mai gândesc…
478
 — Nu, Jack. Trebuie să iei acum o decizie. Acum ori niciodată.
Ea se întoarse și începu să se îndepărteze de el. Jack rămase pe loc
șovăind. Dar ea știa ce decizie va lua. I-o citise în ochi.
•
— Hei, a fost cineva în camera mea, zise Zil Sperry coborând scările în
fugă.
Hunter Lefkowitz era lungit pe canapea, cu un picior pe spetează și
celălalt pe jos, cu ambele brațe sub cap. Se uita la un DVD cu Super-răi. Îl
văzuse de cel puțin zece ori. Știa fiecare glumă.
— Cum poți să-ți dai seama, frate? După dezordinea din cameră? întrebă
Hunter aproape nepăsător.
Zil se duse la televizor și îl stinse.
— Nu văd ce e așa amuzant, ciudatule. A fost cineva în camera mea. Mi-a
luat un lucru care îmi aparține.
Hunter locuia împreună cu trei băieți: Zil, Charlie și Harry. Erau prieteni
demult timp, dinainte de existența FAYZ-ului. Erau toți în clasa a șaptea;
ceea ce îi apropiase fusese admirația lor pentru San Francisco Giants16. Cei
din Perdido Beach țineau aproape toți cu echipa Dodgers, poate mai erau și
câțiva fani Angels. Dar Zil și Charlie se mutaseră aici din Bay Area la
momente diferite, iar Harry locuise înainte pe lângă Lacul Tahoe. Lui Hunter
îi plăcea pur și simplu echipa Giants.
Așa că formaseră o gașcă în scopul de a-i enerva pe ceilalți puști de la
școală, îmbrăcându-se ostentativ în negru și portocaliu. Se adunau în după-
amiezile de vară să se uite la meciuri.
Dar în FAYZ nu erau emisiuni sportive și nici televizoare. Cei patru nu mai
aveau niciun interes comun care să-i unească.
Iar în ultimul timp Hunter se distanțase din ce în ce mai mult de ceilalți
trei dintr-un motiv specific FAYZ-ului. Hunter era un ciudat. Ceilalți trei erau
normali. La început, vorbiseră împreună despre asta, zicând că nu era mare
lucru, că toți aveau să dobândească puteri, și Hunter era primul.
Dar trecuseră săptămâni la rând și niciunul dintre cei trei nu se
schimbase deloc, pe când Hunter se transforma rapid într-un mutant
puternic. Asta îl supărase pe Zil.
Îl necăjea pe zi ce trece tot mai mult.
— Hei, frate, deschide TV-ul, îi ceru Hunter arătând mânios spre ecran.
— Dă-mi-o înapoi, îi ceru Zil.
— Ce să-ți dau înapoi, ticălosule?
Zil ezită, apoi spuse:

16 Echipă de baseball. (n.tr.).

479
 — Știi tu ce.
Hunter oftă adânc și se ridică în capul oaselor.
— Păi mă acuzi că ți-am furat ceva și nici măcar nu-mi spui ce anume?
Frățioare, tare plictisit trebuie să mai fii să găsești motiv de ceartă din nimic!
— Pastrama de vită! strigă Zil acuzator.
Harry veni din sufragerie, unde construia un LEGO complicat, fiind atras
de tonul ridicat al vocilor.
— Ce se întâmplă aici? întrebă Harry.
— Muciuzul mi-a furat ceva din cameră, afirmă Zil.
— Minți, i-o întoarse Hunter. Și nu mă mai face în toate felurile.
— Muciuz? Asta și ești. De ce nu ți-aș spune așa?
— Ce se întâmplă aici? repetă Harry uimit.
— Dă-mi-o înapoi, spuse Zil. Dă-mi-o înapoi!
— Vită încălțată ce ești, nici nu știu despre ce vorbești! Hunter era în
picioare acum, roșu ca racul la față.
— Cretinule! zise Zil. M-ai făcut „vită”. Nu mai face pe deșteptul. Știi foarte
bine despre ce e vorba, pentru că tu mi-ai furat-o. Aveam o bucată de
pastramă de vită.
— Aha, despre asta e vorba? Hunter nu era prea convins. În primul rând,
de ce ai ascuns-o de noi, frate? Credeam că împărțim…
— Mai taci din gură, ciudățenie mutantă ce ești! zbieră Zil. Eu nu împart
nimic cu tine. Poate cu ființele umane, dar nu cu ciuzii.
Mai avuseseră neînțelegeri și înainte. Chiar și discuții aprinse. Nu era
prima dată că Zil se lua de puterile lui Hunter. Dar de data asta se părea că
totul degenerase într-o ceartă pe care reușiseră s-o evite în trecut. Problema
care îl frământa pe Hunter era dacă putea să câștige o luptă cu Zil. Zil era
mai mare și mai puternic. Dar, dacă se ajungea acolo, ei bine, asta era.
Hunter accepta să se bată. Nu putea să dea înapoi.
— Dă-te deoparte, Zil! îl amenință Hunter.
— Mai tacă-ți fleanca, stârpitură mutantă subumană ce ești! i-o întoarse
Zil. Își pregăti pumnii, încordat peste măsură.
— Îți dau o ultimă șansă, îl avertiză Hunter.
Zil ezită, dar numai o clipă. Se întoarse și înșfăcă un vătrai lung de bronz
din fața șemineului.
Hunter se dădu înapoi, șocat. Zil putea să-l omoare cu vătraiul. Nu era
doar o luptă cu pumnii.
Își ridică mâinile cu palmele în afară.
Harry se mișcă surprinzător de repede, încercând să-i despartă, poate să-i
potolească sau să se dea din drumul lor.
Apoi Harry țipă.
480
 Își duse mâna la gât.
Se întoarse încet și se uită îngrozit la Hunter. Ochelarii îi alunecară până
pe vârful nasului. Își dădu ochii peste cap și se prăbuși la podea.
Hunter și Zil încremeniră amândoi. Se uitară în jos la Harry.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Zil. Ce i-ai făcut?
Hunter scutură din cap.
— Nimic, frate. Nu i-am făcut nimic.
Zil se lăsă în genunchi și îl atinse pe Harry pe nas.
— E fierbinte. Are pielea foarte caldă.
Hunter se dădu înapoi.
— Nu i-am făcut nimic, frate.
— Ciudatule! Ești un ucigaș! L-ai omorât! zbieră Zil.
— Nu e mort, respiră, protestă Hunter. N-am vrut să… A sărit între noi…
— Pe mine încercai să mă omori! urlă Zil.
— Tu voiai să mă lovești cu vătraiul!
— Ce-ai făcut, frate? Ți-ai folosit mâinile magice ca să-i prăjești creierii?
Hunter se uită la propriile palme, îngrozit, încercând să creadă că nu era
adevărat, dorindu-și să nu fie adevărat. N-o făcuse înadins… Harry era
prietenul lui…
— O, Doamne, ești un mutant ucigaș!
— Mă duc după Lana. Ea o să-l salveze, zise Hunter. O să fie bine, se va
vindeca.
Dar, sub privirile lui, pe ceafa lui Harry se forma o bășică uriașă, chiar la
baza craniului. Bășica avea un diametru de vreo zece centimetri, era de
mărimea unei portocale, un sac păros, plin cu lichid.
Hunter fugi din cameră.
Acuzațiile fostului său prieten îi vuiau în minte: „Mutant ucigaș! Mutant
ucigaș!”
•
Sam dormea în camera de oaspeți din casa lui Astrid. Auzi pe cineva
vomitând în baia alăturată.
Era peste măsură de epuizat, dar tot se târî din pat, își puse un tricou și
bătu încet la ușa băii.
— Hei! zise el.
— Ce e? se auzi vocea tremurată a lui Mary.
— Ești bine?
— Vai, îmi pare rău. Te-am trezit?
— Mi s-a părut că vomiți. Ți-e rău?
— Nu. Nu, sunt bine.
Ar fi putut să jure că auzise un suspin dincolo de ușă.
481
 — Ești sigură?
Vocea nu-i mai tremura acum.
— Da, mă simt foarte bine, Sam. Du-te să te culci din nou. Îmi pare rău că
te-am trezit.
Sam socoti că era o idee bună. Se băgă din nou în pat și își aranjă perna
cum îi plăcea. Se uită la ceas. Miezul nopții. Închise ochii. Dar știa că nu va
adormi prea repede. În loc de somn, îi veniră în minte o mulțime de griji mai
mari sau mai mici. Și vechea sa prietenă, foamea. E greu să adormi când îți
chiorăie mațele.
Auzi trăgându-se apa la toaletă și observă că lumina din baie se stinsese.
Și dacă Mary era bolnavă? Pe cine ar putea să pună în locul ei să se ocupe
de centrul de îngrijire? Astrid avea destulă bătaie de cap cu micul Pete, așa
că nu putea. Parcurse lista de oameni în care avea încredere și puteau să
facă față.
Singurii la care se putea gândi ca înlocuitori ar fi acceptat slujba doar ca
să dea iama în proviziile de fulgi de ovăz de la grădiniță.
Își dădu seama că visase. Ciocolate cu mentă. Visase… ciocolate cu mentă.
Ăsta era lucrul care îl sâcâia în subconștient. Ciocolata cu mentă.
„Îmi pierd mințile de foame, asta se întâmplă. Înnebunesc încet, dar
sigur!”
Se forță să închidă ochii, dar obsesia din spatele lor urla mai tare, nu-i
dădea pace, solicitând atenție.
Alton și Dalton certându-se pentru ciocolate, vrând să afle cine le luase.
Nu ți-a trecut niciodată prin minte că poate a fost unul dintre copiii de
pază?
Nu. Heather B și Mike J erau la punctul de pază. Iar Josh a dormit tot
timpul.
Cum adică Josh a dormit?
Ciocolate cu mentă. Centrala atomică în mijlocul hărții. Amintirea zilei
când se dăduse bătălia.
Gândac, cameleonul.
Gândac.
Centrala atomică.
Sam sări din pat ca din pușcă.
Își trase blugii pe el și își căută febril pantofii sub pat. Și-i puse și alergă
spre camera lui Astrid. Nu bătu la ușă, ci o deschise direct.
Dormea, părul ei blond se revărsa pe pernă.
— Astrid, trezește-te!
Ea nu se mișcă, așa că el o bătu ușurel pe umăr, simțind un fior interzis în
ciuda agitației care îl cuprinsese. Hai, trezește-te!
482
 Ochii ei albaștri se deschiseră.
— Ce e? Iară Petey?
Brusc, deveni pe deplin conștient de faptul că nu fusese niciodată la ea în
cameră. Dar nu sosise încă timpul pentru asemenea lucruri.
— Gândac. El a luat ciocolatele cu mentă.
Ea se uită la el, mirată.
— Pentru asta m-ai trezit?
— La centrala atomică. Alton și Dalton, amândoi spuneau adevărul.
Niciunul din ei n-a luat dulciurile, și nici Josh. A fost cineva pe care nu l-au
văzut.
— De ce s-ar afla Gândac la centrală? întrebă Astrid. Apoi făcu ochii din ce
în ce mai mari pe măsură ce înțelegea.
— Pentru că sunt un prost, de-aia, spuse Sam mânios. Trebuie să-l caut pe
Edilio. Tu răspunzi de toate până mă întorc.
— Poate te înșeli, zise Astrid.
Sam deja ieșise din cameră. Coborî repede scările și păși în aerul rece al
nopții. Îl găsi pe Edilio la sediul pompierilor, unde dormea de obicei.
— Cine e de pază la centrală? îl întrebă Sam pe Edilio, după ce îl scuturase
ca să-l trezească dintr-un somn profund.
— Josh, Brittney D, Mickey și Mike Farmer.
— Mike e un tip ca lumea, zise Sam. Dar ceilalți trei?
Edilio ridică din umeri.
— Frățioare, lucrez cu ce am. Mickey ăla care se juca cu o pușcă și a tras
în podea făcând praf mașina de spălat de la subsol. Brittney e o fată de
treabă. E motivată. Josh? Nu știu, frate.
Se îngrămădiră în Jeep. Le luă o oră să străbată orașul și să-i ia pe Dekka,
Brianna, Taylor, Orc și câțiva soldați de-ai lui Edilio. Completară convoiul cu
un sedan și un enorm Cadillac Escalade. Orc picotea în portbagajul acestuia.
Aveau zece copii în trei mașini. Se opriră în fața primăriei. Sam rămase pe
trotuar, de unde putea fi auzit de toată lumea.
— Îmi pare rău că v-am sculat pe toți din paturile voastre calde, dar cred
că centrala atomică va fi atacată de Caine, spuse el.
— Lasă-mă să dau o fugă acolo și să-i avertizez, se rugă Brianna de el.
— Dacă alergi 15 kilometri cu mare viteză, ai să cazi din picioare,
înfometată cum ești.
— Frate, Briza poate să facă 15 kilometri într-un minut. E floare la
ureche.
Sam ezită. Era adevărat. Brianna putea să ajungă acolo înaintea oricăruia
dintre ei. Dar era adevărat și că o va extenua efortul. O mai văzuse

483
parcurgând asemenea distanțe. Nu fusese doar epuizată, ci cât pe ce să
moară.
— Du-te. Dar ferește-te de necazuri. Rosti ultimele cuvinte dintr-o suflare.
Probabil că exagera, își spuse Sam. Faptul că lipseau ciocolatele cu mentă
nu era un motiv întemeiat să intre în panică. Avea să pară un idiot.
Dar instinctul îi spunea că are dreptate. Și avea dreptate pentru că, în
locul lui Caine, așa ar fi procedat.
Ar fi trebuit să presimtă atacul și să fie pregătit. Așa cum ar fi trebuit să fi
fost pregătit și pentru jaful de la magazinul lui Ralph.
Plecară cu mașinile din piață. Trecură pe lângă cimitirul făcut de Edilio,
acela cu mult prea multe morminte. Pe lângă blocul ce arsese până în
temelii, grădinița dezafectată, biserica pe jumătate distrusă.
Sam își spuse că făcuse tot ce se putea, se ocupase de problemele curente
și încercase să lupte cu spectrul foametei. Nu reușise. Dacă planul lui Caine
era să pună mâna pe centrala atomică…
Mai străbătură două străzi și deodată, pe mijlocul drumului întunecat, în
lumina farurilor, le apăru în față Zil care fugea și făcea semne cu brațele ca
un nebun.
— Ce să fac? întrebă Edilio.
Sam înjură în barbă.
— Trage pe dreapta. Să vedem despre ce e vorba.
Edilio apăsă tare pe frână. Zil se repezi la ei gâfâind, abia răsuflând,
congestionat la față. Se aplecă pe geamul deschis de Sam.
— Hunter, frate. Ciudatul l-a omorât pe Harry.
Dekka scoase din gâtlej un fel de mârâit care îl făcu pe Zil să se dea un pas
înapoi. Dar nu-și ceru scuze.
— Așa-i, este un ciudat. Unul dintre ai voștri. Și-a folosit puterile ca să-l
omoare pe Harry. Fără niciun motiv.
— Te-ai dus după Lana? îl întrebă Edilio.
— Nu știu unde e.
— E amuzant că nu-i spui ciudată, ci Tămăduitoarea, remarcă Dekka.
— Lana e la Clifftop, zise Sam. Bun. Acum chiar că am nevoie de Brianna.
E-n regulă, trebuie să sperăm că sunt paranoic în privința centralei atomice.
Edilio, lasă-mă acasă la Hunter și Zil. Spune-le oamenilor tăi să se întoarcă în
piață, să stea acolo și să ne aștepte. Apoi va trebui să te duci până la Clifftop
și să încerci să dai de Lana. E-n regulă?
— Da.
— Dekka, de ce nu rămâi cu mine să vedem despre ce e vorba?
— O să mai aduc niște copii normali, spuse Zil. Toți cei normali trebuie să
știe ce s-a întâmplat.
484
 Sam își scoase mâna pe geam și îl arătă cu degetul pe Zil.
— Ai de gând să trezești oamenii din somn la ora asta? Nu. Vii cu noi.
— Nici gând, frate. Tu și Dekka? Sunteți amândoi niște ciudați. Mutanții se
sprijină unii pe alții.
— Ești un prost, Zil, spuse Sam. N-am să te las să stârnești agitație și nici
să scoli oamenii din somn.
— Și ce-ai să faci? O să mă prăjești? Zil își întinse mâinile într-un gest
sfidător și totodată nevinovat.
— Astea-s tâmpenii, zise Sam. Urcă, Zil. Ne pierdem vremea cu atâta
vorbărie.
— Nici gând, frate. Nici gând. Zil se întoarse cu spatele și se îndepărtă în
fugă.
— Vrei să-l opresc? întrebă Dekka.
— Nu, răspunse Sam.
— O să ne facă necazuri.
— Se pare că Hunter ne-a făcut deja. Să mergem, Edilio. Să sperăm că
Briza ajunge la centrală și măcar îi trezește pe cei de pază. Dacă mă gândesc
mai bine, sunt aproape convins c-am exagerat. Nu cred că ticălosul de Caine
va începe războiul în noaptea asta.
— Putem să avem propriul război, chiar aici în oraș, spuse Edilio.

• OPTSPREZECE

18 ore, 47 minute

Patrick credea că era vorba despre o petrecere. Stăpâna lui se trezise în

toiul nopții, iar asta era amuzant. În plus, acum urca într-o camionetă.
La volan era Quinn. Albert stătea lângă el. În mod normal, nu prea ar fi
fost loc pe bancheta din spate pentru Lana și Cookie, care era o puști foarte
voinic, dar Quinn își dăduse scaunul cu mult în față ca să ajungă la pedale.
Patrick se sui în mașină și se așeză în poala lui Cookie.
— Nu vrei să punem câinele în spate? sugeră Albert.
— Vrei să latre la tot ce vede? Să-i trezească pe toți?
— Bine, zise Albert. Se uită chiorâș la câine. Lanei nu-i plăcea la Albert
faptul că nu iubea câinii, dar nu era momentul să se certe cu el.

485
 Cel puțin Albert nu spunea în glumă că o să-l mănânce pe Patrick. Auzise
așa ceva de la mai multe persoane.
Cei patru – cinci cu Patrick – își dăduseră întâlnire la un service auto de
pe autostradă. Era parcat acolo un 4x4 greoi, cu remorcă, pe care Albert îl
considera tocmai bun pentru drumul pe teren accidentat și căratul aurului.
— Mai bine să văd dacă pot să conduc chestia asta, zise Quinn.
— Ai spus că știi să conduci, i-o întoarse Albert pe un ton acuzator.
— Știu. Am condus și Jeepul lui Edilio, dar mașina asta e mai mare.
— Grozav, mormăi Albert.
Quinn răsuci cheia de contact și motorul porni. Părea să facă prea mult
zgomot, putea să trezească întreg orașul.
— Văleu! făcu Quinn. Băgă în viteză, iar bestia o luă brusc înainte, trecu
peste bordură și porni pe autostradă, legănându-și remorca.
— Hei, nu ne omorî pe toți! strigă Albert.
Quinn stabiliză mașina și aceasta rulă cu viteza de 45 de kilometri la oră
pe mijlocul autostrăzii atât de aglomerate în trecut.
— Ești cam morocănos, Albert, zise Quinn în glumă. Ai de gând să-mi spui
de ce facem drumul ăsta? E trei dimineața, ce naiba! Doar nu mergem să
omorâm pe cineva, nu?
— Ești plătit, nu? se rățoi Albert la el.
— Nu i-ai spus, întrebă Lana de pe bancheta din spate. Albert, trebuie să
știe și el despre ce e vorba. Albert nu răspunse, așa că Lana adăugă: Ne
ducem după aur.
Văzu ochii lui Quinn în oglinda retrovizoare.
— Ce tot spui acolo?
— Coliba Pustnicului Jim. Aurul, îi explică Lana.
Lana văzu din nou ochii lui Quinn, în care citi mai multă îngrijorare.
— Ai uitat că ultima dată când am fost acolo ne-au mușcat coioții?
— Acum știi să folosești un pistol. Și ai o armă la tine, spuse Albert cu
mult calm. Și Cookie are una. Amândoi sunteți antrenați.
— Așa e, încuviință Cookie. Dar nu vreau să împușc niciun animal. Dacă
nu o atacă pe Tămăduitoare.
— Și de ce avem nevoie de aur? întrebă Quinn pe un ton cam strident.
— Avem nevoie de bani, spuse Albert. Nu ajungem departe cu trocul.
Avem nevoie de un sistem, iar un sistem funcționează mai bine pe baza unei
monede.
— Oho.
— Uite, de pildă afacerea cu pescuitul, nu? începu Albert.
— N-a prea mers, mormăi Quinn. Ieri n-am prins decât ce-mi trebuia
pentru momeli.
486
 — Ai zile bune și zile proaste, spuse Albert cu nerăbdare în glas. În unele
zile prinzi o mulțime de pește. Să zicem că vrei să dai o parte din pește pe
portocale.
— Sună bine. Cunoști pe cineva care să aibă portocale?
— Ai destul pește, așa că vrei să-l dai pe portocale și ceva pâine sau să
plătești un puști care să-ți curețe camera. Asta înseamnă trei locuri diferite
în care să mergi cu peștele în mână ca să găsești ce-ți trebuie.
— Numai eu mor de foame acum? glumi Quinn. Adică portocale? Pâine?
Ajunge.
Albert nu-l băgă în seamă.
— Uite ce faci dacă ai bani: în loc să dai peștele pe alte lucruri, poți să ai o
piață, unde fiecare aduce ce are de vândut, așa e? Toți în același loc. Și toată
lumea vine acolo cu bucăți de aur, nu cu peștele prins sau cu o roabă cu
porumb sau orice altceva, încercând să se târguiască.
— Oricum, eu tot cu peștele o să stau, zise Quinn. Fie că mă duc să-l vând
în piața asta a ta, fie că stau pe loc și vin oamenii la mine să ne înțelegem, tot
aia e…
— Nu, frățioare, îl întrerupse Albert nerăbdător. Pentru că ți-ai vinde
peștele cuiva care îl vinde altora. Tu mergi la pescuit pentru că la asta te
pricepi. Nu la vândut pește, ci la prins pește.
Quinn se încruntă.
— Vrei să spui că o să ți-l vând ție.
— S-ar putea, încuviință Albert. Apoi i-l vând Lanei. În felul ăsta, Quinn,
fiecare își vede de treaba lui și, ca să meargă lucrurile ca pe roate, avem
nevoie de bani.
— Păi, dacă fac asta toată noaptea, mâine n-o să fie pește, mormăi Quinn.
Apoi îi puse Lanei întrebarea la care se aștepta fata. De ce vii cu noi,
Tămăduitoareo?
Faptul că îi folosise „titlul” o deranjă pe Lana; nu știa sigur de ce. Pe lângă
„titlu”, o supărase și întrebarea. Se foi pe scaun și se uită pe geam.
— Vine pentru că am nevoie de o călăuză, spuse Albert. Și am s-o plătesc.
Când pun mâna pe aur. Până atunci, s-ar zice că îmi acordă credit.
Bietul Albert, se gândi Lana în timp ce băiatul se lansase într-o perorație
despre utilitatea creditului. Deștept puști. Probabil că, până la urmă, va
stăpâni tot FAYZ-ul. Dar habar n-avea care erau motivele ei pentru care
venea cu el în această călătorie.
N-ar putea fi plătită nici cu tot aurul din lume pentru ce avea de gând să
facă. Aurul nu-i potolea spaima imensă din suflet. Și aurul n-ar fi de niciun
folos dacă ar da greș.

487
 — Există pe lume lucruri mai importante decât aurul, spuse Lana,
crezând că vorbește cu sine însăși.
— De pildă ce? întrebă Albert.
— Libertatea, îi răspunse Lana.
Albert își continua discursul, spunând că banii puteau cumpăra libertatea.
Lana presupunea că are dreptate, în majoritatea cazurilor. Dar nu și acum.
Nu și în acest caz.
Nu putea să mituiască Întunericul. Dar poate, poate… îl va ucide.
•
Caine își rodea unghia de la degetul mare, fără să scoată o vorbă.
Panda conducea. Computer Jack era înghesuit pe bancheta din spate,
între Diana și Gândac. Erau în prima mașină din convoi. A doua, o 4x4, venea
în spatele lor, cu Drake și patru soldați de-ai lui. Toți erau înarmați.
Conduceau cu prudență. Caine insistase asupra acestui lucru. Panda se
pricepea mai bine la șofat, era mai încrezător în sine, deși avea doar 13 ani.
Totuși, îi era încă frică.
Mașina 4x4, mânată cu nerăbdare de Drake, mergea aproape bară la bară
cu cealaltă.
Rulau pe Autostrada 1, pe lângă magazine părăsite, ocolind mașinile
făcute praf și camioanele răsturnate, toate rămășițe ale FAYZ-ului, lăsate în
urmă de toți cei dispăruți.
— Vezi să nu ieși de pe șosea, îl avertiză Caine pe Panda. E o prăpastie pe
margine.
— Nu-ți face griji, spuse Panda.
— Da, da, zise Caine.
În stânga era o stâncă și o cădere de cel puțin 30 de metri până la pietrele
de pe malul oceanului. Caine se întrebă dacă își putea folosi puterile ca să
oprească mașina să cadă în hău. Poate era bine să încerce, să vadă dacă
puterea sa telekinetică era destul de mare ca să țină suspendată o mașină în
care se afla și el. Ar trebui să stea în echilibru.
— Ce-a fost asta? strigă Panda.
— Ce să fie?
— Am văzut și eu, spuse Diana.
— Ce? întrebă Caine.
— Ceva ca o umbră. Ceva care a trecut repede pe lângă noi.
Se făcu tăcere. Apoi Caine înjură.
— Brianna. Mai repede, Panda!
— Nu vreau să cad în prăpastie…
— Mai repede! șuieră Caine.
Se porni aparatul de emisie-recepție. Era vocea lui Drake.
488
 — Ați văzut și voi, băieți?
Caine intră pe frecvența sa de emisie.
— Da, era Brianna. Sau o tornadă.
— Va ajunge înaintea noastră, zise Diana.
— E deja acolo, aprobă Caine.
— Nu crezi c-ar trebui să facem asta altă dată? întrebă Diana.
Caine pufni în râs.
— Doar pentru că e și Brianna pe-aici? Nu-mi fac griji în privința ei.
Era o bravură prefăcută. Faptul că Brianna „trecuse iute ca săgeata” pe
lângă ei însemna poate că li se pregătea o ambuscadă. Sau că Sam fusese
alertat și era deja pe drum.
Îi spuse lui Drake prin aparat:
— Poate că ne așteaptă acolo pregătiți.
— Bine. Tot am chef să mă bat, răspunse Drake.
Caine se întoarse în scaun și îi aruncă o privire Dianei. Capul ei aproape
ras avea ciudatul efect de a-i concentra atenția asupra ochilor și buzelor ei. Îi
făcu cu ochiul.
— Drake nu-și face griji.
Diana nu spuse nimic.
— Tu ești îngrijorat, Panda? îl întrebă Caine. Panda era prea îngrozit ca
să-i răspundă. Degetele i se albiseră de cât de tare se încleștaseră pe volan.
— Nimeni nu e îngrijorat în afară de tine, Diana, constată Caine.
Dar Caine nu-l întrebase pe Jack. Avea de gând să stea un timp cu ochii pe
Jack. Cel puțin până geniul computerelor avea să-i dea ce îi trebuia.
— Ne apropiem de poartă, zise Gândac.
Era un punct de pază din cărămidă lângă un gard înalt de sârmă. Lumini
puternice străluceau peste tot. Reflectoarele de pe acoperișul punctului de
pază luminau de-a lungul gardului în ambele direcții. Și dincolo de poartă se
afla masa imensă a centralei atomice, zumzăind și vibrând; o prezență
sinistră în noapte. Era mai mare decât își închipuise Caine și avea mai multe
clădiri, cea mai mare arătând ca o pușcărie. Aproape că putea fi un mic oraș.
Parcarea era pe jumătate ocupată cu mașini care scânteiau în lumină.
— Uitați-o pe Brianna! strigă Caine și arătă spre silueta ghemuită, trăgând
de gard în zadar. Fata se uită cu teamă la ei, cu fața lividă în lumina farurilor.
Îi strigă ceva lui Caine, dar acesta nu o auzi.
Vizibil frustrată, zgâlțâi gardul, incapabilă să deschidă poarta, pare-se, și
să atragă atenția celor de la punctul de pază. Dacă era cineva acolo.
Panda apăsă pe frână și mașina derapă.
Caine sări afară și își ridică mâinile în direcția Briannei. Dar ea dispăruse
ca o umbră, apoi apăru din nou la jumătatea dealului, în dreapta.
489
 — Bună, Brianna, nu te-am văzut de mult, îi strigă el.
— Bună, Caine. Ce-ți mai face piciorul pe care ți l-a ars Sam?
Caine îi zâmbi.
— Toată lumea afară din mașină, spuse el în șoaptă. Acum!
Panda, Jack și Diana coborâră imediat. Gândacul poate ieșise sau nu.
Caine nu-l vedea, dar, în cazul lui, asta nu însemna prea mult.
— Ce gânduri ai? întrebă Brianna.
Mesteca gumă, încercând să pară indiferentă. Dar Caine își dădu seama că
nu-și revenise încă de pe urma efortului. Probabil era obosită. Flămândă,
fără nicio îndoială. Și-ar fi dorit să aibă la el ceva de mâncare să-i dea. Ca și
cum i-ar arunca un os unui câine. Să-i pună la încercare loialitatea.
Dar nu aduseseră nimic de mâncare.
— Nu mare lucru, Brianna, răspunse Caine.
Cu brațele încrucișate la piept, își lăsă mâinile spre talie și își întoarse
palmele către mașina din spatele lui. Apoi, cu un gest rapid, își roti brațele
deasupra capului și le lăsă în jos din nou.
Mașina săltă de la pământ. Fu azvârlită în aer ca un uriaș yo-yo care se
desprinde de sfoară. Descrise un arc de cerc la vreo opt-zece metri în aer și
căzu lângă Brianna.
Mașina se zdrobi de pământ cu o violență șocantă. Parbrizul și celelalte
geamuri se sparseră în mii de cioburi strălucitoare. De parcă pusese cineva o
grenadă în vehicul. Două dintre cauciucuri explodară. Capota se desprinse,
se învârti prin aer și apoi se prăbuși.
Brianna era la cam zece metri de impact.
— Uau! Ce mișto, Caine! îl luă peste picior Brianna. Pun pariu că treaba
asta ți s-a părut foarte rapidă, nu? O mașină zburând prin aer cu viteza
fulgerului? De ce nu mai încerci o dată?
— Te tachinează, Caine, spuse Diana venind lângă el. Câștigă timp pentru
ceilalți. Ca să nu mai zic de cei care ar fi la punctul de pază, trebuie să fi auzit
ce s-a întâmplat.
Mașina lui Drake se oprise chiar în spatele lor. Băiatul sări din mașină și
se năpusti spre Brianna, desfășurându-și pe drum mâna ca un bici.
Brianna râse și îi arătă lui Drake degetul mijlociu.
— Hai, Drake, poți să mă prinzi. Drake întinse mâna spre ea, dar, deodată,
fata apăru în spatele lui.
— Dă-i pace, Drake! zbieră Caine. Nu poți s-o prinzi. Facem doar gălăgie și
ne pierdem timpul.
— Poarta e încuiată, îl tachină Brianna, care ajunsese brusc la adăpost de
mâna lui Drake, în fața lui Caine. Când se opri, tremura ca o săgeată care își
atinge ținta.
490
 — Poarta? zise Caine. Își îndreptă brațele spre mașina sfărâmată, care se
ridică de la pământ și zbură, rostogolindu-se prin aer, împroșcând cioburi
de sticlă ce parcă formau o coadă de cometă.
Mașina se izbi de poartă, făcând-o bucăți și, purtând masa încâlcită de
fiare vreo 15 metri înainte să aterizeze în parcare și să lovească o camionetă.
Zgomotul ar fi trezit din somn și un om surd.
— Uite, acum e deschisă, spuse Caine. La revedere, Brianna!
Fata se uită urât la el și dispăru.
— Drake, lasă doi oameni la punctul de pază, îi porunci Caine. Să mergem
să terminăm odată cu treaba asta.
•
Edilio opri Jeepul pe aleea din fața casei unde locuiau Zil, Hunter, Lance și
Harry. Sam și Dekka ieșiră imediat. Ușa din față era întredeschisă.
— Edilio, du-te. Caut-o pe Lana și ia-o și pe Taylor în drumul tău, dacă
mai e în piață. Te-ar putea ajuta s-o găsești.
— Ești sigur că nu vrei să…
— Adu-o pe Lana.
Bătu cu mâna în capotă, în semn să se grăbească. Edilio dădu în marșarier
și apoi ieși în stradă.
— Ce facem aici? întrebă Dekka.
— Vedem despre ce e vorba. Dacă Hunter și-a pierdut mințile, îl ridici de
la pământ, îl oprești să fugă. Îl salți până în tavan dacă trebuie. Nu vreau să-i
fac rău, vreau doar să vorbesc cu el, adăugă Sam. Bătu la ușa întredeschisă,
care se deschise larg. Hunter, ești acolo? Nu-i răspunse nimeni. E-n regulă,
sunt Sam și intru. Nu pomeni înadins de Dekka. Dekka constituia o armă pe
care o păstra pentru mai târziu. Sper că nu-i nicio problemă acolo.
Trase adânc aer în piept și intră în casă.
În holul de la intrare era un tablou cu o femeie roșcată atrăgătoare, dar cu
un aer serios. Foarte probabil, unul dintre actualii locatari desfigurase
portretul, desenându-i cu o carioca neagră o mustață.
În hol domnea dezordinea: un disc zburător pe măsuță, o șosetă murdară
atârnând de candelabru, o oglindă atârnată strâmb și spartă. Nu se deosebea
prea mult de majoritatea caselor din FAYZ, unde nu mai erau părinți.
Prima cameră pe stânga era o sufragerie elegantă, întunecoasă. Bucătăria
era drept înainte, la capătul holului, dincolo de scară. Livingul se afla înainte
și la dreapta. Dekka își vârî capul în sufragerie, se uită sub masă și șopti:
— Nu e nimeni aici.
Sam înaintă spre living. Acolo era o dezordine și mai mare decât pe hol.
DVD-uri zăceau împrăștiate ici și colo, doze de cola golite de mult, proiectile
de jucărie, de un galben strălucitor, poze de familie – din nou femeia roșcată
491
și probabil soțul ei – căzute de pe consola șemineului, rafturi de cărți cu
praful de un deget.
La început, Sam nu-l văzu pe Harry. Căzuse între canapea și măsuța
greoaie pentru cafea. Dar mai făcu un pas și îi apăru în fața ochilor.
Harry zăcea cu fața în jos. Avea o bășică dezumflată pe ceafă. Îi amintea
lui Sam de un balon spart după o petrecere.
Sam încercă să dea masa deoparte, dar era fixată de podea.
— Dekka!
Dekka ridică o mână și masa se desprinse de podea. Sam îi dădu un
brânci. Mobila mai pluti până ieși din raza de acțiune a lui Dekka, apoi căzu
la podea.
Sam îngenunche lângă Harry. Evitând cu grijă bășica, atinse cu două
degete gâtul lui Harry.
— Nu simt nimic, zise Sam. Încearcă și tu.
Dekka se uită prin jur, căutând ceva anume, și găsi o cutiuță cu oglindă pe
capac. Îi întoarse lui Harry capul pe-o parte și ținu oglinda aproape de nările
băiatului.
— Ce faci? o întrebă Sam.
— Dacă respiră, se va aburi oglinda. Condens.
— Cred că e mort, spuse Sam.
Se ridicară amândoi în picioare și făcură câțiva pași înapoi. Dekka puse
cutia deoparte, cu grijă, de parcă Harry ar fi dormit și nu voia să-l trezească.
— Ce facem în privința asta? întrebă Dekka.
— Foarte bună întrebare, zise Sam. Aș vrea să pot da un răspuns corect.
— Dacă Hunter l-a omorât…
— Da.
— Ciudații contra celor normali…
— Nu am să permit una ca asta, zise Sam pe un ton foarte hotărât. Dacă
Hunter a făcut asta… cred că trebuie să aud ce are de spus.
— Poate vorbești și cu Astrid, nu? sugeră Dekka.
El râse cu tristețe.
— O să spună că trebuie judecat.
— Am putea să facem să dispară urmele, spuse Dekka. Sam nu-i răspunse.
Știi la ce mă refer, zise Dekka.
Sam încuviință din cap.
— Da. Încercăm să nu murim de foame. Încercăm să fim pregătiți în caz că
suntem atacați de Caine. Ultimul lucru de care avem nevoie e un scandal
între ciudați și normali.

492
 — Dar Zil n-o să-și țină gura, orice am face, remarcă Dekka. Am putea să
spunem că am ajuns aici, că Harry nu era nicăieri, că n-am găsit nimic. Dar
Zil n-o să creadă niciodată și o mulțime de puști vor fi de partea lui.
— Mda, făcu Sam. Suntem într-un impas.
Stăteau unul lângă altul uitându-se în jos la cadavrul lui Harry. Bășica încă
se mai dezumfla încetul cu încetul.
Apoi Sam o conduse înapoi pe Dekka pe alee, spre stradă. Peste zece
minute apăru Edilio cu mașina, cu Dahra Baidoo pe locul din dreapta.
— Bună, Dahra, o salută Sam. Mulțumesc că ai venit.
— N-am găsit-o pe Lana, zise Edilio. Nu era în camera ei de la Clifftop. Nici
câinele ei nu era acolo. Am pus-o pe Taylor s-o caute peste tot. Ceilalți mai
sunt în piață, în caz că avem nevoie de ei.
Sam încuviință din cap. Era obișnuit cu ciudatele dispariții ale Lanei.
Tămăduitoarea era o fată care nu-și găsea liniștea.
— Dahra, du-te în casă și aruncă o privire la podea, vrei?
Edilio se uită nedumerit la Sam. Acesta clătină din cap și își feri privirea.
Dahra se întoarse în mai puțin de un minut.
— Eu nu sunt Lana, dar nici ea n-ar putea face nimic. Nu e Iisus, izbucni
ea. Nu scoală morții.
— Speram că nu e mort, spuse Dekka.
— E mort de-a binelea, zise Dahra. A observat unul dintre voi că nu i-a
fost arsă pielea gâtului? Că părul din jur n-a fost pârlit? Bășica s-a format
dinăuntru. Asta înseamnă că cineva l-a ars de dinăuntru în afară. Asta te
scoate din rândul suspecților, Sam. Am văzut ce faci tu. Îi lași pe oameni
arătând ca niște bezele aruncate pe cărbuni încinși.
— Hei! izbucni Edilio mânios. N-ai niciun motiv să te iei de Sam.
— Nu face nimic, zise Sam pe un ton blând.
— Nu. Are dreptate, recunoscu Dahra. Îl bătu ușurel pe umăr pe Sam. Îmi
pare rău, Sam. Sunt obosită și nu-mi place să văd cadavre. Atâta tot.
— Da, îi primi Sam scuzele. Du-te acasă. Îmi pare rău că te-am chemat.
Ea se uită nedumerită la Sam.
— Ce aveți de gând să faceți în privința asta?
Sam clătină din cap.
— Nu știu. Dar, orice aș face, probabil că o să-i scot din minți pe toți.
Edilio te poate duce acasă cu mașina.
— N-are rost, e un drum de cinci minute. Dahra îl bătu din nou pe umăr și
plecă.
După plecarea ei, Sam spuse:
— Cred că trebuie să vorbim cu Hunter.

493
 — Doar crezi? Frate, asta nu e ceva care să rămână nepedepsit. E vorba
despre o crimă.
— Și Orc a omorât-o pe Betty, remarcă Sam. Iar Orc e încă în libertate.
— Atunci nu erai tu șeful, zise Edilio. Nu aveam o ordine.
— Nici acum nu avem, Edilio. Sunt bătut la cap de toată lumea cu diverse
probleme, spuse Sam. Asta nu înseamnă ordine. Vezi vreo Curte Supremă pe
aici? Eu nu văd decât pe noi doi și încă vreo zece cărora chiar le pasă câtuși
de puțin.
— Vrei să spui că e OK să se omoare între ei?
Sam cedă.
— Nu. Sigur că nu. Eu doar… Las-o baltă.
— Îmi iau băieții și mă duc să-l caut pe Hunter, spuse Edilio. Dar trebuie
să știu un lucru: Dacă nu vine cu noi? Dacă încearcă să le facă rău băieților
mei?
— Vino după mine dacă se întâmplă așa ceva, răspunse Sam.
Edilio nu păru încântat de vorbele lui Sam, dar aprobă dând din cap și
plecă.
Dekka se uită la el cum se îndepărtează.
— Edilio e băiat bun, spuse ea.
— Dar?
— Dar e un om normal.
— Nu vor mai exista asemenea diferențe între ciudați și normali, zise Sam
pe un ton ferm.
Dekka aproape că pufni în râs.
— Sam, asta-i o idee măreață. Și poate că tu crezi în ea. Dar eu sunt
negresă și lesbiană, așa că lasă-mă să-ți spun: Din câte știu eu, din
experiența mea, există întotdeauna diferențe.

• NOUĂSPREZECE

18 ore, 35 minute

Intrară cu mașina 4x4 prin gaura din gard, ocoliră masa de sârmă
contorsionată și intrară cu viteză în parcarea centralei atomice, unde opriră,
derapând puțin.

494
 Dimensiunile centralei erau intimidante. Turnurile cu material nuclear
erau înalte cât zgârie-norii. Marea clădire a turbinelor părea amenințătoare
ca o uriașă pușcărie fără ferestre.
O ușă foarte mică era deschisă. Nu venea nicio lumină dinăuntru, dar
Caine distinse totuși o formă ghemuită în încăpere.
— Hei! Ce cauți aici? se auzi o voce tânără.
Caine nu-l recunoscu pe puști, nu-l vedea prea bine. Era mult zgomot în
centrală, iar Caine se prefăcu că nu aude. Își făcu mâna pâlnie în dreptul
urechii și zbieră:
— Ce?
— Stai pe loc! Nu te apropia.
— Să mă apropii? Caine înaintă câțiva pași. Diana și Jack rămaseră în
urma lui, dar Drake venea repede după el. Drake avea un pistol automat în
mâna lui din carne și oase. Biciul se ondula și se agita pe lângă corp ca un
șarpe dornic să atace.
— Stai pe loc! Am zis stai!
Ușa era la doar 30 de metri acum. Caine nu șovăia niciodată.
— Stai sau trag! strigă vocea aproape rugătoare, în care se simțea frica.
Caine se opri. Drake era acum lângă el.
— Tragi? întrebă Caine uimit. De ce naiba ai trage în mine?
— Așa ni s-a ordonat.
Caine râse.
— Nu poți să spui că-i drept. De fapt cine ești tu? Dacă tot vrei să mă
împuști, ar trebui să știu cum te cheamă.
— Josh, se auzi răspunsul. Sunt eu, Josh.
— „Sunt eu, Josh”, îl imită Caine.
Drake mârâi:
— Mai bine te-ai da deoparte, Josh, sau eu, Mână-Bici, te voi răni.
Rafala bruscă fu asurzitoare. Josh trăgea ca un nebun, gloanțele spărgând
geamurile mașinilor parcate în dreapta lor.
Caine căzu pe trotuar.
Drake nu se clinti. Își ridică pistolul, ținti cu grijă și trase.
Poc. Poc. Poc.
Cu fiecare împușcătură mai făcea un pas.
Josh scâncea îngrozit.
Poc. Poc. Poc.
De fiecare dată, zgomotul era uluitor. De fiecare dată, ieșea din butoiașul
pistolului un foc ce lumina ochii reci și inexpresivi ai lui Drake.
Apoi Drake o rupse la fugă. Drept spre ușă, cu pistolul în poziție de tras,
continuând să tragă cu precizie chiar și alergând.
495
 Josh ripostă, dar gloanțele lui nu-și nimereau ținta, ratând chiar și
mașinile din parcare, nefăcând nimic să-l oprească pe Drake.
Poc. Poc.
Clic.
Caine rămase culcat la pământ, uitându-se fascinat la Drake cum scotea
încărcătorul. Acesta căzu și zăngăni pe beton.
Drake ținea pistolul cu vârful delicat al tentaculului său și scoase din
haina de vânătoare un al doilea încărcător. Cu mâna lui adevărată, introduse
încărcătorul la locul său.
Josh trase din nou. Cu mai multă grijă de această dată.
Gloanțele nimeriră trotuarul, aproape de picioarele lui Drake.
Drake ridică pistolul, trase și își schimbă poziția. Trase și își schimbă
poziția, trase și Josh dispăru, fugind în clădire și strigând după ajutor, în
speranța că va veni cineva în sprijinul său.
Caine se ridică, simțindu-se rușinat de felul în care acționase Drake, cu
atâta sânge-rece. Se grăbi să-l ajungă din urmă pe Drake, care intrase în
clădire.
O altă împușcătură puternică, sunând altfel de această dată, parcă mai
înfundat. Cadrul ușii era acum un dreptunghi luminat de micile scântei ale
împușcăturilor.
Se auzi un țipăt de durere.
— Mă predau! Mă predau!
Caine ajunse la ușă și intră în sala turbinelor. Acolo, pe jos, printre
mașinile masive și zgomotoase, zăcea Josh în strania lumină fluorescentă.
Stătea, uluit, într-o baltă întunecată de sânge. Un picior îi era răsucit într-un
unghi anormal.
Caine simți că i se urcă sângele la cap. Josh era un copil, n-avea mai mult
de zece ani. Ce era în capul lui Sam că punea de pază copii atât de mici?
— Nu trage, nu trage, te rog! îl imploră Josh.
Drake ridică la mare înălțime biciul său și îl plesni peste mâini pe Josh cu
o viteză uimitoare.
Josh țipă și se zvârcoli în agonie.
— Lasă-l în pace! izbucni Caine. Du-te în sala de comandă!
Drake îi rânji feroce lui Caine, dezvelindu-și dinții și având în ochi o
sclipire sălbatică. Disprețul și furia i se citeau în privire. Caine își ridică
mâinile, pregătit ca locotenentul său să-și întoarcă biciul împotriva lui.
În schimb Drake îl lovi pe băiatul înnebunit de spaimă în piciorul rupt și
făcu un pas înainte. Josh se târî plângând spre ușa de ieșire.

496
 Totul părea ireal, un coșmar. Drake pândind în față, cu pistolul fumegând,
cu biciul zvâcnind. Caine îi auzi pe soldații lui Drake venind după el, iar
Diana și Jack în urma lor.
— Ușa e încuiată! le strigă Drake.
Caine îl ajunse din urmă și încercă și el s-o deschidă. Era din oțel masiv,
pusă într-un cadru din același material, evident o ușă menită să reziste unei
explozii sau unui atac. Dacă îndrepta spre ea unda de șoc a puterii sale
telekinetice, se putea deschide. Dar în spațiul restrâns al coridorului acesta
se putea întoarce asupra lui, doborându-l. „Nu va rămâne închisă pentru
mult timp.”
Caine se uită în jur, căutând un obiect suficient de greu pentru scopul său.
Întors în sala turbinelor, găsi o ladă de oțel pentru unelte, mobilă, solidă și
înaltă de peste un metru.
Caine o ridică de la podea și o aruncă prin aer pe hol. Se izbi de ușa
încuiată.
Se simți răsplătit din plin de spectacolul oferit de Drake, care se lipise de
perete pentru a nu fi lovit de cheile fixe, bucșele și șurubelnițele care zburau
din ladă ca șrapnelul.
Lada cu unelte se deformă, dar abia zgârie ușa.
Caine luă înapoi lada și o mai aruncă o dată în ușă. Acum se răspândiră
mai multe unelte, iar lada se strivi, ajungând jumătate din cât era. Însă ușa
nu cedă.
Caine simți mâna Dianei pe umărul lui.
— Hei! De ce să nu vedem ce poate să facă Jack?
Lui Caine îi era teamă atât de eșecul de a sparge ușa – aruncând degeaba
în ea cu lada –, cât și de ideea de a fi întrecut de împătimitul computerelor.
Acțiunea asta devenise mai degrabă o competiție între el și Drake decât un
atac asupra centralei atomice.
— Arată-ne ce poți, Jack, spuse Caine.
Computer Jack înaintă nesigur, la îndemnul Dianei.
Își puse mâinile pe ușă și încercă să-și proptească bine picioarele în
podea. Împinse ușa, dar îi alunecară picioarele. Căzu într-un genunchi.
— E prea alunecos aici, zise Jack.
— Trebuie să intrăm pe ușa asta înainte să apară Sam, spuse Caine.
Trebuie să luăm ostatici și să punem mâna pe sala de comandă.
Privirea i se opri asupra unei masive chei fixe.
— Păzea!
Caine săltă cheia în aer, până în tavan, o întoarse în poziție verticală și,
printr-o mișcare rapidă a mâinilor, cufundă cheia în podea. Aceasta scârțâi

497
când intră prin pardoseală și beton, rămânând ca un piton cățărător, țintuit
de suprafața unei stânci.
Caine repetă gestul de trei ori, vârând adânc în podea alte unelte grele din
oțel inoxidabil.
— Acum folosește-te de astea.
Jack își propti picioarele în unelte, își puse mâinile pe ușă și împinse cu
toată puterea.
•
Edilio nu-l găsi pe Hunter. În schimb dădu de Zil în mijlocul a vreo 12
copii. Ei îl găsiseră pe Hunter. Îl încolțiseră pe veranda casei lui Astrid și a
Mamei Mary.
Edilio își dădea seama de ce se dusese Hunter acolo. Astrid avea să fie
calmă și rezonabilă. Îl va adăposti, cel puțin pentru o vreme.
Însă scena pe care o văzu acolo nu era câtuși de puțin calmă și rezonabilă.
Astrid era în cămașă de noapte. Părul ei blond nu era strâns și i se revărsa
pe umeri. Stătea pe ultima treaptă de sus a verandei și îl arăta furioasă cu
degetul pe Zil.
Hunter era în spatele lui Astrid. Nu se ascundea, dar nici nu ieșea în față.
Zil și prietenii lui – observă Edilio și îi stătu inima în loc – erau toți
normali și foarte furioși. Sau doar majoritatea erau atât de porniți, restul
ardeau gazul pe acolo, bucuroși că aveau un pretext să iasă din case și să se
învârtă prin oraș în toiul nopții.
Cei mai mulți erau oarecum înarmați, fie cu bâte de baseball, fie cu părți
metalice de la roți. Unul dintre ei, constată Edilio cu tristețe, avea o pușcă
automată. Era Hank, care fusese pe vremuri un băiat liniștit. Dar acum părea
agitat.
Edilio trase Jeepul pe dreapta. Nu avusese timp să-și adune oamenii, era
singur. Toate privirile se îndreptară spre el, dar nimeni nu încetă să zbiere.
— E un ciud ucigaș! răcni Zil.
— Ce vreți să faceți? Să-l linșați? întrebă Astrid.
Asta îi opri o clipă pe puști din țipat, căci încercau să-și dea seama ce
însemna cuvântul „a linșa”. Dar Zil își reveni repede din uimire.
— L-am văzut când l-a omorât. Și-a folosit puterile ca să-l ucidă pe Harry.
— Am încercat să mă feresc de tine care încercai să-mi spargi capul!
strigă Hunter.
— Minți, ciudatule!
— Cred că pot să facă tot ce vor, strigă alt copil.
Pe un ton cât mai calm cu putință, dar vorbind mai tare ca să se facă
auzită, Astrid spuse:

498
 — Nu o să alegem calea asta, oameni buni! Nu vom ridica un zid între
mutanți și normali!
— Au și făcut-o! strigă Zil. Ciudații se prefac acum că nici usturoi n-au
mâncat, nici gura nu le miroase. Vorbele lui stârniră râsete în mulțime. Iar
acum încep să ne omoare, adăugă Zil. Se auziră urale pline de mânie.
Edilio își scoase pieptul în față și păși în mijlocul mulțimii. Se duse mai
întâi la Hank, băiatul cu pușca automată. Îl bătu pe umăr și îi zise:
— Dă-mi chestia aia!
— Nici gând, răspunse Hank. Dar nu părea așa sigur pe el.
— Vrei să se descarce din greșeală și să-i împuști pe toți? spuse Edilio, cu
mâna întinsă. Dă-mi-o, frate.
Zil îl încolți pe Edilio:
— Ai de gând să-l obligi și pe Hunter să renunțe la arma lui? Ei? El are
puteri, frate, și asta e-n regulă pentru tine, dar cei normali nu pot să aibă
nicio armă? Cum ne-am putea apăra de ciudați?
— Frate, încetează, îi spuse Edilio. Făcea tot posibilul să pară mai mult
obosit decât mânios sau speriat. Lucrurile stăteau și așa destul de prost. Zil,
vrei să fii tu de vină dacă pușca aia se descarcă și o omoară pe Astrid? Poate
te mai gândești la asta.
Zil se uită chiorâș la Edilio, dar spuse:
— Frate, nu mi-e frică de Sam.
— Nu cu Sam o să ai de furcă, ci cu mine! izbucni Edilio pierzându-și
răbdarea. Dacă i se întâmplă ceva lui Astrid, te fac praf înainte să aibă Sam
ocazia.
Zil pufăi batjocoritor.
— Vai, ce băiat bun ești, Edilio, că îi pupi în fund pe mutanți! Am o veste
pentru tine, nu ești decât un prăpădit de normal, ca mine și noi toți.
— N-am de gând să te contrazic, spuse Edilio pe un ton egal, încercând să
se calmeze și să pară stăpân pe sine, deși nu-și putea lua ochii de la cele
două butoiașe ale puștii. Dar acum o să-i iau pușca.
— Nici nu te gândi! strigă Hank și urmă o împușcătură atât de puternică,
încât Edilio crezu că explodase o bombă. Fulgerul ieșit pe gura țevii îl orbi,
ca blițul unui aparat foto.
Cineva țipă de durere.
Edilio se trase înapoi, clătinându-se, închise ochii încercând să își revină.
Când îi deschise din nou, pușca automată era pe jos, iar băiatul care trăsese
din greșeală se ținea de mâna vătămată, vizibil șocat.
Zil se aplecă să ia pușca. Edilio făcu doi pași înainte și îl lovi pe Zil cu
piciorul în față. Când Zil căzu pe spate, Edilio înșfacă pușca. Nu observă de

499
unde venea lovitura din cauza căreia i se înmuiară genunchii și văzu stele
verzi.
Căzu ca un copac doborât, dar, în acest timp, acoperi cu trupul său pușca.
Astrid țipă și coborî în fugă de pe verandă ca să-l apere pe Edilio.
Antoine, cel care îl lovise pe Edilio, își ridica bâta să-i mai tragă una, dar,
balansând-o în spate, o izbi pe Astrid drept în față.
Antoine înjură, făcându-i-se brusc frică. Zil urlă:
— Nu, nu, nu!
Se auzi deodată zgomot de pași în fugă. Pe alee, apoi în stradă, răsunând
peste tot în jur.
Edilio se strădui să stea în picioare. Nu era ușor. Picioarele nu voiau să-l
susțină.
Astrid își acoperise un ochi cu o mână, iar cu cealaltă îl sprijini pe Edilio.
— Ești bine? îl întrebă Astrid. Nu te-a nimerit?
— Nu cred. Edilio se pipăi în jos, căutând vreo rană, dar nu găsi niciuna:
nu avea decât un cucui care i se umfla în creștetul capului.
I se limpezi suficient vederea ca să observe urma roșie de pe obrazul lui
Astrid, lângă ochi.
— O să ți se învinețească ochiul.
— Sunt bine, spuse Astrid cu o voce tremurată, dar puternică.
Gloata strânsă de Zil se împrăștiase. Dispăruse. Rămăseseră doar ei trei:
Edilio, Astrid și Hunter.
Edilio luă pușca de jos și o mânui cu grijă.
— Cred c-ar fi putut fi și mai rău. Totuși, nimeni n-a fost împușcat.
— Hunter, du-te în casă și adu niște gheață pentru cucuiul lui Edilio, îl
rugă Astrid.
— Sigur, imediat, zise el și plecă în grabă.
Când acesta se îndepărtă suficient ca să n-o audă, Astrid îi spuse lui
Edilio:
— Ce ai de gând să faci?
— Sam a spus să-l închid pe Hunter.
— Să-l arestezi? întrebă Astrid.
— Da, pentru că, așa deodată, sunt și șerif, zise Edilio cu amărăciune,
atingându-și cucuiul din creștet. Probabil c-am uitat ziua când m-am oferit.
— Ești sigur că Hunter l-a omorât pe Harry?
Edilio încuviință simțind junghiuri dureroase pulsându-i în cap.
— Da. L-a omorât. Poate că a fost un accident, așa cum spune Hunter, dar,
oricum ar fi, cel mai bine e să-l iau de-aici și să-l țin închis la primărie.
Astrid aprobă din cap.
— Bine. Am să vorbesc cu el. O să-l fac să înțeleagă că nu se poate altfel.
500
 Cei doi intrară în casă. Hunter nu era în bucătărie și nici nu scotea gheață.
Ușa glisantă către curtea din spate era deschisă.
•
Brittney Donegal se trase din fața ușii când bătăile începură. Mickey Finch
și Mike Farmer erau deja în partea cealaltă a camerei, lângă biroul
directorului centralei. O așteptau pe Brittney să le dea indicații, căci n-aveau
idee ce să facă.
Brittney avea 12 ani, era supraponderală, fața plină de coșuri fiindu-i
„împodobită” de niște ochelari urâți cu rame negre de baga. Purta pantaloni
de trening prea ridicați în talie și o bluză roz cu volane care îi era cu cel
puțin o mărime mai mică. Părul ei castaniu fără luciu era împletit în două
codițe de fiecare parte a capului.
Purta aparat dentar, care nu fusese ajustat de trei luni. Aparatul nu mai
era acum bun de nimic, dar nu știa cum să și-l scoată.
Lui Brittney îi cam plăcuse de Mike Farmer, dar acum nu prea o
impresiona.
— Trebuie să ieșim de-aici, Britt, o rugă Mike pe un ton plângăreț.
— Edilio a zis că, în caz că se întâmplă ceva aici, trebuie să încuiem ușa
asta și să ne ținem bine, spuse Brittney.
— Au arme! strigă Mike.
Un alt impact zdrobitor. Toți tresăriră puternic. Ușa nu se clinti.
— Avem și noi, zise Brittney.
— Probabil că Josh se îndreaptă deja în fugă spre oraș, nevătămat, pun
pariu, spuse Mickey. Mike are dreptate. Trebuie s-o întindem și noi.
Nimic nu-și dorea Brittney mai mult decât s-o rupă la fugă de-acolo. Dar
își aminti că era soldat. Așa spusese Edilio. Treaba lor era să apere centrala
atomică.
„Știu că nu suntem decât niște copii, spunea mereu Edilio. Dar trebuie să
ne maturizăm într-o zi, să fim mai mult decât niște puști.”
Brittney fusese în piață în ziua marii bătălii. Edilio omorâse coiotul care o
atacase, sărindu-i la gât, apoi înfigându-și colții în piciorul ei cu forța unui
urs.
Nu mai avea cicatrice pe picior de la mușcătura coiotului. Tămăduitoarea
le făcuse să dispară. Nu îi rămăseseră cicatrice nici de la glonțul care îi
atinsese razant brațul. Tămăduitoarea o făcuse și pe aceasta să dispară fără
urmă. Dar fratele mai mic al lui Brittney, Tanner, era unul dintre cei
îngropați în piață.
Edilio îi săpase groapa cu excavatorul. Brittney nu era îndrăgostită de
Edilio, ceea ce simțea pentru el era mult mai profund. Mai degrabă ar fi ars
de vie în focul iadului decât să-l lase baltă.
501
 Brittney nu avea cicatrice, dar încă avea coșmaruri, iar uneori chiar și cu
ochii deschiși. Și Mike fusese acolo în ziua aceea, rănit mai grav ca ea. De
atunci Mike rămăsese fricos și timid, pe când Brittney era nebună de furie și
foarte hotărâtă.
— Oricine intră pe ușa aia îl împușc, spuse Brittney cu voce tare, sperând
că va fi auzită și de persoana de dincolo de ușă.
— Nu-i de mine, eu plec, zise Mickey. Se întoarse și o luă la fugă.
— Și tu vrei să fugi? îl provocă Brittney pe Mike.
— Lana nu e aici, zise Mike. Dacă mă împușcă? Sunt doar un copil, știi.
Brittney își încleștă și mai tare degetele pe mitraliera care îi atârna pe
umăr. Se obișnuise de mult cu greutatea ei. Făcuse exerciții de tir de patru
ori, după programul de instrucție impus de Edilio. Prima oară îi scăpase
arma și Edilio o întrebase dacă vrea să renunțe, iar ea izbucnise în lacrimi.
Dar apoi se gândise la Tanner, care îi vorbea în șoaptă când era speriată,
iar atunci îi spusese să nu-și facă griji pentru el, că era în rai, cu Iisus și
îngerii. Și părea atât de fericit, teafăr, curajos și nu se mai simțea singur.
A doua oară când trăsese, nu mai dădu drumul puștii. După aceea
nimerise la țintă, mai mult sau mai puțin.
— Dacă e Caine acolo, am să-l omor, spuse Brittney. Îl urăsc. Adică urăsc
ce a făcut. Urăsc păcatul, nu pe păcătos. O să-l împușc ca să nu mai facă rău
altcuiva.
Bătăile încetară. Acum se întâmpla ceva diferit. Ușa părea să se umfle.
Trosnea și scârțâia. Apoi se auzi un pocnet puternic.
Avea să cedeze.
— Fugi, Mike! îl îndemnă Brittney. Era un tip slab de înger. Cum sunt
uneori copiii. Trebuia să i-o ierte. Dar lasă-mi pistolul.
— Unde să-l pun?
Brittney se uită fix la ușă. Se umfla, se deforma din ce în ce mai mult. Ceva
sau cineva foarte puternic se împingea în ea.
— Jos! Sub ultima consolă. Acolo nu-l poate vedea nimeni.
— Ar trebui să vii cu mine, se rugă Mike de ea.
Brittney puse degetul pe trăgaci.
— Nu, nu cred c-am să fac așa ceva.
Auzi pași care se retrăgeau pe hol. Se aștepta ca ușa să cedeze în câteva
secunde. Și atunci își închipui că se va duce în rai, cu frățiorul ei.
— Doamne, dă-mi curaj! se rugă Brittney. Slavă ție, Hristoase. Amin. Nu-i
nimic dacă mor, Tanner, adăugă ea, spunând o altfel de rugăciune, una pe
care știa că o va auzi fratele ei mort. Cât timp Caine moare înaintea mea.

502
 • DOUĂZECI

18 ore, 29 minute

Brianna nu-l găsise pe Sam pe șoseaua către centrala atomică în timp ce

se întorcea în oraș, fugind. Nu era pe niciun drum. Singura mașină pe care o
văzuse era uriașa camionetă în care Quinn, Albert, Cookie și Lana ieșiseră la
plimbare. Se gândise să-i oprească, să le spună să meargă la centrală, dar
niciunul dintre cei patru nu prea era un luptător. Quinn și Cookie erau cică
soldați, dar ea trebuia să-l găsească pe Sam, nu pe partenerul lui neputincios
de surfing.
Iar Sam nu era la benzinărie. Nu era la primărie, nu era nici în piață. Nu îl
putea găsi.
Și Brianna își pierdea repede puterile. Viteza era extenuantă. Nu atât de
obositoare cum ar fi trebuit, probabil, având în vedere că tocmai alergase
vreo 20 de kilometri, ocolind obstacolele de pe străzi și alei. Totuși, era
epuizată. Iar foamea îi rodea stomacul ca un câine care roade un os.
Pantofii ei erau ferfeniță. Din nou. Firma Nike nu făcea pantofi sport
destul de rezistenți pentru cineva care alerga cu viteza unei mașini de curse.
Apoi auzi o bubuitură puternică. Era greu de sesizat de unde venea. Dar,
deodată, văzu copii fugind. Încet. Foarte încet. Dar cât de repede erau ei în
stare.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea oprindu-se brusc.
Nu-i răspunse nimeni. Păreau speriați de ea.
Totuși, era clar că fugeau de ceva și nu înspre ceva. Așa că Brianna se
năpusti în capătul străzii și, cât ai clipi, ajunse în pragul ușii deschise a casei
lui Astrid.
— Hei, e cineva acasă?
Ieși Astrid, urmată de Edilio. Era evident că niciunul din ei nu petrecuse o
noapte liniștită. Astrid avea o urmă roșie pe obraz, chiar lângă ochi. Edilio își
palpa cu grijă capul și avea în mână o pușcă imensă.
— Unde e Sam? întrebă Brianna. Ce-ați pățit?
— Ai ratat spectacolul, spuse Edilio, posomorât.
— Nu. Nu eu. Voi! strigă Brianna. Caine atacă centrala atomică.
— Ce?
— E acolo. Cu Drake și alți copii.
— Dar paznicii noștri? vru să afle Edilio.

503
 — N-am văzut niciunul. Uite ce e, Caine a aruncat o mașină în poarta
principală. Nu glumește deloc.
— Știi unde locuiește Hunter?
Brianna încuviință din cap. Dar prea repede ca cineva să observe. Așa că
spuse:
— Da.
— Du-te acolo. Sam era acolo ultima dată când l-am văzut. Spune-i că-mi
strâng oamenii. O să-mi ia jumătate de oră să-i adun din nou. Spune-i lui
Sam că mă întâlnesc cu el la autostradă.
— Pantofii tăi, zise Astrid, arătând spre picioarele Briannei. Ce mărime
porți?
— 39.
— Îți aduc o pereche de la mine din dulap. Dar, înainte ca Astrid să se
poată urni din loc, Brianna se și întorsese de la etaj pe verandă și își lega
acum șireturile unei perechi de New Balance.
— Mersi, îi spuse lui Astrid, care nu-și revenise din uimire.
— Nu uita să… zise Astrid, dar în pauza dintre „nu” și „uita”, Brianna
ajunsese deja la casa lui Hunter.
Dekka tocmai cobora de la etaj, arătând cătrănită rău. Fata abia schiță
vreun gest când îi apăru Brianna în fața ochilor.
— Salut, Briza! spuse Dekka. Schiță un zâmbet vag.
— E și Sam aici?
— Da.
Brianna apăru brusc în fața lui Sam, care reacționă cu mai puțin calm
decât Dekka.
— Sam, Caine e la centrală. Am dat deja de Edilio, își strânge oamenii. Dă-
mi o armă. Mă duc să-i dau de furcă lui Caine.
Sam înjură cu voce tare. Îi luă câtva timp să se oprească. Apoi zise:
— Știam eu! Am știut și m-am lăsat pe tânjeală.
— Sam, dă-mi o pușcă!
— Ce tot spui? Nu, Briza. Am nevoie de tine. În viață.
— Pot să mă întorc acolo în două minute, se rugă Brianna.
Sam îi puse o mână pe umăr.
— Briza, ai altceva de făcut. Tu ești mesagera. Bine? Avem alți oameni să
lupte. Du-te și ajută-l pe Edilio să adune soldații. Apoi caut-o pe Lana. Nu știu
unde e și vom avea nevoie de ea.
— E pe șosea, într-o mașină cu Albert și Quinn, îi raportă Brianna.
— Ce-ai spus?
— Sunt într-o camionetă și se îndreaptă spre autostradă.
Sam își ridică mâinile.
504
 — Poate că au auzit de atacul lui Caine. Poate se duc acolo.
— Nu cred. Albert n-ar fi cu ei. În plus, să știi că a pocnit-o cineva pe
Astrid.
Sam încremeni.
— Ce?
— E bine acum, dar a fost o problemă la ea acasă.
— Zil, spuse Sam printre dinți. Lovi cu sălbăticie un scaun. Apoi adăugă:
Du-te, Briza! Fă întocmai ce ți-am zis.
— Dar…
— Nu am timp de discuții, Briza.
•
— Băieți? Băieți? Quinn întinse mâna să-l zgâlțâie pe Albert. Adormise.
— Ce e? Nu dorm. Ce e?
— Frate, ne-am rătăcit.
— Nu ne-am rătăcit, spuse Lana de pe bancheta din spate.
Quinn se uită în oglinda retrovizoare.
— Credeam că dormi și tu.
— Nu ne-am rătăcit, repetă Lana.
— Ei bine, cu tot respectul, dar nu suntem chiar nerătăciți. Ăsta nu mai e
un drum de pământ. E doar, știi, bătătorit. Și nici măcar așa de bătătorit.
Părăsiseră autostrada și intraseră pe o șosea lăturalnică. De acolo, pe un
drum de pământ. Și acela dusese departe, tot mai departe, dar nu se zărea
nicăieri nicio lumină. Apoi drumul de pământ devenise mai noroios și mai
puțin vizibil.
— Dacă Tămăduitoarea spune că nu ne-am rătăcit, atunci așa e, mormăi
Cookie.
— Nu e departe, spuse Lana.
— De unde știi? Eu n-aș putea găsi drumul de întoarcere în plină zi.
Darămite noaptea.
Ea nu răspunse.
Quinn se uită la drum, apoi din nou în oglinda retrovizoare. Singura
lumină venea de la panoul de bord, așa că nu vedea decât vag profilul fetei.
Se uita pe geam, dar nu în direcția în care mergeau, ci spre nord-est.
Nu-i putea descifra expresia de pe față. Dar își făcuse o impresie în
privința stării ei sufletești, datorită faptului că ofta din când în când, a felului
absent în care îi mângâia blana lui Patrick și a tonului distant al vocii ei.
— Ești bine? întrebă Quinn.
Ea nu-i răspunse. Nu imediat. După un timp, îi spuse:
— De ce n-aș fi?
— Nu știu, zise el.
505
 Lana nu mai spuse nimic.
Spre deosebire de a Lanei, expresia lui Albert era ușor de descifrat. Albert
– când reușea să rămână treaz – se concentra asupra obiectivului. Se uita
atent drept înainte. Câteodată, Quinn observa că dădea din cap ca pentru
sine, parcă încercând să comenteze un dialog interior.
Quinn îl invidia pe Albert. Părea așa sigur pe el. Parcă știa unde voia să
ajungă, cine voia să fie.
Cât despre Cookie, avea și el un obiectiv: s-o ajute pe Lana. Fostul bătăuș
ar fi tăcut orice pentru Lana.
Erau două feluri de copii în FAYZ, se gândi Quinn, și nu era vorba despre
„ciudați” sau „normali”. Erau puști care se schimbaseră în rău și alții care se
schimbaseră în bine. FAYZ-ul îi schimbase. Dar unii copiii deveniseră mai
mult decât fuseseră. Albert era unul dintre ei. Într-un fel diferit, Cookie era
altul.
Quinn știa că aparținea primului tip. Era unul dintre puștii care nu-și
revenise niciodată. Pierderea părinților săi era ca o rană vie care nu se
vindecase niciodată. Nu încetase niciodată să-l doară. Cum ar fi putut?
Era o pierdere mai mare decât a părinților săi, căci cuprindea întreaga
lume pe care o cunoscuse, tot ce fusese el. Cândva fusese un băiat simpatic.
Această amintire îi aduse pe buze un zâmbet trist. Quinn era simpatic.
Deosebit. Îl știa toată lumea. Nu toți îl plăceau, nu toți îi înțelegeau
comportamentul, dar Quinn afișase o aură deosebită în jurul său.
Iar acum… era în plus în FAYZ. Puștii știau că-l trădase pe Sam în favoarea
lui Caine. Mai știau că Sam îl primise înapoi. Știau și că o luase puțin razna în
ziua marii bătălii. Poate chiar mai mult.
Amintirile despre mama și tatăl său, despre fosta lui viață erau toate
departe. Ca pozele dintr-un album vechi. Cumva ireale. Durerea era a lui,
amintirile erau ale altcuiva. Pierderea era a lui, viața fusese a altcuiva.
Amintirile din bătălie – puteau fi numite astfel având în vedere că nu
aparțineau cu totul trecutului? Poate că ziua aceea fusese acum trei luni, dar
pentru Quinn nu făcea parte din trecut, ci din prezent: era aici, acum, pentru
totdeauna. Ca o viață paralelă pe care o trăia în același timp cu aceea de zi de
zi. Conducea prin noapte și simțea pușca săltându-i în mâini, vedea coioții și
copiii, într-o îngrămădeală, amestecați, ferindu-se de gloanțe.
Luase degetul de pe trăgaci. Era prea aproape de a trage. Ar nimeri
copilul. Nu putea să riște și astfel sărise coiotul, cu colții dezveliți, apoi…
Și nu fusese cu prea mult timp în urmă, iar Quinn nu uitase. În mintea lui
totul se întâmpla acum. Aici.
— OK, spuse Lana, trezindu-l la realitate. Încetinește, aproape am ajuns.

506
 Farurile luminau tufișuri dese, pământ și bolovani împrăștiați pe teren.
Apoi o grindă de lemn, aproape carbonizată. Quinn viră brusc s-o ocolească.
Apăsă tare pe frână. Apoi, mult mai încet, se strecură mai departe.
În lumina farurilor văzu o porțiune de zid, de cam un metru. Lemnul
carbonizat era peste tot. Două conserve înnegrite de fructe sau fasole zăceau
răsturnate pe pământ.
Fără să vrea, Quinn se întrebă dacă nu rămăsese acolo ceva comestibil. Își
aminti de acea noapte îngrozitoare când se ghemuiseră de frică în colibă,
așteptându-se să-i scoată coioții de acolo și să-i ucidă.
Atunci își revelase Sam întreaga sa putere. Pentru prima oară fusese în
stare să-și controleze lumina arzătoare care îi țâșnea din mâini.
Quinn opri mașina. O parcă.
— Aici a fost, spuse el încet.
— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Albert.
Quinn stinse farurile și toți patru coborâră din camionetă. Totul era
cufundat în tăcere. Mult mai multă liniște decât ultima oară când fusese
Quinn acolo.
Quinn își puse mitraliera pe umăr și scoase o lanternă de sub scaun. Și
Albert avea o lanternă. Cele două fascicule luminoase pătrundeau ici și colo,
punând în evidență câte o grindă crestată, câte o bucățică de covor ars, o
ustensilă de bucătărie, un scaun metalic contorsionat.
— Aici am întâlnit-o pe Lana pentru prima dată, spuse Quinn. Scăpasem
de Caine. Fugisem prin pădurea din nord. Eram hotărâți să ne întoarcem în
oraș și să ripostăm. În orice caz, Sam luase această hotărâre.
Se aplecă să ia de pe jos o conservă mare. Eticheta era arsă. Totuși, putea
să fie de budincă. Budincă arsă, poate, dar conserva părea intactă. O duse la
mașină și o aruncă în portbagaj.
— Cum a fost distrusă? insistă Albert.
— În parte, din cauza lui Sam. A fost prima dată când și-a folosit puterea
în mod intenționat. Nu pentru că intrase în panică sau altceva, ci cu sânge-
rece, știind foarte bine ce face. Ar fi trebuit să-l vezi, frățioare. Quinn își
amintea perfect acel moment. Fusese momentul în care bunul său prieten
dezvăluise ceva ce era peste puterea de înțelegere a lui Quinn. În parte,
coioții au dat foc colibei.
— Unde e aurul? întrebă Albert, pe care nu-l prea interesa povestea.
Quinn așteptă ca Lana să-i arate drumul, dar ea părea țintuită în loc. Se
uita în jos, la rămășițele ciudatei încercări a Pustnicului Jim de a întreține un
gazon în mijlocul acestui loc arid și pustiu. Cookie stătea în spatele Lanei, cu
un pistol masiv la curea, pregătit, privind încruntat în noaptea

507
amenințătoare, gata să-și dea viața pentru fata care îl salvase din niște
chinuri insuportabile.
Patrick alerga vioi de colo-colo, printre ruine, adulmecând cu atenție. Nu
marca nimic, doar mirosea. Părea supus, cu coada între picioare. Mirosul
Căpeteniei era probabil încă puternic.
— Pe aici, spuse Quinn, când îi deveni clar că Lana nu avea să reacționeze.
Își croi drum printre ruine. Nu mai rămăsese mare lucru; cea mai mare
parte din casă arsese până în temelii. Dar ce supraviețuise din lemnăria
sfărâmată avea cuie ieșite în afară, iar Quinn înainta cu prudență.
Se aplecă atunci când ajunse, pare-se, în locul căutat și începu să dea
deoparte scândurile și olanele. Spre surprinderea lui, podeaua de scânduri
era în mare parte intactă. Fusese pârlită, dar nu arsese. Găsi chepengul.
— Să văd dacă-l pot deschide.
Încercă, dar focul deformase balamalele. Fu nevoie de doi, el și cu Albert,
ca să ridice chepengul. O balama se sfărâmă și chepengul sări într-o parte.
Albert direcționă fasciculul în groapă.
— Aur, zise Albert.
Quinn era puțin mirat de tonul prozaic al vocii lui Albert. Se așteptase
oarecum la o exclamație ca a lui Gollum – „Neprețuitul meu” – sau măcar la
mai mult entuziasm.
— Da, aur, încuviință Quinn.
— Nu s-a topit, remarcă Albert. Aerul cald se ridică, parcă așa e. Cum am
învățat la școală.
— Să-l ducem la mașină, ce zici? Locul ăsta mă înspăimântă, spuse Quinn.
Îmi evocă amintiri neplăcute.
Albert își vârî mâna în groapă și scoase un lingou. Îl trânti cu o bufnitură.
— Greu mai e, nu?
— Da, zise Quinn. Ce-ai să faci cu tot aurul ăsta?
— Păi, făcu Albert. O să văd dacă pot să-l topesc și să fac monede. Dar nu
am nicio matriță pentru monede. M-am gândit să folosesc forme de brioșe.
Am o asemenea formă din fier, în care se fac brioșe mici.
Quinn rânji, apoi râse.
— O să folosim brioșe de aur pe post de bani?
— Poate. Dar de fapt am găsit ceva mai bun. Unul dintre puștii care a
scotocit prin case a găsit locul unde își făcea tipul ăla muniție. A dat peste un
fel de matriță pentru gloanțe.
— Gloanțe de aur? Quinn se opri din râs. O să facem gloanțe de aur?
— Nu contează ce formă au, cât timp sunt la fel.
— Frate! Gloanțe? Nu crezi că e cam… ciudat?
Albert oftă, exasperat.
508
 — Gloanțe, fără praf de pușcă.
— Măiculiță, nu știu ce să zic. Quinn clătină din cap.
— Calibrul 32, zise Albert. Asta era cea mai mică mărime pe care o avea
tipul ăla.
— De ce nu ne ajută și Cookie? întrebă Quinn.
Lana, aflată pe undeva afară, îi zise drept răspuns:
— Băieți, mă duc să caut ceva de mâncare. Cookie o să mă ajute.
— Mișto, spuse Quinn.
În câteva minute, scoseseră tot aurul din groapă.
Începură să-l ducă la mașină, pe rând. Lingourile nu erau mari, dar erau
grele. Când terminară, Albert și Quinn erau asudați, în ciuda frigului din
timpul nopții.
Albert se urcă în mașină și puse o copertină de pânză peste aur.
— Ascultă, frate, spuse Albert în timp ce lega colțurile, nu vreau să știe
nimeni de asta. Bine? Să rămână între noi patru ce-am făcut în noaptea asta!
— Stai puțin, frate. Nu-i spui nimic lui Sam?
Albert coborî din mașină ca să fie față în față cu prietenul său.
— Uite ce e, nu am de gând să-l păcălesc pe Sam. Am un mare respect
pentru el. Dar planul ăsta o să meargă mai bine dacă iese totul la iveală
dintr-odată.
— Albert, n-am de gând să-l mint pe Sam, spuse Quinn pe un ton tăios.
— Nu-ți cer să-l minți pe Sam. Dacă te întreabă, spune-i. Dacă nu…
Când văzu că Quinn șovăie, Albert adăugă:
— Frate, Sam e un mare lider. Poate că e George Washington al nostru.
Dar și Washington a greșit în unele privințe. Nici Sam nu înțelege ce spun eu.
Că trebuie să muncim cu toții.
— Știe și el că oamenii trebuie să muncească, îl contrazise Quinn. Doar că
nu vrea să-i păcălești tu pe toți și să te îmbogățești.
Albert își șterse sudoarea de pe frunte.
— Quinn, de ce crezi tu că muncesc oamenii din greu? Doar ca să se
descurce de pe o zi pe alta? Crezi că ai tăi au muncit doar pentru asta? Ca să
cumpere minimum de mâncare? Sau să facă rost de o locuință cât de cât
spațioasă? Sau de o mașină care merge de bine, de rău? Albert se
înfierbântase. Nu, frate, oamenilor le place să trăiască bine. Vor mai mult. Ce
e rău în asta?
Quinn pufni în râs.
— Bine, frățioare, văd că te-ai gândit la toate astea și poate că ai dreptate.
Oricum, uite, mă duc direct la Sam și îi spun ce am făcut? Nu. Din câte am
înțeles, nu trebuie să fac așa ceva.
— Asta-i tot ce-ți cer, Quinn, zise Albert. Nu ți-aș cere niciodată să minți.
509
 — Vai, vai, spuse Quinn pe un ton cinic. Dar cu Tămăduitoarea ce faci?
Ea… Se uită prin jur, dându-și brusc seama că nu îi auzise pe ea și pe Cookie
de ceva timp. Lana! strigă el. Pe urmă: Tămăduitoareo!
Nu se auzi nimic în noapte.
Quinn îndreptă lanterna spre cabina camionetei. Poate că era acolo.
Adormise, poate. Dar cabina era goală.
Cercetă zona cu fasciculul de lumină, dând de stâlpii care susținuseră
cândva tumul de apă al lui Jim Sihastrul.
— Lana! Lana! Noi suntem gata.
— Unde e? se întrebă Albert. N-o văd nici pe ea, nici pe Cookie. Nu-i nici
câinele ei.
— Lana! Tămăduitoareo! strigă Quinn. Niciun răspuns.
Schimbă o privire îngrozită cu Albert.
Quinn își vârî mâna în mașină, vrând să apese pe claxon. Lana l-ar fi auzit.
Încremeni când văzu un bilet. Îl smulse de pe volan și îl citi cu voce tare în
lumina lanternei:
— „Nu încercați să veniți după noi. Știu ce fac. Lana.”
— Bine, zise Albert. E-n regulă, acum trebuie să-i spunem lui Sam.

• DOUĂZECI ȘI UNU

18 ore, 23 minute

Jack forță ușa.

Era solidă. Foarte solidă. Din oțel blindat.
Dar scârțâi și trosni, iar Jack văzu mărindu-se spațiul dintre ușă și cadru.
Puterea pe care o avea îl uimea și pe el. Nu se străduise să învețe cum să
și-o controleze. Nici nu și-o prea pusese la încercare. De fapt, tot uita că o
are, pentru că nu era, nu avea să fie niciodată parte din ce era el cu adevărat.
Jack crescuse dezvoltându-și inteligența. Îi plăcea să fi considerat o minte
strălucită. Purta cu mândrie eticheta de tocilar. Nu-l interesa deloc să fie un
mutant extrem de puternic. Chiar și când se împingea în ușă se întreba dacă
nu exista vreun panou de control electronic, dacă nu putea să taie sau să
lipească un fir pentru a deschide ușa. Se întreba și dacă nu exista control
computerizat, caz în care trebuia să pătrundă în sistem.
Toate aceste gânduri îl frământau pe Jack. Și asta îl făcea să se simtă bine.
510
 Să se împingă într-o ușă de oțel ca un bivol? Era o prostie. Era un lucru pe
care îl tăceau oameni proști. Și Jack nu era prost.
— Nu te lăsa, Jack! îl îndemnă Caine. Începe să cedeze.
Jack o auzi pe Diana spunându-i lui Drake:
— Ți-am zis că e puternic. Iar tu ai crezut că te duci după el și îl aduci pur
și simplu la Coates? Ha.
Ușa avea să cedeze în următoarele câteva secunde, Jack o simțea.
— Când se deschide, Jack, trântește-te la pământ, îi zise Caine.
Jack ar fi întrebat de ce, dar de așa mare efort i se umflau venele de la gât,
își simțea plămânii striviți și ochii ieșindu-i din orbite, așa că îi era greu să
poarte o conversație.
— De îndată ce se deschide, trântește-te la pământ, repetă Caine. Cineva
de acolo poate va trage.
Ce? Să tragă în el?
Jack nu mai făcu atâta efort.
— Nu te lăsa pe tânjeală, îl atenționă Diana. Avem noi grijă de cine o fi
dincolo.
Jack auzi un pistol armându-se. Apoi râsul înfundat și răutăcios al lui
Drake.
Se propti bine pe picioare. Să mai împingă o dată cu putere. Apoi să cadă.
Deodată i se făcu frică. Nu fusese vorba să se tragă în el.
Se aruncă tare în ușă. Cu toată puterea lui.
Ușa se prăbuși brusc, dar nu în felul în care se aștepta Jack. Pocni pragul
de sus și se sfărâmă încuietoarea. Ușa era încă în cadru, îndoită și ținută în
loc de o singură balama. Trebuia să mai împingă o dată ca să o dărâme.
Împușcătura îl șocă.
Jack se trânti la pământ. Își acoperi capul și urechile.
— Nu mă omorî! Nu mă omorî! țipă el, dar nimeni nu-l putea auzi, pentru
că împușcăturile veneau acum din ambele părți.
Oricine era în sala de comandă trăgea acum rafale scurte prin
deschizături. Poc, poc, poc!
Drake riposta cu foc rapid.
Gloanțele se izbeau de oțel și ricoșau pe coridor.
Drake răcnea. Caine răcnea, Jack răcnea, iar de dincolo de ușă o voce de
fată țipa de frică și furie.
Apoi Caine lovi ușa slăbită cu puterea sa.
Ușa explodă spre interior.
Căzu pe podea doborând-o pe fata care continua să tragă focuri de armă
automată, gloanțele mitralierei răspândindu-se în aer.
Jack se lipi de podea plângând.
511
 — Nu mă omorî! Drake sări peste el cu arma în mână și cu mâna-bici
desfășurată.
Întins pe-o parte, Jack văzu o scenă incredibilă: fata, incapabilă să se
miște, cu picioarele zdrobite, dar îndreptând spre Drake mitraliera care mai
trăgea încă.
Mâna-bici al lui Drake plesni.
Fata ținti drept în pieptul lui Drake.
Clic.
Nu mai avea gloanțe.
Biciul lui Drake o înhăță.
Un țipăt de durere.
Un altul.
— Încetează! strigă Diana.
Caine năvăli în cameră, lovindu-l fără să vrea pe Jack cu piciorul în cap.
Din nou lovitura de bici a lui Drake, iar acum băiatul scoase un strigăt de
bucurie și înjură.
Jack se târî în față, cu lacrimi în ochi încețoșându-i vederea. O știa pe fată.
Brittney. De la ora de istorie. Stătea cu trei bănci mai în spate.
Drake lovi din nou.
Mitraliera fără gloanțe căzu din mâna lui Brittney.
Avea tăieturi, sângera, picioarele îi erau zdrobite de la impactul cu ușa, pe
față i se scurgeau lacrimi amestecate cu sânge. Diana urla la Drake, dar Caine
nu spunea nimic ca să-l oprească pe psihopat, iar lui Jack îi venea să strige
„Îmi pare rău, îmi pare rău”, dar nu era în stare să scoată niciun cuvânt.
Diana se apropie de Drake și îi puse mâna pe umăr.
— Ajunge, smintitule…
Drake se întoarse cu fața la Diana. Își dezveli dinții și urlă la ea ca un
animal, împroșcând-o cu salivă.
— Are dreptate: ajunge! spuse Caine în cele din urmă.
— Ia-ți iubita din fața mea! zbieră Drake la Caine.
Caine îi aruncă lui Drake o privire rece.
— Te-am lăsat să-ți faci pofta. N-am venit aici să ne distrăm.
Jack era uluit. Incapabil să-și ia ochii de la Brittney. Fata gemea, încercând
să se miște, apoi căzu la podea. Inconștientă sau moartă, Jack nu știa exact.
Îi fusese colegă de clasă.
O cunoștea.
— La treabă, Jack! îi spuse Caine.
Diana își întoarse spre Jack ochii injectați, plini de ură și mâhnire. Își
șterse lacrimile.
— Jack e rănit.
512
 — Ce? întrebă Caine. Jack?
Jack nu era rănit. Încercă să se ridice, jenat să stea ghemuit pe jos. Dar
piciorul stâng îi cedă. Se uită la picioare, uimit, și văzu că pantalonii, de la
genunchi în jos, îi erau îmbibați cu un lichid roșu.
— Pierde mult sânge, zise Diana.
Fu ultimul lucru pe care îl auzi Jack, căci podeaua se ridică și îi zdrobi
fața.
•
Lana auzea strigătele lui Quinn. Auzea și claxonul camionetei. Nu era la
mai mult de o sută de metri distanță, unde nu mai ajungea fasciculul luminos
al lanternei.
Cookie mergea lângă ea, apatic și tăcut, deși trebuia să aibă îndoielile lui.
Lana spera ca Albert și Quinn să nu vină după ea. Nu voia să le spună ce
avea de gând să facă.
— Liniște, băiete. Sst.
Lana avusese grijă să se încalțe cu ghete solide – era mult mai bine
echipată decât ultima dată când mersese pe acest drum. Avea pistolul cel
greu în geanta de umăr, ceea ce era un alt lucru bun. Și îl avea pe Cookie cu
ea.
Dacă Șeful Haitei îi găsea aici, Lana spera că ea însăși, și nu Cookie, avea
să fie aceea care îl împușca între ochi.
Mai avea în geantă o sticlă cu apă, o conservă de ciuperci și o varză
întreagă. Nu era multă mâncare, mai ales pentru un tip de dimensiunile lui
Cookie, dar se aștepta să găsească ceva și în baraca de la mină. Pustnicul Jim
trebuie să fi avut niște rezerve și acolo.
Așa spera.
Ultima dată când mersese pe această cărare căutase camioneta lui Jim,
sperând să se întoarcă în Perdido Beach cu acel vehicul. Găsise deja aurul și
își dăduse seama că excentricul pustnic era căutător de aur. O luase pe
urmele roților până la orașul năruit și părăsit al minerilor, ascuns într-o vale
dintre dealuri. Găsise camioneta lui Jim, dar nu și cheile. Apoi descoperise
cadavrul lui Jim în galeria de mină.
Acum știa unde sunt cheile.
Pe atunci, înainte să se întâmple atâtea, nu avusese curajul să caute prin
buzunarele unui cadavru, dar Lana nu mai era așa. De atunci, văzuse lucruri
mult mai îngrozitoare.
Știa unde să caute cheile. Și camioneta. Și își amintea de butelia cea mare
cu propan – gaz cu care Jim aprindea cuptorul de topit.

513
 Planul ei era simplu: să ia cheile. Apoi, cu ajutorul lui Cookie, să urce
butelia în camioneta lui Jim. Să ducă totul la intrarea în mină. Să dea drumul
la gaz și să-l lase să pătrundă în galerie.
Să dea foc unui fitil și să fugă de-acolo.
Nu știa dacă explozia va ucide lucrul acela din mină. Dar spera să-l
îngroape sub tone de piatră.
Întunericul o chemase noaptea în vis, dar și când visa cu ochii deschiși. Își
avea cârligul înfipt în ea și era conștientă că o trăgea spre el.
Vino la mine. Am nevoie de tine.
O voia.
— Salut, Întunericule, vechiul meu prieten! șopti Lana cu voce cântată.
Vin să stau iar de vorbă cu tine.

• DOUĂZECI ȘI DOI

18 ore, 18 minute

Jack se trezi cu dureri.

Fusese mutat de-acolo de unde zăcuse. Cineva îl întorsese pe spate. Se
ridică prea brusc în capul oaselor. Era amețit și, pentru o clipă, crezu că o să
leșine din nou.
Un crac al pantalonilor îi fusese complet sfâșiat pentru a lăsa rana la
vedere. Avea un bandaj albastru, îmbibat de sânge, în jurul coapsei, aproape
de genunchi. Îl durea. Îl ardea de parcă cineva îi înfigea în carne un vătrai
încins.
Diana era lângă el. Îi luă ceva timp să-și dea seama al cui era capul ras.
— Am găsit astea într-un birou. Ia-le. Îi puse în mână patru pastile de
Advil. E de două ori doza normală, dar nu cred să te omoare.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu vocea răgușită.
— Un glonț. Dar abia te-a atins. Ți-a lăsat o plagă mică și curată, iar
sângerarea s-a oprit.
— Jack, revino-ți odată! spuse Caine. Părea necăjit și îngrijorat. Lucrurile
nu prea mergeau conform planului. Știi de ce ești aici.
Doi dintre soldații lui Drake se întorseseră și îi ocărau în gura mare pe
Mickey Finch și Mike Farmer care aveau mâinile legate la spate. Fuseseră
găsiți ascunzându-se în birouri. Ghemuiți pe sub mese.
514
 — Bine, spuse Caine într-o suflare, ostaticii sunt aici.
— Le-am spus să arunce pe jos orice arme au, iar handicapatul ăsta
tocmai s-a executat, cârâi unul din huligani. Nu aveam la noi decât pușcă și
un pistol, iar el o mitralieră și totuși s-a predat. Pămpălău. Celălalt nu era
înarmat.
Mickey și Mike arătau jalnic și erau îngroziți. Păliră și mai tare când o
văzură pe Brittney zăcând într-o baltă de sânge.
Drake păși spre ei, îl dădu deoparte pe Mike și înhăță mitraliera. Își puse
tentaculul peste pat și mecanismul de încărcare, ținând-o într-un mod
aproape reverențios. În ochii lui albaștri și reci se citea un sentiment tandru.
— Îmi place asta. Pușca fetei era o mizerie, dar asta e mișto. Tare mișto.
— Poate că voi doi ar trebui să vă luați o cameră împreună, zise Diana.
— Niciun mutant n-are destulă putere să se pună cu mine dacă port așa o
armă, afirmă Drake.
— Da, nici măcar Caine, încuviință Diana cu seninătate. Acum poți fi tu
șeful, nu?
Jack stătea pironit în loc, urmărind toate acestea, fiindu-i încă imposibil
să se concentreze la ce trebuia să facă.
Cum de se lăsase târât în așa ceva? La nici trei metri de el era o fată care
putea să moară, dacă nu cumva își dăduse sufletul deja. La doar câțiva pași
era băltoaca formată din sângele ei pe care îl simțea de parcă ar fi fost al lui.
— Jack, îl strigă Caine. Fă-te bine. Apucă-te de treabă. Acum!
Jack păși ca printr-un vis, scuturând din cap, focurile de armă țiuindu-i
încă în urechi. Piciorul îl ardea. Și materialul umed al pantalonilor se lipea
de pielea lui. Se îndreptă încet către cel mai apropiat computer și se așeză
greoi în scaunul rotativ din fața acestuia. Monitorul era vechi. Și software-ul
părea foarte vechi. Computerul nu avea nici măcar mouse, comanda se
realiza în întregime prin tastatură.
Inima îi stătu în loc. Un software vechi însemna că va trebui să cunoască
multe comenzi de taste, ceva cu care nu era obișnuit. Deschise un sertar,
sperând să găsească niște instrucțiuni de utilizare sau măcar o fițuică.
— Cum ți se pare? întrebă Caine.
Își puse o mână pe umărul lui Jack, un gest amical, menit să-l liniștească.
Pentru prima dată în viața sa, lui Jack îi veni să se învârtă cu scaunul și să-i
tragă un pumn lui Caine. Un pumn zdravăn.
— Nu sunt deloc obișnuit cu software-ul ăsta, îi spuse, totuși.
— Dar nu e nimic cu care să nu te descurci, nu-i așa?
— Totuși, nu pot s-o fac prea repede, spuse Jack. Trebuie să mă dumiresc
întâi cum funcționează.
Mâna de pe umărul său îl strânse mai tare.
515
 — Cât o să-ți ia, Jack?
— Păi sunt rănit, nu? Am fost împușcat. Când Caine se uită în ochii lui,
coborî tonul. Nu știu. Depinde.
Simțea încordarea lui Caine, furia stăpânită ce izvora din teamă.
— Atunci nu mai pierde timpul. Caine îi luă mâna de pe umăr și se
întoarse spre Drake: Pune-i pe ostatici într-un colț.
— Da, da, spuse Drake absent. Încă dezmierda mitraliera.
Caine veni repede la el și trase una peste butoiașul armei.
— Hei, ai grijă ce faci. Brianna se poate întoarce din clipă în clipă. Dacă nu
ea, atunci Taylor. Ai face bine să nu te mai învârți de colo-colo.
Brittney zăcea pe jos, nemișcată, fără să scoată un sunet. Oare era încă în
viață? se întrebă Jack. Dat fiindcă fusese atât de grav rănită și știind câtă
durere provoca până și o plagă superficială, Jack se întrebă dacă nu era mai
bine să moară.
Jack găsi un blocnotes mic, cu margini de foi presărate printre pagini și
bilețele încovoiate de vreme.
Începu să se uite prin el. Căuta instrucțiuni cu privire la tastele de
comandă. Fără astea nu avea cum să opereze. Lipsa mouse-ului îl deranja
enorm: nu mai văzuse niciodată un computer, mai ales folosit, fără mouse.
Era uimitor că mai existau asemenea lucruri.
— Diana, porunci Caine, citește puterile celor doi ostatici. Nu vreau să
aflu că ascund ceva. Drake, cum merge?
— Am de gând să întind sârma, zise Drake.
Jack aruncă o privire și îl văzu pe Drake cu un ghem de sârmă în mână,
destul de subțire, dar aparent rezistentă. Examina ușa, căutând ceva.
Drake ridică din umeri, nemulțumit de ce vedea. Începu să înfășoare un
capăt al sârmei de balamaua ruptă din mijloc, în locul unde era încă prinsă
în perete. Era o ușă înaltă cu trei balamale, una mai sus de înălțimea unui
om, alta la nivelul gleznei și cealaltă între cele două.
Drake întinse sârma de la balama până la un fișet metalic greu, de lângă
perete. Trecu sârma prin mânerul sertarului și o întinse bine. O tăie cu un
patent și mai trase un rând pe lângă cealaltă, întinzând-o și mai tare.
Diana reveni din dreptul celor doi ostatici:
— Sunt în regulă. Unul din ei e poate de o linie, dar la nivelul ăsta nici nu
știe ce puteri are. În caz că are ceva cât de cât folositor.
— Bine, zise Caine.
Diana se duse în direcția lui Jack și se trânti în scaunul rotativ cel mai
apropiat de el. Privi indispusă la monitorul din fața ei.
— Ce face Drake? întrebă Jack în șoaptă.
Diana își întoarse ochii languroși spre el.
516
 — Hei! Jack vrea să știe ce faci, Drake. De ce nu-i spui?
— Jack are de lucru, o întrerupse Caine. E ocupat.
Jack se uită din nou în carnet. Găsi o listă cu tastele de comandă. Se
încruntă și începu să le apese, să vadă ce obține, trecând metodic de la unele
la altele.
Drake terminase treaba cu sârma. Trecu pe sub ea și dispăru pe hol, în
direcția din care veniseră, desfășurând sârma pe măsură ce înainta.
— Sunt în fișierul principal, anunță Jack. E așa de vechi, un fel de DOS sau
ceva de genul ăsta.
Fără să vrea, îl fascina provocarea actuală. Era un fel de arheologie a
computerelor. Descifra un limbaj care apăruse înainte de Windows, înainte
de Linux, înainte de orice. Munca asta îl făcea să uite de durere. Aproape
complet.
— Sper că nu erai prea îndrăgostit de Brianna, Jack, spuse Diana.
— Ce? Nu, nici gând. Jack simți că roșește. Nu. E o prostie.
— Oare?
Jack își croia încet drum prin fișierele computerului, căutând reglajele și
comenzile care poate nici nu existau.
Drake apăru din nou. Fluiera încântat pentru sine.
— Le facem bucățele, spuse el. Bucățele.
— Bine, zise Caine. Acum întinde cursa pentru Taylor. Nu vrem să-l
împuște nimeni pe Jack sau să nimerească aparatura.
— Știu ce fac, spuse Drake. Își întinse tentaculul spre unul din cei doi
bătăuși pe care îi avea sub comandă. Hei, tu, adu pușca. După ce băiatul făcu
întocmai, Drake se învârti cu el prin încăpere câteva minute, încercând să
vadă care era cel mai bun unghi de tragere. Bine, n-ai mare lucru de făcut.
Când o vezi pe Taylor intrând, tragi.
Băiatul păli.
— Trebuie s-o împușc?
— Nu, ai de ales, spuse Drake. Poți s-o împuști sau nu. Tu hotărăști.
Puștiul oftă. Desigur, dacă n-o împuști… Drake plesni din brațul-bici.
Tentaculul se înfășură în jurul gâtului băiatului. Dacă n-o împuști? Dacă uiți
sau te distrage ceva și o ratezi? Te voi biciui până îți sfâșii carnea de pe tine.
Drake râse mulțumit și își descolăci brațul. Cred că suntem gata, anunță el.
Pe Taylor o așteaptă o mulțime de gloanțe. Și dacă mica Brianna vrea să
treacă pe aici în mare viteză, se va împiedica și se va lovi de sârme.
— Și va declanșa alarma? întrebă Jack.
Drake râse de parcă Jack spusese cel mai amuzant lucru pe care îl auzise
vreodată.
— Va fi tocată mărunt, zise el. Făcută bucățele.
517
 Jack evită să se uite la Drake. O privi pe Diana. Ochii ei erau niște ferestre
întunecate.
— Întoarce-te la treabă, Jack, îl îndemnă Caine.
•
McClub-ul era închis. Pe ușă era un bilet pe care scria: „Ne pare rău. Am
închis. Deschidem mâine”.
Duck nu știa ce îl atrăsese acolo. Sigur că era închis – trecuse de miezul
nopții. Tânjea după companie. Spera că mai era cineva la club. Oricine ar fi
fost.
În cele trei zile – de fapt patru, deoarece trecuse deja în ziua următoare –
de când căzuse prin fundul piscinei viața lui reușise chiar să se
înrăutățească. În primul rând își pierduse oaza de liniște. Era evident că
piscina nu mai putea fi refăcută. Se străduise să caute o alta, dar niciuna nu
era așa frumoasă ca aceea pe care o pierduse.
În al doilea rând nimeni nu-l credea. Toți râdeau de el. Puștii nu-și dădeau
osteneala să se ducă la piscină ca să vadă ce gaură mare era în ea. Și, desigur,
Zil și prietenii lui punkiști nu prea sprijineau versiunea lui Duck.
Când le spunea oamenilor de această putere ciudată, inutilă, aceștia îi
cereau să facă dovada. Dar Duck refuza. Ar fi însemnat să se enerveze din
cale-afară, iar el nu era un băiat furios.
Dar și mai mult ar fi însemnat să cadă în pământ. Iar lui Duck nu-i plăcuse
nici prima dată când se întâmplase. Avusese un noroc chior că leșinase
înainte să cadă mai jos de peșteră. Ar fi putut să cadă până ajungea la miezul
incandescent al Pământului. Aceasta era oricum imaginea din mintea lui.
Cădea prin pământ, prin scoarța terestră și manta sau orice alte straturi
despre care învățase la școală, tot mai jos, până ajungea în miezul
incandescent de metale și roci.
Cu ochii minții vedea asta ca pe o scenă din Stăpânul inelelor. Avea să fie
precum Gollum, plutind câteva clipe în acea lavă, apoi făcut scrum.
Dar această imagine îi aducea ușurare, în comparație cu cealaltă
posibilitate: ideea de a fi îngropat de viu. Cădea vreo 35 de metri în pământ
și nu mai avea cum să iasă de acolo. Avea să se sufoce în timp ce groapa se
umplea încet cu pământ, fața fiindu-i acoperită de țărâna care îi pătrundea
în ochi, în gură, în nas…
Se ținu de clanța de la ușa clubului ca să nu-și piardă echilibrul. Aceste
imagini erau coșmaruri pe care le avea când era treaz. Îl bântuiau din ce în
ce mai des.
Nu-l ajuta deloc că nimeni nu-l lua în serios. Copiii râdeau de el. Credeau
că povestea lui e amuzantă. Partea în care cădea prin fundul piscinei. Partea
cu grota. Chestia cu radioactivitatea din peșteră. Liliecii albaștri. Cum
518
înotase printre valuri, pe jumătate gol și tremurând de frig. Faptul că
trebuise să urce un perete stâncos de pe plajă, silindu-se să râdă fericit, ca
nu cumva mânia să-i provoace din nou căderea tot mai jos. Urcușul fusese
partea cea mai ușoară. Se simțise ușurat, aproape imponderabil.
Povestise totul și copiii izbucniseră în hohote de râs. În prima zi le ținuse
isonul. Îi plăcea să-i facă pe oameni să râdă. Dar prea repede trecuseră de la
a râde cu el la a râde de el.
— Puterea ta constă în a deveni atât de greu încât să te cufunzi în
pământ? Asta i-o spusese Hunter, care se credea foarte spiritual. Deci ești în
fond Fatman17, nu Batman?
Așa începuseră să-l ridiculizeze: de la porecla de Fatman se trecuse la
Căzătorul, apoi la Cufundătorul, Minerul și la Burghiul Uman, pe care o
auzea cel mai des.
Copiii nu înțelegeau: pentru ei era amuzant. Dar pentru el nu. Nu atunci
când se zvârcolea nopți întregi, abia reușind să pună geană peste geană,
pentru că se temea să nu se înfurie într-un vis și să se prăbușească în
adâncul pământului, unde îl aștepta o moarte lentă și chinuitoare.
Hunter își bătuse joc și de chestia cu liliecii albaștri.
— Frate… sau mai bine îți spun Burghiu Uman? Frate, liliecii dorm ziua și
zboară noaptea. Liliecii tăi albaștri? După cum zici tu, se trezesc când se face
lumină. Cum poți să-ți închipui așa ceva? În plus, nimeni nu i-a văzut
niciodată.
— Sunt albaștri ca cerul, așa că nu-i vezi în aer sau în apă, precizase Duck,
fără niciun efect.
Dădu drumul ușii clubului. Poate era mai bine că închiseseră. Era singur,
dar singurătatea nu era poate așa rea ca bătaia de joc.
Duck se uită în jur, simțindu-se dezorientat. Era târziu. Nu era nimeni pe
stradă. Pe vremuri părinții lui nu i-ar fi dat voie să iasă din casă un an de zile
dacă ar fi aflat că rătăcea noaptea pe străzi.
Nu era nimeni în piață. Era un loc care îți dădea fiori noaptea. Acolo erau
mormintele. Silueta bisericii aproape dărâmate se profila pe cerul cu stele.
Ca și rămășițele arse ale blocului de apartamente. Erau câteva lumini
aprinse la primărie – nimeni nu se deranja să le stingă. Erau aprinse și
felinarele de pe stradă, deși la unele se arse- seră becurile, iar altele, mai ales
cele din piață, fuseseră sparte, fie în timpul bătăliei, fie de niște vandali.
Piața era acum un loc bântuit de fantome. Și de umbre lungi.
Duck se îndrepta obosit spre casă. Așa-zisa lui casă. Asta presupunea să
treacă pe lângă biserică. Era cufundată în întuneric. Acum era luminată doar

17 Fat – gras (în limba engleză, în original) (n.tr.).

519
când se țineau întruniri seara, căci sistemul său de iluminat dintotdeauna nu
supraviețuise evenimentelor. De la primărie, înșirau becuri cu ajutorul unui
prelungitor. Cineva își amintea întotdeauna să-l scoată din priză când
terminau.
Moloz și bucăți mari de zidărie blocau trotuarul de lângă biserică. Nimeni
nu se ostenise să le ia de-acolo și probabil că nici nu avea să se întâmple
vreodată. Duck o luă pe mijlocul străzii, temându-se de umbrele de pe
fiecare parte.
Auzi ceva mișunând în biserică. Niște câini sau șobolani.
Dar apoi o șoaptă insistentă.
— Hei! Hei, Duck!
Duck se opri. Vocea venea din direcția bisericii.
— Frate! zise vocea, mai tare acum.
— Ce e? Cine e acolo? întrebă Duck.
— Sunt eu, frate, Hunter. Vorbește încet. Dacă mă găsesc, sunt un om
mort.
— Ce? Cine?
— Duck, frățioare, vino aici, nu pot să zbier până la tine.
Fără tragere de inimă – foarte prudent, căci se aștepta la o șmecherie –
Duck traversă strada.
Hunter stătea ghemuit în spatele unui morman de zidărie în care se mai
vedea o bucată de vitraliu. Se ridică când îl zări pe Duck apropiindu-se și fața
îi fu scăldată de o rază de lumină. Nu părea că voia să-i joace o festă. Părea
speriat.
— Ce-ai pățit? întrebă Duck.
— Vino aici, frățioare, să nu ne vadă nimeni.
Duck se urcă pe mormanul de moloz, julindu-și gambele.
— Bine, spuse Duck, odată ce ajunse în ascunzătoarea lui Hunter din
spatele grămezii de moloz. Ce s-a întâmplat?
— Poți să-mi aduci ceva de mâncare, frate? N-am mâncat nimic în seara
asta.
— Păi… ce?
— Mi-e foame, zise Hunter.
— Tuturor ne e foame, preciză Duck. Eu am băut un borcan cu sos la cină.
Hunter oftă.
— Mor de foame aici. N-am mâncat de seară. Abia dacă am mâncat ceva
de prânz. Încercam să economisesc.
— De ce ești aici?
— Zil. El și normalii sunt pe urmele mele.

520
 Duck nu știa dacă era păcălit în mod foarte inteligent sau intrase în visul
nebunesc al cuiva.
— Frate, dacă ești aici ca să faci mișto de mine, te rog să încetezi.
— Nu, frățioare. Nici gând. Îmi pare său pentru toate, știi, că te-am
tachinat. Doar încercam să mă înțeleg cu ei, știi?
Hunter ezită, părând că vrea să dea dovadă de bravură. Dar pe urmă se
prăbuși, așezându-se pe pământul tare. Duck îngenunche stânjenit lângă el.
Dar jena i se risipi când auzi suspinele clare. Hunter plângea.
— Ce s-a întâmplat, frate? întrebă Duck.
— Zil. Îl știi pe Zil, nu? Ne-am certat. Și-a ieșit din fire. A încercat să mă
omoare cu un vătrai. Eu ce trebuia să fac?
— Ce-ai făcut?
— Eram în legitimă apărare, zise Hunter. Aveam dreptul să mă apăr. Doar
că n-am apucat să trag în Zil, pentru că Harry s-a pus repede între noi.
— OK.
Hunter suspină din nou.
— Nu, frate. N-a fost deloc OK. Harry a căzut la podea. N-aveam nimic cu
el, nu-mi făcuse niciun rău. Trebuie să mă ajuți, Duck, îl rugă Hunter.
— Eu? De ce eu? Tu te iei tot timpul de mine.
— Da, da, așa e, recunoscu Hunter. Se oprise din plâns. Dar vocea lui era
mai disperată ca înainte. Dar, vezi, noi suntem în aceeași tabără…
— Ce tot spui?
— Suntem mutanți, frate. Înțelegi, nu-i așa? Faptul că era iritat îl ajută pe
Hunter să se stăpânească. Încetă din plâns. Frățioare, Zil îi strânge pe
normali să pornească împotriva noastră. Împotriva noastră, a tuturor.
Duck scutură din cap, încă nedumerit.
— Ce tot spui acolo, frate?
Hunter îl apucă de braț și îl ținu strâns.
— Noi suntem de aceeași parte a baricadei. Nu înțelegi? Ciudații contra
celor normali.
— Nici gând, îl înfruntă Duck. Înainte de toate, eu n-am făcut rău nimănui.
Pe urmă Sam e mutant, iar Astrid e normală, ca și Edilio. Atunci cum adică ei
toți vor să ne vină de hac?
— Crezi că n-o să-ți vină și ție rândul? zise Hunter evitând să-i răspundă
la întrebare. Crezi că ești în siguranță? Bine. Atunci pleacă. Du-te fuguța
acasă. Fă-te că nu știi nimic. Noi suntem împotriva lor. Ai să vezi când o să te
ascunzi de ei, ca mine.
Duck se eliberă din strânsoarea lui Hunter.
— Mă duc să văd dacă găsesc ceva de mâncare pentru tine, frate. Dar nu
mă băga în problemele tale.
521
 Duck coborî de pe mormanul de moloz și porni pe stradă în jos.
Cuvintele lui Hunter nu-i dădeau pace:
— Ciudații contra normali, frate. Și tu, Duck, ești un ciudat.
•
Jack asuda ca în saună. Piciorul îl durea. Rău de tot.
Dar mai rea era chestia cu sârmele.
Sârmele.
Brianna n-avea să le vadă. Va veni în fugă, iute ca vântul. Se va izbi de
sârme cu o viteză uimitoare și va fi tăiată în două. Sârmele vor trece prin ea
ca un cuțit printr-o bucată de unt.
Imaginea era dureros de clară în mintea lui Jack.
O și vedea pe Brianna izbindu-se de sârmă. Tăiată în două. Picioarele ei
mai făcând câțiva pași până să-și dea seama că nu mai aveau un corp
deasupra.
— Dați jos sârmele! spuse Jack. Cuvintele îi ieșiseră pe gură fără să-și dea
seama. Nu o spusese intenționat. Îi scăpase porumbelul.
Nimeni nu-l auzi în afară de Diana.
El îi aruncă o privire și văzu pe fața ei licărul unui zâmbet.
Dar Drake era ocupat, iar Caine vorbea de unul singur, așa că niciunul din
ei nu-l auzi.
Jack își luă mâinile de pe tastatură.
— Trebuie să tăiați sârmele, spuse Jack cu o voce gâtuită.
Caine încremeni. Drake se întoarse spre Jack.
— Ce? întrebă Drake.
— Taie sârmele, zise Jack. Sau altfel, eu…
Biciul plesni pe gâtul lui și pe spate. Simți o arsură ca a rănii lăsate de
glonț, dar mult mai rău, căci pielea era mai sensibilă acolo.
Jack țipă de durere.
Drake se pregătea să-l șfichiuiască din nou, dar Caine zbieră:
— Nu!
Drake nu părea dispus să-l asculte, dar se mulțumi să-și încolăcească
tentaculul în jurul gâtului lui Jack. Strânse, iar Jack simți cum îi vine tot
sângele în cap.
Caine se apropie de el și spuse cu o voce calmă:
— Care-i problema, Jack?
— Sârmele, zise Jack, abia fiind în stare să articuleze sunetele. Nu-mi
place ce faceți.
Caine clipi nedumerit. Era într-adevăr perplex. Se uită la Diana, sperând
să-i dea ea o explicație.
Diana oftă.
522
 — O îndrăgosteală, zise ea. Se pare că Jack m-a uitat. O altă fată apare
acum în visele lui dezmățate.
Caine râse, nevenindu-i să creadă.
— Îți place de Brianna?
— Nu… nu-i așa… reuși Jack să îngaime.
— Hai, las-o baltă, Jack. Nu fi prost, îl consolă Caine. Dă-i drumul, Drake.
Jack nu se mai poate concentra. Uită tocmai ce e important.
Drake își retrase tentaculul, iar Jack trase aer adânc în piept. Gâtul și
spatele îl ardeau așa tare că uită de rana de la coapsă.
— Jack, Jack, Jack, zise Caine, ca un profesor dezamăgit. Uneori se
întâmplă lucruri rele, Jack, trebuie să te-mpaci cu gândul ăsta.
— Dar nu Briannei, spuse Jack.
Jack îl văzu pe Caine înroșindu-se la față, ceea ce era o avertizare. Dar știa
că nu se putea lipsi de el. Caine nu avea să-l omoare, oricât de tare s-ar
înfuria. Drake nu-și putea stăpâni mânia, dar Caine nu era la fel.
— Crezi că o să te apere? îl întrebă Caine. Va veni aici iute ca vântul, poate
cu o pușcă în mână, va trage în tot ce mișcă, Jack. Acum du-te la treabă și
lasă-mă pe mine să iau deciziile importante.
Jack se întoarse la computer. Încercă să-și pună mâinile pe tastatură, dar
nu putea. Degetele îi încremeniră la câțiva centimetri de taste.
Nu Brianna. Nu ea. Nu așa.
— Aș putea să vorbesc cu ea, spuse Jack. Poate o conving să treacă de
partea voastră.
— Las’ că mă ocup eu de asta, se rugă Drake de Caine. Îți garantez că se va
apuca din nou de treabă.
— Așa e, Drake, zise Diana. Torturează-l pentru asta. Nu poți ști niciodată
dacă se supără destul de rău ca să umple camera asta cu radiații. Până
începe să-ți cadă părul.
Lui Jack nu-i trecuse prin minte așa ceva. Dar acum era conștient. Diana
avea dreptate, ei nu își dădeau seama ce făcea el.
Caine își rodea din nou unghia de la degetul mare, lucru pe care îl făcea de
obicei când se simțea frustrat.
— Drake, taie sârmele. Jack, găsește un mod de a stinge lumina în Perdido
Beach, altfel îi spun lui Drake nu numai să pună sârmele la loc, dar și să te
biciuiască până obosește.
Jack își ascunse cu grijă sentimentul de triumf.
Drake vru să obiecteze, dar Caine izbucni:
— Fă ce ți-am spus, Drake. Nimic altceva.
Jack simți că îl inundă un sentiment duios. Ceva care nu semăna cu nimic
din ce simțise vreodată. Desigur, durerea și senzația de arsură nu
523
dispăruseră. Dar durerea era acum pe planul doi față de sentimentul… acela.
Nu prea știa să-i dea un nume.
Luase atitudine ca să apere pe altcineva. Poate că Brianna nu va ști
niciodată, dar își asumase un risc imens pentru ea. Își riscase viața pentru
ea.
Diana rosti tărăgănat:
— Micul nostru tocilar se maturizează. Jack începu să apese pe taste. Dar
e încă atât de naiv, adăugă ea.
Pe Jack îl deranja puțin cuvântul „naiv”. Dar acum se afla în fișierul de
care avea nevoie și trebuia să învețe comenzi, să descifreze secvențe.

• DOUĂZECI ȘI TREI

18 ore, 07 minute

— Sigur au un om la poartă, spuse Sam. E chiar după curba asta. Oprește

aici.
Edilio frână, iar celelalte două vehicule se opriră în urma lui. Dekka îi
ducea pe Orc și Howard într-o mașină 4x4. În al treilea vehicul erau câțiva
soldați ai lui Edilio. Toți pe care reușise să-i strângă. Încercase să-i ia și pe
alții, dar aceștia erau singurii care veniseră când aflaseră că se vor bate cu
Drake și Caine.
Frica de Caine și mai ales de Drake nu dispăruse în Perdido Beach.
Sam se întoarse ca să le poată vedea pe Brianna și Taylor așezate pe
bancheta din spate.
— Uite care-i treaba, fetelor: trebuie să aflu unde sunt oamenii lui Caine.
Cred c-a lăsat cel puțin doi tipi de pază la poarta principală. Înarmați,
desigur. Au, probabil, ordin să tragă în oricine vine de pe șosea.
— Pot să mă duc acolo și să dispar înainte să mă împuște, spuse Taylor.
Totuși, nu părea să ardă de nerăbdare.
— Sam, eu pot să trec de poartă, să dau o raită prin centrală și să mă-
ntorc în treizeci de secunde, ripostă Brianna. Cred că nici n-o să mă vadă.
— Dacă mergi atât de repede că nu te vede nimeni, cum ai să-i vezi tu pe
ei? întrebă Edilio.
— Am ochi ageri, Dillio, foarte ageri, răspunse ea.
Sam și Edilio zâmbiră. Dar nu pentru mult timp.
524
 — Bine, ascultă-mă acum, Briza, zise Sam. Nu te duce nicăieri în afară de
poartă. Asta nu-i o sugestie, ci un ordin.
— Pot să fac totul într-o clipită, ripostă Brianna.
— Briza, trebuie să mă asculți. Nu intra în centrală!
Brianna se bosumflă.
— Tu ești șeful.
— E-n regulă, spuse Sam. Du-te… Se opri din vorbit când își dădu seama
că ea nu mai era acolo.
— A plecat demult, comentă Edilio. Fata asta nu stă locului.
— Și eu pot să ajut, zise Taylor cu un pic de ciudă.
— Vei avea ocazia, spuse Sam.
Dekka ieșea din mașină.
— Ai trimis-o pe Briza?
— Da, trebuie să fie înapoi din clipă în clipă, zise Edilio.
— Eu sunt pregătită. Am condus cu Orc în spate. Băiatul ăsta trage niște
vânturi înfiorătoare, spuse Dekka.
— Varza, zise Taylor.
— Din clipă în clipă. O știți pe Brianna, zise Edilio.
Toți patru o așteptau. Sam nu-și lua ochii de la șosea. Nu că ar fi putut s-o
vadă când se întorcea.
— Îi ia ceva timp, se miră Taylor. Pentru ea e cam mult.
După aceea nimeni nu mai scoase o vorbă preț de două minute. Trecură
încă trei. Cinci minute interminabile.
— O, Doamne! șopti Dekka. Brianna. Închise ochii, părând că se roagă.
— Ar fi trebuit să se întoarcă până acum, spuse Sam, apăsat. Dacă venea.
I se strânse stomacul de teamă. Frica îi pătrunsese până-n oase.
•
Lana simți cum o cuprinde groaza. Era pregătită. Știa ce va urma.
— Ce-i cu locul ăsta? întrebă Cookie simțind și el ceva, fără îndoială, dar
mai mult un spirit, și nu prezența răului care era acum atât de aproape.
— Pe vremuri a fost un oraș de mineri, spuse Lana. Se scotea aur din
mine cu mult timp în urmă, cam pe la 1800 sau ceva de genul ăsta.
— Ca în poveștile cu cowboy?
— Cred că da.
Umblară prin orașul părăsit, un loc aflat acum în ruină, dar pe care cineva
îl crezuse cândva o viitoare metropolă. Majoritatea filoanelor fuseseră
secătuite pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Puteai să-ți dai seama unde fusese strada principală. Iar Lana credea că,
dacă făceai un efort de imaginație, reușeai să vezi care grămadă de lemne
fusese hotelul, care cârciuma și care magazinul de unelte și materiale. Ici și
525
colo se vedea câte un zid fragil sau un horn șubred profilându-se în lumina
argintie a lunii. Majoritatea acoperișurilor se prăbușiseră cu mult timp în
urmă, fațadele magazinelor se dărâmaseră. Poate fusese un cutremur sau alt
fenomen natural care slăbise structura clădirilor. Poate fusese doar trecerea
timpului.
Numai o singură clădire părea mai mult sau mai puțin intactă. Magazia
din lemn unde Pustnicul Jim își ascunsese cazanul de topit și camioneta.
— Acolo vom merge, spuse Lana arătând spre construcție.
Privirea Lanei era atrasă de cărarea de dincolo de magazie, care urca pe
deal. Știa că va trebui s-o urmeze până în vârf, până la galerie, și să scoată
cheile din buzunarul cadavrului mumificat al minerului.
Nu-i prea surâdea ideea. I se strângea inima la gândul că va fi atât de
aproape de lucrul acela din mină. Îl simțea acolo sus și avea groaznica
premoniție că și Întunericul percepea prezența atât de aproape.
Oare știa Întunericul că venea înspre el?
Știa oare și de ce?
Dar ea știa? Sigur?
— Știu de ce am venit aici, spuse Lana. Știu.
— Bineînțeles, o aprobă Cookie. Părea să creadă că ea îl dojenește.
Patrick nu scotea niciun sunet, părea timorat. Își amintea și el.
Erau acum în magazie. Lana verifică butelia cu propan. Indicatorul arăta
că era plin pe jumătate. Avea să fie de-ajuns.
Se puse în genunchi și verifică suportul cilindrului. Stătea pe un fel de
cadru din oțel, ruginit, dar, slavă Domnului, nu era prins în șuruburi. Bun.
— Trebuie să ducem butelia asta la mașină, Cookie. O să iau eu cheile și o
să cobor camioneta. Apoi o încărcăm înăuntru. Dar mai întâi să vedem cum
funcționează, nu?
— Tu știi mai bine, Tămăduitoareo.
Își lipi piciorul de marginea de jos a buteliei și observă că-i ajunge până la
șold. Se duse la camionetă și măsură din ochi înălțimea portbagajului.
Bun. Bun. Era aproape aceeași înălțime. Butelia era poate cu câțiva
centimetri mai joasă, așa că trebuia ridicată. Ridicată și împinsă. Dar trebuia
să existe un sistem, pentru că Pustnicul Jim o transporta cu mașina ca să o
umple.
— Cookie, uită-te după o trusă de unelte.
Toate la rândul lor. Se asigură că supapa era închisă.
Apoi scotoci prin trusa pe care i-o adusese Cookie până găsi ea o cheie
fixă care să se potrivească la piulița țevii. Cuplajul prin care era atașat
furtunul la butelie se înțepenise.
— Să încerc și eu, sugeră Cookie.
526
 Cookie avea cel puțin de două ori greutatea Lanei. Cuplajul cedă.
Lana arătă înspre grinzi. Un lanț greu atârna de o serie de scripeți. Era un
cârlig în capătul lanțului care se putea agăța de suportul buteliei.
— Jim trebuia să umple butelia din când în când. Așa că o punea în
camionetă.
Cookie trase în jos cârligul. Lanțul zăngăni și trecu ușor prin scripetele
bine gresat. Cookie se urcă greoi pe cadru și atașă cârligul.
— Bine, bravo! spuse Lana. Acum mă duc să iau cheia de contact.
Ceva în vocea ei îl îngrijoră pe Cookie.
— Păi… ă… cred că ar trebui să vin cu tine. Împreună cu Patrick. N-ai să fii
în siguranță acolo.
— Știu, zise Lana. Dar, dacă mi se întâmplă ceva rău, vreau să mă pot
bizui pe cineva să aibă grijă de Patrick.
Nu trebuia să fi spus asta: nu avea darul de a-l liniști pe Cookie. Făcuse
ochii mari și îi tremura bărbia.
— Da’ ce poți să pățești?
— Probabil nimic.
— Trebuie să vin cu tine, spuse Cookie.
Lana puse mâna pe brațul lui vânjos.
— Cookie, trebuie să ai încredere în mine.
— Zi-mi măcar despre ce e vorba, o rugă el.
Lana ezită. Pe de-o parte, ar fi vrut s-o însoțească Patrick și Cookie pe
drumul spre mină. Dar își făcea griji pentru Patrick. Și, mai mult, pentru
Cookie, pentru că nu știa ce i se putea întâmpla.
Pe vremuri Cookie fusese un bătăuș voinic și prost, cam ca Orc. Nici acum
nu era un geniu. Dar sufletul i se înmuiase de atâta suferință și dispăruse din
el orice urmă de răutate. Acum avea un fel de puritate, iar Lanei i se părea
atât de inocent. Întâlnirea cu Întunericul putea să pună capăt tuturor acestor
lucruri. Creatura din mină își pusese amprenta pe sufletul ei, iar ea nu voia
să se întâmple la fel și cu protectorul ei credincios.
Lana își scoase geanta. Găsi acolo o scrisoare pusă într-un plic alb, cam
oficial, și aproape închis. I-o dădu lui Cookie.
— Uite, dacă pățesc ceva, dă-le plicul ăsta lui Sam și Astrid. Ne-am
înțeles?
— Tămăduitoareo…
Ezita să ia scrisoarea.
— Hai, Cookie, ia-o. Lana i-o puse în palmă și îi strânse degetele în jurul
ei. Bine, acum ascultă-mă, vreau să faci un lucru cât sunt eu plecată.
— Ce?
Ea se strădui să zâmbească.
527
 — Mi-e așa foame că l-aș mânca și pe Patrick. Uită-te prin magazia asta și
vezi dacă găsești ceva de mâncare. Mă întorc într-un sfert de oră.
Se îndreptă spre ușă și ieși în noapte înainte ca el să mai poată protesta.
Lana își vârî mâna în geantă și își încleșta degetele pe tocul rece al
pistolului. Îl scoase și și-l prinse la curea.
Avea să ia cheia de la minerul mort. În cazul în care Căpetenia va încerca
s-o împiedice, o va împușca.
Și, dacă… și dacă nu va reuși să iasă din peșteră, ci va merge înainte, tot
mai departe, către Întuneric, incapabilă să-i opună rezistență, ei bine…
•
Taylor nu era ca Brianna care se credea o mare eroină. Taylor știa că e o
fată ca oricare alta, cu excepția faptului că avea ciudata putere de a se gândi
la un loc și de a apărea imediat acolo.
Iar acum Brianna întârzia. Briza nu întârzia niciodată, nici nu cunoștea
noțiunea. Sigur i se întâmplase ceva.
Așa că era rândul lui Taylor. O simțea, o știa. Dar Sam nu-i cerea nimic.
Stătea acolo, uitându-se la șosea, de parcă voia ca Brianna să apară din clipă
în clipă.
Dekka era mai supărată decât o văzuse Taylor vreodată. Dekka era de
obicei ca o stâncă, dar acum afișa niște fisuri în piatră.
Pe chipul lui Edilio nu se citea nimic. Se uita țintă înaintea lui, așteptând
ordine. Părea răbdător.
Nimeni nu voia să insiste pe lângă Sam. Dar toți știau că le va fi și mai
greu să acționeze cu fiecare minut care trecea.
Taylor trebuia să se hotărască. Sam nu voia s-o trimită după Brianna. Așa
că totul depindea de decizia ei.
Fata ar fi făcut orice pentru Sam. Orice. Era oarecum îndrăgostită de el,
deși era mai mare ca ea și înnebunit după Astrid.
Sam îi salvase lui Taylor viața. O salvase de la nebunie.
Caine decretase că mutanții de la Coates care refuzau să colaboreze
trebuiau ținuți sub strictă supraveghere. Își dăduse seama că majoritatea
puterilor se concentrau în mâinile puștilor, deci, cu ajutorul lui Drake, luase
repede măsuri drastice.
Acestea constau în a încastra mâinile copilului respectiv într-un bloc de
ciment. Blocurile cântăreau cel puțin 20 de kilograme. Această greutate îi
făcea pe toți neputincioși. La început, victimele lui Caine primiseră mâncare
asemenea câinilor, din castroane puse pe jos. Taylor și alții, printre care
Brianna și Dekka, lipăiseră cerealele cu lapte ca niște animale.
Apoi izbucniseră certuri între puștii rămași de pază la Coates, în timp ce
Caine plecase să cucerească Perdido Beach.
528
 Nu le mai dădeau de mâncare decât rareori. Și apoi, deloc. Taylor
mâncase buruieni pe care le smulgea din pământ cu gura.
Mulțumită lui Sam nu murise.
Lui îi datora totul. Totul.
Chiar și viața pe care i-o înapoiase, își dădu ea seama, de parcă o lovise
cineva în moalele capului.
— Mă întorc imediat, spuse ea.
Și dispăru înainte ca Sam sau altcineva să mai poată spune ceva. Ajunse la
capătul drumului, de unde vedea poarta: nu era departe, nu așa de departe
ca ea să nu se poată teleporta.
Într-o clipă era cu Sam, Edilio și Dekka, iar în următoarea, se afla singură
în beznă – prietenii ei rămăseseră undeva în urmă.
Era ca și cum ai schimba un canal la televizor. Numai că ea era în
interiorul aparatului TV.
Taylor trase o gură de aer, tremurând. Poarta era la doar 50 de metri
distanță. Centrala atomică din spatele ei, luminată puternic, o intimida.
Probabil că se așteptau ca ea să-și facă apariția la punctul de pază sau
direct în centrală. Nu avea să facă niciuna, nici alta.
Într-o fracțiune de secundă apăru pe dealul de deasupra punctului de
pază, poticnindu-se, pentru că se materializase pe o pantă abruptă.
Își recăpătă echilibrul, se uită repede în jur, dar nu văzu pe nimeni, așa că
se mută într-un loc întunecos, în spatele unui camion de livrare parcat mai
încolo de poartă.
— Ah!
Un țipăt de uimire, iar Taylor își dădu seama că făcuse o alegere greșită.
Doi puști, doi dintre bătăușii lui Drake, înarmați cu carabine, erau acolo,
chiar lângă ea, ascunzându-se după camion. Așteptându-se la o ambuscadă.
De uluiți ce erau, aveau reacții mai lente. Uimirea li se citea în ochi.
— Prea încet, spuse Taylor.
Strigară, își potriviră armele, dar ea plecase deja.
Apăru la un metru de Sam, care tot se uita la șosea.
— Taylor. Ce faci? întrebă el.
Nici nu-și dăduse seama că plecase. Ea râse ușurată.
— Erau doi băieți înarmați după un camion, chiar dincolo de poartă, la
stânga. Nu cred că mai e cineva la punctul de pază. E o ambuscadă. Dacă vă
îndreptați spre punctul de pază, băieții ăia sunt în stare să vă împuște pe la
spate. M-au văzut.
Acum era rândul lui Sam să fie uimit.
— Tu…
— Da.
529
 — Nu trebuia…
— A trebuit. Dar pe Brianna n-am văzut-o nicăieri.
— Înapoi în mașini! ordonă Sam și sări în Jeep. Dekka?
— Mă sui acum, zise ea și o luă la fugă spre mașina ei.
Edilio le strigă oamenilor săi să se urce și ei.
— Mulțumesc, spuse Sam peste umăr.
Taylor se simți grozav de fericită că îi recunoscuse contribuția.
— Aș putea…, începu ea nedorindu-și ca Sam să spună da.
— Nu, spuse el ferm. Și nu te mai pierde cu firea. Iar lui Edilio îi zise:
Drept spre poartă, dar oprește înainte să ajungi la ea. Trebuie să ne mișcăm
repede, înainte să-și dea ei seama ce vrem să facem. Dar nu uita, o să fie încă
un tip acolo. Cel pe care Taylor nu l-a văzut.
— Mda, spuse Edilio. Suntem pregătiți pentru asta.
Taylor nu știa despre ce vorbeau, dar nu era timp de întrebări.
Jeepul luă curba și coborî în viteză dealul, înspre poartă. Edilio frână
puternic. Dekka, la volanul mașinii 4x4, fu cât pe ce să intre în el. Al treilea
vehicul îi urmă mai încet.
Sam coborî din mașină. Dekka sări din mers. Amândoi se repeziră în jos.
Taylor îl auzi pe Sam dându-i instrucțiuni Dekkăi. După câteva secunde,
camionul, un monstru de oțel, se înălță și pluti în aer.
Taylor îi văzu pe cei doi bătăuși uitându-se cu gura căscată.
Sam își ridică mâinile.
— Băieți? se adresă el celor doi tipi. Cred că mai aveți o șansă. Aruncați-
vă puștile și luați-o la fugă, numai așa scăpați cu viață. Sau îndreptați armele
în direcția mea și veți lua foc.
Cele două carabine căzură cu zgomot pe pavaj. Cei doi băieți ridicară
mâinile, în semn că se predau.
— Aveți ceva de mâncare? întrebă unul din ei.
Dekka coborî camionul înapoi.
Vehiculul făcu un zgomot foarte puternic când se izbi de asfalt, săltă un
pic, dar nu se răsturnă.
— Ați văzut-o pe Brianna? îi întrebă Dekka.
— Nu, spuse unul din ei.
— Dar, dacă s-a dus după ei în clădire, nu se mai întoarce de-acolo, zise
celălalt, vrând să pară dur, chiar și cu mâinile ridicate.
— Taylor, spuse Sam, verifică din nou punctul de pază.
Taylor făcu un salt până în punctul de pază. Era cât pe ce să sară înapoi,
dar nu văzu pe nimeni.
Afară, pe geam, îi zări pe soldații lui Edilio coborând din ultimul vehicul,
cu mitralierele pregătite. Howard ieșea din mașina 4x4, speriat, fără tragere
530
de inimă. Apoi coborî și Orc, încet, ca un bătrân cu artrită. Howard părea un
pitic pe lângă el.
Taylor sări într-acolo.
— Nu e nimeni la punctul de pază, raportă ea. Și nici urmă de Brianna.
Dekka se uită la Sam.
— Dacă i-a făcut cineva vreun rău fetei ăsteia, de mine nu mai scapă.
— Dekka, trebuie să facem o mișcare inteligentă, spuse Sam.
— Nu, Sam, zise Dekka, brusc feroce ca un animal de pradă. Oricine îi face
rău Briannei va muri.
Taylor se aștepta ca Sam s-o apostrofeze pe Dekka. În schimb, acesta
spuse:
— Toți o iubim. Vom face tot ce trebuie.
Taylor făcu un salt lângă Dekka. Își puse mâna pe umărul ei vânjos. Fata
tremura.

• DOUĂZECI ȘI PATRU

18 ore, 01 minute

Sam își dorea ca fratele lui să iasă după el. Așa ar fi cel mai bine. O luptă
dreaptă în câmp deschis. Ultima dată când se bătuseră, câștigase Sam.
Dar Caine n-avea de gând să iasă din clădire.
Lupta abia începuse și o pierduse deja pe Brianna.
Biata Briza.
— Ce facem acum? îl întrebă Edilio.
Era alături de el. Edilio era întotdeauna alături de el, iar Sam îi era
profund recunoscător pentru asta. Dar în acel moment, când stătea în umbra
masivei centrale și și-o închipuia pe Brianna în următoarea groapă din piața
orașului, ar fi dorit ca Edilio să tacă din gură și să-l lase în pace.
Dar Sam era cel care lua deciziile. Trebuia să aleagă între victorie și
înfrângere. Trebuia să aleagă între ce era drept și ce era nedrept, între viață
și moarte.
— Trebuia s-o fi adus și pe Astrid, spuse Sam. Ea cunoaște centrala mai
bine ca noi doi.
— Sigur sunt în sala de comandă, zise Edilio. Orice plan ar avea Caine, ar
trebui să pună mâna pe sala de comandă.
531
 — Da.
— Sunt doar două căi de acces acolo, din câte îmi amintesc. Fie prin
clădirea cu turbinele, fie prin coridorul cu toate birourile. Probabil păzite
amândouă.
— Da.
— Holurile sunt destul de înguste din ambele direcții. Dacă au venit prin
sala turbinelor, sper că nu sunt așa smintiți încât să provoace un accident în
centrală, nu?
Sam se uită la el pe neașteptate.
— Ai dreptate. E logic ce spui. Trebuia să mă gândesc la asta. Caine nu
vrea să distrugă centrala.
Edilio dădu din umeri.
— Hei, frate, să știi că nu sunt doar coechipierul tău mexican, frumușel.
Sam zâmbi.
— Nu ești din Mexic, ci din Honduras.
— A, da, spuse Edilio cam sec. Uneori uit. Apoi, serios din nou, adăugă:
Caine n-a venit aici să distrugă centrala. A venit să pună mâna pe ea, s-o
folosească în avantajul său. Nici el nu vrea să stea în întuneric mai mult ca
noi.
— Va face ce și-a propus, spuse Sam.
— Da. Dacă cealaltă alternativă e să iasă liniștit și să ni se predea sau…
Veni la ei Howard.
— Stăm aici toată noaptea sau ce? Orc bombăne că dacă tot nu facem
nimic mai bine se duce și se culcă.
— Cred că ar fi cazul să ne gândim vreo două minute înainte să acționăm,
mârâi Sam. Probabil că am pierdut-o pe Briza. Dar, dacă vrei ca Orc să se
năpustească acolo singur, foarte bine.
— Nu, frate, zise Howard retrăgându-se repede.
Sam își puse mâna pe umărul lui Edilio și îl strânse puțin.
— Poate că unii dintre ai noștri au fost luați ostatici.
— Da, încuviință Edilio. Oamenii mei. Mike și Mickey, Brittney și Josh.
— E bine că știm, spuse Sam. Se uită în ochii lui Edilio, care încuviință din
cap ușor, în chip de răspuns.
— Uite care-i planul meu. Taylor se teleportează în clădire cu o pușcă
automată și începe să tragă. Unu, două, trei gloanțe, apoi dispare. În acel
moment începem să tragem cu toții în ei, direct prin sala turbinelor.
— Da, zise Edilio. Direct prin sala turbinelor.
Părând perfect relaxat, Edilio își trase rucsacul de pe umăr și începu să
scotocească prin el. Îl strigă pe un puști numit Steve, unul dintre soldații lui.

532
 — Hei, Steve, frate, unde e batonul meu de Snickers? Era aici în rucsacul
ăsta.
Steve se încruntă și veni la el. Buzunarele pantalonilor lui de camuflaj
erau umflate.
Edilio scoase din rucsac un pistol – prea mare, prea viu colorat, prea
evident din plastic ca să fie adevărat. Îl încărcă o dată, îl ridică la nivelul
taliei și trase.
Un jet subțire de vopsea galbenă țâșni pe o distanță de zece metri.
În același timp, Steve scoase din buzunare două tuburi de spray, ținti și
trase.
Atât Edilio, cât și Steve împroșcau în cercuri, se învârteau, stropindu-i pe
copii, pătând mașinile și frunzișul.
— Uitați acolo! strigă Sam.
Gândac era aproape invizibil în bezna nopții. De n-ar fi fost o bandă de
vopsea galbenă pe pieptul său.
Gândac o luă la goană, arătând ca o dungă fluorescentă care se deplasa cu
viteză. Se îndepărtă, alergând de mânca pământul și zbierând:
— Deschideți ușa! Deschideți ușa!
Dekka luă poziția de atac.
— Să arate bine, dar nu prea bine! îi șopti Sam.
Deodată, Gândac se împiedică. Gravitatea nu mai exista pentru el, dar se
târî până ieși din raza de acțiune a Dekkăi, se ridică în picioare și se izbi de
ușă.
— Frumos, zise Sam.
Ușa se deschise și Gândac dispăru în întunericul din spatele ei.
— Crezi c-a auzit? întrebă Edilio.
— Da. O să-i spună imediat lui Caine. Așa că trebuie să intrăm rapid și în
forță.
— Cum? întrebă Edilio.
— Prin zid, zise Sam negru de supărare. Howard! Orc! zbieră el. Arătă
înspre ușa de la sala turbinelor, care fusese închisă de Gândac. Spargeți ușa
asta! Edilio, ia-ți cel mai bun om și du-te cu ei. Faceți mult zgomot. Încercați
să fiți convingători. Toți ceilalți merg cu mine.
— Mult zgomot, repetă Edilio cu îngrijorare în voce.
Sam îl strânse mai tare de umăr.
— Dacă aș avea un coechipier mexican, tu ai fi acela.
— Da, sigur.
— Ești gata?
— Nu.
— Atunci, hai! Apoi, mai tare: Hai!
533
 Se repeziră la ușa pe care intrase Gândac. Străbătură într-o goană nebună
parcarea. Edilio, Steve și un alt soldat îl împinseră pe Orc în fața lor, în timp
ce Howard încetini în mod strategic și rămase în urmă, în relativă siguranță.
Sam, Dekka și restul soldaților ținură pasul cu ei, apoi o luară la fugă,
ocoliră la stânga, alergând de-a lungul clădirii.
Taylor rămase în urmă cu cei doi băieți, în ariergardă.
Orc se repezi direct la ușă. Se aruncă în ea ca un taur furios, cu toată
viteza, fără să se gândească la consecințe. Impactul fu așa de mare că
zgomotul produs răsună în toată parcarea.
Ușa metalică se deformă, dar nu cedă. Orc se dădu înapoi și apoi lovi cu
piciorul său de piatră. Căzu pe spate, dar ușa se deschise.
Dinăuntru erupseră rafale de gloanțe.
Orc rămase lipit de pământ. Ceilalți se traseră în lateral.
Edilio începu să tragă prin cadrul ușii, făcând un zgomot asurzitor. Focul
din gura țevii răspândea o lumină orbitoare.
Sam și Dekka se îndepărtară în fugă, lipindu-se de perete.
— Cam aici, cred, zise Sam gâfâind.
Cei doi se îndepărtară puțin de perete, iar Sam ridică brațele.
Flăcări verzi țâșniră din palmele lui ridicate. Peretele de cărămidă se
înroși. Aproape imediat zidăria începu să se crape, apoi Dekka intră în
acțiune. Sub zid gravitatea înceta să mai existe.
În perete apărură fisuri. Bucățele de mortar și piatră se înălțară în aer.
Unele fărâme luară foc și arseră pe când se ridicau. Zidul se spărgea, dar
prea încet.
— Orc! zbieră Sam.
Băiatul-monstru se ridică în picioare și veni în grabă la el.
— Dekka, gata! strigă Sam.
Focul cel verde se stinse, gravitatea se restabili, cu o ploaie de țărână și
pietriș, prin care alerga Orc. Lovi zidul slăbit cu unul din umerii săi masivi.
Acesta, deja ars, se prăbuși ca un castel de cărți de joc.
Orc se dădu înapoi, apoi mai izbi o dată și trecu prin zid. Sam se repezi
după el, dar, spre deosebire de Orc, nu era imun la căldura pe care o
emanase el însuși. Era de parcă intrase cu viteză într-un cuptor. Atinse o
bucățică de cărămidă încinsă și țipă de durere. Apoi încremeni.
După zidul ars nu era sala de comandă. În loc să pătrundă acolo și să-l
prindă pe Caine cu garda jos, ajunsese în altă cameră, plină de fișete
metalice demodate.
Întregul plan tocmai dăduse greș. Diversiunea nu avusese niciun rost.
Dekka era chiar în spatele lui.
— Am mizat așa mult pe elementul-surpriză, spuse ea.
534
 Nu era timp pentru regrete, își spuse Sam, dar se simțea dezamăgit.
Elementul-surpriză poate le-ar fi salvat viețile. Poate ar fi reușit să-i
elibereze pe ostatici.
— Cu următorul perete va fi poate mai ușor, zise Sam. Du-te la adăpost!
Dekka sări în spatele unui șir de fișete, iar Sam atacă peretele despărțitor.
Temperatura din camera cu fișete metalice crescu în câteva secunde atât de
mult încât deveni periculoasă.
Focul răspândit de Sam arse cât ai clipi vopseaua și tencuiala de pe pereți,
dar sub acestea era metal cenușiu.
— Este un scut contra radiațiilor, îi strigă Sam Dekkăi. Plumb.
Plumbul se topi repede în contact cu flăcările emanate de Sam.
Metalul lichid se scurse și formă bălți care aprindeau tot ce atingeau.
Dar acum temperatura din cameră devenise insuportabilă. Nu mai era
aer, iar Sam se sufoca, nu se mai putea concentra, uitând ce trebuia să facă.
— Orc! Să-l luăm de-aici! zbieră Dekka, ieșind în fugă, cu respirația
întretăiată.
Sam se simți purtat de niște brațe. Era ciudat de plăcut. Afară, șocul
produs de aerul rece îl trezi la realitate.
Se uită în dreapta lui. Împușcăturile încă nu încetaseră în cadrul ușii de la
sala turbinelor. Edilio era lipit de perete, nefiind în stare să facă altceva
decât să încarce din nou arma și să tragă orbește. Ordonase soldaților săi să
se pună la adăpost, în spatele mașinilor din parcare.
Atacul nu reușise.
Sam se ridică, luptându-se cu greața și amețeala. Se pregăti să atace din
nou peretele. Putea să tragă prin zidul exterior, prin camera de dincolo și să
lovească scutul de plumb. Dar luminii letale pe care o emana îi scădea
efectul la așa mare distanță. Și nu avea destul loc să agite flăcările și să
mărească gaura.
Își ridică mâinile și își dezlănțui puterea. Scutul de plumb se topi repede.
Dar era prea târziu, Sam știa asta. Prea târziu ca să-și ia adversarii prin
surprindere. Prea târziu.
Și, până la urmă, prea puțin.
Din gaura cu margini înroșite de mărimea unui capac de canal se scurgea
plumbul topit, ca niște lacrimi.
Apoi o voce cunoscută strigă:
— Sam! Nu o băgă în seamă. Sam, în trei secunde o să împing pe unul
dintre ostatici prin gaura făcută de tine, răcni Caine. Unu! Sam lărgi gaura
cât mai mult cu putință, topind plumbul de pe margini. Doi!
Nu se putea opri, își spuse Sam.

535
 Dar, dacă nu se oprea, nu avea absolut nicio îndoială că fratele lui va da
curs amenințării sale. Caine era în stare să arunce pe unul dintre ostatici în
gaura cu marginile în flăcări, pe care o făcuse Sam.
Sam își lăsă mâinile în jos. Lumina se stinse.
— Așa e mai bine, zbieră Caine.
— Ieși acum, Caine, și poate te las să pleci nevătămat, îl amenință Sam.
— Uite ce e, frate, îi strigă Caine. Am pus mâna pe doi dintre oamenii tăi.
Scoateți un strigăt, băieți.
— Sam, sunt eu, Mike Farmer! E și Mickey aici! Iar Britt… e rănită.
Sam îi aruncă o privire Dekkăi. Se uită și ea la el, cu fața împietrită.
Caine spusese de doi ostatici. Deci o socotise moartă pe Brittney.
Și nu pomenise nimic despre Brianna. Briza nu era prizonieră. Nici Mike
nu se referise la ea, își spuse Sam. Așa că, cel puțin, ea nu zăcea răpusă în
camera aceea.
Focurile de armă din cadrul ușii încetaseră. Edilio era încă pe poziții, dar
nu știa ce să facă în continuare.
— Lasă-i să plece, spuse Sam cu o voce obosită.
— Nu cred c-am să fac asta, îi răspunse Caine.
Sam își trecu o mână prin păr, înnebunit de frustrare.
— Ce vrei de fapt? întrebă Sam. Ce crezi că realizezi cu asta?
— Am pus mâna pe centrală, asta-i clar, zise Caine. Ce prostie din partea
ta s-o pierzi, Sam! Sam nu avea ce să-i răspundă la asta. Uite ce o să fac, Sam:
am să tai curentul în Perdido Beach.
— Dacă faci asta, o să rămâneți și voi pe întuneric, îi strigă Sam.
— Așa crezi, nu? spuse Caine râzând. Dar nu e adevărat. Se pare că de-aici
putem tăia curentul în unele locuri și în altele nu.
— Cred că mergi la cacialma, Caine. Am văzut sala de comandă. Vă va lua
o săptămână să înțelegeți cum funcționează aparatele.
Caine râse din nou.
— Da, frățioare, ai dreptate. Mie mi-ar lua poate și o lună. Și nici Diana nu
se pricepe la partea tehnică. Iar Drake, ei bine, îl știi pe Drake… Dar…
Sam știa ce va urma. Închise ochii și își lăsă capul în jos.
— Din fericire, prietenul nostru, al amândurora, Computer Jack, e aici, ce-
i drept a fost cam mult biciuit. De fapt… Cum merge, Jack? Te-ai prins deja,
nu?
Se auzi un murmur slab. Apoi Caine vorbi din nou, pe un ton batjocoritor.
— Ghicește, Sam, ce s-a întâmplat chiar acum. Sam refuză să răspundă.
Uite, Jack tocmai îmi spune că s-a stins lumina în Perdido Beach.
Caine râse, un râs sălbatic și triumfător.
Sam surprinse privirea lui Taylor. Se teleportase la el.
536
 — Verifică, spuse el.
Fata dădu din cap și dispăru.
— O trimiți pe Brianna să verifice? îi strigă Caine. Sau pe Taylor?
Sam nu zise nimic. Așteptă.
Taylor îi apăru din nou în fața ochilor, chiar lângă el.
— M-am dus până la o cotitură a șoselei, de unde se vede orașul, raportă
ea.
— Și?

• DOUĂZECI ȘI CINCI

17 ore, 54 minute

Duck discutase în contradictoriu cu sine însuși pe întreg drumul spre

casă. Problema lui Hunter nu era și a lui, își spunea el. Bine, poate că era și el
un ciudat acum, ca și Hunter, și ce? Avea o putere stupidă, inutilă – asta
însemna oare că trebuia să împărtășească supărarea lui Hunter?
Hunter era un ticălos. Și toți oamenii care îi plăceau lui Duck erau
normali. Desigur, îl simpatiza pe Sam, dar nu era prea apropiat de el. Dar,
Doamne, cum i se putea pretinde lui, care nici nu știa ce se întâmplă, să fie
de o parte sau de alta?
Totuși, îi displăcea ideea de a-l lăsa pe Hunter să se ascundă flămând în
spatele grămezii de moloz de lângă biserică. I se părea o chestie prea dură.
Până să ajungă în relativa siguranță oferită de casa lui, Duck se
convinsese că nu trebuia să sprijine niciuna din tabere. Apoi hotărâse să facă
exact invers. Pe urmă revenise la prima decizie.
Se trezi căutând prin dulapurile din bucătărie, doar să vadă dacă putea
găsi ceva, dacă era posibil să-l ajute pe Hunter.
Nu avea prea multe în bucătărie. Două conserve de legume. Un borcan cu
muștar, dar nu din cel dulce. O pungă de făină pe jumătate goală și niște ulei.
Învățase să facă niște turte scârboase din făină, ulei și un pic de apă. Acesta
era acum felul de mâncare preferat în FAYZ, ceva ce erau în stare să gătească
și cei mai nepricepuți dintre copii.
Nici nu voia să se gândească la ce vor mânca toți peste o săptămână. Din
câte auzise Duck, erau recolte pe câmpuri, dar nimeni nu voia să le strângă
din cauza viermilor mutanți. Se înfioră la acest gând.
537
 Socoti că se putea lipsi de muștar. Nu prea îi convenea, dar Hunter părea
de-a dreptul disperat. Și în aceste zile toți mâncau lucruri care altădată i-ar fi
făcut să vomite.
Lui Duck îi veni în minte cum arătau crenvurștii proaspeți cu muștar.
Aburinzi, vârâți într-o chiflă fragedă și delicioasă.
Mătușa lui Duck era din Chicago. Îl obișnuise cu autenticii hot-dogi de
Chicago… cum erau oare, cu șapte toppinguri diferite? Se îndoia că și le
putea aminti pe toate.
Muștar. Sos. Ceapă. Roșii.
Îi lăsa gura apă doar gândindu-se. Pentru el problema nu era că mutanții
erau împotriva celor normali. Dilema lui era dacă putea să-l lase sau nu pe
Hunter să se ghemuiască acolo toată noaptea.
Nu. Avea să-i aducă muștarul și apoi, dacă Hunter avea nevoie de o
ascunzătoare, avea să-l lase să stea la el în subsol.
Duck își băgă borcanul în buzunarul de la geacă și o porni în noapte, fără
nicio tragere de inimă.
Îi luă doar câteva minute să ajungă la biserică.
— Hunter! Hei, Hunter! îl strigă el într-o șoaptă răgușită.
Nimic.
Bine. Perfect. Până la urmă, fusese tras pe sfoară.
Se întoarse și începu să se îndepărteze. Dar de după colț venea un grup de
șapte, poate opt băieți. Observă imediat că aveau bâte de baseball în mâini.
Zil era în fruntea lor.
— Uite unul! strigă Zil și, până să apuce Duck să reacționeze, cei șapte
băieți se și repeziră spre el.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Băieții îl înconjurară. Aveau categoric o atitudine amenințătoare, dar
Duck era hotărât să nu le dea ocazia de a se arunca asupra lui.
— Ce s-a întâmplat? îl imită Zil. Burghiul Uman vrea să știe ce s-a
întâmplat. Îi dădu un ghiont lui Duck. Unul dintre ai tăi mi-a omorât cel mai
bun prieten, asta s-a întâmplat.
— Ne-am săturat de asta, interveni alt băiat.
Mai multe voci îl aprobară.
— Băieți, eu n-am făcut rău nimănui, zise Duck. Sunt doar…
Nici el nu știa ce era. Ochii ostili din jurul său se îngustară.
— Doar ce, ciudatule? îl întrebă Zil.
— Doar un puști care se plimbă… E ceva rău în asta?
— Îl căutăm pe Hunter, zise Hank.
— O să-i tragem o mamă de bătaie.

538
 — Da. Poate îi aranjăm și nasul, spuse Antoine. Poate o să-i stea mai bine
cu el într-o parte.
Toți pufniră în râs.
— Hunter? întrebă Duck prefăcându-se că nu știe despre cine e vorba.
— Da. Domnul Cuptor. Ciudatul ucigaș.
Duck ridică din umeri.
— Nu l-am văzut, frate.
— Atunci ce ai în buzunar? întrebă Zil. Are ceva în buzunar.
— Ce? Dar nu e nimic. E…
Bâta de baseball lovi cu o precizie uimitoare. Duck simți lovitura în șold,
unde îi atârna borcanul din buzunarul de la geacă. Auzi cioburile unsuroase
de sticlă spărgându-se.
— Hei! strigă Duck.
Încercă să-și croiască drum printre ei, dar picioarele nu i se urneau din
loc. Se uită în jos, neînțelegând ce se întâmplase, și văzu că se cufundase
până la glezne în trotuar.
— Nu mă mai înfuriați! strigă el disperat.
— Nu mă mai înfuriați! repetă Zil cu o voce batjocoritoare și tăioasă.
— Frate, se scufundă! urlă unul dintre băieți.
Duck era acum în pământ până la jumătatea coapselor. Prins acolo. Întâlni
privirea disprețuitoare a lui Zil și se rugă de el:
— Hai, frate, de ce vă luați de mine?
— Pentru că ești un mutant ciudat, subuman, spuse Zil adăugând: Normal
că ne luăm de tine!
— Îl vreți pe Hunter, nu? întrebă Duck. E acolo, frate, după grămada asta
de moloz.
— Așa e? zise Zil.
Făcu semn bandei sale și toți se urcară pe morman în căutarea prăzii lor.
Cineva, Duck nu văzu cine, zdrobi cu bâta bucata de vitraliu.
Duck oftă adânc.
— Gânduri bune, gânduri bune, șopti el. Nu te mai cufunda, dar era încă
blocat acolo. Își agită picioarele, încercând să se elibereze, în cele din urmă,
își scoase un picior, dar nu și pantoful. Celălalt picior ieși mai ușor,
nedescălțat.
Duck o luă la fugă.
— Hei, întoarce-te!
— A mințit, frate. Hunter nu-i aici.
— Puneți mâna pe el!
Duck fugea strigând:

539
 — Gânduri bune! Gânduri bune! Încerca disperat să-și țină-n frâu furia,
străduindu-se să zâmbească.
Reuși să traverseze strada. Era destul de departe de bandă acum, pe
celălalt trotuar, dar nu suficient de departe ca să poată intra în casă și să
încuie ușa înainte să fie prins.
— Ajutor! Să mă ajute cineva! striga el.
La următorul pas se afundă un pic.
La al doilea, sparse trotuarul. La al treilea, se cufundă brusc prin trotuar.
Bărbia i se izbi de asfalt și trecu trosnind prin el, ca o piatră prin sticlă.
Cădea sub pământ din nou. Numai că de data asta era cu fața în jos.
Zil și banda lui îl înconjurară imediat. Primi o lovitură în spate.
O alta în fund. Dar nu-l durea niciuna. Parcă îl loveau cu paie, nu cu bâte.
Apoi nu-l mai putură atinge, pentru că se cufundase cu totul prin beton și
ajunsese în pământ.
— Putem tăia de pe listă un ciud, mârâi Zil. Apoi întrebă: Ce s-a întâmplat,
frate?
— S-au stins toate luminile, spuse cineva părând speriat.
Se auzi apoi o înjurătură de om înspăimântat și pași care fugeau.
Duck Zhang, cu fața în pământ, se afunda din ce în ce mai adânc.
•
Mary era lungită în pat, în întuneric, și își plimba mâinile pe burtă,
pipăind țesutul de grăsime. Se gândea că, după câteva săptămâni de regim,
va ajunge acolo. Orice ar însemna acel „acolo”.
Sticla de apă de lângă pat era goală. Mary se dădu anevoie jos. Deschise
ușa de la baie și aprinse lumina. Pentru o clipă văzu în oglindă o persoană pe
care nu o cunoștea, cineva cu obrajii supți și ochii mari, goliți de expresie.
Apoi, pe neașteptate, se făcu beznă.
•
În subsolul primăriei, în locul sumbru pe care puștii îl numeau spital,
Dahra Baidoo îl ținea de mână pe Josh.
Băiatul nu se mai oprea din plâns.
Fusese adus aici după bătălia de la centrala atomică de unul dintre
soldații lui Edilio.
— O vreau pe mama, o vreau pe mama.
Josh se legăna înainte și înapoi, fără să bage de seamă cuvintele Dahrei,
pierdut și rușinat.
— O vreau pe mama! striga el. N-o vreau decât pe mama.
— Îți pun un DVD, spuse Dahra.

540
 Nu avea altă soluție. Mai văzuse mulți puști în starea lui, prea mulți ca să-i
țină minte pe toți. Se rupsese ceva în ei, cum se rup niște bețe îndoite prea
tare. Cedaseră nervos.
Dahra nu știa cât timp va mai rezista până să ajungă ca ei.
Cât timp va mai dura până se va cuprinde cu brațele și se va legăna,
plângând după mama ei?
Deodată se stinse lumina.
— O vreau pe mama, scânci Josh în beznă.
•
La centrul de îngrijire, John Terrafino stătea întins, detașat de realitate, cu
un ochi întredeschis uitându-se la televizorul fără sunet și hrănind cu
biberonul un țânc de zece luni. În sticlă nu era lapte sau vreo formulă pentru
sugari. Era umplută cu apă amestecată cu zeamă de ovăz și o cantitate mică
de pește pasat.
Nicio carte de îngrijire a bebelușilor nu recomanda așa ceva. Deoarece
slăbea în fiecare zi câte puțin, John se îndoia că bebelușul, pe care îl chema
tot John, va trăi prea mult.
— E-n regulă, șopti el.
Televizorul se stinse.
•
Astrid îl culcase pe micul Pete în cele din urmă. Era frântă de oboseală și
îngrijorată. O durea ochiul în locul în care fusese lovită cu bâta de baseball.
Avea o vânătaie groaznică, galben cu negru. Gheața o ajutase, dar nu prea
mult.
Trebuia să doarmă – era unu dimineața –, dar asta nu avea să se întâmple.
Nu încă. Nu până nu afla că Sam era teafăr. Și-ar fi dorit să fi mers cu el la
centrala atomică. Nu că ar fi fost de mare ajutor, dar ar fi știut măcar ce se
întâmpla.
Ciudat cum, în doar trei luni, Sam ajunsese să facă parte din viața ei. Și nu
numai atât, ci o parte indispensabilă din ea. Ca o mână, un picior. Inima.
Auzi zgomot de pași pe stradă. Alergând. Se încordă, așteptându-se să
audă pașii pe veranda ei. Dar nu se apropie nimeni.
Oare se întorcea Hunter? Sau era Zil care se învârtea pe-acolo căutând-o
cu lumânarea? Nu avea cum să se apere. Nu avea puteri sau, cel puțin, nu
vreo putere care să conteze. Tot ce putea să facă era să amenințe sau să
înduplece pe cineva.
Până să ajungă la fereastră, pe strada pustie se și așternuse liniștea.
Spera că Hunter se ascundea pe undeva. Trebuiau să se gândească ce
aveau de făcut în această situație și era foarte greu. Era o situație explozivă.
Și nu avea să se rezolve în această noapte.
541
 Ce se întâmpla cu Sam? Reușise oare să-l oprească pe Caine?
Era oare rănit?
Murise?
Doamne ferește, se rugă ea.
Nu. Nu murise. Ar fi simțit dacă ar fi murit.
Își șterse o lacrimă și oftă. Nu avea să pună geană peste geană. Îi era
imposibil. Așa că se așeză în fața computerului. Îi tremurau mâinile pe taste.
Simțea nevoia să facă un lucru folositor. Orice, numai să-i alunge gândurile
de la Sam.
În josul ecranului erau obișnuitele iconițe pentru Safari și Firefox care,
atunci când se deschideau, îi aduceau aminte că nu era conectată la internet.
Astrid deschise fișierul cu mutanți. Toate erau poze ciudate. Pisica aceea
contopită cu o carte. Șerpii cu aripi micuțe. Pescărușii cu gheare de păsări de
pradă. Viermii mutanți.
Deschise un document Word și începu să tasteze.

Singura constantă pare a fi că, prin mutații, creaturile devin –

atât oamenii, cât și animalele – mai periculoase. Mutațiile sunt
toate sub formă de arme.

Se opri și se gândi la asta un timp. Nu era chiar așa. Unii copii

dobândiseră puteri parcă nefolositoare. Adevărul era că Sam își dorea ca
mai mulți mutanți să fi dobândit puteri „serioase”, cum le numea el. Mai era
și Lana al cărei dar nu era câtuși de puțin o armă.

Arme sau mecanisme de apărare. Desigur, poate fi și faptul că

n-am studiat încă destule mutații ca să știu exact despre ce
vorba. Dar n-ar fi ceva prea surprinzător ca mutațiile să se fi
produs în scopul supraviețuirii. Aceasta este esența evoluției:
supraviețuirea.

Dar era asta evoluție? Evoluția însemna o serie de progrese și regrese

petrecute de-a lungul a milioane de ani, nu niște modificări bruște. Evoluția
avea loc pe baza ADN-ului existent. Ceea ce se întâmpla în FAYZ nu avea
nicio legătură cu genele prezente în ADN-ul animal timp de miliarde de ani.
Puteau să fie gene pentru viteză, dar nu exista nicio genă pentru teleportare,
pentru anihilarea gravitației sau telekinezie.
Nu era nimic în ADN prin care să emani o lumină arzătoare din palme.

Adevărul e că nu șt
542
 Ecranul se stinse. Camera se cufundă în întuneric.
Astrid se ridică de pe scaun și se duse la fereastră. Trase perdelele și se
uită în bezna de afară. Nu se vedea nicio lumină pe stradă.
Ieși pe verandă.
Întuneric. Peste tot. Nicio lumină nu venea de la casele din jur.
Cineva dintr-o casă vecină strigă revoltat:
— Hei, ce s-a întâmplat?
Caine ajunsese la centrala atomică. Sam nu reușise să-l oprească.
Astrid își înăbuși un suspin. Dacă Sam era rănit… Dacă…
Simți spaima ca pe niște degete reci care i se strecurau pe sub cămașa de
noapte. Se duse bâjbâind până în bucătărie. Deschise sertarul cu de toate și
găsi acolo o lanternă, după ce scotoci un timp. Răspândea o lumină slabă
care se stinse după câteva secunde.
Dar în acel răstimp de lumină găsi o lumânare.
Încercă s-o aprindă de la aragaz. Dar ochiul nu se aprinse, pentru că nu
era curent.
Chibrituri. O brichetă. Trebuiau să fie niște chibrituri pe undeva.
Dar nu le putea găsi fără lumină. Avea o lumânare, dar niciun mijloc s-o
aprindă.
Astrid ajunse pe bâjbâite la scară și urcă în camera micului Pete. Game
Boy-ul era lângă pat, unde îl lăsa întotdeauna. Dacă se trezea și nu-l găsea
lângă el, și-ar fi ieșit iar din fire. Nu voia să-și închipuie ce ar putea face.
Luă Game Boy-ul jos cu ea, folosindu-se de lumina ledului să caute din
nou în sertarul cu de toate. Nici urmă de chibrituri, dar era acolo o brichetă
Bic galbenă.
Scăpără o flacără și aprinse lumânarea.
Evitase să se gândească la Sam în ultimele minute, preocupată să caute
ceva de aprins. Dar nu putea nega faptul că Sam plecase în mare grabă să-l
oprească pe Caine. Și nu reușise. Singura întrebare era acum: oare scăpase
cu viață?
Niște versuri dintr-o poezie veche îi veniră în mintea sclipitoare. „Centrul
nu poate să reziste”, șopti ea în bucătăria straniu luminată. Versul o obseda.

Totul se năruie; centrul nu poate să reziste;

Anarhia se dezlănțuie în lume,
Valuri de sânge întunecat năvălesc, și pretutindeni
Procesiunea inocenților o îneacă;
Celor mai buni le lipsește hotărârea, pe când cei răi
Sunt toți cuprinși de înflăcărare.
543
 „Totul se năruie; centrul nu poate să reziste”, repetă Astrid.
Centrul, poate. Dar cu siguranță, chiar și aici, în FAYZ, Dumnezeu veghea
asupra copiilor Săi și le asculta rugile.
— Doamne, rogu-te să-l ai pe Sam în grija Ta, șopti ea înspre lumânare.
Își făcu semnul crucii și îngenunche în fața blatului din bucătărie ca și
cum ar fi fost un altar.
— Sfinte arhanghel Mihail, apără-ne în luptă. Păzește-ne de răutatea și
viclenia diavolului.
Pe vremuri, când spunea această rugăciune, și-l închipuia pe diavol o
creatură cu coarne și coadă. Acum, în mintea ei, diavolul avea înfățișarea lui
Caine. Iar, pe când își continua rugăciunea, rostind „spiritele răului colindă
lumea după pradă, vrând să distrugă sufletele”, îi apăru în minte imaginea
unui băiat cu ochii fără urmă de expresie și un șarpe în loc de braț.

• DOUĂZECI ȘI ȘASE

17 ore, 49 minute

— Ce anume vrei, Caine? întrebă vocea lui Sam, de afară. Părea furioasă,
frustrată. Înfrântă.
Caine își lăsă capul în jos. Savura clipa. Victoria. Trecuseră doar patru zile
de când își redobândise într-o oarecare măsură controlul asupra ființei sale.
Iar acum îl învinsese pe Sam.
— Patru zile, spuse el destul de tare încât să-l audă cei din cameră. Atâta
timp mi-a luat să-l înfrâng pe Sam Temple. Caine se uită fix în ochii lui
Drake. Patru zile, repetă Caine cu dispreț în voce. Tu ce-ai realizat în cele trei
luni cât am fost eu bolnav?
Drake îi întâlni privirea, apoi șovăi și își lăsă ochii în pământ. Se înroșise
la față, în ochi îi apăruse o sclipire amenințătoare, dar tot nu putea să
înfrunte privirea furioasă și triumfătoare a lui Caine.
— Nu uita asta când te hotărăști să te pui cu mine, Drake, îi șopti Caine.
Caine se întoarse spre ceilalți și se uită la echipa sa, strălucind de fericire.
Jack, tot în fața computerului, era plin de sânge, dar atât de cufundat în
munca lui, că abia își mai dădea seama ce se întâmpla în jur. Gândac apărea

544
și dispărea. Diana se prefăcea că nu e deloc impresionată. El îi făcu cu ochiul,
știind că ea nu va reacționa. Doi soldați ai lui Drake se odihneau.
— Ce vreau? zbieră Caine la Sam prin gaura din zid. Apoi continuă cu
grijă, rostind apăsat fiecare cuvânt: CE VREAU?
Atunci mintea lui Caine se goli de gânduri. Pentru o clipă nu putu să-și
formuleze doleanțele. Nimeni nu-și dădu seama de ezitarea lui. Dar Caine
era dureros de conștient.
De fapt ce voia el?
Căută un răspuns și găsi unul potrivit.
— Pe tine, Sam, spuse Caine cu blândețe în glas. Vreau să vii aici singur.
Asta vreau.
Ostaticii, Mickey și Mike, se uitară unul la altul nevenindu-le să creadă.
Caine le putea citi gândul: marele lor erou, Sam, fusese înfrânt.
Vocea lui Sam era înăbușită, dar se auzea totuși.
— Poate voi veni, Caine. Să fiu sincer, ar fi o ușurare pentru mine. Părea
obosit. Cât de dulce, cât de minunat suna vocea lui în urechile lui Caine! Dar
toți știm cum te porți când nu e nimeni să te oprească. Așa că nu.
Caine scoase un oftat adânc, teatral. Zâmbi cu gura până la urechi.
— Da, m-am gândit că ai să reacționezi astfel, Sam. Așa că am altceva să-ți
propun. Mă gândesc la un târg.
— Un schimb? Ce pe ce?
— Mâncare pentru curent, zise Caine. Își duse mâna la ureche, ca și cum
asculta ceva. Îi șopti Dianei: Auzi asta? Așa sună vocea fratelui meu când își
dă seama că e înfrânt, că a ajuns… cum să zic? Sluga mea? Sclavul meu!
Sam strigă:
— Mi se pare că tu ești cel care a dat de necaz, Caine.
Caine se încruntă. Un semnal de avertizare îi trecu prin subconștient.
Tocmai făcuse o greșeală. Nu știa ce, dar făcuse o greșeală.
— Eu? urlă Caine. Nu cred. Întrerupătorul e la mine, frate.
— Da, cred că așa e, îi strigă Sam. Dar oamenii mei te-au înconjurat. Și,
dacă aveți așa puțină mâncare la Coates, nu cred vă v-ați luat prea multă la
voi. Cred c-o să vi se facă foame foarte repede.
Lui Caine în îngheță zâmbetul pe buze.
— Ei bine, nu mă așteptam la așa ceva, spuse Diana pe un ton sec.
Caine își roase unghia de la degetul mare și zbieră:
— Ei, fratele meu, trebuie, oare, să-ți amintesc că am doi oameni de-ai tăi
ostatici?
Urmă o tăcere îndelungată, iar Caine își adună tot curajul de care era în
stare, gândindu-se că Sam ar putea să atace din nou. În cele din urmă, Sam
vorbi iarăși. Părea mai îndârjit și mai încrezător în forțele sale.
545
 — Dă-i drumul, Caine, fă ce vrei cu ostaticii! Apoi nu vei mai avea
prizonieri. Dar tot îți va fi foame!
— Ai impresia că n-am să dau ostaticii pe mâna lui Drake? amenință
Caine. Ai să-i auzi cum țipă.
Simți cum se înroșește la față. Cunoștea răspunsul lui Sam. Îl putea
prevedea.
— La două secunde după ce aud pe cineva țipând, venim peste voi, spuse
Sam. Va fi un măcel și n-aș vrea să fac așa ceva. Doar știi că am destui
oameni cu suficiente puteri ca să dezlănțuie iadul. Caine își roase unghia de
la degetul mare. Se uită la Diana, sperând să vină ea cu o idee, o soluție. Evită
cu grijă să-l privească pe Drake. Am o idee mai bună, strigă Sam. Ce-ar fi să-
ți dau cinci minute ca să pleci de-acolo? Și îți dau cuvântul meu că te vei
putea întoarce la Coates fără nicio problemă.
Caine scoase un râs care suna mai mult a mârâit.
— În niciun caz, Sam. Rămân pe poziții. Dar tu te poți întoarce în orașul
tău cufundat în beznă.
Nu se auzi niciun răspuns.
Tăcerea era elocventă. Sam nu mai trebuia să spună altceva. Iar lui Caine
nu îi mai rămăsese nimic de zis. Simțea că un cerc de fier îi strânge pieptul.
Trebuia să lupte pentru fiecare respirație.
Ceva nu era în regulă. Deloc. Temerile din coșmarurile lui îi năvăleau
acum în minte. Era prins în capcană.
— Rămâneți pe poziții, le mormăi Drake soldaților săi, care schimbau
priviri sceptice, îngrijorate.
Diana se roti în scaun.
— Și acum ce facem, Conducătorule Neînfricat? Are dreptate că nu mai
avem mâncare.
Caine tresări. Își trecu o mână prin păr. Pielea capului îi era fierbinte.
Se întoarse repede, simțindu-se de parcă cineva se furișa în spatele lui. Nu
era nimeni acolo în afară de fată, Brittney, care zăcea pe podea.
Cum de nu-și dăduse seama ce avea să se întâmple? Cum de nu realizase
că va fi blocat aici? Chiar dacă ar putea să ia legătura cu oamenii lui de la
Coates, erau mai puțini decât copiii de sub comanda lui Sam.
Și nimeni nu va veni. Nu aici. Nu cu Sam care îi înconjurase.
Și Sam putea să strângă în câteva ore cincizeci de oameni în jurul
centralei. Iar Caine ce putea să facă?
Ce putea el să facă?
Cuceriseră centrala atomică. Tăiaseră curentul în Perdido Beach, iar acum
erau prinși în capcană. Era imposibil să scape.

546
 Caine se încruntă, încercând să se concentreze. De ce o făcuse? Într-un
minut trecuse de la triumf răsunător la cea mai crâncenă umilință.
Ce făcuse? Nu avea nicio logică. Nu-i adusese niciun avantaj. Tot ce voise
era să pună mâna pe centrala electrică. S-o cucerească și s-o păstreze. Pe
urmă…
Pe urmă…
Caine simți că se cufundă, cu mintea prinsă într-un vârtej, rotindu-se tot
mai jos, de parcă se căscase un hău sub el.
Conștientizarea fu rapidă și devastatoare. Nu cucerise centrala atomică
pentru a face rost de mâncare pentru oamenii lui și nici pentru a-i arăta lui
Sam cât de puternic e. Nu acționase conform propriilor dorințe.
Caine, palid ca un mort, se uită fix la Drake.
— E pentru el, zise Caine. Totul e pentru el.
Drake își miji ochii, neînțelegând.
— Îi e foame, șopti Caine. Îl duru să vadă în ochii Dianei că îi înțelesese
cuvintele. E flămând în întuneric.
— De unde știi? întrebă Drake.
Caine făcu un gest larg cu brațele, arătând astfel că îi e imposibil să
explice. Nu-și găsea cuvintele.
— De asta m-a lăsat să plec, spuse Caine mai mult vorbind cu sine decât
cu Drake sau Diana. De asta mi-a dat drumul. Pentru asta.
— Vrei să spui că noi te ajutăm să-ți împlinești halucinațiile febrile? Diana
nu știa dacă să râdă sau să plângă. Vrei să-mi spui că ai făcut toate astea din
cauza monstrului ăla din deșert, care sălășluiește în mintea ta?
— Ce vrea să facem? întrebă Drake, nu supărat, ci dornic să-i facă pe plac,
ca un câine care vrea să-și mulțumească adevăratul stăpân.
— Trebuie să i-o aducem. Trebuie să-l hrănim, spuse Caine.
— Să-l hrănim cu ce?
Caine oftă și se uită la Jack.
— Cu hrana care aduce lumina în întunericul său. Același lucru care
aduce lumină și în Perdido Beach. Uraniul.
Jack dădu încet din cap, înțelegând, dar nevrând să priceapă.
— Caine, cum o să facem asta? Cum luăm uraniul din miez? Cum îl
transportăm kilometri întregi prin deșert? E greu. E periculos. E radioactiv.
— Caine, e o nebunie, interveni Diana. Să cari uraniu radioactiv prin
deșert? Cu ce te ajută asta? Cu ce ajută pe oricare dintre noi? Ce rost are?
Caine ezită. Se încruntă. Ea avea dreptate. De ce l-ar sluji pe Întuneric?
Creatura n-are decât să se hrănească singură. Caine avea propriile probleme,
propriile nevoi, propriile…

547
 În sală răsună un bubuit atât de puternic încât vibrară pereții. Caine se
lăsă în genunchi. Își acoperi urechile, să nu-l asurzească, dar zgomotul nu
încetă, iar el se chirci, încercând să se adăpostească și să-și stăpânească
senzația bruscă de vomă.
Se opri. Tăcerea îi țiuia în urechi.
Caine deschise încet ochii. Diana se uită la el ca la un nebun. Drake îl
privea neîncrezător, pe cale să pufnească în râs. Jack arăta pur și simplu
îngrijorat.
Ei nu auziseră acel bubuit inuman, irezistibil, care ajunsese doar la
urechile lui Caine.
Pedeapsa. Trebuia să asculte de Gaiafag.
— Ce-i cu tine? întrebă Diana.
Drake își miji ochii și zâmbi superior, fără să se ascundă.
— E Întunericul. Caine nu mai e la conducere. Există un nou șef.
Diana dădu glas gândurilor lui Caine.
— Bietul Caine, spuse ea. Vai de tine.
•
Lanei i se părea că fiecare pas îi răsuna prea tare, de parcă ar fi mers pe
membrana unei tobe uriașe. Picioarele îi erau țepene, genunchii apropiați.
Simțea în tălpi orice pietricică, de parcă ar fi umblat desculță.
Inima îi bătea atât de tare încât i se părea c-o aude toată lumea.
Nu, nu, era doar imaginația ei. Nu se auzea niciun zgomot în afară de
scârțâitul adidașilor ei pe pietriș. Nu făcea mai mult zgomot decât un șoricel.
Dar era convinsă că acea creatură o auzea. Ca o bufniță ascultând și
urmărindu-și prada în noapte, o ținea sub ochi și o aștepta, iar mersul ei
furișat era ca zgomotul unei fanfare pentru monstru, pentru acel lucru,
Întunericul.
Răsărise luna. Sau ceea ce trecea drept lună. Stelele străluceau. Sau ceva
asemănător lor. Lumina argintie poleia tufișurile, conturul unui bolovan și
arunca umbre adânci peste tot.
Lana își văzu de drum, ținându-se tare. Avea pistolul în mâna dreaptă,
lăsându-l să-i atingă șoldul și coapsa. O lanternă – stinsă acum – îi ieșea un
pic din buzunar.
Crezi că îți aparțin. Crezi că deții controlul asupra mea. Nu aparțin
nimănui. Nimeni nu deține controlul asupra mea.
Două puncte luminoase pâlpâiră în bezna din fața ei.
Lana încremeni.
Cele două luminițe se uitau la ea. Nu se mișcau.
Diana ridică pistolul și ochi. Ținti exact între cele două puncte luminoase.
Focul lumină întunericul pentru o fracțiune de secundă.
548
 În acea străfulgerare, zări coiotul.
Apoi dispăru, iar ei îi țiuiau urechile.
Cu mult în urma ei, auzi o ușă scârțâind, trântindu-se, apoi vocea lui
Cookie:
— Lana! Lana!
— Sunt bine, Cookie. Intră înapoi. Încuie ușa! Repede! strigă ea.
Auzi ușa trântindu-se din nou.
— Știu că ești acolo, Căpetenie, spuse Lana. De data asta nu mai sunt atât
de lipsită de apărare.
Lana se puse din nou în mișcare. Focul, glonțul – care își ratase aproape
sigur ținta – o liniștiseră. Acum știa că acel coiot mutant era acolo,
urmărindu-i fiecare mișcare. Era sigură că și Întunericul știa.
Bine. Minunat. Mai bine. Nu mai trebuia să se furișeze. Putea să meargă
fără grijă spre mină și să ia cheia de la cadavru. Și pe urmă să se întoarcă la
clădirea unde o așteptau Cookie și Patrick.
Se simțea bine cu arma în mână.
— Hai, Căpetenie, murmură ea. Doar nu te sperii de un glonț, nu?
Dar curajul îi slăbea pe măsură ce se apropia de intrarea în mină.
Lumina lunii poleia grinda de la intrare într-un argintiu pal. Sub ea era
gura cea neagră ce aștepta s-o înghită cu lăcomie.
Vino la mine.
Nălucire. Nu se auzea nicio voce.
Am nevoie de tine.
Lana aprinse lanterna și îndreptă fasciculul de raze spre gura peșterii. Ar
fi putut la fel de bine să-l îndrepte spre cerul întunecat. Fasciculul nu lumină
nimic.
Cu lanterna în mâna stângă și pistolul atârnând greu în dreapta. Mirosul
de cordită al focului de armă. Scârțâitul pietrișului. Membrele ca de plumb.
Mintea parcă într-un vis acum, concentrată pe o singură sarcină.
Ajunse la intrarea în galerie. Acolo, deasupra ei, cocoțat pe o ieșitură
îngustă din stâncă, stătea Căpetenia, mârâind la ea.
Își îndreptă lanterna în sus și pistolul ținti traiectoria fasciculului
luminos, dar coiotul o zbughi de acolo.
„Nu încearcă să mă oprească, își dădu ea seama. Doar urmărește ce fac.”
Ochii și urechile Întunericului.
Intră în mină. Căută cu lanterna până găsi cadavrul.
Avea fața împuținată, cu piele galbenă întinsă pe oasele care aproape că
ieșeau prin ea. Materialul de blugi, aspru și peticit, părea aproape nou în
comparație cu mumia descărnată, cu părul ca iarba veștedă.
Lana îngenunche lângă rămășițele Pustnicului Jim.
549
 — Hei, Jim! zise ea.
Știa că trebuie să aleagă între pistol și lanternă. Puse arma pe pieptul
scobit al cadavrului.
Găsi buzunarul drept de la piept. Geacă Wrangler. Buzunarul desfăcut.
Ușor de scotocit. Dar era gol. Putea să ajungă destul de ușor și la buzunarul
de la șold, dar și acesta era gol.
— Îmi pare rău că fac așa ceva.
Apucă de betelia blugilor și îl întoarse spre ea, lăsând la vedere celălalt
buzunar de la șold. Cadavrul se mișca ciudat, era prea ușor, mare parte din
greutatea sa dispăruse.
Gol.
— Om mort.
Recunoscu imediat vocea. Era o voce pe care n-o puteai uita niciodată.
Era mârâitul strident, aproape nearticulat al Căpeteniei.
— Da, am observat, zise Lana.
Era mândră de calmul din tonul ei. Dar sufletul îi era cuprins de o panică
teribilă, mai rămăsese un singur buzunar, dacă nu erau nici acolo cheile?
— Du-te la Întuneric, o îndemnă Căpetenia.
Era la vreo patru metri distanță, încordat, gata să se arunce asupra ei. Va
ajunge oare la armă înainte s-o atace Căpetenia?
— Întunericul mi-a spus să-l caut prin buzunare, zise Lana. Mi-a spus că
vrea niște gumă de mestecat. Crede că Jim are un pachet.
Cât timp fusese ținută captivă de Căpetenie, Lana ajunsese să respecte
fermitatea nemiloasă, puterea și viclenia conducătorului coioților.
Lana împinse trupul mai departe de ea, întorcându-l din nou, ca să
expună buzunarul în care nu căutase încă. Pistolul zăngăni pe piatră,
Pustnicul Jim se afla acum între Lana și armă.
N-avea nicio șansă să ajungă la pistol fără s-o atace Căpetenia.
Lana bâjbâi un pic și găsi buzunarul.
Înăuntru era ceva rece și tăios.
Scoase cheile, le strânse bine în pumn, apoi și le băgă în buzunar.
Lana se aplecă peste cadavrul bietului Jim și lumină cu lanterna până își
găsi pistolul.
Căpetenia mârâi mai tare.
— Întunericul mi le-a cerut, îi spuse ea.
Le strânse din nou în pumn. Încet, cu genunchii trosnindu-i, se ridică în
picioare.
— Am uitat, trebuie să mai iau ceva, zise ea. Se duse drept spre coiot.
Dar asta era prea mult pentru el.
— Du-te la Întuneric, ființă umană!
550
 — Du-te la dracu’, coiotule! îi răspunse Lana.
Nu mișcă lanterna, nu-i dădu de înțeles ce o să facă, ci ridică pistolul și
trase.
O dată. De două ori. De trei ori. Poc, poc, poc!
Cu fiecare glonț tras apărea o străfulgerare. Ca lumina unui stroboscop.
Auzi țipătul de durere al coiotului, ceea ce o satisfăcu pe deplin.
Văzu cum Căpetenia sare, apoi aterizează greoi, departe de ținta sa.
Scăpase de el și fugea acum orbește pe cărare, țipând. Dar nu de spaimă.
Țipătul Lanei era o sfidare.
Țipa de bucuria victoriei.
Avea cheile de la mașină.

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

17 ore, 48 minute

Brianna se trezi.
Îi luă ceva timp să-și dea seama unde era.
O durea tot brațul stâng, șoldul stâng, coapsa și glezna din aceeași parte a
corpului.
Purta o geacă de blugi peste un tricou, pantaloni scurți și adidași. Mâneca
stângă a gecii îi era arsă, o arsură prin frecare. Avea o gaură cu diametrul de
vreo zece centimetri în pantalonii scurți, pe aceeași parte.
Pielea de sub haine sângera. Se lovise de acoperiș cu mare viteză. Betonul
fusese aspru ca șmirghelul.
O durea îngrozitor.
Stătea pe spate. Se uita în sus la falsele stele. O durea și capul. Palmele îi
erau julite rău, dar nu se puteau compara cu rănile din partea stângă a
corpului.
Brianna se ridică icnind de durere. Parcă ar fi luat foc. Se uită în jos,
aproape așteptându-se să vadă flăcările.
Acoperișul centralei atomice era luminat intens. Așa că își vedea prea
bine rănile. Sângele părea albastru în lumina fluorescentă. Nu erau grave, se
liniști ea, avea să rămână în viață. Dar, Doamne, durerea era groaznică și
avea s-o doară mult timp.

551
 — Asta se întâmplă când te izbești de beton cu o viteză de câteva sute de
kilometri pe oră, își spuse ea. Trebuia să fi purtat o cască și mănuși de piele.
Ca motocicliștii.
Aceste gânduri o tăceau să mai uite de durere. În câteva clipe își închipui
o ținută de mare eroină: cască, costum de piele neagră, niște abțibilduri cu
fulgere. Neapărat.
Ar fi putut să fie și mai rău, își spuse ea. Ar fi fost și mai rău pentru
oricare alt om de pe pământ. Când se lovise aterizând pe acoperiș, corpul ei
fusese cât pe ce să se rostogolească necontrolat, și-ar fi spart capul și și-ar fi
rupt mâinile și picioarele.
Dar ea era Briza, nu orișicine. Avea viteza necesară să frâneze brusc cu
palmele și tălpile pe suprafața de beton – să transforme o rostogolire
mortală într-o alunecare extrem de dureroasă.
Șchiopătă cu viteză normală spre marginea acoperișului. Dar clădirea era
construită în așa fel încât marginile erau înclinate, rotunjite, în loc să
formeze un unghi drept, ca la alte case. Așa că nu putea să vadă drept în jos,
deși zărea poarta și parcarea, ambele scăldate în lumină. Iar dincolo de ele,
munții întunecați și marea și mai întunecată.
— Ei bine, a fost o idee prostească, recunoscu Brianna.
Încercase să zboare. Asta făcuse. Încercase să-și transforme alergarea la
mare viteză într-un fel de salt asemănător zborului.
I se păruse un pas evident atunci. Sam îi interzisese să intre în sala de
comandă a centralei. Dar îi ordonase în același timp să vadă unde erau
poziționați oamenii lui Caine. Se gândise că niciun punct de observație nu
era mai bun decât cel de pe acoperiș, de unde se vedea clădirea turbinelor.
Cochetase mult timp cu ideea de a zbura. Se gândise în linii mari cum s-o
facă: trebuia să alerge foarte repede, să sară pe un loc ușor ridicat, apoi pe
ceva și mai înalt. Nu era mare filosofie. Nu era cu mult diferit de a sări din
piatră în piatră când traversezi un pârâu. Sau poate de a urca câte două
trepte deodată.
Numai că în acest caz „treptele” fuseseră o camionetă parcată și o clădire
administrativă joasă, iar „pasul” – pe acoperișul sălii turbinelor.
Primii doi pași îi reușiseră de minune. Accelerase la vreo 450 de kilometri
la oră, sărise, aterizase pe camionetă, apoi pe clădirea administrativă; își
păstrase aproape toată viteza inițială, făcuse șase pași să recupereze din
avântul pierdut și sărise pe acoperișul clădirii masive de beton.
Acolo lucrurile se complicaseră.
Fusese cât pe ce să aterizeze în partea plană a acoperișului, dar atunci s-a
lovit la umăr. Ajunsese mai degrabă să aterizeze pe burtă decât ca un avion
pe pistă, așa cum sperase.
552
 Văzuse betonul năpustindu-se spre ea. Își mișcase picioarele, înnebunită.
Reușise să evite alunecarea și căderea de pe acoperiș, dar disperatul ei salt
înainte se sfârșise cu un impact necontrolat care aproape o omorâse.
Iar acum, acum, după ce ajunsese la așa o înălțime, nu putea să vadă mai
nimic.
— Sam o să mă omoare, murmură Brianna. Apoi, când își îndoi un picior:
Au!
Acoperișul era lung cam de o sută de metri și de trei ori mai îngust. Alergă
încet de la un capăt la altul. Găsi ușor ușa de acces în clădire, o ușă metalică
încastrată într-un zid masiv de cărămidă. Pe aici avea să ajungă jos, în sala
turbinelor și apoi în sala de comandă.
— Bineînțeles că există o ușă, mormăi Brianna. Ăsta a fost planul meu de
la bun început.
Încercă s-o deschidă, dar era încuiată, cât se poate de încuiată.
— OK. Asta-i nasol, spuse Brianna cu voce tare.
Îi era o sete teribilă. Dar mai mult foame. Setea și foamea erau mai
chinuitoare de când începuse să alerge. Se îndoia că va găsi ceva de mâncare
pe acoperișul acela cât o parcare. Poate ceva de băut. Erau acolo aparate
enorme de aer condiționat, de mărimea unei case din suburbii. Oare aerul
condiționat nu producea întotdeauna condens?
Alergă cu o viteză moderată până la cel mai apropiat aparat de aer
condiționat, plină de speranță. Intră. Găsi un comutator. Îi tresăltă inima de
bucurie când văzu o cutie de gogoși. Ajunse acolo într-o clipită. Dar nu era
nimic înăuntru în afară de câteva șervețele cu pete roz de glazură și
bombonele colorate lipite de ele.
Brianna linse hârtia. De așa mult timp nu mai gustase ceva dulce. Dar
singurul efect fu să o doară și mai tare stomacul.
Găsi ceea ce spera că era o țeavă de scurgere din plastic alb. Se uită în jur
după o unealtă și văzu o cutie mică de oțel în care era niște chei și o
șurubelniță. În câteva secunde găuri țeava, apoi își umplu burta cu apă rece
ca gheața. Pe urmă curăță arsurile cu apă și țipă de durere.
Apoi luă șurubelnița – era mare și grea – și se duse la ușă. O băgă în
spațiul dintre mâner și cadru și împinse. Ușa nu ceda. Câtuși de puțin.
De frustrare, înfipse de mai multe ori șurubelnița în ușă, dar nu reuși
decât s-o zgârie. Nimic mai mult.
— Grozav. Sunt blocată aici pe acoperiș.
Brianna știa că avea nevoie de îngrijiri medicale. Ar fi minunat s-o vadă
Lana. Dacă nu se putea, avea nevoie de pansamente și antibiotice.
Dar toate astea nu erau nimic pe lângă foame. Acum că fluxul de
adrenalină se micșorase, foamea se năpustea asupra ei cu ferocitatea unui
553
leu. Fusese flămândă de cu seară. Iar apoi alergase vreo 40 de kilometri. Pe
stomacul gol.
Se afla într-o situație absurdă. Nimeni nu știa că e acolo sus. Probabil că
nu putea să strige destul de tare ca să acopere zgomotul făcut de centrală.
Chiar dacă ar fi putut, nu ar fi vrut, pentru că, dacă Sam fusese înfrânt, cel
care o auzea ar fi fost Caine.
Apoi văzu porumbelul.
— O, Doamne! șopti Brianna. Nu. Pe urmă spuse: De ce nu? Pentru că… e
scârbos! Dar e la fel ca un pui.
Luă cutia de gogoși. Rupse hârtia în fâșii înguste. Găsi și un ziar vechi și
făcu același lucru. Zări și o placă de lemn și, cu un ferăstrău din trusa de
unelte, o ciopli în bucățele cu o viteză inimaginabilă.
Din nefericire, niciunul dintre muncitori nu lăsase pe-acolo niște
chibrituri. Dar oțelul frecat cu mare viteză de beton scotea scântei. Era o
treabă anevoioasă, dar în curând aprinse un foc care lumina vesel acoperișul
imens.
Acum văzu acolo doi porumbei, care picoteau și uguiau. Unul era cenușiu,
iar celălalt un fel de roz.
— Roz, decise ea.
Șansele unui puști oarecare de a-i prinde erau aproape egale cu zero. Dar
ea nu era o persoană normală. Ea era Briza.
Porumbelul nici nu avu timp să se zbată. Brianna îi înhăță capul rotund. Îl
învârti cu toată puterea, sucindu-i gâtul.
Preț de două minute, focul îi arse penele aproape în întregime. Peste încă
cinci minute, pasărea se perpelea la flacără.
Ajunsese la capătul răbdării. Folosi șurubelnița să scoată bucăți de carne
din pieptul grăsuț al porumbelului și le vârî în gură.
Erau săptămâni întregi de când nu mai mâncase ceva atât de bun.
— Briza, zise ea, ghemuindu-se lângă foc. Moartea porumbeilor.
Se întinse pe spate, savurându-și festinul.
Peste un minut avea să se ridice și să găsească un mod de a scăpa din
capcana acoperișului.
Dar, având burta plină, o doborî oboseala acumulată în acea zi, când
alergase pe distanțe extrem de mari cu o viteză nebunească.
— Nu vreau decât să mă odihnesc puțin…
•
Duck se cufunda cu fața în jos și gura plină de țărână și pietriș.
Se sufoca, nu putea să respire. Nu, cu niciun chip.
Simțea că-i crapă capul. Sângele îi pulsa în urechi. Pieptul i se ridica,
încercând în zadar să inspire ceva aer.
554
 Se terminase.
Avea să moară.
Se zvârcoli, cuprins de o panică nebună. Brațele i se agitau în solul
compact. De parcă ar fi înotat.
Nu mai făcea mișcări în mod conștient, picioarele și brațele i se
contractau în spasmele morții, creierul i se bloca, iar plămânii nu mai aveau
aer.
— Duck! Duck! Ești acolo jos?
Vocea venea de la mii de kilometri depărtare.
Duck încercă să se ridice în capul oaselor, foarte repede. Reușise doar să
se întoarcă pe cealaltă parte. Dar capul i se lovi de pământ și îi veni în față
un jet de pietriș, ca răsplată pentru eforturile sale.
Încercă să deschidă ochii, dar îi erau plini de țărână. Scuipă pământul din
gură și reuși să respire. Zvârcolindu-se, își făcuse mai mult spațiu în jur.
— Duck! Frate! Mai trăiești?
Duck nu știa prea bine dacă mai era în viață. Își mișcă brațele și picioarele
cu prudență și descoperi că o putea face, dar în anumite limite.
Deodată, intră în panică. Era îngropat de viu!
Încercă să țipe, dar sunetul ieși înfundat, iar acum cădea din nou, se
afunda în pământ.
Nu! Nu! Nu!
Trebuia să se oprească. Trebuia să-și stăpânească furia.
Furia îl trimitea tot mai jos, spre centrul pământului.
Gândește-te la ceva lipsit de furie, de spaimă, își porunci el.
Ceva plăcut.
Îngropat de viu!
Plăcut… plăcut… piscina… apa… plutitul…
Duck se opri din cădere. Asta era bine. Bine! Plăcut. Plutitul. Gânduri
frumoase, plăcute.
Prăjiturele. Îi plăceau prăjiturelele. Erau foarte bune.
Și… și… și Sarah Willetson când îi zâmbea. Foarte frumos. Îi dădea
minunata senzație că, poate, într-o zi fetele aveau să-l placă.
De asemenea, ce-ar fi să se gândească la un meci de baschet de la
televizor. Era un gând frumos.
Nu mai cădea, era sigur.
Nicio problemă. Doar să fie fericit. Să fie fericit că e îngropat de viu.
— Duck! Era vocea lui Hunter strigându-l de sus. Suna de parcă Hunter ar
fi fost în fundul unui puț. Bineînțeles că era exact invers. Duck era în fundul
puțului.
Sunt fericit! Fericit!
555
 Nu era îngropat de viu. Era într-un cinematograf. Stătea pe unul dintre
locurile cu o balustradă în față, unde își putea sprijini picioarele. Și mânca
popcorn. Cu unt și multă sare. Avea și o cutie cu prăjiturele.
Reclamele. Îi plăceau mult reclamele. Reclame și popcorn și, uite, avea și o
băutură cu gheață pisată în suportul de lângă scaun. Albastră, orice aromă ar
fi putut să aibă. Era albastră.
Ce film rula? Iron Man.
Îi plăcea supermult Iron Man.
Îi plăceau și băuturile cu gheață pisată. Popcornul. Piscinele. Fetele.
Ceva îi zgâria fața, brațele, picioarele și pieptul.
Nu te gândi la asta, te poate face nefericit și furios și, frate, astea nu sunt
emoții folositoare. Te târăsc în jos.
Cu mult în jos.
Duck râse de asta.
— Duck! Frate!
Era vocea lui Hunter. Părea mai aproape acum, mai clară. Oare se uita și
el la Iron Man?
Nu, Sarah Willetson. Ședea lângă el, împărțind cu el popcornul și, grozav,
avea și o pungă de bomboane M&M. Îi turna câteva în palmă. Ce drăguțe
erau mingiuțele în culori aprinse!
Nu-l mai zgâria nimic.
— Frate!
Vocea era și mai aproape acum.
Duck simți o adiere.
Deschise ochii. Mai avea țărână în ochi. O îndepărtă, frecându-se. Prima
ființă pe care o văzu era Hunter. Capul lui Hunter.
Creștetul lui Hunter.
Încet, fața lui Hunter apăru în întregime și îl privi cu o spaimă fără
margini.
— Frate, dar tu zbori! îi spuse el.
Duck se uită în jur. Nu mai era îngropat de viu. Era afară din groapă. Era
în fața bisericii și plutea în aer, cam la un metru și jumătate de pământ.
— Uau! făcu Duck. Văd că merge în ambele direcții.
•
— Trebuie să ieșim de-aici. Acceptă propunerea lui Sam. Să plecăm,
spunea Diana.
— Sunt în fișierul de bază, zicea Jack.
Brittney știa că ar fi trebuit să aibă dureri. Corpul îi era zdrobit. Știa asta.
Avea picioarele rupte. Ușa sălii de comandă, ieșită din țâțâni, îi făcuse asta.
Știa că trebuia să sufere chinuri groaznice. Dar nu era așa.
556
 Trebuia să fi fost moartă. O nimerise cel puțin un glonț.
Dar nu era moartă. Nu încă.
Atâta sânge, peste tot în jurul ei. Pierduse destul încât să moară. Trebuia
să fi murit.
Și totuși…
— Nu pleacă nimeni, spuse Caine.
Era ca într-un vis. Nu simțea ce trebuia să simtă. Era la fel ca în vis – cauza
și efectul se inversau, lucrurile nu mai aveau nicio logică.
— Nu avem nimic de mâncare, zise Diana.
— M-aș putea duce să fac rost, se oferi Gândac.
— Da, bine. De parcă te-ai întoarce aici dacă găsești ceva, îi spuse Drake
pe un ton batjocoritor. Nu suntem aici să mâncăm. Suntem aici să-l hrănim
pe el.
— Ai ceva de câștigat când spui „el”, Drake? Sarcasmul Dianei era
virulent. E acum zeul tău?
— El mi-a dat asta! zise Drake. Brittney auzi un trosnet puternic și
șfichiuitul brațului lui Drake.
Cu infinită precauție, Brittney își puse corpul la încercare. Nu, nu putea
să-și miște picioarele. Putea doar să se rotească dintr-un șold, dar numai
puțin.
Nu-și putea folosi brațul drept. Însă pe cel stâng îl putea mișca.
Trebuia să fi murit, gândi Brittney. Trebuia să fiu în rai cu Tanner.
Trebuia să fi murit.
Poate chiar am murit.
Nu, n-o să mor înaintea lui Caine, își spuse Brittney.
Se întrebă dacă dobândise puteri vindecătoare, ca Lana. Toți știau cum își
descoperise Lana puterea. Dar Lana avusese dureri îngrozitoare. Iar
Brittney, nu.
Totuși, se gândi cu intensitate că brațul drept i se vindecă. Se concentră
din răsputeri în acest scop.
— Suntem blocați, spuse Diana cu amărăciune în glas.
— Nu pentru mult timp. Facem tot posibilul să ieșim de aici și să-i
aducem lucrul de care are nevoie, zise Drake.
— Gaiafag. Așa îi spune Caine când aiurează, preciză Diana. N-ar trebui să
cunoști și tu numele zeului tău?
Brittney nu simți că i se vindecă brațul.
Îi veni în minte o bănuială îngrozitoare. În corpul ei era o tăcere sinistră.
Ascultă, încordându-și auzul ca să perceapă obișnuitele bătăi… bătăile
inimii…
Inima ei. Nu bătea.
557
 — Gaiafag? repetă Jack părând interesat. „Fag” e alt termen pentru un
virus informatic. Un vierme de fapt.
Nu-i bătea inima. Nu mai era în viață.
Nu, era o greșeală, își spuse ea. Morții nu aud. Morții nu-și pot mișca
mâna teafără, nu-și pot îndoi degetele imperceptibil.
Nu putea să existe decât o singură explicație. Caine și Drake o omorâseră.
Dar Iisus n-o luase la el în rai să fie din nou împreună cu fratele ei. Îi dăduse
în schimb această putere. Să mai trăiască un timp, deși murise.
Să trăiască suficient de mult să-I împlinească vrerea.
— Un fag e un cod. Un software care devorează alt software, explică Jack
pe tonul său didactic.
Brittney știa sigur de ce o alesese Dumnezeu pe ea. De ce anume o ținuse
în viață.
Încă vedea, dar cu un singur ochi, cu celălalt nu. Vedea podeaua până în
locul în care Mike lăsase pistolul, așa cum îi spusese.
Trebuia să se deplaseze foarte încet. Milimetru cu milimetru. Mișcând
imperceptibil din șold și braț. Pistolul era sub masă, într-un colț îndepărtat,
la peste un metru, poate mai mult.
Satana se întrupase pe pământ în această trinitate a răului, alcătuită din
Caine, Drake și Diana. Iar Brittney fusese aleasă să-i oprească.
„Uită-te la mine, Tanner, se rugă ea în tăcere. Ai să fii mândru de mine.”
•
Quinn și Albert nu scoteau o vorbă în timp ce se întorceau cu mașina în
Perdido Beach.
Camioneta era cu multe kilograme de aur mai grea.
Dar se și ușurase, căci lipseau doi copii și un câine.
În cele din urmă, Quinn zise:
— Trebuie să-i spunem lui Sam.
— De aur? întrebă Albert.
— Uite ce e, frate, am pierdut-o pe Tămăduitoare.
Albert încuviința din cap că da.
— Sam trebuie să știe. Lana e o persoană importantă.
— Știu asta, se enervă Albert. Și eu am spus-o.
— E mult mai importantă decât porcăria asta de aur.
Albert tăcu mai mult timp. Apoi zise:
— Quinn, știu ce gândești. La fel ca alții. Crezi că sunt egoist. Lacom sau
cam așa ceva.
— Nu ești așa?

558
 — Nu. Ei, poate că da, recunoscu Albert. Bine, poate că vreau să fiu și eu o
persoană importantă. Poate că vreau să am o mulțime de lucruri, să fiu șef și
să-i conduc pe alții.
— Da, poate, pufni Quinn.
— Dar asta nu e rău, frate.
Quinn nu știa ce să-i răspundă. Avea inima grea. Putea să fie învinuit că o
pierduse pe Lana Arwen Lazar. Tămăduitoarea. Fata de neînlocuit. Lui Sam
avea să-i fie scârbă de el. Astrid avea să-i arunce una dintre privirile ei pline
de răceală și dezamăgire.
Ar fi trebuit să se rezume la pescuit. Îi plăcea asta. Pescuitul însemna
liniște. Putea fi singur și nu-l deranja nimeni. Acum nu mai avea parte nici de
asta, cu oamenii lui Albert care munceau la ordinele lui. Trebuia să-i
pregătească, să vadă ce fac.
Sam avea să fie în culmea furiei. Sau avea să procedeze ca Astrid,
aruncându-i aceeași privire rece și dezamăgită.
Intrară pe autostradă.
— Toate luminile sunt stinse, remarcă Albert.
— E aproape dimineață, zise Quinn. Poate că se sting automat.
— Nu, frate. Nu e așa.
Ajunseră la marginea orașului Perdido Beach. Quinn începu să înțeleagă
că se întâmplase ceva foarte rău. Poate ceva mai rău decât pierderea
Tămăduitoarei.
— Totul e în întuneric, spuse Quinn.
— S-a întâmplat ceva, încuviință Albert.
Parcurseră străzile cufundate în beznă până în piață. Era sinistru. De
parcă întregul oraș murise. Quinn se întrebă dacă nu cumva așa se și
întâmplase. Se întrebă dacă FAYZ-ul nu intrase în altă fază. Poate nu mai
rămăseseră decât el și Albert.
Quinn opri mașina în fața restaurantului McDonald’s.
Dar tocmai când trăgea pe dreapta observă ceva. Întoarse camioneta ca să
îndrepte farurile spre primărie.
Acolo, pe zid, se vedeau litere de-o șchioapă scrise cu vopsea. Roșii ca
sângele pe piatra deschisă la culoare.
— „Moarte ciudaților!” citi Quinn cu voce tare.

559
 • DOUĂZECI ȘI OPT

16 ore, 38 minute

Bateria camionetei murise. Nu mai fusese folosită de mai bine de trei luni.
Dar Pustnicul Jim fusese un om prevăzător. Avea un generator pe bază de
benzină și un încărcător pentru baterie. Lanei și lui Cookie le luă o oră să
descopere cum să pornească generatorul și să cupleze bateria. Dar, într-un
final, Lana învârti cheia și, după câteva încercări, motorul se trezi la viață.
Cookie dădu înapoi camioneta până la butelia cu propan.
Trebui să facă mari eforturi ca să o urce în portbagajul camionetei.
Când erau pe sfârșite, se crăpa de ziuă. Lana deschise cu prudență ușa
magaziei și se uită afară. Între dealuri nu putea fi vorba despre un răsărit
adevărat, însă cerul căpătase o nuanță trandafirie, iar umbrele, încă mari, nu
mai erau negre, ci gri.
La vreo 50 de metri distanță, 10-12 coioți formau un cerc neregulat. Se
întoarseră pentru a se holba la ea.
— Cookie! strigă Lana.
— Da, sunt aici, Tămăduitoareo.
— Uite ce vreau să faci. Eu iau camioneta, bine? Ar trebui să auzi în
curând o explozie. Așteaptă zece minute din acel moment. Mă voi întoarce.
Poate. Dacă nu, trebuie să aștepți până se ridică soarele pe cer – coioții sunt
mai periculoși noaptea. Pe urmă du-te înapoi la colibă și de acolo pornește
spre acasă.
— Rămân cu tine, zise Cookie pe un ton ferm.
— Nu, spuse ea cu toată hotărârea de care era în stare. Asta-i treaba mea.
Tu faci ce-ți spun.
— Nu te las cu coioții ăștia în jur.
— Coioții nu o să fie o problemă, spuse Lana. Și tu trebuie să pleci. Îți
poruncesc. Chiar dacă are loc explozia sau nu, dacă nu mă întorc, tu trebuie
să ajungi la Sam. Să-i dai scrisoarea.
— Vreau să am grijă de tine, Tămăduitoareo. Așa cum ai avut și tu grijă de
mine.
— Știu, Cookie, zise Lana. Și așa vei avea grijă. Bine? Sam trebuie să știe
ce s-a întâmplat. Spune-i tot ce am tăcut. E un băiat deștept, va înțelege. Și
spune-i să nu dea vina pe Quinn. M-aș fi gândit la alt mod de a o face dacă nu
mă ajutau Quinn și Albert.
— Tămăduitoareo…
560
 Lana își puse mâna pe brațul vânjos al lui Cookie.
— Fă ce-ți cer, Cookie.
Cookie își lăsă capul în jos. I se scurgeau lacrimi pe obraji, dar nu și le
ascundea.
— Bine, Tămăduitoareo.
— Lana, îl corectă ea cu blândețe. Lana mă cheamă. Așa îmi spun
prietenii.
Se puse în genunchi și îi ciufuli lui Patrick blana așa cum îi plăcea.
— Te iubesc, băiete, îi șopti ea. Îl luă în brațe și îl strânse la piept, iar
câinele scheună. Ai să fii bine. Nu-ți face griji. Mă întorc imediat.
Repede, înainte să aibă timp să se răzgândească, fata se urcă în
camionetă. Porni motorul și dădu din cap înspre Cookie.
Cookie deschise ușa șubredă a magaziei.
Coioții care stăteau la pândă se ridicară în picioare. Căpetenia înaintă,
nesigură pe picioare. Șchiopăta. Blana de pe un umăr îi era îmbibată de
sânge.
— Deci nu te-am ucis, șopti Lana. Ei bine, mai am timp.
Băgă mașina în viteza întâi și își luă piciorul de pe frână. Camioneta
începu să avanseze.
Încet și ferm, asta era calea. Drumul spre mină, îngust, șerpuitor și
abrupt, era plin de hârtoape.
Trase de volan. Nu era ușor. Camioneta era veche și înțepenită, pentru că
nu mai fusese folosită de mult. Iar cunoștințele Lanei despre condus erau
foarte limitate.
Camioneta înainta așa de încet încât coioții se puteau ține după ea la pas.
Mergeau în urma ei aproape ca o escortă.
Mașina se zgudui rău când intră pe potecă. „Încetinește, încetinește”, își
spuse ea. Dar acum se grăbea. Voia să se termine odată.
Avea o imagine în minte. O nor de foc roșu și portocaliu ieșind din gura
minei. Bucăți de piatră zburând. Un bubuit puternic. Apoi zgomotul făcut de
prăbușirea stâncii. Tone și tone de piatră. Fumul și praful învăluind totul și
gata, gata, gata.
Vino la mine.
Da, vin, spuse Lana.
Am nevoie de tine.
Avea să amuțească această voce. Avea s-o îngroape sub un munte.
Simți brusc o zdruncinătură. Lana se uită în oglinda retrovizoare și văzu
fața deformată, plină de cicatrice a Căpeteniei. Sărise în portbagajul
camionetei.
— Om nu aduce mașină, zise coiotul mârâind în felul său special.
561
 — Om face tot ce vrea, îi strigă Lana. Om te împușcă în fața aia hidoasă,
câine împuțit ce ești!
Căpetenia păru să se gândească la vorbele ei un timp. Camioneta se
hurducăi, se clătină și se târî pe drumul în pantă. Ajunsese acum la
jumătatea drumului.
Vino la mine.
— O să-ți pară rău că m-ai chemat, murmură Lana.
Dar acum, când vedea intrarea în mină, îi bătea inima să-i spargă pieptul
și abia mai putea să respire.
— Om pleacă. Om du-te, îi ceru Căpetenia.
Lana nu putea să tragă în el. Ar fi spart geamul și coioții s-ar fi aruncat
asupra-i.
Ajunsese la intrare.
Trecu în marșarier. Va trebui să întoarcă până la urmă complet
camioneta. I se albiră încheieturile degetelor cu care strângea volanul.
Văzu chipul hidos al Căpeteniei în fața ei când se întoarse să facă
manevra. Era la câțiva centimetri de ea, iar între ei nu era decât geamul
subțire.
Coiotul făcu un salt înainte.
— Ahh!
Lovi cu botul în sticlă. Geamul rezistă.
Lana era sigură că avea să reziste. Coioților nu le crescuseră încă mâini și
nu puteau să folosească unelte. Tot ce puteau să facă era să împungă cu
boturile în geam.
Ești a mea.
— Nu! zise Lana. Nu sunt a nimănui.
Mașina trecu de pragul intrării în mină. Acum coioții se agitau nebunește.
Unul dintre ei sări pe capotă. Luă în dinți un ștergător de parbriz și îl sfâșie
cu sălbăticie.
— Om oprește! ceru Căpetenia.
Lana dădu înapoi camioneta. Roțile din spate trecură peste cadavrul
mumificat al proprietarului mașinii.
Camioneta pătrunsese în mină. Tavanul galeriei era la câțiva centimetri
de cel al mașinii. Tunelul era foarte îngust. Camioneta bloca intrarea ca un
dop. Coioții, simțind că se îngustează galeria, aveau de ales între a rămâne
blocați acolo de mașina care dădea înapoi și a se da deoparte. Hotărâră să se
strecoare în fața mașinii, unde săreau pe rând pe capotă, mârâind, arătându-
și colții, zgâriind inutil parbrizul cu labele.
Camioneta se opri, înțepenindu-se. Portierele nu se mai deschideau.
Asta era foarte bine. Așa era planul.
562
 Lana se răsuci în scaun, ochi cu atenție ca să nu lovească butelia din
portbagaj și trase un singur glonț.
Geamul din spate se sparse în mii de cioburi.
Tremurând de frică și entuziasm, Lana se târî cu grijă din mașină în
portbagaj. Asta îi agită și mai tare pe coioți. Se înghesuiră îmbrâncindu-se în
spațiul dintre portierele camionetei și pereții galeriei, vrând s-o înhațe. Un
cap furios se ivi între tavan și grinda transversală.
Lătrau și mârâiau, iar Căpetenia striga:
— Om, oprește!
Lana ajunse la valva buteliei. O deschise. Simți îndată mirosul de ouă
clocite al gazului.
Avea să treacă un timp până ce ieșea suficient gaz. Era mai greu decât
aerul, așa că se așternea întâi pe podeaua în pantă a galeriei, ca un val
invizibil. Avea să ajungă până în adâncul minei. Încolțind Întunericul.
Oare îi va depista mirosul? Va ști oare că ea îi pecetluise soarta? Avea
oare nas?
Lana desfășură fitilul pe care îl pregătise. Era o sfoară de vreo 35 de
metri, înmuiată în benzină. O ținuse în geanta cu fermoar.
Luă ghemul și azvârli un capăt în întunericul din mină. Nu trebuia să
ajungă prea departe.
Ținând celălalt capăt, se întoarse la scaunul șoferului. Apăsă pedala de
frână, aprinzând stopurile din spate și luminând astfel galeria într-un roșu
ca focul iadului. Desigur, era imposibil să vezi gazul.
Lana așteptă, cu mâinile încleștate pe volan. Prin minte îi treceau o serie
de imagini disparate, lungi secvențe înfiorătoare din captivitate, când fusese
prinsă de coioți, și din întâlnirile cu Întunericul.
Prima dată când…
Eu sunt gaiafagul.
Lana încremeni.
Nu mă poți nimici.
Lana abia mai respira. Crezu că era pe punctul de a leșina. Întunericul nu-
și rostise niciodată numele.
Eu te-am adus aici.
Lana băgă mâna în buzunar și scoase bricheta. Erau legi ale fizicii.
Bricheta se va aprinde. Benzina în care era înmuiată sfoara va lua foc.
Flacăra va înainta repede pe frânghie până va ajunge la vaporii de gaz.
Gazul se va aprinde.
Explozia va spulbera tavanul și pereții galeriei.
Poate că va arde și creatura.

563
 S-ar putea s-o omoare și pe ea. Dar, dacă va scăpa cu viață, va putea să-și
vindece orice răni și arsuri. Pe asta miza: dacă rămânea în viață câteva
minute, va fi în stare să se vindece singură.
Și apoi va fi cu adevărat vindecată. Vocea din mintea ei va amuți.
Vei face cum vreau eu.
— Sunt Lana Arwen Lazar, strigă ea cu toată forța pe care o avea. Tatei îi
plăceau benzile desenate, așa că mi-a dat numele de Lana, după iubita lui
Superman, Lana Lang.
Mă vei sluji.
— Iar mama a adăugat numele de Arwen, prințesa-elf din Stăpânul
inelelor.
Mă voi folosi de puterea ta ca și cum ar fi a mea.
— Și nu fac niciodată, auzi, niciodată ce mi se spune.
Puterea ta îmi va da formă. Mă voi hrăni. Voi fi din nou puternic. Și cu
trupul pe care îl voi avea, folosindu-mă de puterea ta, voi scăpa din acest loc.
Puterea ta îmi va dărui libertatea.
Lana tremura ca frunza. Benzina mirosea puternic, iar vaporii o amețeau.
— Acum sau niciodată. Acum.
Niciodată.
— Căpetenie! strigă Lana. O să arunc în aer afurisita asta de mină,
Căpetenie! Mă auzi?
— Căpetenia aude, răspunse coiotul în batjocură.
— Ieși de aici împreună cu împuțitele tale de animale sau vei muri odată
cu Întunericul.
Căpetenia sări cu greu pe capotă. Blana i se zbârlise, îi curgeau bale din
gură.
— Căpetenia nu se teme de oameni.
Lana armă pistolul și trase. De foarte aproape.
Zgomotul fu asurzitor.
În parbriz apăru o gaură în formă de stea, dar nu se sparse ca acela din
spate.
Sângele mânji sticla.
Căpetenia scheună și sări cu greu de pe capotă. Era rănit.
Inima Lanei tresăltă de bucurie. Îl nimerise. De data asta îl rănise grav.
Dar geamul era tot la locul său. Trebuia să se spargă. Era singura ei cale
de scăpare.
Puterea ta îmi va dărui libertatea.
— Am să-ți dăruiesc moartea! urlă Lana în culmea furiei.

564
 Lana luă pistolul și îl folosi ca pe un ciocan, lovind cu el în geam,
spărgându-l, însă doar câte puțin deodată. Izbi cu piciorul în sticlă,
disperată. Geamul cedă până la urmă, dar prea încet.
Coioții puteau s-o răpună dacă lansau un atac susținut.
Dar se țineau la distanță. Erau zăpăciți și nu știau ce să facă acum că șeful
lor era rănit.
Lana mai lovi o dată cu piciorul în geam, în culmea disperării.
Vei muri.
— Numai dacă mori și tu cu mine! țipă Lana.
O mare bucată de sticlă incasabilă se desprinse, căzând în afară ca o
pătură rigidă și înghețată.
Lana se strecură prin gaură. Întâi capul. Apoi umerii.
Un coiot se repezi la ea.
Îl împușcă.
Reuși să iasă prin deschizătură, se zgârie, i se sfâșie pielea, dar nu-i păsa
de durere. Rămase ghemuită pe capotă. Trebuia să caute sfoara. O apucă
într-o mână, era unsuroasă. Cu pistolul în cealaltă, mirosind a cordită.
Trase dezlănțuită. O dată, de două ori, de trei ori, gloanțele ciobind piatra.
Coioții o luară la fugă.
Puse pistolul pe capotă.
Scotoci în buzunar după brichetă.
Nu.
Aprinse bricheta.
Flacăra portocalie era micuță.
N-ai s-o faci.
Lana apropie flacăra de capătul frânghiei.
Oprește-te.
Lana ezită.
Nu ești în stare.
— Ba da, suspină Lana.
Ești a mea.
Flacăra îi arse degetul mare, dar arsura nu era nimic, nimic pe lângă
brusca explozie de durere din capul ei.
Lana țipă.
Își acoperi urechile cu mâinile. Flacăra brichetei îi pârli părul. Scăpă
sfoara din mână.
Scăpă și bricheta.
Lana nu-și închipuise niciodată că exista o asemenea durere. De parcă i-ar
fi scos creierul și i-ar fi pus în loc tăciuni încinși.
Lana țipă în chinuri și se rostogoli de pe capotă.
565
 Țipă și țipă, știind că nu avea să se oprească niciodată.

• DOUĂZECI ȘI NOUĂ

16 ore, 33 minute

— Putem să-l așteptăm, îi spuse Edilio lui Sam. Tu rămâi aici. Poate apuci
să tragi un pui de somn.
— Chiar așa rău arăt? întrebă Sam. Edilio nu-i răspunse.
— Șefule, Edilio are dreptate, zise Dekka. Mai bine rămânem aici și
așteptăm. Poate că Brianna… Nu mai termină propoziția și se întoarse
repede cu spatele.
Edilio îl luă de umeri pe Sam și îl trase de lângă Dekka. Fata plângea acum
în hohote.
Sam se uită la centrala atomică – un monstru uriaș din ciment și oțel.
Aruncă o privire prin parcare, privind marea ce se întindea dincolo de
mașinile parcate. Apa neagră mai sclipea din loc în loc oglindiri slabe ale
stelelor, o reflexie în mișcare a cerului nocturn.
— Edilio, când e ziua ta de naștere?
— Mai scutește-mă, omule. Știi că nu plec, îi răspunse Edilio.
— Nici măcar nu te gândești la asta?
Tăcerea lui Edilio era grăitoare.
— Când se va termina odată, Edilio? Sau oare nu se va sfârși niciodată?
Câte lupte o să mai urmeze? Câte morminte o să mai apară în piață? Te-ai
gândit vreodată la asta?
— Sam, eu sap mormintele alea, spuse cu jumătate de glas Edilio.
— Da, zise Sam. Iartă-mă. Oftă. Nu pare că vom câștiga. Știi asta, nu? Nu
mă refer la lupta asta. Mă refer la lupta cea mare. La supraviețuire. Pe asta n-
o s-o câștigăm. Murim de foame. Copiii-și mănâncă animalele de companie.
Ne-am împărțit în grupuri care se urăsc unele pe altele. Totul scapă de sub
control.
Edilio îi aruncă o privire lui Howard, aflat la o oarecare distanță de el, dar
care trăgea cu urechea. Și doi dintre oamenii lui Edilio auzeau tot ce
vorbeau.
— Sam, trebuie să încetezi, îi șopti Edilio pe un ton imperios. Frate,
oamenii ăștia te admiră. Nu poți să le spui că suntem terminați.
566
 Sam nici nu îl auzi prea bine.
— Trebuie să mă întorc în oraș.
— Poftim? Tu-ți bați joc de mine? Nu crezi că avem treabă aici?
— Dekka poate să stea cu ochii pe Caine. Dar dacă o șterge e de bine, nu?
Sam dădea din cap de parcă se convinsese deja. Trebuie să mă văd cu Astrid.
— Să știi că nu-i o idee rea, spuse Edilio.
Îl lăsă pe Sam și se duse la Dekka, o luă deoparte și îi vorbi pe un ton
imperios. Dekka se uită îngrijorată la Sam, cu ochii înecați în lacrimi.
— Hai cu mine, mergem cu mașina înapoi în oraș, îi spuse Edilio.
Sam îl urmă la Jeep.
— Ce i-ai spus Dekkăi?
— I-am spus că, fiind stinse luminile, trebuie să vezi ce se întâmplă în
oraș.
— Și te-a crezut? întrebă Sam.
Edilio nu-i dădu un răspuns concret. Și nu se uită în ochii lui Sam.
— E puternică. Dekka o să se descurce.
Conduseră în tăcere până în Perdido Beach.
În piață erau copii care se tot învârteau de colo-colo. Nu mai fuseseră atât
de mulți copii în același loc de la masa de Ziua Recunoștinței.
Sam simțea privirile a o sută de perechi de ochi ațintite asupra lui în timp
ce Edilio trăgea mașina pe dreapta.
— Nu prea pare a fi o sărbătoare, spuse Edilio.
Astrid se ivi din mulțime, alergă până la mașină și îl îmbrățișă pe Sam. Îl
sărută pe obraji, apoi pe buze.
El își îngropă fața în părul ei și îi șopti:
— Ești în regulă?
— Da, acum că știu că ești în viață, îi zise Astrid. Sam, aici sunt mulți copii
înspăimântați, furioși.
Ca și cum ar fi dat un semnal, mulțimea de copii veni grăbită spre ei și îi
înconjură.
— S-au stins luminile!
— Unde-ați fost?
— Nu mai avem mâncare!
— Nu pot să deschid nici măcar televizorul!
— Mi-e frică de întuneric!
— Un criminal mutant e încă-n libertate!
— Nu mai curge apa!
Cei care nu proferau acuzații puneau întrebări disperate.
— Ce-o să ne facem?
— De ce nu l-ați oprit pe Caine?
567
 — Unde e Tămăduitoarea?
— O să murim cu toții?
Sam o împinse ușor pe Astrid fără tragere de inimă, ținând singur piept
mulțimii. Fiecare întrebare îi era cunoscută. Fiecare era o săgeată ce i se
înfigea în inimă. Erau aceleași reproșuri pe care și le făcuse și el. Aceleași
întrebări pe care și le pusese. Știa că trebuia să pună capăt acestor lucruri.
Știa că trebuia să-i liniștească. Știa că, dacă nu le răspundea curând, copiilor
avea să le fie și mai frică.
Dar nu avea răspunsuri pentru ei.
Furia și teama din glasurile lor erau asurzitoare. Îl înconjura un zid de
fețe furioase. Se simțea paralizat. Știa ce trebuie să facă, dar nu putea. Fusese
convins că vor înțelege. Că nu-l vor agasa. Că-i vor lăsa un răgaz.
Dar erau îngroziți. Mai aveau un pic și intrau în panică.
Astrid era cu fața spre mulțime, sprijinită de capotă și împinsă din toate
părțile. Țipa la ei să facă liniște, dar nu o băga nimeni în seamă.
Edilio întinsese mâna până pe bancheta din spate a Jeepului ca să-și pună
pistolul în poală. De parcă ar trebui să-l folosească pentru a-i salva pe Sam,
sau pe Astrid, sau pe amândoi.
Zil își făcu apariția din mulțime, iar cinci copii îi împingeau pe oameni în
lături ca niște bodyguarzi. Era aclamat de unii, huiduit de alții. Dar, când își
ridică mâna, mulțimea tăcu măcar puțină vreme și se aplecă în față,
așteptând.
Zil își puse o mână în șold și arătă spre Sam cu cealaltă.
— Parcă tu ești șeful cel mare.
Sam nu scoase o vorbă. Mulțimea tăcu de-a binelea, pregătită să asiste la
această confruntare unu la unu.
— Tu ești șeful cel mare al ciudaților, strigă Zil. Dar nu ești în stare de
nimic. Poți să emiți raze laser din mâini, dar nu poți face rost de suficientă
mâncare, nu poți să ne dai curent tot timpul și nu vrei să faci nimic în
legătură cu Hunter, criminalul ăla care mi-a omorât cel mai bun prieten. Se
opri ca să-și umple plămânii cu aer pentru un ultim strigăt furios. Nu ar
trebui să fii la conducere!
Deodată se lăsă tăcerea. Zil lansase provocarea.
Sam încuviință din cap. De parcă ar fi fost de acord. Însă pe urmă,
mișcându-se încetișor ca un bătrân, se așeză pe scaunul din dreapta al
Jeepului, unde putea să-l vadă toată lumea.
Sam simțea cum creștea mânia în el. Ranchiuna. Furia.
Nu ar fi fost bine să-i dea frâu liber. O știa. Își păstră vocea calmă și nu i se
putea citi nimic pe față. Acum îl domina pe Zil.

568
 — Vrei să fii tu la conducere, Zil? Noaptea trecută ai încercat să formezi o
bandă ca să-l linșezi pe Hunter. Și să nu ne ascundem după deget: tu ești în
spatele graffiti-urilor pe care le-am văzut acum când intram cu mașina în
oraș.
— Așa, și? îl întrebă Zil. Așa, și? Am spus ceea ce gândesc toți care nu sunt
ciudați.
Scuipă cuvântul „ciudat” ca pe o insultă, ca pe o acuzație.
— Crezi că e necesar să facem diferențe între ciudați și normali? îl întrebă
Sam. Crezi că așa se va porni curentul? Asta va pune mâncarea pe mesele
oamenilor?
— Dar Hunter? făcu Zil. Hunter l-a ucis pe Harry cu puterile sale de
mutant ciudat și tu stai cu mâinile în sân.
— Am avut o noapte încărcată, îi spuse Sam în a cărui voce mustea
sarcasmul.
— Așa că lasă-mă pe mine și pe băieții mei să mergem să-l căutăm, spuse
Zil. Tu ești prea ocupat nefăcând rost de mâncare, neoprindu-l pe Caine și
pierzând curentul, așa că eu și cu echipa mea o să punem mâna pe Hunter.
— Și ce-o să faceți cu el? Vorbise Astrid. Mulțimea se dăduse suficient de
mult în spate ca să-i lase loc să respire. Care e marele tău plan, Zil?
Zil își ridică mâinile în semn că era nevinovat.
— Măi, vrem doar să punem mâna pe el înainte să rănească pe altcineva.
Vreți să-l judecați sau ceva de genul ăsta? Foarte bine. Dar lasă-ne să ne
ducem după el.
— Nimeni nu vă oprește să-l căutați, spuse Sam. Poți să te plimbi prin
oraș după bunul plac. Poți să-ți admiri graffiti-urile și să numeri ferestrele
pe care le-ai spart.
— Avem nevoie de arme, spuse Zil. Nu mă pot lupta fără arme cu un
ucigaș smintit. Iar prietenul ăla al tău țigănaș spune că noi, cei normali, n-
avem dreptul la arme.
Sam se uită în jos la Edilio ca să vadă ce reacție avusese la insultă. Edilio
părea supărat, dar calm. Mai calm decât se simțea Sam.
— Hunter reprezintă o problemă, recunoscu Sam. Avem o listă lungă de
probleme. Dar nu rezolvi nimic dacă încerci să-i stârnești pe cei fără puteri
împotriva celor cu puteri. Și nici dacă îi jignești pe oameni. Trebuie să fim
uniți.
Când Zil nu-i răspunse, Sam continuă, uitându-se peste Zil ca să capteze
atenția întregii mulțimi.
— Oameni buni, situația stă în felul următor: avem probleme grave. Nu
avem curent. Și se pare că asta afectează nivelul apei în anumite părți ale
orașului. Așa că vă rog să nu faceți baie sau duș, s-a înțeles? Dar Caine se
569
pare că nu mai are mâncare, așa că nu credem că va mai rezista mult la
centrala atomică.
— Câtă vreme? întrebă cineva.
Sam scutură din cap.
— Nu știu.
— De ce nu-l faci să plece odată?
— Pentru că nu pot, de-aia, izbucni Sam arătându-le cât de furios era.
Pentru că nu sunt Superman! Uite care-i treaba: Caine e în centrală. Pereții
sunt groși. Are arme, îi are pe Jack și pe Drake și dispune de propriile puteri.
Nu pot să-l scot de-acolo decât dacă omor dintre ai noștri. Se oferă cineva?
Tăcere deplină. Mda, așa mă gândeam și eu. Nu pot să vă strâng să culegem
pepeni, darămite să vă luptați cu Drake.
— Asta-i treaba ta, spuse Zil.
— Aha, înțeleg, zise Sam. Resentimentele pe care și le ascunsese până
acum țâșniră brusc la suprafață. Eu trebuie să culeg fructele, gunoiul, să
raționalizez mâncarea, să-l prind pe Hunter, să-l opresc pe Caine, să aplanez
orice conflict stupid și să mă asigur că Zâna Măseluță trece pe la copii. Dar tu
ce treabă ai, Zil? A da, știu: tu faci graffiti-uri pline de ură. Mersi că te-ai
ocupat de asta, nu știu cum ne-am descurca fără tine.
— Sam… spuse Astrid cu o voce destul de joasă în așa fel încât s-o audă
doar el. Era un avertisment.
Prea târziu. Avea de gând să spună totul.
— Și voi toți. Câți dintre voi ați făcut ceva oricât de neînsemnat în
ultimele săptămâni în afară de a vă juca pe Xbox și de a vă uita la filme? Să
vă explic ceva, oameni buni. Nu țin locul părinților voștri. Sunt un puști de
15 ani. Un puști ca voi toți. Nu am o putere deosebită prin care să apară
deodată mâncare. Nu pot pocni din degete și să vă dispară toate problemele.
Sunt doar un puști.
De îndată ce spusese toate aceste lucruri, Sam știa că întrecuse măsura.
Rostise cuvintele fatidice pe care mulți le folosiseră ca scuză. Oare de câte
sute de ori auzise „Sunt doar un puști”. Dar acum nu se mai putea opri din
vorbit:
— Uite ce e, am opt clase. Doar pentru că am puteri nu înseamnă că sunt
Dumbledore, George Washington sau Martin Luther King. Până să se
întâmple toate astea, eram un elev mediocru. Voiam doar să fac surfing.
Voiam să ajung ca Dru Adler sau Kelly Slater – doar un surfer al naibii de
bun. Acum se așternuse tăcerea peste mulțime. Bineînțeles că da, se gândea
el cu amărăciune într-un colț încă limpede al minții, e interesant să
urmărești o cădere nervoasă în public. Fac tot ce pot, spuse Sam. Mi-au
murit oameni azi… Am… făcut-o de oaie. Trebuia să-mi fi dat seama de
570
planul lui Caine de a ataca centrala atomică. Tăcere. Fac tot ce pot. Nimeni
nu scotea o vorbă. Sam nu voia să-i întâlnească privirea lui Astrid. Dacă
vedea milă în ochii ei, urma să o ia razna cu totul. Îmi pare rău, spuse el. Îmi
pare rău.
Sări din mașină. Mulțimea se dădu de-o parte. Plecă de-acolo în timp ce
toți se uitau mirați la el.
•
Nu mulți copii au dat năvală să-l felicite pe Zil pentru faptul că scosese la
iveală neputința și impostura lui Sam. Nu erau atât de mulți pe cât se
așteptase.
Dar Antoine, Lance, Hank și Turk erau de partea lui. Cei patru erau echipa
lui. Băieții lui. Cei patru îi fuseseră alături noaptea trecută când a trezit
orașul Perdido Beach.
Fusese o noapte nebunească și sălbatică. Zil nu mai era doar un neică
nimeni, ci un lider. Ceilalți se uitau altfel la el acum. Totul se schimbase într-
o fracțiune de secundă. Cu o clipă în urmă fuseseră egalii lui, acum se vedea
că era conducătorul lor.
Asta era bine. Foarte bine. Zil era acum „Sam” al normalilor, care încă mai
reprezentau majoritatea.
Așadar de ce nu veniseră mai mulți copii la el? Câțiva dăduseră din cap,
alții îl bătuseră pe umăr, dar unii îl priviseră neîncrezători. Și nu era drept.
Nu când el, Zil Sperry, îi ținuse piept lui Sam Temple.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Lance spuse:
— Nu-ți face griji, o să se dea ei pe brazdă. Momentan sunt doar confuzi.
— Încă le mai e frică de Sam, spuse Hank. Ar trebui să le fie teamă de noi.
Hank era un puști scund, slăbănog și furios cu o față ca de șobolan. Hank
vorbea mereu de bătăi, iar Zil de-abia se putea abține să nu-i spună că era de
fapt o piticanie și n-avea să bată pe nimeni.
Lance era cu totul altfel. Era înalt, atletic, arătos și inteligent. Lui Zil nu-i
venea să creadă că Lance era așa de respectuos cu el, lăsându-l să preia
conducerea și să ia deciziile. În trecut Lance fusese unul dintre cei mai
populari copii din școală – opusul lui Hank, care era disprețuit de mai toți.
— Bună! Zil se uită în jur și se trezi față în față cu o fată pe care o știa vag.
Lisa. Așa o chema. Lisa nu-știu-cum. Voiam să-ți spun că sunt de acord cu
tine, izbucni fericită Lisa nu-știu-cum.
— Serios? Zil nu prea știa cum să discute cu fetele. Spera să nu roșească.
Nu că Lisa ar fi fost frumoasă sau ceva, dar era drăguță. Purta o fustă scurtă
și era machiată; aproape nicio fată din FAYZ nu mai făcea eforturi să arate
drăguță și feminină.

571
 — Ciudații au scăpat de tot de sub control, spuse Lisa dând din cap
mecanic, ca o păpușă.
— Da, așa e, încuviință Zil neștiind prea bine de ce vorbea fata cu el.
— Ce mă bucur că îi înfrunți. Ești supercurajos.
— Mersi. Zil se trezi că dădea și el din cap în chip de răspuns. Apoi,
nemaiștiind ce să zică, zâmbi forțat și ieși din biserică.
— Pot să… începu Lisa.
— Ce anume?
— Adică o să faceți ceva? Poate vă pot ajuta, spuse Lisa.
Zil se simți cuprins de panică pentru câteva clipe. Să ne ajute? La ce?
Încercuiseră deja primăria și spărseseră câteva ferestre. Dacă nu apărea
Hunter, ce era de făcut?
Apoi lui Zil îi pică fisa. Dacă nu făcea nimic acum, avea să piardă totul.
Lance, Hank, Turk și chiar și Antoine aveau să-l părăsească sau să devină
doar o altă gașcă de băieți care nu făcea nimic și care avea să moară încet-
încet de foame.
Nu se termina. Era imposibil.
— De fapt, aș avea nevoie de ajutorul tău, îi spuse Zil Lisei. Am niște
planuri.
— Ce-o să faci? îl întrebă nerăbdătoare Lisa.
— O să pun din nou oameni la conducere. O să scăpăm orașul de ciuzi. O
să mă ocup de ai noștri, nu de ei.
— Da! exclamă Turk.
— Noi șase suntem doar începutul! spuse Zil.
— Absolut, încuviință Hank.
— Zil e șefu’, spuse Turk.
Zil îi răspunse cu modestie:
— Cred că ar trebui să ne spunem Human Crew18.

• TREIZECI

13 ore, 58 minute

18 Echipa Umană (în limba engleză, în original) (n.tr.).

572
 Caine adormise frânt de oboseală pe canapeaua din biroul directorului
centralei. Se trezi încetișor. Era dezorientat. Nu știa exact unde e. Deschise
ochii și totul din jurul lui, inclusiv mobila plină de praf din birou părea să
vibreze.
Se frecă la ochi și se ridică în capul oaselor.
Cineva stătea în scaunul directorului centralei. Un bărbat verde. Radiind
în nuanțe de verde, de parcă ar fi ars niște chimicale în el, dându-i o
înfățișare de om bolnav.
Bărbatul nu avea față. Avea o formă brută, ca un mulaj din lut pe jumătate
terminat. Când Caine se uită mai îndeaproape, văzu milioane de cristale
minuscule, unele nu mai mari decât un punct, altele aproape cât un cub de
zahăr. Masa de cristale era mereu în mișcare, ca un furnicar.
Caine închise ochii. Când îi deschise din nou, vedenia dispăruse.
Avusese o halucinație. Caine se obișnuise cu ele.
Se ridică în picioare, dar tremura. Nu se simțea bine, de parcă ar fi avut
gripă. Pe față îi curgeau broboane de sudoare. Cămașa i se lipise de corp.
Simțea nevoia să vomite, dar nu avea nimic în stomac.
Prin geam vedea sala de comandă. Diana dormea sau moțăia în scaunul ei,
cu picioarele pe masă. Arăta ciudat fără păr. Lui Caine îi plăcea la nebunie
părul Dianei.
Jack sforăia cu capul pe aceeași masă, cu fața lui durdulie și cu buzele ca
de bebeluș.
Cei doi ostatici dormeau îngrămădiți unul lângă altul.
Brittney, fata moartă, zăcea pe podea. Cineva o mutase. Cineva se părea că
o împinsese sub consolă, pentru a nu se împiedica de ea. Balta de sânge era
acum o dâră.
Singurul treaz era Drake. Se sprijinea de un perete, nu clipea, cu mâna lui
ca un bici încolăcită în jurul taliei și cu o mitralieră în cealaltă.
Caine se ridică poticnindu-se. Se îndreptă de spate, își scoase pieptul
înainte și își șterse saliva de la gură. Trebuia să pară puternic. Drake părea
puternic, de parcă el era cel care ținea frâiele în mână.
Caine se întreba cât timp îi va lua lui Drake până să se hotărască să vină
după el. Nu o făcuse în lunile cât Caine zăcuse la pat. Dar acum, când Caine
dădea ordinele din nou, știa că Drake clocotea pe dinăuntru.
Caine încercă să stea drept și porni spre sala de comandă. Ajunse până la
ușa biroului când furtuna de amintiri îl copleși, aproape doborându-l.
Strânse clanța ușii cu toată puterea, tremurând din toate încheieturile.
Năpădeau la fel ca foamea. O foame mai puternică decât orice simțise
până atunci. De parcă ar fi avut sub piele un tigru hămesit care răgea.
Flămând în întuneric.
573
 Caine scânci. Încercă să se abțină înainte să o facă din nou, dar acel sunet
disperat îi ieși pe gură. Oare îl auzise Drake?
„Lasă-mă în pace, implora Caine în tăcere vocea din capul său. Fac tot ce
vrei, dar lasă-mă în pace.”
Caine, privind în jos la podea, văzu picioarele lui Drake. Drake venise fără
să facă nici cel mai mic zgomot. Sau poate Caine fusese surd pentru câteva
clipe.
— Ești bine? îl întrebă Drake.
— Sunt bine, răbufni Caine.
— Mă bucur să aud asta, spuse Drake.
Caine trecu pe lângă el, înfigându-și cu putere umărul în Drake.
— De ce dormiți cu toții? întrebă Caine pe un ton ridicat. Sam ar putea fi
afară acum, așteptând un prilej ca să vină după noi.
— În curând n-o să ne mai facem griji în privința lui Sam, spuse Drake. Nu
odată ce va fi hrănit.
Caine lovi scaunul lui Jack. Îl lovi pe ostaticul aflat cel mai aproape de el.
— Treziți-vă cu toții. Aproape a răsărit soarele. Sam s-ar putea să pună
ceva la cale.
— Care-i problema ta? îl întrebă Diana. Te-a trezit stăpânul-monstru? A
pocnit din biciul lui mental și te-a făcut să sari în sus de spaimă?
— Taci din gură! îi spuse Caine pe un ton agresiv. N-am nevoie de
miștocăreală. A mai căutat cineva de mâncare?
— Tu crezi că oamenii lui Sam nu au căutat aici de mâncare în ultimele
trei luni? îl întrebă Diana, dar cu mai puțină ostilitate decât de obicei.
— Nu asta te-am întrebat, zbieră Caine. Am întrebat doar dacă vreun idiot
puturos dintre voi a căutat ceva de mâncare. Răspundeți cu da sau nu.
— Nu, răspunse Diana pentru toți.
— Atunci mișcați-vă fundurile și căutați, le spuse Caine.
Diana oftă și se ridică în picioare.
— Nu m-ar deranja să fac o scurtă plimbare.
Se ridică și Jack. Și cei doi soldații ai lui Drake. Cu toții se făcură nevăzuți
în direcții diferite.
— Numai să nu ieșiți din clădire, zbieră Caine după ei.
Caine îl luă deoparte pe Drake.
— A reușit Jack să rezolve problema?
— Cred că da. Părea plin de el înainte să adoarmă.
Caine încuviință din cap.
— Trebuie să plecăm de-aici cât mai repede posibil.
— N-ar trebui să-l învingem pe Sam mai întâi? întrebă Drake.
Caine pufni în râs.
574
 — Spui asta de parcă e ușor. Dacă l-am învinge pe Sam, ar fi bine. Scutură
din cap. Nu, nu așa o să procedăm. Dacă ne prind, o să folosim uraniul ca să-i
facem să dea înapoi.
Deși nu voia, Drake zâmbi larg.
— Îi amenințăm că-l aruncăm pe ei?
— Îi amenințăm că-l lansăm în aer, spuse el.
— Și toată lumea o să radieze, spuse Drake de parcă era ceva de bun-
augur.
— O să am doar o mână liberă, spuse Caine. Așa că s-ar putea să ai în cele
din urmă posibilitatea de a folosi pistolul la care ții atât de mult.
— Să-l trimitem pe Gândac la Coates? întrebă Drake. Să aducă mai mulți
oameni?
— N-ar veni, spuse Caine pe un ton categoric.
Deodată se făcu zarvă, Caine se uită într-o parte și-l văzu pe Computer
Jack venind ca o furtună pe hol, urmat de Diana care încerca fără succes să-l
oprească. Ca un copil de doi ani care ar fi încercat să țină un taur furios în
loc.
— Tu! strigă Jack.
Își flutură pumnul în aer și Caine văzu niște fire de sârmă subțiri ca niște
șerpi în degetele lui.
— Ai zis că le-ai scos! zbieră Jack pe un ton acuzator.
— Vai, cred că mi-au scăpat câteva, spuse Drake. Hei, ți-ai găsit prietena
cât te uitai pe-acolo?
Jack îngheță.
— Poftim?
Drake își descolăcise brațul, gata să atace.
— Cred că avea ceva viteză când s-a lovit de sârmă. A trecut prin ea ca
prin brânză.
— Ea… ce… icni Jack.
— A tăiat-o în două, spuse Drake râzând încântat. Chiar a fost mișto să
văd așa ceva. Ți s-ar fi părut interesant să-i vezi mațele tăiate în două. Parcă
trecuse un satâr prin ea.
— Te omor, îi șopti Jack.
— Nu ai…
Dar Jack o împinsese pe Diana deoparte și se repezea deja la Drake.
Drake reuși să pocnească din mâna sa ca un bici, dar doar o dată. Jack îl
izbi ca un jucător de rugbi. Drake zbură prin cameră de parcă ar fi fost lovit
de un autobuz.
Drake ateriză cu toată greutatea, dar se ridică în picioare. Lovi din nou. Se
auzi un pocnet puternic, iar cămașa lui Jack se rupse.
575
 Jack nu se lăsă și se năpusti direct spre Drake. Dar deodată nu mai putea
să facă nicio mișcare. Încercă să-și miște picioarele, dar nu înaintau.
Cu o mână ridicată, Caine îl ținea cu o forță căreia nu îi putea rezista.
— Dă-mi drumul, Caine! țipă Jack.
— Te întărâtă, idiotule! zbieră Caine. Se simțea foarte tentat să-l lase pe
Jack să-l ucidă pe Drake. Ar fi rezolvat o problemă majoră – mai devreme
sau mai târziu Drake avea să-l provoace pe Caine. Dar momentan avea
nevoie de Drake în luptă.
Drake îl plesni pe Jack cu biciul, dar biciul se opri în aer, izbindu-se de un
obstacol invizibil.
— Încetați amândoi, strigă Caine.
— Dacă mai pui mâna pe mine, te omor! îi zbieră Drake lui Jack.
— Am zis să tăceți amândoi din gură! urlă Caine. Îndreptă o palmă spre
Jack și pe cealaltă spre Drake. Ambii băieți zburară înapoi. Jack ateriză cu
toată greutatea pe spate. Drake, care era mai ușor și care nu avea puterea
supraomenească a lui Jack, se lovi de perete și căzu la baza lui.
Caine îi surprinse cu coada ochiului pe cei doi ostatici zbughind-o din
încăpere.
Caine vru să țintească spre ei, dar nu erau în raza sa vizuală. Auzi pași
care se îndepărtau.
— Prindeți-i! zbieră el.
Dar Drake se ridica încet, iar Jack nu era de niciun ajutor. Cei doi bătăuși
ai lui Drake nu se mișcau din loc, părând paralizați. Caine își dădu seama că
îi erau loiali lui Drake, așteptând ordinele lui și apoi pe ale lui Caine.
Se întoarse, își ridică mâinile, îi luă pe cei doi golani de jos și îi aruncă pe
hol după ostatici.
— Aduceți-i înapoi! strigă Caine.
— Ai grijă! făcu Diana.
De undeva se traseră focuri de armă. Asurzitoare. Caine auzi gloanțele
vâjâindu-i pe la ureche ca bâzâitul unor libelule.
Brittney!
Nu murise. Se prefăcuse doar că e moartă. Se târâse încet-încet spre un
pistol despre care știa cu siguranță că era ascuns sub consolă.
Era tot pe jos, neputând să se ridice, nici măcar să stea în capul oaselor;
era întinsă pe-o parte și trăgea.
Caine sări într-o parte când gloanțele începură să zboare peste tot.
Se lovi cu putere de masă, făcu un salt înapoi și căzu în genunchi, își ridică
mâinile cu palmele în sus, dar butoiașul armei fu mai rapid.

576
 Însă nu mai rapid decât mâna-bici a lui Drake. Se repezi și se încolăci în
jurul încheieturii lui Brittney. Arma se descărcă, dar gloanțele ajunseră în
perete și tavan.
În culmea mâniei, Caine își concentră toată puterea asupra fetei. Brittney
alunecă pe podea și se lovi de perete atât de brusc, încât Drake rămăsese
încă legat de ea, fiind târât și el.
Caine sări în picioare, concentrându-se asupra lui Brittney, o ridică de jos
și o suspendă în aer.
— Ce neno… spuse Brittney, apoi deveni și ea un glonț ricoșând prin aer.
Zbură prin gaura pe care o făcuse Sam mai înainte.
Nu asta fusese intenția lui Caine. Fata avea noroc.
Sau cineva avea grijă de ea.
•
Dekka, stând de pază afară, auzi rafalele din sala de comandă.
Sări înspre perete exact atunci când ceva ieși cu mare viteză din gaură. Se
prăbuși cu sunetul inconfundabil al unui trup omenesc care cade la pământ.
Dekka se uita fix, prea șocată ca să reacționeze.
Apoi, în dreapta ei, se auziră împușcături din interiorul sălii turbinelor. În
cadrul ușii se zărea o lumină galbenă.
Ieși din transă și alergă spre ușă. Soldații lui Edilio săriră de la pământ și
porniră după ea.
— Orc! Orc! strigă Dekka.
Auzi, dar nu văzu monstrul trezindu-se. Adormise în remorca SUV-ului.
Suspensiile scârțâiră când păși afară.
Doi dintre soldații lui Caine apărură ca niște umbre în prag. Aveau armele
îndreptate spre siluetele care se îndepărtau.
Se auziră focuri de armă și una din umbre se prăbuși fără să scoată un
țipăt. Căzu în față și nu se mai mișcă. Cealaltă fugea, fugea, fugea.
— L-am prins, l-am prins! striga cineva, vocea răsunând mai mult a
groază decât a mândrie.
— Taylor! strigă Dekka. Distrage-le atenția!
— Imediat! țipă Taylor și se făcu nevăzută.
— O, Doamne, cred că l-am ucis, se auzi vocea tânguindu-se.
Dekka își ridică mâinile, iar ambii soldați rămaseră suspendați în aer.
Unul din ei lovi pragul de sus al ușii. Celălalt se strecură înăuntru ca să nu
poată ajunge Dekka la el. Împușcăturile se opriră. Ostaticul care încă alerga
se năpusti cu respirația întretăiată în spatele unei mașini.
•
Taylor alerga lângă Dekka.

577
 O fracțiune de secundă mai târziu, se clătina pe picioare, încă alergând,
dar nu prea tare, prin sala de comandă a centralei atomice.
— Psihopat idiot! țipă Caine la Drake.
Drake se făcuse alb ca varul, dar ochii lui cenușii și reci erau neschimbați.
— Tocmai ți-am salvat viața!
— Ai fost un idiot! L-ai enervat pe Jack ca să-l vezi cum reacționează, țipă
Caine la el. Și uite ce s-a întâmplat. Eu mă chinui să vă despart și uite ce s-a
întâmplat, cretin nemernic!
— Hei! strigă Diana.
Lui Taylor îi luă o clipă să-și dea seama cine e. Avea capul aproape
complet ras.
— Hei! strigă din nou Diana arătând înspre Taylor. Lume nouă!
Caine se întoarse și își ridică în sus mâinile aducătoare de moarte, dar
Taylor sări prin cameră ca să apară apoi într-un colț îndepărtat al încăperii,
în spatele lui.
— Jack, trădătorule! strigă Taylor și dispăru din cameră.
•
Taylor reapăru, față în față cu Dekka.
— Au luat-o razna aici. Ar trebui să-i atacăm acum!
Dekka se opri. Încercă să facă un calcul în minte. Erau Orc, Taylor și cu ea.
Mai erau trei oameni de-ai lui Edilio. Ostaticii nu mai reprezentau o
problemă.
Dar Caine și Drake mai erau încă în viață. Și foarte, foarte periculoși. Plus
cei doi tipi înarmați sau poate chiar mai mulți.
— Nu, spuse ea simțindu-se dezamăgită. Nu fără Sam.
— Ar trebui să atacăm acum, chiar acum! țipă Taylor. Ea arătă înspre
trupul distrus de pe jos. Uite ce-au făcut! Uite ce-au făcut! Uite ce-au făcut
bestiile astea!
Dekka își puse o mână pe umărul fetei ca să o consoleze.
— Dacă intrăm acum peste ei, o să pierdem, spuse ea. Și chiar dacă ar fi
Sam aici… Nu-l mai văzuse pe Sam comportându-se vreodată așa cum o
făcuse mai devreme. De parcă se stinsese lumina din sufletul lui.
— Ești doar speriată, spuse Taylor.
— Te rog să nu mă judeci, Taylor, o avertiză Dekka. Nu avem forța
necesară. Pur și simplu. Dacă pornim atacul, o să pierdem. Sam o să aibă mai
multe cadavre pe care să le îngroape Edilio. Nu știu dacă Sam poate… Se
opri. Însă prea târziu.
— Ce-i cu Sam? întrebă Taylor.
Dekka ridică din umeri.

578
 — Nimic. Băiatul e obosit, atâta tot. Nu cred că trebuie să mai lupte în
seara asta.
Taylor părea că mai vrea să se certe un pic. Apoi își relaxă umerii.
— Mda, fie ce-o fi.
— Du-te în oraș. Spune-i lui Sam ce s-a întâmplat. Spune-i ce-ai văzut
înăuntru.
— O să-mi ia câteva minute. Nu pot să fac totul dintr-o singură săritură,
spuse Taylor.
— Atunci mișcă-te mai repede.
Taylor se făcu nevăzută, iar Dekka lovi furioasă cu piciorul în praful de pe
jos. Totul se întâmplase mult prea repede și nu putuse decât să privească.
Mike Farmer stătea la pândă în spatele camionului unde se ascunsese.
Mickey era întins cu fața în jos și nu se mișca deloc. I se făcea rău când se
uita la rămășițele lui Brittney.
Dekka simți cum o apucă furia gândindu-se la Sam. Plecase și o lăsase pe
ea la conducere. Ei bine, ea nu voia. Sam nu era singurul într-o situație
disperată.
Brianna… Gândul la ea era ca un cuțit care i se răsucea tot timpul în burtă.
Nici nu-i spusese Briannei ce simțea pentru ea. Iar acum era prea târziu.
Ceva aterizase pe jos, lângă Dekka. Văzu ceva ce arăta ca o mână de oase
de pui. Oase de friptură de pui.
Dekka își ridică privirea. Se dădu înapoi ca să vadă mai bine.
Zece etaje mai sus, cineva stătea deasupra sălii turbinelor și își flutura
brațele, arătând ciudat în lumina orbitoare. Dădea din brațe foarte repede.
Timpul părea să stea în loc. Dekka nu putea să respire. Se uita cu luare-
aminte, nedorind să se înșele, nedorind să creadă acel lucru până nu era
absolut convinsă.
— Briza? șopti Dekka uimită.
Își coborî privirea o secundă și îi mulțumi lui Dumnezeu. Brianna. Era în
viață.
În viață și la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna, după cum se părea.
•
Brianna nu avea cum s-o audă din cauza zgomotului emis de centrală. Era
un mister cum de ajunsese Brianna acolo, dar, judecând după cum își flutura
brațele, voia să coboare.
Dekka îi făcu și ea cu mâna. Îi și zâmbi, un lucru rar. Brianna era în viață.
Brianna își puse mâinile în șolduri de parcă ar fi vrut să spună: „Ce
aștepți?”

579
 Dekka rămase pe gânduri câteva secunde, apoi arătă înspre un loc de la
baza peretelui, departe de ușa unde oamenii lui Caine stăteau ghemuiți cu
armele în mână.
Brianna încuviință din cap.
Dekka își ridică mâinile.
Brianna sări. Și rămase nemișcată în aer. Gravitația nu o trăgea în jos.
Dekka trase aer adânc în piept. Își opri câteva secunde puterile și Brianna
căzu. Își reactivă puterile și Brianna nu mai cădea. Continuă așa până când
Brianna plutea doar la câțiva centimetri deasupra pământului.
Dekka îi dădu drumul și Brianna ateriză ușor, resimțind șocul în
genunchi. Dekka o sprijini.
— Ce se întâmplă aici jos? o întrebă Brianna. Am auzit focuri de armă. M-
au trezit.
— Și eu mă bucur să te văd, Brianna, spuse Dekka cu răceală. Toată lumea
credea c-ai murit.
— Păi uite că nu. Logic!
Dekka dădu din cap uimită.
Se duseră la Mike în spatele camionului, lăsându-i pe soldații lui Edilio la
locurile lor să păzească ușa cu armele în poziție de tragere.
Mike era surprins.
— Hei, Drake i-a spus lui Jack că ai murit. Jack l-a crezut și a luat-o
complet razna.
Brianna zâmbi cu gura până la urechi.
— Deci așa i-a zis.
— Da. Parcă ar fi fost Aragon. A încercat să-l omoare. Așa am scăpat noi…
adică eu.
Atunci izbucni în lacrimi, plângând cu sughițuri și acoperindu-și fața cu
mâinile.
— Îți place de Computer Jack? o întrebă Dekka.
Își modulă cu atenție vocea, nelăsând să se ghicească nimic din zbuciumul
ei interior. Nu avea rost să o împovăreze pe Brianna cu sentimente care
puteau să nu fie reciproce pentru ea. Sentimente care ar fi putut să o înfurie
pe Brianna. Nu fuseseră prietene la cataramă la Coates. Dekka nici nu știa
dacă Brianna avea idee că Dekka e lesbiană.
— Nu credeam că simt ceva pentru el, răspunse Brianna părând
mulțumită de sine însăși. Bănuiesc că da.
— În regulă, spuse Dekka înghițind în sec. Faptul că Brianna era în viață
era cel mai important lucru. Dar Mickey și Brittney muriseră. Dekka era la
conducere și trebuia să ia niște decizii. Îmi spui și mie cum ai ajuns pe
acoperiș?
580
 — Păi… nu. Dar uite care-i treaba: acolo sus e o ușă care duce jos. Dacă aș
avea o rangă sau ceva de genul ăsta, aș putea s-o deschid, să intru și să ies de
acolo înainte să-și dea ei seama. Și să le ard…
— Nu, nu, spuse Mike printre suspine. Mai e sârmă sus.
— Ce sârmă? întrebă Brianna.
— Drake a pus sârmă peste tot ca să te tai în caz că intri.
Dekka văzu cât de șocată era Brianna, care de obicei părea foarte
înfumurată.
— De asta încerca Jack să-l omoare pe Drake, spuse Mike. Jack i-a spus să
scoată toată sârma, iar Drake s-a prefăcut că o face, dar de fapt nu a făcut-o.
— E bine că lui Jack îi place de tine, Briza, spuse Dekka. Mike a reușit să
scape.
Brianna nu știa ce să zică.
— Nu te lăsa copleșită, fată, îi spuse Dekka. Ai avut o zi proastă. Cu toții
am avut o zi foarte proastă. Se așeză lângă Mike și îl îmbrățișă. Îmi pare rău
de Mickey. Știu că erați prieteni.
Mike se trase din îmbrățișarea ei.
— Nu-ți pasă de Mickey. Îți pasă de ea pentru că-i o ciudată ca tine.
Dekka se hotărî să nu pună vorbele la inimă. Nu putea să-l învinovățească
pe Mike pentru că era puțin paranoic. Nu i-ar fi găsit vreo vină nici dacă ceda
complet.
— A fost cât pe ce să mori, îi spuse Dekka Briannei. Dar cel mai important
e să asculți de oameni și să nu faci lucruri nebunești ca apoi să rămâi blocată
pe un acoperiș când noi avem nevoie de tine. Sau, mai rău, să ajungi făcută
bucăți.
— Da, făcu Brianna rușinată. Apoi adăugă cu impertinența ei specifică:
Da, mama.
Lui Dekka îi plăcea la nebunie lipsa de chibzuință a Briannei. Iubea
nespus acest lucru. Era complet opusul ei. Nu-i spuse Briannei asta pentru
că Dekka era acum la conducere, cea responsabilă. Dar Brianna nu ar fi ea
însăși fără un dram de nebunie.
În viață. Era în viață.
Și ținea la Jack.
Dar era în viață.

581
 • TREIZECI ȘI UNU

13 ore, 35 minute

Vino la mine. Am nevoie de tine.

— Nu pot să respir, spuse Lana, deși, dacă vorbise într-adevăr, nu a auzit
nimic și nu și-ar fi simțit limba sau buzele mișcându-se.
Gaz inspirat te sufocă.
Da, asta era. Gazul. O scânteie și… avea o brichetă pe undeva. O scânteie și
avea să fie liberă. Moartă. Liberă și moartă.
Râse, iar acel râs se transformă în pumnale purpurii care-i intrau în
creier. Își luă capul în mâini și urlă de durere. Nu auzi niciun sunet. Nu-și
simți degetele apăsându-i tâmplele.
Târăște-te spre mine.
Trupul nu răspundea la comenzi. Sau poate că da? Era în genunchi? Mai
avea trup?
Era oare oarbă sau era prea întuneric ca să vadă?
Fusese inconștientă? Pentru cât timp?
Se mișca, da, era sigură de asta. Parcă simțea chiar o adiere de vânt.
Elimin compusul de carbon și hidrogen.
Ce… anume? Carbon… ce? Totul se învârtea cu ea mai mult și mai mult
până când durerea o săgetă din nou, ca niște cuțite înfigându-se în ea,
torturând-o. Simțea că-i explodează capul. Inima îi bătea să-i spargă pieptul,
încercând să scape, să-i rupă coastele ca să iasă din ea.
Nu, totul era halucinație. Nebunie și minciuni.
Dar durerea era adevărată. O simțea cu toată ființa ei. Și frica.
Amestecul de oxigen și azot plutește.
Aerul. Înlocuia gazul. Însă capul o durea la fel de tare. Dar ritmul inimii îi
încetinea.
Vedea din nou, doar puțin, farurile camionetei care răspândeau o
strălucire slabă în puțul minei unde zăcea cu fața în jos. Lana își duse mâna
în fața ochilor. Degete. Nu putea să le distingă prea bine, dar știa că le avea.
Își atinse fața. Își simțea mâna. Își simțea obrajii. Uzi de lacrimi.
Vino la mine.
Nu.
Dar era în patru labe acum, mișcându-se. Pietrișul îi sfâșia carnea din
palme și de pe genunchi.
Nu, n-o să vin la tine.
582
 Dar venea. Se mișca. În genunchi. Se târa.
Oare fusese vreodată în stare să-i reziste?
Nu.
Eu sunt gaiafagul.
Ești a mea.
Sunt Lana Arwen Lazar. Mama mi-a dat numele… cu un scop. Cineva…
Mi-e foame.
Mă vei ajuta să mă hrănesc.
Lasă-mă în pace, protestă Lana fără prea multă putere în timp ce i se
mișcau brațele și picioarele; avea capul plecat ca un câine. Ca… cineva care…
Eu sunt gaiafagul.
Ce înseamnă asta? întrebă Lana.
Acum era mai conștientă de sine. Putea să-și amintească cine era și de ce
se afla aici. Putea să-și amintească speranța deșartă pe care o avusese de a
distruge Întunericul. De a distruge gaiafagul.
Dar acum își dădea seama că el își băgase coada în tot ce făcuse ea. De la
început o chemase. O făcea să gândească și să acționeze după bunul lui plac.
Nu avusese cu adevărat vreo șansă.
Iar acum se târa.
Lana, cealaltă prietenă a lui Superman. Arwen, adevărata iubită a lui
Aragon. Lazar, prescurtare de la Lazarevic. Lazăr, cel care înviase din morți.
Lana Arwen Lazar. Aceea era ea.
Nu putea să nu se târască. Prin puțul de mină, tot mai departe.
Vino la mine.
Am nevoie de tine.
Ce nevoie? De ce?
Tu ești Tămăduitoarea.
Tu ai puterea.
Te-ai rănit? Simți o licărire de speranță la gândul că acea creatură ar
putea fi rănită.
Lana își simțea mâinile și picioarele grele ca plumbul și abia se putea
mișca. Abia se putu târî în genunchi câțiva centimetri pe piatra aspră. Abia
putea să-și împingă palmele înainte. Dar acum ochii ei percepeau o
strălucire verzuie pe care și-o amintea de când fusese prima dată în acest
groaznic puț de mină.
O strălucire la fel ca aceea a cadranelor de ceas. O strălucire ca a stelelor
care luminau în întuneric, lipite de tatăl Lanei pe tavanul camerei ei când era
mică.
Gândul la tatăl ei îi frânse inima. Mama ei. Tatăl ei. Atât de departe. Sau
morți. Sau cine știe? Cine ar putea ști vreodată? Își închipui că o văd. De
583
parcă era o bacterie pe o lamelă, iar mama și tatăl ei se uitau la ea printr-un
microscop uriaș. Să-și vadă fiica astfel. Târându-se prin beznă. Îngrozită.
Flămândă. Atât de speriată. Târându-se spre întuneric. Sclava gaiafagului.
La porunca unei voci din mintea ei, se opri. Gâfâia, așteptând, înecată în
sudoare.
Pune-ți mâna pe mine.
— Ce? șopti ea. Unde? Unde ești?
Întoarse capul obosită, uitându-se cu luare-aminte în întunericul
radioactiv, nevăzând decât o stâncă strălucind slab.
Nu. Uitându-se mai îndeaproape, forțându-se să arunce o privire, își dădu
seama că nu era o stâncă. Fără să vrea, ochii ei străpunseră palida lumină
verzuie și atunci începu să vadă nu doar o masă de piatră, ci un roi ce
mișuna și pulsa. Vedea mii, poate milioane de micuțe forme cristaline,
hexagoane, pentagoane, triunghiuri. Cele mai mari erau poate jumătate din
mărimea unghiei ei mai mici. Cele mai mici nu erau mai mari decât un punct
pe o pagină. Fiecare avea nenumărate picioare mici, încât ceea ce vedea
Lana părea o colonie mare de furnici, un cuib de insecte, toate verzi și
strălucitoare, pulsând ca o inimă expusă.
Pune-ți mâna pe mine.
Ea se împotrivi. Dar știa, chiar pe când se lupta cu voința gaiafagului, că
era sortită pieirii. Mâna ei se mișca. Tremura și se mișca. Degetele îi erau
întunecate în comparație cu verdele strălucitor.
Îl atinse, îl simți; parcă era nisip zgrunțuros de pe plajă. Numai că acest
nisip se mișca, vibra.
Preț de o clipă nu simți decât acea senzație.
Apoi gaiafagul îi arătă ce voia.
Văzu creaturi. O creatură din foc viu. Un șarpe mecanic. Monștri.
Și mai văzu o păpușă rusească.
Păpuși… una într-alta… într-alta… și într-alta…
Acum știa cine e, îi era foarte clar cine e. Acum îi simțea foamea. Și frica.
Această creatură scârboasă cu ADN uman și extraterestru, din piatră și
carne, se hrănea cu radiații puternice din adâncurile cosmosului și acum din
străfundurile pământului. Hrana strălucitoare fusese consumată în cei 13
ani în care gaiafagul crescuse și suferise mutații aici în întuneric.
Era flămând. Hrana era pe drum. Când urma să i se aducă de mâncare, va
fi suficient de puternic ca să se folosească de puterea Lanei pentru a-și crea
un trup. Se folosise de puterea ei ca să-i dea lui Drake o mână-bici și să-l
prefacă într-un monstru. Avea să se folosească de ea acum, odată ce se
hrănea, ca să-și creeze propriul corp monstruos. Trupuri în trupuri, trupuri
care puteau fi folosite și apoi lepădate în timp ce apărea altul.
584
 Ca să plece.
Ca să iasă din mină. Acesta era țelul lui.
Să-i nimicească pe toți cei care i se împotriveau în FAYZ.
•
Acea zi fu un lung șir de schimbări bruște de dispoziție pentru Sam.
Taylor veni să-i spună că Mickey Finch fusese omorât în timp ce încercase
să scape din ghearele lui Caine. Dar Mike Farmer supraviețuise. Iar acum
Caine nu mai avea ostatici.
Apoi izbucnise un incendiu într-o casă în care doi copii de cinci ani
stăteau cu doi puști de nouă ani. Unul din copiii de nouă ani fumase iarbă.
Ellen de la echipa de pompieri ajunsese la fața locului la timp pentru a
împiedica răspândirea incendiului la casa de alături. Presiunea apei era încă
mare în acea parte a orașului.
Copiii supraviețuiseră.
Pe când stătea pe stradă în timp ce soarele răsărea pe cer și fumul se
ridica din casa arsă, încercând să-și dea seama cum sau dacă să pedepsească
un copil pentru că fumase iarbă și provocase un incendiu, simți o pală de
vânt.
— Hei, Sammy, spuse Brianna.
Sam se uită fix la ea. Ea îi zâmbea larg.
Sam răsuflă ușurat.
— Ar trebui să te omor că ai dispărut așa.
— Fii serios, făcu Brianna deschizându-și larg brațele. Hai să ne
îmbrățișăm și să uităm de tot.
Îl îmbrățișă pe Sam – repede –, apoi se dădu înapoi.
— Asta-i tot, băiete, nu vreau să se supere Astrid pe mine.
— Mda.
— Deci când îl atacăm pe Caine și dăm drumul la curent?
Sam scutură din cap.
— Nu pot s-o fac, Breeze.
— Poftim? Ce-ai spus? Cum adică nu poți s-o faci? E acolo fără ostatici.
Putem să-l învingem.
— Mai sunt și alte probleme, zise Sam. Aici avem neînțelegeri între
ciudați și normali.
Brianna păru neimpresionată.
— O să mă duc să-i plesnesc pe unii dintre ei de câteva ori, o să le treacă,
iar apoi o să ne ocupăm de centrala atomică. Se aplecă spre el. Știu cum să
intrăm de pe acoperiș.
Asta era o informație folositoare. Suficient de interesantă ca să-l facă pe
Sam să se răzgândească.
585
 — Unde am ajunge? În sala turbinelor?
— Păi e o ușă pe acoperiș. Nu știu unde duce, dar trebuie să dea în sala
turbinelor. Probabil.
Sam încerca să iasă din starea proastă în care era, dar nu prea reușea să
se concentreze. Se simțea cu moralul la pământ. Foarte obosit.
— Ești rănită, își dădu el seama.
— Da, și mă ustură. Unde-i Lana? Am nevoie să-mi bandajeze rana. Apoi
putem să le facem fundurile arșice.
— Am pierdut-o pe Lana. Și-a luat tălpășița.
Acea veste reuși să-i zdruncine Briannei încrederea.
— Poftim?
— Lucrurile nu merg bine, spuse Sam.
Vedea cât de îngrijorată era Brianna. Sam nu dădea un exemplu bun. Nu
reușise să-i țină pe toți în frâu. Știa acest lucru. Dar nu putea să scape de
indiferența care-l împiedica să se gândească la un plan coerent.
— Trebuie să te odihnești, îi spuse Brianna într-un final.
— Da, făcu Sam. Cu siguranță.
•
Vocile erau cunoscute. Le aparțineau lui Taylor. Dekkăi. Și lui Howard.
— Răsare soarele, spuse Taylor. Cerul e cenușiu.
— Trebuie să facem ceva cu Brittney și Mickey, spuse Dekka.
— Eu nu pun mâna pe cadavre, făcu Howard scârbit.
— Cred că am putea să ducem cadavrele în oraș ca să le îngroape Edilio,
zise Dekka.
Taylor oftă ușurată.
— Lucrurile nu stau bine deloc acolo. Nu l-am mai văzut niciodată pe Sam
în așa hal. Adică e pur și simplu…
— O să-i treacă, spuse Dekka. Nu părea foarte sigură. Dar poate că nu e
bine să-i cerem să spună câteva cuvinte la o înmormântare.
— Am putea să acoperim cadavrele. Să-l ducem pe Mickey acolo și să
punem deocamdată o pătură peste ei.
— Mda. Trebuie să fie o pătură în portbagajul unei mașini de aici. O
prelată. Orice. Cheamă-l, te rog, pe Orc să deschidă niște portbagaje.
Așa ajunse Brittney cuibărită lângă Mickey, acoperită cu o pânză cu care
pictorii își înveleau tablourile.
Nu o durea nimic.
Nu vedea nicio lumină.
Auzea ceva, dar foarte slab.
Inima i se oprise și era tăcută.
Însă nu murise.
586
 •
Albert nu avea timp de pierdut. El și Quinn îi spuseseră în cele din urmă
lui Sam despre aurul pe care-l găsiseră. Despre Lana care plecase împreună
cu protectorul ei.
Îl găsiseră pe Sam într-o stare de apatie și nu furios cum se așteptaseră. Îi
ascultase cu ochii închiși, iar Albert avea impresia că ațipise de câteva ori.
Se simțeau ușurați că Sam nu era mânios pe ei. Dar și un pic tulburați. Îi
dădeau totuși niște vești foarte proaste. Lipsa de reacție a lui Sam era foarte
ciudată. Parcă nu era în apele lui.
De aceea Albert trebuia să-și revină în fire. Îl trimisese pe Quinn la
pescuit, deși acesta șovăia.
— Nu-mi pasă cât de obosit ești, Quinn: trebuie să ne ocupăm de afacere.
Apoi se apucase de treabă.
Albert nu știa cum să topească aurul. Punctul de topire al aurului era de
trei ori mai mare decât cel al plumbului, iar Albert nu știa cum să obțină
acea temperatură. Cu siguranță nu se putea folosi de echipamentul de la
McDonald’s, care oricum nu mergea pentru că nu era curent.
Albert fu cuprins de disperare până când, scotocind prin magazinul de
bricolaj după ceva, găsi torța cu acetilenă.
Cără la McDonald’s două torțe și toate bidoanele cu acetilenă pe care le
găsi. Închise ușa.
Puse un vas din fier forjat pe aragaz și îl încălzi la maximum. Nu ar fi topit
aurul, dar întârzia procesul de răcire.
Puse un lingou de aur în vas, aprinse torța și îndreptă flacăra albastră
spre aur. Pe metal începură să apară imediat picături care se scurseră apoi
într-un mic pârâiaș de aur topit.
O oră mai târziu, reuși să extragă șase gloanțe de aur din matriță.
Era o treabă istovitoare. Temperatura dogorea. Dar ajunse să producă 24
de gloanțe pe oră. Lucră fără oprire timp de zece ore, iar apoi, istovit,
flămând și deshidratat, numără 224 de gloanțe de calibrul 32.
Copiii bătură la ușă, vrând să intre la McClub. Dar Albert pusese un anunț
pe care scria: „Ne cerem scuze: în seara asta e închis, reveniți mâine”.
Bău niște apă, mâncă pe sponci și făcu niște calcule. Avea suficient aur
pentru a produce aproximativ 4 000 de gloanțe, ceea ce însemna că, dacă
erau corect împărțite, fiecare locuitor din Perdido Beach primea zece
gloanțe. Fabricarea lor avea să dureze săptămâni întregi.
Dar nu avea suficientă acetilenă pentru toate gloanțele. În acest caz,
pentru a topi aurul, avea nevoie de Sam, probabil ultima persoană care ar fi
vrut să-l ajute.

587
 Albert îl văzuse pe Sam arzând cărămizi. Cu siguranță era în stare să
topească și aur.
Între timp, Albert voia să dea câte un glonț fiecărei persoane din oraș. Ca
un fel de carte de vizită, un simbol pentru ce avea să urmeze.
Apoi o bancnotă, aur și, în cele din urmă, credit.
În ciuda oboselii pe care o simțea, Albert fredona mulțumit în timp ce
stătea cu un carnețel galben și cu un pix în mână, notând câteva idei de
nume pentru monedă.
„Gloanțe” nu era o denumire potrivită. Voia ca oamenii să se gândească la
„bani” și nu la „moarte”.
Dolari? Nu. Cuvântul era cunoscut, iar el voia ceva nou.
Euro? Franci? Dubloni? Mărci? Lire? Coroane?
Alberți?
Nu, era prea exagerat.
Unități?
Mergea. Înțelesul era limpede.
— Problema e că, indiferent cum le vom spune, nu avem suficienți,
mormăi Albert. Dacă urmau să aibă 4 000 de noi… ce-or fi ei… fiecare avea
să valoreze foarte mult. Pentru început, zece jetoane ar fi…
Jetoane?
Până la urmă erau jetoane…
Pentru început, dacă un puști primea zece jetoane, atunci fiecare jeton
trebuia să valoreze mai mult decât o masă care consta dintr-o conservă. Deci
avea nevoie și de o diviziune mai mică, pe lângă jetoane. O monedă care ar
valora, să spunem, o zecime dintr-un jeton.
Dar, dacă încercau să facă bani de hârtie, cu toții s-ar fi dus degrabă la un
copiator. Avea nevoie de ceva care nu putea fi copiat.
Îi veni o idee. Își aminti ceva. Se duse grăbit spre magazia în care nu mai
era de mult mâncare. Erau două cutii pe rafturile metalice. În fiecare erau
piese dintr-un joc Monopoly – tichete – dintr-o promoție veche de la
McDonald’s.
12 000 de piese în fiecare cutie. Greu de contrafăcut.
Avea suficient pentru 4 000 de jetoane la o rată de schimb de șase tichete
de Monopoly pe jeton.
— Un jeton valorează șase tichete, spuse Albert. Șase tichete înseamnă un
jeton.
Era un lucru frumos, se gândi Albert. Ochii i se umplură de lacrimi. Era un
lucru cu adevărat frumos. Reinventa noțiunea de bani.

588
 • TREIZECI ȘI DOI

09 ore, 03 minute

Gândac era circumspect acum. Oamenii lui Sam știau de el. De la marea
luptă de la Perdido Beach. Dar acum începuseră să ia măsuri. Atacul subit cu
vopsea îi zdruncinase încrederea în sine.
Așa că, atunci când Caine îl luă deoparte, având grijă să nu audă Drake, și
îi încredință o nouă misiune, Gândac avea îndoieli.
— Așteaptă să atace pe oricine văd că iese, spuse Gândac în apărarea lui.
Dekka e sigur acolo. Câțiva puști înarmați. Și probabil Sam care se ascunde
pe undeva.
— Vorbește mai încet, îl rugă Caine. Ascultă-mă, Gândac, o să te duci
acolo: pot să te iau cu binișorul sau să te forțez. E alegerea ta.
Deci Gândac avea să se ducă. Nu-i plăcea, dar n-avea încotro.
Începu să se facă invizibil. Chiar și când era vizibil, copiii îl cam ignorau.
Uitau că e acolo. Odată ce era invizibil, arareori își aminteau de el.
Stătu ceva vreme invizibil în colțul sălii de comandă. Asigurându-se că
nimeni – și prin asta se referea la Drake – nu avea să-i simtă lipsa.
Lucrurile se mai calmaseră puțin acum, când devenise clar că oamenii lui
Sam nu aveau de gând să dea buzna înăuntru înarmați și cu lasere țâșnindu-
le din mâini.
Dar în cameră plutea tensiunea. Drake și Caine erau speriați și se
așteptau la un atac din afară sau chiar din rândurile lor. Diana era adormită
și ursuză. Pe Computer Jack îl dureau cu siguranță rănile și tot înghițea Advil
ca un nebun, dar tasta frenetic. Puștii lui Drake, care se ocupau cu
intimidatul, găsiseră jocul portabil al cuiva și se jucau pe rând cu el până
când se descărcau bateriile. Apoi plecau în căutarea altor baterii.
Nimeni nu-i simțea lipsa lui Gândac.
Așa că se furișă afară din cameră, trecând la câțiva centimetri de Drake,
fiindu-i frică de lovitura sa de bici și ținându-și respirația.
Afară lucrurile stăteau mai bine decât se așteptase. Dekka era în mașină
pe locul din stânga, pe jumătate adormită, dar tot certându-se cu Taylor și
Howard. Orc era în capătul îndepărtat al parcării, spărgând în dorul lelii
parbrizele mașinilor cu un drug de fier. Și doi, nu trei puști înarmați, stăteau
ascunși în spatele unor mașini, pe după colțuri, cu toții așteptând să se
întâmple ceva rău. Erau plictisiți.
Și foarte prost-dispuși. Gândac îi auzea bombănind:
589
 — … Sam își ia tălpășița și ne lasă aici…
— … dacă nu ești un ciudat puternic, pe toți îi doare în…
— … jur că-mi tai piciorul și mi-l mănânc. Mi-e atât de foame…
— … șobolanii nu au un gust atât de groaznic pe cât ai crede. Problema e
să găsești unul…
Gândac trecu pe lângă ei și ajunse la drum. Floare la ureche, cum
obișnuiau să spună la grădiniță.
De acolo era mult, foarte mult de mers. Și nu avea nimic de mâncare.
Gândac simțea că stomacul avea de gând să-l omoare. De parcă devenise
un dușman în corpul lui. Ca un cancer sau ceva de genul acesta. Pur și simplu
îl durea mereu. Când îl auzise pe puști vorbind de șobolan, îi lăsase gura apă.
Gândac ar fi mâncat un șobolan. Într-o clipită. Poate că n-ar fi făcut-o cu o
zi în urmă, dar acum nu mâncase de foarte multă vreme. Poate că trebuia să
se apuce să mănânce gândaci din nou. Nu ca o provocare, ci ca să se
hrănească.
Se întreba cât timp puteai să trăiești fără mâncare. Ei bine, avea de gând
să facă rost de hrană într-un fel sau altul. Reușise să se mai strecoare la
Ralph, care era oarecum în drum spre Coates.
„Trebuia să mănânc, frate. Caine trebuia să înțeleagă asta.”
Avea să ajungă la Coates și s-o găsească în doi timpi și trei mișcări pe fata
aia ciudată cu visele.
Gândac se căută în buzunar și scoase harta pe care Caine o desenase pe o
bucată de hârtie. Era destul de bine făcută, destul de clară. Începea de la
Coates, cuprindea dealurile și până hăt în deșert. Caine pusese un „X” pentru
„Orașul fantomă”. Un al doilea „X”, pus aproximativ deasupra, marca „Mina”.
Pe hartă era scris un mesaj pentru oricine ar fi încercat să-i țină piept lui
Gândac:

Gândac îmi execută ordinele. Fă ce-ți spune. Cel care încearcă

să-l oprească va da socoteală în fața mea. Caine.

Gândac trebuia să o ia pe Orsay, visătoarea, și să strângă niște puști din

Coates cu care să o ducă la „Mină”.
— Nu știu dacă visează sau nu, spusese Caine, dar cred că toate gândurile
lui sunt un fel de vise. Cred că Orsay poate intra în mintea lui.
Gândac dăduse din cap de parcă înțelesese, deși nu era cazul.
— Vreau să știu ce planuri are cu mine, îi spuse Caine lui Gândac. Să-i
transmiți asta lui Orsay. Ce va face pentru mine dacă-i aduc mâncare? Să-i
spui lui Orsay că, dacă poate să-mi spună care sunt visele întunericului, ale

590
gaiafagului, o să o las în pace. Va fi liberă. Apoi Caine adăugase: Mă rog, va fi
liberă de mine.
Era o misiune importantă. Caine îi promisese lui Gândac că pe viitor își va
putea alege primul mâncarea de care urma să facă rost. Gândac știa că
trebuia să nu dea greș. Oamenii care nu reușeau să-i facă pe plac lui Caine o
sfârșeau rău, foarte rău.
Avu mult de mers până la Ralph. Locul era încă păzit. Gândac vedea doi
puști înarmați pe acoperiș, doi lângă ușa principală, doi lângă docul de
încărcare din spate. Și era multă lume: copii care se îmbulzeau în fața ușii,
împingându-se și țipând.
Mulți erau acolo ca să-și primească rația, care consta în câteva conserve
cu mâncare proastă înmânată de alți copii de clasa a patra plictisiți care
deveniseră deja cinici.
— Băi, tu să nu mă tragi pe sfoară, spuse unul în timp ce dădea în lături o
fată. Ai stat la coadă și acum două ore pentru mâncare. Nu poți să-ți pui alte
haine pe tine și să mă păcălești.
Alții nu erau acolo doar pentru hrană, ci pentru curent. Magazinul lui
Ralph era pe autostradă, în afara orașului. În mod evident acolo mai era
curent, se trăseseră prelungitoare prin ușa din față și copiii stăteau la coadă
ca să-și încarce iPod-urile, lanternele și laptopurile.
Gândac avea să-i spună lui Caine despre curentul de la magazin. Urma să
câștige niște puncte în favoarea lui. Caine îl va pune pe Jack să găsească o
cale prin care să le taie curentul și acolo.
Dacă era curent, asta însemna că mergea și ușa automată. Gândac trebuia
să fie atent și să intre cu cineva.
Magazinul era un loc ciudat. Raionul de produse proaspete, primul pe
care îl văzu, era gol. Produsele care putreziseră fuseseră cărate de acolo cu
lopata, dar se făcuse o treabă de mântuială. Un bostan imens putrezise atât
de mult încât se lichefiase. Peste tot erau frunze de porumb, foi de ceapă, iar
pe podea o mâzgă cenușie, rămasă în urma încercărilor de a spăla pe jos.
La raionul de carne puțea, dar oricum nu mai era nimic acolo.
Rafturile erau pustii. Toată mâncarea rămasă se găsea la un singur raion,
în mijlocul magazinului.
Gândac mergea pe lângă raion, având grijă să nu-i atingă pe cei șase
angajați.
Borcane cu sos de friptură. Pachete cu sos instant de chili con carne.
Borcane cu ceapă murată și cuișoare. Zaharină. Suc de scoici. Varză murată
la conservă. Fasole uscată.
În alt raion păzit era un raft cu produse ceva mai bune. Era și un semn pe
care scria „Doar pentru grădiniță”. Aici erau bidoane cu fulgi de ovăz,
591
conserve cu lapte praf, cartofi fierți și doze cu suc de legume, deși nu prea
multe.
Lucrurile nu stăteau deloc bine în Perdido Beach, se gândi Gândac. Zilele
cu dulciuri și chipsuri se terminaseră. Nu mai era nici măcar un biscuit sărat,
darămite un fursec. Fusese norocos că pusese mâna pe o pungă cu
bomboane de mentă când se dusese să spioneze centrala atomică.
Avusese noroc. Iar acum Gândacul era și mai norocos. Descoperise din
întâmplare secretul de la Ralph. Se dăduse într-o parte ca să evite niște copii
și ajunsese să se ghemuiască în fața ușilor batante care duceau la magazie.
Ușa se deschise puțin în lături și văzu doi băieți transportând o cădiță de
plastic plină cu gheață.
Gândac nu putea intra în magazie fără să împingă ușa și riscând să fie
descoperit. Dar se gândi că merita: Gândac voia să afle tot ce aveau oamenii
de ascuns.
Trase aer adânc în piept, pregătit să o ia la fugă dacă era nevoie, împinse
ușa batantă și se strecură înăuntru. Copiii cu ligheanul dispăruseră. Dar auzi
ceva mișcându-se după colț, în spatele unor cutii pe care scria „pahare din
plastic”.
Acolo lucraseră inițial măcelarii. Acum mânuiau cuțite patru copii cu
șorțuri din cauciuc care ajungeau până jos.
Spintecau pești.
Gândac stătea și se uita fix la ei, nevenindu-i să creadă. Unii pești erau
mari – poate chiar de un metru – cu solzi gri-argintiu, cu măruntaie albe și
roz. Alți pești erau mai mici, cafenii și plați. Un pește era atât de urât, încât
Gândac socoti că era diform. Iar doi pești nu arătau deloc a pești, ci mai
degrabă a păsări albastre ude leoarcă și fără pene, un fel de lilieci.
Puștii cu șorțuri trăncăneau fericiți – ca niște oameni care mănâncă bine,
se gândea Gândac cu amărăciune – când despicau peștii strigând „Vai, ce
scârbos” și aruncând măruntaiele în căzi de plastic albe și mari.
Alții luau peștii curățați, le tăiau capetele și cozile, apoi îi curățau de solzi
sub un jet de apă.
Gândac nu suporta să mănânce pește. Dar deloc. Însă ar fi făcut orice
pentru o porție de pește prăjit. I-ar fi plăcut să aibă și ketchup, dar chiar și
fără, știind că s-ar putea să nu mai existe ketchup niciodată, i se părea
minunat să aibă ceva cald în farfurie.
Lui Gândac îi venea să leșine. Pește! Prăjit, la abur, la microunde – nu-i
păsa.
Gândac se gândi ce opțiuni avea. Putea să înșface un pește și să fugă. Deși
oamenii nu-l puteau vedea ușor, cu siguranță ar fi remarcat un pește plutind
prin cameră și apoi ieșind pe ușă. Poate că puștii ăia de la ușă și de pe
592
acoperiș nu erau țintași prea buni, dar nici nu era necesar când trăgeau cu
mitraliere.
Putea să ascundă un pește în pantaloni sau sub cămașă. Dar asta numai
dacă puștii cu acele cuțite de tranșat aveau reacții lente.
Intră un băiat pe care Gândac îl știa: Quinn. Unul dintre prietenii lui Sam,
deși la un moment dat fusese de partea lui Caine.
— Salutare, băieți! le spuse Quinn. Cum merge treaba?
— Aproape am terminat, îi răspunse unul.
— Am avut o zi bună, nu-i așa? făcu Quinn. Se simțea mândria în vocea
lui. Ați mâncat cu toții?
— N-am mâncat ceva mai delicios în viața mea, spuse cu bucurie o fată.
Aproape îi venea să plângă de emoție. Nu-mi plăcea peștele înainte.
Quinn o bătu pe umăr.
— E uimitor câte lucruri sunt gustoase când ești lihnit.
— Pot să iau puțin și pentru fratele meu mai mic?
Quinn părea îndurerat.
— Albert spune că nu. Știu că pare mult pește, dar nu ar ajunge nici măcar
de o înghițitură de căciulă în FAYZ. Să mai așteptăm până când avem o
cantitate mai mare congelată. Și…
— Și ce?
Quinn dădu din umeri.
— Nimic. Albert lucrează la un proiect acum. După ce termină, o să le
spunem tuturor că mai e niște pește.
— O să prindeți mai mult, nu?
— Nu contez pe asta. Și știți că trebuie să rămână între noi. Albert mi-a zis
că, dacă suflă careva o vorbă, e dat afară.
Toți patru încuviințară din cap. Dacă nu ascultau ordinele, nu mai puteau
mânca pește prăjit. Era un gând suficient de înspăimântător ca puștii să nu
iasă din cuvântul superiorilor.
Unul dintre copii se uita prin jur, de parcă bănuia ceva. Se uită fix la
Gândac, deși trecea prin el cu privirea. De parcă simțise ceva, dar nu era
sigur ce.
Îl rodea foamea. Fusese groaznic când Gândac sperase să pună mâna
măcar pe un borcan cu sfeclă. Dar acum că acel pește proaspăt era acolo… își
închipuia cum miroase. Ce gust are. Îi curgeau balele de poftă, stomacul…
— Dacă-mi dați niște pește, îți spun un secret, spuse deodată Gândac.
Quinn sări ca ars.
Acum Gândac nu mai era invizibil.
Quinn apucă un cuțit și strigă:
— Gărzi! Gărzi, intrați aici!
593
 Gândac își ridică brațele, arătând că nu avea nicio armă.
— Doar mi-e foame, sunt flămând.
— Cum ai intrat aici?
— Vreau niște pește. Dă-mi niște pește, îl imploră Gândac. Vă spun tot ce
face Caine. Mi-e atât de foame!
Quinn nu părea să se simtă deloc în largul lui. Chiar agitat. Doi puști
înarmați intrară într-un suflet în cameră. Se uitară la Quinn așteptând să le
spună ce să facă și își îndreptară armele spre inamic fără prea mare tragere
de inimă.
— Frate! Fratele meu! se văită Quinn.
— Vreau doar să mănânc, se smiorcăi Gândac. Izbucni în hohote de plâns
ca un copil. Vreau niște pește.
— Trebuie să te duc la Sam, zise Quinn. Nu prea părea să fie încântat de
idee.
Gândac se puse în genunchi.
— Niște pește! îi imploră el.
— Dați-i o înghițitură, se hotărî Quinn. Una singură. Să se ducă unul
dintre voi să-i aducă pe Sam și Astrid. Să zică ei dacă să-i mai dăm ciudatului
ăstuia puțin pește.
Una dintre gărzi plecă.
Quinn se uită în jos la Gândac, care suspina.
— Frate, ți-ai ales un moment foarte prost să schimbi taberele.
•
Placa lui de surf era încă sprijinită de mașina de spălat din cămara
minusculă a bucătăriei. Era o placă MBM Channel Island.
Sam voia s-o atingă, dar nu putea. Era tot ce pierduse în FAYZ.
Costumul său de surf atârna de un cârlig. Cutia cu ceară era pe raftul
șubred, lângă detergentul de rufe și balsam.
Mingea de lumină era în continuare la el în dormitor. Tot plutind în aer, în
fața dulapului din dormitorul lui Sam.
Nu mai trecuse pe la vechea lui casă de multă vreme. Uitase că lumina
avea să fie acolo.
Ce ciudat!
Își trecu mâna prin ea. Nu simți mare lucru.
Își aminti cum se întâmplase prima oară. Îi fusese teamă de întuneric.
Atunci. Atunci când îl chema Sam Temple și era un puști obișnuit care voia
doar să facă surfing.
Nu. Nici asta nu era adevărat. Încetase să fie un puști normal. Fusese Sam
din Autobuz, băiatul de clasa a șaptea isteț și cu reacții rapide, care trecuse
în spatele volanului când șoferul suferise un atac de cord.
594
 Da, acela fusese el.
Și tot el fusese puștiul care se panicase îngrozitor, nedându-și seama că
neînțelegerile dintre mama lui și tatăl său vitreg nu erau mare lucru.
Crezuse că tatăl lui vitreg era pe cale să o plesnească pe mama sa.
Așa că, până să creeze Sam într-un moment de panică acea lumină care
nu se stingea niciodată, fusese deja Sam din Autobuz și Sam care arsese
mâna unui adult.
Nu era un adolescent oarecare.
Ura acea casă și acea cameră. De ce venise aici?
Pentru că toți știau că o ura, așa că nu ar fi venit aici să-l caute. L-ar fi
căutat peste tot și nu l-ar fi găsit.
Lucrurile pe care le avea în cameră – hainele, cărțile, caietele vechi de la
școală, pozele pe care le făcuse cu un aparat foto rezistent la apă când făcea
surfing – nu însemnau nimic pentru el. Erau lucrurile altui copil, nu ale lui.
Niciodată.
Se așeză pe marginea patului, simțindu-se ca un intrus. Un sentiment
ciudat, căci era singurul loc în care stătuse în ultimele trei luni și despre care
putea să spună că e al lui.
Se uită la mingea de lumină.
— Stinge-te, spuse el. Mingea nu reacționă. Sam își ridică mâinile, le
îndreptă spre lumină și se gândi la un singur cuvânt: Întuneric.
Lumina dispăru.
Camera era cufundată în întuneric. Era atât de întuneric încât nu-și vedea
nici mâna. În tot orașul copiii stăteau în beznă ca el. Putea să se ducă în
fiecare casă din oraș și să producă mingi de lumină. Sam, electricianul.
Nu-i mai era frică de întuneric. Acel adevăr îl surprinse. Bezna i se părea
plăcută acum. Îl făcea să se simtă în siguranță. Nimeni nu-l vedea în
întuneric.
Avea în cap o listă pe care o tot parcurgea. Cuvinte și expresii. Unele după
altele. Fiecare reprezenta un lucru de care trebuia să se ocupe.
Viermi mutanți. Caine și centrala atomică. Micul Pete și monștrii săi.
Mâncare. Zil și Hunter. Lana și… nu mai conta. Apă. Jack. Albert.
Acestea erau lucrurile importante. În jurul acestora erau alte mii de
gânduri mai mici care bâzâiau ca un cuib de viespi în mintea lui. Copii care
se bat. Câini și pisici. Ferestre sparte. Benzină care trebuia raționalizată.
Mormane de gunoi. Toalete înfundate. Dinți nespălați. Copii alcoolici. Ore de
culcare. Mary care vomita. Țigări și iarbă.
Lucruri de făcut. Decizii de luat.
Nimeni nu-l asculta.
Dar Astrid?
595
 Quinn?
Și cum rămânea cu copiii care vorbeau mai deschis despre faptul că voiau
să iasă din scenă după ce împlineau 15 ani.
Toate aceste gânduri i se învălmășeau în cap.
Stătea în beznă pe marginea patului. Voia să plângă. Asta voia să facă. Dar
nu avea să vină nimeni care să-l bată pe umăr și să-i spună că totul va fi bine.
Nu era nimeni. Și lucrurile nu aveau să fie bine.
Totul mergea din rău în mai rău.
Se vedea în fața unui complet de judecată. Priviri împietrite uitându-se
urât la el. Acuzații. „Sam, i-ai lăsat să moară de foame. I-ai lăsat pe normali să
se întoarcă împotriva ciudaților.”
„Domnule Temple, spuneți-ne despre moartea lui E.Z.”
„Spuneți-ne ce ați făcut ca să-i salvați pe copiii de la centrala atomică.”
„Spuneți-ne cum nu ați reușit să găsiți o cale de scăpare din FAYZ.”
„Spuneți-ne de ce am găsit copii morți pe întuneric când peretele de FAYZ
s-a prăbușit.”
„Domnule Temple, ajunseseră să mănânce șobolani.”
„Avem dovezi că s-au comis acte de canibalism.”
„Lămuriți-ne, domnule Temple.”
Sam auzi pași ușori în sufragerie. Evident. O singură persoană știa unde
se ascunde.
Ușa de la dormitor se deschise cu un scârțâit. Fața îi fu luminată de o
lanternă. Închise ochii ca să nu mai vadă fasciculul de lumină.
Lanterna se stinse. Fără să scoată o vorbă, ea veni și se așeză lângă el.
Niciunul din ei nu vorbi ceva vreme. Stăteau unul lângă altul. Ea își
sprijinea piciorul de al lui.
— Îmi plâng de milă, spuse el în cele din urmă.
— De ce?
Îi luă câteva secunde să-și dea seama că ea glumea. Știa la fel de bine ca el
lista pe care-o avea în minte.
— Ce lucru extrem de important trebuie să-mi spui? o întrebă el. Te rog
să nu te obosești. Sunt sigur că-i o chestiune de viață și de moarte. Dar nu
îmi spune, te rog.
Îi simțea ezitarea. Cu inima grea, își dădu seama că intuise corect.
Izbucnise o altă criză. Ceva de actualitate, ceea ce însemna că Sam Temple
trebuia să fie atent, hotărât și să-și exercite calitățile de lider.
Nu-i păsa.
Astrid rămase tăcută. De prea mult timp. Părea să se legene puțin înainte
și înapoi. Și avu impresia că o auzise șoptind ceva.
— Ce faci? o întrebă el.
596
 — Mă rog.
— Pentru ce?
— Pentru un miracol. Un indiciu. Mâncare.
Sam oftă.
— Ce mâncare?
— Un sendviș de la Quiznos19. Curcan, șuncă și guacamole.
— Da? Dacă Dumnezeu îți dă un sandvici de la Quiznos, pot să mușc și eu
din el?
— Nu. Fiecare se roagă pentru mâncarea lui.
— 300 de copii se roagă să aibă mâncare. Și totuși nu avem de nici unele.
300 de copii se roagă pentru părinții lor. Se roagă să ia sfârșit situația asta.
— Mda, recunoscu ea. Câteodată e greu să crezi.
— Dacă Dumnezeu există, mă întreb dacă stă în întuneric, pe marginea
patului, întrebându-se cum a reușit să distrugă tot.
— Poate că așa e, spuse Astrid râzând întrucâtva.
Sam nu avea chef de râs.
— Da? Atunci să-l ia naiba pe Dumnezeul tău.
Auzi cum Astrid inspiră adânc. Era mulțumit. Foarte bine. Să fie șocată. Să
fie atât de șocată încât să plece și să-l lase să stea singur pe întuneric.
Niciunul din ei nu mai scoase o vorbă minute bune. Apoi Astrid se ridică
în picioare, rupând contactul fizic fragil dintre ei.
— Poate nu vrei să auzi asta, spuse Astrid, dar m-au găsit pe mine în locul
tău. Iar acum te-am găsit eu.
— Chiar nu-mi pasă, o avertiză Sam.
Dar Astrid nu se opri.
— Gândac a trecut de partea noastră. Caine îi încredințase o misiune. Au
o ciudată care descifrează vise și Caine l-a pus pe Gândac să o ducă la o mină
între dealuri. La un monstru!
— A, da? făcu Sam. Nu că-i păsa. Era doar politicos.
— Și s-a întors Cookie. A trebuit să meargă pe jos până în oraș. A mers
toată noaptea. Cu un bilet de la Lana. Nimic. Sam nu avea nimic de spus.
Astrid tăcu o secundă, apoi adăugă: Gândac ne-a spus că ei îi spun gaiafagul.
Lana îi spune Întunericul.
Sam își îngropă fața în mâini.
— Nu-mi pasă, Astrid. Ocupă-te tu. Roagă-te lui Iisus și poate se ocupă El.
— Sam, nu am crezut niciodată că ești perfect. Știu că ești temperamental.
Dar nu știam că ești răutăcios.
— Sunt răutăcios? Râse cu amărăciune.

19 Lanț de restaurante fast-food cu sediul în Denver, Colorado. (n.tr.).

597
 — Da. Ai fost răutăcios.
Vocile lor creșteau repede în tonalitate.
— Eu răutăcios? Ăsta e cel mai grav lucru pe care mi-l poți reproșa?
— Ești răutăcios și-ți plângi de milă. Mai bine acum?
— Și tu cum ești, Astrid? țipă el. Ești o încrezută care crede că le știe pe
toate! Tu mă arăți cu degetul și-mi spui: „Hei, Sam, tu iei deciziile și tu
suporți consecințele”.
— Deci e vina mea? N-ai dreptate. Nu eu te-am pus conducător.
— Ba da, Astrid, tu. Tu m-ai făcut să mă simt vinovat ca să accept. Tu crezi
că nu știu cum ești de fapt? M-ai folosit ca să-l protejezi pe micul Pete. Mă
folosești ca să-ți atingi scopurile. Mă manipulezi de câte ori ai chef.
— Chiar ești un ticălos, știai asta?
— Nu sunt un ticălos, Astrid. Știi cine sunt? Tipul din cauza căruia mor
oameni, spuse Sam cu un firicel de voce. Simt că-mi explodează capul din
cauza asta. Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu pot să fac asta. Nu pot
fi astfel, Astrid. Sunt un puști, ar trebui să învăț algebră sau altceva. Ar trebui
să ies pe-afară. Ar trebui să mă uit la televizor. Vorbi din ce în ce mai tare
până când ajunse să țipe. Ce vrei de la mine? Nu sunt tatăl micului Pete. Nu
sunt tatăl nimănui. Tu te gândești vreodată la ce-mi cer oamenii? Știi ce vor
să fac? Ai idee? Vor să-mi omor fratele ca să aibă din nou curent. Vor să
omor copii! Să-l ucid pe Drake. Să o ucid pe Diana. Să omor dintr-ai noștri.
— Asta-ți cer. Și de ce nu faci asta, Sam? De ce nu faci ce trebuie, Sam?
Spune-le copiilor să se lase mâncați de vii de viermi mutanți, Sam. Spune-i
lui Edilio să mai sape niște gropi în piață, Sam.
Acum nu mai țipa, ci suspina.
— Am 15 ani. 15. Se așeză cu toată puterea pe marginea patului. O,
Doamne, Astrid. Mă tot gândesc la chestiile astea. Nu pot să scap de ele.
Parcă am în cap un animal nenorocit de care nu o să scap niciodată. Mă simt
atât de rău. E dezgustător. Îmi vine să vărs. Îmi vine să mor. Vreau să mă
împuște cineva în cap ca să nu mă mai gândesc la atâtea lucruri.
Astrid era lângă el și îl îmbrățișa. Lui îi era rușine, dar nu putea să-și
stăpânească lacrimile. Plângea ca atunci când era mic și avea un coșmar.
Plângea în hohote. Fără să se poată controla.
Încet-încet, spasmele se domoliră. Apoi încetară. Nu mai respira cu
greutate, ci normal.
— Mă bucur că nu e lumina aprinsă, spuse Sam. Oricum a fost suficient de
rău că m-ai auzit. Am o cădere psihică, zise el.
Astrid nu-i răspunse, doar îl strânse mai tare în brațe. Și după ceva vreme
Sam se îndepărtă de ea punând din nou distanță între ei.
— Ascultă-mă. Să nu spui nimănui…
598
 — Nu. Dar Sam…
— Te rog nu-mi spune că totul e-n regulă, spuse Sam. Să nu mai fii
drăguță cu mine. Să nu-mi mai spui că mă iubești. Mai am un pic și iar o să
izbucnesc în plâns.
— Bine.
Sam oftă adânc. Apoi adăugă:
— În regulă, spune-mi ce conține scrisoarea Lanei.

• TREIZECI ȘI TREI

07 ore, 58 minute

Hunter era mai flămând ca niciodată. Îi fusese foame de multă vreme și

supraviețuise mâncând tot felul de chestii unsuroase, oribile, fără niciun
gust, pe care le primea de la Ralph. Trei conserve scârboase pe zi. Așa îi
spuneau copiii. Numai că uneori nu foloseau cuvântul „scârbos”, ci altele mai
vulgare.
Dar acum acele zile făceau parte din trecut. Cele trei conserve scârboase
păreau amintiri frumoase.
După ce îl lăsase pe Duck, fusese văzut și urmărit de prietenii lui Zil.
Scăpase ca prin urechile acului. Și, ca să nu pună mâna pe el, trebuise s-o ia
într-o direcție la care nu se așteptau: în afara orașului.
Traversase autostrada. Fugea speriat, simțindu-se urmărit chiar și când
nu era cazul. Simțea că Zil și cu golanii lui ar putea să-l prindă în orice
moment. Iar apoi… nu voia să se gândească prea mult la ce ar fi urmat.
Părea o nebunie. Ceva imposibil. Zil nu fusese niciodată prietenul lui cel
mai bun, dar stătuseră împreună într-o casă. Fuseseră amici. Se înțeleseseră
bine. Se relaxau uitându-se la un meci sau vorbeau despre fete. Zil cu el și cu
Harry…
Și asta era bineînțeles problema: Harry.
Nu intenționase să-l rănească pe Harry. Chiar nu fusese vina lui. Sau
poate că da?
Fusese oare?
Hunter se furișase pe autostradă și părea să fie un fel de frontieră. Parcă
intra în altă țară. Perdido Beach pe o parte, altceva de cealaltă parte.

599
 La început se gândise să meargă la Coates. Dar Coates nu era soluția. La
Coates erau Drake, Caine și Diana, scorpia aia duplicitară. Dar mai ales
Drake. Hunter îl văzuse pe Drake la Bătălia de Ziua Recunoștinței. Pe atunci
Hunter nu știa că începea să aibă puteri. Era pur și simplu un spectator care
stătea în drumul celor care chiar se luptau. Stătea acolo și se uita pur și
simplu îngrozit cum Sam răspândea raze de energie din mâini, iar Caine
ridica lucruri și oameni și apoi le arunca.
Și coioții. Și ei făcuseră parte.
Dar Drake îi bântuise visele lui Hunter. Își spunea Mână-Bici, ceea ce era
destul de elocvent. Dar Hunter nu era îngrozit de mâna-bici, ci de nebunia și
violența care-l animau pe acel băiat. Frenezia.
Nu. Nu la Coates. Nu putea să se ducă acolo.
Nu putea să se ducă nicăieri.
Hunter își petrecuse restul nopții adăpostindu-se într-una dintre casele
abandonate ascunse printre dealuri.
Dar nu dormise bine. Din cauza fricii și a foamei nu putea să doarmă
deloc.
Ei bine, își spuse Hunter, dacă după două zile era la fel de disperat, avea o
soluție. Poate că nu era o soluție eficientă, dar n-avea de ales. Peste două zile
Hunter împlinea 15 ani. 15 ani însemna să nu mai exiști, să dispari. Să-ți iei
la revedere de la FAYZ.
Auzise totul despre cum să supraviețuiască. Cum să stai în FAYZ, cum să
te împotrivești tentației. Dar auzise în ultimul timp din ce în ce mai mulți
copii care spuneau: când fac 15 ani, plec de-aici.
Spuneau că, înainte să dispari, erai tentat cu lucrul care-ți plăcea cel mai
mult. Ți-l oferea persoana care-ți lipsea cel mai mult. Dacă puteai să refuzi
acel dar, rămâneai în FAYZ. Dacă nu rezistai tentației… ei bine, asta era
problema. Nimeni nu știa ce se întâmpla dacă acceptai.
Hunter știa cu ce l-ar fi putut tenta ca să accepte. Un cheeseburger. Sau o
felie de pizza. Nu mai voia dulciuri. Acum nu. Acum își dorea doar ceva
carne.
Dacă venea un demon cu antricoate de la Applebee’s, Hunter era sigur că
le-ar fi luat, în ciuda consecințelor care ar fi urmat.
Și-ar da viața pentru un burger cu două chiftele și două felii de brânză. Nu
era sigur dacă demonul l-ar fi lăsat să mănânce sau l-ar fi făcut să dispară
încă flămând.
Hunter rămase ascuns în casă toată noaptea și mare parte din dimineață,
fiindu-i frică să iasă. Dar, indiferent cât de mult căuta, nu găsea nimic de
mâncare. Nimic. În casă nu mai rămăsese niciun capăt de ață. Dulapurile și

600
ușa de la frigider erau larg deschise, semn că oamenii lui Albert fuseseră pe-
acolo.
Nimic. De. Mâncare.
Hunter stătea în sufragerie cu o expresie goală pe chip și lipsit de
speranță. Se uita la curtea din spate și se gândea la iarbă și buruieni.
Buruienile erau plante până la urmă. Animalele le mănâncă. Măcar i s-ar
umple stomacul.
Iarbă și buruieni. Fierte. Putea să mănânce așa ceva.
Apoi văzu o ciută.
Era o căprioară. Foarte agitată, având pe față o expresie prostuță, dar și
drăgălașă. Căprioara clipi din ochii ei mari și negri.
O căprioară. Mare cât un vițel.
Hunter se îndrepta către ușa din spate înainte să se gândească la ce făcea
și de ce.
Se mișcă repede. Deschise ușa din spate de la verandă. Speriată, căprioara
o luă la fugă. Hunter își ridică brațele și se concentră: Arzi.
Căprioara nu căzu secerată la pământ. În schimb, scoase un sunet strident
la care Hunter nu s-ar fi așteptat. Căprioara continua să alerge, dar își
târșâia un picior.
Hunter ținti din nou și se concentră: Arzi.
Căprioara se împiedică. Picioarele din față continuau să i se miște, dar
cele din spate îi paralizaseră. Căzu cu fața în jos.
Hunter alergă spre ea. Căprioara mai era în viață. Se zbătea. Se uită la el
cu ochii ei blânzi și mari, iar el ezită o fracțiune de secundă.
— Îmi pare rău, spuse el.
Își duse mâinile la gâtul ei. În câteva secunde nu se mai zvârcolea. Din
ochii ei negri se scurgea viața.
Mirosea ca friptura pe grătar.
Hunter izbucni în lacrimi. Plângea în hohote, pierzându-și complet
controlul. Exact așa îi făcuse și lui Harry. Sărmanul Harry! Iar acum
sărmanul animal care fusese și el înfometat.
Nu voia să mănânce căprioara. Era o nebunie. Cu câteva minute în urmă
fusese în viață și păștea buruieni. Fusese în viață. Acum era moartă. Și nu
doar moartă, ci parțial gătită.
Își spuse că nu o să mănânce căprioara. Dar chiar când își spunea că nu o
va face, că nu putea, că nu ar trebui… deja găsise cel mai mare cuțit din
bucătărie.
•
Orsay Pettijohn nu mai era ahtiată după vise, ci după mâncare.

601
 De când venise la Coates, ajunsese să moară de foame. Situația era
disperată. Copiii se duceau în pădurile din împrejurimi ca să caute ciuperci,
să alerge după veverițe și păsări. Un băiat făcuse o capcană cu care reușise
să prindă un raton. Ratonul îl mușcase de mai multe ori pe băiat înainte să
fie omorât în bătaie cu o bară de fier.
O fată pe nume Allison culesese un castron plin cu ciuperci. Se gândea că,
dacă le gătea, nu aveau să constituie un pericol. Le puse la cuptorul cu
microunde până când se făcură de consistența cauciucului, dar miroseau
bine.
Orsay le adulmecase mirosul cât se făcuseră la cuptor și aproape o luase
razna din cauza mirosului. Unul dintre băieți o atacase pe Allison, o bătuse și
îi furase ciupercile, lăsând-o plângând și înjurând.
În câteva minute băiatul vomita. Apoi începuse să delireze, să plângă și să
strige la lucruri invizibile. După ceva vreme, nu le mai auzise. De atunci nu
mai intrase nimeni la el în cameră să vadă dacă murise sau dacă mai era în
viață.
Câțiva copii strânseseră iarbă și buruieni și le fierseseră. Nu se
îmbolnăviseră grav. Dar nici nu se săturaseră.
Copiii erau slabi. Obrajii le erau supți. Nu arătau ca niște victime ale
foametei încă, pentru că nu mai mâncaseră decât de câteva zile. Dar Orsay
știa că în curând li se vor umfla burțile, iar părul li se va face roșu și se va
încreți, urmând ca apoi să se instaleze letargia specifică resemnaților.
Scrisese odată un proiect despre foamete, dar nu crezuse că va fi ceva ce va
trăi pe pielea ei.
Din ce în ce mai mulți copii făceau bancuri negre despre canibali.
Orsay era din ce în ce mai puțin convinsă că nu va ajunge și ea ca ei.
Stătea în bungaloul ei din pădure, în spatele școlii, uitându-se la o
emisiune descărcată cu ceva vreme în urmă care părea acum a fi de pe altă
planetă. Avea încorporată și o reclamă la chipsuri Doritos. Personajele
mâncau tot timpul. Era imposibil de crezut că acea lume existase într-
adevăr.
Deodată Orsay își dădu seama că mai era cineva cu ea în cameră. Nu-l
vedea sau auzea. Îi simțea mirosul.
Mirosea a… pește. Stomacul îi chiorăi și îi lăsă gura apă.
— Cine-i acolo? întrebă ea îngrozită.
Gândac se ivi încet-încet. Își făcu apariția din spatele camerei dărăpănate
a lui Mose.
— Ce dorești? vru să știe Orsay nefiindu-i frică de Gândac acum că știa că
nu era altcineva.

602
 Mirosul, grăsimea, aroma apetisantă de pește o făceau să saliveze ca un
câine înfometat.
— Trebuie să faci ceva pentru mine, spuse Gândac.
— Te-a trimis Caine?
Gândac ezită. Se uită într-o parte preț de câteva secunde și se estompă din
nou în fundal. Apoi apăru din nou. Avea o expresie foarte hotărâtă pe chip,
care nu se potrivea deloc cu felul lui de a fi. Se uită îngrijorat peste umăr de
parcă îi era teamă că o a doua versiune a lui însuși stătea la pândă,
ascultând.
— Au pește.
— Îi simt mirosul, se văită Orsay.
— Am adus și pentru tine, spuse Gândac.
Orsay simțea că leșină.
— Poți să-mi dai?
— Înainte trebuie să-mi promiți că vei face tot ce-ți spun.
Orsay știa că băiatul era și cam smintit. Cine știe ce voia să facă?
Dar mai știa și că nu avea cum să se împotrivească. Ar fi fost dispusă să
facă orice pentru mâncare. Peștele avea să fie mult mai bun decât celălalt fel
de carne la care se gândeau copiii.
— Ce trebuie să fac? îl întrebă Orsay.
— Trebuie să facem o plimbare. Apoi trebuie să-ți pui mintea la
contribuție. Am înțeles că există o creatură sau ceva de genul ăsta. Vor să-i
descifrezi visele. Să vezi ce vrea.
— Dă-mi întâi peștele, îi șopti Orsay agitată. Îl ai la tine? Gândac scoase
din buzunarul hanoracului său o pungă de plastic închisă ermetic. Înăuntru
era un pește alb, sfărâmicios și zdrobit. Orsay se năpusti asupra lui, desfăcu
pachetul cu degete tremurătoare și îl devoră ca un animal, băgându-și gura
în pungă.
Nu se opri până când nu întorsese punga pe toate părțile și nu linsese tot
plasticul.
— Mai ai? îl întrebă ea pe un ton implorator.
— Întâi de toate, fă ce trebuie să faci. Apoi mergem în oraș și discutăm.
— Facem asta pentru copiii din Perdido Beach, nu? o întrebă Orsay.
Gândacul pufni.
— Facem asta pentru cine ne face cea mai bună ofertă. Acum oamenii lui
Sam au niște pește. Așa că suntem de partea lor. Dar, dacă Drake ne dă
cumva de urmă, am fost tot timpul de partea lui. Ai înțeles?
— Sunt prea slăbită ca să merg multă vreme, spuse Orsay.
— Trebuie să ajungem doar la autostradă. O să fie acolo un tip cu o
mașină.
603
 • TREIZECI ȘI PATRU

06 ore, 03 minute

Edilio îi luă cu mașina pe Gândac, mutantul ăla dubios, mărunțel, și pe

fata pe care o adusese cu el. Nu era încântat de misiunea sa. Voia să rămână
în oraș. Lăsarea nopții le putea aduce necazuri. Și Sam… ei bine, nu se
comporta ca acel Sam pe care-l știa.
Sam păruse un zombie noaptea trecută când ascultase mărturisirile lui
Quinn și Albert.
Iar apoi, în această dimineață, Gândac își spuse povestea. Numai vești
proaște, de la o destăinuire rușinoasă la alta, iar Sam se holbase cu o privire
goală la el. Din fericire, intervenise Astrid.
Sam, Edilio, Brianna, Taylor, Quinn, Albert, Astrid – toți șapte în
sufrageria lui Astrid ascultându-l pe Gândac cum se milogea și se smiorcăia.
Apoi Astrid citi scrisoarea Lanei.

Sam:

O să încerc să omor Întunericul. Aș vrea să-ți explic ce

înseamnă asta, dar nici măcar eu nu înțeleg. Știu doar că e cel mai
înspăimântător lucru pe care ți-l poți închipui. Cred că această
informație nu te ajută prea mult.
N-am avut de ales. Deja mă acaparase, Sam. Era în capul meu.
De zile întregi mă chema la el. Are nevoie de mine pentru ceva.
Nu știu exact pentru ce. Dar, orice ar fi, nu pot să las să se
întâmple una ca asta.

Să sperăm că n-o să pățesc nimic. Dacă da, ai grijă de Patrick.

Și de Cookie.

Lana

— Știam că are niște probleme, spuse Quinn cu un aer vinovat. Dar nu

știam nimic despre asta. Adică… Lana s-a folosit de mine și de Albert ca să
ajungă din nou în deșert.
— Păi cred că tu ai profitat de ea, așa cum faci mereu, răbufni Astrid.

604
 — Ea mi-a zis de aur, spuse Albert căzând pe gânduri, deloc intimidat de
furia lui Astrid. Era o idee bună. Așa că am fost imediat de acord. Dar a fost
ideea ei. Poate trebuie să ne gândim dacă Lana e acum de partea creaturii.
— Nu, spuse Quinn.
Toată lumea se aștepta ca el să dea explicații. El ridică din umeri și repetă.
— Nu. Apoi adăugă: Nu cred.
— Avem nevoie de Lana, spuse Sam într-un final spărgând tăcerea
lugubră în care se cufundase. Chiar nu mai contează dacă ajută acea
creatură. Chit că ne e prieten sau dușman, avem nevoie de Lana.
— De acord, zise Albert, de parcă discuta doar cu Sam și numai ei doi se
gândeau ce să facă. Albert nu părea prea îngrijorat pentru un tip care
încălcase foarte multe reguli.
Și de ce ar fi? se gândi Edilio. El avea mâncare. Asta însemna putere acum.
Nici măcar Astrid nu se lua de Albert, deși era clar că nu-l simpatiza prea
mult.
— Trebuie să aflăm ce e creatura asta, spuse Albert.
Sam se uită la Gândac căruia i se poruncise să rămână vizibil.
— Care e faza cu fata asta, Orsay?
Gândacul ridică din umeri.
— Cred că vede visele oamenilor.
— Iar Caine vrea ca ea să spioneze creatura. Fără să vrea, Sam devenea
din ce în ce mai interesat de ce auzea. Edilio văzuse că roțile începuseră să
se învârtă din nou în capul prietenului său. Era o mare ușurare. Dacă asta
vrea Caine, poate că și noi ne dorim același lucru, spuse Sam, iar ceilalți
începură unul câte unul să dea aprobator din cap. Albert are dreptate:
trebuie să știm cu ce avem de-a face.
De aceea ajunsese Edilio șoferul lui Gândac și al acelei fete ciudate.
— Cum ziceai că te cheamă? o întrebă Edilio uitându-se la ea prin oglinda
retrovizoare.
— Orsay.
În împrejurări normale, probabil ar fi fost drăguță. Dar acum părea
îngrozită. Și sfrijită. Părul îi stătea în toate direcțiile. Edilio nu era genul care
să se plângă, dar Gândac, fata sau amândoi puțeau, și nu a peștii lui Quinn și
Albert.
— De unde ești, Orsay?
— Am locuit la stația forestieră din Stefano Rey.
— Aha, cred c-a fost mișto.
Ea nu părea să fie de acord cu el. Apoi spuse:
— Ai o armă.

605
 Edilio se uită la pistolul automat de pe scaunul de lângă el. Cele două
cartușiere pline zdrăngăneau de fiecare dată când mașina dădea de-o
hârtoapă.
— Da.
— Dacă dăm de Drake, trebuie să-l împuști.
Edilio fu de acord. Dar trebuia s-o întrebe oricum:
— De ce?
— I-am citit visele, îi spuse Orsay. Am văzut înlăuntrul lui.
Erau pe un teren accidentat, îndreptându-se spre dealuri. Găsiseră coliba
Pustnicului Jim – Edilio avea un simț înnăscut al direcției, dar niciunul nu
mai fusese la acea galerie de mină. Se bazau doar pe indicațiile date de Caine
lui Gândac. Soarele apunea în spatele dealurilor, răspândind o lumină rău-
prevestitoare de un purpuriu întunecat asupra lor. Curând avea să se
înnopteze. Orsay nu avea cum să facă totul la timp în așa fel încât să apuce să
se întoarcă în oraș înainte să se lase întunericul de-a binelea.
— Tu ce trebuie să faci mai exact? o întrebă Edilio.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Adică ești o ciudată, nu? Gândac n-a fost foarte explicit.
Gândac își ridică privirea la auzul poreclei lui, apoi, drept răspuns,
dispăru din raza lor vizuală.
— Pot să citesc vise. Ți-am spuse deja, îi zise Orsay și se uită pe geam.
— A, da? N-ai vrea să vezi ce vise am eu. Sunt cam plictisitoare.
— Știu, îi spuse fata.
Edilio era acum foarte atent.
— Poftim?
— S-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Tu, Sam, Quinn și o fată pe
nume Astrid. Și cealaltă. V-am văzut prin pădure.
— Erai acolo, nu? o întrebă Edilio.
Strânse din buze, deloc încântat de ideea că o fată putea să-i citească
visele. Spusese că visele lui erau plictisitoare. De obicei da. Dar uneori nu
voia să fie descifrate de un străin. Mai ales de o fată.
Se foi pe scaun.
— Nu-ți face griji, spuse Orsay zâmbind slab. Sunt obișnuită cu… știi tu.
Las-o baltă.
— Aha, mormăi Edilio.
Jeepul sălta și se zguduia pe acel teren plin de pietriș. Prelata era trasă și
închisă bine. Era prăfuită, iar lui Edilio îi era teamă ca nu cumva Gândac să o
șteargă de-acolo.
Și coioții erau o problemă. Edilio era cu ochii în patru după ei.

606
 Se apropiau de dealuri. Acolo era formațiunea stâncoasă, așa cum
indicase Caine pe harta pe care o desenase pentru Gândac.
Locul acela îți inspira teamă. Umbrele păreau mai mari decât trebuiau să
fie în mijlocul zilei.
— Nu mă înnebunesc după asta, spuse Edilio parcă doar pentru el.
— Ai familie? îl întrebă Orsay.
Întrebarea îl nedumeri pe Edilio. În general oamenii evitau să vorbească
despre familie. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu familiile lor.
— Da, normal.
— Când mi-e frică, încerc să mă gândesc la tata, spuse Orsay.
— Eu nu, zise Gândac.
— Nici la mama ta? îl întrebă Edilio.
— Nu.
— Eu mă gândesc la mama. E frumoasă în imaginația mea. Nu știu dacă a
fost… este… în realitate? Nu? Dar aici e frumoasă, spuse Edilio atingându-și
capul. Își duse mâna la piept. Și aici.
Ocoliră stânca, iar în fața lor se ivi un oraș-fantomă în lumina nemiloasă a
soarelui.
Edilio frână.
— Arată așa cum ți-a spus Caine? îl întrebă pe Gândac. Gândac încuviință
din cap. În regulă.
— Caine mi-a spus să intru în oraș. Să mă uit după o clădire care mai e în
picioare. Să urc pe o potecă până la mină.
— Aha, făcu Edilio. Știa ce trebuia să facă. Dar nu-l încânta acest lucru
câtuși de puțin. Acum, că era aici, chiar și mai puțin. Nu era o persoană
superstițioasă, cel puțin nu credea asta, dar ceva nu era deloc în regulă cu
acest oraș-fantomă.
Apăsă pedala de accelerație și înaintă cu zece kilometri la oră. Nu voia să
afle cum era să faci pană.
— Nu-mi place locul ăsta, spuse Orsay.
— Mda, să nu venim aici în vacanța de primăvară, zis Edilio.
O luară prin oraș.
Trecură de clădirea în paragină.
Drumul era îngust, dar Jeepul reuși să se strecoare.
— Oprește-te! strigă Orsay.
Edilio frână. Se opriră pe o platformă stâncoasă aflată la înălțime. Dacă ar
fi fost într-un western de odinioară, se gândi Edilio, aici ar fi avut loc
ambuscada.

607
 Ridică arma. Greutatea acesteia îi aducea o mare ușurare. Se asigură că e
pusă piedica. Puse degetul mare pe piedică. Apoi alt deget pe trăgaci, așa
cum își învățase recruții.
Își ciuli urechile, dar nu auzi nimic.
— De ce ne-am oprit? o întrebă Edilio pe Orsay.
— E aproape, șopti ea. Eu…
Edilio se întoarse.
— Ce s-a întâmplat?
Fu șocat de ceea ce văzu. Orsay avea ochii mari, sticloși, dați peste cap.
— Ce-a pățit? întrebă Gândacul cu vocea tremurându-i.
— Orsay, ești în regulă? o întrebă Edilio.
Orsay doar gemu atât de ciudat, încât Edilio crezu la început că nu ea
scosese acel sunet. Părea să vină din pieptul ei; era un sunet prea profund ca
să fie emis de o fată atât de fragilă. Părea asemănător cu un răget de animal.
— Fata asta-i țicnită, se tângui Gândac.
Orsay începu să tremure, apoi intră în convulsii, de parcă era
electrocutată. Limba îi ieși din gură, sufocând-o.
Își mușca limba. De parcă încerca să scape de ea.
— Hei!
Edilio deschise torpedoul și scoase repede totul afară cu mâinile
tremurându-i: o șurubelniță, o lanternă, o pompă groasă pentru cauciucuri
cu afișaj digital. Înșfacă pompa digitală și își făcu loc cu forța pe bancheta din
spate.
— Prinde-o și ține-o bine! îi strigă el lui Gândac care se dădea la o parte.
Edilio o apucă de păr, căci nu putea să facă altceva cu o singură mână, o
prinse bine de păr, îi trase capul în față și îi puse pompa digitală între dinți.
Ea mușcă atât de tare, încât plasticul se sparse. Începu să-i curgă sânge
din gură, dar dinții nu-i mai atingeau limba.
— Ține-i asta în gură! îi strigă Edilio lui Gândac. Gândac se uita în gol, de
parcă era paralizat. Edilio scoase o înjurătură și spuse: Fă ce-ți spun sau jur
că te împușc!
Gândac ieși din transă și o apucă pe Orsay de cap cu ambele mâini.
Edilio se năpusti în marșarier, cât de repede putu, pe cărarea îngustă. Își
dădu seama că lovise un coiot când simți un obstacol și auzi un schelălăit ca
de câine.
Cu o mână pe volan și țipând înspăimântat, Edilio se ciocni cu Jeepul de
un taluz. Apoi apăsă pedala de accelerație, avansă câțiva metri, apoi schimbă
din nou în marșarier în timp ce lângă el apăru o față imensă care mârâia.
Coiotului îi curgeau balele și mușca din plastic.

608
 Edilio ținti și trase. Rafala fu scurtă, poate trăsese cinci gloanțe, dar
suficiente cât să facă din capul coiotului o ceață sângerie.
Avansau mai jos pe cărare, izbindu-se cu mașina de orice obstacol din
calea lor. Edilio abia mai putea să țină volanul.
Apoi intrară deodată pe teren neted. Învârti de volan pe când doi coioți se
năpustiră asupra prelatei din plastic. Impactul cu animalele fu atât de
puternic, încât plasticul se îndoi, lovindu-i mâna lui Edilio, deplasându-i-o de
pe volan, lăsându-l complet uluit.
Dar încă mai avea piciorul pe pedala de accelerație pe care o călcă până
jos. Jeepul se îndreptă cu toată viteza spre o clădire. Edilio apucă volanul,
frână, răsuci din răsputeri și apoi viră și demară în trombă, departe de
orașul-fantomă.
Haita de coioți îi urmări ceva vreme, apoi se lăsă păgubașă, știind că nu
vor prinde niciodată din urmă mașina care rula cu o asemenea viteză.
Gândac încă-i ținea strâns capul lui Orsay. Fata scotea acum sunete mai
omenești, cerând să i se dea drumul.
— Lasă-mă! îi porunci Orsay.
Gândac o eliberă pe fată.
Ea își șterse sângele cu dosul palmei. Edilio găsi o cârpă în haosul din
torpedou și i-o înmână.
— Mi-a spus să-mi mușc limba, spuse ea într-un sfârșit.
— Poftim? izbucni Edilio. Cum adică? Cine ți-a zis?
— El. Creatura aia. Mi-a spus să-mi mușc limba și n-am putut să mă
împotrivesc. Nu voia să vă spun ceva.
— Ce anume? Ce? o întrebă Edilio disperat și confuz.
Orsay scuipă sânge pe podeaua Jeepului. Se șterse la gură cu cârpa.
— E înfometat, spuse ea. Trebuie să se hrănească.
— Cu noi? întrebă Gândac disperat.
Orsay se uită fix la Gândac, apoi izbucni în râs.
— Nu, nu cu noi. Au, limba mea!
— Dar cu cine? Cu cine?
Orsay îl ignoră pe Gândac și i se adresă lui Edilio.
— Nu mai avem mult timp la dispoziție, spuse ea. Hrana o să sosească.
Oamenii i-o aduc. Iar, după ce se hrănește, devine puternic și atunci se va
folosi de ea.
— De cine? vru să afle Edilio știind răspunsul înainte de a-i pune
întrebarea.
— Nu știu cum o cheamă. Fata. Cea cu puteri tămăduitoare. Se poate
folosi de ea ca să capete mâini și picioare. Ca să capete un trup. Acum e

609
slăbit, adăugă ea. Dar, dacă primește ce vrea… devine ceea ce-și dorește…
atunci nu-l veți mai opri niciodată.
•
— Flămând în întuneric, spuse micul Pete.
Era în pat, dar ochii îi străluceau.
— Știu, Petey. Tuturor ne e foame. Dar nu e chiar beznă, îi răspunse
Astrid, secătuită de puteri. Hai, somn ușor! Treci la culcare.
Avusese parte de o noapte și de o dimineață foarte grele. Voia ca Pete să
tragă un pui de somn ca să se odihnească și ea. Abia își mai putea ține capul
ridicat. Era cald în casă, căci nu era curent, iar aerul condiționat nu
funcționa. Era sufocant.
Fusese complet tulburată de căderea nervoasă a lui Sam. Voia să fie
înțelegătoare. Era înțelegătoare. Dar era foarte speriată. Sam era tot ce
despărțea umanitatea celor din Perdido Beach de nebunia violentă a lui
Caine, Drake și a Dianei.
Sam era singurul care-i proteja pe micul Pete și pe ea.
Dar ceda nervos. Astrid bănuia că suferă de tulburare de stres post-
traumatic. Ce li se întâmpla soldaților dacă rămâneau prea mult într-o zonă
de conflict.
Probabil că toți cei din FAYZ sufereau de această tulburare într-o mică
sau mai mare măsură. Dar nimeni altcineva nu se aflase în mijlocul tuturor
confruntărilor violente, fiecărei noi grozăvii și nu fusese atât de asaltat din
toate părțile. Sam nu avusese parte niciun moment de repaus. De nicio
pauză.
Și-l aminti pe Quinn care râdea că Sam nu știe să danseze. Îl iubea, dar era
adevărat că Sam nu știa cum să se relaxeze. Ei bine, dacă va avea vreodată
prilejul, va trebui să-l ajute în această privință.
— Îi e teamă, spuse micul Pete.
— Cui?
— Lui Nestor.
Nestor era păpușa rusească pe care o strivise Sam fără să vrea.
— Îmi pare rău că s-a stricat Nestor. Culcă-te, Petey.
Se aplecă să-l sărute pe frunte. Bineînțeles că nu-i răspunse nimic. Nu o
îmbrățișă, nu-i ceru să-i citească o poveste și nici nu-i spuse: „Mersi c-ai grijă
de mine, surioară”.
Când vorbea, o făcea mereu despre lucrurile din mintea lui. Lumea
exterioară însemna puțin sau chiar nimic pentru el. Nici Astrid nu făcea
excepție.
— Te iubesc, Petey, îi spuse ea.
— A pus mâna pe ea, zise micul Pete.
610
 Aproape ieșise pe ușă când își dădu seama ce-i spusese fratele ei.
— Poftim? Pete închise ochii. Petey, Petey! Astrid se așeză lângă el și-i
puse mâna pe obraz. Petey… Vorbește cumva Nestor cu tine?
— Îi plac monștrii mei.
— Petey. E… Nici nu știa cum să-i pună întrebarea. Simțea că-i ia foc
creierul. Era extenuată. Se întinse lângă fratele ei și se ghemui aproape de el,
care era indiferent. Petey, spune-mi despre Nestor.
Dar micul Petey adormise deja. Și în câteva secunde, la fel și Astrid.
În somn începu să pună laolaltă piesele acelui puzzle.

• TREIZECI ȘI CINCI

02 ore, 53 minute

Douăzeci și una de ore fără mâncare. Nici măcar o înghițitură.

Nu exista nicio șansă să apară ceva de mâncare din neant.
Lui Jack nu-i mai chiorăiau mațele. Acum avea crampe. Durerea venea în
valuri. Fiecare puseu de durere dura un minut sau se putea prelungi până la
o oră. Apoi nu se întâmpla nimic o oră sau o oră și jumătate. Dar, când
simțea din nou durerea, era mai rea ca niciodată. Și dura și mai mult.
Durerile începuseră cam după douăsprezece ore. Îi fusese foarte foame și
înainte, dar acum situația era alta. Organismul nu îi spunea „Hai să
mâncăm”, ci „Fă ceva: murim de foame”.
Începea din nou un alt val de dureri. Jack era pur și simplu îngrozit. Nu
era rezistent la durere. Iar durerea asta era mai puternică decât cea din
picior. Durerea aia era la exterior, dar asta îi chinuia măruntaiele.
— Ți-ai dat seama cum? îl întrebă Caine. Ai înțeles, Jack?
Jack ezită. Dacă spunea că da, atunci avea să înceapă o altă etapă a acestui
coșmar.
Dacă spunea că nu, aveau să stea aici până când mureau cu toții de foame.
Nu voia să spună da. Acum știa ce plănuia Caine. Nu voia să spună da.
— Pot s-o fac, spuse Jack.
— Acum?
— Pot să extrag o singură bară de combustibil nuclear, spuse Jack.
Caine se uită fix la el. De parcă nu primise răspunsul la care se așteptase.
— În regulă, spuse Caine cu blândețe.
611
 — Dar întâi trebuie să cobor barele de control. Asta o să oprească reacția,
ceea ce se înseamnă că n-o să mai fie deloc curent.
Caine încuviință din cap.
— Adică nimeni n-o să mai aibă curent, spuse Diana. Nu doar cei din
Perdido Beach.
— Doar dacă nu pornește cineva reactorul din nou, adăugă Jack.
— Mda, spuse Caine, dar neatent, de parcă se gândea la altceva.
— Pot să ridic o bară de combustibil. Are aproape patru metri. De fapt
conține palete de uraniu 235. Seamănă cu o conservă lungă și subțire plină
cu pietre. E foarte radioactivă.
— Să înțeleg că vrei să ne omori pe toți? îl întrebă Diana.
— Nu. Barele au un înveliș de plumb pentru a putea fi cărate. Nu e foarte
eficient, dar ne poate asigura o protecție de scurtă durată. Dacă nu…
— Dacă nu ce? vru să știe Caine.
— Dacă nu e perforat învelișul. În caz că scapi bara pe jos.
— Ce se întâmplă pe urmă? îl întrebă Diana.
— Atunci vom fi contaminați cu cantități enorme de radiații. Sunt
invizibile, dar e ca și cum cineva ar trage în tine cu gloanțe minuscule. Îți fac
milioane de găuri mici în corp. Te îmbolnăvești. Îți cade părul. Începi să
vomiți. Te umfli. Iar apoi mori.
Nimeni nu scoase o vorbă.
— Păi n-o să scăpăm nimic pe jos, spuse Drake într-un sfârșit.
— Mda. Ducem bara aia kilometri întregi și n-o scăpăm, spuse Diana. În
timp ce Sam, Dekka și Brianna ne atacă. Nu văd niciun fel de problemă.
— Cu cât ești mai aproape, cu atât riști să mori mai repede, spuse Jack.
Dacă ești la câțiva metri distanță, mori repede. Dacă ești mai departe, mori
încet. Dacă ești foarte departe, poate nu mori, dar faci cancer. Și dacă ești
extrem de departe, atunci o să fii în siguranță.
— Vreau să fiu extrem de departe, spuse Diana pe un ton sec.
— Cât îți ia să fii gata? întrebă Caine.
— Treizeci de minute.
— E destul de târziu acum, așa că mai bine așteptăm să se întunece, spuse
Caine. Cum ieșim de aici?
Jack ridică din umeri.
— În spatele reactorului e o rampă de încărcare.
Caine se trânti într-un scaun. Își roase unghia de la degetul mare. Drake îl
privi, neîncercând să-și ascundă dezgustul.
— În regulă, spuse în cele din urmă Caine. Jack, pregătește totul. Drake, o
să avem nevoie de o diversiune. Îi distragi atenția lui Sam, care o să fie în
față. Apoi ne prinzi din urmă.
612
 — Să facem rost de un camion, sugeră Drake.
— Nu putem s-o luăm pe drumul de coastă. O să ne vadă imediat, spuse
Caine. Trebuie să mergem pe o rută ocolitoare. Sunt poteci ce duc peste
dealuri. Găsim un drum până la autostradă. O traversăm, apoi facem rost de
o mașină ca să ajungem în deșert.
— De ce să ne furișăm? întrebă Drake. Avem uraniul la noi, nu? Cine o să
se pună cu noi? Nu-și asumă nimeni riscul dacă o să-ți scape din mâini.
— Să te întreb ceva, Drake, spuse Caine. Dacă ai fi Sam și m-ai vedea pe
mine, pe tine, pe Diana și pe Jack pe drumul de coastă cărând după noi o
chestie periculoasă și radioactivă, ce-ai face?
Drake se încruntă.
— Vai, Drake încearcă să gândească, făcu Diana.
— De asta eu sunt șeful și nu tu, Drake. Să încerc să-ți explic pe limba ta.
Dacă eu aș fi Sam și aș da de voi patru și mi-aș da seama că n-aș putea să
atac pe toată lumea… Caine ridică patru degete în aer. Coborî unul câte unul.
Îl lăsă ridicat doar pe cel mijlociu.
— Ne ucide pe noi trei, spuse Drake. Scrâșni din dinți și ochii îi scăpărară
de o furie mocnită.
— Să-mi spuneți dacă voi trei aveți de gând să ieșiți de aici pe cai mari,
spuse Caine uitându-se și el urât la Drake. Apoi se apropie de Drake,
aproape îmbrățișându-l. Își apropie gura de urechea lui Drake și îi șopti: Să
nu crezi că mă poți învinge, Drake. Îmi ești de folos. Dar în clipa în care o să
simt că nu mai ești… Zâmbi, îl lovi ușor peste obrazul lui sfrijit și spuse cu
lăudăroșenia lui de altădată: O să schimbăm ordinea lucrurilor. Sam crede că
deține toate atuurile. Dar noi o să schimbăm totul.
— O să-l hrănim pe monstrul care ți-a acaparat mințile, spuse Diana cu
răceală. Nu încerca să maschezi lucrul ăsta. Hrănim o creatură și sperăm să
ne fie recunoscătoare și să dea drumul lațului în care te strânge.
— Diana, las-o baltă, spuse Caine. Nu mai era atât de lăudăros acum.
Diana se uită ca să-și dea seama dacă Drake putea să-i audă.
— Gândac nu se mai întoarce. Sper că ți-ai dat seama de asta.
Caine își rodea degetul mare. Jack se gândea cu disperare că o să ajungă
suficient de înfometat încât să-și mănânce degetul.
— N-ai de unde să știi asta, i-o întoarse Caine. Poate n-a găsit-o pe Orsay.
Nu s-ar întoarce împotriva mea.
— Caine, nimeni nu ți-e loial, zise Diana. Drake vrea să te înfrângă.
Nimeni de la Coates nu vrea să te salveze. O singură persoană ține la tine.
— Tu?
Diana nu răspunse.

613
 — Caine, știu că are o putere mare asupra ta. Am văzut cu ochii mei. Dar
să știi că nici monstrul ăla nu ți-e loial. Te va folosi și apoi se va descotorosi
de tine. El va fi totul și tu un nimic.
•
— Momentan sunt doar speculații, începu Astrid.
Sam, Astrid, Edilio – încă de la început formaseră o echipă. Se luptaseră
cu Orc de când își spunea Căpitanul Orc și încercase să controleze FAYZ-ul.
Se luptaseră cu Caine și Căpetenia coioților. Supraviețuiseră trecerii de la
vârsta de 14 la 15 ani.
Acum se profila o nenorocire mult mai mare la orizont.
— Din câte a spus Edilio, din ce-am aflat din scrisoarea Lanei și din ce ne-
a povestit Lana despre Drake mai de mult și din toate informațiile pe care le-
am pus laolaltă. Se uită la micul Pete care stătea pe un scaun la fereastră,
privind la soarele care apunea încet și dând încontinuu din cap. Și din ce-am
putut să aflu de la fratele meu. Ceva… poate un soi de creatură, un om
mutant. Poate un animal cu mutații… poate ceva cu totul diferit de care nu
avem habar… e în acea galerie de mină.
— Această creatură, acest gaiafag, poate să controleze minți și să
influențeze oameni. Mai ales oameni cu care a fost în contact. Cum ar fi Lana,
zise Sam.
— Sau ca Orsay, îl întrerupse Edilio. Cineva cu o astfel de minte, nu?
Cineva sensibil sau o chestie de genul ăsta.
Astrid dădu din cap că da.
— Da, unii pot fi mai vulnerabili decât alții. Acum sunt sigură că e în
contact cu micul Pete.
— Comunică? o întrebă Edilio deloc convins.
Astrid își roti capul și își întinse gâtul, încercând să scape de tensiunea
acumulată în obraji. Sam era uimit de cât de frumoasă putea fi. În ciuda a tot
ce se întâmplase. Dar vedea și cât de fragilă era, cât de slabă și delicată.
Slăbise ca ei toți. Avea pomeții mai vizibili ca înainte, iar în jurul ochilor,
cearcăne din cauza oboselii și a grijilor. Avea o vânătaie lângă tâmplă.
— Nu cred că vorbesc așa cum te gândești tu, spuse Astrid. Ci sunt
conștienți unul de prezența celuilalt. Petey a încercat să mă avertizeze… Eu
nu înțelegeam.
— Spune-ne pe scurt, o rugă Sam vorbindu-i încetișor. Tu ce crezi?
Astrid dădu din cap.
— Ai dreptate. Îmi pare rău, nu sunt… Îi pieri vocea. Dar scutură din cap
și se concentră. În regulă, e o creatură mutantă. Nu se știe de unde vine. Are
suficientă putere ca să influențeze mințile oamenilor. Puterea îi e mai mare

614
asupra celor cu care această creatură a intrat deja în contact. Ca Lana, Drake.
Și probabil Caine.
— Crezi că și Caine a avut de-a face cu acest gaiafag?
— Mi-ai cerut să nu mă lungesc. Așa că las deoparte epistemologia.
Sam își dădu seama care era trucul preferat al lui Astrid: să-i zăpăcească
pe toți, folosind cuvinte plurisilabice. Zâmbi slab.
— Da, continuă. Nu vorbi despre… ce-ai zis mai devreme.
— Deodată, continuă Astrid, după luni de relativă tăcere, Caine reapare.
Știm de la Gândac că a fost într-un soi de comă sau delir înainte de asta. Dar
deodată se simte mai bine. Și primul lucru pe care-l face este să preia
controlul centralei atomice. În același timp, Lana începe să audă chemarea
gaiafagului, iar Petey îmi tot spune că cineva e flămând în întuneric.
— Orsay ne-a spus că acea creatură așteaptă să fie hrănită, zise Edilio.
— Da. Apoi mai e și Duck.
Sam ridică uimit din sprâncene.
— Duck? Nu se așteptase.
— Nimeni nu prea i-a ascultat povestea. Nici eu, recunoscu Astrid. Dar tot
spunea că e o peșteră acolo jos care strălucește. De la radioactivitate. A spus
că semăna cu ceva din Familia Simpson.
— A, da? replică Edilio.
— Centrala atomică este în mijlocul FAYZ-ului, spuse Astrid. Știm că urma
să aibă loc un accident nuclear când micul Pete a reacționat și a creat
această… această bulă. Dar de ce se schimbau lucrurile și înainte? Cum de a
dobândit micul Pete acel gen de putere?
— Accidentul de acum 13 ani, spuse Sam dându-și brusc seama.
— Accidentul. Cu toții au spus că un meteorit a lovit centrala. Dar poate
nu a fost doar atât. Poate era ceva mai mult.
— Ce anume?
— Există teorii cum că viața pe Pământ s-a dezvoltat dintr-un organism
simplu care a ajuns pe această planetă cum ar fi o cometă sau un meteorit.
Așadar să spunem că un virus era activ pe acel obiect care a lovit centrala.
Virus plus radiație egal mutație.
— Să înțeleg că de aici provine gaiafagul? întrebă Sam.
— Nu te comporta de parcă ți-am dat un răspuns absolut! făcu Astrid.
Pentru că sunt simple supoziții. Și, chiar dacă e adevărat, nu e totul clar. E un
mare „dacă”. Un foarte mare „dacă”.
— Dar? interveni Sam.
— Dar poate că această creatură care a trăit sub pământ 13 ani s-a hrănit
cu radiații. Așa a supraviețuit. Gândiți-vă la un virus care ar putea să reziste
mii de ani în spațiu. Singura sursă de hrană ar fi radiațiile. Lui Astrid îi era
615
greu să continue. Sam văzu cum îi tremură buzele: Cei de la centrala
electrică au mințit: nu au înlăturat toate radiațiile de la locul accidentului. A
stat atâta vreme în pământul de sub picioarele noastre, s-au infiltrat în apă,
în mâncarea pe care am consumat-o.
Tatăl lui Astrid fusese inginer la centrala atomică. Ea se întreba dacă el
știa ceva despre această minciună.
— Poate nici nu și-au dat seama dacă au fost iradiați, spuse Sam. Oamenii
care au lucrat acolo… poate că n-au știut.
Astrid încuviință din cap. Nu-i mai tremurau buzele. Dar furia de pe chip
era tot acolo.
— Cât timp gaiafagul suferea mutații și unora dintre noi ni s-a întâmplat
același lucru. Poate a avut loc un fel de sinteză. Nu știu. Dar cred că gaiafagul
a rămas fără mâncare. Are nevoie de mai multă. Nu poate face rost, ci îi
poate convinge pe alții să i-o aducă. Cred că accidentul pe care l-a
preîntâmpinat micul Pete a fost provocat de cineva din centrală, care asculta
de gaiafag. A încercat să arunce în aer centrala, ceea ce ar fi răspândit peste
tot radiații omorând totul în jur… mai puțin creatura care se hrănește cu
radiații.
— Micul Pete a oprit accidentul. A creat FAYZ-ul. Dar nu a distrus
gaiafagul, care e încă flămând.
— Flămând în întuneric, adăugă micul Pete.
— Caine îl va hrăni, spuse Sam.
— Da.
— Și apoi?
— Apoi gaiafagul va supraviețui și se va adapta. Nu poate continua să
trăiască într-o gaură din pământ și să depindă de alții. Trebuie să scape. Să
se miște liber și să reziste atacurilor noastre.
— Poate că e bine dacă iese la luptă, spuse Edilio. Poate reușim să-l
omorâm.
— Știe ce puteri avem, zise Astrid. Și va fi ajutat să-și facă un trup
invulnerabil.
— Cum adică ajutat? Ajutat de către cine?
Sam își puse mâna pe brațul lui Edilio calmându-l.
— De cineva care nu știe ce face, spuse el.
— Nestor, zise micul Pete.
•
— Hai, frate, trage puțin. Ai cumva trei ani? Antoine încercă să-i paseze
țigara cu marijuana lui Zil, dar acesta îi dădu mâna în lături.
— Am mai încercat și nu-mi place, spuse Zil.
— Da, bine.
616
 Antoine trase cu sete din țigară și începu să tușească de parcă își scuipa
un plămân. Tușea atât de convulsiv, încât se lovi cu genunchiul de măsuța de
cafea și-i vărsă paharul cu apă al lui Zil.
— Băi! strigă Zil.
— Scuze, omule, spuse Antoine când își mai reveni.
Lance trase și el un fum, apoi îi pasă țigara Lisei, care chicoti, fumă, tuși și
apoi mai chicoti puțin.
Zil nu mai avusese prietenă până atunci. Fetele nu-l plăceau. Nu-l plăceau
de-adevăratelea. Nu făcuse niciodată parte din gașca copiilor populari.
Pe vremuri Zil era cunoscut în mare parte pentru prânzurile ciudate pe
care i le pregătea mama lui. Erau mereu vegane, organice și întotdeauna
foarte „verzi”, neavând nimic nebiodegradabil, preambalat. Din păcate
majoritatea mâncărurilor pregătite de mama lui miroseau. Sosul de oțet
pentru salată, tapenadele20 sau humusul care trăsneau a usturoi, sărmăluțe
în foi de viță.
Zil își iubea ambii părinți, dar se simțise ușurat odată cu instaurarea
FAYZ-ului: reușise în sfârșit să mănânce câte fursecuri și chipsuri voia.
Făcuse și ceea ce părinții lui ar fi considerat impardonabil: mâncase carne. Și
îi plăcuse.
Acum ar fi dat orice să aibă puțin humus cleios întins pe niște turte de
făină.
Nu avea nimic de mâncare. Dar avea dureri de stomac. Gașca îi era alături.
Pretenarii. Cei care își spuneau Human Crew. Cu toții erau niște ratați, își
dădu el seama. Mai puțin Lance, care-i făcea să pară mai interesanți decât
erau. Tipul reușea să arate mișto și la lumina lumânării.
— Ciudații au mâncare, spuse Turk a mia oară. Mereu au câte ceva. Copiii
normali mor de foame, dar ciudații au mereu de-ale gurii.
Zil se îndoia, dar nu avea rost să se certe cu el. Nu-i ura pe ciudați pentru
că ar avea mâncare, ci pentru că erau plini de ei. Fie ce-o fi!
— Am auzit că Brianna a prins niște porumbei și i-a mâncat, spuse Lisa
apoi chicoti. Zil nu era sigur dacă chicotea mereu sau dacă făcea asta pentru
că fumase.
Lisa scria într-un carnet, cu o lanternă în poală și folosind o carioca
groasă ca să deseneze mai multe H-uri și C-uri de la Human Crew. Lui Zil îi
plăcea o versiune: H și C se întâlneau, erau aplecate într-o parte, iar conturul
le era îngroșat.

20Tapenade este un preparat din Provence, unde se mănâncă de obicei ca o delicatesă, unsă pe pâine,
sau ca sos pentru pâine, biscuiți, grisine, crudități etc. sau chiar ca un condiment în umpluturi sau
sosuri. (n.tr.).
617
 Antoine găsise iarba la ai lui în dormitor. În timp ce căutase din nou
disperat ceva de mâncare.
— Asta spun, zise Turk arătând cu degetul spre Lisa, de parcă ea era
dovada. Fac rost de hrană prin propriile mijloace. Ciudații lucrează în
echipă. Turk nu fuma. Se uita fix la Zil. De parcă Zil ar fi avut o soluție sau
vreun plan.
Zil nu avea niciun plan. Singurul lucru pe care-l știa era că ciudații erau
stăpâni peste FAYZ. Și nu doar în Perdido Beach, dar și peste deal, la Coates.
Și acum la centrală. Ciudații conduceau totul. Ei bine, ciudații și ajutoarele
lor: Edilio, Albert și Astrid.
Zil era convins de un singur lucru: totul mergea prost. Oamenii mureau
de foame. Și, dacă acei ciudați erau la putere, atunci era numai vina lor!
— Îți garantez eu că au mâncare, spuse Turk.
— Și noi ciuciu, spuse Antoine și râse.
Ușa din față se deschise și Zil se întinse după bâta de baseball, pentru
orice eventualitate. Era Hank. Hank intră, se duse la Antoine, care era de
două ori cât el, și-i spuse:
— Aruncă aia!
— Tu cine te crezi?
— Nu trebuie să te droghezi, spuse Hank. Nici Zil, nici Human Crew nu
trebuie să fie în starea asta.
Antoine se uită urât la Zil care era surprins că se făcuse referire la el de
parcă era cineva de seamă. Se simțea măgulit. Dar și confuz.
— Omule, dosește și tu iarba aia, spuse Zil.
Antoine pufni nervos.
Spre uimirea tuturor, Hank îi aruncă țigara lui Antoine din mână.
Antoine se ridică de pe canapea, arătând ca și cum ar fi vrut să-l facă una
cu pământul pe micul Hank.
Dar Zil spuse:
— Nu. N-o să ne batem între noi.
— Da, așa să fie, spuse Lance, dar nu părea prea sigur.
Turk trebuia să calmeze spiritele.
— Hank are dreptate. Zil nu vrea să ne comportăm ca alții, ca niște copii.
Zil vrea ca noi să le ținem piept ciudaților. Dacă stăm și ne drogăm, Zil n-o să
poată să se ocupe de problema asta. Trebuie să fim cu mintea limpede.
— Mda, fu Lance de acord. Dar în legătură cu ce?
— L-am găsit pe Hunter. Hank le dădu veștile cu un soi de mândrie
potolită. De parcă le arăta părinților un carnet de note cu zece pe linie.
Zil sări în picioare.
— L-ai găsit?
618
 — Da. E pe autostradă și se ascunde într-o casă de pe-acolo. Și n-o să
ghiciți ce are acolo.
— Ce anume?
— Mâncare. Ciudatul ăla mutant a omorât o căprioară, apoi a gătit-o cu
puterile sale de ciudat, iar ultima oară l-am văzut tranșând-o cu un cuțit.
— Ține totul pentru el, spuse Turk. Doar pentru el și ceilalți ciudați. O să
mănânce vânat, iar noi o să fierbem niște iarbă sau ceva de genul ăsta.
Lui Zil îi plouă în gură. Carne. Carne adevărată. Și nu de șobolan sau
porumbel, ci ceva asemănător cu vita.
— Am mai mâncat vânat, spuse Lance. E bun la gust.
— Trebuie să aibă gust mai bun decât carnea de câine, zise Antoine. Deși
aș mânca și câine dacă aș avea.
— Ce facem acum? îl întrebă Lance pe Zil.
Toate privirile, chiar și a Lisei, se îndreptară spre Zil.
— Ce zici să facem? se întrebă Zil retoric trăgând de timp.
— Ne ducem după el! răspunse Antoine.
Zil îl lovi pe Antoine peste umăr și râse.
— Da. Apoi bătu cupa cu Hank. Ai făcut treabă bună, omule. Avem vânat
în meniu.
— Imediat ce-l spânzurăm pe Hunter, zise Hank.
După asta, conversația se împotmoli.
— Poftim? îl întrebă nedumerit Lance.
Hank se uită cu răceală la el.
— Tu crezi că ciudatul ăla o să ne dea mâncarea de bunăvoie? Dacă are
ocazia, o să ne omoare. Ciudaților nu le pasă de noi, nu le pasă dacă murim
de foame. Oricum e un criminal, nu? Ce să faci cu un criminal care e și ciudat
pe deasupra?
Zil înghiți în sec. Hank insista prea mult cu asta. Una era să-l atace pe Sam
ca să câștige respect pentru normali.
Spre ușurarea lui Zil, Lance luă cuvântul.
— Omule, nu cred că vrem să-l omorâm noi pe tip.
— A fost ideea lui Zil, spuse Hank. În acea primă noapte. De ce-am avut o
frânghie cu noi dacă nu voiam să facem dreptate?
Frânghia nu fusese ideea lui Zil. Dar să recunoască acest lucru? Doar voia
să-l bată măr pe Hunter. Voia ca Hunter să plângă și să recunoască faptul că
a furat ultima felie de pastramă de vită. Nu-și dorise să-l omoare. Erau doar
vorbe.
— Tu crezi că Sam, Edilio și restul o să ne lase să-l omorâm pe Hunter? i-o
întoarse Lance.
Hank zâmbi. Era un zâmbet ciudat de copil mic. Inocent.
619
 — Nu mai e niciunul prin preajmă. Dekka e la centrală, nu? Iar Sam și cu
Edilio au șters-o cu Jeepul ăla. Cred că s-au dus cu toții să-i vină de hac lui
Caine.
Lui Zil îi bătea inima să-i spargă pieptul. Avea gura uscată. Doar ei nu
aveau de gând să facă așa ceva, nu-i așa?
Dar Hunter avea carne. Și cum altfel să ia carnea de la el?
— Nu putem să-l omorâm pe Hunter pur și simplu, spuse Turk.
— Așa e, zise și Zil.
— Trebuie să-l judecăm mai întâi, spuse Turk.
Iar Zil se trezi încuviințând din cap. Și zâmbea cu gura până la urechi, de
parcă a lui fusese ideea de la bun început. Și poate că așa și fusese. Poate că-
și dăduse seama că asta se va întâmpla.
„Da, își spuse Zil. Ești milos, dar știi că așa trebuie procedat. Știi că așa
trebuie procedat.”
Cu toții se întoarseră nerăbdători spre el. Lisa chiar nu arăta atât de rău.
Mai ales când îi zâmbea de parcă era un star rock.
— O să-l judecăm. Pentru că Human Crew nu comite doar acte de
violență, spuse Zil de parcă și credea ce zicea. Lăsând la o parte că numai
asta făcuseră până acum: spărseseră geamuri și chestii de genul ăsta.
Trebuie să-l judecăm drept. Altfel ceilalți normali, oamenii noștri, n-o să
vadă cu ochi buni chestia asta. Așa că trebuie să fie judecat. Apoi ne ocupăm
de Hunter. O să-l judecăm drept. Și împărțim între noi carnea de căprioară,
da?
— Da, fu de acord Lance.
— Îi aducem pe puști de partea noastră, spuse Zil. Toți vor spune că Zil le-
a adus dreptate și mâncare.
— Va fi adevărul gol-goluț, zise Turk.

• TREIZECI ȘI ȘASE

01 oră, 08 minute

Drake se strecură prin gaura din peretele exterior. Marginea găurii încă
mai era puțin caldă la atingere. Încercă să rămână cu fața în beznă, se uită la
stânga, se uită la dreapta.
Așadar Caine voia o diversiune. Asta va și primi.
620
 Drake o văzu pe Dekka într-un șezlong, cu capul plecat. Poate ațipise.
Văzu o prelată care acoperea cu siguranță niște cadavre. Văzu doi puști care
se jucau skanderbeg. Aveau armele sprijinite de o mașină. Nu-l văzu pe Sam
sau pe umbra lui, Edilio. Nu o văzu nici pe Brianna.
Soarele apunea pe apă. În curând avea să se lase întunericul. Caine îl
avertizase să nu facă nimic până nu închidea Jack reactorul.
— O să vezi cum se sting luminile din parcare, spuse Jack pe tonul lui
atotștiutor. Și ai să auzi turbinele cum se mișcă din ce în ce mai încet.
Sam trebuia să fie acolo pe undeva, dincolo de porțiunea îngustă a
parcării pe care o vedea Drake. Cu siguranță. Sam nu ar fi lăsat-o pe Dekka
singură doar cu niște idioți de clasa a șasea.
Drake voia să fie cel care să-l ucidă pe Sam. Dacă reușea, atunci nimeni nu
avea cum să-l împiedice să devină conducător. Când peștii cei mari se luptă,
câștigătorul ia totul. Caine nu reușise să-l nimicească pe Sam. Drake nu va
rata această șansă.
Dar, indiferent cât de mult se uita, nu-l vede pe Sam sau pe altcineva care
le-ar fi pus probleme.
Când dădu să plece, Orc intră cu pași apăsați în raza lui vizuală. Se
îndrepta spre marginea parcării, spre niște iarbă mai înaltă.
Drake râse în tăcere. Monstrul trebuia să facă pipi.
Așadar erau Orc, Dekka și câțiva copii cu puști. Ar fi fost o prostie din
partea lui să nu-i considere o amenințare. Drake se mai luptase cu Orc o dată
și nu câștigase detașat lupta. Dar evident atunci nu avusese o mitralieră.
Drake își puse mâna stângă pe marginea găurii. Era puțin fierbinte. Își
făcu mâna căuș și își sprijini butoiașul armei în palmă. Se ghemui ca să aibă
o poziție bună de tragere. Își lipi obrazul de patul răcoros al armei, închise
ochiul stâng și potrivi cătările din spate și din față. Își înfășură vârful
tentaculului în jurul trăgaciului.
Mută cătarea un pic la stânga. Încă puțin. Acum Dekka era în vizor.
„Nu încă. Așteaptă până oprește Jack reactorul. Apoi mai așteaptă zece
minute.”
Spera să se întâmple cât mai repede. Soarele arunca umbre purpurii și,
dacă se stingeau luminile din parcare, Drake nu prea putea să țintească.
Dekka moțăia. Parcă saliva.
Un foc scurt. Asta avea să facă. Să tragă un foc scurt și să privească pe
urmă cum peste Dekka începeau să crească flori de sânge…
— Auuu! strigă Howard.
Drake se dădu înapoi. La fel și Howard.
Howard era chiar în fața lui, în dreptul găurii, uitându-se curios ca un
turist.
621
 Li se întâlniră privirile.
Drake duse pistolul spre stânga și trase. Simți reculul în mână. Dar
Howard se lipise de perete.
Dekka se trezi brusc.
Drake înjură și îndreptă pistolul spre ea.
Apăsă pe trăgaci. Dar Dekka era deja la cinci metri deasupra pământului
și se ridica repede. Șezlongul se rotea într-un vârtej cu ea.
Drake ținti. Parcă trăgea în obiecte aruncate în aer, se gândi el. Dacă își
potrivea puțin ținta…
Dekka își întinse prea târziu mâinile înspre Drake. Un butoiaș de pistol se
ridică deodată prea mult. Focul străpunse aerul de deasupra capului ei și
căzu din cauza gravitației.
Se izbi de ciment. Șezlongul căzu peste ea. Nu se mișca.
Apoi își ridică încet-încet capul.
Drake nu se grăbea. Se uita la ea. Își dădea seama că se uita la el. Își dădea
seama că el câștigase. Îi citea frică și resemnare în ochii negri.
— S-a mai dus un ciudat, șopti Drake și apăsă încet pe trăgaci.
•
— Trebuie să îl luăm prin învăluire, spuse Hank. Să-l atacăm înainte să
poată reacționa.
Lui Zil nu-i convenea că Hank dădea ordinele. Deloc.
— Trebuie să-l aducem în stare de inconștiență înainte să apuce să
prăjească pe unul dintre noi, apoi îl legăm și folosim folia de aluminiu.
— O să-și prăjească mâinile, spuse Turk cu încântare morbidă. Ca un
curcan.
Merseseră pe jos, nedorind să fie auziți venind cu mașina. Alergau pe
autostradă de parcă ar fi fost urmăriți. Deși nu știau cine i-ar fi putut spiona.
Era amuzant. De parcă te jucai de-a soldații ca atunci când erai mic.
Nici urmă de soldații lui Edilio. Sau de gașca lui Sam.
Simțiră mirosul căprioarei de cum traversară drumul. Era uimitor, se
gândi Zil, cât de dezvoltat aveai simțul mirosului când ți-era foarte, foarte
foame.
Zil le făcu semn lui Hank, Turk și Lisei să rămână locului și să se ascundă
în spatele garajului. El și cu Lance se furișară pe lângă garaj și se ghemuiră
ca să se uite printre șipcile gardului.
Hunter mânuia un satâr imens. Încerca să spintece spatele căprioarei, dar
nu prea se pricepea. Făcea multă mizerie. Multe porțiuni din carne erau
aproape carbonizate. Altele erau în sânge. Hunter se opri, rupse o bucată de
carne și o înfulecă pofticios.
Și lui Zil îi ploua în gură, aproape fără să vrea. Îl durea stomacul.
622
 Zil și Lance se întoarseră pe furiș la ceilalți.
— Nenorocitul ăla de ciud mănâncă totul, spuse Zil. O să mănânce tot
animalul ăla, vă jur.
— Mda, fu de acord Lance.
— În regulă, o să procedăm așa, spuse Zil expunându-și planul.
Turk, Hank, Lisa și Zil o luară pe lângă casă pentru a veni din partea
cealaltă. Lui Lance îi revenise un rol crucial, pentru că Hunter nu-l cunoștea
și nu avea de ce să-i fie frică de el.
Când totul fu gata, Lance se ridică în picioare, în spatele gardului.
— Hei, frate!
Hunter tresări, simțindu-se vinovat și speriat.
— De ce te furișezi? Cine ești?
— Calmează-te, frate. Am simțit miros de carne. Mi-e foame.
Hunter părea foarte bănuitor.
— Voiam să i-o vând lui Albert. Așa toată lumea poate să mănânce o
bucățică. Am ațipit după ce-am mâncat puțin. Dar acum o pregăteam.
Lance se cățără pe gard, având grijă să nu aibă un aer amenințător.
— Ce-ar fi să te ajut să jupoi animalul? În schimb, mă lași să mănânc
puțin? Știi că trebuie să-i scoți și măruntaiele, nu?
— Normal că știu, spuse Hunter pe un ton defensiv. Asta mă și pregăteam
să fac.
Zil era convins că fostul său coleg de cameră habar nu avea. Se uita agitat
și înspăimântat în timp ce Lance se îndrepta ușor și cu încredere spre el.
Hunter părea să fie concentrat doar asupra băiatului înalt și chipeș. Dar
nu-l ataca. Nu era nici măcar amenințător.
— Acum, șopti Zil.
El și cu Hank intrară primii pe poartă. Se mișcară repede, dar fără să facă
zgomot.
Greșeala se produse atunci când Lance se uită la ei. Hunter văzu licărul
din ochii băiatului, privi peste umăr, îl recunoscu pe Zil, se întoarse prea
târziu și Hank îl izbi cu ranga în cap.
Căzu ca un sac de cartofi.
Hank ridică ranga ca să-l lovească din nou.
— Suficient, spuse Zil apucându-l de mână pe Hank. Leagă-l de mâini.
Înfășoară-i-le în folie de aluminiu. Când Turk începu să-i lege mâinile în față,
Zil îi spuse: Nu mă, boule, leagă-i-le la spate.
Turk rânji mânzește.
— De asta tu ești șeful.
Îl legară fedeleș, apoi Lisa veni cu o folie de aluminiu și o înfășură de mai
multe ori în jurul mâinilor băiatului.
623
 Turk îi înfășură apoi bandă izolantă în jurul mâinilor, prinzându-i și
degetele.
Hunter nu se mișca.
Zil făcu doi pași, înșfăcă acel cuțit care-i scăpase băiatului din mână și tăie
o felie de carne din spatele căprioarei. Bucata de carne era pe jumătate
gătită, pe jumătate crudă. Se năpusti asupra ei ca un lup înfometat. Ceilalți
râseră și îi urmară exemplul. Turk mâncă prea mult și vomită într-un colț al
gardului. Apoi reveni să mai ia o gură de carne.
Mâncară și râseră, încântați de isprava lor.
Hunter începu să se agite. Gemea.
— Păcat că n-avem ciment pe-aici, spuse Zil. Drake știa ce făcea când le-a
betonat mâinile.
— Dar Drake e un ciudat și el, nu? întrebă Lisa cu inocență.
Întrebarea îl puse pe gânduri pe Zil. Era oare Drake un ciudat? Potrivit
legendei, mâna-bici îi crescuse ca să-i înlocuiască brațul pe care i-l
carbonizase Sam într-o luptă.
— Cred că da. Nu știu sigur, spuse Zil cu prudență, în timp ce mesteca
vânatul.
— Trebuie să ne dăm seama, făcu Turk.
Hunter gemu mai tare.
— Se trezește ciudatul, spuse Lance. O să-l doară capul.
Asta i se părea amuzant lui Zil. Râse. Și ceilalți se luară după el.
— Vedeți, băieți: dacă sunteți cu mine, avem parte de carne bună și
proaspătă.
— Asta da, spuse Turk.
— Șefule, e timpul să ne ocupăm de ciudul ăsta? întrebă Hank respectuos,
dar nerăbdător.
Zil râse din nou. Mâncarea din stomac îi dădea o senzație de bună
dispoziție. Se simțea aproape amețit. Și puțin somnoros, dat fiind că soarele
apunea.
Îi plăcea să i se spună „șefule”. I se potrivea. Se simțea bine.
Zil Sperry. Șeful Human Crew.
— Desigur, spuse Zil. Să începem procesul. Se uită prin curte. Turk, Hank,
duceți-l până la treptele din spate și sprijiniți-l.
Hunter nu putea să stea în capul oaselor. Era conștient, dar nu pe de-a-
ntregul. Unul din ochi arăta ciudat, iar Zil observă că avea o pupilă de două
ori mai mare decât cealaltă. Zil râse văzându-l că arătă atât de ridicol.
— Trebuia să recunoști că mi-ai furat pastrama, îl certă el pe Hunter.
Hank îngenunche ca să fie față în față cu el.
— Recunoști că ai furat pastrama șefului?
624
 Hunter își dădu capul într-o parte. Încerca să vorbească, dar nu ieșea
decât un sunet gâtuit.
— Blrrr glll pluh, îl imită Turk.
— Cred că a zis „Da, eu am fost”, zise Hank în bătaie de joc.
— Traduc eu pentru el, spuse Turk.
— Hunter, recunoști că l-ai ucis pe Henry? îl întrebă Hank.
Hunter nu scoase o vorbă. Turk răspunse pentru el:
— Desigur. Sunt un ciudat, un gunoi nenorocit care l-a ucis pe Henry.
Zil râse fericit.
— Ce putem să facem? A mărturisit. Își luă un ton sever. Hunter, te declar
vinovat.
— Și acum? se întrebă Lisa. E rănit. Poate ar trebui să-i dăm drumul.
Zil era cât pe ce să fie de acord cu ea. Nu mai era aproape deloc furios pe
Hunter, acum că avea burta plină.
— Lisa, de ce ești miloasă cu un ciudat? o tachină Hank.
— Ba nu sunt, spuse Lisa repede.
Hank se uită urât la ea.
— Crezi că o să treacă totul cu vederea dacă îl eliberăm? Nu. O să se
înhăiteze cu ceilalți ciudați și o să vină după noi. Crezi că Sam va fi blând cu
noi?
Zil se uită la Lance.
— Tu ce crezi, uriașule?
— Eu? Lance părea tulburat. Zil, eu fac ce-mi spui.
Zil își dădu seama că era decizia lui. Acel gând îi umbri bucuria. Până
atunci știuse că-și putea justifica acțiunile. Putea să spună „Uite ce e, Hunter
l-a omorât pe Harry. Am vrut să fie judecat.” Copiii ar accepta asta. Poate că
Sam nu, dar n-ar avea ce să facă și s-ar lăsa păgubaș.
Dar, dacă-l executau pe Hunter, cum era clar că voia Hank, atunci Sam și
ceilalți copii se vor răzbuna pe Zil. Iar adevărul era că ei cinci n-ar rezista
nici măcar un minut într-o luptă cu Sam.
Dacă-l omorau pe Hunter, Sam avea să le declare război pe față. Sam ar
câștiga.
Însă Zil nu putea să recunoască așa ceva. Ar fi părut penibil.
Era într-o mare dilemă. Dacă părea moale, Hank s-ar fi întors împotriva
lui. Iar Hunter s-ar fi răzbunat pe ei dacă-i dădeau drumul. Dar, dacă-l
omorau pe Hunter, Zil își semna sentința.
— Avem nevoie de mai mult de cinci puști, spuse Zil. Trebuie să fie mai
mulți de partea noastră.
Hank părea îngrijorat.
Dar lui Zil îi venise o idee. Îi răsărise în minte ca o floare.
625
 — Sam se poate lupta cu noi cinci, dar nu poate ține piept unui întreg
oraș, nu? Cui o să mai dea ordine dacă tot orașul e împotriva lui?
— Cum o să-i convingem pe puști să ni se alăture? vru Hank să știe.
Zil zâmbi cu gura până la urechi.
— Avem carnea asta, nu? Copiii sunt lihniți de foame. Ce crezi că ar face
pentru puțină friptură de căprioară?
•
Edilio conducea mai repede ca niciodată. O sută zece kilometri la oră pe
autostradă, trecând pe lângă camionete și mașini lovite sau abandonate.
Vântul le acoperea cuvintele, așa că nimeni nu mai vorbea.
Când viră spre șoseaua de coastă care ducea la centrala atomică, Edilio fu
nevoit să încetinească. Trebuia să fie atent, căci erau multe curbe
periculoase, iar dacă nu era atent, puteau să ajungă în mare, prăbușindu-se
printre tufișuri și bolovani.
Edilio frână brusc.
— Ce e? îl întrebă Sam.
Edilio ridică un deget. Își ciuli urechile. Și auzi zgomotul.
— Focuri de armă, spuse el.
— Calc-o, îi zise Sam.
•
Orc făcea pipi când auzi strigătul lui Howard:
— Auuu!
Nu-i păsa. Howard oricum țipa mult. Era mic, slab și se speria ușor.
Se întoarse exact când Drake trăgea. Văzu gura țevii printr-o gaură din
perete.
Dekka plutea. În clipa următoare cădea. Iar Howard era lipit de perete.
— Orc! strigă Howard.
Dekka se izbi de pământ. Pe Orc nu-l deranjă prea tare. Nu o simpatiza
prea mult pe Dekka. Îl cam ignora și se uita în altă parte când era prin
preajma ei. Îi era scârbă de el.
Ei bine, cui nu-i era? Orc era dezgustat de sine însuși.
Apoi văzu chipul din spatele armei. Era Drake. Drake se dusese după Orc
cu tentaculul său și îl biciuise. Nu-l duruse prea tare, dar tot nu-i plăcuse.
Drake încercase să-l omoare.
Orc nu-l plăcea pe Drake. Asta nu însemna că o simpatiza pe Dekka. Dar
Sam o simpatiza, iar Sam fusese cinstit cu Orc. Sam îi făcuse rost de bere.
Orc ar fi vrut să bea o bere acum.
Dacă ar salva-o pe Dekka, poate că Sam l-ar răsplăti. Dacă îi salva viața
Dekkăi, cu siguranță ar fi primit măcar o navetă cu bere. Poate bere străină.
Orc nu mai băuse niciodată bere din aia.
626
 Drake era cam la o sută de metri de el. Dekka la jumătatea distanței. La
cinci metri era parcată o motocicletă.
Orc înșfăcă motocicleta. Cu o mână apucă de volan și cu cealaltă de
ghidon. Învârti cu putere și roata se desprinse ușor.
•
— Trage cineva! strigă unul dintre soldații lui Drake, venind în fugă.
— Da, ghici cine? făcu Diana.
— Prea devreme, mormăi Caine. I-am spus să aștepte. Jack, grăbește-te!
— Nu vreau să mă pripesc și să…
Caine își înălță ambele mâini, îl ridică pe Jack în aer și îl aruncă în
pupitrul de comandă.
— Am zis acum! strigă Caine.
Nu mai erau în sala de comandă, ci în fața unui monitor separat pe care se
vedea interiorul reactorului.
Jack tastă o secvență de cifre.
Electromagneții se opriră.
Barele de control din cadmiu se afundară ca niște pumnale.
Monitorul alb-negru nu înregistra nicio schimbare. Dar efectul fu imediat.
Vibrația turbinelor scăzu în intensitate. Zumzetul continuu de pe fundal
încetă brusc.
Luminile pâlpâiră. Imaginea de pe monitor tremură, dar apoi se stabiliză.
— Putem intra? întrebă Caine.
— Sigur, ce pericol ar putea să reprezinte o centrală…
— Taci din gură! țipă Caine. Deschide-o, Jack.
Jack se supuse.
Intrară într-o încăpere mare care părea făcută aproape complet din oțel
inoxidabil. Podea din oțel inoxidabil. Pasarele din oțel inoxidabil. Macarale.
Caine avea impresia că era în bucătăria unui restaurant uriaș.
Ce nu avea culoarea oțelului inoxidabil era marcat cu galben
reflectorizant. Balustrade de siguranță. Distanța dintre trepte. Panouri
galbene și negre avertizând asupra pericolului de radiații, lucru pe care
toată lumea care ajunsese să lucreze acolo îl știa oricum.
Bolta de deasupra părea cupola unei catedrale. Dar pe cimentul vopsit nu
era pictată nicio frescă.
Caine se simțea strivit de măreția acelui loc.
În mijloc era o groapă circulară, ca un fel de piscină sinistră cu o apă
albastră și strălucitoare. Nu că ar fi fost cineva tentat să plonjeze.
Era înconjurată de o pasarelă. O macara-robot era suspendată deasupra.
Jos, în abisul îngrozitor, se aflau barele de combustibil nuclear. Fiecare era

627
umplută cu pelete cenușii care nu păreau ieșite din comun: niște cilindri gri,
butucănoși din ceva ce părea a fi plumb.
Un motostivuitor uriaș ținea suspendat în aer un butoi de oțel. Exact
acolo unde-l lăsase șoferul înainte să dispară.
— Încep secvența, spuse Jack tastând cu furie; era înspăimântat, dar și
curios.
Robotul se mișca mai repede decât se așteptase Caine. Era suspendat
deasupra apei prea albastre ca o insectă pândind.
Era cald în acea încăpere. Generatoarele de urgență nu erau conectate la
aerul condiționat, așa că temperatura creștea constant.
— Mai durează? întrebă Caine.
— Ca să extrag în siguranță și să o transport la stația de răcire…
— N-o să avem timp pentru tot, spuse Caine. Drake a început deja să
tragă. Trebuie s-o ștergem de aici.
— Caine, n-avem cum… începu Jack.
— Ia bara aia de combustibil. Scoate-o din piscină. Mă ocup eu de restul,
spuse Caine.
— Caine, trebuie să urmăm protocolul ca să scoatem bara de acolo.
Singura cale de ieșire e prin…
Caine își ridică ambele mâini. Se concentră asupra bolții convexe de
deasupra lor, containerul care ar fi împiedicat să se răspândească radiațiile
în caz de accident.
Izbi betonul cu toată puterea. Se auzi un zgomot asurzitor care aproape îi
sparse timpanele lui Caine.
— Ce faci? strigă Jack.
— Caine! țipă Diana.
Betonul nu ceda. Nu de la distanța asta. Fără nimic pe post de proiectil.
Caine își concentră puterea asupra stivuitorului.
— Ai grijă Jack, scrâșni Caine din dinți.
Stivuitorul zbură prin aer. De parcă îl lovise un zeu invizibil. Se izbi în
linie dreaptă atât de repede, încât sparse bariera sunetului, provocând un
zgomot atât de puternic care a fost imediat acoperit de bubuitura produsă
de bucățile de oțel și fier căzând, lăsând o gaură în beton.
— Cât de grea crezi că e bara de combustibil? întrebă Caine.
— Tu ai înnebunit? țipă Diana.
— Nu, doar mă grăbesc, îi răspunse Caine.
•
Drake apăsă pe trăgaci.
O ploaie de gloanțe se izbiră din peretele de beton aflat chiar în fața
Dekkăi.
628
 Drake se feri de recul și ridică arma puțin, îndreptându-se spre Dekka.
Fata îngrozită își vedea moartea cu ochii.
Deodată Drake căzu pe spate. Încă mai avea în mâini arma, care acum se
descărca în tavan.
O roată se rostogoli prin încăpere, apoi se prăbuși pe un birou cu o
bubuitură puternică.
Drake își luă degetul de pe trăgaci. Se ridică încet clătinându-se pe
picioare. Se uită la roată, incapabil să-și dea seama de unde venise. Cum de
zburase o roată în aer și prin gaura aia?
Orc.
Drake scoase cartușul și puse altul. Avea vânătăi și era în stare de șoc, dar
nu grav rănit. Se furișă din nou în gaură, având grijă să nu mai zboare ceva
prin aer.
Dekka nu mai era pe jos.
Orc era…
O mână de piatră se întinse, dar rată capul lui Drake cu câțiva centimetri.
Drake trase la întâmplare în gaură.
Apoi se întoarse și o luă la fugă.

• TREIZECI ȘI ȘAPTE

01 oră, 06 minute

Jeepul zbură prin poartă. Edilio conduse până în dreptul unde se ridica
Dekka de pe ciment. Era tulburată, furioasă și avea câteva vânătăi.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă Sam sărind de pe scaunul din față. Simțea
valul de adrenalină răspândindu-i-se în sânge în sfârșit.
Dar și acum avea impresia că era ciudat de detașat. Chiar și acum, când
avea probleme. De parcă nu erau ale lui. Parcă o altă parte a lui făcea asta.
— Am încercat să zbor, îi spuse Dekka mormăind încet. Scutură din cap și
se aplecă să-și palpeze genunchiul. Au!
— Am auzit ceva mai puternic decât o împușcătură, spuse Edilio. Ca un
tunet. Sau ca o explozie.
— Scuze, dar n-am auzit niciun tunet, spuse Dekka.
Orc veni dintr-o direcție, iar Howard din cealaltă.

629
 — Orc, frate, ce reacție mișto ai avut, zise Howard cu entuziasm. Alergă
înspre prietenul lui și îl bătu pe spate de mai multe ori.
— Îți rămân datoare, Orc, îi zise Dekka.
— Ce s-a întâmplat? repetă Sam.
— Drake, frate, îi răspunse Howard. A încercat s-o împuște pe Dekka. Ea a
sărit. Apoi, buf, a căzut. Orc a înșfăcat motocicleta aia, i-a smuls roata și a
aruncat-o spre Drake. Ca pe un Frisbee. Howard începu să aplaude încântat.
Prin gaura pe care ai făcut-o în perete, Sammy. A azvârlit-o cu toată puterea.
— O să te coste, mormăi Orc.
— Să știi că da, îl secondă Howard. O să te coste. Howard nu-ți sare în
ajutor gratis.
— N-a mai auzit nimeni un zgomot puternic? insistă Edilio.
— Au cam fost împușcături, Edilio, se răsti Dekka la el.
— Ești bine, Dekka? o întrebă Sam.
— O să supraviețuiesc, îi răspunse ea.
— Dekka, ce crezi că s-ar întâmpla cu o peșteră sau cu un puț de mină
dacă ai opri gravitația? o întrebă Sam.
— E o întrebare-capcană?
— Nu.
Dekka încuviință din cap.
— În regulă. Dacă o activez și o dezactivez de câteva ori, cred că ar începe
să se sfărâme. Probabil să se prăbușească.
— Da. Sam îi puse o mână pe umăr. Trebuie să te rog ceva.
— Bănuiesc că vrei să mă rogi să distrug o peșteră sau un puț de mină.
— Nu e un puț de mină obișnuit, spuse Edilio pe un ton sumbru. E ceva
înăuntru. E… Nu cred că pot să-ți explic. Intră în tine. Te sperie.
— Trebuie să mergi cu Edilio. Să blochezi creatura aia acolo, îi spuse Sam.
Howard, tu și cu Orc trebuie să vă întoarceți în oraș. Nu-mi vine să cred că vă
spun așa ceva, dar trebuie să fiți cu ochii în patru la ce se întâmplă pe-acolo.
— Asta o să te coste…
— Da, știu, îl întrerupse Sam pe Howard. Ce-ar fi să negociem mai târziu?
Howard ridică din umeri.
— În regulă, am încredere în tine.
Arătă înspre el, apoi spre Sam, parcă spunând „Sunt cu ochii pe tine”.
— Tu ce-o să faci? îl întrebă Dekka pe Sam.
— Eu o să mă ocup de Caine. Trebuie să-l opresc aici.
— Nu vrei să te lupți singur cu Caine și Drake, se opuse Edilio. Sub nicio
formă! E sinucidere curată!
Sam se forță să râdă.

630
 — Nici nu mă gândesc. Howard, când ajungi în oraș, caut-o pe Briza, asta
dacă nu dai de ea pe drum. Dacă nu o găsești pe Brianna, încearcă să dai de
Taylor. Spune-le să trimită oameni. Și transmite-le că vreau să mă țină
cineva la curent cu ce-o să faceți la mină.
— Poate ar fi trebuit să ne deschidem telefoanele, nu? zise Edilio. Făcu o
grimasă, dându-și seama prea târziu că spusese ceva nelalocul lui.
— Mda, zise Sam. Să adăugăm și asta la greșelile pe care le-am făcut.
— Da. Sam, nu mai face încă una: nu intra acolo de unul singur.
— N-am zis că nu? spuse Sam pe un ton egal.
Edilio se uită în ochii lui. Sam își coborî privirea și zise:
— În caz că pățesc ceva, să ascultați cu toții de Edilio.
Dekka dădu solemn din cap.
— Nu-mi face una ca asta, îi zise Edilio. Să nu care cumva să mori, Sam.
•
Bara de combustibil nuclear. De patru metri. Învelită în plumb, dar atât de
periculoasă, de mortală.
Jack ținea în mână ceva ce părea a fi o telecomandă uriașă. Avea ochii
bulbucați. Înghițea spasmodic. Apăsă un buton de pe telecomandă, iar bara
încetă să se mai miște. Scoase un oftat de ușurare.
Bara de combustibil atârna de macara, balansându-se puțin. Caine se
simțea atras de ea, voia s-o atingă. Dar era fierbinte. Caine avea deja
broboane de sudoare pe frunte și stătea la câțiva metri distanță de ea.
Caine auzi pași din spate. Fără să se întoarcă, zise:
— Ai riscat foarte mult, Drake.
— Nu eu, spuse Drake gâfâind. Howard m-a văzut.
— Și Sam? întrebă Caine vrăjit de bara cenușie de combustibil, de
contrastul dintre puterea sa ucigătoare și exteriorul său anodin.
— A venit cu mexicanu’.
Caine se uită la gaura din boltă. Se desprinsese o bucată de beton, căzuse
și aterizase zgomotos pe un echipament ascuns vederii. Prin gaură vedea
dealul, purpuriu în lumina soarelui care apunea.
Lui Jack i-ar mai lua zece, cincisprezece minute să ducă bara de
combustibil la rampa de încărcare. Sam putea ajunge aici în zece minute.
— Nu trebuie să se țină Sam de fundul nostru cât suntem pe drum, zise
Caine. Îi veni o idee. Era minunat de simplă. Împușca doi iepuri dintr-o
lovitură. Drake, a venit vremea să dovedești că ești așa mare și tare cum te
crezi, îi spuse Caine.
— Nu trebuie să dovedesc nimic, răbufni Drake.
Locotenentul se uita furios la Caine. Se apropiară unul de altul.

631
 Cain era destul de aproape ca să-i șoptească la ureche dacă voia, dar nu,
își dorea ca toată lumea să audă.
— Drake, când am trimis-o pe Diana să-l aducă pe Jack, știi ce s-a
întâmplat? Mi l-a adus. Acum trebuie să-l oprească cineva pe Sam sau măcar
să-l încetinească. Să o rog pe Diana? Ar găsi ea o cale. Sam e băiat, până la
urmă.
Diana își dădu seama imediat care era planul lui Caine.
— Sam? Râse în felul ei atotștiutor. Cred că prințesa aia a gheții îi cam dă
bătaie de cap. Nu cred că-mi va fi greu… să-l rețin pentru un timp.
Poate că această replică de agățat ar fi mers mai bine înainte ca Diana să
se radă în cap și să se îmbrace ca un băiat, dar Caine văzu că Drake mușcă
imediat momeala.
— Asta vrei? întrebă Drake. Vrei să-l nimicesc pe Sam? Ori eu pe el, ori el
pe mine, nu? Oricum e bine pentru tine și vrăjitoarea ta.
— Tragi de timp, Drake, îi aminti Caine.
Caine putea să-i citească gândurile psihopatului, punându-și mintea la
contribuție. Drake nu avea cum să-l refuze.
În niciun fel. Nu dacă voia să mai fie Mâna-Bici. Nu dacă spera să-i ia
vreodată locul lui Caine.
— O să-l omor pe Sam, spuse Drake pe un ton care se voia amenințător,
dar care sună până la urmă șovăielnic.
Probabil fu nemulțumit de rezultatul vocii. Așa că repetă, mormăind
încet:
— O să-l opresc pe Sam chiar aici.
Caine încuviință din cap ușor. Se întoarse cu spatele la Drake și-i făcu cu
ochiul Dianei, care se străduia să nu trădeze nicio reacție.
Bietul Drake! Nu era suficient să fie ambițios. Un conducător trebuia să fie
inteligent, nemilos, manipulator, nu doar un derbedeu.
Marii conducători trebuiau să știe când să manipuleze și când să-i
confrunte pe ceilalți.
Dar cel mai important lucru era ca un mare conducător să știe când să-și
asume riscuri.
— Să sperăm că bara aia de combustibil e rezistentă! spuse Caine.
Își ridică mâinile, iar bara pluti în aer, prinsă la un capăt de macara.
— Apasă pe declanșator! porunci Caine.
— Caine, dacă se sparge… începu Jack.
— Fă-o! urlă Caine.
Chiar și Drake se trase înapoi. Jack apăsă pe butonul care descleșta
gheara robotului.

632
 Caine își împinse brațele înainte cu palmele în afară. Cilindrul zbură ca o
săgeată din arbaletă.
Avea o țintă bună. Dar nu perfectă. Cilindrul zgârie cimentul pe când
pătrunse prin gaură.
— Așa se fac lucrurile repede, spuse Caine.
— Dacă s-a spart ceva, s-a zis cu noi, se văită Jack.
Caine îl ignoră. Se întoarse spre Drake. Văzu că locotenentul său își făcea
niște calcule diabolice în minte.
— Mă ocup eu de Sam, spuse Drake.
Caine râse.
— Sau el de tine.
— O să te prind din urmă, Caine, spuse Drake.
Era un avertisment. Spera că, dacă reușea să-l înfrângă pe Sam, avea să se
ocupe și de Caine.
— Îți spun ceva, zise Drake. Îți aduc mâna fratelui tău. El mi-a luat-o pe a
mea: e vremea să-i plătesc cu aceeași monedă.
•
Sam urmări cum Edilio și ceilalți demarară în trombă. Se simțea împăcat.
Prima oară după câteva zile.
Singura viață pe care o risca era a lui. Și avea un plan în minte: Dacă făcea
asta, se termina totul. Totul.
Făcuse prea multe greșeli. Trecuse cu vederea prea multe lucruri. Nu el se
gândise să pescuiască, ci Quinn. Nu el se gândise să folosească SUV-uri
pentru a-i ține pe culegători la distanță de viermii mutanți, ci Astrid.
Sam nu ajunsese niciodată la timp, era prea încet, prea distrat, prea
nesigur pe el. Nu acționase din timp ca să raționalizeze mâncarea. Nu
motivase suficienți oameni ca să dea o mână de ajutor. Lăsase să se
înăsprească resentimentele dintre ciudați și normali. Nu protejase
magazinul lui Ralph de Drake sau centrala atomică de Caine.
Puștii stăteau pe întuneric în Perdido Beach, gândindu-se să se mănânce
între ei. Și el era la conducere, deci era vina lui.
Chiar și acum, Sam avea sentimentul că-i scăpase ceva esențial. Ceva. O
resursă.
O armă.
Ei bine, dacă supraviețuia acelei zile, totul se termina. Să preia Astrid
conducerea. Sau Albert. Sau Dekka. Poate că Edilio ar fi fost cel mai potrivit.
Dacă ieșea azi învingător, dacă-l oprea pe Caine și dacă Dekka închidea
puțul minei, atunci era suficient. Mai mult decât suficient.
Și dacă unul dintre ei dădea greș? Și dacă învingea Caine, iar Dekka nu
omora gaiafagul? O avea pe Lana în gheare. Fusese în mintea lui Caine. Știa
633
ce gândesc Lana și Caine. Fără îndoială și Drake. Știa ce puteri și ce slăbiciuni
aveau. Și, dacă devenea ce voia el, atunci ce avea să se întâmple?
Îi scăpa ceva.
Nimic nou sub soare. Curând va fi problema altcuiva. Se va duce la
surfing.
Nu prea avea nevoie de valuri. Putea să pună placa pe apă și să se întindă
acolo. Doar să stea întins. Avea să fie foarte bine.
Dar întâi…
Sam traversă parcarea până la ușa sălii turbinelor. Se aștepta să fie
împiedicat. Se aștepta să fie împușcat. Dar ajunse la ușă și o găsi nepăzită.
Ce ușurare. Dar nu era de bine. Caine ar fi pus pe cineva să păzească ușa.
Dacă mai era înăuntru.
Totul era cufundat într-o liniște suspectă și neașteptată. Centrala era
oprită. Turbinele nu se mai învârteau. În mod normal nu auzeai mai nimic.
Acum flecare pas răsuna.
Găsi drumul spre sala de comandă unde ușa fusese forțată. Îi luă câteva
clipe să-și dea seama ce unelte erau înfipte în podea și trase înapoi.
Sala de comandă era pustie și mai întunecată decât de obicei. Luminile de
avarie erau aprinse. Instrumentele și monitoarele calculatoarelor erau încă
pornite. Dar nu era niciun semn de viață.
O baltă lipicioasă de sânge uscat prin care călcase toată lumea. Peste tot
urme roșii de pantofi.
Nu se așteptase să fie atât de liniște. Unde era Caine? Unde era Drake?
Centrala atomică era mare și puteau fi oriunde. Puteau să-l aștepte într-o
sută de locuri, stând la pândă, prinzându-l într-o ambuscadă când apărea.
Caine putea să-l nimerească înainte ca Sam să aibă vreo șansă să
reacționeze.
Sam rămase pe loc, nehotărât. Ce se întâmplase? Și-ar fi dorit să-l fi rugat
pe Edilio să o trimită pe Brianna aici. Ar fi cercetat centrala în două minute.
„Încearcă să te gândești bine, își zise el. Au venit aici să fure uraniu.
Probabil că vor să-l ducă în mină. Dar cum aveau s-o facă? Oare pe unde
erau?”
La reactor, bineînțeles. Acolo era metalul mortal.
— Nu e de bine, spuse Sam în sala părăsită.
Pomi pe hol, ghidându-se după indicatoarele de pe perete.
La intrarea în reactor era o ușă blindată. Caine nu se deranjase să o
închidă în urma lui.
O luă apoi pe un coridor lung, slab luminat. Dădu de o a doua ușă
blindată, și aceasta deschisă, deși avea un panou numeric în dreptul ei și în

634
mod normal ar fi fost accesată cu o parolă. Cu siguranță că trebuia să existe
o parolă, iar ușa închisă și încuiată.
Sam își dădu seama că fusese lăsată deschisă intenționat. Pentru el. Oare
Caine eliberase radiații în acea zonă? Asta să fie explicația? Oare deja
absorbea organismul lui o doză fatală?
Nu. Caine nu ar fi fost atât de imprudent încât să contamineze totul ca să
nu mai poată fi pornit apoi curentul. Era sigur că și Caine voia să aibă într-o
zi din nou electricitate, doar ca să o poată controla.
Era logic. Dar asta nu însemna că Sam era mai puțin speriat. Dacă zona
era contaminată, atunci avea să moară.
Intră în sala reactorului. Era cald și sufocant, în ciuda bolții mari de
deasupra. Era imposibil să nu te sperie miezul reactorului, acea gaură plină
cu apă albastră, puternic radioactivă. Era imposibil să nu știi ce era.
Se plimbă în jurul ei, pregătit, în alertă. Ajunse la celălalt capăt al
reactorului, iar acolo îl aștepta Drake Merwin, cu mâna-bici balansându-se
leneș. Se sprijinea liniștit de un pupitru de comandă.
— Salut, Sam! spuse Drake.
— Drake, făcu Sam.
— Știi ce e tare, Sam? Nu am prea fost atent la școală, dar asta pentru că
nu am văzut niciodată cum mi-ar folosi chestiile astea. Drake scoase o
telecomandă uriașă din buzunar. Apăsă pe un buton.
O alarmă începu să sune.
— Pleacă, Drake, strigă Sam.
— O să-ți fac rău, Sam. Și o să înduri totul.
— Ce faci, Drake?
— Păi Sam, aici sunt niște bare de control. Dacă le bagi acolo, reactorul se
oprește. Dacă scoți câteva, pornește. Dacă le scoți pe toate odată, are loc un
accident nuclear.
Din acel lac albastru amenințător se ridica ceva. Zeci de stâlpi înguști care
atârnau de o flanșă circulară strălucitoare.
— Joci la cacealma, Drake.
Drake rânji.
— Să crezi asta în continuare, Sam. Cum crezi că o să arate frumușica de
Astrid după ce o să-i cadă părul în smocuri?
Întoarse telecomanda ca s-o vadă Sam.
— Vezi butonul ăsta? Dacă-l apăs, vor cădea barele de control. Și toată
lumea va trăi. Dacă nu apasă nimeni butonul… Jack a zis că noi doi o să
murim foarte repede. Ceilalți din FAYZ o să moară mai încet.

635
 — O să mori și tu, spuse Sam, fiind conștient că trăgea de timp, încercând
să găsească o soluție ca să-l oprească. Oare era Drake suficient de nebun să…
Da. Normal că era.
Alarma crescu în volum și intensitate. Acum era un țipăt electronic.
— Nu-mi fac griji, Sam, pentru că n-o să lași să se întâmple așa ceva,
zbieră Drake ca să acopere alarma.
— Drake… Sam își ridică brațele, cu palmele îndreptate spre Drake.
Drake ținea o mână deasupra acelui lac strălucitor care pulsa.
Acum ținea telecomanda cu două degete.
— Dacă o scap… îl avertiză Drake.
Sam își coborî încet brațele pe lângă trup.
Sunetul alarmei îi intra în creier. Câte minute trecuseră? Câte secunde?
Barele de control se ridicau maiestuos, inevitabil. Când avea să fie prea
târziu?
Iar eșuase, se gândi Sam cu tristețe.
— Nu vrei să știi ce vreau, Sam? strigă Drake.
— Pe mine, îi spuse Sam posomorât. Pe mine mă vrei.
— Asta e și ideea, Sam. Și o să stai acolo și o să înduri totul. Dacă nu…
•
Astrid era cu micul Pete, făcând un exercițiu pe care îl neglijaseră de
multă vreme. Acesta presupunea separarea mingilor după culoare. Erau
două cutii: una albastră și una galbenă; mingi albastre, mingi galbene. Orice
copil normal de cinci ani putea să facă asta. Dar micul Pete nu era un copil
normal.
— Poți să pui mingea unde trebuie? îl întrebă Astrid.
Micul Pete se uită fix la minge. Apoi privi în altă parte.
Astrid îi luă mânuța și i-o puse pe mingea galbenă. Îl strângea prea tare. Îl
durea.
— Poți să pui asta la locul ei? Vocea îi era răstită, nerăbdătoare. Erau pe
podeaua din camera micului Pete și stăteau pe covor într-un colț. Micul Pete
era pe altă lume, indiferent față de tot ce se întâmpla în jurul lui.
Câteodată îl ura.
— Mai încearcă, Petey, îl încurajă Astrid. Încetase să-și mai frângă
mâinile. Copilul își dădea seama că era încordată. Nu era deloc de ajutor.
Trebuia să facă în fiecare zi exerciții ca acesta. De mai multe ori pe zi. Dar
nu respecta indicațiile. Le făcea acum pentru că nu suporta să aștepte.
Trebuia să-și țină mintea ocupată ca să nu se gândească la Sam.
— Iartă-mă, îi spuse ea micului Pete, căruia nu-i păsa de scuzele ei și de
nimic altceva.
Cineva bătu la ușa dormitorului, iar Astrid tresări.
636
 Ușa se trânti de perete; nu era închisă.
— Sunt eu, John.
Astrid se ridică în picioare, ușurată că era doar John. Dezamăgită că era
doar John.
— John, ce s-a întâmplat? Nu l-ar trimite pe John să aducă vești proaste.
Sau poate da?
— Nu o găsesc pe Mary.
Se simți inundată de un val de ușurare, urmat de îngrijorare.
— Nu e la grădiniță?
El scutură din cap. Părul roșcat și cârlionțat i-o luă în toate direcțiile, în
contrast cu expresia lui serioasă.
— Trebuia să fi ajuns acasă acum câteva ore. Nu întârzie aproape
niciodată. N-am putut să plec să o caut pentru că nu avem suficient personal
și sunt mulți copii bolnavi. Am venit cât de repede am putut. M-am uitat în
camera ei. Nu am găsit-o acolo.
Astrid se uită la micul Pete. Rămăsese cu mâna pe o minge galbenă, dar
nedorind să facă nimic altceva cu ea.
— Lasă-mă să mă uit și eu, îi zise Astrid.
Intrară în camera lui Mary. Era curată și ordonată ca întotdeauna. Dar
patul era nefăcut.
— Își face mereu patul, spuse Astrid.
— Mda, fu de acord John.
— Ce e sunetul ăsta? Era un zumzet continuu. Care venea din baie. Era
aerisirea. Astrid încercă să deschidă ușa de la baie, dar era blocată. Se
împinse în ea și o crăpă suficient de mult ca să vadă înăuntru.
Mary zăcea inconștientă pe podea. Purta un halat scurt.
— O, Doamne, strigă Astrid. Mary! Ajută-mă să împing ușa, spuse Astrid.
Împreună deschiseră ușa suficient de mult ca să intre. Astrid simți imediat
mirosul de vomă.
— Cu siguranță i s-a făcut rău, spuse John.
Apa din toaletă era un pic decolorată. Din gura lui Mary se prelingea
puțină vomă.
— Respiră, spuse Astrid grăbită. E în viață.
— Nici nu știam că e bolnavă.
Apoi Astrid văzu geanta cu fermoar în care erau cosmetice de la Clinique,
al căror conținut aproape se vărsase pe gresia din baie.
O ridică. Răsturnă conținutul genții pe jos. O sticlă aproape goală de
ipecac21. Și mai multe feluri de laxative.

21 Sirop pentru inducerea vomei. (n.tr.).

637
 — John, închide ochii câteva secunde.
— De ce?
— Pentru că o să-i desfac halatul lui Mary.
Trase de cordonul halatului și îl dezlegă, simțindu-se un pic jenată.
Mary purta doar chiloți. Roz. Ce ciudat, se gândi Astrid, că observase asta.
Pentru că lucrul cel mai evident la Mary erau coastele. Putea să i le numere
ușor. Stomacul ei era scobit.
— Săraca Mary!
Astrid trase aer în piept și-i legă halatul.
John deschise ochii. Erau plini de lacrimi.
— Ce are?
Astrid se aplecă deasupra lui Mary. Îi răsfrânse buzele pentru a-i vedea
dinții. Trase de o șuviță din părul ei. Firele se desprindeau ușor.
— Moare de foame, spuse Astrid.
— Mănâncă la fel ca noi, protestă John.
— Nu mănâncă. Sau, dacă face asta, vomită imediat. Pentru asta ia ipecac.
— Dar de ce să facă așa ceva? se văită John.
— E o boală, John. Anorexie. Bulimie. Cred că suferă de amândouă.
— Trebuie să-i dăm niște mâncare.
— Da.
Astrid nu încercă să-i explice că nu ar fi fost suficient. Citise despre
tulburările alimentare. Puteai muri dacă nu primeai tratamentul adecvat.
— Nestor, Nestor, Nestor, Nestor. Micul Pete striga din toate puterile.
Nestor, Nestor, Nestor, Nestor.
Se simți cuprinsă de un val de deznădejde. Astrid închise ochii fiindcă nu
voia să se lase pradă deznădejdii. Nu avea nevoie de așa ceva. Mary nu
trebuia să fie leșinată sau aproape moartă. Avea deja un frate autist și un
prieten deprimat în toiul unei lupte.
— Să mă ierte Dumnezeu, spuse ea încercând să se pedepsească pentru
gândurile ei. Hai, John, trebuie s-o ducem pe Mary la Dahra.
— Dahra are doar o carte de medicină. Nu se pricepe.
— Știu asta. Nu știu cum să am grijă de o anorexică. Măcar Dahra a citit
cărți de medicină.
— Trebuie să-i dăm niște carne de căprioară, spuse John. Trebuie s-o
hrănim.
— Ce carne de căprioară?
— Zil are o căprioară, spuse John. O să ne dea și nouă în seara asta. La
cină.

638
 În ciuda a tot ce se întâmplase, lui Astrid îi chiorăiau mațele. Gândul la
carne era mai puternic decât la orice altceva. Dar nici măcar foamea nu
putea să o facă să uite cât de alarmată era.
— Zil? Zil are o căprioară?
— Toată lumea vorbește despre asta, spuse John. Turk le-a zis tuturor că
Zil l-a prins pe Hunter. Hunter avea căprioara și nu voia s-o împartă cu
nimeni. Cei care vor carne trebuie să vină și să-i ajute să-l pedepsească pe
Hunter. Normalii, adăugă el. Ciudații nu au voie. Astrid se uită fix la el. John
părea să nu înțeleagă ce spusese. O să se facă bine Mary? o întrebă John. O să
se însănătoșească dacă îi dăm să mănânce niște carne de căprioară?
•
— Auu, țipă Sam când Drake îl lovi din nou.
Din nou și din nou.
Sam era acum în genunchi. Plângea.
Plângea ca un copil. Urletele sale de durere se amestecau cu țipătul
sinistru al sirenei.
„Păcat că nu pot înregistra asta”, se gândea Drake. Păcat că nu putea
înregistra acest moment ca să-l vadă de mai multe ori.
Marele Sam Temple sângerând, plângând și țipând de durere în timp ce
Drake îl plesnea cu mâna-bici.
— Te doare, Sam? se bucură Drake. M-a cam durut și pe mine când mi-ai
ars mâna. Crezi că doare la fel de mult?
Și îl șfichiui din nou.
Era încântat să-l audă gemând de durere.
— Mi-au spus că am făcut pe mine când mi-au tăiat ciotul, îi spuse Drake.
Tu te-ai scăpat deja, Sam? Ai făcut pe tine?
Sam era acum pe-o parte, acoperindu-și fața cu mâinile. Nici nu țipase
după ultima lovitură. Doar tremurase. Avusese un spasm.
— E timpul să-ți aranjez fața, mârâi Drake și se trase înapoi ca să-l
izbească cu toată puterea.
Mâna-bici îi coborî pe lângă trup.
Totul se încețoșase. Drake nu era sigur dacă văzuse ceva.
Apoi începu să strige îngrozit. La început nu-l duru, doar…
Aproape jumătate din brațul său ca un tentacul era pe jos, zvârcolindu-se
spasmodic ca un șarpe pe moarte.
Din ciotul rămas țâșnea sângele. Îl trase înapoi să se uite la el.
Sârma apăruse de nicăieri. Era înfășurată la capătul uneia dintre treptele
pasarelei. La celălalt capăt se afla Brianna ținând sârma întinsă.
— Hei, Drake, spuse Brianna. Am înțeles că voiai să mă sfârteci în bucăți.
Ce idee inteligentă!
639
 Drake deschise gura, dar nu ieși niciun sunet.
Era confuz. Totul se întâmplase prea repede ca să poată reacționa.
Încremenise.
Brațul tăiat încă se mai zvârcolea. Parcă ar fi fost însuflețit.
— Telecomanda! strigă Sam.
Drake deschise pumnul.
Telecomanda căzu.
— Briza! țipă Sam.
Drake se întoarse și o rupse la fugă.
•
Brianna se mișca mai repede decât era omenește posibil.
Însă creierul îi funcționa la o viteză normală. Îi luă câteva secunde să vadă
telecomanda căzând și să-și dea seama că, dacă Sam țipa în starea în care
era, atunci era ceva foarte, foarte grav.
După o fracțiune secundă își dădu seama că apa de un albastru
scânteietor nu era dintr-o piscină.
Telecomanda căzu.
Brianna se aruncă după ea.
Înșfăcă telecomanda la câțiva centimetri de suprafața apei.
Dacă plonja în apă…
Se ghemui, se învârti în aer și lovi barele de control cu toată puterea.
Nu fusese elegant. Trecu milimetric peste marginea bazinului și alunecă
pe podea.
Dar avea telecomanda. Se uita fix la ea.
Acum ce să facă?
— Sam? Sam?
Sam nu spuse nimic. Se duse la el, îl întoarse și atunci, spre groaza ei, văzu
nenorocirea pe care o făcuse Drake.
— Sam? spuse ea aproape plângând.
— Butonul roșu, reuși Sam să îngaime.

• TREIZECI ȘI OPT

53 minute

640
 Dekka își dădu seama că lui Edilio i se albiseră degetele ținând volanul
atât de strâns.
Scrâșnea din dinți, iar apoi încerca să-și descleșteze degetele de pe volan,
însă în zadar. Dekka observase și asta.
Totuși, nu spuse nimic. Dekka nu era vorbăreață. Dekka avea o viață
interioară; nu se izola de ceilalți, dar era mai retrasă. Avea propriile
speranțe. Sentimentele ei o priveau doar pe ea, nu le împărtășea nimănui.
Temerile ei… Nu era deloc bine să-ți arăți frica.
Copiii din Perdido Beach, ca și cei de la Coates, credeau că Dekka e
neprietenoasă din cauza firii ei retrase. Nu era neprietenoasă. Dar la Coates,
locul unde erau abandonați copiii-problemă, era bine să-i sperii puțin.
La Coates, Dekka nu făcuse parte din nicio gașcă. Nu avusese prieteni. Nu
făcuse probleme, avusese note mari, respecta majoritatea regulilor și nu-și
băga nasul în treburile altora.
Dar fusese conștientă de ce se întâmpla în jurul ei. Știuse cu mult înaintea
celorlalți că o parte din copiii de la Coates se schimbau într-un fel imposibil
din punct de vedere logic. Caine dobândise o nouă putere ciudată. Îl văzuse
pe Drake Merwin așa cum era de fapt – o creatură periculoasă și bolnavă.
Diana era evident frumoasă, șireată și seducătoare.
Dekka fusese atrasă de ea. Diana se jucase cu ea, o tachinase, își bătuse
joc de ea și o lăsase pe Dekka mai vulnerabilă ca oricând. Dar Diana nu
spusese nimănui secretul ei. La Coates veștile circulau repede și Dekka ar fi
aflat imediat.
Diana știa să păstreze un secret. Avea motivele ei.
În primele zile la Coates, Dekka abia o băgase în seamă pe Brianna.
Atracția apăruse mai târziu, după ce Caine și Drake îi închiseseră pe toți
ciudații de la Coates.
Dekka fusese blocată lângă Brianna, amândouă cu mâinile încastrate în
ciment. Mâncaseră amândouă dintr-o troacă. Ca animalele. Atunci Dekka
începuse să admire curajul Briannei.
Puteai s-o dobori la pământ. Dar se ridica din nou. Dekka aprecia tare
mult asta.
Evident că nu avea să se întâmple nimic între ele. Cu siguranță că Brianna
era hetero. Și Dekka era de părere că avea gusturi proaste la băieți.
— Nu mai e mult, spuse Edilio. Orașul-fantomă e în față. Să fiți gata!
— Pentru ce? mormăi Dekka. Nimeni nu m-a lămurit absolut deloc. Sam
mi-a spus că trebuie să fac praf o peșteră.
Edilio avea mitraliera în poală. Puse piedica. La picior avea un pistol. Îl
scoase, puse piedica și i-l dădu Dekkăi.
— Edilio, încep să mă îngrijorez puțin.
641
 — Sunt coioți pe acolo, spuse Edilio. Poate chiar mai rău.
— Ce poate fi „mai rău”?
Încetiniră pe când înaintau pe strada principală a orașului care, socoti
Dekka, existase cândva acolo. Acum era o ruină. Rămăseseră doar scânduri,
praf și vopsea scorojită.
— Nu simți și tu? întrebă Edilio.
Da, simțea. Deja de câteva minute, fără să știe ce nume să-i dea.
— Cât de aproape trebuie să fii ca să acționezi? o întrebă Edilio.
Când Dekka încercă să răspundă, își simțea gura uscată, gâtlejul prea
îngust. Înghiți praf și încercă din nou.
— Aproape.
Jeepul ajunse la capătul drumului. Edilio întoarse mașina în direcția
opusă. Lăsă cheile în contact.
— Nu vreau să caut cheile ca disperatul, se justifică el. Din fericire, coioții
nu cred că au învățat să fure mașini.
Dekka își dădu seama că nu era prea dornică să iasă din Jeep. Văzu
compasiune și înțelegere în ochii lui Edilio.
— Mda, spuse el.
— Nici măcar nu știu de ce mi-e frică, spuse Dekka.
— Orice-ar fi, spuse Edilio, să mergem să-l distrugem.
Porniră pe drum în sus. În scurt timp, dădură peste cadavrul acoperit de
muște al unui coiot.
— Măcar unul tot am omorât, spuse Edilio.
Trecură cu grijă pe lângă animalul mort. Edilio își ținea mitraliera
pregătită, învârtind de butoiaș încet dintr-o parte în alta. Pistolul atârna
greu în mâna Dekkăi. Cerceta fiecare piatră, fiecare crăpătură, așteptând
tensionată, încordându-și mușchi pe care nici nu știa că-i are.
Urcară încet.
Văzură în sfârșit intrarea în mină.
— Poți s-o faci de aici? îi șopti Edilio.
— Nu, spuse Dekka. Trebuie să fiu mai aproape.
Își târâră picioarele prin noroi și pietriș. De parcă mergeau printr-o
mlaștină. Fiecare moleculă de aer părea să-i încetinească. Mergeau cu
încetinitorul. Degetul lui Edilio se încleșta spasmodic pe trăgaci. Dekkăi îi
bătea inima tare în piept.
Mai aproape.
Suficient de aproape.
Dekka se opri. Edilio se întoarse încet și îndreptă arma spre cei doi coioți
care apăruseră pe nesimțite deasupra galeriei.

642
 Dekka își vârî pistolul la spate. Își amintea vag că îi spusese cineva: „Mai
bine să-ți facă o gaură în fund decât în…”
Acum o sută de mii de ani. La un milion de kilometri depărtare. Pe o altă
planetă. În altă viață.
Dekka își ridică brațele și le depărtă mult și…
Se auzi o mișcare din peșteră.
Înceată, dar constantă. În umbră se distingea o piele palidă.
Lana se mișca de parcă era somnambulă. Se opri fix la intrarea în peșteră,
sub partea de sus, ieșită în afară.
Se uită fix la Dekka.
— Nu face asta, îi spuse Lana pe o voce care nu era a ei.
•
Când Sam își reveni mai târziu, Brianna era în genunchi lângă el; pe jos
era o trusă de prim ajutor. Îi aplica o soluție rece peste rănile cele mai grave.
— Drake, reuși Sam să îngaime.
— O să am grijă de el mai târziu, spuse Brianna. Tu mai întâi.
Alarma nu se mai auzea.
Încercă să stea în capul oaselor, dar ea îl împinse.
— Frate, ești grav rănit.
— Da, recunoscu Sam. Mă doare. Mă arde ca focul.
— Uite asta, spuse ea neîncrezătoare. Ținea în mână o cutie cu fiole. Pe
etichetă scria Injecție cu Sulfat de Morfină. 10 mg.
Sam închise ochii și scrâșni din dinți. Durerea era atât de puternică încât
îi venea să țipe. Era mai mult decât putea suporta. Parcă îi ardea carnea pe
el, ca și cum cineva îl înfiera.
— Nu știu, spuse Sam printre dinți.
— Avem nevoie de Lana, zise Brianna.
— Mda, făcu Sam. Păcat că am trimis-o pe Dekka s-o omoare.
Zăcea acolo scuturat de valuri de durere atât de intense încât îi venea să
vomite. Morfina avea să-i atenueze durerea. Dar asta însemna și că urma să
fie scos din joc. Nimeni altcineva nu-l putea opri pe Caine. Nimeni
altcineva…
Trebuia să fie în alertă… trebuia…
Strigă de durere, incapabil să se abțină.
Brianna deschise cutia cu fiole și înfipse acul seringii în picior.
Îl cuprinse un val de ușurare. Odată cu acesta, o senzație ciudată de
moleșeală și indiferență. Se cufunda din ce în ce mai mult într-un loc
întunecat. Se lăsă pradă senzației de cădere, iar Brianna se uita la el în timp
ce Sam se îndrepta spre centrul pământului.
O parte din creierul său încă mai funcționa.
643
 O armă, se gândi el.
— Briza, reuși Sam să îngaime.
— Ce e, Sam?
— Briza…
— Sunt aici, Sam.
Avea să fie pregătită. Creatura știa ce puteri au. Și ce limite. Știa ce
gândeau Lana, Caine și Drake.
Dar nu totul.
Sam reuși să o apuce de braț și s-o strângă spasmodic.
— Briza. Briza… adu-l pe Duck.
— Nu te las aici, șefule, se împotrivi Brianna.
— Briza. Radiațiile. Ai fost expusă.
Nu vedea ce expresie avea întipărită pe chip. Dar auzi cum trase aer
adânc în piept.
— O să mor? îl întrebă Brianna. Râse forțat. N-am cum.
Era atât de departe acum. La mii de kilometri de Sam. În altă lume. Dar tot
trebuia să dea de ea.
— O, Doamne, strigă Brianna.
— Briza. Du-te după Duck. Mina. Lana.
Căzu în hău și pierdu contactul cu realitatea.
•
Brianna ajunse în oraș cu viteza luminii. Trecea în grabă pe străzi, bătând
pe la uși și țipând:
— Duck! Duck, mișcă-ți fundul încoace!
Nici urmă de Duck. Mulți o auziră țipând și se ascunseră. În altă zi i s-ar fi
părut un lucru amuzant.
Alerga cât putea de repede. Dar nu suficient de mult ca să-și depășească
propriile temeri. Radiațiile. Atinsese bazinul reactorului.
Oare urma să moară?
Dădu nas în nas cu Astrid, care era cu John și fratele ei ciudat, trăgând un
căruț roșu înspre primărie. La început nu-i veni să-și creadă ochilor. Mary
Terrafino era în căruț, ghemuită și acoperită cu o pătură care atârna parțial
pe trotuar.
Brianna puse frână și se opri în fața lui Astrid. Micul Pete striga ceva din
toți rărunchii.
— Nestor! Nestor! Nestor!
Era nebun. Complet într-o ureche. Brianna nu-și dădea seama cum putea
Astrid să suporte așa ceva.
Când micul Pete o văzu pe Brianna, se opri din zbierat. Avea ochii sticloși.
Scoase un joc portabil din buzunar.
644
 — Brianna! Sam e bine? o întrebă Astrid.
— Da. Drake l-a sfâșiat. Voia să pară dură, dar începu să plângă în hohote.
O, Doamne, Astrid, e rănit foarte grav.
Astrid icni și-și acoperi gura cu o mână. Brianna o îmbrățișă pe Astrid și
începu să-i suspine în păr.
— O să moară? o întrebă Astrid cu voce tremurată.
— Nu, nu cred, spuse Brianna. Se trase înapoi și își șterse lacrimile. I-am
dat ceva pentru durere. Dar e foarte rău, Astrid.
Astrid o înșfacă dureros de braț.
— Nestor, zise micul Pete.
— Hei, se răsti Astrid la Brianna. Adună-te!
Brianna era uimită. Nu se gândise niciodată că Astrid putea fi slabă de
înger și să se poarte ca o fetișcană, dar nici nu-și închipuise că era vreo dură.
Însă Astrid avea maxilarul încleștat, iar în ochi i se citea stăpânirea și
îndârjirea.
— Nestor, repetă micul Pete.
— Trebuie să dau de Duck, zise Brianna.
— De Duck? se încruntă Astrid. Cred că Sam și-a pierdut mințile.
— Duck? spuse micul Pete.
Astrid se uită la el. Brianna observă acea privire și aproape că putea
vedea cum se mișcă rotițele din mintea lui Astrid.
În acea clipă se stârni agitație. Vreo 20 de copii, unii dintre ei țopăind, de
parcă erau la carnaval, apărură în piața orașului de după colț. În spatele lor
era o decapotabilă cu prelata coborâtă și cu farurile aprinse. Din mașină se
auzea la maximum o melodie pe care Brianna nu o știa.
Pe capotă era trântit cadavrul pe jumătate ciopârțit al unei căprioare.
Hunter mergea în spatele mașinii, cu fața plină de sânge, împiedicându-
se, târșâindu-și un picior de parcă nu mai putea călca bine pe el. Mâinile îi
erau prinse de ceva metalic și înfășurate în bandă izolantă. În jurul gâtului
avea o frânghie. Zil ținea de capătul funiei și stătea în picioare pe bancheta
din spate, de parcă era un politician la o paradă. Lance conducea. Antoine,
despre care Brianna știa că e un drogat nesimțit, avea o armă automată. Pe
celelalte locuri erau doi copii pe care nu-i cunoștea. Unul din ei ținea o
pancartă mică pe care scria de mână: „Mâncare Gratis pentru Normali”.
— Ce… începu Brianna.
— Nu te băga, Brianna, îi spuse Astrid. Du-te să-l ajuți pe Sam.
— Nu pot să facă una ca asta! strigă Brianna.
Astrid o înșfăcă de braț.
— Ascultă-mă, Brianna. Tu trebuie să-l ajuți pe Sam, e de datoria ta. Fă ce
ți-a cerut: găsește-l pe Duck.
645
 — O să avem mari probleme, Astrid.
— Lucruri îngrozitoare, spuse Astrid. Se întâmplă lucruri îngrozitoare.
Ascultă-mă, Briza. M-asculți?
Cineva o văzuse probabil pe Brianna, pentru că dintr-odată se năpusteau
spre ea puști din mulțime, cu bâte de baseball, răngi și cel puțin un topor cu
coadă lungă.
— E o ciudată! Puneți mâna pe ea!
— Ne spionează!
— Pleacă de-aici, Briza, îi spuse Astrid grăbită. Ajută-l pe Sam. Dacă
moare, suntem terminați!
— Nu mă sperie pe mine ticăloșii ăștia! strigă Brianna. Hai să vă văd,
proștilor!
Ca să o șocheze, Astrid îi luă fața în mâini. O strânse tare, de parcă era o
mamă care avea de-a face cu un copil neastâmpărat.
— Brianna, nu e treaba ta! Acum pleacă de-aici!
Brianna se trase înapoi. Era roșie la față de furie. Mulțimea venea în fugă
spre ea. Evident că „în fugă” însemna cu totul altceva pentru ea și ceilalți.
Poate că Astrid avea dreptate. Nu i se spunea degeaba Astrid Geniul. Dar
Brianna știa că, dacă gloata îi pierdea urma, atunci aveau să se răzbune pe
Astrid.
— Ai grijă de tine, Astrid, o sfătui Brianna.
Într-o clipă Brianna se îndepărtă cam 15 metri de Astrid și se opri.
— Băi, idioților! Aici sunt. Vreți să ne batem? Vreți să vă măsurați forțele
cu Briza?
Mulțimea o văzu, se întoarse și porni în fugă după ea, lăsând-o în pace pe
Astrid.
— Puneți mâna pe ea!
— Prindeți-o pe ciudata aia mutantă!
— Da, sigur, râse Brianna batjocoritor. Prindeți-mă dacă puteți!
Așteptă cu un zâmbet rece și furios pe față până când unul dintre
atacatori ajunse aproape de ea.
Apoi arătă mulțimii degetul mijlociu și o șterse atât de repede că nicio
mașină nu putea s-o întreacă.

646
 • TREIZECI ȘI NOUĂ

47 minute

Duck Zhang se simțea bine, deși nimeni nu mai împărțea mâncare și îi era
atât de foame încât nu mai vedea bine în fața ochilor.
Începuse să regrete amarnic ultimul borcan cu muștar pe care dorise să i-
l dea lui Hunter.
Dar acum nu-și mai făcea griji că se va cufunda și va ajunge în miezul
fierbinte al pământului. Învățase să-și controleze acea putere absurdă cu
care era înzestrat.
Duck nu era vreun geniu, dar își dăduse seama că avea puterea densității.
Putea să-și controleze densitatea trupului fără să devină mai mic sau mai
mare. Dacă devenea prea greu, putea să cadă prin pământ. De parcă cineva
ar fi aruncat o mărgică într-un castron cu budincă.
Își dăduse seama că nu era de dorit.
Dar, dacă încerca invers, așa cum se străduia să învețe, putea să
plutească. Nu să zboare, ci să plutească. Ca un balon cu heliu. Acum putea să
o facă fără să sufere schimbări bruște de dispoziție. Putea să se scufunde și
la fel de bine să plutească.
Era mai bine să plutească. Toată lumea devenea un fel de piscină uriașă.
De această dată, nimeni nu avea cum să-i strice buna dispoziție.
Acum plutea la aproximativ 15 metri deasupra pieței. Începuse să
plutească deasupra școlii. Se ridicase și apoi… plutise. Singura grijă era să nu
se îndepărteze prea mult de oraș și să fie nevoit să meargă prea mult pe jos.
Mai rău era dacă ajungea deasupra mării. Asta n-ar fi fost bine. Poate ațipea
acolo sus și se trezea la trei kilometri în larg. În întuneric. Ar fi avut groază
de înotat.
— Am nevoie de aripi sau ceva de genul ăsta, spuse uitându-se la
acoperișul de sub el. Sau un propulsator cum au astronauții. Atunci aș putea
zbura cu adevărat. Ca Superman.
Era un gând plăcut. Asta îl făcea să se simtă mai bine că plutea.
Una dintre probleme era că, spre deosebire de apă, prin aer era destul de
greu să te miști. Să urci sau să cobori era ușor. Dar să mergi înainte și înapoi
era imposibil. Și nu era ușor nici să-și schimbe poziția dacă stătea întins pe
spate.
Își dădea seama acum de acest lucru.

647
 De pildă acum stătea pe-o parte, încercând să se pună pe burtă ca să vadă
ce era jos. Nu prea puteai să te împingi în aer.
Dar nu era așa o mare problemă. Avea să-și dea el seama cum se face.
Se gândea să culeagă niște varză sau pepeni. Dar nu acum când apunea
soarele. Poate dimineața. Toată mâncarea aia gustoasă pe câmp. Și el putea
să plutească exact deasupra pământului, fără să pună viermii mutanți mâna
pe el, și să poată lua un pepene galben zemos și gustos.
Singura problemă era cum să ajungă deasupra câmpului. Și apoi cum să
se întoarcă. Dacă nu era vânt, putea să rămână suspendat multă vreme
deasupra unui câmp cu viermi mutanți.
Asta nu era o idee bună. Deloc. Trebuia să învețe cum să se miște odată ce
era în aer.
Acum îi era greu și să stea cu ochii pe ce se întâmpla jos.
Cu siguranță se întâmpla ceva acolo în piață. Cineva venise cu o
decapotabilă până pe gazon. Lui Sam nu avea să-i placă asta. Iar acum erau
aproape 50 de copii, învârtindu-se de colo-colo de parcă avea loc o
petrecere.
Duck simți miros de carne înainte să vadă animalul.
Își miji ochii în lumina slabă. Acolo era, pe capota mașinii. O căprioară.
Acum cineva făcea focul în bazinul uscat al fântânii arteziene. Fumul urca
până spre Duck, doar o adiere, deși băiatul bănuia că în cele din urmă avea
să-l irite.
Plutea pe vântul ușor, așa că nu era prea îngrijorat. În schimb era lihnit de
foame. Mirosul de carne era copleșitor. Nu era de mirare că puștii o luaseră
razna.
Nu-și dădea seama cine erau, le vedea doar creștetele, ceea ce nu
constituia un indiciu prea bun. Apoi văzu că unul dintre băieți era legat cu o
frânghie de bară.
Deodată Duck avu o presimțire sumbră în legătură cu această adunare.
Văzu pe cineva cunoscut, pe Mike Farmer, unul dintre soldații lui Edilio.
Se uita în sus la Duck.
Duck îi făcu semn cu mâna. El zâmbi. Era cât pe ce să-i spună: „Ce se
întâmplă acolo jos?”
Apoi Mike strigă:
— Uite unu’ sus! Uitați-vă! E unul dintre ei!
Dintre cine? se întreba Duck nedumerit.
Cu toții se uitau acum la el. Chiar și băiatul legat fedeleș. Era Hunter care
nu arăta prea bine. Parcă fusese bătut.
Ceilalți din mulțime se uitară în sus la Duck. Apoi Zil.

648
 Duck se trezi uitându-se fix la Zil. Îi întâlni privirea. Îngrozit, își dădu
seama ce se întâmpla acolo jos. Sam nu era acolo. Nici Edilio. Nu era nimeni
din conducere. Toți conducătorii erau plecați. Iar Zil îl ținea pe Hunter
prizonier, iar în meniu era carne proaspătă.
— Un spion ciud mutant! strigă Turk.
— Prindeți-l! zbieră Zil.
Cineva aruncă o piatră. Duck o văzu ridicându-se spre el, arcuindu-se
grațios și căzând.
O altă piatră, mai aproape de el, dar tot nu-l nimeri.
Apoi Mike își puse mitraliera pe umăr și ținti.
•
Sam era în autobuz. Soarele strălucea cu putere prin ferestre.
Autobuzul sălta pe șosea. Quinn era lângă el. Dar era ceva în neregulă cu
el, iar Sam nu voia să afle ce anume.
Sam simțea cum oamenii îl pironesc cu privirea. Le simțea ochii în ceafă.
Se auzea muzică din depărtare. Formația Against Me! cânta Borne on the FM
Waves of the Heart.
Se întâmpla ceva în fața autobuzului. Șoferul. Își ducea mâna la inimă.
„Am mai fost aici, se gândi Sam. Asta s-a mai întâmplat.”
„Asta s-a mai întâmplat.”
Doar că, de această dată, lucrurile nu se vor mai petrece la fel. Ultima
oară, cu mult timp în urmă, preluase controlul volanului pe când șoferul se
prăbușise la podea din cauza infarctului.
Dar oare avusese șoferul un tentacul în jurul gâtului?
Oare Sam țipase?
Sam merse clătinându-se dintr-o parte în alta, uimit că făcea asta. Nu
intenționase. Dar se ridicase și se clătina încoace și încolo, apucând câte o
tetieră ca să se sprijine, în timp ce toți îl urmăreau cu privirea.
Șoferul se întoarse și rânji; dinții îi erau năclăiți de sânge.
Balustrada de pe șosea se deschise ca o poartă mare, iar autobuzul plonjă
cu toată viteza și căzu în prăpastie. În cădere liberă, pe lângă peretele
stâncos, apropiindu-se de mare. Autobuzul era plin de copii care nu
reacționau, nu le păsa, doar se uitau fix, iar șoferul rânjea, iar acum viermii…
Sam încercă să strige, dar nu avea voce. Era sufocat de brațul ca un șarpe
al șoferului. Era gâtuit și se învârtea.
Sam știa că era un vis, pentru că autobuzul tot cădea la nesfârșit, iar asta
era imposibil. Nu-i așa?
Fundalul din vis se schimbă brusc: Sam nu mai era în autobuz. Pășea în
bucătăria familiei sale, iar Astrid, și nu mama lui, pe care se aștepta s-o vadă,
țipa la cineva pe care nu-l putea vedea.
649
 „N-am timp de asta, își spuse el. N-am timp să visez.”
„N-am timp de pierdut aici.”
„Trezește-te, Sam.”
Dar nu-i mai funcționa nicio parte a corpului. Parcă era țintuit la pământ.
Legat cu o mie de frânghii subțiri care se zvârcoleau ca niște șerpi sau
viermi.
Și totuși acum se mișca, nu știa nici el cum.
Deschise ochii. Oare vedea bine? Vedea oare sala, podeaua, tavanul boltit
la un milion de kilometri depărtare?
Oare erau adevărate?
Pe podea zăcea ceva care parcă fusese adus la mal de valurile celui mai
mare ocean. Palid și cărnos, moale. Nu mai mare de jumătate de metru.
Pulsa ușor și se mișca imperceptibil. Ca un melc.
Sam era sigur că trebuia să știe ce era acel lucru. Dar nu era sigur nici
dacă exista cu adevărat. Trebuia să plece acum. Acum sau niciodată. Să iasă
din groapa întunecată în lume cât timp mai era sub efectul morfinei.
Nimic nu era aievea, se gândi el în timp ce trecea pe lângă melc.
Poate că nimic nu e real, își zise pe când își ducea un picior în față. Cu
excepția acestui picior. Și a celuilalt picior. Unul, apoi celălalt.
•
Duck simți primul glonț șuierând pe lângă el.
Se înălță cât mai repede posibil. Dar nu suficient.
Cel de-al doilea glonț fu și mai departe de țintă.
Duck țipă:
— Hei! Opriți-vă!
— Ciudatule! Ciudatule! auzi el strigătele celor de jos.
— Nu am făcut rău nimănui! zbieră Duck.
— Atunci de ce nu vii jos? țipă Turk.
Apoi, ca și cum spusese ceva inteligent, bătu cupa cu un puști rotofei care
avea o sticlă cu băutură într-o mână.
Aproape 50 de fete se holbau la Duck. Scânteieri portocalii și umbre
negre jucau în lumina focului din fântână. Culori de Halloween. Arătau
ciudat. Ovale mici cu ochi bulbucați și guri căscate. Abia putea să-i distingă,
pentru că de obicei nu se uita de sus la oameni. Își întinseseră gâturile.
Văzu butoiașul pistolului și fața din spatele lui, cu un ochi închis și altul
deschis. Țintea spre el.
— Doboară-l! îl încurajă Zil. Primești primul friptură dacă îl nimerești.
— Mike! strigă Duck. Ești soldat, frate. Nu trebuie să…
Duck văzu glonțul țâșnind pe gura țevii. Auzi împușcătura.
— De ce vreți să mă împușcați? strigă Duck.
650
 Țintise cu atenție. Un alt glonț îi trecu pe la ureche. O pocnitură puternică.
— Oprește-te frate, oprește-te!
— Iar îl ratezi, strigă Zil.
— Dă-mi arma aia nenorocită! zise Hank pe un ton autoritar.
Ieși din decapotabilă și veni în fugă spre Mike.
Probabil că intervenția bruscă a lui Hank îi salvă viața lui Duck. Cel de-al
treilea glonț șuieră pe lângă el.
Hank îi luă arma lui Mike.
Între timp, Duck se mai ridicase zece, douăzeci de metri, mai sus ca
oricând. Acum era la o înălțime amețitoare. Vedea acoperișul primăriei. Era
mai sus decât unde fusese pe vremuri vârful clopotniței bisericii. Vedea
școala într-o parte și hotelul Clifftop în cealaltă. Vedea marea în depărtare.
Acum era la 30 de metri în aer, cam la înălțimea unui bloc cu zece etaje.
Iar aici sus sufla o briză, împingându-l ușor, ca un balon cu heliu, dinspre
mare.
Prea încet.
Hank trase. Ratase. Dar fusese cât pe ce.
Era o nebunie. Se ridica, dar prea încet, prea încet, iar Hank avea tot
timpul din lume să țintească mai bine, să alinieze cătarea din spate cu cea
din față, să le pună sub țintă și să tragă câteva gloanțe.
Duck se încordă, așteptând să fie lovit de glonț. Se întreba dacă glonțul îi
va străpunge piciorul, brațul, provocându-i o durere îngrozitoare. Sau îl va
nimeri în inimă sau cap, și totul se va sfârși.
Hank apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic.
Hank aruncă dezgustat arma înspre Mike.
Mike reîncărcă arma cu frenezie, dar, până reuși, Duck plutise și ajunsese
și mai sus, și mai departe.
Hank trase. Până să ajungă glonțul aproape de Duck, gravitația îl
încetinise. Duck îl văzu vâjâindu-i deasupra capului. Văzu momentul în care
ajunse la apogeu. Apoi văzu cum cade.
Duck vomită în timp ce plutea pe deasupra bisericii. Un sacrilegiu. Dar
avea stomacul gol, așa că nu pângărise prea mult clădirea dărăpănată de jos.
Duck încă plutea. Departe de grozăviile ce se petreceau în piață. Aveau să-
l omoare pe Hunter, care îl implorase să-l ajute.
Nu putea face nimic: era purtat de vânt. Și nu ar fi putut face nimic – în
afară de a se lăsa împușcat – dacă vântul îl ducea în cealaltă direcție.
— Superputerile, își zise el, nu fac mereu din tine un supererou.
•
Iar se pierduse.
Se pendulase încontinuu. Într-un minut era acolo, apoi nu mai era.
651
 Câteodată revenea în sinea ei. În mintea ei. Câteodată era în altă parte,
privindu-se din exterior.
Era trist să vadă ce se alesese de Lana Arwen Lazar.
Apoi era din nou acolo, în capul ei agitat, privind prin ochii ei înroșiți.
Acum mergea. Doi pași. Mergea.
Vedea pereții de piatră lângă ea.
În față era pericol – gaiafagul îl simțea, la fel și ea. Și ea. Trebuia să fie
oprit.
Lana trebuia să ia ceva. Îi căzuse ceva pe jos.
Se opri. Gaiafagul nu știa cum se cheamă. Iar Lana nu înțelese câteva
secunde ce vedea cu ochii minții. Suprafețele din oțel. Strânsoarea puternică.
— Nu, imploră creatura.
— Nu, nu vreau, începu ea să plângă în timp ce se punea în genunchi.
Bâjbâi după pistol. Degetele îl atingeau. Era rece. Își puse degetul arătător
pe trăgaci. Dacă îl putea ridica în dreptul capului, dacă putea…
Dar acum mergea, iar greutatea îi atârna în mână. Cât de greu era.
Îngrozitor de greu!
Ajunse la camioneta care bloca intrarea în mină. Se târî pe capotă,
plângând în hohote. Se strecură prin parbrizul spart, nepăsându-i de
cioburile care-i tăiau palmele și genunchii.
De ce nu se putea opri? De ce nu-și putea controla mâinile, picioarele?
Lumina stelelor era orbitoare pășind în gura minei.
Acolo era inamicul, pericolul.
Lana știa cum îl cheamă pe dușman. Știa ce va face. După ce se hrănea,
gaiafagul avea să fie pregătit pentru Dekka. Mai mult decât pregătit.
Dar nu încă.
— Nu, îi spuse Lana Dekkăi. Nu.
Dekka încremeni. Pe față i se citea groaza.
Celălalt stătea într-o parte. Avea o armă. Lana știa cum îl cheamă. Edilio.
Dar nu el reprezenta pericolul.
— E Lana, zise Dekka.
— Lana, vino repede la noi, spuse Edilio. Îi întinse o mână.
Lana se simți copleșită de tristețe. Suspină atât de tare, încât ar fi putut s-
o audă lumea întreagă. Parcă putea să vadă doar acea mână întinsă, numai
asta putea simți.
Voia cu orice preț să ajungă la ea.
— Hai, Lana, o îndemnă Edilio.
Ochii Lanei se umplură de lacrimi. Capul i se mișcă încet, dintr-o parte în
alta.
— Nu vreau, zise ea.
652
 Lana ridică pistolul.
— Nu… șopti ea.
Ținti. În capul ei era un strigăt, un strigăt, un strigăt.
— Lana, nu! strigă Dekka.
Lana nu auzi împușcătura. Dar simți cum pistolul îi tremura în mână.
Văzu focul.
Și-l văzu pe Edilio căzând pe spate.
Capul i se lovi de pământ.
Lana schimbă ținta. Acum era rândul Dekkăi, care paralizase de frică. Era
vizată.
Lana apăsă pe trăgaci.
Un declic.
Dekka își ridică mâinile. Era furioasă, hotărâtă. Dar nu-și folosea puterea.
Ochii îi scăpărau. Își coborî mâinile și se repezi la Edilio.
Dekka îngenunche deasupra băiatului. Icni. Apăsă pe rana din pieptul lui.
Încerca să oprească hemoragia.
— Lana, Lana, o imploră Dekka cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji.
Ajută-l!
Lana era confuză. Pistolul nu mergea. De ce oare? Întrebarea nu era aici,
gândul nu era al ei.
Gaiafagul era confuz. De ce nu funcționase acea armă? Nu înțelegea. Știa
multe. Dar nu totul.
Pistolul scăpă din mâinile Lanei. Îl auzi lovindu-se de piatră.
— Lana, îl poți salva! o imploră Dekka.
„Nu pot salva pe nimeni, se gândi Lana. Cu atât mai puțin pe mine.”
Lana făcu doi pași în spate.
Ultimul lucru pe care îl văzu fu Dekka repezindu-se către Edilio.
Lana se întoarse la stăpânul ei.

• PATRUZECI

38 minute

Soarele se cufunda în mare. Umbrele se întindeau peste Perdido Beach. În

piață erau mulți copii, prea mulți ca Zil să împartă cu toți acea căprioară.

653
 La început fusese îngrijorat. Dar își dădu seama că exista o soluție simplă:
cei care luau parte la uciderea lui Hunter vor mânca. Cei care doar se uitau,
nu.
Cei care puneau mâna pe Hunter aveau să facă parte din gașca lui Zil.
Aveau să-și dovedească loialitatea. Nu vor mai avea cale de întoarcere. El va
fi stăpânul lor absolut după aceea.
Vor fi membri Human Crew pe viață.
Făcuseră un foc imens în fântâna secată. Cineva isteț dăduse o raită prin
magazinul de bricolaj și adusese un grătar pe care sfârâiau acum bucăți de
căprioară tranșate cu toporul.
Mirosea minunat.
Turk luase tuburi cu spray și scrisese pe fântână și pe unele trotuare
logoul „HC” stilizat de Lisa.
— Cum facem treaba asta, frate? întrebă Antoine.
— Ce anume? îi răspunse Zil.
— Cu Hunter. Cum s-o facem?
Hunter își revenise un pic de pe urma loviturii la cap. Încercase să-și
elibereze mâinile, dar Hank îl lovise binișor. Unii copii din mulțime
ovaționaseră. Alții păruseră scârbiți.
— Spânzurați-l, spuse Turk și făcu amuzat un gest care imita acțiunea.
— Unde, frate? făcu Antoine. I se împleticea limba în gură, așa că nu prea
reușea să se facă înțeles. Era beat.
— Acolo. Lance arătă înspre biserica în ruine.
— Unde era ușa? E o arcadă. Poți să treci o frânghie prin gaura aia. Și un
capăt în jurul gâtului lui Hunter, nu? Celălalt capăt poate fi foarte lung. Până
în piață ca să poată trage cam 100 de copii de el.
El se încruntă și se uită în față și în spate.
— Ridicați-l, apoi legați frânghia în jurul trunchiului unui copac.
Zil se uită curios la Lance. I se părea ciudat că acest puști popular se
implica și se gândea la un plan de execuție. Foarte ciudat. Lance nu suferea
de acea furie bolnavă ca Hank. Nu era un lingușitor nenorocit ca Turk. Nu
era un drogat sinistru ca Antoine.
— Ce plan bun, Lance, făcu Zil.
În ochii lui Hank era un licăr periculos.
— Dacă vrem să facem asta, ar fi bine să ne apucăm, spuse Turk. Lui
Astrid îi plac mult ciudații. Iar Brianna ar putea să-l aducă și pe Sam.
— Sam e ocupat. Și oricum nu mi-e frică de el. Avem toți copiii ăștia de
partea noastră, spuse Zil părând mult mai încrezător decât era. Da, hai să-i
dăm drumul. Hank, Lance. Începeți să întindeți frânghia!
Zil se sui pe portbagaj.
654
 — Hai cu toții! Hai cu toții!
Toți copiii erau acum foarte atenți la el. Mulțimea era flămândă, disperată
și foarte nerăbdătoare. Câțiva puști se repeziseră să ia niște carne chiar din
flăcări. Hank și câțiva copii care făceau pe bodyguarzii trebuiră să-i alunge
de-acolo pe cei flămânzi.
— Mâncarea e gata, anunță Zil în uralele tuturor.
— Dar avem ceva important de făcut înainte să mâncăm.
Se auziră mormăieli dezaprobatoare.
— Trebuie să facem dreptate.
Ceilalți tăcură și se uitară atent până când Turk și Hank începură să-și
ridice brațele și să zbiere, agitând mulțimea.
— Acest mutant, acest gunoi inuman, acest ciudat, Hunter, arătă Zil spre
cel capturat. Ciudul ăsta l-a ucis intenționat pe Harry, prietenul meu!
— Nu adevura! îngăimă Hunter.
Încă nu putea vorbi prea bine. Avea creierul afectat, bănuia Zil, de la
lovitura la cap. Jumătate din fața lui Hunter atârna de parcă nu era atașată
corect. Așa cum era, copiii puteau să râdă mai cu poftă de el, iar faptul că
Hunter țipa ca un copil cu handicap nu-i ușura situația.
— E un ucigaș! strigă Zil deodată, lovind cu pumnul în palmă. Un ciudat!
Un mutant! țipă el. Și știm cum sunt, nu-i așa? Au mereu suficientă mâncare.
Ei conduc totul. Ei sunt șefii și noi murim de foame. E cumva o coincidență?
Nici pe departe.
— Nu adevura! gemu din nou Hunter.
— Luați-l! le strigă Zil lui Antoine și Hank. Luați-l pe gunoiul ăsta de
mutant ucigaș!
Îl înșfăcară pe Hunter de brațe. Putea să meargă, însă doar dacă își târșâia
un picior. Aproape îl duseră pe brațe până în piață. Îl târâră până pe treptele
bisericii.
— Fiți atenți cum o să facem în continuare, spuse Zil. Arătă înspre
frânghia pe care Lance o întindea în piață.
O pauză plină de speranță. O senzație periculoasă, năucitoare. Mirosul
cărnii îi înnebunea pe toți. Zil simțea asta.
— Vreți cu toții să gustați din vânatul ăla delicios?
Urlară în semn de aprobare.
— Atunci o să trageți cu toții de frânghie.
Vreo 12 copii ieșiră înainte ca să apuce de frânghie. Ceilalți ezitară. Se
uitară înspre biserică. La Hunter țintuit de echipa lui Zil.
Lance făcuse un laț.
Hank îl trecea acum peste capul lui Hunter și i-l strângea în jurul gâtului.

655
 Dar mulțimea se agita. Cineva își croia drum printre ei. Copiii țipau la
intrus. Se tot împingeau unii în alții. În cele din urmă, apăru Astrid. Era
răvășită, roșie la față, furioasă. Nu mai trăgea un căruț după ea. Nici John nu
mai era cu ea, ceea ce era bine, se gândi Zil: Mary și John erau populari. Mulți
copii aveau frățiori sau surioare la centrul de îngrijire.
Cu Astrid era altă poveste. Era prietena lui Sam, iar mulți copii credeau că
e prea plină de ea. Plus că mai era și ciudatul de frate-su cu ea. Și nimeni nu-l
plăcea. Umbla zvonul că și el ar fi fost un ciudat puternic. Dar era prea redus
mintal ca să profite de puterile lui.
Ce pierdere de vreme să ții un retardat în viață când oamenii normali
mureau de foame.
— Încetați! țipă Astrid. Încetați imediat!
Zil se uită în jos la ea. Era surprins să constate că nu se simțea intimidat.
Astrid Geniul. Prietena lui Sam. Unul dintre cei mai importanți trei-patru
oameni din FAYZ.
Dar Zil avea forța mulțimii de partea lui. O simțea în adâncul sufletului, ca
un drog care-l făcea atotputernic. Invincibil și curajos.
— Pleacă, Astrid, îi zise el. Trădătorii n-au ce căuta aici.
— A, nu? Dar despre golani ce părere ai? Dar despre crimă? Era foarte
drăguță, observă Zil. Mult mai mișto decât Lisa. Iar acum că el prelua
conducerea…
— Suntem aici ca să executăm un ucigaș, spuse Zil arătând spre Hunter.
Vrem să facem dreptate în numele tuturor normalilor.
— Nu există dreptate fără proces, spuse Astrid.
Zil rânji. Își întinse mâinile.
— Am avut un proces, Astrid. Iar acest gunoi de ciud a fost găsit vinovat
de uciderea unui normal. Pedeapsa e moartea, adăugă el.
Astrid se întoarse cu fața la mulțime.
— Dacă o să faceți asta, n-o să v-o puteți ierta niciodată!
— Ne e foame, se auzi o voce, urmată imediat de altele.
— O să ucideți un băiat în biserică? făcu Astrid arătând spre sfântul lăcaș.
În biserică? În casa Domnului?
Zil observă că vorbele ei își făceau efectul. Câțiva copii păreau stânjeniți.
— N-o să vă spălați niciodată acest păcat, strigă Astrid. Dacă faceți așa
ceva, n-o să uitați niciodată. Ce credeți că ar zice părinții voștri?
— Nu mai sunt părinți în FAYZ. Nici Dumnezeu, spuse Zil. Doar oameni
care încearcă să supraviețuiască, iar ciudații vor totul pentru ei. Iar tu,
Astrid, vrei să ajuți ciudații. De ce? Mă întreb de ce.
Începuse să-i placă asta. Era amuzat să o vadă complet neajutorată pe
Astrid cea drăguță și deșteaptă.
656
 — Oameni buni, știți ce cred? făcu Zil. Cred că Astrid are puteri despre
care n-a zis nimănui. Sau… Făcu o pauză dramatică. Sau retardatul cel mic
are puteri.
Zil îi vedea frica din privire. Teama luase locul furiei îndreptățite.
Ce deșteaptă și ageră era Astrid. Dar și ce prostuță, se gândi Zil.
— Cred că mai avem doi ciudați printre noi, spuse el.
— Nu, șopti Astrid.
— Hank, zise Zil și încuviință din cap.
Astrid se întoarse prea târziu, iar Hank era acum în spatele ei. Hank ridică
mâna. Astrid simți lovitura puternică.
Dar cel atins fusese micul Pete.
Căzuse ca o marionetă cu sforile tăiate.
— Acum! spuse Zil. Prindeți-o!
•
Dianei nu-i venea să creadă. Urcaseră repede pe povârnișul dealului de
unde se vedea centrala atomică și găsiseră bara de combustibil nuclear.
Nu fusese greu. Izbucnise un incendiu în tufișul uscat unde căzuse. Un
incendiu spontan, de mici proporții. Caine reușise să ridice bara de
combustibil și s-o mențină în aer.
Jack stătea în spatele barei, transpirând de căldură, dar și de frică, bănuia
Diana. Focul era singura sursă de lumină.
— Nu văd nimic găurit sau spart, spuse Jack. Scoase din buzunar un fel de
telecomandă galbenă și se uită fix la ea.
— Ce-i aia?
— Un dozimetru, îi răspunse Jack.
Apăsă un buton. Diana auzi un clic ce se întrerupea. Clic. Cliclic. Clic.
Clicclicclic.
— Totul e-n regulă, spuse Jack și răsuflă ușurat. Momentan.
— Ce e cu sunetul ăsta?
— Aparatul îl scoate când detectează o particulă radioactivă. Dacă
sunetul e constant, o să avem o problemă. Are o anumită tonalitate când se
apropie de radiații periculoase.
Chiar și acum lui Jack îi plăcea să facă paradă cu cunoștințele lui. Chiar și
știind ce se întâmpla, ce se întâmplase. Și intuind ce urma.
— Acum auziți doar radiații din mediu.
— Să plecăm de aici, spuse Caine. Focul se ridică. Trebuie să rămânem în
fața lui.
Urcară dealul. Focul nu-i ajunse din urmă. Nu părea să se răspândească.
Poate pentru că nu bătea vântul.
Coborâră pe cealaltă parte, spre autostradă.
657
 Nimeni nu se ținuse după ei. Sam nu se vedea nicăieri.
Se odihniră – mai degrabă se prăbușiră – într-un sediu de închiriat
mașini. Cei doi soldați începură să scotocească după mâncare prin birouri și
fișetele prăfuite.
Unul din ei era foarte mândru că găsise o punguță cu bomboane
mentolate. Erau nouă. Fiecare putea lua câte una, ca apoi să saliveze după
cele patru rămase.
— Să facem rost de o mașină, spuse Caine.
„Parcase” bara de combustibil afară și o sprijinise de zid. Avem nevoie de
o decapotabilă.
Ridică una dintre bomboanele mentolate ca să o vadă bine cei doi soldați.
— Asta revine celui care-mi găsește cea mai bună mașină cu chei cu tot.
Cei doi bătăuși se repeziră la ușă. Pe Diana începu s-o doară stomacul,
ceea ce o făcea să geamă. O bomboană nu ținea de foame, ci o întețea.
Nu era lumină în birou. Nici pe autostrada de afară. Întunericul domnea
peste tot; lumina venea doar de la falsele stele și falsa lună.
Se trântiră în câte un scaun comod de birou și își puseră picioarele
obosite pe mese.
Diana începu să râdă.
— E ceva amuzant? o întrebă Caine.
— Stăm pe întuneric, dispuși să ne vindem sufletele pentru o altă
bomboană mentolată, având o cantitate de uraniu suficient de mare încât
orice terorist ar da orice pentru ea. Își șterse ochii de lacrimi. Nu, nu-i nimic
amuzant în asta.
— Taci din gură, Diana, spuse Caine plictisit.
Diana se întrebă dacă puterea lui telekinetică nu slăbea „cărând” bara cea
grea de combustibil. Era posibil.
Diana încercă din răsputeri să se ridice. Se duse la Caine și îi puse o mână
pe umăr.
— Caine!
— Nu începe din nou, o avertiză Caine.
— Nu trebuie să faci asta, îi zise Diana.
Caine nu-i răspunse.
Unul din soldați își vârî capul pe ușă.
— Am găsit un Escalade. Cheile sunt înăuntru, dar mașina e încuiată.
— Jack, du-te să deschizi portiera! îi porunci Caine. Distruge și capota.
— Îmi dai o bomboană mentolată? îl întrebă Jack.
Diana râse zgomotos, scoțând niște sunete aproape isterice.

658
 — Ce crezi că o să facă prietenul tău din deșert odată ce i-ai dat tot ce
vrea? Caine nu răspunse, așa că Diana îi zise nedumerită: apropo, e un om
sau o creatură?
Caine își acoperi fața cu mâinile.
— Are o poreclă? începu Diana fără urmă de remușcări. „Gaiafag” e prea
lung. Putem să-i spunem „fag”? Sau poate doar „G”?
De afară se auzea zgomot de metal sfărâmat și de sticlă spartă. Jack
transforma un Jeep într-o decapotabilă.
— Monstrul G, spuse Diana.
Câteva secunde mai târziu, se deschise ușa. Era Jack.
— Vine cineva, spuse Jack îngrijorat. Pe drum.
— Într-o mașină? îl întrebă Caine sărind în picioare.
— Nu, doar am auzit pași, de parcă fugea cineva.
Dianei îi sări inima în piept. Era Sam. El trebuia să fie.
Dar în același timp îi era și groază. Voia ca Sam să-l oprească pe Caine.
Dar nu să-l omoare.
Caine alergă afară, cu Diana în urma lui. Izbucniră focuri de armă. Cei doi
soldați trăgeau ca nebunii pe autostradă. Din țevi țâșneau focuri galbene
aprins, un zgomot asurzitor, iar în întunericul de nepătruns se auzea cineva
înjurând, țipând la ei să înceteze. Apoi din nou înjurături furioase.
— Nu mai trageți, tâmpiții naibii! strigă Caine la ei.
Încetară.
— Tu ești, Drake? întrebă unul din soldați cu o voce tremurată și speriată.
— O să te jupoi de viu! zbieră Drake din toți rărunchii.
Psihopatul numai piele și os își făcu apariția, cu ochii scăpărându-i în
lumina lunii și cu părul răvășit. Se mișca într-un fel ciudat, ținându-și mâna-
bici cu cealaltă.
Diana nu-și putea da bine seama, dar era ceva ciudat în legătură cu el.
— Ce ți-a luat atâta? îl întrebă Caine.
— Ce mi-a luat atâta? Sam. L-am scos din joc, spuse Drake. Eu. L-am
biciuit, l-am sfâșiat și n-o să-și mai revină niciodată, niciodată, nu după ce…
— Uau, făcu Jack, atât de surprins, încât îndrăzni să-l întrerupă pe Drake
în mijlocul potopului de cuvinte. Chestia… mâna ta.
Diana văzu atunci cum tentaculul lui Drake se termina cu un ciot.
Apoi, spre surprinderea Dianei, Drake începu să suspine. Doar o dată. Un
singur suspin reprimat. „Până la urmă e și el om”, se gândi Diana. La limita
umanului. Dar simțea teamă, simțea durerea.
— Nu l-ai omorât? îl întrebă Caine pe Drake.
— Ți-am spus, țipă Drake la el. E terminat!
Caine scutură din cap.
659
 — Dacă nu l-ai ucis, nu s-a terminat. De fapt e ca și atunci când te-ai luptat
cu Sam ultima oară: o parte a corpului îți lipsește.
— Nu era Sam, îi spuse Drake printre dinții încleștați. Sammy e terminat,
ți-am zis. Eu l-am terminat!
— Atunci de ce ai un… ciot? îl întrebă Diana neputând să nu își tachineze
rivalul.
— Brianna e de vină, spuse Drake.
Diana văzu cu coada ochiului cum Jack ridică privirea și i se umflă pieptul.
— A venit, însă prea târziu ca să-l salveze pe Sam. N-o să-l mai vedeți pe
Sam.
— O să te cred când îi văd cadavrul, îi spuse Caine pe un ton sec.
Diana era de acord. Drake era prea insistent. Prea isteric. Prea hotărât să-
i convingă pe toți.
— Să o ștergem de-aici, spuse Caine.
Unul din soldați porni motorul Jeepului fără capotă. La început nu porni.
Dar apoi se trezi la viață. Se aprinseră luminile în mașină. Farurile erau
foarte puternice.
— Toată lumea înăuntru! porunci Caine. Dacă Drake are dreptate și Sam e
terminat – chiar și pentru un timp –, nu mai trebuie să ne furișăm. Până la
mină sunt 16 kilometri. În 20 de minute ajungem acolo.
— Unde e bomboana mea mentolată? îl întrebă Jack.
Caine ridică bara de combustibil și o menținu în aer, deasupra capetelor
celorlalți. Era suficient de aproape încât căldura degajată să fie ca a soarelui
strălucitor de amiază.
•
Micul Pete zăcea inconștient.
Astrid fu târâtă, lovită și îmbrâncită în timp ce Antoine îi lega mâinile și îi
sufla un damf de alcool în față.
Capul îi vuia. Ce să facă? Ce să spună ca să pună capăt acelei nebunii?
Nimic. Nu putea să mai spună nimic acum, când mulțimea era moartă de
foame. Nu putea decât să privească.
Astrid se uită la fiecare, căutând în ochii lor un pic de milă, care ar fi
trebuit să-i oprească, măcar acum. Dar vedea numai nebunie. Disperare.
Erau prea flămânzi. Prea înspăimântați.
Voiau să-l ucidă pe Hunter, apoi Zil urma să se ocupe de micul Pete și de
Astrid. Nu avea de ales. În clipa în care Hunter murea, Zil și gașca lui vor fi
comis o crimă oribilă în inima FAYZ-ului.
— Sfinte Hristoase, știu că ne vezi, se rugă Astrid.
Mulțimea striga.
— Sfinte Dumnezeule… se rugă Astrid.
660
 — E timpul să ne facem dreptate!
— … nu.
•
— Edilio, nu muri, îl imploră Dekka. Nu muri.
Edilio scoase un gâlgâit, încercând să vorbească.
Dekka îi deschise cămașa. Avea o gaură în piept, deasupra sfârcului stâng.
Când apăsă în acel loc, sângele i se strecură pe sub palme. Când își luă mâna
de acolo, sângele țâșni de-a dreptul.
— O, Doamne! spuse Dekka începând să plângă în hohote.
Edilio horcăi din nou și încercă să-și ridice capul.
— Nu te mișca, îi porunci Dekka. Nu încerca să vorbești.
Dar Edilio își ridică deodată mâna dreaptă. Voia să o apuce de guler, dar
mâna nu îl asculta și nici degetele. Edilio își lăsă mâna în jos. Parcă leșinase.
Dar apoi, cu un efort supraomenesc, îi spuse:
— Fă-o!
Dekka știa ce-i cerea să facă.
— Nu pot, Edilio, nu pot, îi zis Dekka. Doar Lana te mai poate salva acum.
— Fă…
— Dacă fac asta, o să moară, spuse Dekka. Era lac de transpirație,
sudoarea i se scurgea de pe frunte și picura pe pieptul plin de sânge al lui
Edilio. Dacă fac asta, Lana nu te mai poate salva.
— Fă… auu…
Dekka scutură din cap violent.
— N-o să mori, Edilio.
Îi înconjură pieptul cu brațele, apucându-l din spate. De parcă îi făcea
manevra Heimlich. Se folosea de greutatea lui și de mâinile ei alunecoase ca
să închidă rana.
Îl târî afară din mină. Îl târî pe cărare, lăsând urme în pământ. Plângea și
suspina, clătinându-se sub greutatea lui, se lovi de bolovani, dar se
îndepărtă destul de mult de mină.
El avea dreptate. Sărmanul Edilio avea dreptate, avea dreptate, trebuia s-
o facă. Trebuia să distrugă acea mină. Dar Edilio nu va fi îngropat aici, în
niciun caz. Nu, Edilio va avea un loc de onoare în piață.
Printre cei căzuți la datorie. Un alt mormânt. Primul pe care nu-l săpa
Edilio.
— Rezistă, Edilio, o să scapi teafăr, îl minți Dekka.
Se prăbuși la capătul potecii, la marginea orașului-fantomă. Dekka se
așeză pe Edilio și apăsă tare pe rană. Sângele nu mai avea atâta presiune.
Acum putea să-i țină hemoragia sub control, ceea ce nu era bine; asta

661
însemna că era pe moarte și că inima sa curajoasă va înceta cât de curând să
mai bată.
Dekka se uită fix în ochii strălucitori ai unui coiot. Îi vedea și pe ceilalți
strângându-se în jurul ei. Erau precauți, dar simțeau că îi aștepta un ospăț.

• PATRUZECI ȘI UNU

33 minute

Duck era atât de sus, încât vedea fumul ridicându-se de la centrala

atomică din depărtare.
Încă tremura din cauza împușcăturilor. Se trăsese în el! Dar el nu făcuse
niciodată rău nimănui!
Parcă fusese înrolat într-un război despre care nici nu știa că începuse.
Era o nebunie. Putea să fie ucis. Încă mai putea fi ucis.
Dar el plutise mai departe, teafăr și nevătămat.
În timp ce alții se zbăteau să rămână în viață. În timp ce alții țineau piept
răului care se înfăptuia.
Din fericire, briza ușoară îl ducea departe de piața unde se săvârșeau
acele grozăvii. În câteva minute avea să-și mărească densitatea și să coboare
ușor pe pământ. Apoi poate ar fi găsit niște mâncare. Mirosul de carne gătită
îl înnebunise.
— Duck, nu aveai ce să faci, își spuse el.
— E adevărat, aprobă el. Chiar nimic.
— Nu e vina noastră.
Încercă să apuce un pescăruș care plana mai departe de el, plutind cu
aripile sale în formă de bumerang. Era suficient de flămând încât ar fi
mâncat pasărea crudă. În aer.
Văzu cu coada ochiului o pată pe pământ. Pata se opri brusc. Nu-i vedea
chipul, dar nu putea fi decât Brianna. Ținea în mână un porumbel.
Brianna putea face ceea ce Duck nu reușea. Brianna putea prinde și
mânca păsări. Poate avea să-i dea și lui. Erau amândoi niște ciudați până la
urmă. De aceeași parte a baricadei. Nu?
— Hei! strigă el.
Brianna se uită în sus la el.
— Duck! strigă ea. Te-am căutat peste tot!
662
 — Mi-e atât de foame! se tângui Duck.
— Cum ai ajuns acolo sus?
Își creștea treptat densitatea și cobora pe pământ.
— Merge în ambele sensuri, spuse Duck. Totul se rezumă la densitate.
Cântăresc cât vreau. Pot să mă cufund în pământ sau pot să plutesc…
— Mda, nu-mi pasă. Sam mi-a zis să dau de tine.
— De mine?
— Da. Coboară.
Rupse o aripă a porumbelului și îi dădu o bucată mică și gelatinoasă lui
Duck, care nu stătu mult pe gânduri.
Se uită la ea cu un aer vinovat după ce mestecase zgomotos vreun minut.
— Nu vrei puțin?
— Nu, spuse ea. Pofta mea de mâncare… Nu știu. Nu mă simt bine.
Brianna se uita la el într-un fel care-l neliniștea.
— O să întâmpinăm niște rezistență din partea vântului, spuse Brianna.
— Ce anume?
— Mi-ai spus că-ți poți controla greutatea. Sunt suficiente cinci
kilograme.
— Pentru ce?
— Sari în spatele meu, Duck. O să facem o plimbare.
•
Morfina nu înlăturase complet durerea, ci doar o atenuase un pic. Era în
continuare acolo, un leu feroce, înfometat, puternic, impunător, care răgea.
Ținut cu greu în frâu.
Cu greu.
Rănile erau șocante. Avea urme de roșu aprins pe spate, umeri, gât și față.
În unele locuri pielea îi fusese smulsă.
Coșmarul indus de morfină se risipise și realitatea începuse să se
întrezărească. Pământul era jos și cerul sus. Stelele străluceau, zgomotul
făcut de pași îi era cunoscut, ca și propria respirație șuierătoare.
Avea puțin timp la dispoziție. Nu știa cât. Poate nu de-ajuns ca să-l
oprească pe Caine.
Și să-l omoare pe Drake. Pentru că acum era prima oară când Sam voia să
ia viața cuiva.
A lui Drake. Avea să-l omoare pe Drake. Ceea ce-l făcea pe Sam să rămână
în viață era gândul la Drake, și nu teama de ce va face Caine. Să-l ucidă pe
Drake înainte să slăbească efectul morfinei. Apoi durerea avea să-l înșface
din nou în gheare și să-l facă să plângă și să țipe…
Trebuia să-l fi omorât atunci când avusese ocazia.
Ar fi trebuit…
663
 Își aminti acel moment ireal. Lupta de pe treptele primăriei. Orc și Drake,
pumnul ca un ciocan al băiatului făcut din pietriș și biciul crunt al
adevăratului monstru.
Sam se luptase cu fratele lui. Scăpase ca prin urechile acului. Dar ar fi
putut și ar fi trebuit să-l omoare atunci pe psihopatul de Drake. Să-i curme
suferințele de animal turbat.
Sam avea mintea încă în ceață în timp ce traversa parcarea. Nu era nimeni
acum. Dekka se dusese… unde anume? Nu gândea limpede.
Se dusese să distrugă mina. Ea și cu Edilio.
Lana. Dacă Lana era înăuntru… Dacă ea…
Sam se opri din mers. Lana era singura lui speranță. Fără ea nu putea să
supraviețuiască. Putea să-l vindece. Putea să pună capăt durerii. Să facă din
el alt om.
Ca el să fie în stare…
Se trânti pe scaun într-o mașină. Timp de ceva vreme, nici el nu știa cât,
pierdu șirul gândurilor. Nu se simțea conștient. Nu dormea, ci trăia un
coșmar alcătuit din amintiri și imagini, însoțite de junghiurile din burtă, de
rănile care-l dureau.
„Mișcă-te”, își spuse el. Încotro? Orașul era la 16 kilometri depărtare. Dar
nu acolo se ducea Caine.
Povârnișul dealului din spatele centralei atomice strălucea. De parcă
ardea pe unele porțiuni. Avea halucinații.
Nu ar fi putut să meargă atât de departe. Efectul morfinei nu avea să țină
atât de mult. Trebuia să se miște mai repede.
Avea nevoie de ajutor. De cineva…
— Să mă ajute cineva, șopti el.
Începu drumul lung și obositor pe șoseaua în pantă înspre poarta păzită.
Nu putea să se miște. Nicio șansă. Și totuși…
Totuși…
Lui Sam mintea îi juca feste acum. Văzu o lumină. Ca un fascicul de
lanternă. Dar venind dinspre ocean.
Se trânti jos. Lumina se revărsă încet peste parcare, de parcă cineva de pe
mare voia să cumpere o mașină.
Lumina lumină o parte a centralei atomice. Urcă dealul, apoi coborî din
nou. Cineva căuta ceva.
Dar el era doar o biată siluetă pe drum, prea mică pentru a fi depistată.
Lumina nu avea să strălucească peste el. Parcă era un joc bolnav. Lumina nu
se va opri asupra lui.
Era invizibil.

664
 — Nu, Sam, își spuse el, în timp ce creierul lui obosit procesa informația
cu o încetineală ridicolă. Idiot patentat ce ești! Singurul lucru pe care îl ai e
lumina.
Sam își ridică brațele. Un fascicul de lumină verde străpunse cerul
întunecat.
Conul de lumină veni imediat spre el.
— Da, aici sunt, spuse Sam.
Lui Quinn îi luă câteva minute să tragă barca la mal și să urce dealul până
la Sam.
— Frate! exclamă Quinn.
Sam încuviință din cap.
— Da, arăt destul de rău. Cum de…
— Pescuiam. Am văzut focul. Quinn îngenunche lângă el neștiind ce să
facă pentru a-i ușura suferința prietenului său.
— Arăt rău și nu gândesc limpede, bolborosi Sam.
— Te duc înapoi în oraș, spuse Quinn.
— Nu, frate. Fă rost de o mașină.
— Sam, nu poți…
— Quinn. Sam îl înșfacă de braț pe Quinn. Fă rost de o mașină.
•
— Marș de-aici, căței nenorociți! mârâi Dekka.
Coioții le dădeau târcoale tot mai aproape. Îi încercuiau.
— Care dintre voi e Căpetenia? întrebă Dekka. Era disperată. Cum putea
să-i împiedice să se apropie de ei? Am o ofertă pentru voi. Vă pot… vă pot
ajuta. Vreau să vorbesc cu Căpetenia voastră.
Un coiot se opri și își întoarse chipul inteligent spre ea.
— Eu Căpetenie.
Vocea îi era stridentă, forțată, de parcă vorbitul era ceva foarte dureros.
Dekka văzuse Căpetenia coioților doar de la mare distanță, dar știa că nu
era el. Căpetenia avea o față urâtă, o cicatrice pe bot. Era bătrân și râios.
Acest coiot era sigur mai tânăr.
— Tu nu ești Căpetenia, spuse Dekka.
Coiotul înclină nedumerit din cap.
— Căpetenie murit. Eu Căpetenie.
Murise Căpetenia? Poate asta era șansa ei.
— Dacă îmi faci vreun rău, îl avertiză Dekka, oamenii mei o să omoare toți
coioții.
Căpetenia – noua Căpetenie – părea să ia în calcul această posibilitate.
Ochii săi strălucitori se uitau țintă la ea; Dekka părea să intuiască și o notă
de umor în ei.
665
 — Haita mâncat om mort, spuse Căpetenia pe tonul ciudat și strident al
coioților mutanți.
— N-a murit, spuse Dekka.
— Haita mâncat, spuse Căpetenia.
— Nu, insistă Dekka. Dacă încercați, o să…
Întrezări o blană bej-cenușie și ceva o dezechilibră. Se rostogoli și ajunse
pe vine. Trei coioți se năpustiseră asupra lui Edilio. Sângele îi țâșnea din
piept.
— Nu! strigă Dekka.
Își ridică brațele și Edilio pluti deodată, alături de trei coioți
înspăimântați care urlau.
Căpetenia se îndepărtă.
Apoi se auzi o mașină care se apropia cu viteză.
•
— Aproape am ajuns, strigă Drake încântat.
Vântul nopții le biciuia fețele în timp ce mașina sălta și rula cu viteză pe
șosea. Bara de combustibil era deasupra lor ca o rachetă de croazieră,
zgâlțâindu-se. Caine stătea rezemat în scaun, cu brațele în sus.
Diana nu-i vedea decât profilul, însă era sigură că în ochii lui Caine nu era
bucuria sălbatică din ai lui Drake. Caine avea o privire fixă. Gura îi era
schimonosită. Era singura dată când Diana se uita la el și i se părea urât. Nici
urmă din farmecul lui zdrobitor. Avea aceleași trăsături de star, dar acum
arăta ca un cadavru înfășurat în giulgiu, o batjocură a ceea ce fusese cândva.
— Uită-te! Ha, ha, ha, ha! Crește din nou! strigă Drake și îi scutură prin
față tentaculul hidos. Avea dreptate. Se forma o ridicătură pe partea tăiată.
Biciul putea fi secționat ca și coada unei salamandre, dar se regenera.
— Uite acolo! Orașul! strigă Drake. Acolo! Acum să vezi. O să vedeți cu
toții!
— Ce e locul ăsta? se întrebă Jack cu voce tare. Se uită urât la Diana,
acuzator.
„Nu e vina mea, ripostă Diana în gând. Jack, nu e vina mea că ești slab și
te-ai ținut după mine! Prostule, tâmpitule! Nu e vina mea!
Încerc să supraviețuiesc. Să mă descurc ca întotdeauna.”
Și chiar așa era. Diana ieșea cu eleganță din orice încurcătură, își impunea
propriile condiții, indiferent de ce gândeau ceilalți. Așa era ea: se lăsa
folosită, dar se folosea și ea la rândul ei de alții. Se lăsa călcată în picioare,
dar apoi răspundea și ea cu aceeași monedă. Dar rămânea mereu tot Diana,
sigură pe ea.
Nimic din ce se întâmpla nu era vina ei.
— Uitați! strigă unul din soldați.
666
 Se întâmpla ceva pe drum. Ca o tornadă, ca un vârtej în care erau prinși
coioți și acolo, în mijloc, un om.
— Dekka! spuse Drake cu încântare.
•
Dekka îi lăsă pe coioți să cadă. Și pe Edilio. N-avea de ales. Nu mai avea
cum să-l ajute.
— La revedere, Edilio! șopti ea.
Acum îi rămăsese doar mina. O luă la fugă.
Șoferul mașinii Escalade frână brusc. Drake sărise din mers și fugi după
ea.
Dekka avea un avantaj de doar zece metri. Iar Drake era mai rapid ca ea.
Mâna-bici a lui Drake șfichiui aerul. Simțea pocnetul în spatele ei. Nu avea
cum să străbată poteca. N-avea cum.
Dekka se întoarse și își ridică brațele.
Deodată, picioarele lui Drake se zvârcoleau în aer. Se ridicase de la
pământ într-un nor de pietre și noroi. De parcă o explozie încetinită se
declanșase sub el. Mâna lui bici se învârtea într-un ritm nebunesc.
— Te omor, Dekka! striga el.
Dekka porni din nou gravitația și Drake căzu de la o înălțime de trei
metri.
Se întoarse și o rupse la fugă din nou, iar acum o înconjurau coioții de
flecare parte a potecii. Puteau să-i taie calea cu ușurință.
Urcă repede dealul, cu respirația întretăiată. După o cotitură zări noua
Căpetenie. Își ridică mâinile. Prea încet. O încolțeau din dreapta și din
stânga. Se năpusteau asupra ei din toate direcțiile.
Dekka fu pusă la pământ de o haită de coioți care mârâiau, lătrau și
sfâșiau totul cu colții.
Țipă și încercă să-și folosească puterile, dar fălcile lor de oțel se înfipseră
în încheieturile ei.
Nu mai era puternică, ci neputincioasă.
Coioții aveau s-o omoare.

• PATRUZECI ȘI DOI

27 minute

667
 Drake era primul care ajunsese pe potecă. Șchiopăta și avea un picior
grav rănit în urma căderii.
Jack era în spatele lui.
Drake șchiopătă până la haita de coioți care se strânsese în jurul prăzii.
Unul dintre coioți, o creatură cu ochi strălucitori și cu o expresie detașată,
aproape omenească, mârâi în chip de avertisment.
Dekka era țintuită locului, neajutorată. Dacă era conștientă, nu dădea
semne. Însă era încă în viață. Jack simțea că fata mai era în viață. Dar, în
câteva secunde, poate mai puțin, nu va mai fi.
— Nu vă faceți griji, frații mei coioți, spuse Drake râzând. Nu sunt aici ca
să vă opresc.
Drake se uită în jos la Dekka și scutură din cap batjocoritor înspre Dekka.
— Nu arăți prea bine. Nu cred că vei avea un sfârșit prea frumos. Apoi se
uită la Jack și spuse: La ce-ți folosesc puterile mutante? Nu-i așa, Jack?
Era un avertisment. O amenințare. Dar lui Jack nu-i păsa. Îi era rău. Îi era
atât de rău. Voia să vomite, dar nu avea nimic în stomac. Voia să fugă în
noapte. Dar Drake, Caine sau coioții ar fi venit după el.
De ce era aici?
Pentru că ești idiot, își spuse Jack. Un idiot deștept. Un deștept idiot.
— Mai e un pic, strigă Drake de mai sus. Vino să-l întâlnești, Jack.
Jack se opri și se uită înapoi. Văzu întâi bara de combustibil care plutea.
Apoi pe Caine sub ea. Era aproape încovoiat, de parcă purta greutatea lumii
pe umerii săi. De parcă povara îl copleșea.
Jack simțea o greutate care parcă voia să-l golească de sânge și să-l calce
în picioare ca pe un fruct pârguit. Lacrimile îi curgeau pe obraji, deși nu-și
mai amintea când începuse să plângă.
Deși avea puteri supranaturale, Jack simțea că brațele și picioarele-i erau
de plumb. Cu fiecare pas era mai secătuit de puteri, dar încerca să se lupte
cu frica și groaza care-l paralizau.
Era prea mult. Totul era prea mult. Brittney, săraca Brittney. Iar acum
Dekka. Oare câți vor mai avea soarta lor? Și cu el cum rămânea?
Jack nu se gândi la consecințe când înhăță de gât coiotul cel mai aproape
de el. Coiotul scheună și încercă să se întoarcă să-l muște. Jack azvârli
animalul. Acesta nu se mai vedea.
Apucă alt coiot și îl aruncă în noapte. Se auzi un zgomot îndepărtat.
Alți doi coioți veniră spre el cu fălcile descleștate și colții dezveliți. Jack se
trase înapoi și-l lovi pe primul. Fix în bot. Capul coiotului se desprinse și se
rostogoli pe potecă asemenea unei mingi de bowling. Trupul coiotului
rămase nemișcat câteva secunde, chiar părând să facă un pas în față. Apoi se
prăbuși.
668
 Ceilalți coioți se uitară fix la Jack. Apoi își băgară cozile între picioare și o
rupseră la fugă.
— Ce-ai Jack? Ești sensibil?
Drake părea să fie mai puternic cu fiecare pas, în timp ce Jack se simțea
slăbit, în ciuda puterilor sale ieșite din comun. Acea forță nu făcea parte din
el. Nu era a lui.
Drake îl aștepta pe culme. Se profila în lumina lunii, cu mâna-bici
zvâcnind prin aer.
— Nu-mi place să văd așa ceva, spuse Jack. Îi era greață.
Biciul lui Drake se înfășură cu blândețe în jurul gâtului lui Jack. Drake îl
trase mai aproape. Gura lui Drake îl gâdilă la ureche pe când îi spunea în
șoaptă:
— Acordă-mi sprijinul tău, Computer Jack.
— Poftim? îl întrebă Jack cuprins de disperare.
— Acordă-mi sprijinul tău, îi spuse Drake, și o să-ți cruț viața. Poate ți-o
dau și pe Brianna.
Jack puse mâna pe biciul lui Drake. Și-l desprinse din jurul gâtului său.
Fără niciun efort. Ar fi fost ușor să-i smulgă acum brațul ăla hidos.
Drake râse, nesigur pe el.
— Jack, nu e bine ce faci. Nu ești făcut pentru chestiile astea dure.
Drake se întoarse și o luă la fugă.
Caine se chinuia să urce. Diana, vrăjitoarea care adusese toate necazurile
pe capul lui Jack, era lângă Caine. Putea să jure că-l ajuta pe acesta să
meargă.
•
Lanei îi scăpase pistolul în peșteră. Nu mai era de niciun folos acum.
Încerca să-și explice… să-și formeze imagini care să o lămurească… Dar
gaiafagului nu-i păsa, nu mai era preocupat de fata care controla gravitația.
Cineva îl împușcase pe Edilio, se gândi Lana nevenindu-i să creadă.
Cineva. Pe Edilio.
Simți ceva, ca și cum pistolul i-ar fi tresăltat în mână.
Cineva…
Icni atunci când gaiafagul îi deschise mintea și îi turnă imaginile în creier.
Numai monstruozități.
Cea mai mare era ceva sălbatic ca un urs grizzly cu țepușe de jumătate de
metru la fiecare labă… creaturi formate doar din colțuri ascuțite, de parcă
erau făcute din lame de ras și cuțite de bucătărie… creaturi cu foc lăuntric.
Lucruri care zburau. Care se târau.

669
 Dar când le văzu nu observă doar suprafața. Le văzu pe dinăuntru și pe
toate deodată. Văzu cum erau făcute. Le văzu cum erau una într-alta,
monstru în monstru. Ca niște păpuși rusești.
Dacă distrugea una, le elibera pe celelalte.
Regenerare. Adaptare. Fiecare nouă încarnare era mai periculoasă și mai
mortală decât cea de dinainte.
Gaiafagul concepuse o mașinărie biologică perfectă.
Nu el personal. Intrase în mintea cuiva cu o imaginație mai bogată ca a lui.
Nemesis22. Ăsta era numele gaiafagului pentru el: Nemesis.
Nemesis cu o putere infinită ținută sub control doar datorită cotloanelor,
fundăturilor și pereților înalți din creierul său bolnav.
Nemesis și Tămăduitoarea, folosiți și aduși aici, în acest fel, ca să facă
gaiafagul de neoprit, nemuritor.
Doar că mai lipsea un singur lucru. Hrana. Combustibilul.
Vine, spuse gaiafagul.
Curând.
Cineva îl împușcase pe Edilio. Și încercase să o împuște pe Dekka.
Mintea zguduită și copleșită a Lanei, plină de planurile gaiafagului, se
agăța doar de acest amănunt.
Cineva…
Simțea de departe pistolul tresăltându-i în mână în timp ce apăsa pe
trăgaci.
Nu. Nu.
Edilio cădea.
Nu.
Lana se înfurie atât de tare încât imaginile gaiafagului se estompară.
Șuvoiul de planuri și detalii dispăru.
„Te urăsc!” țipă Lana fără să scoată o vorbă.
Gaiafagul se dădu înapoi și o lăsă să intre înapoi în mintea ei.
Dar mai încet ca înainte.
•
— O să vină după tine, Caine, îi șopti Diana la ureche.
Pe Caine îl dureau brațele. Nu-și mai simțea mâinile. Le ținea în sus. Își
folosea puterea. Să care…
— Drake o să încerce să te omoare, îi spuse Diana agitată. Știi că nu mint.
Caine o auzea. Dar vocea ei era atât de slabă, avertismentul ei atât de
nesemnificativ în comparație cu greutatea care-i apăsa pieptul.

22 Zeița răzbunării în mitologia greacă. (n.tr.).

670
 Foamea gaiafagului era acum a lui. Dacă-l hrănea, însemna să mănânce și
el.
„Nu-i adevărat, își spuse Caine.
Ce minciună!”
— Dacă faci asta, Caine, o să mori, îi spuse Diana pe un ton implorator. Fă-
o și-am să mor și eu. Oprește-te, Caine! Nu face una ca asta!
Caine încercă să-i răspundă, dar își simțea gura uscată și maxilarul
încleștat.
Pas cu pas. Pe potecă. Până la creatura aia. Până la el.
Jack era acolo sus. Și Drake. Drake vorbea cu Jack. Pe potecă zăcea un
coiot mort, fără cap.
Și Dekka, în viață sau poate nu. Nu era treaba lui. Era problema ei. Nu
trebuia să-l fi ajutat pe Sam. Nu trebuia să fi luptat împotriva lui Caine.
Nu era problema lui.
Ajunse în punctul cel mai înalt al potecii. Vedea intrarea în mină.
Bara de combustibil plutea în aer.
Hrănește-mă.
Caine veni mai aproape.
— Fă-o! strigă Drake.
— Caine, oprește-te! îl rugă Diana.
Cane se mișca mai ușor acum pe teren neted. Mai aproape. Suficient de
aproape. Putea să azvârle bara de aici. Ca pe o lance. Direct în puț.
Ca pe o suliță.
Cu ușurință.
— Nu face asta, îl imploră Diana. Jack. Jack, trebuie să-l oprești.
— Nici vorbă, mârâi Drake.
— Taci din gură, psihopatule! strigă Diana cuprinsă deodată de furie,
lăsând la o parte orice delicatețe. Mori odată, ticălos jegos și idiot!
Ochii lui Drake erau goliți de expresie. Sclipirea periculoasă și jucăușă
dispăruse din ei. Se uita la ea cu o furie nimicitoare.
— Destul, spuse Drake. Voiam să aștept. Dar, dacă trebuie să se întâmple
acum, așa să fie.
Biciul său se dezlănțui.

671
 • PATRUZECI ȘI TREI

13 minute

Mâna-bici a lui Drake o învârti pe Diana ca pe un titirez.

Fata țipa. Strigătul ei îl străpunse pe Caine ca o săgeată.
Diana se împletici și aproape se îndreptă de spate, dar Drake era prea
rapid, prea pregătit.
A doua lovitură o ridică în aer. Pluti și apoi căzu.
— Prinde-o! strigă Caine pentru sine.
O văzu răsucindu-se în cădere. Își dădea seama unde va ajunge, își ridică
mâinile; își putea folosi puterile ca s-o prindă și s-o salveze. Dar nu era
suficient de rapid.
Diana căzu. Capul i se izbi de o piatră colțuroasă. Scoase un sunet de
dovleac strivit.
Caine îngheță de spaimă.
Bara de combustibil de care uitase căzu cu un zgomot puternic.
Căzu la câțiva metri de intrarea în mină. Ateriză pe un bolovan alungit, ca
prova unei corăbii.
Se îndoi, se crăpă, se rostogoli de pe bolovan și se izbi cu putere de
pământ.
Drake se repezi glonț la Caine, plesnind din bici. Dar Jack se puse între ei,
țipând:
— Uraniul! Uraniul!
Dozimetrul din buzunar începu să scoată clicuri atât de rapide, încât
formau un țiuit.
Drake se aruncă spre Jack, iar cei doi se rostogoliră pe jos.
Caine se uita îngrozit la Diana. Diana nu se mișca. Nu scotea nicio replică
ironică. Nicio glumă acidă.
— Nu! strigă Caine. Nu!
Drake era în picioare, încercând să-și înfășoare la loc brațul, în timp ce
Jack îl înjura.
— Diana! începu să suspine Caine.
Drake nu se mai baza acum pe mâna sa bici; era prea departe pentru a
plesni din ea înainte să-l doboare Caine. Ridică pistolul. Butoiașul scuipă foc
și gloanțe, POC POC POC POC POC.

672
 Cu arma setată pe automat, Drake putea să își permită să rateze ținta.
Mută pistolul în dreapta, trăgând rafale de gloanțe spre Caine, care stătea
nemișcat ca o stană de piatră.
Apoi țeava pistolului dispăru într-o lumină albă-verzuie care preschimbă
noaptea în zi. Acea lumină nu-și atinse ținta. Dar era suficient de aproape ca
țeava pistolului lui Drake să se topească și să cadă. Stâncile din spatele lui
Drake crăpară de la căldura emanată de jetul de lumină.
Lui Drake îi căzu arma din mână. Acum era rândul lui să privească uluit.
— Tu!
Sam șchiopătă până în vârful dealului. Se clătină, dar Quinn îl sprijini la
timp.
Acum Caine era din nou în prezent, își vedea fratele, lumina ucigașă.
— Nu, spuse Caine. Nu, Sam: e al meu.
Ridică o mână, iar Sam zbură în spate alături de Quinn.
— Bara de combustibil! striga Jack din nou și din nou. O să ne omoare pe
toți. O, Doamne, suntem pierduți!
Drake se duse într-un suflet la Caine. Avea ochii bulbucați de spaimă. Știa
că nu va supraviețui. Știa că nu era suficient de rapid.
Caine își ridică mâna, iar bara de combustibil păru să salte de jos.
O suliță.
O lance. O ținu în aer. Îndreptată fix spre Drake.
Caine întinse și cealaltă mână, folosindu-se de puterea sa telekinetică
pentru a-l ține pe Drake imobilizat.
Drake își ridică mâna de om în semn de pace.
— Caine… n-ai vrea… nu pentru o fată. O scorpie, o…
Drake, incapabil să fugă, o țintă vie. Bara de combustibil era îndreptată
spre el ca sulița unui spartan.
Caine azvârli bara de combustibil. Tone de oțel, plumb și uraniu.
Înspre Drake.
Drake, iute ca un șarpe, își suci umărul și gâtul într-o parte. Bara de
combustibil nu-l lovi direct în piept, ci în umăr și îl propulsă în galeria
întunecată.
Bara de combustibil dispăru odată cu el.
Se auzi un zgomot puternic. Din mină ieșeau nori de praf.
Tăcere.
Niciun sunet, doar zgomotul făcut de pietricelele care cădeau în galerie.
— O, Doamne, s-a deschis? se tângui Jack. O, Doamne, nu vreau să mor!
Caine își ridică mâinile și stătu cu brațele întinse în fața intrării în mină.
Pământul începu să se cutremure.
Pietrele crăpară și trosniră.
673
 Nu! strigă vocea detestabilă din mintea lui Caine.
— Nu sunt sclavul nimănui, spuse Caine printre dinți.
Nu! N-o să faci una ca asta!
Caine șovăi. Parcă simțea cuțite în creier care îl înjunghiau continuu, iar
chinul era insuportabil.
— Așa crezi? zise Caine. Își ridică brațele. Își concentră puterile asupra
peșterii și își coborî brațele.
Tone de pietre desprinse, grinzi de rezistență, bara de combustibil spartă,
o camionetă veche și stricată, cadavrul lui Jim Sihastrul și Drake Merwin,
rănit, dar încă în viață, zvârcolindu-se și înjurând, ieșiră în zbor din peșteră.
De parcă acea peșteră își vomitase tot conținutul.
Întreaga masă încremeni în aer. Apoi, în timp ce Caine făcu palmele căuș,
masa suspendată începu să se învârtă. Ca o tornadă.
Apoi, în timp ce țipetele lui Drake se pierdeau în acel haos, Caine întinse
brațele și aruncă întreaga masă centrifugată în intrarea în mină.
Zgomotul fu atât de puternic încât Jack își acoperi urechile.
Apoi se auzi un bubuit și un trosnet, pe urmă pământul se zgudui
puternic ca la cutremur, iar galeria se prăbuși. Mii de tone de piatră blocară
pe vecie intrarea în mină.
Caine se duse șchiopătând spre Diana. Îngenunche lângă ea. Nu se mișca.
Își lipi urechea de gura ei încântătoare. Nu-i auzi deloc respirația.
Dar, când îi puse palma pe spate, simți cum pieptul ei se ridică și coboară
imperceptibil.
O întoarse cu blândețe. Avea o rană îngrozitoare pe o parte a capului. Nu
vedea bine, avea ochii plini de lacrimi, dar simți ceva alunecos și cald pe
tâmpla ei.
Scoase un suspin.
Auzi pași greoi. Sam mergând de parcă ar fi fost beat, împleticindu-se.
— Sam, îi spuse Caine calm, neluându-și ochii de la silueta întunecată a
Dianei. Dacă vrei să mă omori, dă-i drumul. Acum ar fi cel mai bine.
Sam nu zise nimic.
În cele din urmă Caine se uită la el. Printre lacrimi, vedea cum șchiopăta
Sam, abia putând să stea în picioare. Fusese rănit destul de grav. Trebuia să-l
doară îngrozitor.
Drake îi făcuse asta. Drake nu-l ucisese pe Sam, dar nici nu fusese
departe. Și părea imposibil ca Sam să mai reziste multă vreme.
Quinn se încovoia sub povara trupului pe care-l ținea în brațe. Caine
bănuia că era puștiul mexican sau poate Dekka.
— Așadar ăsta-i sfârșitul, spuse Caine cu mâhnire în voce. Mângâie părul
scurt al Dianei. O iubesc. Știai asta, Sam?
674
 — Încă nu s-a terminat, spuse Sam. Vocea lui îl tulbură pe Caine. Nu
simțise niciodată mai multă durere în vocea fratelui său. Auzea chiar și
țipătul pe care și-l înăbușise pe când rostise acele cuvinte.
— Nu poate supraviețui, spuse Caine.
— Edilio e rănit. Aproape mort, zise Quinn. L-au împușcat. Iar Dekka…
— Nu eu, se disculpă Caine. Nu noi. Erau amândoi așa când am ajuns aici.
Nu-i păsa de Edilio sau Dekka. Nu-i păsa nici măcar de Sam. Cât de trist ca
Diana să moară așa, fără părul ei superb. Arăta mai tânără. Mai inocentă.
Nimeni nu o asociase vreodată pe Diana cu acel cuvânt.
— Mai e Lana, spuse Sam.
În inima lui Caine se trezi o foarte slabă speranță. Lana. Dar unde era
Tămăduitoarea?
— E acolo, răspunse Quinn de parcă auzise întrebarea. E acolo cu…
creatura.
Caine se uită la mină. Mai fusese acolo. Știa ce zace înăuntru. Iar acum era
și bara de combustibil acolo.
— Trebuie să… icni Sam incapabil să-și termine gândul.
Caine încuviință din cap.
— Cred că a murit.
— Poate că nu, reuși Sam să îngaime. Poate că nu.
— Oricum nu mai avem cum să intrăm acolo. E un munte de piatră. Mi-e
mult mai greu să îndepărtez piatra. Ar trebui să mut un munte întreg, spuse
Caine deznădăjduit. Mi-ar lua ore. Zile.
Sam scutură din cap și își mușcă buza de jos de parcă voia să rămână fără
ea. Caine îl văzu rezistând cu greu durerii care-l năpădea ca un val.
— S-ar putea să mai existe o soluție, zise Sam în cele din urmă, uitându-se
înapoi la potecă.
— O soluție? întrebă Caine.
— Duck, făcu Sam.
Iar atunci suflă o pală de vânt și se stârni un nor de praf din care-și făcu
apariția Brianna.
În spatele ei, ca un balon în bătaia vântului, plutea un puști care arăta de
parcă coborâse dintr-un carusel al groazei.
— Am ajuns? întrebă Duck cu ochii închiși. S-a terminat călătoria?
•
— Vreți să mâncați? strigă Zil de pe decapotabilă.
Mulțimea urlă în semn de aprobare. Deși nu chiar toți. Astrid încerca să se
gândească la următorul lucru: erau unii care aveau obiecții, care nu erau
convinși și alții care consimțeau tacit.
— Atunci trageți de frânghie! strigă Zil.
675
 Frânghia se întindea de-a lungul pieței. Un capăt era în jurul gâtului lui
Hunter. Nu era nevoie decât de vreo șase „călăi” ca să ducă la bun sfârșit
sinistra execuție.
Astrid începu să se roage. Se rugă cu voce tare, sperând să se rușineze cu
toții, sperând că va putea să-i înduplece pe copiii furioși.
— Apucați frânghia! strigă Zil. Se ghemui și înșfăcă și el funia. Ceilalți din
echipa sa făcură la fel.
Întâi patru… apoi cinci… zece…
Copiii pe care Astrid știa și cum îi cheamă apucară frânghia.
— Trageți! zbieră Zil. Trageți!
Frânghia se întinse. Veniră mai mulți să tragă de ea. Dar alții, puțini, se
răzgândiră și dădură drumul.
Era o mare de mâini. O harababură. Apoi puștii începură să se
îmbrâncească.
Frânghia se tot întindea. Deveni o linie dreaptă.
Iar Astrid văzu cu groază cum Hunter era ridicat în aer.
Dar lupta pentru frânghie era din ce în ce mai acerbă. Copiii își cărau
pumni și țipau.
Frânghia se slăbi. Picioarele lui Hunter atinseră pământul.
Copiii se duceau într-un suflet să tragă de frânghie. Ceilalți le tăiau calea.
Se dezlănțuise o revoltă în toată regula. Apoi câțiva puști se năpustiră
asupra cărnii, împingându-i la o parte pe Antoine, Hank și Turk, practic
călcându-i în picioare, în disperarea lor.
Astrid profită de încăierare și se ridică.
Zil o împinse într-o parte, furios văzând că situația scăpa de sub control.
Copiii furau disperați vânatul.
— La pământ, iubitoare de ciudați!
Astrid îl scuipă. Văzu cum îi pieri culoarea din obraji. Zil înșfacă o bâtă de
baseball și o ridică deasupra capului fetei. Apoi fu ridicat de la sol.
În locul lui era acum Orc.
Zil atârna din mâna lui făcută pumn. Fu tras la un centimetru de fața lui
înspăimântătoare.
— Nimeni nu-i face rău lui Astrid! zbieră Orc atât de tare încât lui Zil i se
făcu părul măciucă.
Orc se roti ușor. Apoi din nou, mai repede, și-l aruncă pe Zil în aer.
— Ești bine? o întrebă Orc pe Astrid.
— Cred că da, reuși ea să îngaime.
Îngenunche lângă micul Pete și-i atinse cucuiul ca un ou. Micul Pete mișcă
ușor, apoi deschise ochii.

676
 — Petey, Petey, ești bine? Nu primi răspuns, dar în cazul lui nu era nimic
ieșit din comun. Astrid se uită în sus la Orc. Mulțumesc din suflet, Charles.
Orc mormăi:
— Da…
Își făcu apariția și Howard, croindu-și drum prin gloata care se împrăștia.
— Orc, fratele meu, spuse el și îl bătu pe umărul imens, din granit. Apoi le
strigă copiilor care fugeau cu hălci din vânat: Așa, așa, ștergeți putina! Ce
fraieri sunteți că v-ați măsurat forțele cu prietena lui Sam. Dacă Orc nu pune
mâna pe voi, o s-o facă Sammy! Apoi îi făcu cu ochiul lui Astrid. Iubitu’ tău ne
e dator vândut.
— Mda, încuviință Orc. Ar fi cazul să-mi dea cineva o bere cât mai repede.
•
— Ce i s-a întâmplat lui Edilio? vru Brianna să afle. Zăcea întins pe
pământ. Tăcut. Nu i se auzea nici măcar respirația.
— Edilio a fost împușcat, îi răspunse Quinn. Nu cred că mai are mult de
trăit.
— Nu pot să cred că Dekka a îngăduit să fie rănit, spuse Brianna. Unde e?
Fu de ajuns să-i arunce involuntar o privire Briannei. Aceasta zbură acolo
unde zăcea Dekka, frântă ca o păpușă aruncată de cineva.
Brianna trase aer adânc în piept. Se uită cu luare-aminte. În urechi auzea
un zgomot asurzitor. Ca o cascadă. Apoi mintea i se încețoșă și totul se
învârti cu ea când se năpusti asupra lui Caine cu toată viteza și furia de care
era în stare. Caine căzu lat.
Brianna fu deasupra lui într-o clipită, cu o piatră în mână.
— Briza! Nu face asta! strigă Sam.
Briannei îi îngheță sângele în vene. Caine era pe spate. Nu reacționa
deloc. Nu-și ridica mâinile. Abia părea să o vadă când se ghemuise peste el,
hotărâtă să-i zdrobească țeasta de o sută de ori până să apuce să respire.
— Nu, Briza! o rugă Sam. Avem nevoie de el.
— Eu nu, șuieră Brianna.
— Briza, Dekka a murit. Și Edilio o să moară în câteva minute. Dacă nu s-a
întâmplat deja, spuse Quinn în numele lui Sam, care strângea din dinți cu
atâta forță încât Brianna crezu că i se vor ciobi măselele. Și Sam…
— Ce poate să facă jegul ăsta pentru noi? întrebă Brianna.
— Avem nevoie de Lana, reuși să îngaime Sam.
Caine se ridică de jos și își scutură praful de pe cămașă.
— Diana moare. La fel și puștiul mexican. Pe Dekka ai văzut-o deja. Și nici
Sam nu arată prea bine, spuse Caine. Lana e acolo. Întoarse capul spre
galeria prăbușită. Ce nu înțeleg eu, continuă Caine, e cum o să intrăm acolo
ca s-o scoatem. Toată mina s-a prăbușit. Îmi va lua mai mult timp să o scot
677
pe Lana de acolo decât mi-a luat să dărâm galeria. Dacă scot ceva afară, se va
prăbuși și mai mult.
— Duck se va ocupa, spuse Sam. O să sape un tunel.
— Poftim? făcu Duck.
— Ca atunci când sunt salvați mineri, spuse Sam. Sapă un tunel până la
galeria în care sunt blocați.
— Poftim? repetă Duck.
Quinn îi explică lui Caine, care părea foarte confuz:
— Se pare că Duck are puterea de a se cufunda în pământ.
— Nu cred că pot… începu Duck.
— Își poate controla densitatea, confirmă Brianna. De asta am putut să-l
aduc aici. A fost ca și cum aș fi cărat un ghiozdan. Dar cu mai multă
rezistență din partea vântului.
— El forează, spuse Sam. Noi intrăm. Tu ai mai fost acolo, nu, Caine? E
cumva un loc unde…
Îl străbătu un junghi atât de puternic încât își pierdu cunoștința preț de
un minut.
— Oameni buni, nu cred că… spuse Duck.
— Nu vrei să fii erou? îl întrebă Quinn.
— Nu, spuse Duck cu sinceritate.
— Mda, nici eu, recunoscu și Quinn. Dar Edilio e un erou adevărat. Iar
Sam… nu trebuie să-ți amintesc ce a făcut Sam pentru noi toți. Quinn îl luă
pe Duck de braț și îi spuse: Avem nevoie de tine, Duck. Doar de tine. Numai
tu poți face asta.
— Frate, chiar vreau să vă ajut, dar…
— Tu primești primul pește prins, spuse Quinn.
— Nu și dacă o să fiu îngropat de viu, i-o întoarse Duck.
— Prăjit. Crocant și aromat.
— Nu mă poți cumpăra cu mâncare, făcu țâfnos Duck. Vreau… Vreau și o
piscină.

• PATRUZECI ȘI PATRU

7 minute

Mina se prăbușise.
678
 Lana se uita la un munte de dărâmături. Timp de o fracțiune de secundă
sperase că în cele din urmă asta însemna sfârșitul monstrului care o ținea
prizonieră.
Dar din morman ieșea un capăt tocit și distrus al barei de combustibil.
Miliardele de cristale care alcătuiau trupul gaiafagului se năpustiseră
asupra peletelor vărsate de uraniu.
Lana simțea dorința gaiafagului, fericirea acestuia. Creaturii nu-i mai era
teamă că avea să moară. Preț de câteva clipe Lana fu stăpână pe mintea ei, în
timp ce gaiafagul era peste măsură de încântat.
Nu era o binecuvântare faptul că-și recupera simțurile. Lana știa acum
fără nici cea mai mică umbră de îndoială că ea apăsase pe trăgaci și-l
împușcase pe Edilio. Nu reușise să arunce în aer peștera. Ea lăsase toate
astea să se întâmple.
Era prea slabă.
O fraieră ușor de manipulat, la dispoziția monstrului. Prea slabă ca să i se
poată împotrivi.
Și, în timp ce devenea mai puternic, îi scădea frica, avea să intre din nou
în mintea Lanei și să se folosească de puterile ei pentru a-și face un corp ca
să iasă din vizuină. Îngroparea creaturii nu avea să oprească lucrurile. Și-ar
fi creat un corp care ar fi ieșit de acolo, un nou monstru, ca și cum ar fi fost o
păpușă rusească; nu mai aveai cum să-l ucizi.
Ea era cheia acum. Lana știa acest lucru. Tunelul se prăbușise în urma
unei explozii, blocându-l pe gaiafag înăuntru. Putea să iasă doar dacă Lana îi
oferea această posibilitate.
Îl putea opri doar dacă murea.
Voința ei era prea slabă. Singura speranță pe care o avea era să amâne
lucrurile. Cu siguranță că va muri iradiată. Fără îndoială, uraniul ar nimici-o
dacă nu se vindeca singură.
Dar, oare, se va întâmpla suficient de repede acest lucru?
Și, oare, ar ști gaiafagul ce se întâmpla cu ea și ar forța-o să se salveze?
Oare pricepea creatura că hrana lui era moartea ei?
•
Duck stătea pe coasta dealului. Era la vreo 30 de metri deasupra minei.
Estimaseră distanța și sperau că astfel vor fi deasupra unei încăperi
subterane, așa cum credea Caine.
Evident că erau doar presupuneri. Dacă Duck nu ajungea în încăpere,
trebuia să încerce din nou. Și din nou.
Quinn aproape îl căra pe Sam, sprijinindu-l când era chinuit de dureri
groaznice.
— Morfina nu mai are efect, spuse Sam. Grăbiți-vă!
679
 Caine era pregătit. Brianna o zbughi să facă rost de frânghie. Dar la
întoarcere căzu în genunchi și își vărsă mațele, deși nu avea nimic în ele.
— Trebuie să fac asta acum, spuse Sam. Gâfâia. Se ținea de Quinn,
înfigându-i unghiile în carne.
— Fă-o, Duck, îl îndemnă Quinn.
Cu toții îl așteptau. Își puneau speranțele în el. Atâtea vieți erau în joc și
doar el le putea salva. El, Duck Zhang.
— O, Doamne. Sper să fie un pește ca lumea, spuse Duck.
Apoi intră în pământ. Tot cădea și cădea, fluturând din brațe când cobora,
trecând prin piatră ca prin brânză.
Cădea, tot cădea. Știa că putea să urce și apoi să plutească prin aer, dar nu
era sigur pe de-a-ntregul. Aproape sigur. Nu foarte sigur. Poate că de data
asta…
Duck se prăbuși brusc străpungând prin tavanul galeriei. Se opri din
cădere după ce intrase vreo jumătate de metru în podeaua minei.
Duck răsuflă ușurat. Nu era într-o peșteră mare și deschisă, ci într-o
galerie îngustă. Ajunsese acolo printr-un miracol.
Se întreba dacă erau lilieci. Ei bine, judecând după privirile speriate ale
celor de sus, aici jos era ceva mult mai rău. Nu ar fi fost mare lucru dacă erau
câțiva lilieci. Poate că ar fi fost un semn bun.
— În regulă! le strigă el. Niciun răspuns. În regulă! Am ajuns jos! strigă el
din toți rărunchii.
O frânghie se desfășură până la el.
Caine fu primul. Ateriză ușor, folosindu-și puterea ca să amortizeze
căzătura.
— E întuneric aici jos, spuse Caine. Strigă în sus: în regulă, frățioare: sari!
O lumină orbitoare străluci în galeria săpată de Duck. Ca o rază de soare
care se strecoară printr-o crăpătură dintr-un oblon.
Caine își ridică mâinile, iar Sam căzu încet în puțul de mină.
Sam părea să țină o minge strălucitoare de lumină în mâinile sale. Doar că
nu o ținea cu adevărat, își dădu seama Duck când ochii i se obișnuiseră cu
intensitatea. Lumina ieșea din palmele lui Sam.
— Știu locul ăsta, spuse Caine. Suntem la câțiva metri de peșteră.
— Duck, s-ar putea să avem nevoie de tine, zise Sam.
— Dar voiam să…
Lui Sam i se înmuiară picioarele, iar Duck îl sprijini chiar înainte să se
prăbușească la pământ.
— Rămân, zise Duck.
„Poftim? Ce-o să faci? se întrebă el în sinea lui.
Duck, fii serios! Nu poți da bir cu fugiții.”
680
 „Ba sigur că pot!” protestă cealaltă voce a lui Duck.
Însă tot îl susținea pe Sam în timp ce pătrundeau mai adânc în peșteră.
„Nu vrei să fii erou?” își spuse Duck, luându-se singur în râs.
„Ba cred că vreau”, își răspunse el.
•
— Ține lumina aprinsă, spuse Caine.
Sam era în stare să o țină aprinsă. Asta putea să facă. Da. Lumina.
Inima îi era un motor ruginit și pe moarte, bătându-i atât de tare încât
putea să cedeze în orice clipă. Corpul lui parcă era un fier înroșit, fierbinte,
țeapăn, imposibil de mișcat.
Durerea…
Îl asalta acum ca un tigru care răgea și îl sfâșia la fiecare pas, îi otrăvea
mintea și îi făcea praf stăpânirea de sine. Nu putea suporta. Era prea
îngrozitor.
— Haide, Sam, îi spuse Duck la ureche.
— Auuu! urlă Sam.
— S-a zis cu furișatul, spuse Caine.
„Știe că suntem aici, se gândi Sam. Nu ne furișăm.” Nu-l păcălim. Sam îl
simțea. Ca pe niște degete reci încercând să-i intre în minte, căutând o
deschizătură.
„E un iad, se gândi Sam. E un iad.
Ține lumina aprinsă, își spuse Sam, orice-ar fi, ține lumina aprinsă.”
Se auzi un zgomot metalic când Caine lovi niște pietricele care, la o
inspecție mai atentă, erau identice, mici – cilindri de metal închis la culoare.
— Peletele de uraniu, spuse Caine supărat. Ei bine, sper că Lana poate să
vindece intoxicația cu radiații. Altfel murim cu toții.
— Poftim? făcu Duck nedumerit.
— Ăsta e uraniul împrăștiat peste tot. Din câte mi s-a explicat, lasă
miliarde de găuri în trupurile noastre.
— Poftim?
— Haide, Goose23, zise Caine. Te descurci de minune.
— Mă cheamă Duck24, îl corectă Duck.
— Simți întunericul, Goose? îl întrebă Caine în șoaptă, părând uimit.
— Mda, zise Duck. Vocea îi tremura. Parcă era un copil pe cale să
izbucnească în plâns. Pare ceva rău.
— Foarte rău, îl aprobă Caine. De multă vreme îl am în creier, Goose.
Odată ce a intrat, nu mai scapi de el.

23 Gâscă (în limba engleză, în original).

24 Rață (în limba engleză, în original).
681
 — Ce vrei să spui? îl întrebă Duck.
— Se strecoară în mintea ta chiar acum, nu-i așa? Își lasă amprenta. Caută
o cale să intre. Odată ce reușește, nu mai scapi de el.
— Trebuie să ieșim de aici, zise Duck.
— Poți să pleci, Goose, îi spuse Caine. Pot să-l car singur pe Sam după
mine.
Sam auzi totul din depărtare. Un dialog între niște fantome. Umbre în
mintea lui. Dar știa că Duck nu putea să plece.
— Nu, zise Sam cu o voce răgușită. Avem nevoie de Duck.
— Da? întrebă Caine.
— E singura armă de care nu știe creatura, zise Sam.
— Armă? repetă Duck.
— Se deschide în față, zise Caine. Peștera.
— Ce e? Cum arată? întrebă Duck.
Caine nu-i răspunse.
Pe Sam îl săgetă un junghi. Durerea părea să vină în valuri, unul mai
puternic ca altul. Făcea surfing pe valuri de durere, gândi el. Dar avea
uneori, în spațiul dintre valuri, momente de luciditate.
Deschise ochii. Intensifică lumina.
La fel cum spusese și Caine, intrau într-o peșteră mare și părăseau
galeria.
Dar această gaură mare și tăcută de sub pământ nu apăruse în urma unui
fenomen geologic. De tavanul boltit nu atârna nicio stalactită. De jos nu ieșea
nicio stalagmită.
În schimb zidurile de piatră parcă fuseseră topite și apoi solidificate. Încă
se mai simțea miros slab de ars, deși nu era fum sau căldură, doar cea
radiată de bara de combustibil din spatele lor.
— Sam, ți-ai dat seama unde suntem? îl întrebă Caine. Sam gemu. Te
preocupă altceva acum, nu? Mai ții minte meteoritul ăla care a lovit centrala
atomică acum mulți ani în urmă, Sam? N-ai cum să nu. Doar ești din oraș.
Sam fu izbit de noul val de durere. Nu voia să țipe. Nu voia să țipe.
Meteoritul trece prin centrala atomică și direct în pământ. Ca Goose aici de
față: atât de dens, atât de rapid, ca și cum ai trage o săgeată într-o bucată de
unt. Face o gaură imensă. Iar aici se oprește. Ce a mai rămas din el.
Înaintaseră vreo 15 metri în peștera spațioasă ca o catedrală.
Sam încuviință din cap, nereușind să rostească vreun cuvânt. Încercă să-și
ridice brațele, dar greutatea lor era prea mare.
Caine îl luă de încheieturi și îi ridică mâinile, o mișcare care-l făcu pe Sam
să urle de durere.
Dar lumina era acum mai puternică.
682
 Iar acolo se vedea lucrul care se năștea. Era mai degrabă ceva nedefinit
decât o formă clară. Un roi agitat format din cristale verzi, rapide care se
zvârcoleau.
Dar, în timp ce priveau, formele dinspre ei deveneau suprafețe perfecte în
care se puteau oglindi.
— Se pare că e pregătit pentru tine, Sam, zise Caine.
Apoi se auzi o voce diferită. Ciudată și îngrozitoare.
— Eu sunt gaiafagul, zise Lana.
•
Transformarea începuse când gaiafagul atinsese primele pelete
împrăștiate de uraniu. Lana se simțise brusc curentată, de parcă ar fi avut în
mână toate firele electrice din lume.
Strigase atunci, cuprinsă de extaz.
Mâncare!
Gaiafagul își potolise foamea care-l chinuise. Acum avea în schimb putere.
O furie dezlănțuită.
Acum! Acum avea să se transforme!
Miliardele de cristale care alcătuiau trupul fără formă al gaiafagului
începură să mișune ca niște furnici. Pârâiașele se transformau în pâraie, iar
pâraiele, în râuri de insecte. Ce fusese doar murdărie pe suprafața de stâncă
lua forma unor movile și vârfuri. Ici și colo – piscuri ascuțite. Într-o parte se
aplatiza, iar în alta se ridica, materia fiind când maleabilă, când rigidă.
Cristalele luau nenumărate dimensiuni, strat peste strat. Chiar la această
viteză enormă, procesul ar dura zile întregi însă se iveau deja contururile
creaturii.
Gaiafagul care fusese împrăștiat pe vreo 300 de metri în peștera
subterană se condensa acum, se aduna, ca stelele atrase într-o gaură neagră.
Lana simțea totul, de parcă sistemul ei nervos se unise cu gaiafagul. Și
poate că așa și era, se gândi ea. Poate că nu mai exista o linie de demarcație
între ei. Poate că era parte din el acum.
Era împrejurul ei. În urechi și nas, în gură și păr. Era acoperită de insecte
care-i roiau pe tot corpul.
Și totuși începea să se simtă rău. Era o stare a ei și nu a monstrului.
Hrana gaiafagului o distrugea pe ea. Celulă cu celulă.
Trebuia să-i ascundă asta. Să nu-i arate. Trebuia să moară ca totul să se
termine. Trebuia să moară în urma radiațiilor care-i înnodau stomacul.
În jurul ei cristalele deveneau mai solide, formând un scut gros. Iar
suprafața acelui scut începea să strălucească asemenea oțelului. Nu, ca o
oglindă.
Gaiafagul fu scuturat de un fior de groază.
683
 Lana deschise ochii și își dădu seama de ce. Trei siluete întunecate.
Fragile, speriate, dar profilându-se în fața gaiafagului.
„Prea târziu, Caine. Puterea ta nu-l va distruge pe gaiafag.
Prea târziu, Sam, se gândi ea. Lumina ta arzătoare nu va funcționa.”
Al treilea… cine era? Simți că întrebarea din mintea ei căpăta dimensiuni
impresionante în mintea gaiafagului.
Gaiafagul o ținea ca pe o muscă în chihlimbar. O arătă acum oamenilor,
spre groaza lor.
— Sunt gaiafagul, rosti gura Lanei.
Caine se holba îngrozit. Fața Lanei plutea suspendată într-o masă
forfotitoare ce părea formată din reflexii de insecte.
— Sam! Mai multă lumină!
Sam se pierduse. Era în genunchi, gemând, cu mâinile strălucitoare
sprijinite de podeaua din piatră.
Duck se uita cuprins de teamă la monstruozitatea incandescentă, în
continuă schimbare, care avea fața unei fete chinuite.
Caine nu-și dădea seama cât de mare era creatura, dar părea uriașă.
Își ridică mâinile în spate. Bara de combustibil zdrobită alunecă din
grămada de pietre și moloz.
Caine își întinse mâinile în față cu toată puterea. Bara de combustibil se
izbi de strălucitoarea masă monstruoasă. Sări de acolo și se lovi de pământ
cu zgomot, împrăștiind și mai multe pelete de uraniu.
Nimic. Nicio reacție. Parcă lovise gaiafagul cu un băț de vată.
— Sam? Dacă mai ai ceva, acum e momentul, strigă Caine.
— Nu, șopti Sam. Eu mi-am terminat treaba. Acum e rândul lui Duck.
— Ce-i cu el?
— Duck… zise Sam și căzu cu fața în jos. Nu se mișca.
— Poți să mai faci ceva în afară de a cădea în pământ? strigă Caine la
Duck. Ai vreo bombă nucleară în buzunar?
Duck nu-i răspunse.
— Sam? strigă Caine, iar acum gaiafagul se mișca, își deplasa greutatea
unduindu-se spre Caine, iar Lana plângea cu fața contorsionată, spunând
ceva, dar Caine nu putea s-o audă, căci sângele îi năvălea în urechi și știa că
se terminase, știa că…
Gaiafagul turnă foc lichid în creierul lui Caine, anihilându-i simțurile,
strivindu-i conștiința și provocându-i dureri insuportabile.
Îndrăznești să mă sfidezi?
Caine se trase înapoi, abia ținându-se pe picioare.
— Aruncă-mă! strigă Duck.
Eu sunt gaiafagul!
684
 „Aruncă-mă, aruncă-mă!” tot striga o voce.
— Poftim? țipă Caine.
„Cât de tare poți!”
•
Gaiafagul nu știa ce să creadă despre trupul moale, uman care venea spre
el.
Omul zbură prin aer. Spre tavanul peșterii.
Acum plonja.
Gaiafagul nici măcar n-ar simți ușoara apăsare, când acesta…
… l-ar lovi cu forța unui munte aruncat din spațiu.
Duck lovi gaiafagul și îi perforă masa cristalină.
Și se cufundă prin podeaua peșterii de sub el. În vârtejul iscat, gaiafagul
se scurse precum nisipul dintr-o clepsidră.

• PATRUZECI ȘI CINCI

0 minute

Parcă era ca prima oară, se gândi Duck.

La piscină în acea zi. Ca atunci. El cădea și apa curgea pe lângă el.
Numai că apa asta era mai mult ca nisipul. Un miliard de cristale
minuscule se scurgeau pe gaura făcută de Duck în pământ.
Nu vedea nimic în timp ce cădea. Cristalele îi intrau în ochi, urechi și gură.
Nu putea să respire, se panică și începu să cadă cu și mai mare viteză,
încercând să depășească monstrul care se prăvălea odată cu el.
Nu avea aer.
Mintea i se încețoșase, parcă o luase razna, nici nu-i mai era frică, doar…
I se perindau tot felul de amintiri prin fața ochilor, de parcă se uita la un
film căruia îi sărea imaginea. Atunci când căzuse de pe ponei de ziua lui, la
cinci ani.
Atunci când mâncase toată plăcinta…
Mama lui. Atât de drăguță. Chipul ei…
Tata…
Piscina…
Nu mai cădea. Ceva îl oprise în cele din urmă.
„Prea târziu”, se gândi el.
685
 Nu putea să ajungă în China, își spuse Duck.
„Ei bine, se gândi el, cred că am ales să fiu erou.”
Apoi mintea lui Duck încetă să gândească.

• PATRUZECI ȘI ȘASE

Caine stătea în întuneric.

Sam nu mai putea emite lumină.
Auzea un foșnet plăcut. Ca o cascadă, dar nu susura.
Caine stătea în întuneric în timp ce sunetul se estompa.
Acum totul era cufundat în întuneric și tăcere.
Diana. Nu mai avea cum s-o salveze acum. El putea supraviețui, dar Caine
își dădu pentru prima oară seama că viața fără Diana n-ar fi însemnat nimic.
Îl tachinase. Îl insultase. Îl mințise. Îl manipulase. Îl trădase. Îl batjocorise.
Dar rămăsese lângă el. Chiar și când el o amenințase.
Oare exista dragoste între ei? Lui îi scăpase acel cuvânt. Dar, oare, erau ei
în stare să iubească?
Poate că da.
Dar nu mai era cazul. Nu acum. Sus, la suprafață, Diana era moartă sau pe
moarte. Sângele îi intra în pământ.
— Diana, șopti el.
— Sunt încă în viață?
La început, Caine crezu că era vocea ei. Imposibil.
— Lumină, spuse Caine. Am nevoie de lumină.
Nu era lumină. I se păru că trecuse o veșnicie de când era în beznă. Nu se
mai auzi acea voce.
Caine stătea în întuneric, prea istovit ca să se miște. Fratele lui era
ghemuit. Mort sau dorindu-și să moară. Și Diana…
•
Quinn încercă să nu intre în panică în timp ce cobora prin puțul cu pereți
neregulați pe care-l săpase Duck. Frânghia părea prea subțire în mâna sa.
Pereții puțului vertical îi zgâriau spatele și brațele în timp ce cobora. Îi tot
cădeau pietre în cap.
Quinn știa că nu era curajos. Dar nu mai rămăsese nimeni în afară de el.
Era ceva în neregulă cu Brianna. Stătea chircită la pământ, se ținea de burtă
și plângea.

686
 Quinn nu știa ce se întâmpla acolo jos. Dar știa că, dacă Sam și Caine nu o
aduceau pe Lana la suprafață, aveau să moară foarte mulți oameni.
Trebuia să facă asta.
Trebuia.
Ajunse în fundul puțului și își simți picioarele bălăbănindu-i-se. Scăpă
frânghia și căzu vreo doi-trei metri.
Aterizarea fu urâtă, dar nu își rupse nimic.
— Sam? șopti Quinn, dar sunetul pieri imediat ce-l rosti.
Își căută lanterna în buzunar. O aprinse. Ochii i se obișnuiseră cu
întunericul. Lumina i se părea orbitoare. Clipi. Îndreptă fasciculul de lumină
înainte.
La mai puțin de 30 de metri era o siluetă. Se mișca.
— Caine?
Caine se întoarse încet. Avea fața rigidă și albă. Ochii roșii.
Caine se ridică încet, ca un bătrân care suferea de artrită.
Quinn se duse într-un suflet la el și cercetă locul cu lanterna. Îl văzu pe
Sam la pământ, cu fața în jos.
Lângă el era Lana, cu brațele pe lângă corp.
— Lana, zise Quinn.
— Sunt în viață? îl întrebă Lana.
— Da, îi răspunse el. Ai scăpat de gaiafag.
Chipul Lanei fu străbătut de o umbră. Colțurile gurii i se lăsară în jos. Se
întoarse cu spatele și se îndepărtă.
Quinn îi puse o mână pe umăr.
— Nu ne părăsi, Tămăduitoareo! Avem nevoie de tine.
Lana se opri.
— Eu… începu ea.
— Lana, îi zise Quinn. Avem nevoie de tine.
— L-am ucis pe Edilio, îi spuse ea.
— Încă nu, îi zise Quinn.
•
Mary Terrafino se trezi simțind miros și gust de pește.
Întoarse instinctiv capul. Mirosul era oribil.
Privi înnebunită în jur. Spre surprinderea ei, era legată. Legată de un
fotoliu în biroul ei de la grădiniță.
— Ce fac aici? se întrebă ea mirată.
— Iei cina, îi spuse fratele ei mai mic.
— Încetează! Nu mi-e foame. Încetează!
John îi ținu lingura în față. Chipul său angelic era negru de furie.
— Ai spus că n-o să mă părăsești niciodată.
687
 — Despre ce vorbești? îl întrebă Mary.
— Ai spus că nu o vei face. Că n-o să mă lași singur, îi spuse John. Dar ai
încercat, nu-i așa?
— Nu știu ce tot bălmăjești acolo. Atunci o văzu pe Astrid care se
sprijinea de un fișet. Astrid arăta de parcă se încăierase cu o haită de câini.
Micul Pete stătea picior peste picior, balansându-se încoace și încolo.
Fredona „La revedere, Nestor. La revedere, Nestor”.
— Mary, ai o tulburare alimentară, îi spuse Astrid. Acum îți știu secretul,
așa că lasă vrăjeala.
— Mănâncă! îi porunci John și îi vârî o lingură de mâncare în gură. Nu fu
prea blând.
— Înghite! o forță John.
— Lasă-mă…
— Taci din gură, Mary! se răsti John la ea.
•
Diana trebuia salvată prima. Caine nici nu ar fi conceput altfel. Apoi mai
era și Edilio, atât de aproape de moarte, încât Lana crezu că bătea deja la
porțile raiului.
Dekka. Rănită grav. Dar nu era moartă.
Briannei îi cădea părul în smocuri.
Și Sam, în cele din urmă.
Quinn îl legase de frânghie și îl ridicase, ajutat în mare parte de Caine.
Lana stătea pe pământ, iar pe cer soarele răsărea.
Quinn îi aduse apă.
— Ești bine? o întrebă el.
Putea spune vorbele pe care Quinn voia să le audă, dar Lana știa că nu
putea face să le și creadă.
— Nu, zise Lana.
Quinn se așeză lângă ea.
— Caine și Diana au plecat. Sam doarme. Dekka… nu cred că a trecut
peste șoc.
— Nu pot să șterg cuiva amintirile, spuse Lana cu tristețe.
— Așa e, încuviință Quinn. Dacă ai putea, te-ai vindeca singură.
O apucă pe după umeri, iar ea începu să plângă. Parcă nu se putea opri.
Dar nici nu se simțea rău. Iar Quinn nu pleca de lângă ea. În depărtare se
auzea motorul unei mașini.
— Brianna s-a repezit înapoi în oraș, zise Quinn. A adus-o pe Astrid și pe
încă cineva.
Lanei nu-i păsa. Lana nu credea că o să-i mai pese vreodată de ceva.

688
 Dar apoi auzi o portieră deschizându-se și închizându-se. Și Patrick era
deodată acolo, frecându-și nasul rece și umed de gâtul ei.
Lana îl strânse în brațe și plânse lipită de blana lui.

• PATRUZECI ȘI ȘAPTE

A doua zi târziu Edilio se apucă de treabă. Porni excavatorul și săpă două

gropi într-un colț al pieței.
Mickey Finch. Avea un glonț în spate.
Cadavrul lui Brittney era atât de sfârtecat încât nu se putea uita nimeni la
el. Un fel de melc fără cochilie părea agățat de ea, o creatură de aproximativ
50 de centimetri care nu putea fi dezlipit.
În cele din urmă o îngropară așa. Până la urmă era moartă: nu avea să-i
pese.
Pentru Duck Zhang nu se săpă niciun mormânt. Dar îi puseră o cruce. Îl
căutaseră prin toată grota. Dar găsiseră doar o gaură care părea să fie foarte
adâncă.
Groapa se surpa când Sam își îndreptă fasciculul de lumină spre ea. Se
umplea deja cu tone de piatră și mizerie.
— Nimeni nu l-a cunoscut foarte bine pe Duck, spuse Sam la slujba de
pomenire. Nu cred că și-a închipuit nimeni că va fi un erou. Dar ne-a salvat
viețile. A făcut-o de bunăvoie. S-a hotărât să-și dea viața pentru noi.
Cu toții puseră câteva flori de câmp pe morminte.
După slujbă, Edilio luă un tub cu vopsea neagră și începu să acopere
literele „HC” care apăruseră deja pe vitrinele prea multor magazine.

• TREI ZILE MAI TÂRZIU

— Ce o să facem, Albert? îl întrebă Sam. Nu era atât de interesat pe cât

trebuia să fie. Poate pentru că încă nu dormise suficient. Avusese prea multe
de făcut. Prea multe probleme de rezolvat.

689
 Se terminase. Le spusese tuturor: se terminase. Nu mai era acel Sam
Temple. De acum înainte va fi doar un puști. Ca oricare altul. Nu va mai fi
cineva.
Dar nu încă. Acum mai erau multe de făcut. Trebuia să dea de mâncare
copiilor. Trebuia să micșoreze prăpastia care se căscase între ei.
Trebuia să facă față amintirii suferințelor îndurate, să le conștientizeze și
să le accepte.
Erau la marginea câmpului de varză. Sam, Astrid, Albert, Edilio și Quinn.
Quinn stătea în portbagajul camionetei; avea cizme lungi de cauciuc în
picioare. În camionetă erau vreo zece lilieci albaștri, preferații lui Duck.
Fuseră aduși de pescarii lui Quinn și Albert. Erau o sursă bună de proteine,
dar atât de perisabilă și urât mirositoare, încât nici măcar cei înfometați nu
puteau să înfulece carnea împuțită.
— Le vom da copiilor o anumită cantitate de aur, le explică Albert. Măcar
era entuziasmat. Apoi, dacă vor, pot să-l schimbe pe bani de hârtie din
jocurile de la McDonald’s. Aurul o să stea într-un depozit central. Se pot
întoarce oricând să dea bancnotele în schimbul aurului. Astfel, își vor da
seama că bancnotele au o valoare mai mare în timp.
— Aha, spuse Sam pentru a suta oară. Încercă să-și înăbușe un căscat cât
putu de bine.
În cele trei zile după grozăviile din grotă, Sam fusese tot timpul pe fugă.
Era un du-te-vino continuu. Crizele veneau una după alta.
Îl găsiseră pe Zil. Avea trei coaste rupte și dureri îngrozitoare. Nimănui
nu-i părea rău de el. Astrid voia să fie închis. Se putea ajunge la asta. Dar
Sam avea alte probleme mai presante.
Graffiti anticiudați continuau să apară în Perdido Beach.
Mary mânca acum, dar Astrid îl avertizase pe John că asta nu însemna
mare lucru. Mary mai avea mult până să se însănătoșească.
Centrala atomică era distrusă probabil complet. Acum nu mai era curent
nicăieri. Poate pentru totdeauna.
FAYZ era în beznă.
Dar Jack era din nou de partea lor și se putea revanșa față de ei dacă
punea din nou lucrurile pe picioare. Stătea stânjenit lângă Brianna.
Dekka se uita la ei și nu scotea o vorbă.
— S-o facem, îi spuse Sam lui Quinn, apoi lui Astrid. Pun pariu pe cinci
’Bertos că n-o să meargă.
Howard nu fusese de acord cu ideile de nume pentru noua monedă și se
hotărâse să-i spună „Albertos”. ’Bertos. Numele prinsese. Howard avea
talent la inventat denumiri.

690
 — Nu am nevoie de bani, zise Astrid. Trebuie să te tund. Îmi place să-ți
văd fața. Deși nu-mi pot închipui de ce.
— S-a făcut. Sam îi strânse mâna tăind pariul.
— Ești gata? întrebă Quinn.
— Orc, ești gata? îl întrebă Sam.
Orc încuviință din cap.
— Dă-i drumul atunci, îi zise Sam.
Quinn luă unul dintre liliecii albaștri și îl azvârli în câmpul de varză.
Viermii mutanți se năpustiră într-o secundă asupra lui. În câteva clipe nu
mai rămăseseră decât oasele, ca un curcan după masa festivă de Ziua
Recunoștinței.
— În regulă, să încercăm, le ordonă Sam.
Quinn îi aruncă lui Orc al doilea liliac. Orc îl prinse și se duse pe câmp.
După câțiva pași, azvârli liliacul albastru înaintea lui.
Din nou veniră viermii. Viermii mutanți devorară iar totul până la os.
— În regulă, Orc, spuse Sam. Orc se aplecă și luă o varză.
O aruncă pe jos la picioarele lui Sam. Apoi mai luă două verze și făcu
același lucru.
Viermii mutanți nu veniră spre Orc.
Dar nu puteau fi siguri decât după ce li se oferea viermilor ceva mai ușor
de digerat decât picioarele din piatră ale lui Orc.
— Briza? făcu Sam.
Brianna luă un liliac și se duse repede pe câmp. Sam așteptă încordat,
știind că era mai rapidă decât viermii. Totuși…
Brianna aruncă liliacul. Viermii mutanți se năpustiră asupra lui.
Brianna smulse o varză din pământ.
— Știi, spuse Astrid, îmi amintesc că m-ai luat de sus, ba chiar m-ai tratat
cu dispreț când ți-am sugerat inițial să „negociem” cu viermii mutanți.
— Poftim? făcu Sam nedumerit. Numai un prost te-ar lua de sus.
— A fost tipul ăla chel pe care-l știu.
Sam oftă.
— Bine, bine. Ia foarfeca și ciumpăvește-mă.
— Dar mai întâi trebuie să faci altceva.
— Mereu e așa, spuse Sam posomorât.
Quinn li se alătură și își ceru scuze că mirosea a pește.
— Frate, nu te scuza. Datorită ție nu moare lumea de foame.
Hunter era și el responsabil pentru faptul că foametea nu mai amenința la
fel de rău populația, cel puțin pentru moment. Își revenise aproape complet,
deși vorbirea îi părea afectată pentru totdeauna, iar un ochi era mai jos,
deasupra gurii strâmbe.
691
 Hunter fusese acuzat de uciderea lui Harry. Drept pedeapsă, trebuia să
plece din Perdido Beach. Urma să locuiască departe de ei, singur, dar la
înălțimea numelui dat de părinții lui25.
Între timp Hunter omorâse o a doua căprioară și mai multe animale mici.
Le lăsase pe rampa de încărcare de la magazinul lui Ralph. Nu ceruse nimic
în schimb.
Dekka se aplecă și luă una dintre verze.
— Asta ar merge bine cu un porumbel prăjit.
Procesul lui Hunter fusese condus de un juriu format din șase copii, după
regulile stabilite de Consiliul Temporar: Sam, Astrid, Albert, Edilio, Dekka,
Howard și fratele John Terrafino, cel mai tânăr membru.
— Ne întoarcem la treabă, nu? zise Sam.
— Suie-te în mașină, îi spuse Astrid.
— Care sunt…
— Să reformulez. Consiliul Temporar îți ordonă să te sui în mașină.
Refuzase să-i spună despre ce era vorba pe drumul de întoarcere în oraș.
Edilio conducea și nici el nu zisese nimic.
Edilio opri mașina în parcarea din dreptul plajei publice.
— De ce mergem la plajă? Trebuie să mă întorc la primărie. Am atâtea
lucruri…
— Nu acum, îi spuse Edilio pe un ton ferm.
Sam se opri din mers.
— Ce se întâmplă, Edilio?
— Sunt șerif, nu? Asta-i noua mea titulatură? îl întrebă Edilio. În acest caz,
ești arestat.
— Arestat? Despre ce tot vorbești acolo?
— Ești arestat pentru că ai încercat să omori un puști pe nume Sam
Temple.
— Nu-i amuzant.
Dar Edilio insista:
— Ai încercat să omori un puști… un copil pe nume Sam Temple. I-ai pus
în cârcă toate problemele lumii.
Sam nu gusta gluma. Se întoarse furios spre oraș. Dar Astrid veni după el.
Și Brianna. Și Quinn.
— Ce puneți la cale? vru să știe Sam.
— Am supus la vot, îi zise Astrid. Decizia a fost unanimă. Sam Temple,
Consiliul Temporar din Perdido Beach te condamnă la relaxare.
— În regulă. Acum sunt relaxat. Pot să mă întorc la treabă?

25 Vânător (în limba engleză, în original).

692
 Astrid îl luă de braț și aproape îl târî spre plajă.
— Știi ce e interesant, Sam? Îți spun eu. O mică perturbare în adâncuri și
ia naștere o undă, o creștere bruscă a nivelului apei care poate forma un val
impresionant aproape de țărm.
Sam văzu un cort înstelat pe plajă. Părea lăsat de izbeliște.
Pe mare plutea o barcă al cărei motor se auzea la turație mică.
— E cumva Dekka acolo? întrebă Sam.
Ajunseră la cort. Pe nisip erau două plăci de surf. A lui Quinn. Și a lui Sam.
— Costumul de cauciuc e înăuntru, frate, îi zise Quinn.
Sam se împotrivi. Dar nu pentru multă vreme. La urma urmei consiliul
avea putere deplină. Și dacă spuneau că trebuie să facă surfing, ei bine…
Zece minute mai târziu, Sam era întins pe placa de surf. Simțea furnicături
în picioare de la apa rece. Soarele deja îi ardea spatele prin costumul de
cauciuc. Avea în gură un gust sărat.
Barca ancorase în largul mării. Dekka stătea la proră înălțându-și brațele.
Nivelul apei crescu, o umflătură de apă eliberată temporar de forța
gravitației.
Dekka diminuă intensitatea, iar marea se calmă.
— Mai ții minte cum să te sui pe chestia aia? îl tachină Quinn.
Unda devenise un val, un val care avansa repede. Avea să se spargă la
țărm. Nu așa spectaculos ca valurile la Oahu, dar destul de mare cât să stea
pe creasta lui.
Sam zâmbi în cele din urmă.
— Știi ceva, frate? Cred că o să-mi amintesc.
•
Într-o gaură. Fără lumină. Fără niciun fel de zgomot.
Nu se auzeau nici măcar bătăile inimii.
Nimic nu se mișca în afara melcului palid care împărțea cu ea acest loc
îngrozitor.
Roagă-te pentru mine, Tanner, îl imploră Brittney.
Roagă-te pentru mine…

VA URMA…

693
694
 MICHAEL GRANT

Seria DISPĂRUȚI

Volumul 3

MINCIUNILE

Original: Lies: A Gone Novel (2010)

Traducere din limba engleză de:

GRAAL SOFT

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company

2013

695
 • UNU

66 ore, 52 minute

Graffiti obscen.
Ferestre sparte.
Marca celor de la Human Crew, logoul lor, împreună cu avertismente
către mutanți să se care.
În depărtare, în capul străzii, mult prea departe pentru ca Sam să alerge
după ei, niște puști de vreo zece ani, poate nici măcar atât. Abia se vedeau în
lumina falsei luni. Doar contururi. Puștii pasau o sticlă de la unul la altul,
trăgând fiecare câte o dușcă și clătinându-se pe picioare.
Iarba creștea peste tot. Buruienile se forțau să-și scoată capul printre
crăpăturile străzii. Gunoi: pungi de chipsuri, inele de la cutiile de bere, pungi
de plastic de la supermarket, foi de hârtie, răspândite fără niciun Dumnezeu,
haine, câte un papuc, ambalaje de hamburgeri, jucării stricate, sticle sparte
și cutii de suc strivite – orice nu se putea mânca de fapt – formau colecții
colorate, adunate aiurea, peste tot. Erau rămășițele amare ale unor vremuri
mai bune.
Întuneric atât de adânc, încât, în vremurile de demult, ar fi trebuit să te
izolezi în sălbăticie ca să poți experimenta ceva asemănător.
Nicio lumină pe veranda vreunei case sau pe vreo stradă. Nu mai exista
curent electric. Poate pentru totdeauna.
Nimeni nu mai irosea nicio baterie. Iar acestea erau puține și nu se mai
găseau așa ușor.
Și nici nu erau mulți care să ardă lumânări sau să dea foc la gunoaiele din
tomberoane. Nu după incendiul care distrusese până la temelie trei case, și
un copil suferise arsuri așa de grave încât Lanei, Tămăduitoarea, îi luase
jumătate de zi să-l vindece.
Presiune la apă nu era. Nu ieșea nimic nici din hidranți. Nu se putea face
nimic în privința focului; nu puteai decât să stai să privești cum ardea și să
te ferești din calea lui.
Perdido Beach, California.
Sau, mă rog, fusese cândva în California.
Acum era Perdido Beach, FAYZ. Unde-o fi fost sau ce-o fi fost, sau de ce-o
fi fost așa, nu contează.
Sam avea puterea de a crea lumină. Putea s-o propulseze din mâini în
jeturi ucigătoare. Sau putea forma globuri de lumină persistentă, care
696
rămâneau suspendate în aer ca niște felinare. Ca un fulger într-o sticlă. Dar
nu multă lume voia luminile lui Sam, ceea ce copiii numeau Samma-Sori. Zil
Sperry, liderul celor de la Human Crew, le interzisese oamenilor lui să
accepte luminile. Cei mai mulți dintre normali se conformaseră. Iar unii
ciudați nu voiau o reclamă mare, luminoasă care să arate tuturor cine și ce
erau.
Frica se răspândise. Ca o ciumă. Sărea de la om la om.
Oamenii stăteau pe întuneric, înfricoșați. Mereu înfricoșați.
Sam se afla în partea de est a orașului, în zona periculoasă, pe care Zil o
declarase interzisă ciudaților. Trebuia să-și ridice steagul, să demonstreze că
încă mai deținea controlul. Să arate că nu avea să fie intimidat de campania
de teroare a lui Zil.
Copiii aveau nevoie să știe asta. Aveau nevoie să vadă că cineva încă îi mai
proteja. Acel cineva era el.
Nu dorise rolul acesta, îi rezistase, dar n-avusese încotro. Iar el era
hotărât să-l ducă la bun sfârșit. De fiecare dată când lăsase garda jos, când își
pierduse concentrarea, când încercase să trăiască o altfel de viață, ceva
îngrozitor se întâmplase.
Așa că acum patrula pe străzi la două dimineața, gata de orice. Pentru
orice eventualitate.
Sam se plimba de-a lungul coastei. Nimeni nu făcea surf, evident. Nu mai
era cazul. Vremea nu mai exista, nici bună, nici rea. Pacificul nu se mai înfoia
maiestuos, ca să se spargă în torente magnifice de spumă peste plajele din
Perdido Beach.
Despre surf se mai vorbea câteodată în șoaptă. Șșș. Șșș. Șșș. Mai bine
decât deloc. Dar nu cu mult.
Se îndrepta spre Clifftop, hotelul, actualmente reședința Lanei. Zil o lăsase
în pace. Mutantă sau nu, nimeni nu își măsura forțele cu Tămăduitoarea.
Clifftop era exact la limita zidului FAYZ, sfârșitul zonei de care răspundea
Sam, ultima parte a rondului pe care îl avea de făcut.
Cineva venea spre el. Sam se încordă, temându-se de ce era mai rău. Nici
nu mai încăpea îndoială că Zil îl voia mort. Și acolo – undeva – la fel și Caine,
fratele său vitreg. Caine îi venise serios în ajutor la distrugerea gaiafagului și
a psihopatului Drake Merwin. Dar Sam nu se amăgea singur că fratele său,
Caine, s-ar fi schimbat. Dacă încă mai trăia, aveau să se reîntâlnească.
Și Dumnezeu mai știa ce alte orori îl așteptau în noaptea târzie – umane
sau nu. În întunericul munților, în peșterile negre, în deșert, în pădurea
dinspre nord. În oceanul mult prea liniștit.
FAYZ-ul nu se potolea niciodată.
Dar de data asta era doar o simplă fată.
697
 — Sunt eu, Sinder, spuse o voce și Sam se relaxă.
— Care-i treaba, Sinder? Cam târziu, nu?
Era din gașca copiilor Goth, o fată cumsecade, care reușea într-o bună
măsură să nu se implice în variile războaie care se dezlănțuiau în interiorul
barierei FAYZ.
— Mă bucur că am dat peste tine, spuse Sinder. Fata avea într-o mână o
țeavă de oțel, cu mânerul înfășurat în bandă izolatoare. Nimeni nu umbla
prin oraș fără o armă, mai ales noaptea.
— Ești OK? Ai mâncat?
Acesta era salutul standard. Nu „Ce mai faci?” Ci „Ai mâncat?”
— Da, ne descurcăm, răspunse Sinder. Pielea ei străvezie o făcea să pară
foarte tânără și vulnerabilă. Desigur, țeava din mână, unghiile negre și
cuțitul de bucătărie prins de curea o făceau să nu mai pară chiar așa de
blândă.
— Ascultă, Sam. Eu nu sunt cineva care, știi tu, vrea să-i pârască pe alții
sau… mă rog, începu Sinder.
Părea stânjenită.
— Știu asta, răspunse el.
Aștepta.
— E vorba despre Orsay, zise Sinder și se uită peste umăr, cu o mină
vinovată. Știi, eu mai stau de vorbă cu ea câteodată. În mare, e o tipă mișto.
Chiar interesantă, într-un fel.
— Mda.
— În mare.
— Aha.
— Dar, știi, poate că e și oarecum ciudată. Sinder zâmbi jalnic. Eu
vorbesc!
Sam aștepta. Auzise sunetul unei sticle făcute țăndări și râsete ascuțite
undeva în spatele lui, în depărtare. Erau puștii care acum aruncau sticlele
goale de băutură. Un băiat pe nume K.B. fusese găsit mort cu o sticlă de
votcă în mână.
— În fine, Orsay e la barieră.
— La barieră?
— Pe plajă, lângă zid. Ea, cum să zic, ea crede că… Vorbește tu cu ea, OK?
Numai să nu-i spui că eu ți-am zis. OK?
— Vrei să-mi spui că e acolo la ora asta? E două noaptea.
— Ăla e momentul în care o fac. Nu vor ca Zil sau… sau ca tu să le dai
bătăi de cap. Știi bucata aia unde zidul coboară de la Clifftop până pe plajă?
Stâncile alea de-acolo? Acolo e. Nu e singură. Mai sunt și alți puști.

698
 Sam simți un fior neplăcut pe șira spinării. În ultimele luni, dezvoltase un
instinct destul de puternic, care îi permitea să simtă pericolul. Acum îl
simțea din plin.
— OK, am să verific.
— Da. Bun.
— Noapte bună, Sinder! Ai grijă.
O lăsă acolo și continuă să meargă, întrebându-se ce nebunie sau ce
pericol îl aștepta de data aceasta. Urcă pe cărarea care ducea dincolo de
Clifftop. Aruncă o privire spre balconul Lanei.
Patrick, labradorul Lanei, trebuie să-l fi auzit, pentru că lătră scurt,
ascuțit.
— Sunt doar eu, Patrick, spuse Sam.
În FAYZ nu mai rămăseseră decât foarte puțini câini și pisici. Patrick nu
ajunsese tocăniță pentru că era câinele Tămăduitoarei. Acesta fusese
singurul motiv.
Din vârful stâncii, Sam privi în jos. I se păru că distinge câțiva oameni pe
stânci, tocmai acolo, în zona unde valurile se spărgeau pe mal, unde numai
valuri nu mai erau. Erau stânci mari, considerate periculoase încă de pe
vremea când Sam își lua placa de surf și se ducea cu Quinn să aștepte unul
mare.
Sam nu avea nevoie de lumină ca să coboare până acolo. Ar fi putut s-o
facă și cu ochii închiși. Înainte o făcuse cărând tot echipamentul după el.
Pe măsură ce se apropia de nisip, începea să audă voci. Una vorbea,
cealaltă plângea.
Bariera FAYZ-ului – impenetrabilă, impermeabilă, cutremurătoare, care
definea limitele zonei – strălucea aproape imperceptibil. Nu era nici măcar o
strălucire propriu-zis, ci o sugestie de transparență. Cenușie, fără viață.
Un mic foc de tabără ardea pe plajă, aruncând o lumină portocalie peste
un cerc mic de nisip, stânci și apă.
Nimeni nu-l observase pe Sam apropiindu-se. Așa că avuse timp să
identifice măcar șase puști care se aflau acolo. Francis, Cigar, D-Con și încă
vreo câțiva, inclusiv Orsay.
— Am văzut ceva… începu Orsay.
— Povestește-mi despre mama mea, țipă cineva.
Orsay își ridică mâna, într-un gest calm.
— Vă rog. Voi face tot posibilul să intru în contact cu familiile voastre.
— Orsay nu e un telefon mobil, sări ca arsă fetița cu părul negru de lângă
Orsay. Este foarte dureros pentru Profetă să ia contact cu bariera. Lăsați-o în
pace. Și luați aminte la ce vă spune.

699
 Sam își miji ochii, neputând să-și dea seama cine e fata cu părul negru din
lumina tremurândă a focului de tabără. Vreo prietenă de-a lui Orsay? Sam
crezuse că știa fiecare puști din FAYZ.
— Ia-o de la capăt, Profetă, spuse fata cu părul negru.
— Îți mulțumesc, Nerezza, răspunse Orsay.
Sam clătină din cap, uimit. Nu numai că nu știa că Orsay se ocupa cu asta,
dar nu știa nici că își făcuse rost de o asistentă personală. Fata asta, Nerezza,
nu era cineva cunoscut.
— Am văzut ceva… spuse Orsay din nou și ezită, ca și cum se aștepta să fie
întreruptă. O viziune.
Afirmația ei declanșă un murmur. Sau poate nu era decât oftatul apei care
lovea ușor nisipul.
— În viziunea mea i-am văzut pe toți copiii din FAYZ, pe cei mai mari, dar
și pe cei mai mici. I-am văzut stând în vârful stâncii.
Fiecare cap se ridică în direcția stâncii. Sam se aplecă să nu fie văzut, apoi
se simți aiurea: întunericul îl proteja oricum.
— Copiii din FAYZ, prizonierii din FAYZ, priveau un apus de soare. Un
apus atât de frumos! Mai roșu și mai viu decât orice ați văzut vreodată în
viața voastră. Părea să fie transpusă de propria viziune. Ce răsărit roșu!
Toate privirile erau ațintite din nou asupra lui Orsay. Mica adunare nu
scotea niciun sunet.
— Un răsărit roșu. Copiii priveau cu toții soarele roșu. Dar, în spatele lor,
un diavol. Un demon. Orsay se înfioră și-și feri privirea ca și cum nu ar fi
putut să privească acea creatură. Apoi copiii își dădură seama că, în soarele
roșu, erau toți cei din familiile lor, cu mâinile întinse, așteptându-i. Mame și
tați. Toți uniți și toți aprinși de dor și dragoste. Așteptând cu nerăbdare să-și
primească înapoi acasă copiii.
— Îți mulțumim, Profetă! spuse Nerezza.
— Ei așteaptă… continuă Orsay. Apoi își ridică o mână, fluturând-o spre
barieră: Dincolo de zid. Dincolo de apus.
Ea se lăsă greu la pământ, ca o marionetă căreia îi fuseseră tăiate sforile.
Rămase acolo o vreme, chircită, cu palmele în sus, pe genunchi, cu capul
plecat.
Apoi însă, cu un zâmbet nesigur, se ridică în picioare.
— Sunt gata, spuse Orsay.
Își lipi palma de zidul FAYZ-ului. Sam tresări. Știa din proprie experiență
cât de dureros putea să fie. Era ca și cum ai apuca în mâini un cablu electric
neizolat. Nu te rănea în niciun fel, dar durea îngrozitor.
Chipul îngust al lui Orsay era boțit de durere. Dar, când începu să
vorbească, vocea îi era clară, netulburată. Ca și cum ar fi citit un poem.
700
 — Ea te visează pe tine, Bradley, spuse Orsay.
Bradley era adevăratul nume al lui Cigar.
— Te visează pe tine… ești la… la Knott’s Berry Farm26. Ți-e frică să te
urci în carusel… Își aduce aminte cum încercai să fii curajos… Mamei tale îi
este dor de tine.
Cigar începu să plângă înăbușit. Purta o armă pe care și-o făcuse singur, o
sabie laser de jucărie, din plastic, cu tăiș dublu, din lame de ras, lipite la
capătul ei. Părul îi era prins la spate într-o coadă de cal, legată cu un elastic.
— Ea știe… știe că ești aici… Știe… și vrea să te duci la ea…
— Nu pot, gemu Cigar și asistenta lui Orsay, oricine ar fi fost, îl cuprinse
de după umeri încercând să-l liniștească.
— … Când va veni vremea… spuse Orsay.
— Când? suspină Cigar.
— Ea visează că vei fi cu ea curând… Visează… doar trei zile, și ea știe
asta, e sigură de asta… Vocea lui Orsay luă o tonalitate aproape extatică.
Plină de veselie. I-a văzut pe alții reapărând, spuse ea.
— Poftim? vru Francis să știe.
— … Ceilalți care au reapărut, zise Orsay molcom, ca și cum era pe cale să
adoarmă. Le-a văzut la televizor. Pe gemene, pe cele două fete, Anna și
Emma… le-a văzut… dau interviuri și povestesc…
Orsay își smulse mâna de pe zidul FAYZ-ului, ca și cum abia atunci și-ar fi
dat seama de durerea pe care o simțea.
Nu-l văzuseră încă pe Sam. Ezita. Ar fi trebuit să afle despre ce era vorba.
Dar se simțea ciudat, ca și cum ar fi dat buzna peste momentul sacru al
altcuiva. Ca și cum ar fi dat buzna în biserică, în timpul liturghiei.
Se cufundă iar în cele mai întunecate umbre de pe stâncă, atent să nu fie
auzit dincolo de șoapta lină a apei.
— Atât pentru seara asta, spuse Orsay, lăsându-și capul într-o parte.
— Dar vreau să aflu despre tata, o îmboldi D-Con. Ai zis că poți să-mi spui
și mie în seara asta. E rândul meu.
— E obosită, spuse cu tărie fata care o asista pe Orsay. Voi nu înțelegeți
cât de greu îi este?
— Tatăl meu probabil că încearcă să ia legătura cu mine, să-mi vorbească,
se plânse D-Con, arătând spre un loc anume de pe bariera FAYZ, ca și cum își
imagina că tatăl lui era chiar acolo, încercând să privească prin sticla
înghețată. Probabil că e dincolo de zid. Probabil că e… Nu reuși să mai
termine, că-l podidi plânsul, iar Nerezza îl cuprinse în brațe, încercând să-l
liniștească, așa cum făcuse și cu Cigar.

26 Parc de distracții în California (n.tr.).

701
 — Toți așteaptă, zise Orsay. Toți cei de dincolo. Dincolo de zid. Atât de
mulți… atât de mulți…
— Profeta va încerca din nou mâine, spuse asistenta. Îl ajută pe D-Con să
se ridice în picioare. Plecați acum, cu toții. Plecați. Plecați!
Grupul se ridică fără prea mare tragere de inimă, iar Sam își dădu seama
că, în curând, se vor îndrepta cu toții în direcția lui. Focul de tabără se surpă,
răspândind în jur o ploaie de scântei.
Se retrase într-o crevasă. Nu exista niciun centimetru de pe plajă sau de
pe stâncă pe care să nu-l cunoască. Așteptă și-i privi pe Francis, Cigar, D-Con
și pe alții urcând cărarea și dispărând în noapte.
Orsay, evident epuizată, coborî de pe stâncă. Trecând braț la braț cu
Nerezza și sprijinindu-și întreaga greutate de ea, Orsay se opri. Se uită direct
la Sam, deși el știa că nu avea cum să fie văzut de cineva.
— Am visat-o, Sam, spuse Orsay. Am visat-o.
Gura lui Sam era uscată. Înghiți cu greu. Nu voia să întrebe. Dar nu se
putea abține.
— Mama?
— Și ea te visează pe tine… și spune… spune… Orsay se încovoie și
aproape căzu în genunchi, dar asistenta o prinse la timp. Spune… să-i lași să
plece, Sam. Să-i lași să plece când va veni vremea lor.
— Ce?
— Sam, vine o vreme când lumea nu mai are nevoie de eroi. Iar atunci
eroii adevărați știu să se retragă.

• DOI

66 de ore, 47 de minute

Hushaby, don’t you cry,

go to sleep little baby.
When you wake, you shall have
All the pretty little ponies…27

27 Cunoscut cântec de leagăn american (n.tr.).

702
 Probabil că fusese dintotdeauna un cântec de leagăn frumos, gândea
Derek. Probabil că, și pe vremea când oamenii normali îl cântau, era un
cântec frumos. Poate chiar îi făcea pe unii să verse o lacrimă.
Dar sora lui Derek, Jill, nu era un om normal.
Cântecele frumoase pot să te scoată uneori din propria ființă și să te ducă
pe un tărâm magic. Dar când Jill începea să cânte, cântecul în sine nici nu
mai conta. Nu pentru că ea era în stare să cânte și cartea de telefon. Putea să
cânte și o listă de cumpărături. Ori de câte ori cânta, indiferent de cuvinte
sau de linia melodică, era atât de frumos, atât de dureros de frumos, încât nu
puteai să asculți fără să fii înduioșat.
Voia să doarmă.
Voia să aibă parte de toți poneii frumușei.
Ea cânta, și el nu voia decât asta. Niciodată nu dorise mai mult.
Derek se asigurase că ferestrele erau închise. Pentru că, atunci când Jill
cânta, orice persoană care o putea auzi venea s-o asculte. Nu se putea abține.
La început, niciunul dintre ei nu știa ce se întâmplă. Jill avea doar nouă
ani, nu luase lecții de canto sau ceva. Dar, într-o bună zi, cam cu o săptămână
în urmă, începuse să cânte. Ceva stupid, își amintea Derek. Muzica la Ciudații
mei părinți.
Derek se oprise atunci, de parcă ar fi fost trăsnit. Nu mai era în stare să se
miște. Nu avea încotro decât să asculte. Rânjind la lista de dorințe ale lui
Timmy, scandate rapid, lucruri pe care și le dorea și el pentru sine. Își dorea
propriile zâne pe post de nași. Și când, într-un final, Jill tăcuse, fusese ca și
cum se trezise din cel mai frumos vis în cea mai cenușie și mai îngrozitoare
realitate.
Lui Derek nu îi luă mai mult de-o zi să-și dea seama că talentul ei nu era
dintre cele normale. Trebui să accepte faptul că sora lui mai mică era o
mutantă.
Fusese o descoperire terifiantă. Derek era unul dintre normali. Mutanții –
inși ca Dekka, Brianna, Orc și mai ales Sam Temple – îl înspăimântau. Cu
puterile lor puteau să facă tot ce-și doreau. Nimeni nu-i putea opri.
În mare parte, mutanții se comportau OK. În mare parte își foloseau
puterile ca să facă lucrurile care trebuiau făcute. Dar Derek îl văzuse pe Sam
în mijlocul unei lupte. Sam împotriva celuilalt megamutant, Caine Soren.
Distruseseră o mare parte din piața centrală a orașului, încercând să se
omoare între ei. Derek se făcuse mic atunci și se ascunsese cât putuse de
bine, în timp ce bătălia era în toi.
Toată lumea știa că mutanții se credeau speciali. Toată lumea știa că
primeau mâncarea cea mai bună. Nu vedeai niciodată un mutant care să se
mulțumească numai cu carnea de șobolan. Nu vedeai niciodată un mutant
703
care să mănânce gângănii. Acum câteva săptămâni, când foametea atinsese
cote maxime, iar el și Jill fuseseră nevoiți să recurgă și la așa ceva, au prins și
au mâncat niște greieri.
Mutanții? Niciodată nu decădeau într-atât. Toată lumea știa asta. Cel
puțin asta spunea Zil.
Și de ce-ar minți Zil?
Și acum chiar surioara lui Derek era una dintre ei. Un mutant. O ciudată.
Totuși, când cânta… când cânta, Derek nu mai era în întunecatul și
disperatul FAYZ. Când Jill cânta, soarele era pe cer, strălucitor, iar iarba era
verde și adia un vânt răcoros. Când Jill cânta, mama și tatăl lor erau acolo, cu
ei, împreună cu toți ceilalți care dispăruseră.
Când Jill cânta, realitatea coșmarescă a vieții în FAYZ se estompa, fiind
înlocuită de cântec, de cântec, de cântec.
Derek era acum în transă, purtat spre ceruri pe aripi de basm.
Și când o fi să mor…
Derek știa că era un cântec despre moarte. Dar, cum îl cânta Jill, era așa
de frumos! Îi frângea inima.
Ce fericire, ce bucurie să te întâlnesc…
Oh, ce fericire, chiar dacă stăteau în întuneric, într-o casă plină de
amintiri triste.
Raza de lumină îl luă prin surprindere.
Jill se oprise din cântat. Cât de devastatoare era acea liniște!
Raza de lumină străpunse draperiile transparente. Jucă prin încăpere.
Găsi chipul lui Derek. Apoi se roti până ilumină chipul pistruiat al lui Jill,
făcând ca ochii ei să pară de sticlă.
Ușa de la intrare zbură în lături cu o detunătură. Broasca de metal de la
ușă se făcu bucăți.
Intrușii nu scoaseră niciun cuvânt în timp ce dădeau buzna în casă. Cinci
băieți intraseră înarmați cu bâte de baseball și chei franceze. Purtau un fel
de măști de Halloween și altele din ciorapi de damă.
Dar Derek știa cine erau.
— Nu! Nu! țipă el.
Toți băieții purtau căști antizgomot mari, din acelea destinate trăgătorilor
de elită. Nu-l puteau auzi. Dar, ce era mai important, n-o puteau auzi pe Jill.
Unul dintre băieți rămase în prag. El era liderul. Un puști pipernicit, pe
nume Hank. Ciorapul tras pe față îi strivea trăsăturile și arăta ca o plastilină
prost modelată, dar era Hank, fără îndoială.
Alt băiat, gras, dar rapid în mișcări, purtând o mască de iepuraș de Paște,
se postă în fața lui Derek și-l lovi în stomac cu bâta lui de baseball din
aluminiu.
704
 Derek căzu în genunchi.
Un alt băiat o apucă pe Jill. Îi puse mâna peste gură. Cineva scoase o rolă
de bandă izolatoare. Jill țipă. Derek încercă să se ridice în picioare, dar
lovitura în stomac îl lăsase fără vlagă. Încercă să se ridice din nou, dar
grăsanul îl împinse înapoi.
— Nu fi prost, Derek. N-avem treabă cu tine.
Înfășurară banda izolatoare în jurul gurii lui Jill de vreo câteva ori, la
lumina lanternei. Derek îi putea vedea ochii înnebuniți de spaimă.
Implorându-și fără cuvinte fratele mai mare s-o salveze.
După ce îi închiseră gura, golanii își traseră de pe urechi căștile
antizgomot.
Hank făcu un pas înainte.
— Derek, Derek, Derek, spuse Hank, clătinând încet din cap, cu regret.
Doar știi că n-are niciun sens.
— Las-o în pace, reuși să spună, respirând cu greu, ținându-se de stomac,
străduindu-se din răsputeri să nu vomite.
— E o mutantă, spuse Hank.
— E sora mea mai mică. Asta e casa noastră.
— E o mutantă, spuse Hank din nou. Iar casa asta este la est de First
Avenue. Zona asta este interzisă mutanților.
— Băi, înțelege și tu, îl imploră Derek. Nu face rău nimănui.
— Nu e vorba despre asta, spuse băiatul pe nume Turk. Avea un picior
șchiop, încât îți era imposibil să nu-l recunoști. Mutanții cu mutanții, și
normalii cu normalii. Așa e firesc să fie.
— Ea nu face decât să…
Palma lui Hank ustură rău de tot.
— Taci din gură. Trădătorule! Un normal care ia partea unui monstru va
fi tratat ca un monstru. Asta vrei?
— Plus că, interveni grăsanul, hlizindu-se, suntem blânzi cu ea.
Intenționăm s-o aranjăm în așa fel încât să nu mai cânte niciodată. Sau să
vorbească. Dacă înțelegi ce vreau să spun.
Scoase un cuțit din teaca fixată la spate.
— Înțelegi, Derek? Pricepi ce vreau să-ți spun?
Rezistența lui Derek pieri.
— Comandantul a fost milos, spuse Turk. Dar Comandantul nu este slab,
așa că mutanta asta ori se duce la vest – dincolo de hotar –, ori… grăsanul
lăsă amenințarea să stăruie între ei.
Lacrimile lui Jill șiroiau fără oprire. Abia mai putea să respire, pentru că îi
curgea nasul. Derek putea să-și dea seama de asta după felul în care aproape

705
aspira banda izolatoare în gură, încercând să respire. Dacă nu-i dădea
drumul repede, avea să se sufoce.
— Lăsați-mă cel puțin să-i aduc păpușa, spuse Derek.
•
— S-a întâmplat ceva cu Panda.
Caine se ridică din valuri de vis și coșmar, încercând parcă să-și croiască
drum printre draperii grele care îi acopereau brațele și picioarele și-i
îngreunau fiecare mișcare.
Clipi. Era încă întuneric. Noapte.
Vocea nu părea a veni de undeva anume, dar o recunoscu și așa. Chiar
dacă ar fi fost lumină, tot nu l-ar fi văzut pe băiatul a cărui putere era să se
estompeze și să devină aproape invizibil.
— Bug, de ce mă deranjezi?
— Panda. Cred că a murit.
— Ai încercat să vezi dacă respiră? Ai ascultat să vezi dacă-i bate inima?
Apoi un alt gând i se năzări. De ce m-ai trezit să-mi spui că a murit cineva?
Bug nu-i răspunse. Caine așteptă, dar Bug tot nu reuși să scoată cuvintele
din gură.
— Fă ce ai făcut, spuse Caine.
— Nu putem ajunge la el. N-a murit pur și simplu. Să-ți zic, s-a suit în
mașină, da? Aia verde?
Caine scutură din cap, încercând să se trezească de-a binelea, încercând
să ajungă iar în lumea reală. Dar valurile de vis și coșmar și valurile de
amintiri îl trăgeau înapoi, îi tulburau mintea.
— Mașina aia nu are benzină, zise Caine.
— A împins-o până a început să se miște, povesti Bug. Apoi a sărit în ea.
Mașina a început să alunece pe drum, la vale, până a ajuns la curbă.
— E o balustradă acolo.
— A trecut prin ea. S-a prăbușit. S-a rostogolit la vale, până jos. E o
prăpastie adâncă. Am coborât cu Penny, de-acolo vin, așa că știu bine că e o
prăpastie adâncă.
Caine nu mai suporta, voia să înceteze. Nu voia să audă ce urma. Panda
fusese de treabă. Nu fusese un puști nesuferit. Nu ca puținii acoliți pe care îi
mai avea Caine.
Poate că asta explica de ce se aruncase cu mașina în prăpastie.
— Oricum, e mort de-a binelea, zise Bug. Eu și Penny l-am scos de-acolo.
Dar nu l-am putut urca până sus.
Caine se ridică în picioare. Genunchii îi tremurau, stomacul era ca o gaură
neagră, mintea, plină de întuneric.
— Arată-mi unde, spuse el.
706
 Ieșiră în noapte. Pietrișul le scârțâia sub picioare, deși buruienile înalte
pavau acum drumul, iar pașii cădeau ușor. „Biata Academie Coates”, gândi
Caine. Fusese atât de meticulos întreținută în vremurile de altădată!
Directorul școlii n-ar fi tolerat gaura mare care se căscase în partea din față
a clădirii, provocată de o explozie, și nici gunoiul împrăștiat ici și colo
printre buruienile care năpădeau totul.
Nu era mult de mers. Caine nu scotea un cuvânt. Se folosea de Bug
câteodată; Bug era folositor. Dar scârnăvia asta pitică nu era tocmai un
prieten.
În lumina argintie a lunii era ușor să vezi unde fusese balustrada distrusă.
Era ca o panglică de oțel, tăiată, apoi lăsată pe jumătate încrețită, atârnând
într-o parte.
Caine încercă să distingă ceva prin întuneric. Putea să vadă mașina. Era
întoarsă cu roțile în sus. Una dintre portiere era deschisă.
Îi luă câteva minute să localizeze cadavrul.
Caine oftă și-și ridică mâinile. Era aproape de limitele razei lui de
influență, așa că Panda nu se ridică, zburând prin aer. La început, fu mai
mult târât și tras în sus, ca și cum un prădător invizibil și-ar fi târât prada
spre bârlog.
Dar apoi Caine își intră în mână, și Panda se ridică de la pământ. Era cu
fața în sus, holbându-se cu ochii încă deschiși la stelele ireale de deasupra
lui.
Caine ridică trupul băiatului, din ce în ce mai sus, până reuși să-l aducă
lângă ei și să-l lase jos, cu multă grijă. Panda zăcea acum pe șosea.
Fără un cuvânt, Caine se întoarse spre Coates.
— N-ai de gând să-l duci înapoi? se smiorcăi Bug.
— Ia o roabă, zise Caine. Cară-ți singur carnea.

• TREI

63 de ore, 31 de minute

Biciul plesni.
Era făcut din carne, dar în coșmarul lui era un șarpe, un piton răsucindu-
se, sfârtecându-i brațele, spatele și pieptul.
Durerea era mult prea cumplită. Dar o suportase.
707
 Se rugase să moară. Sam Temple se rugase din toată ființa lui să moară. Îl
implorase pe psihopat să-l omoare, să se sfârșească odată cu toate, să-i ofere
singura eliberare posibilă.
Dar nu murise. Supraviețuise.
Durere. Un cuvânt mult prea mic. Durere și umilință crunte.
Iar biciul plesnea, iar și iar, și Drake Merwin râdea.
Sam se trezi într-un pat cu lenjerie îmbibată de transpirație. Coșmarul
nu-l părăsea. Chiar și mort și îngropat sub un munte de piatră, Drake încă
era cu biciul pe Sam.
— Ești OK?
Astrid. Aproape invizibilă în întuneric. Numai o rază infimă de lumină
reușea să se strecoare prin fereastră, conturându-i ușor silueta în prag.
Știa cum arată. Era frumoasă. Cu ochi albaștri, inteligenți și duioși. Părul
ei blond era încâlcit și răvășit, de vreme ce abia se ridicase din pat.
Imaginea chipului ei îi era mereu prezentă în minte. O imagine mai
detaliată decât realitatea însăși. Și-o închipuia des, în timp ce stătea singur
în pat. Mult prea des și mult prea mult. În prea multe nopți.
— N-am nimic, minți Sam.
— Ai avut un coșmar.
Nu era o întrebare. Astrid intră în cameră. Sam putea să distingă foșnetul
cămășii ei de noapte. Îi simți căldura trupului când se așeză pe marginea
patului lui.
— Același? îl întrebă ea.
— Da. Începe să devină plictisitor de-acum, glumi el. Știu cum se termină.
— Se termină cu tine viu și nevătămat, spuse Astrid.
Sam nu răspunse. Acesta era sfârșitul visului: el supraviețuise. Da, era viu.
Dar nevătămat?
— Culcă-te la loc, Astrid, îi spuse el.
Ea se aplecă asupra lui, bâjbâi puțin, pentru că nu reușea să-i nimerească
fața. Dar apoi degetele ei îi atinseră obrazul. El își întoarse fața. Nu voia ca ea
să-i descopere lacrimile. Dar ea nu se lăsă îndepărtată.
— Nu, te rog, nu, șopti el. Nu faci decât să îngreunezi lucrurile.
— Asta a fost o glumă?
Sam râse. Tensiunea se risipi.
— Păi, nu tocmai una intenționată.
— Nu e ca și cum n-aș vrea, Sam.
Se aplecă asupra lui și-l sărută.
El o împinse.
— Încerci să-mi distragi atenția. Să mă faci să mă gândesc la altceva.
— Funcționează?
708
 — Da, Astrid. Și aș zice că funcționează foarte bine.
— E vremea să plec.
Ea se ridică și el o auzi îndepărtându-se.
Se rostogoli din pat. Picioarele îi atinseră pardoseala rece.
— Trebuie să mă duc să dau o tură.
Ea se opri în ușă.
— Sam, te-am auzit venind acum două ore. N-ai dormit mai deloc. Și se
luminează în câteva ore. Orașul va supraviețui și fără tine în tot timpul ăsta.
Puștii lui Edilio sunt de serviciu.
Sam trase pe el o pereche de blugi și încheie fermoarul. Se gândea dacă
să-i spună despre Orsay, despre ultima nebunie. Dar avea să fie timp pentru
asta mai târziu. Nicio grabă.
— Sunt tot felul de lucruri care se întâmplă și care îi depășesc pe băieții
lui Edilio, spuse Sam.
— Zil? întrebă Astrid. Căldura dispăru repede din vocea ei. Sam, îl
disprețuiesc pe Zil la fel de mult ca și tine. Dar încă nu te poți duce după el.
Avem nevoie de un sistem. Zil este, în fond și la urma urmei, un criminal, iar
noi avem nevoie de un sistem.
— E un cretin de cea mai joasă speță și, până vii tu cu sistemul tău măreț,
cineva trebuie să stea cu ochii pe el, se răsti Sam. Înainte ca Astrid să poată
riposta, Sam continuă: Îmi pare rău. N-am vrut să-mi vărs nervii pe tine.
Astrid se întoarse în cameră. Sam spera că o făcuse pentru că era prea
atrasă de el ca să poată să plece, dar nu era cazul. Abia o putea vedea, dar o
putea auzi și simțea că ea e foarte aproape de el.
— Ascultă, Sam. Nu mai este totul pe umerii tăi.
— Știi, parcă îmi aduc aminte de o vreme când erai de acord sută la sută
cu ideea ca eu să-mi asum responsabilitatea asta, spuse Sam.
Își trase un tricou peste cap. Era întărit de sare și mirosea a alge
putrezite. Asta se întâmpla când îți spălai hainele în apă sărată.
— E adevărat, spuse Astrid. Ești un erou. Ești, fără nicio îndoială, cel mai
mare erou pe care îl avem. Dar, Sam, vom avea nevoie de mai mult de-atât în
viitor. Avem nevoie de legi și avem nevoie de oameni care să aplice legea. N-
avem nevoie de… se opri la timp.
Chipul lui Sam căpătă o expresie jalnică.
— Un șef? Păi, e cam greu să te adaptezi chiar așa de repede. Până mai
ieri eram doar eu, și-mi vedeam de treaba mea. Apoi a venit FAYZ-ul și dintr-
odată toată lumea mi-a spus să preiau controlul. Iar acum vii tu și-mi spui să
mă dau la o parte, să iau o pauză.

709
 Cuvintele lui Orsay îi reveniră în minte, ieșiră la suprafață din colțurile
difuze, adormite ale memoriei lui. „Un erou adevărat știe când să se retragă.”
Ar fi putut fi, la fel de bine, cuvintele lui Astrid.
— Nu vreau decât să te bagi înapoi în pat, spuse Astrid.
— Știu cum ai reuși să mă bagi înapoi în pat, glumi el.
Astrid îl împinse în joacă, punându-i mâna pe piept:
— Bună încercare.
— Adevărul e că n-aș putea să adorm din nou, oricum, spuse Sam. Așa că
pot să mă duc să mai dau o tură, două.
— Ei bine, încearcă să nu omori pe nimeni, zise Astrid.
Spusese asta în glumă, dar pe Sam îl deranjă. Asta credea despre el? Nu,
fusese doar o glumă.
— Te iubesc, spuse el în timp ce se îndrepta spre scări.
— Și eu, răspunse ea.
•
Dekka nu-și amintea niciodată visele. Era sigură că visa, pentru că uneori
se trezea și ceva nu-i dădea pace. Dar nu-și amintea niciodată detaliile.
Probabil că avea și vise, și coșmaruri – se spunea că toată lumea visează,
până și câinii –, dar tot ce-i rămânea era o presimțire urâtă.
Visele și coșmarurile ei erau toate în lumea reală.
Părinții Dekkăi o trimiseseră de-acasă. La Academia Coates, o școală cu
internat pentru copii cu probleme. În cazul Dekkăi „problema” nu erau cele
câteva incidente contravenționale în care fusese implicată. Și nici
ocazionalele bătăi – Dekka le lua de obicei apărarea fetelor care nu aveau pe
nimeni altcineva să le apere și câteodată se iscau tot felul de altercații. În
nouă din zece cazuri, nici nu se ajungea la bătaie. Dekka era mare, puternică
și nu-i era frică de nimic, așa că golanii găseau o scuză să se retragă de
îndată ce-și dădeau seama că Dekka n-avea de gând s-o facă. Dar în câteva
ocazii, vreo șase la număr, avuseseră loc schimburi de pumni.
Dekka câștigase o parte din ele.
Dar nu bătăile erau problema părinților ei. Părinții Dekkăi o învățaseră
să-și poarte singură de grijă.
Problema fusese un sărut. Un profesor o văzuse sărutându-se cu o fată și
îi chemase părinții la școală. Nici măcar nu se întâmplase în incinta școlii, ci
în parcarea de la restaurantul Claim Jumper.
Dekka își aducea aminte fiecare amănunt al acelui sărut. Fusese primul. O
speriase cum n-o mai speriase nimic niciodată. Iar apoi, când își recăpătase
respirația, o încântase mai mult decât orice altceva până atunci.
Părinții ei fuseseră supărați. Puțin spus. Mai ales când Dekka folosise
pentru prima dată și în gura mare cuvântul care începea cu „L”. Taică-său n-
710
avea de gând să aibă o fiică lesbiană. Bine, i-o spusese ceva mai puțin delicat.
O pălmuise de două ori, tare. Maică-sa, ca de obicei, stătuse acolo, tremurând
toată, inutilă, fără să scoată măcar un cuvânt.
Așa că ajunsese la Coates, unde elevii erau fie copii de treabă, ai căror
părinți doriseră pur și simplu să scape de ei, fie bătăuși geniali și
manipulatori precum Caine, fie derbedei dubioși și slugarnici, ca Drake.
Părinții ei își imaginau că Dekka avea să fie sub supraveghere constantă.
Până la urmă, Coates avea reputația de a-i aduce pe copiii cu probleme pe
calea cea bună. Iar o parte din Dekka voia să fie adusă „pe calea cea bună”,
pentru că astfel viața i-ar fi fost mult mai ușoară. Dar ea nu alesese niciodată
să fie ceea ce era, așa cum nu alesese să fie negresă. Nu avea cum să fie
adusă „pe calea cea bună”.
Dar la Coates, Dekka o întâlnise pe Brianna. Și toate gândurile de a se
schimba, de a deveni „normală” se evaporaseră.
Se îndrăgostise de Brianna la prima vedere. Chiar și atunci, cu mult
înainte ca Brianna să devină „Briza”, avea o eleganță și un stil propriu, pe
care Dekka le găsea irezistibile. Un sentiment pe care nu i-l împărtășise
Briannei. Poate că nici n-avea să o facă vreodată.
Dekka era posacă și introvertită, Brianna era zgomotoasă, obraznică și
nesocotită. Dekka încercase să caute indicii care să-i arate că și Brianna era
gay. Dar, dacă era să fie cinstită, Dekka trebuia să recunoască faptul că nu
așa stăteau lucrurile.
Dar dragostea nu era rațională. Dragostea nu avea niciun sens. Și nici
speranță. Așa că Dekka își păstrase deopotrivă și iubirea, și speranța.
O visa pe Brianna? Habar n-avea. Probabil că nici nu voia să știe.
Se ridică din pat, în picioare. Era întuneric beznă. Bâjbâi până la fereastră
și trase jaluzelele. Avea să se mijească de ziuă abia peste vreo oră. N-avea
ceas. Ce sens ar fi avut?
Privi spre plajă. Putea să întrezărească nisipul și linia fosforescentă a
apei.
Dekka își găsi cartea pe care o citea. Un țărm necunoscut. Era dintr-o
serie de romane de călătorii pe mare, pe care le găsise în casă. Fusese o
alegere neobișnuită, dar i se părea ciudat de reconfortant ca în fiecare zi să
facă parte mereu dintr-o altă lume.
O luă cu ea jos, unde se afla singura lumină din casă. Lumina era o sferă
mică, plutind în aer, în „camera familiei”. Un sammy-soare, cum îi spuneau
copiii. Sam o crease pentru ea, folosindu-se de puterea lui ciudată. Ardea zi
și noapte. Nu era fierbinte la atingere, nu avea fire electrice sau alte surse de
energie. Ardea pur și simplu, ca un bec imponderabil. Magie. Dar magia nu
mai era nimic nou în FAYZ. Dekka avea și ea magia ei.
711
 Dekka scotoci prin dulap și dădu peste o anghinare fiartă, rece. Erau o
grămadă de anghinare de mâncat în FAYZ. Nu erau tocmai ouă cu șuncă și
chifteluțe din cartofi, dar erau mai bune decât alternativa, adică
înfometarea. Rezerva de hrană din FAYZ – caustic numită Fallout Alley
Youth Zone – era insuficientă, în general neapetisantă și, ocazional, de-a
dreptul scârboasă, dar Dekka îndurase în lunile dinainte o foame prelungită,
încât n-avea nimic împotriva anghinarei la micul dejun.
În orice caz, slăbise întrucâtva. Probabil că era un lucru bun sau cel puțin
socoti așa.
Simți mai degrabă decât auzi un iureș de aer. Ușa se trânti, un sunet care
ajunse până la ea în același timp cu Brianna. Brianna se oprise brusc în
mijlocul camerei.
— Jack își scuipă plămânii! Am nevoie de sirop de tuse!
— Bună, Brianna! spuse Dekka. E cam în toiul nopții, nu crezi?
— Așa, și? Drăguțe pijamale, apropo. Le-ai luat de la Gap, de la raionul de
tractoriști?
— Sunt confortabile, răspunse Dekka cu blândețe.
— Mda, pentru tine și alți doișpe dintre prietenii tăi cei mai buni. Tot ce
voiam să zic e că tu ai forme – nu ca mine – și ar trebui să fii mândră de ele.
— Jack e bolnav? îi reaminti Dekka, ascunzându-și un zâmbet.
— Îhî. Tușește. Îl doare tot și e întors pe dos.
Dekka își reprimă gelozia pe care o simțea pentru băiatul bolnav de care
avea grijă Brianna. Tocmai Computer Jack. Computer Jack era un geniu
informatic care, după câte putea Dekka să-și dea seama, n-avea nici cea mai
mică urmă de conștiință. Dacă-i fluturai o tastatură pe la nas, făcea orice îi
cereai.
— Mie îmi sună a gripă, își dădu cu părerea Dekka.
— Nu, zău, zise Brianna. Doar n-am zis că are antrax sau ciumă bubonică,
sau mai știu eu ce. Dar tu nu pricepi: Jack tușește, se îndoaie de durere, da?
Poate că mai bate și din picior sau bate cu pumnul în pat, da?
— Ah.
Jack, spre disperarea lui, dezvoltase o putere de mutant. Era puternic cât
zece bărbați maturi puși la un loc.
— Mi-a stricat patul!
— E în patul tău?
— Nu voia să riște să distrugă niciunul dintre computerele lui tâmpite de
la el de acasă. Așa că a venit la mine. Iar acum îmi face mie praf casa. Deci,
iată care e planul meu. Tu vii la mine, da? Și îl faci să leviteze, corect? Dacă e
în aer, nu poate să strice nimic, nu?
Dekka se uită la Brianna cu ochi cercetători.
712
 — Ești nebună, știi asta? Dacă e ceva ce avem din belșug, atunci alea sunt
casele. Pune-l undeva nelocuit.
— Ha, zise Brianna, oarecum dezumflată. Mda…
— Asta dacă nu cumva vrei să vin doar să-ți țin companie, spuse Dekka,
urând tonul plin de speranță din vocea ei.
— Nu, nu-i bai. Culcă-te la loc.
— Vrei să verific sus dacă nu am niște medicamente pentru răceală?
Brianna îi arătă o sticlă pe jumătate plină cu lichid roșiatic.
— Am fost deja. Când vorbeai. Spuneai ceva. Mersi.
— OK, zise Dekka, incapabilă să-și ascundă dezamăgirea că Brianna îi
refuzase ajutorul oferit. Nu că Brianna ar fi observat așa ceva.
— Gripa de obicei trece singură după o săptămână și ceva. Asta dacă nu e
un guturai. Oricum ar fi, nu moare Jack dintr-atât.
— Mda, bine. Hai, vorbim, spuse Brianna.
Apoi dispăru. Ușa se trânti în urma ei.
— Desigur, câteodată gripa poate fi fatală, spuse Dekka în gol. Pot să sper,
nu?

• PATRU

62 de ore, 33 de minute

Îi aduseră un picior. O gambă mai exact. La urma urmelor, Caine încă era
conducătorul tribului din ce în ce mai restrâns de puști de la Coates. După
moartea lui Panda, mai rămăseseră cincisprezece cu toții.
Bug găsise o roabă și-l dusese pe Panda la școală. El împreună cu alți
câțiva copii făcuseră un foc din crengi rupte și bucăți de birouri.
Mirosul îi ținuse treji toată noaptea.
Și acum, în ora dinaintea răsăritului, cu chipurile mânjite de grăsime, îi
aduseră un picior. Stângul, ghici Caine. O dovadă de respect. Și o negrăită
dorință ca el să li se alăture în fărădelegea lor.
De îndată ce Bug plecă, Caine începu să tremure.
Foamea era o forță grozavă. Dar la fel erau și umilința, și furia.
În vale, în Perdido Beach, copiii aveau mâncare. Nu multă, poate, dar
Caine știa că amenințarea foametei nu mai plana asupra lor. Nu mâncau bine
cei din Perdido Beach. Dar mâncau mai bine decât copiii de la Coates.
713
 Toți potențialii dezertori de la Coates dezertaseră deja. Cei care
rămăseseră erau copiii cu prea multe probleme, cu mâinile mult prea
murdare de sânge…
Totul ținea acum de Caine și Diana. Și de o mână de ratați și ciudați.
Numai unul singur era cu adevărat de folos în caz că se isca vreo problemă:
Penny. Penny aducătoarea de monștri.
Erau zile când Caine aproape că îi ducea dorul lui Drake Merwin. Fusese
nebun de legat, dar măcar îi venise în ajutor într-o bătălie. Nu-i făcea pe
oameni să creadă că văd monștri, așa cum făcea Penny. Drake era un
monstru.
Drake nu s-ar fi holbat la… la chestia aia de pe masă. Acest obiect mult
prea familiar, așa prăjit și înnegrit cum era. Drake n-ar fi ezitat.
O oră mai târziu, Caine o găsi pe Diana. Stătea pe un fotoliu în camera ei,
privind cum primele raze ale răsăritului atingeau vârfurile copacilor. Caine
se așeză pe pat. Arcurile scârțâiră. Ea era ascunsă în umbră, aproape
invizibilă în lumina slabă. Doar strălucirea ochilor ei și conturul unui obraz
supt se distingeau.
În întuneric, Caine încă se mai putea preface că ea era ca Diana cea de
demult. Frumoasa Diana. Dar știa că bogatul ei păr negru era acum fragil și
decolorat. Pielea îi era pământie și aspră. Mâinile îi erau ca niște bețe.
Picioarele, ca niște ace tremurătoare. Nu mai arăta de paisprezece ani, ci de
patruzeci.
— Trebuie să încercăm, spuse Caine fără niciun fel de introducere.
— Caine, știi că minte, șopti Diana. N-a fost niciodată pe insulă.
— A citit despre ea în nu știu ce revistă.
Diana reuși să râdă, dar era doar un ecou al râsului ei de altădată.
— Bug a citit o revistă? Da, cum să nu. Bug e un mare cititor.
Caine nu spuse nimic. Stătea țeapăn, încercând să nu gândească,
încercând să nu-și aducă aminte. Încercând să nu-și dorească să fie mai
multă mâncare.
— Trebuie să mergem la Sam, spuse Diana. Să ne predăm. Nu ne vor
ucide. Așa că ne vor da de mâncare.
— Ne vor ucide dacă ne predăm. Poate nu Sam, dar ceilalți. Noi suntem
cei răspunzători de întreruperea curentului. Sam nu va putea să-i oprească.
Dacă nu ciudații, ca Dekka sau Orc, sau Brianna, atunci derbedeii lui Zil.
La Coates încă mai aveau o idee destul de clară despre ce se petrecea în
oraș. Bug avea puterea de a se plimba nevăzut. Se ducea prin Perdido Beach
în fiecare zi, în mare parte șterpelind mâncare doar pentru el. Dar, în același
timp, trăgând cu urechea la ce spuneau copiii. Și, se pare, citind reviste
rupte, pe care nu se deranja să le strecoare pe nevăzute la Coates.
714
 Diana abandonă discuția. Ședea în tăcere. Caine îi asculta respirația.
O făcuse oare? Comisese ea însăși păcatul? Sau îl mirosise pe el și acum îl
disprețuia?
Chiar voia să știe? Avea să fie în stare să uite mai târziu că buzele ei
atinseseră acea carne?
— Caine, de ce continuăm? întrebă Diana. De ce nu murim, pur și simplu?
Sau tu… tu ai putea să mă…
Felul în care se uita la el îl făcea să vomite.
— Nu, Diana. Nu. N-am s-o fac.
— Mi-ai face o favoare, îi șopti Diana.
— Nu poți face asta. N-ai ajuns la capăt încă.
— Da. N-aș vrea să ratez petrecerea cumva, răspunse Diana.
— Nu poți să pleci și să mă lași singur.
— Cu toții plecăm, Caine. Toți. În oraș, ca să fim răpuși unul câte unul. Sau
putem să stăm aici și să murim de foame. Sau să ieșim de îndată ce se ivește
șansa.
— Ți-am salvat viața, adăugă el, urându-se pentru că ajungea s-o implore.
Eu…
— Tu ai un plan, spuse Diana sec, batjocoritor.
Unul dintre lucrurile pe care le îndrăgea la ea, acea aplecare spre răutate.
— Da, spuse el. Da. Am un plan.
— Bazat pe o poveste imbecilă a lui Bug.
— E tot ce am, Diana. Asta și pe tine.
•
Sam se plimba pe străzile liniștite.
Se simțea tulburat de întâlnirea cu Orsay. Tulburat și de discuția cu Astrid
din dormitorul lui.
De ce nu-i spusese despre Orsay? Pentru că Orsay spusese același lucru ca
și Astrid?
Las-o baltă, Sam. Încetează să mai încerci să fii de toate pentru toți.
Încetează să te mai joci de-a eroul. Am trecut de faza asta.
Trebuia să-i spună lui Astrid. Chiar și numai pentru a-l ajuta să înțeleagă,
pentru a găsi un sens în toată povestea. Astrid avea să analizeze pe îndelete.
Dar nu era atât de simplu, nu-i așa? Astrid nu era doar prietena lui. Era
șefa consiliului orașului. Trebuia, în mod oficial, să-i raporteze tot ce aflase.
Încă nu se obișnuise cu asta. Astrid voia legi și un sistem, și o ordine logică.
Luni în șir Sam fusese la conducere. Nu dorise asta, dar așa fusese situația, și
el o acceptase ca atare.
Și acum nu mai era el șeful. Se simțea eliberat. Își repeta asta: se simțea
eliberat.
715
 Dar era și frustrant. În timp ce Astrid și restul consiliului se jucau de-a
Părinții Fondatori ai Statelor Unite, Zil își făcea de cap, fără să-i ceară cineva
socoteală.
Chestia cu Orsay de pe plajă îl dăduse peste cap. Era posibil? Exista oare
chiar și o infimă șansă ca Orsay să intre în contact cu lumea din afară?
Puterea ei – abilitatea de a pătrunde în visele altora – nu putea fi pusă la
îndoială. Sam o văzuse la un moment dat plimbându-se prin visele lui. Și o
folosise pentru a-l spiona pe cel mai mare dușman, gaiafagul, pe vremea
când monstrul nu fusese încă distrus.
Dar asta? Să spună că poate să vadă visele celor din afara FAYZ-ului.
Sam se opri în mijlocul pieței și privi în jurul lui. N-avea nevoie de lumina
de sidef a nopții ca să-și dea seama că spațiile odinioară verzi și frumos
îngrijite erau acum năpădite de buruieni. Erau cioburi de sticlă peste tot.
Ferestrele, care nu fuseseră sparte în timpul luptelor, fuseseră sparte
ulterior de vandali. Gunoiul acoperea fântâna arteziană. În locul acela
atacaseră coioții. În locul acela Zil încercase să-l spânzure pe Hunter, doar
pentru că era un mutant.
Biserica era pe jumătate distrusă. Blocul de lângă ea arsese până în
temelii. Vitrinele magazinelor și treptele primăriei erau acoperite de graffiti,
unele fără nicio noimă, altele romantice, iar cele mai multe, mesaje de ură și
furie.
Fiecare vitrină era întunecată. Fiecare intrare era cufundată în umbră.
McDonald’s, cândva un soi de club administrat de Albert, era închis. Nu mai
exista curent electric pentru a asculta muzică.
Să fie oare adevărat? Să fi visat Orsay visele mamei lui? Să-i fi vorbit ea lui
Sam? Să fi văzut ea ceva în el, ceva ce nici el nu fusese în stare să vadă?
De ce gândul acesta îi provoca atâta durere?
Era periculos, își dădu el seama. Dacă toți ceilalți copii ar auzi-o pe Orsay
vorbind așa, ce s-ar întâmpla?
Dacă pe el îl tulbura așa de rău…
Va trebui să aibă o discuție cu Orsay. Să-i spună să înceteze. Și ea, și fătuca
aceea care era cu ea. Dar, dacă îi spunea lui Astrid, totul putea degenera.
Acum putea să-i forțeze puțin mâna lui Orsay, s-o constrângă să se oprească.
Putea să-și imagineze ce ar fi făcut Astrid. Să lege totul de ideea de liberă
exprimare sau cine mai știe ce. Sau poate că nu, poate că și ea ar fi înțeles
pericolul, dar Astrid se pricepea mai bine la teorii decât la a se confrunta
direct cu oamenii și a le spune să se oprească.
Într-unul din colțurile pieței erau mormintele. Niște însemne improvizate
– cruci de lemn, o încercare ineptă de a face o Stea a lui David, câteva
scânduri simple, împlântate vertical în pământ. Cineva răsturnase
716
majoritatea pietrelor de mormânt și nimeni nu avusese încă timp să le pună
la loc.
Sam nu suporta să se ducă acolo. Fiecare copil îngropat – în număr mare
– era un eșec personal. Era cineva pe care nu reușise să-l mențină în viață.
Picioarele lui călcau pe pământ moale. Se încruntă. De ce-ar fi fost acolo
brazde de pământ?
Sam ridică mâna stângă deasupra capului. În palmă i se formă o minge de
lumină. Era o lumină verzuie, care întuneca umbrele. Dar reuși să vadă că
pământul fusese răscolit. Țărână peste tot, și nu o movilă, ci mai mult
bulgări, parcă împrăștiați de o lopată. În mijloc, o groapă. Sam mări
intensitatea luminii și aplecă mâna deasupra gropii. Se uită înăuntru, gata să
lovească orice l-ar fi putut ataca. Inima îi bubuia în piept.
Mișcare!
Sam sări înapoi și trase o rază de lumină în groapă. Lumina țâșni fără
niciun sunet, dar pământul sfârâia și pocnea acum, devenind sticlos.
— Nu! țipă el.
Se împiedică și căzu pe spate în țărână, dându-și seama în același moment
că făcuse o greșeală. Văzuse ceva mișcându-se și, când țintise cu lumina lui
strălucitoare, văzuse și ce era.
Se târî înapoi pe marginea gropii. Privi peste buza deschizăturii,
luminând prudent, doar cu o mână.
Fetița ridică privirea și se uită la el, înspăimântată. Părul îi era murdar.
Hainele îi erau înnoroite. Dar era vie. Nu arsă. Vie.
Peste gură avea bandă adezivă. Se chinuia să respire. Ținea strâns în
brațe o păpușă. Ochii ei albaștri îl implorau muți.
Sam se așeză pe burtă, se chinui s-o ajungă și îi apucă mâna întinsă spre
el.
Nu era destul de puternic s-o ridice de-a dreptul de-acolo. Trebui s-o
tragă, s-o târască, să se proptească mai bine, să tragă din nou. Și, până să o
scoată din groapă, era acoperită de noroi din cap până-n picioare.
Sam era și el acoperit de noroi și abia își trăgea răsuflarea din pricina
efortului.
Îi dezlipi banda adezivă de pe față. Nu fu chiar atât de ușor. Cineva o
înfășurase în jurul capului, iar și iar. Fetița țipă când îi dezlipi banda adezivă
din păr.
— Cine ești? o întrebă Sam.
Observase ceva straniu. Făcu lumina mai puternică. Cineva scrisese ceva
cu un marker permanent pe fruntea fetei.
Cuvântul era „Ciudată”.

717
 Lumina din palma lui Sam dispăru. Încet, atent să n-o sperie, o cuprinse
pe după umerii tremurânzi.
— O să fie bine, minți el.
— Mi-au… mi-au spus că… de ce… nu putu să termine.
Se prăbuși în brațele lui, plângând.
— Tu ești Jill. Îmi pare rău, nu te-am recunoscut de prima dată.
— Jill, spuse ea și dădu din cap, plângând din nou. Nu vor să cânt.
Problema numărul unu, își spuse Sam în sinea lui: ocupă-te de Zil. Ajunge.
Fie că o să fie pe placul lui Astrid și al consiliului sau nu, era cazul să se
ocupe de Zil.
Sau nu.
Sam privi în groapa din care o scosese pe Jill, observând-o cu atenție
pentru prima oară. O gaură în pământ, acolo unde n-ar fi trebuit să fie una.
Era ceva în legătură cu ea… ceva deloc în regulă. Sam trase forțat aer în
piept. Îl trecură fiori pe șira spinării. Oroarea nu consta în faptul că fetița
căzuse într-o groapă. Oroarea era groapa însăși.

• CINCI

62 de ore, 6 minute

Sam o duse pe Jill la Mary Terrafino, la creșă. Apoi îl găsi pe Edilio, îl trezi
și îl conduse în piața orașului. La groapa din pământ.
Edilio se uită în groapă cu neîncredere.
— Deci, fătuca a căzut în groapă, plimbându-se aiurea în miez de noapte,
spuse Edilio.
Se frecă la ochi și scutură cu putere din cap.
— Da, răspunse Sam. N-a văzut groapa și a căzut în ea pur și simplu.
— Păi, și de unde a apărut groapa asta? întrebă Edilio.
— Bună întrebare.
Edilio se uită în groapă cu și mai multă atenție. Din prima zi în care se
ivise nevoia, Edilio luase asupra lui sarcina de a săpa mormintele. Le știa pe
fiecare în parte, știa perfect cine era și unde.
— Madre de Dios, șopti Edilio. Își făcu și cruce. Când se întoarse spre Sam,
avea ochii mari de uimire. Știi a ce arată, nu?
— Tu a ce crezi că arată?
718
 — E prea adâncă pentru cât de îngustă e. N-avea cum s-o facă cineva cu
lopata. Frate, groapa asta n-a fost săpată de sus. A fost săpată de jos.
Sam încuviință:
— Da.
— Ești cât se poate de calm, spuse Edilio tremurând.
— Nu chiar, răspunse Sam. A fost o noapte ciudată. Ce… cine… a fost
îngropat aici?
— Brittney, răspunse Edilio.
— Deci, am îngropat-o de vie?
— Frate, tu nu gândești normal. A trecut mai mult de o lună. Nu rămâne
nimeni viu în pământ atâta vreme.
Cei doi stăteau unul lângă celălalt, privind în groapă. În gaura mult prea
îngustă, mult prea adâncă.
— Avea chestia aia pe ea, zise Edilio. N-am putut s-o dezlipim. Ne-am
gândit că e moartă, deci ce-ar fi contat, nu?
— Chestia aia, spuse Sam fără chef. Nu ne-am dat seama niciodată ce era.
— Sam, știm amândoi foarte bine ce era.
Sam lăsă capul jos.
— Edilio, nu trebuie să spunem nimănui despre asta. Dacă le spunem așa
ceva, întregul oraș o ia razna. Lumea oricum are destule pe cap, nu mai au
nevoie și de asta.
Edilio nu era deloc în apele lui.
— Sam, nu mai e ca înainte. Acum avem un consiliu al orașului. Se
presupune că ei trebuie să știe ce se întâmplă.
— Dacă știu ei, știe toată lumea, spuse Sam.
Edilio nu mai scoase niciun cuvânt. Știa că era adevărat.
— O știi pe fata aceea, Orsay? întrebă Sam.
— Evident că o știu, spuse Edilio. Aproape că era să murim împreună.
— Fă-mi o favoare și ține-o sub observație.
— Care-i faza cu Orsay?
Sam ridică din umeri.
— Are impresia că e nu știu ce profetă.
— Profetă? Vrei să spui că e ca moșii ăia din Biblie?
— Se poartă ca și cum ar putea să intre în contact cu cei de dincolo. Cu
părinții și toți ceilalți.
— Și e adevărat? întrebă Edilio.
— N-am idee, frate. Mă îndoiesc. Adică, nu prea ar avea cum, nu?
— Probabil, ar trebui s-o întrebi pe Astrid. Ea se pricepe la genul ăsta de
chestii.
— Mda, ce să zic, eu aș mai aștepta puțin.
719
 — Ia stai, Sam. Tu-mi ceri cumva să nu-i spun lui Astrid nici despre asta?
Adică, mă pui în situația de a ascunde două chestii mari față de consiliu?
— E pentru binele lor, îi răspunse Sam. Și pentru binele tuturor. Îl luă pe
Edilio de braț și-l trase mai aproape de el. Îi spuse pe o voce scăzută: Edilio,
ce fel de experiență au, cu adevărat, Astrid și Alfred? Și John? Ca să nu mai
zic de Howard care, știm amândoi, nu-i decât un cretin. Noi doi am fost în
toate luptele de la apariția FAYZ-ului încoace. O iubesc pe Astrid, dar e atât
de prinsă de ideile ei despre cum ar trebui să organizăm totul, încât nu mă
lasă să fac ce am de făcut și ce trebuie făcut.
— Mda, dar, vezi tu, avem nevoie de niște reguli pe-aici.
— Evident că avem nevoie, fu Sam de acord. Avem nevoie. Dar, între timp,
Zil alungă mutanții din casele lor și cineva sau ceva tocmai s-a sculat din
groapă. Am nevoie să pot să fac ce am de făcut, fără să stea tot timpul cineva
după mine, să mi se uite peste umăr.
— Frate, nu mi se pare OK să-mi pui mie în cârcă toate astea, spuse Edilio.
Sam nu-i răspunse. Ar fi fost aiurea din partea lui să-i forțeze mâna lui
Edilio. Avea dreptate, în cele din urmă: nu era corect din partea lui să-i ceară
așa ceva.
— Știu asta, spuse Sam. Doar că… ascultă, e o chestie temporară. Până se
pune consiliul pe picioare și reușește să-și întocmească toate regulile, cineva
trebuie să mențină lucrurile pe linia de plutire. Corect?
Edilio oftă într-un final.
— Bine, mă duc să găsesc vreo câteva lopeți. Să umplem asta repede,
până nu începe să apară lumea.
•
Jill era prea mare pentru creșă. Sam știa asta foarte bine. Dar, oricum ar fi
fost, tot i-o plasase lui Mary în brațe.
Nemaipomenit. Exact de ce avea Mary nevoie: încă un puști de care să
aibă grijă.
Dar era greu să spună nu. Mai ales lui Sam.
Mary aruncă o privire plină de jale prin creșă. Ce dezastru! Va trebui să îi
cheme pe Francis și pe Eliza, și încă pe vreo câțiva și să mai încerce o dată să
facă ceva ordine în haosul ăsta. Pe de altă parte…
Se uită în jur cu tristețe la celofanul alb-lăptos care acoperea spărtura
peretelui distrus de explozie, dintre creșă și magazinul de bricolaj. De câte
ori ceruse Mary ajutor în privința asta? Magazinul de bricolaj fusese jefuit de
multe ori, iar topoarele și baroasele, și lămpile de sudură dispăruseră, în
mare parte, dar încă mai erau cuie și șuruburi, și pioneze împrăștiate peste
tot. Copiii trebuiau ținuți constant sub observație, pentru că obișnuiau să
treacă întotdeauna de-a bușilea pe sub folia de plastic și sfârșeau prin a se
720
împunge și înțepa cu șurubelnițe și apoi plângeau și se băteau, și cereau
plasturi care nu mai existau de multă vreme, și…
Mary respiră adânc. Consiliul avea multe de făcut. Multe probleme de
rezolvat. Poate că asta nu era printre prioritățile lor.
Mary se forță să zâmbească fetiței care se uita la ea sumbru și strângea
păpușa la piept cu putere.
— Îmi pare rău, draga mea, dar cum te cheamă, că n-am reținut.
— Jill.
— Să știi că îmi pare bine să te cunosc, Jill. Poți să stai aici o vreme până
ne hotărâm ce să facem.
— Vreau să mă duc acasă, spuse Jill.
Mary voia să-i spună: „Da, toți vrem asta, drăguța mea. Toți vrem acasă”.
Dar învățase că ironia și sarcasmul nu prea ajutau când venea vorba de
micuți.
— Ce ți s-a întâmplat? De ce umblai pe străzi? o întrebă Mary.
Jill ridică din umeri.
— Mi-au spus că trebuie să dispar.
— Cine?
Jill ridică din nou din umeri, iar Mary scrâșni din dinți. Era sătulă de toată
înțelegerea pe care o afișa. Atât de sătulă de responsabilitatea pe care o
purta fiecărui copil al nimănui din Perdido Beach.
— Bine, atunci… știi de ce a trebuit să pleci de la tine de-acasă?
— Mi-au spus că… o să pățesc ceva rău, cred.
Mary nu era convinsă că voia să afle mai mult. Perdido Beach era o
comunitate într-o stare constantă de frică, de îngrijorare și suferință. Copiii
nu erau întotdeauna disciplinați. Frații și surorile mai mari își pierdeau
câteodată cumpătul cu cei mai mici.
Mary văzuse niște lucruri… niște lucruri pe care nu le-ar fi crezut posibile.
— Păi, poți să stai cu noi o vreme, zise Mary. O îmbrățișă pe copilă.
Francis îți va spune care sunt regulile, OK? El e băiatul ăla voinic din colț, de-
acolo.
Jill se întoarse, total lipsită de chef, și făcu vreo câțiva pași nesiguri spre
Francis.
— Nu vă faceți griji: nu voi cânta.
Mary aproape nu-i răspunse. Dar ceva în felul în care Jill vorbise…
— Normal că poți să cânți.
— Mai bine nu, insistă Jill.
— Care e cântecul tău preferat? o întrebă Mary.
Jill părea rușinată.
— Nu știu.
721
 — Aș vrea să te aud cântând, Jill, insistă Mary.
Jill începu să cânte. O colindă de Crăciun.

What child is this who laid to rest28

on Mary’s lap is sleeping?
Whom angels greet with anthems sweet
While shepherds watch are keeping…

Și lumea se opri în loc.

Târziu – cât de târziu, Mary n-avea de unde să știe – Jill se așeză pe un
pătuț liber, strânse păpușa la piept și adormi.
Încăperea se cufundase în tăcere cât timp ea cântase. Fiecare copil
rămăsese stană de piatră, ca și cum ar fi încremenit. Dar toți aveau ochii vii
și aprinși, și gurile se destinseseră în zâmbete calde, pe jumătate formate.
Când Jill se opri din cântat, Mary se uită la Francis.
— Tu ai…
Francis încuviință încet din cap. Ochii îi erau plini de lacrimi.
— Mary, scumpa mea, trebuie să dormi puțin. Eu și Eliza o să ne ocupăm
de micul dejun.
— Mă duc doar să stau puțin întinsă, să-mi odihnesc puțin picioarele,
spuse Mary. Dar o cuprinse somnul, vrând-nevrând. Când Francis veni s-o
trezească, avea impresia că nu trecuseră câteva minute.
— Trebuie să plec, spuse el.
— Deja?
Mary scutură din cap să se limpezească. Privirea ei nu părea să vrea să se
concentreze.
— Îndată. Trebuie să-mi iau întâi la revedere de la copii, spuse el. Apoi îi
așeză o mână pe umăr și îi spuse: Ești un om nemaipomenit, Mary. Și a venit
să te vadă cineva la fel de minunat.
Mary se ridică, neînțelegând foarte clar ce-i spunea Francis, știind doar că
e cineva care vrea s-o vadă.
Orsay. Era atât de slabă și de fragilă, încât Mary o îndrăgi. Părea aproape
un copil mic.
Francis îi atinse mâna lui Orsay și, pentru o clipă, aproape păru că își
pleacă fruntea în chip de rugăciune.
— Profetă, spuse el.

28 Cine-i copilul cuibărit /Și adormit în brațele Mariei? /Cel lăudat de îngeri /Și vegheat de păstori…
(în lb. engl. în orig.).
722
 — Mama Mary, ea e profeta, spuse apoi Francis, făcând prezentările
oficiale.
Mary avu sentimentul că tocmai îl cunoscuse pe președinte sau ceva
asemănător.
— Te rog, spune-mi Orsay, zise ea pe un ton domol. Și aceasta este
prietena mea, Nerezza.
Nerezza era foarte diferită de Orsay. Avea ochi verzi, piele măslinie și un
păr negru și lucios, prins într-un soi de coadă lejeră într-o parte. Mary nu-și
aducea aminte s-o mai fi văzut până atunci. Pe de altă parte, Mary stătea
închisă majoritatea timpului în grădiniță, așa că nu socializa foarte mult.
Francis zâmbi ușor stingherit. Sau așa i se păru lui Mary.
— La mulți ani de ziua renașterii tale, spuse Nerezza.
— Da. Mulțumesc, răspunse Francis. Se îndreptă din umeri și înclină ușor
capul în fața Nerezzei. Apoi îi spuse lui Orsay: Trebuie să mai văd niște
oameni și nu prea am timp. Profetă, îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat
calea cea dreaptă.
Și, cu asta, se întoarse repede pe călcâie și ieși.
Lui Orsay păru să i se facă rău. Părea ca și cum ar fi vrut să scuipe ceva.
Dădu din cap încet, în urma lui Francis, și-și scrâșni dinții.
Chipul Nerezzei era de necitit. Mary avu senzația că o făcea intenționat, ca
și cum ascundea niște sentimente pe care le simțea cu toată ființa.
— Bună… Orsay. Mary nu mai știa cum să i se adreseze. Îi auzise pe puști
vorbind despre Orsay ca despre cine știe ce profet, dar ea nu-i băgase în
seamă. Oamenii spuneau tot felul de ciudățenii și nebunii. Dar nu se putea
nega efectul puternic pe care părea să-l fi avut asupra lui Francis.
Orsay nu părea să știe ce să spună. Se uită la Nerezza, care se grăbi să
umple golul.
— Profeta dorește să te ajute, Mary.
— Să mă ajute? Mary începu să râdă. De fapt, pentru prima dată, am
destui voluntari.
— Nu e vorba despre asta. Nerezza respinse nerăbdătoare ideea, cu un
gest din mână. Profeta ar vrea să adopte un copil care a sosit aici de curând.
— Poftim?
— Numele ei este Jill, interveni Orsay. Am avut un vis despre… și apoi se
opri, nesigură, ca și cum nu știa foarte clar despre ce vis era vorba.
Se încruntă.
— Jill? repetă Mary. Fetița terorizată de Zil? Nu e aici decât de vreo câteva
ore. De unde știați că e aici?

723
 — A fost scoasă forțat din casa ei, spuse Nerezza, pentru că e o mutantă.
Acum fratele ei e prea speriat și prea slăbit ca să aibă grijă de ea. Dar, Mary,
e prea mare pentru grădiniță, știi asta.
— Da, fu Mary de acord. Cu siguranță e prea mare.
— Profeta ar avea grijă de ea. Își dorește să facă asta.
Mary se uită la Orsay pentru confirmare. Abia după câteva secunde Orsay
își dădu seama că era rândul ei să vorbească și spuse:
— Da, aș vrea să fac asta.
Ceva nu-i dădea pace lui Mary. Nu știa care era treaba cu Orsay, dar
Nerezza era, fără doar și poate, o tipă ciudată, interiorizată și chiar puțin
cam dură. Cel puțin așa i se părea lui Mary.
Numai că la grădiniță nu aveau loc și pentru copii mai mari. N-avea cum.
Și asta nu era prima dată când Mary fusese nevoită să ofere adăpost
temporar unui copil mai mare care apoi găsise alt loc unde să mănânce.
Francis părea să își pună cuvântul pentru Orsay și Nerezza. El trebuia să
fi fost cel care îi spusese lui Orsay despre Jill, în timp ce Mary dormise.
Mary se încruntă, încercând să-și dea seama de ce fusese Francis așa de
grăbit să plece. Renaștere? Ce însemna asta?
— OK, spuse Mary. Dacă Jill este de acord, poate să stea cu tine.
Orsay zâmbi. Iar ochii Nerezzei sclipiră de satisfacție.
•
Justin mai făcea noaptea în pat, câteodată. Ca un bebeluș. Avea cinci ani,
nu mai era un bebeluș. Și totuși, asta se întâmpla.
Îi spusese mamei Mary, iar ea îl asigurase că nu era mare lucru, că se mai
întâmpla. Numai că lui Justin nu i se întâmplase înainte.
Nu când o avea pe mămica lui cea adevărată. Nu mai udase patul demult.
Plânsese când îi spusese mamei Mary. Nu-i plăcea să-i spună, pentru că
mama Mary arăta de parcă avea să i se facă rău. Nu mai era la fel de bună
cum fusese cândva. Dacă trebuia neapărat să spună, îi spunea mai degrabă
lui Francis. Erau nopți când nu făcea în pat, pentru că, practic, nu băuse apă
deloc toată ziua. Numai că aseară uitase că nu trebuia să bea apă. Așa udase
patul, dar numai un pic.
Avea cinci ani acum, mai mare decât majoritatea copiilor de la grădiniță.
Dar încă mai făcea în pat.
Două fete mari veniseră și o luaseră pe fata aia care cânta. Justin nu avea
pe nimeni care să-l ia de acolo. Dar știa unde era casa lui, casa lui cea
adevărată, cu patul lui cu tot. Nu făcuse niciodată în patul ăla. Dar acum avea
un pat urât pe podea, o simplă saltea, iar ceilalți copii călcau peste ea și
probabil că din cauza asta și făcea iar în pat.

724
 Casa lui dinainte nu era foarte departe. Mai trecuse pe acolo de-atunci.
Doar ca să se uite la ea și să se convingă că era reală. Pentru că, uneori, nu
credea.
Se dusese să vadă dacă mămica lui era acolo. N-o văzuse. Și când
deschisese ușa și intrase în casă, i se făcuse atât de frică, încât fugise de-
acolo și venise înapoi la mama Mary.
Dar acum era mai mare. Atunci avea doar patru ani și jumătate, dar acum
avea cinci. Acum probabil că nu i-ar mai fi frică.
Și probabil că nici n-ar mai face în pat dacă ar sta în casa lui adevărată.

• ȘASE

57 de ore, 17 minute

Lumina zilei, strălucitoare și clară.

Sam și Astrid mergeau prin mall. Nu dură mult. Trecură pe lângă standul
de pește, care era deja aproape gol, cu doar două caracatițe mici, câteva zeci
de scoici și un pește mic atât de urât, încât nimeni nu avusese curaj să-l
cumpere.
Standul de pește era o masă pliantă târâtă de la cantina școlii. Coșuri de
plastic fuseseră aliniate, coșuri din acelea cenușii care erau folosite pentru a
căra vase. Un semn de carton îndoit, lipit cu bandă adezivă, atârna de partea
din față a mesei. Pe el era scris: „Marea artă a fructelor de mare ale lui
Quinn”. Iar mai jos, scris mic: „O inițiativă AlberCo”.
— Ce fel de pește crezi că e ăla? o întrebă Sam pe Astrid.
Fata se uită mai cu atenție la așa-zisul pește.
— Cred că e o mostră de Pesce necomestibilis, spuse ea.
— Ah, da? Sam făcu o mutră amuzată. Crezi că poate fi mâncat fără
probleme?
Astrid oftă dramatic.
— Pesce necomestibilis? Necomestibil? Glumă, Sam. Încearcă să ții pasul,
am făcut o glumă cât se poate de ușoară pentru tine.
Sam zâmbi:
— Știi, un geniu adevărat ar fi știut că n-am să mă prind. Ergo, nu ești un
geniu adevărat. Ha! Ai auzit bine. Tocmai am aruncat în tine cu un ergo.
Ea îi aruncă o privire compătimitoare.
725
 — Foarte impresionant, Sam. Mai ales din partea unui băiat care cunoaște
douăzeci și două de feluri de a folosi cuvântul „frate”.
Sam se opri, o luă de braț și o întoarse spre el. O trase aproape.
— Frate, îi șopti el în ureche.
— Bine, hai, douăzeci și trei, se corectă Astrid. Îl împinse deoparte. Am
cumpărături de făcut. Vrei să mănânci sau vrei să… frate?
— Vreau să frate… întotdeauna.
Ea îi aruncă o privire critică.
— Ai de gând să-mi spui de ce erai acoperit de noroi din cap până-n
picioare azi-dimineață?
— M-am împiedicat și am căzut. Când am văzut-o pe fata aceea, Jill, în
întuneric, m-am împiedicat în propriile picioare.
Nu era tocmai o minciună. Era parțial adevărul. Și avea de gând să-i spună
tot adevărul, de îndată ce afla cum să se descurce cu toate astea. Fusese o
noapte ciudată, tulburătoare: avea nevoie de timp să gândească și să pună la
punct un plan de bătaie. Era de preferat întotdeauna să te duci în fața
consiliului cu un plan bine pus la punct; în felul acesta ei ar putea să-i dea
acordul, și el și-ar putea vedea în liniște de treaba lui.
Mallul fusese amenajat în spațiul locului de joacă al școlii. În felul acesta
copiii mai mici puteau să vină și să se joace cât timp cei mari își făceau
liniștiți cumpărăturile. Sau bârfeau. Sau se măsurau din cap până în picioare.
Sam își dădu seama la un moment dat că el însuși se uita cu mai mare
atenție la fețele celorlalți. Nu se aștepta cu adevărat s-o vadă pe Brittney
plimbându-se pe aici. Asta era nebunie curată. Trebuia să existe o altă
explicație. Dar, oricum ar fi fost, tot era cu ochii în patru.
Ce-ar fi făcut într-adevăr dacă vedea o fată moartă plimbându-se prin
zonă era ceva la care trebuia să se gândească. Oricât de ciudată putea să fie
viața în FAYZ, asta era o problemă cu care, până în momentul de față, nu se
confruntase.
Într-o ordine oarecare, mallul cuprindea standul lui Quinn; standul de
legume și fructe denumit Darurile Viermelui, un stand de carte, pe care îl
identificai după numele Coloane Îndoite; chioșcul acoperit de muște cu
Carnea Misterelor, Solar Total – unde doi puști foarte întreprinzători, care
strânseseră niște panouri solare, le foloseau pentru a încărca baterii, Sux
Xchange, un talcioc de jucării, haine și alte mărunțișuri.
Ceva mai departe fusese instalat un grătar cu lemne. Puteai să-ți duci
acolo peștele sau carnea, sau legumele și să le gătești pentru o sumă modică.
Odată fript pe cărbuni aproape orice – căprioară, raton, porumbel, șobolan
sau coiot –, avea cam același gust: afumat și ars. Dar niciun aragaz și niciun
cuptor cu microunde nu mai funcționa și nu exista nici ulei de gătit, cu
726
siguranță nu mai era unt pe nicăieri, așa că până și puștii care preferau să-și
gătească singuri mâncarea sfârșeau prin a reproduce aceleași experiențe.
Singura alternativă era fiertul, iar cele două fete care administrau localul
aveau pe foc o oală mare care fierbea întruna. Însă toată lumea era de acord
că un șobolan la grătar era de preferat unuia fiert.
„Restaurantul” își schimba numele o dată la câteva zile. Fusese deja
Afumătura à la Sue, Falsa Pizzerie, Marea Râgâială, Înfulecat pe fugă,
Afumătura à la Tom și Le Grand Barbecue. Astăzi se numea „Ce MLM?”.
Dedesubt, cu litere mici era scris: „Ce Mâncăm la Masă?”
Copiii leneveau la două dintre cele trei mese șubrede, sprijiniți de
spătarele scaunelor, cu picioarele ridicate. Unii mâncau, alții doar pierdeau
vremea. Sam socoti că arătau ca versiunea pentru copii a vreunui film
despre sfârșitul lumii și nu era prima dată când avea impresia asta. Erau
înarmați, îmbrăcați în ținute bizare, cu pălării dintre cele mai ciudate pe cap,
în ținute bărbătești, în ținute de damă, cu pelerine din fețe de masă, desculți
sau cu pantofi care nu li se potriveau.
Apa potabilă trebuia adusă acum cu camionul dintr-un rezervor pe
jumătate gol, de undeva de pe dealurile din afara orașului. Benzina era strict
raționalizată, astfel încât camioanele să fie menținute operaționale cât mai
mult timp posibil. Consiliul avea un plan pentru momentul în care rămâneau
fără benzină: să relocheze pe toată lumea în zona rezervorului. Dacă avea să
mai rămână ceva apă în el.
Calculaseră că mai aveau șase luni până rămâneau fără apă. Ca mai toate
deciziile Consiliului, și asta i se părea lui Sam ca fiind o mare prostie.
Consiliul petrecea cel puțin jumătate din timp punând la cale scenarii peste
scenarii, pe care apoi le discutau și pentru care se certau, fără să ajungă
vreodată la vreo concluzie. De când luase ființă și până acum, Consiliul nu
făcuse altceva decât, chipurile, să se preocupe de elaborarea unui set de legi.
Sam se străduise să fie răbdător, dar, în timp ce ei își pierdeau vremea și
dezbăteau de zor, el tot trebuia să mențină pacea și ordinea. Ei aveau
regulile lor, el le avea pe ale lui. Iar majoritatea copiilor trăiau după ale lui.
Mallul era amenajat în dreptul peretelui vestic al sălii de sport a școlii,
pentru a beneficia de umbră. Pe măsură ce ziua trecea, și soarele se ridica pe
cer, standurile de mâncare se goleau și se închideau. În unele zile era foarte,
foarte puțină mâncare. Dar nimeni nu murise de foame… nu chiar.
Apa era adusă de pe deal în bidoane de plastic de câte douăzeci de litri și
era distribuită gratis: – câte trei litri și jumătate de persoană, pe zi. Pe lista
de distribuție erau trei sute șase nume.

727
 Existau zvonuri cum că vreo doi puști trăiau în afara orașului, la o fermă.
Dar Sam nu văzuse niciun fel de dovadă că ar fi fost așa. Iar oamenii
inventați nu erau problema lui.
Cei șaisprezece oameni de care se știa că mai trăiau în FAYZ erau sus, pe
deal, la Coates; tot ce mai rămăsese din gașca izolată a lui Caine. Ce mâncau
sau ce beau nu era treaba lui Sam.
Dincolo de zidul școlii, pe partea mai puțin întunecată a construcției
„temporare”, opera o altă grupare. O fată citea în cărți pentru un ’Berto.
’Berto era prescurtarea de la Albert. Albert crease un fel de bani din gloanțe
de aur și piese de la jocurile pe care le găseai înainte la McDonald’s. Dorise
să-i dea un alt nume monedei, dar nimeni nu-și amintea care era acela. Așa
că banilor lui le rămăsese numele ’Berto, un joc de cuvinte pe baza numelui
lui Albert, inventat, evident, de Howard, cel care venise și cu denumirea de
„FAYZ” pentru a descrie lumea lor mică, ciudată.
Sam îl crezuse nebun pe Albert din cauza obsesiei lui de a crea bani. Dar
dovada nu întârziase să apară: sistemul lui Albert produsese suficientă
mâncare încât puștii să nu moară de foame. Și mult mai mulți puști
munceau. Mult mai puțini stăteau degeaba. Nu mai era imposibil să-i
convingi pe copii să iasă în câmp și să-și rupă spinarea strângând recolta.
Lucrau pe ’Berto și cheltuiau ’Berto și, măcar pentru moment, foametea nu
era altceva decât o amintire urâtă.
Cititoarea în tarot era ignorată. Nimeni nu avea bani de aruncat pentru
așa ceva. Un băiat cânta la un soi de chitară, în timp ce soră-sa cânta la un
set de tobe profesioniste, pe care le furase din casa cuiva. Nu se pricepeau,
dar făceau totuși muzică, iar într-un loc ca Perdido Beach, fără electricitate,
fără muzică înregistrată, fără iPod-uri sau combine muzicale, o lume unde
hard diskurile se prăfuiseră și DVD-playerele erau neatinse, până și cea mai
jalnică formă de distracție era binevenită.
În timp ce Sam privea, o fată puse o jumătate de pepene pe farfuria
muzicienilor. Se opriră imediat din cântat, rupseră pepenele în bucăți și îl
înfulecară, fără să stea pe gânduri.
Sam știa că exista și o a doua piață, nu la vedere, dar destul de ușor de
găsit pentru cei interesați. Se vindea alcool, iarbă și alte varii mărfuri de
contrabandă. Sam încercase să pună capăt vânzării de alcool și droguri, dar
nu reușise să facă cine știe ce. Avea alte priorități.
— Alt graffitti, unul nou, spuse Astrid, privind peretele din spatele
standului de came.
Logoul negru și roșu format dintr-un „H” și un „C” grosolan. Human Crew.
Grupul plin de ură al lui Zil Sperry.

728
 — Mda, e peste tot în oraș, spuse Sam. Știa că n-ar fi trebuit să continue să
vorbească, dar o făcu oricum: Dacă nu m-ați ține în lesă, m-aș duce în așa-
zisa tabără a lui Zil și i-aș pune capăt o dată pentru totdeauna.
— Ce vrei să spui? Vrei să-l omori? întrebă Astrid, făcându-se că nu
înțelege.
— Nu, Astrid. Vreau să-l târăsc până la primărie și să-l arunc într-o
cameră încuiată până se hotărăște să se maturizeze.
— Cu alte cuvinte, vrei să-l bagi la închisoare. Pentru că așa decizi tu. Și
să-l ții acolo cât timp consideri tu că trebuie, spuse Astrid. Pentru un tip care
n-a vrut să conducă, ești al naibii de dornic să fii dictator.
Sam oftă.
— OK, bine. Cum zici tu. N-am chef de ceartă.
— Deci, cum se simte fetița de azi-noapte? întrebă Astrid, schimbând
subiectul.
— Mary avea grijă de ea. Sam ezită. Privi peste umăr să se asigure că nu
era nimeni prin preajmă care să-l audă. Mary i-a cerut să cânte, reluă el. Mi-a
spus că, atunci când fata asta a început să cânte, a fost ca și cum lumea s-ar fi
oprit în loc. A fost ca și cum nimeni n-ar mai fi vorbit, ca și cum nimeni nu s-
ar mai fi putut mișca, ca și cum întreaga școală ar fi înghețat, pur și simplu.
Mary a mai zis că era ca și cum un înger ar fi început să cânte. Numai pentru
tine.
— Un înger? întrebă Astrid sceptic.
— Hei, credeam că tu crezi în îngeri.
— Cred. Doar că nu cred că fetița asta e unul dintre ei. Astrid oftă. O
sirenă, mai curând.
Sam se uită la ea lipsit de expresie.
— Nu, spuse Astrid. Nu ca sirena unei mașini de poliție. Ca Odiseu. Ulise.
Sirenele. Alea cărora, atunci când cântau, niciun bărbat nu le putea rezista?
— Știam asta.
— Da, da, cum să nu.
— Știam, pe bune. Făcuseră și o parodie după asta în Familia Simpson.
Astrid oftă:
— De ce oare suntem împreună?
— Pentru că mă găsești incredibil de atrăgător?
— Vag atrăgător, dacă vrei să știi, îl necăji.
— Deci, sunt un fel de dictator foarte sexy?
— Nu-mi aduc aminte să fi spus „foarte sexy”.
Sam zâmbi:
— Nici nu trebuia. Văd în ochii tăi.
Se sărutară. Nu un sărut lung, pasional, ci unul cuminte, ca de obicei.
729
 Cineva îi fluieră. Cineva le strigă: „Luați-vă o cameră la hotel”.
Sam și Astrid îi ignorară. Erau amândoi conștienți că ei erau „primul
cuplu” din FAYZ și că relația lor era un semn de stabilitate pentru copii. Era
ca și cum ți-ai vedea părinții sărutându-se: scârbos, dar într-un fel îți oferea
un sentiment de siguranță.
— Și ce avem de gând acum să facem cu sirena noastră? întrebă Astrid. E
prea mare ca să stea cu Mary.
— Orsay a luat-o cu ea, spuse Sam.
Așteptă să vadă dacă pomenirea numele lui Orsay declanșează vreo
reacție din partea lui Astrid. Nu. Astrid n-avea nici cea mai vagă idee cu ce-și
ocupa Orsay timpul.
— Scuză-mă. Sam?
Se întoarse și dădu cu privirea de Francis. Nu era cel mai potrivit moment
să fie întrerupt, nu când încerca să dezbată o problemă atât de importantă
cum ar fi cât de atrăgător îl găsea Astrid.
— Ce-i, Francis?
Francis ridică din umeri. Părea confuz și jenat. Întinse mâna spre el. Sam
ezită; apoi, simțindu-se oarecum ridicol, dădu mâna cu Francis.
— Am simțit că ar trebui să-ți mulțumesc, spuse Francis.
— Ăăă… Păi… OK.
— Și să nu ai impresia că e vina ta, OK? spuse Francis. Și să nu fii supărat
pe mine. Eu am încercat să…
— Despre ce vorbești?
— E ziua mea, explică Francis. Marele Unu-Cinci.
Sam simți dintr-odată broboane de transpirație pe spate.
— Ești pregătit, nu? Adică ai citit instrucțiunile cu ce trebuie să faci?
— Le-am citit, răspunse Francis.
Dar vocea îl trădă.
Sam îl apucă de braț.
— Nu, Francis. Nu.
— O să fie bine, zise Francis.
— Nu, spuse Astrid cu fermitate. Nu vrei să faci asta.
Francis ridică din umeri. Apoi zâmbi timid.
— Mama… are nevoie de mine. Tocmai s-a despărțit de tata. Și, oricum,
mi-e dor de ea.
— Cum adică tocmai s-au despărțit?
— Se gândeau de mai demult. Dar săptămâna trecută tata s-a cărat. Și ea e
singură, OK, așa că…
— Francis, despre ce vorbești? întrebă Astrid iritată. Suntem în FAYZ de
mai bine de șapte luni. Tu nu știi ce se întâmplă cu părinții tăi.
730
 — Profeta mi-a spus.
— Cine ți-a spus? își pierdu Astrid cumpătul. Francis, ai băut cumva?
Sam se simțea împietrit, incapabil să reacționeze. Știa din capul locului
despre ce era vorba.
— Profeta mi-a spus, continuă Francis. Ea i-a văzut… ea știe și mi-a spus
și mie… Francis era din ce în ce mai agitat. Ascultă, nu vreau să fii supărat pe
mine.
— Atunci încetează să te mai comporți ca un idiot, îi răspunse Sam,
găsindu-și într-un final graiul.
— Mama are nevoie de mine, spuse Francis. Mai mult decât aveți voi.
Trebuie să mă duc la ea.
— Ce te face să crezi că dispariția te trimite la mama ta?
— E o ușă, spuse Francis. Ochii i se umeziră în timp ce vorbea. Nu se mai
uita la Sam. Era singur în mintea lui acum. Vocea îi deveni monotonă,
tărăgănată, ca și cum recita ceva ce auzise de undeva. O ușă, o cărare, o
evadare spre tărâmul binecuvântării și-al fericirii. Nu e o zi de naștere: e o zi
a renașterii.
— Francis, nu știu cine îți spune ție toate astea, dar nu e adevărat, spuse
Astrid. Nimeni nu știe ce se va întâmpla odată ieșit din scenă.
— Ea știe, îi răspunse Francis. Mi-a explicat ce va fi.
— Francis, te rog, nu face asta, spuse Sam agitat. Ascultă, știu despre
Orsay. Știu tot, OK? Și poate că tu crezi că e adevărat, dar nu poți să riști.
Simți privirea pătrunzătoare a lui Astrid. Refuză totuși să răspundă la
întrebarea neformulată.
— Frate, tu ești șefu’, spuse Francis cu un zâmbet cald. Dar nici măcar tu
nu poți controla asta.
Francis se întoarse și plecă repede. Se opri după vreo câțiva metri. Mary
Terrafino alerga spre el. Dădea disperată din mâinile ei slabe ca două bețe și
striga:
— Francis! Nu!
Francis ridică mâna și-și verifică ceasul. Avea un zâmbet senin pe față.
Mary ajunse până la el, îl apucă de cămașă și țipă:
— N-ai să-i părăsești pe copiii ăștia, m-auzi? Să nu cumva să îndrăznești
să-i părăsești pe copiii ăștia! Au pierdut prea mult. Te iubesc!
Francis își scoase ceasul de la mână și i-l întinse.
— Nu am altceva ce să-ți ofer.
— Francis, nu!
Dar ținea în mână numai aer. Țipa la aerul din fața ei.
Ceasul zăcea pe iarbă.
Francis dispăruse.
731
 • ȘAPTE

56 de ore, 30 de minute

— Ce altceva nu ne-ai spus, Sam?

Astrid convocase imediat o ședință a consiliului orașului. Nici măcar nu
țipase la el în particular. Îl ațintise doar cu o privire plină de venin și-i
spusese: „Am să convoc o ședință”.
Acum ședeau cu toții în sala de conferințe a fostului primar. Era o
încăpere întunecoasă, unde lumina pătrundea printr-o singură fereastră
umbrită. Masa era din lemn masiv, scaunele, adânci și luxoase. Pereții erau
decorați – dacă acesta era cuvântul potrivit – cu fotografii mari, înrămate ale
foștilor primari din Perdido Beach.
Sam se simțise întotdeauna ca un fraier în camera aceea. Acum stătea
într-un scaun mult prea mare, într-un capăt al mesei, iar Astrid în celălalt. Își
ținea mâinile pe masă, cu degetele lungi, rășchirate și lipite de suprafața ei.
Dekka ședea încruntată și plină de nervi, deși Sam nu era sigur către cine
era îndreptată furia ei. Ceva albastru rămăsese prins în împletitura ei spic
mult prea strânsă – nu că ar fi fost cineva destul de nebun încât chiar să-i
atragă atenția sau să râdă de asta.
Dekka era o mutantă, singura din încăpere, în afara lui Sam. Avea puterea
de a anula forța de gravitație în spații restrânse. Sam conta pe ea ca aliat.
Dekka nu era genul care să stea nesfârșit la discuții, fără să ajungă la o
soluție.
Albert era cea mai bine îmbrăcată persoană din sală, purtând un tricou
polo incredibil de curat și aparent nesărat și niște pantaloni largi, relativ
neșifonați. Arăta ca un om de afaceri foarte tânăr, care se oprise în trecere,
în drum spre o partidă de golf.
Albert era unul dintre normali, deși părea să posede o abilitate aproape
ieșită din comun de a organiza lucrurile, de a le face să meargă, de a
conduce. Privind obiectiv grupul, Sam știa că Albert era probabil cea mai
puternică persoană din sală. Albert, mai mult ca oricine altcineva, îi salvase
pe cei din Perdido Beach de la înfometare.
Edilio stătea cocoșat, își ținea capul în ambele mâini și nu se uita în ochii
nimănui. Avea o pușcă semiautomată rezemată de marginea scaunului, o
imagine care devenise cum nu se putea mai obișnuită.
Edilio fusese numit, oficial, șeriful orașului. Probabil, cea mai blândă, mai
modestă și mai puțin încrezută persoană din Consiliu, Edilio avea
732
responsabilitatea aplicării oricăror legi create de Consiliu. Asta dacă
ajungeau vreodată în situația de a promulga vreo lege.
Howard era singura necunoscută în ecuația grupului. Sam încă nu era
sigur cum reușise să-i convingă pe ceilalți să-l primească în Consiliu. Nu se
îndoia nimeni de inteligența lui Howard. Doar că nimeni nu credea că
Howard poseda măcar vreo urmă de simț etic sau de onestitate. Howard era
lingușitorul-șef al lui Orc, bețivul fioros transformat într-un monstru, care
luptase de partea corectă a baricadei de vreo câteva ori, atunci când contase
cel mai mult.
Cel mai tânăr membru era un copil cu un chip blând și dulce, pe nume
John Terrafino. Și era dintre normali – fratele mai mic al lui Mary. Avea rar
ceva de zis și, în genere, tăcea și asculta. Toată lumea presupunea că el vota
după cum îi spunea Mary. Mary trebuia, în mod normal, să fie și ea acolo, dar
ea era în același timp și indispensabilă, și firavă.
Șapte membri ai Consiliului. Astrid era președinta. Cinci normali, doi
mutanți.
— Aseară s-au întâmplat mai multe chestii diferite, spuse Sam cât de calm
putu. Nu voia să se certe cu nimeni. Mai ales nu voia să se certe cu Astrid. O
iubea pe Astrid. Era disperat după Astrid. Ea reprezenta tot ceea ce era mai
bun în viața lui și-și spunea asta întruna.
Dar acum era furibundă.
— Știm despre Jill, spuse Astrid.
— Hăitașii lui Zil. Care n-ar mai face chestii de genul ăsta dacă le-am pune
noi capăt, mormăi Dekka.
— Am votat în privința asta, răspunse Astrid.
— Mda, știu. Patru la trei în favoarea ideii de a-l lăsa pe cretinul ăla și pe
prietenii lui demenți să terorizeze întregul oraș, izbucni Dekka scoasă din
sărite.
— Patru la trei în favoarea ideii de a avea un sistem de legi și de a nu
răspunde violenței cu violență, zise Astrid.
— Nu ne putem apuca să arestăm oameni aiurea, pe stradă, fără să avem
niciun fel de sistem, interveni Albert.
— Da, Sammy, spuse Howard rânjind la el. Nu poți să te duci, trăgând cu
laser din mâini ori de câte ori nu-ți place de cineva.
Dekka se fâțâi în scaun, aducându-și umerii ei lați în față, amenințător:
— Nu, în schimb permitem ca niște copii să fie dați afară din propriile
case și terorizați, ca fetița aceea.
— Ascultă, o dată pentru totdeauna, nu putem avea un sistem în care Sam
este judecător, juriu și călău în același timp, spuse Astrid. Apoi adăugă pe un
ton mai blând: Deși, dacă e vreun om în lumea asta în care să am încredere,
733
acela e el. Sam este un erou. Dar trebuie ca toată lumea din FAYZ să știe ce e
OK și ce nu e OK. Avem nevoie de reguli, nu doar de o singură persoană care
decide cine a întrecut măsura și cine nu.
— A fost un tip foarte muncitor, șopti John. Francis. A fost un tip foarte
muncitor. Copilașii o să-i ducă dorul, cu siguranță. Îl îndrăgeau grozav.
— N-am aflat despre asta decât azi-noapte. De fapt, azi-dimineață, foarte
devreme, spuse Sam.
Apoi le descrise pe scurt ce văzuse și ce auzise la întâlnirea pe care o
ținuse Orsay.
— E posibil să fie adevărat? întrebă Albert. Părea îngrijorat. Sam îi
înțelese ambivalența. Albert ajunse de la un copil obișnuit, cum fusese
înainte când nimeni nu-l băga în seamă neapărat, la o persoană care, mai
mult sau mai puțin, conducea Perdido Beach.
— Nu cred că avem cum să aflăm, răspunse Astrid.
Și, cu asta, toată lumea căzu pe gânduri. Ideea de a putea intra în contact
cu părinții, cu prietenii, cu rudele din afara FAYZ-ului era uluitoare și de
neconceput. Ideea că toți cei din afară ar putea afla ce se întâmpla în
interiorul FAYZ-ului…
Chiar și acum, că avuse timp să digere ce aflase, Sam avea sentimente
puternice și nu neapărat plăcute în legătură cu asta. Ducea, demult, cu el
senzația că, dacă vreodată zidul FAYZ-ului avea să cadă, el va fi tras la
răspundere pentru ce se întâmplase. Pentru viețile care fuseseră pierdute.
Pentru viețile pe care nu le salvase. Ideea că toată lumea ar putea să-l
privească, să-i disece acțiunile, să-i pună sub semnul întrebării fiecare
mișcare panicată, fiecare clipă de disperare, cel puțin era deranjantă.
Erau atât de multe lucruri despre care nu-și dorea să vorbească vreodată!
Atât de multe lucruri care ar fi putut fi privite într-o lumină îngrozitoare.
Tinere Temple, ai putea să ne explici cum ai stat nepăsător și i-ai lăsat pe
copii să irosească marea parte a rezervelor de mâncare și să moară de
foame?
Vrei să ne spui, domnule Temple, că acești copii și-au gătit și mâncat
propriile animale de companie?
Domnule Temple, ne poți explica existența mormintelor din piața
orașului?
Sam își încleștă pumnii și încercă să-și calmeze respirația.
— Ce-a făcut Francis a fost să se sinucidă, spuse Dekka.
— Cred că e cam mult spus, zise Howard. Se lăsă înapoi în scaun, puse
picioarele pe masă și-și împreună degetele peste burta lui suptă. Știa că asta
avea s-o enerveze pe Astrid. De fapt, Sam bănuia că exact de asta o și făcuse.
Ce vreți să spun, continuă el, s-a dus repejor acasă la mami, nu? Bine, mi-e
734
greu să cred că cineva ar putea alege să plece din FAYZ. Adică, zău, unde, în
altă parte, ai mai putea mânca șobolani, ai mai putea să-ți folosești curtea
din spatele casei pe post de budă și să trăiești terorizat de nu știu câte feluri
de baubau?
De râs, nu râse nimeni.
— Nu putem să-i lăsăm pe copii să facă asta, spuse Astrid.
Părea foarte sigură de ce zicea.
— Cum îi oprim? întrebă Edilio. Își ridicase capul de pe masă, și Sam putu
să vadă tulburarea de pe chipul lui. Păi, cum crezi că îi putem opri? Când îți
vine rândul să împlinești cincisprezece ani, cel mai simplu lucru pe care îl
poți face e să accepți dispariția. Trebuie să lupți, să reziști. Noi știm asta. Dar
cum să le spunem copiilor că toată chestia asta nu-i reală, chestia asta cu
Orsay?
— Le spunem pur și simplu, răspunse Astrid.
— Dar nu știm dacă e adevărat sau nu, interveni Edilio.
Astrid ridică din umeri. Se uită în gol, iar expresia feței ei era de necitit.
— Le spunem că totul e o minciună. Puștii nu pot să sufere locul ăsta, dar
nu vor să moară.
— Dar cum le spunem, dacă nici noi nu știm?
Edilio părea de-a dreptul încurcat.
Howard râse.
— Deely-O, Deely-O, ești așa un fraier câteodată! Își lăsă jos picioarele de
pe masă și să înclină spre Edilio ca și cum avea de gând să-i împărtășească
un secret. Ce vrea ea să spună, zise el, e că îi mințim. Astrid vrea să spună că
o să-i mințim pe toți și o să le spunem că noi știm sigur.
Edilio se uită țintă la Astrid, ca și cum se aștepta ca ea să nege.
— E pentru binele lor, spuse Astrid pe un ton jos, uitându-se, în
continuare, în gol.
— Știi ce e comic în toată povestea asta? spuse Howard, rânjind. Eram
destul de convins că o să venim la întâlnirea asta pentru ca Astrid să zbiere
la Sam, întrucât nu ne-a spus tot adevărul. Și acum, se pare că, de fapt,
suntem aici ca Astrid să ne convingă pe toți să devenim niște mincinoși.
— Să devenim? mârâi Dekka, aruncându-i lui Howard o privire plină de
cinism. N-ar fi tocmai o transformare pentru tine, Howard.
— Ascultați, interveni Astrid, dacă îi permitem lui Orsay să continue cu
nebunia asta, s-ar putea să ne trezim nu doar cu niște copii care, când vor
împlini cincisprezece ani, o să iasă din FAYZ. O să ne trezim că avem copii
care nu vor să aștepte atât de mult. Copii care să decidă că vor s-o termine
cât mai repede cu putință și să creadă că se vor trezi de partea cealaltă cu
părinții lor.
735
 Toată lumea de la masă se lăsă pe spate dintr-odată, gândindu-se la ce le
spusese Astrid.
— Eu nu pot să mint, zise John, scuturând din cap, iar buclele lui
roșcovane se clătinară și ele.
— Ești membru al Consiliului, sări în sus Astrid. Trebuie să respecți
deciziile noastre. Asta a fost înțelegerea. Numai așa poate să funcționeze.
Apoi, pe un ton mai calm: John, nu cumva se apropie ziua lui Mary? Nu face
cincisprezece ani în curând?
Sam văzu că Astrid lovise în plin. Mary era, poate, cea mai importantă și
mai necesară persoană din Perdido Beach. De la bun început preluase
responsabilitatea copiilor mici și a creșterii lor. Devenise mama micuților.
Dar Mary avea propriile probleme. Era anorexică și bulimică. Lua
antidepresive cu pumnul, iar rezerva de pastile se micșora văzând cu ochii.
Dahra Baidoo, cea care se ocupa de medicamentele din Perdido Beach, îi
spusese lui Sam în secret că Mary venea la ea o dată la câteva zile, cerând
orice i-ar fi putut da Dahra.
— Mary ia Prozac și Zoloft, și Lexapro și astea nu sunt medicamente
slabe, Sam. Oamenii trebuie să ia chestiile astea cu grijă, cu pauze între ele,
așa cum scrie la carte. Nu te apuci să le iei cum îți vine și să le amesteci pe
toate, la nimereală.
Sam nu spusese nimănui despre asta, cu excepția lui Astrid. Și o
avertizase pe Dahra să nu mai spună nimănui. Apoi se hotărâse să aibă o
discuție cu Mary, dar uitase complet.
Acum, judecând după expresia perplexă de pe chipul lui John, Sam putea
ghici că el era departe de a fi sigur că Mary nu va ceda dispariției și nu va
păși afară din FAYZ.
Supuseră la vot. Astrid, Albert și Howard ridicară imediat mâinile în aer.
— Nu, frate, spuse Edilio, scuturând din cap. Ar trebui să-i mint pe-ai mei,
pe propriii soldați. Puștii ăștia au încredere în mine.
— Nu, votă John. Eu… eu nu sunt decât un copil, dar ar trebui s-o mint pe
Mary.
Dekka se uită la Sam.
— Ce zici, Sam?
Astrid îi întrerupse:
— Ascultați, putem să facem asta numai o perioadă. Numai până aflăm
dacă Orsay a inventat toate astea sau nu. Dacă mai târziu vine și recunoaște
că totul a fost un fals, atunci vom avea răspunsul.
— Poate ar trebui s-o torturăm, spuse Howard, glumind numai pe
jumătate.

736
 — Nu putem să stăm deoparte, dacă știm că există posibilitatea ca niște
copii să moară, imploră Astrid. Sinuciderea este un păcat de moare. Copiii
ăștia nu vor ieși din FAYZ, ci se vor duce direct în iad.
— Nu, zău, spuse Howard. Iad? Și de unde știm noi toate astea, mai exact?
Tu nu știi, așa cum nu știe niciunul dintre noi ce se va întâmpla după
dispariție.
— Deci, până la urmă, despre asta era vorba? întrebă Dekka. Despre
convingerile tale religioase?
— Orice credință religioasă e împotriva sinuciderii! țipă Astrid iritată.
— Și eu sunt împotrivă, zise Dekka, defensiv. Doar că nu vreau să mă bag
într-o chestie religioasă.
— Orice reprezintă Orsay nu e nicio chestie religioasă, spuse Astrid pe un
ton înghețat.
Sam îi auzi vocea lui Orsay în minte: „Lasă-i să plece, Sam. Lasă-i să plece
și dă-te din calea lor”.
Cuvintele mamei lui, dacă Orsay spunea adevărul.
— Hai să încercăm chestia asta o săptămână, propuse Sam.
Dekka trase puternic aer în piept și-l expiră pe tot odată.
— Bine, sunt de partea lui Sam. Mințim. O săptămână.
Ședința se încheie. Sam fu primul care ieși din sală, dorindu-și dintr-odată
și cu disperare o gură de aer proaspăt. Edilio îl prinse din urmă, alergând
după el pe treptele primăriei.
— Hei! Hei! Nu le-am spus ce-am văzut noi doi azi-noapte.
Sam se opri, privi spre piață, spre groapa pe care o reumpluseră.
— Da? Dar ce-am văzut noi aseară, Edilio? Eu unul… n-am văzut altceva
decât o gaură în pământ.
Sam nu-i lăsă lui Edilio șansa să răspundă. Nu voia să audă ce avea Edilio
de zis. Se îndepărtă repede.

• OPT

55 de ore, 17 minute

Caine ura să aibă de-a face cu Bug. Puștiul îi întorcea stomacul pe dos. În
primul rând, Bug era din ce în ce mai puțin vizibil. Înainte Bug se făcea

737
invizibil numai când era nevoie. Apoi începuse să dispară când voia să
spioneze pe cineva, ceea ce se întâmpla destul de frecvent.
Acum devenea vizibil numai când îi ordona Caine.
Caine miza totul pe povestea lui Bug. O poveste despre o insulă magică.
Era o nebunie, evident. Dar când realitatea era fără speranță, fantezia
devenea din ce în ce mai necesară.
— Cât mai e până la ferma aceea a ta, Bug? întrebă Caine.
— Nu mai e mult. Nu te mai agita atât.
— Ba tu să nu te mai agiți, mormăi Caine.
Bug mergea invizibil prin câmpurile deschise. Nu se vedea nimic altceva
decât urmele pașilor lui în țărână. Iar Caine era mult prea vizibil. Ziua în
amiaza mare. De-a lungul unui câmp arat, prăfuit, sub un soare torid și
strălucitor. Bug zicea că nu umbla nimeni pe câmpurile astea. Bug zicea că
nu creștea nimic pe câmpurile astea și că niciunul dintre oamenii lui Sam nu
știa despre ferma aceea, care era, practic, imposibil de observat; era situată
la o distanță bună de un drum nepietruit și părea abandonată.
Prima întrebare a lui Caine fuse:
— Dar tu de unde știi despre ei?
— Eu știu multe lucruri, răspunse Bug. Plus că, acum ceva vreme, tu mi-ai
zis să-l țin pe Zil sub observație.
— Păi, și Zil de unde știe despre fermă?
Vocea de deasupra urmelor lăsate de pașii invizibili răspunse:
— Am senzația că unul dintre oamenii lui Zil îi știa pe ăștia, înainte.
Următoarea întrebare a lui Caine:
— Au mâncare acolo?
— Mda, au ceva. Dar la fel de bine au și puști. Iar fata aceea, sora Emily?
Ea e un fel de mutantă, cred. Nu știu ce poate face, că n-am văzut-o făcând
ceva ieșit din comun, dar lui frate-su îi e frică de ea. Și lui Zil la fel sau, mă
rog, probabil, numai că Zil nu lasă să se vadă.
— Fantastic, mormăi Caine.
Reținu că Zil era un puști care nu-și permitea să arate că îi este frică.
Poate că era o chestie folositoare.
Caine își puse mâna streașină la ochi și se uită în jur, încercând să distingă
nori de praf care să dea de gol vreo mașină sau vreun camion. Bug zicea că
cei din Perdido Beach nu prea mai aveau benzină, dar, dacă era nevoie, încă
mai conduceau.
Era convins că putea să învingă pe oricare dintre mutanții din grupul lui
Sam. Cu singura excepție: pe Sam însuși. Dar dacă se puneau împotriva
Briannei cu Dekka? Sau chiar pricăjita aia, Taylor, și câțiva dintre soldații lui
Edilio?
738
 Dar în momentul acela singura problemă era că se simțea slăbit fizic. Să
meargă atât de mult – kilometri întregi – era greu. Era foarte greu, mai ales
că stomacul începea să-l înțepe din nou, de parcă era înjunghiat, iar buricul i
se lipise de șira spinării. Picioarele îi erau moi și tremurânde. Ochii nu mai
vedeau bine câteodată.
O masă bună… bine, poate nu fusese tocmai o masă bună… nu era destul.
Dar îl ținea în viață. Digerându-l pe Panda. Energia din trupul lui Panda
trecând din stomacul lui în sânge.
Ferma era ascunsă de un șir de copaci, dar altfel era în câmp deschis. La o
distanță considerabilă de drum, era adevărat, dar Caine nu putea să creadă
că oamenii lui Sam nu dăduseră niciodată peste ea și nu verificaseră să vadă
dacă era sau nu mâncare.
Foarte ciudat.
— Nu veniți mai aproape, se auzi de pe veranda casei o voce tânără de
băiat.
Bug și Caine înghețară.
— Cine sunteți? Ce vreți?
Caine nu putea să vadă pe nimeni prin ușa murdară.
— Noi doar…
— Nu tu, îl întrerupse vocea. Știm cu toții despre tine, micuțule invizibil.
Cu el vorbeam.
— Numele meu este Caine. Vreau să-i cunosc pe puștii care stau aici.
— Nu zău? Chiar vrei, ha? spuse băiatul nevăzut. Și de ce te-aș lăsa să faci
una ca asta?
— N-am chef de conflicte, spuse Caine. Dar cred că e corect să-ți spun că
aș putea să-ți pun căsuța la pământ în mai puțin de zece secunde.
Clic clic.
Ceva rece îi atinse ceafa.
— Zău? Trebuie să fie ceva nemaipomenit de văzut.
Era o voce de fată. La nici doi pași în spatele lui.
Caine n-avea nici cea mai mică îndoială că obiectul rece, care era proptit
de ceafa lui, era țeava unei puști. Cum de reușise fătuca să ajungă așa de
aproape de el? Cum se strecurase așa de ușor?
— Cum ziceam, nu caut niciun fel de conflict, spuse Caine.
— Păi, asta e bine, răspunse fata. Nu ți-ar plăcea genul de conflict pe care
pot să-l provoc eu.
— Noi nu vrem decât să… Caine nu putea să-și dea seama cu exactitate ce
anume voia să facă.
— Păi, atunci, haideți înăuntru, le spuse fata.

739
 Nimeni nu se mișcase. Nu intrase nimeni, nu urcase nimeni treptele.
Ferma păruse să se deformeze preț de o secundă, apoi, dintr-odată, era de
jur împrejurul lor. Caine stătea în mijlocul unei încăperi mohorâte.
Peste canapeaua deformată și peste fotoliul extensibil de catifea erau
așezate huse de plastic.
Emily avea poate doisprezece ani. Purta pantaloni scurți din blugi și un
hanorac roz, pe care scria Las Vegas. Așa cum se și așteptase, Caine observă
că fata ținea în mâini o pușcă imensă cu două țevi.
Băiatul intră și el în casă. Nu părea deloc surprins de faptul că Bug și
Caine stăteau în picioare în sufrageria lui. Era ca și cum asta se întâmpla în
mod firesc, în fiecare zi.
Caine se întreba dacă nu cumva avea halucinații.
— Luați loc, spuse Emily, arătând spre canapea.
Caine se așeză recunoscător. Era epuizat.
— Șmecheria asta a voastră nu e rea deloc.
— Prinde bine, răspunse Emily. Nu ne găsește nimeni așa de ușor dacă
noi nu vrem să fim găsiți.
— Aveți electricitate de vreun fel? îl întrebă fratele fetei pe Caine.
— Poftim? Caine se uită atent la el. Unde, în buzunar? De unde să am
electricitate?
Băiatul arătă cu jale spre televizor. Un set de Wii și un Xbox erau atașate.
Niciun led nu era aprins, evident. Carcasele cu jocuri erau puse unele peste
altele până sus.
— Ai o grămadă de jocuri.
— Ceilalți ni le aduc, spuse Emily. Fratelui îi plac jocurile.
— Dar nu putem să le jucăm, spuse băiatul.
Caine îl privi cu atenție. El nu i se părea a fi cine știe ce geniu. Pe de altă
parte, Emily părea o tipă vicleană și bine organizată. Ea era cea care deținea
controlul.
— Cum te cheamă? îl întrebă Caine pe băiat.
— Frate. Numele lui este Frate, întări Emily.
— Frate, repetă Caine. OK. Păi, Frate, jocurile astea nu au niciun haz dacă
nu ai electricitate. Nu-i așa?
— Ceilalți mi-au spus că o să facă rost.
— Nu, zău? Păi, numai o singură persoană poate să readucă electricitatea,
spuse Caine.
— Tu?
— Nu. Un puști pe nume Computer Jack.
— L-am cunoscut, îl întrerupse Frate. El mi-a reparat jocul de Wii acum
ceva vreme. Pe-atunci jocurile încă mergeau.
740
 — Jack lucrează pentru mine, spuse Caine. Se lăsă pe spate și-i dădu timp
lui Frate să proceseze informația. Era o minciună, evident. Dar se îndoia că
Emily știa de asta. N-ar fi avut de unde să știe că Jack era în Perdido Beach.
Sau că, după spusele lui Bug, stătea într-o încăpere mizerabilă și nu făcea
nimic altceva decât să citească benzi desenate toată ziua.
— Poți tu să reaprinzi luminile? întrebă Emily, aruncându-i o privire
Fratelui.
— Pot, minți Caine fără niciun fel de scrupule. Ar lua cam o săptămână.
Emily râse.
— Puștiule, nici măcar nu pari în stare să te hrănești singur. Uită-te cum
arăți. Ca o sperietoare de ciori. Ești murdar, îți cade părul din cap. Și minți
de îngheață apele. Ce poți să faci tu?
— Asta, spuse Caine.
Ridică o mână, și pușca zbură din mâinile lui Emily. Se izbi de perete atât
de tare, încât țeava se înfipse în tencuială, de parcă ar fi fost o săgeată trasă
dintr-un arc. Stiva de lemne de lângă perete se zgudui.
Fratele sări în sus, dar era ca și cum s-ar fi izbit de un zid de cărămidă.
Caine îl aruncă nonșalant prin fereastră. Sticla se sparse. Se auzise un
zgomot puternic și băiatul ateriză pe veranda închisă.
Emily fu în picioare într-o clipă, iar casa dispăru din jurul lui Caine. Se
trezi în curte, cu Bug.
— Zău dacă nu e o șmecherie grozavă, țipă Caine. Ia uite una și mai tare.
Cu mâinile întinse îl smulse pe Frate direct prin veranda închisă. Plasa îl
înfășură pe băiat ca un giulgiu. Apoi începu să se ridice în aer, zbătându-se
slab, strigând-o pe sora lui să-l salveze.
Într-o clipită, Emily se ivi la un pas de Caine, față în față.
— Hai, încearcă ceva, îi mârâi Caine, plin de dispreț. O să fie o distanță
lungă până la pământ pentru idiotul de frate-tu.
Emily ridică privirea, iar Caine văzu lupta care se dădea în ea. Fratele încă
se ridica în aer, din ce în ce mai sus. Căderea l-ar ucide, în cel mai bun caz
avea să-l schilodească.
— Vezi tu, eu nu mi-am petrecut zilele și nopțile aici, la fermă, spuse
Caine. Am fost în câteva lupte. Experiența. Vine și asta la îndemână.
— Ce anume vrei? îl întrebă Emily.
— Când ajung ceilalți, să-i lași să intre. Trebuie să am o mică discuție cu
ei. Pușca ta mi-a ajuns până acum. Iar șmecheriile tale n-o să te salveze și n-o
să-l salveze nici pe el.
— Am senzația că vrei cu tot dinadinsul să vorbești cu băieții ăștia.
— Mda. Și eu am aceeași senzație.
•
741
 Lana auzi bătaia în ușă și oftă. Citea o carte. Meg Cabot. O carte de-acum
un milion de vieți. O fată care devenise o prințesă adevărată.
Lana citea mult în ultima vreme. Încă mai erau o grămadă de cărți în
FAYZ. Aproape că nu mai era muzică, nu era TV și nu mai erau filme. Dar
erau destule cărți. Citea orice, de la literatură de consum, distractivă la cărți
grele și plicticoase.
Ideea era să continue să citească. În lumea Lanei exista perioada de
veghe, în care era trează. Și apoi coșmarurile. Și singura chestie care o ajuta
să rămână întreagă la minte era cititul. Nu că ar fi fost extrem de convinsă că
era întreagă la minte. Nu era sigură deloc.
Patrick auzise și el bătaia în ușă și lătra cu putere.
Lana bănui că era cineva care avea nevoie să fie vindecat. Era singurul
motiv pentru care ar fi venit cineva s-o vadă. Dar, dintr-un vechi obicei și
dintr-o frică adânc înrădăcinată, ridică de pe birou pușca grea și o târî cu ea
până la ușă.
Știa cum să folosească o armă. Era foarte obișnuită cu senzația de a o avea
în mână.
— Cine e?
— Sam.
Se rezemă de ușă și să uită pe gaura cheii. Poate că era fața lui Sam sau
poate că nu era: nu erau ferestre pe coridor, așa că nu era nici lumină. Trase
lanțul și deschise ușa.
— Nu trage, spuse Sam. O să trebuiască mai apoi să mă vindeci.
— Intră, spuse Lana. Trage-ți un scaun. Ia și un suc din frigider și eu am
să aduc chipsurile.
— Da’ văd că nu ți-ai pierdut simțul umorului, zise Sam.
Își alese un fotoliu din colțul camerei. Lana se așeză pe scaunul pe care îl
întorsese ca să fie cu fața spre balcon. Ea stătea într-una dintre camerele mai
bune ale hotelului. Înainte probabil că vederea aceea fabuloasă spre ocean
ar fi costat câteva sute de dolari pe zi.
— Deci, care-i urgența? întrebă Lana. N-ai fi aici dacă n-ar fi vreo
problemă de vreun fel.
Sam ridică din umeri.
— Poate că am venit doar să te salut.
Era ceva vreme de când nu mai trecuse s-o vadă. Lana își amintea de
rănile grozave pe care i le provocase Drake. Își amintea perfect cum pusese
mâinile pe pielea lui sfârtecată.
Ea îi vindecase trupul. Nu și mintea. Nu era vindecat pe deplin, așa cum
nu era nici ea. Putea să vadă asta în ochii lui. Asta ar fi trebuit să creeze un

742
fel de simpatie între ei, dar Lana nu putea să sufere să vadă umbra aceea din
ochii lui. Dacă Sam nu putea să treacă peste asta, ea cum ar putea?
— Nu vine nimeni niciodată doar ca să mă salute, spuse Lana.
Scoase un pachet de țigări din halatul ei de baie și aprinse una ca o
fumătoare înrăită. Trase adânc fumul în piept.
Observă privirea dezaprobatoare a lui Sam.
— Ca și cum vreunul dintre noi o să trăiască suficient de mult ca să
dezvolte cancer, spuse ea.
Sam nu-i răspunse nimic, dar dezaprobarea din privirea lui dispăru.
Lana se uită printr-o perdea de fum.
— Arăți obosit, Sam. Mănânci destul?
— Eh, știi cum e, niciodată nu poți să spui că mănânci prea mult pește
fiert de origine necunoscută și raton la grătar, zise Sam.
Lana râse. Apoi își reveni.
— Eu am mâncat niște căprioară săptămâna trecută. Hunter mi-a adus. Se
întreba dacă nu pot să-l vindec.
— Și l-ai vindecat?
— Am încercat. Nu cred că l-am ajutat foarte mult. Leziuni cerebrale. Cred
că e mai complicat decât o mână ruptă sau o gaură de glonț.
— Tu ești OK? o întrebă Sam.
Lana se foi în scaun și începu să-l mângâie pe Patrick pe gât.
— Sincer? Și nu te duci să-i spui lui Astrid ca să vină de urgență peste
mine și să se ofere să mă ajute?
— Rămâne între tine și mine.
— OK. Atunci, nu, cred că nu sunt OK deloc. Am coșmaruri. Amintiri. Mi-e
greu să-mi dau seama ce e real, pe bune.
— Poate ar trebui să ieși mai des, spuse Sam.
— Dar ție nu ți se întâmplă toate astea, nu-i așa? Coșmaruri și toate alea?
Nu-i răspunse, doar își lăsă capul în jos și privi în pământ.
— Da, spuse ea.
Lana se ridică brusc de pe scaun și se duse spre ușa de la balcon. Rămase
acolo, cu brațele încrucișate la piept, cu țigara aprinsă, uitată în mână.
— Nu prea pot să sufăr să stau printre oameni. Devin din ce în ce mai
furioasă. Nu e ca și cum mi-ar face ceva, dar, cu cât îmi vorbesc mai mult și
cu cât se uită la mine mai mult, cu atât mă înfurie mai tare.
— Am pățit și eu, spuse Sam. Încă n-am trecut de perioada aia, presupun.
— Da, Sam, dar tu ești altfel.
— Eu nu te înfurii?
Lana râse iar, scurt, amar.

743
 — Ba da, dacă vrei să știi, chiar da. Stau acum, aici și o parte din mine
vrea să apuce ceva, orice îi vine la îndemână și să-ți crape capul.
Sam se ridică și se duse la ea. Stătea foarte aproape de ea.
— Poți să mă pocnești, dacă te ajută.
— Quinn obișnuia să vină să mă vadă, spuse Lana, ca și cum nu-l auzise.
Apoi a scăpat un pahar și… și aproape l-am omorât. Nu ți-a spus? Am pus
mâna pe pușcă și am îndreptat-o exact spre fața lui, Sam. Și am vrut, am vrut
cu adevărat să apăs pe trăgaci.
— Dar totuși n-ai făcut-o.
— L-am împușcat pe Edilio, spuse Lana, privind în continuare spre ocean.
— N-ai fost tu aia, spuse el.
Lana nu-i răspunse nimic și Sam lăsă tăcerea să se întindă peste ei. Într-
un final, ea îi spuse:
— Am crezut că eu și Quinn… Dar cred că asta a fost pentru el destul ca
să-l convingă să renunțe la mine și să meargă mai departe.
— Quinn muncește mult, zise Sam. Dar vorbele sunară jalnic. Adică, iese
la muncă la patru dimineața, în fiecare zi.
Ea trase ușa balconului și aruncă mucul de țigară peste balustradă.
— De ce-ai venit, Sam?
— Trebuie să te întreb ceva, Lana. Se întâmplă ceva cu Orsay.
— Da. Lana arătă spre plaja de sub ei. Am văzut-o acolo, jos. Chiar de vreo
câteva ori. Pe ea și încă vreo câțiva. Nu pot să aud ce spun. Dar se uită la ea
de parcă ea ar fi salvarea lor.
— Spune că poate să vadă dincolo de bariera FAYZ-ului. Spune că poate
să simtă visele celor de-afară.
Lana ridică din umeri.
— Trebuie să încercăm să ne dăm seama dacă e sau nu ceva adevărat din
ce se spune.
— Eu de unde să știu? întrebă Lana.
— Una dintre posibilități… adică, ce vreau să spun e că… mă întrebam
dacă nu e cumva o minciună sau poate Orsay chiar crede ea însăși…
— Continuă, Sam, șopti Lana. Vrei să spui ceva.
— Trebuie să știu, Lana: întunericul, gaiafagul, chiar nu mai sunt? Încă îi
mai auzi vocea în cap?
Lanei i se făcu frig. Își strânse brațele peste piept. Se strânse puternic în
ea însăși. Își putea simți propriul corp, era real, era ea. Își simțea inima
bătând. Era aici, vie, ea însăși. Nu acolo, în gaura de mină. Nu era o parte din
gaiafag.
— Nu mă întreba asta, spuse Lana.
— Lana, n-aș face-o dacă n-ar fi fost…
744
 — N-o face, îl avertiză ea. Nu.
— Lana, eu…
Își simți gura răsucindu-se într-o grimasă agresivă. O furie sălbatică se
ridică în ea ca un val. Se întoarse rapid să-l înfrunte. Fața ei era la câțiva
centimetri de fața lui.
— Să nu cumva.
Sam nu dădu niciun pas înapoi.
— Să nu cumva să mă mai întrebi vreodată despre asta! Niciodată!
— Lana…
— Ieși afară! țipă ea. Ieși afară!
El se retrase repede. Ieși în hol și închise ușa după el.
Lana căzu pe podeaua carpetată. Își înfipse mâinile în păr și trase, simțind
nevoia de durere, simțind nevoia să știe că era reală, că era aici și acum.
Oare gaiafagul chiar nu mai era?
N-avea să dispară niciodată. Nu din ea.
Lana zăcea întinsă pe-o parte, plângând încet. Patrick veni la ea și o linse
pe față.

• NOUĂ

54 de ore, 42 de minute

Zil Sperry se simțea foarte bine. Așteptase toată ziua să fie atacat.
Așteptase ca Sam și Edilio să apară în tabăra lui. Dacă ar fi făcut-o, Zil ar fi
putut să lupte cu ei, dar nu era atât de nebun încât să creadă că ar fi putut
câștiga. Soldații lui Edilio aveau puști automate. Gașca celor de la Human
Crew avea doar bâte de baseball.
Zil avea și arme mai serioase, dar nu erau în tabără. Nu cu mutanta aia,
Taylor, care putea să apară oriunde, oricând și să vadă orice voia ea să vadă.
Și apoi mai erau și ceilalți mutanți: lesbiana aia furibundă, Dekka, și
puștoaica aia răzgâiată, Brianna. Și Sam însuși.
Mereu Sam.
Tabăra era formată din patru case în capătul Fourth Avenue, dincolo de
Golding. Strada se termina într-un soi de fundătură. Patru case nu prea mari
și nici prea bătătoare la ochi. Ridicaseră o baricadă din mașini ca un zid
peste Fourth Avenue. Mașinile fuseseră împinse în formație – bateriile erau
745
toate moarte, cu excepția celor câteva vehicule pe care oamenii lui Sam le
păstrau în stare de funcționare.
În centrul baricadei era o deschizătură îngustă, o trecere. O Toyota Scion
pătrățoasă și cândva albă era poziționată într-o parte a deschizăturii. Era
destul de ușoară, încât patru puști s-o împingă în deschizătură ca să
blocheze trecerea.
Dekka, evident, ar fi putut, pur și simplu, să ridice mașina în aer. Mașina și
restul mecanismelor de apărare ale lui Zil.
Dar n-au venit după el. Și Zil știa de ce. Consiliul orașului n-avea sânge în
vine. Sam? El ar fi venit după el. Dekka? Ei i-ar fi plăcut să vină după el.
Brianna dăduse deja câteva raite prin tabără, folosindu-se de abilitatea ei
mutantă de a călători cu viteză extraordinară pentru a trece aproape
nevăzută de gărzile lui.
Zil întinsese sârmă ghimpată după acele episoade. Brianna n-avea decât
să vină iar și să aibă parte de surpriza vieții ei. Sam era cheia. Dacă îl ucidea
pe Sam, Zil ar fi putut să se descurce cu ceilalți.
La prânz, când toată lumea scotocea după câte ceva de mâncare, Zil îi
conduse pe Hank, Turk, Antoine și Lance afară din tabără, traversând
autostrada și îndreptându-se spre nord, spre poalele dealului.
Ferma. Mutanta Emily și cretinul de frate-su. La început, Turk îi povestise
despre fermă ca despre un loc pe care îl știa din vremurile de demult, de
dinainte. Susținea că fusese acolo la o petrecere de ziua de naștere a
băiatului căruia i se spunea Frate. Fratele și Emily făcuseră școala acasă, și
Turk îi știa de la biserică.
Turk fusese surprins să afle că cei doi încă locuiau acolo. Și fuseseră cu
toții surprinși, dându-și seama ce putere mutantă teribilă dobândise Emily.
Dar cei doi fuseseră de acord să-i lase pe cei de la Human Crew să
ascundă acolo tot felul de chestii.
Așa că Zil îi tolerase așa, le făcuse tot felul de promisiuni, le dăduse jocuri
pe care nu prea puteau să le joace, pentru ca ferma să devină pentru el un
soi de casă conspirativă. Dar când avea să vină vremea aceea… ei bine, un
mutant e un mutant, oricât de folositor ar fi.
Ca să ajungă la fermă, trebuiau să treacă mai întâi pe lângă benzinăria
foarte bine păzită. Din fericire, în spatele benzinăriei exista un șanț adânc,
un canal de drenaj al apelor pluviale, care mergea paralel cu autostrada.
Cum nu mai plouase, șanțul era uscat și sufocat de buruieni. Dar prin el era o
cărare și, atâta vreme cât își țineau gura și nu făceau gălăgie, soldații lui
Edilio de la benzinărie n-aveau să-i audă.

746
 Odată ieșiți din oraș, merseră o vreme pe autostradă. Toți culegătorii
aveau să fie în câmp la ora asta, luând prânzul. Nimeni nu avea să care
recolta în oraș.
Autostrada era sinistru de pustie. Pe banda de avarie, buruienile creșteau
înalte. Mașinile care se ciocniseră în primele secunde ale FAYZ-ului zăceau
acum goale, pline de praf, fără niciun Dumnezeu. Relicve ale unei ere apuse.
Portierele atârnau deschise, capotele mașinilor erau ridicate, geamurile
adesea sparte. Fiecare torpedou și fiecare portbagaj fusese cercetat de
oamenii lui Sam sau de diverși pungași, căutând mâncare, arme, droguri…
Una dintre acele mașini fusese sursa micului arsenal al lui Zil. Acolo
găsiseră arme, dar și două cărămizi de marijuana și vreo două pungi grase
cu metamfetamină. Antoine probabil că trăsese deja pe nas jumătate din
praf, ticălosul imbecil.
Antoine era o problemă, își dădu Zil seama. Bețivii și drogații erau
întotdeauna o problemă. Pe de altă parte, putea să aibă încredere că făcea ce
i se cerea. Și, dacă într-o bună zi Antoine își pierdea complet controlul, Zil
avea să găsească pe altcineva sa-i ia locul.
— Fiți cu ochii în patru, spuse Hank. Nu vrem să fim văzuți.
Hank dădea tonul. Ciudat, având în vedere că era un puști pipernicit.
Numai că avea în el ceva corupt și rău. Nu exista nimic ce n-ar fi făcut pentru
Zil. Nimic.
Lance, ca de obicei, mergea la o oarecare distanță de ei. Chiar și acum Zil
era uimit că Lance făcea parte din gașca lui de oameni de încredere. Lance
era tot ceea ce ceilalți nu puteau fi: inteligent, frumos, atletic, plăcut.
Și Turk? Ei bine, Turk își trăgea și el piciorul lui bolnav pe lângă ei și
vorbea:
— În cele din urmă, va trebui să îi eliminăm total pe mutanți, spunea el.
Pe cei mari, pe mutanții periculoși, va trebui să-i distrugem.
— Să-i eliminăm. Cu prejudiciu extrem. Așa se zicea înainte la a „asasina”
pe cineva. Să-i eliminăm cu prejudiciu extrem.
Câteodată, Zil nu-și dorea decât să tacă. Îi aducea aminte într-un fel de
fratele mai mare al lui Zil, Zane. Vorbea întruna, nu tăcea niciodată.
Evident, Zane vorbea despre cu totul altceva. În cea mai mare parte a
timpului, Zane vorbea despre Zane. Avea o părere despre orice. Știa totul
sau așa credea el.
Toată viața lui, Zil abia reușise să strecoare și el un cuvânt în preajma lui
Zane. Și, când într-un final ajungea și el să contribuie la nesfârșitele discuții
de familie, Zil nu reușea să adune decât niște priviri condescendente, ba
chiar pline de milă.

747
 Probabil că părinții lui nu intenționaseră să fie așa. Dar ce puteau să facă
în cele din urmă, zău? Zane era vedeta. Atât de deștept, atât de popular, atât
de frumos. La fel de frumos ca Lance.
Zil își dăduse seama, încă de când era foarte mic, că nu avea să fie
niciodată vedeta nimănui, absolut niciodată. Rolul acesta era destinat lui
Zane. Și era atât de fermecător, atât de arătos și incredibil de deștept.
Și se purta atât de frumos, incredibil de frumos cu micuțul Zil. „Ai cumva
nevoie de puțin ajutor la tema de la mate, Zilly?”
Micul Zil. Rima cu inutil. Micul Zil cel inutil. Și geniul de Zane.
„Ei, unde ești acum, Zane?” Zil chiar se întreba. Aici nu era, asta era sigur.
Zane avea șaisprezece ani. El dispăruse chiar în prima zi, în primul minut.
„Călătorie sprâncenată, frate!” gândi Zil.
— Deci, îi eliminăm pe mutanții mai periculoși, mormăi Turk în
continuare. Îi omorâm. Pe câțiva îi ținem prin preajmă ca pe niște sclavi,
practic. Cum ar fi Lana. Da. O păstrăm pe Lana. Poate o ținem doar legată
undeva sau ceva, orice, numai să nu fugă. Iar, apoi, ceilalți… frate, să-și
găsească altundeva să se care. E cât se poate de simplu. Să dispară din
Sperry Beach.
Zil oftă. Asta era ultima idee a lui Turk: să redenumească orașul Sperry
Beach. Să fie clar pentru toată lumea că Perdido Beach aparținea celor de la
Human Crew.
— Numai oameni normali. Niciun ciudat, spuse Turk. Noi vom conduce.
Poți să crezi că Sam n-a venit după noi? Sunt toți speriați.
Turk putea s-o țină așa la nesfârșit, vorbind de unul singur. Era ca și cum
trebuia să treacă totul în revistă de zece ori. Ca și cum se certa cu cineva care
nu-i mai dădea replica.
Ultima parte a călătoriei era pe drumul lung și obositor prin câmpiile
afânate. Când aveau să ajungă la fermă, măcar aveau să găsească apă bună,
curată, clară, chiar dacă n-avea să fie nimic de mâncare. Emily și Fratele
aveau propria fântână. Nu era destulă apă să facă duș sau ceva, pentru că nu
aveau curent, așa că totul trebuia pompat manual. Dar de băut, puteai să bei
după pofta inimii. În Perdido Beach, în orașul acela secătuit și flămând, ăsta
era un lucru rar.
Sperry Beach.
Poate. De ce nu?
Zil îi conduse pe scări.
— Emily! strigă el. Noi suntem.
Bătu la ușă. Era surprinzător, pentru că, în toate celelalte dăți, Emily îi
văzuse venind și își folosise puterea ei bizară de a apărea în spatele lor din

748
senin. Câteodată își bătea joc de ei, făcând să dispară casa și să-i lase să
umble de nebuni.
Ciudata. În cele din urmă, avea să primească și ea ce merita. Când Zil nu
va mai avea nevoie de ea.
Emily deschise ușa.
Instinctele lui Zil depistară pericolul.
Făcu vreo câțiva pași înapoi, dar ceva îl opri. Ca și cum un uriaș invizibil l-
ar fi cuprins în brațe.
Mâna invizibilă îl ridică ușor în aer, suficient încât degetele lui de la
picioare atingeau ușor podeaua în timp ce el levită înăuntru, dincolo de
Emily, care pășise afară, cu o expresie jalnică pe chip.
— Dă-mi drumul! țipă Zil.
Dar acum putea să vadă cine îl ținea. Nu mai scoase niciun cuvânt. Caine
stătea pe canapea, dând imperceptibil din mână, dar controlându-l perfect
pe Zil.
Inima lui Zil bătea să-i iasă din piept. Dacă era vreun mutant la fel de
periculos ca Sam, acela era Caine. Ba mai periculos. Erau lucruri pe care Sam
nu le-ar fi făcut. Caine nu s-ar fi dat în lături de la nimic.
— Dă-mi drumul!
Caine îl lăsă ușor jos.
— Ce-ai zice să nu mai urli, hm? îi vorbi Caine plictisit. Mă doare capul și
nu am venit aici să-ți fac vreun rău.
— Monstrule! îl scuipă Zil.
— Mda, asta sunt. Da, da, exact asta sunt. Eu sunt monstrul care poate să
te izbească de pereți până se amestecă toate în tine.
Zil îl privi plin de ură. Monstru. Mutant împuțit.
— Spune-le băieților tăi să intre, zise Caine.
— Ce vrei, ciudatule?
— Să discutăm, răspunse Caine. Își întinse brațele, împăciuitor. Ascultă
aici, derbedeu mizerabil, dacă aș fi vrut să-ți fac de petrecanie, erai mort
până acum. Și tu, și mica ta gașcă de ratați.
Caine se schimbase de prima dată când îl întâlnise. Nu mai purta
puloverul elegant de la Coates, nu mai avea tunsoarea aceea scumpă, nici
bronzul și nici mușchii de împătimit al sălilor de forță. Caine arăta ca o
sperietoare de ciori, o umbră a celui care fusese cândva.
— Hank. Turk. Lance. ’Toine, țipă Zil. Veniți aici.
— Ia loc, Caine îi făcu un semn spre fotoliul rabatabil.
Zil se așeză.
— Deci, începu Caine într-o doară. Am auzit că nu ești un mare fan al lui
frate-miu, Sam.
749
 — FAYZ este pentru oameni, mormăi Zil înfundat. Nu pentru mutanți.
— Cum zici tu, răspunse Caine.
Pentru un moment, păru să se estompeze, să se retragă în el însuși. Slăbit
de foame. Sau din altă cauză. Dar apoi mutantul se adună și, cu vizibil efort,
își puse înapoi masca aroganței.
— Am un plan, spuse Caine. Și te implică și pe tine.
Turk, dovedindu-se mai curajos decât se așteptase Zil, spuse:
— Șeful face planurile.
— A-ha. Bine, atunci, șefule Zil, spuse Caine cu doar o umbră de sarcasm.
O să-ți placă planul meu. Se termină cu tine deținând controlul absolut
asupra Perdido Beach.
Zil se așeză înapoi în fotoliul rabatabil. Încercă să-și recapete o parte din
orgoliul rănit.
— OK, ascult.
— Bun, răspunse Caine. Am nevoie de niște bărci.
— Bărci? repetă Zil prudent. De ce?
— Simt așa că aș vrea să ies într-o croazieră pe ocean, îi zise Caine.
•
Sam se întoarse acasă pentru prânz. Acasă fiind casa lui Astrid. Încă o mai
considera așa, ca fiind casa ei, și nu a lui.
De fapt, adevărata ei casă fusese arsă până-n temelii de Drake Merwin.
Dar Astrid părea să pună stăpânire pe orice casă în care locuia. Casa aceasta
era acum a lui Astrid și a fratelui ei, micul Pete, a lui Mary și a fratelui ei,
John Terrafino, și a lui Sam. Dar, în mintea tuturor, era casa lui Astrid.
Când ajunse acasă, o găsi pe Astrid în curtea din spate. Fratele ei, micul
Pete, ședea pe treptele verandei, jucându-se cu un player portabil mort.
Bateriile erau puține și se găseau greu. La început, Sam și Astrid, care știau
amândoi adevărul despre micul Pete, fuseseră speriați. Nimeni nu știa ce-ar
fi fost în stare să facă micul Pete dacă și-ar fi pierdut complet controlul, iar
unul dintre puținele lucruri care îl mențineau calm pe băiat era acel joc.
Dar, spre surpriza lui Sam, puștiul se adapta în cel mai ciudat mod posibil:
pur și simplu continua să se joace. Sam se uitase peste umărul lui și nu
văzuse altceva decât un ecran gol. Dar n-avea nimeni de unde să știe ce
vedea micul Pete.
Micul Pete suferea de autism sever. Trăia în propria lume imaginară, nu
comunica și vorbea foarte rar.
În același timp era, de departe, cea mai puternică persoană din FAYZ.
Acesta era un fapt ținut secret, mai mult sau mai puțin. Unii suspectau o
parte a adevărului. Dar numai puțini – Sam, Astrid, Edilio – înțeleseseră cu

750
adevărat faptul că micul Pete, într-o oarecare măsură, cel puțin, crease
bariera FAYZ.
Astrid scormonea într-un foc restrâns dintr-un grătar mic plasat pe o
masă de picnic. Avea la îndemână un extinctor. Unul dintre puținele care mai
supraviețuiseră – în primele zile ale FAYZ-ului, puștilor li se păruse teribil
de nostim să se joace cu ele.
După miros, Sam ajunse la concluzia ca Astrid prăjea pește.
Astrid îl auzi venind, dar nu se întoarse spre el.
— Nu vreau să ne certăm, spuse ea.
— Nici eu, zise și el.
Ea încercă peștele cu o furculiță. Mirosea delicios, deși nu arăta prea bine.
— Ia-ți o farfurie, zise Astrid. Ia-ți și niște pește.
— Nu, mersi. Nu mi-e…
— Nu pot să cred că m-ai mințit! izbucni ea, împungând încă peștele.
— Credeam că nu vrei să ne certăm.
Astrid desprinse peștele aproape gata îl puse pe un platou și-l lăsă
deoparte.
— N-aveai de gând să ne spui despre Orsay? Nu tu ești acela care decide,
Sam. Tu nu mai ești singurul care deține controlul, OK?
Astrid avea un soi de mânie înghețată. O furie rece care se manifesta prin
buze strânse, ochi scăpărători și propoziții scurte, rostite cu mare atenție și
hotărâre.
— Dar e OK ca noi să mințim pe toată lumea din Perdido Beach? i-o
întoarse Sam.
— Încercăm să-i împiedicăm pe copiii ăștia să se sinucidă, spuse Astrid. E
o ușoară diferență față de decizia ta de a nu spune Consiliului că există o
nebună care îi îndeamnă pe copii să se sinucidă.
— Deci, a nu-ți spune… ție ceva e un păcat major, dar a minți câteva sute
de oameni și a-i distruge reputația lui Orsay în același timp asta e în regulă?
— Sam, nu cred că vrei să ai discuția asta cu mine, acum, îl avertiză
Astrid.
— Da, pentru că eu nu sunt altceva decât un surfer cretin, care nici măcar
n-ar trebui să deschidă gura în fața lui Astrid cea Genială.
— Știi ceva, Sam? Noi am creat Consiliul ca să te mai scutim pe tine.
Pentru că deja nu mai rezistai.
Sam se uită la ea fix. Nu-i venea să-și creadă urechilor. Astrid părea și ea
șocată. Șocată de veninul din spatele vorbelor ei.
— N-am vrut… încercă ea jalnic, dar nu reuși să găsească o modalitate de
a exprima exact ce anume nu voise să spună.
Sam scutură din cap:
751
 — Știi, chiar și acum, după tot timpul ăsta de când suntem împreună, mă
surprinde cât de fără scrupule poți fi.
— Fără scrupule? Eu?
— Ești în stare să te folosești de oricine numai să obții ce vrei. Să spui
orice numai să fie așa cum crezi tu de cuviință. De ce am fost eu liderul până
acum? arătă spre ea cu un deget acuzator. Din cauza ta! Pentru că tu m-ai
manipulat, tu m-ai convins s-o fac. De ce? Ca să te protejez pe tine și pe micul
Pete. Nu-ți pasă de nimic altceva.
— Asta e o minciună sfruntată! spuse ea aprinsă.
— Știi bine că e adevărat. Iar acum nu trebuie să te mai deranjezi să mă
manipulezi, acum poți să-mi dai ordine doar. Să mă umilești. Să mă
subminezi. Dar cum apare o problemă, ia ghici ce se întâmplă? Atunci, una-
două, vai, Sam, te rugăm, salvează-ne!
— Tot ce fac, fac pentru binele tuturor, spuse Astrid.
— Da, acum nu mai ești doar un geniu, acum ești și o sfântă.
— Ești irațional, spuse Astrid cu răceală.
— Da, pentru că sunt nebun! izbucni Sam. Ăsta sunt eu, Sam Nebunul. Am
fost împușcat, bătut, biciuit și sunt nebun, pentru că nu-mi convine să-mi dai
tu ordine cum îți tună ca și cum aș fi servitorul tău.
— Chiar ești un bou, știi asta?
— Bou?! țipă Sam, scos din minți. Asta e tot ce ai? Sunt sigur că poți să
găsești ceva cu mai multe silabe.
— Am destule silabe pentru tine, spuse Astrid, dar încerc să nu folosesc
un limbaj pe care n-ar trebui să-l folosesc.
Îi arătă că e în stare să se calmeze.
— Acum, ascultă-mă fără să mă întrerupi. OK? Tu ești un erou. Pricep
asta. Și cred în chestia asta. Dar încercăm să facem tranziția spre o societate
normală. Legi și drepturi, și jurați, și poliție. Nu o singură persoană care ia
toate deciziile cele mai importante și apoi își impune voința cu lasere de
lumină trase în dreapta și-n stânga, spre oricine îl enervează.
Sam încercă să răspundă, dar nu avea încredere că va spune ce trebuia.
Nu avea încredere că nu va spune ceva ce n-ar trebui spus, ceva ce s-ar
putea să nu mai poată lua înapoi.
— Îmi iau lucrurile de aici, zise el și țâșni spre scări.
— Nu trebuie să te muți! strigă Astrid după el.
Sam se opri la jumătatea scărilor.
— Oh, îmi pare rău. Asta e vocea Consiliului care îmi spune unde am voie
să mă duc?
— Nu văd ce sens are să avem un consiliu al orașului dacă tu consideri că
nu trebuie să respecți ce are de spus, zise Astrid.
752
 Folosise un ton răbdător, încercând să aplaneze conflictul.
— Sam, dacă tu ne ignori, nimeni nu va asculta ce le spunem.
— Știi ce, Astrid, oricum vă ignoră. Singurul motiv pentru care vă bagă
cineva în seamă, pe tine și pe ceilalți, este pentru că se tem de soldații lui
Edilio. Apoi arătă cu degetul mare spre el: Și de mine se tem și mai rău.
Coborî vijelios pe scări, zâmbind mulțumit de tăcerea ei.
•
Justin se mai pierduse o dată în drum spre casă. Ajunsese totuși la școală
și fusese în regulă, pentru că știa cum să se întoarcă acasă de acolo.
Strada Sherman, numărul trei-zero-unu. Memorase adresa acum multă
vreme. Cândva știuse și numărul lui de telefon. Îl uitase. Dar nu uitase
Sherman, numărul 301.
Casa lui arăta cam ciudat când o văzu. Iarba era mult prea înaltă. Un sac
negru de gunoi zăcea rupt pe trotuar. Cutii de lapte stricate, conserve și
sticle. Astea trebuiau toate reciclate. Cu siguranță n-ar fi trebuit să zacă pe
trotuar. Tăticul lui ar fi înnebunit dacă ar fi văzut așa ceva.
Iată ce-ar fi spus tati: „POFTIM? Îmi poate CINEVA explica și mie, mă rog
frumos, CUM se poate ca GUNOIUL să zacă pe TROTUAR? În care univers
chestia ASTA e OK?”
Așa vorbea tati când se enerva rău de tot.
Justin ocoli gunoiul și aproape că se împiedică de vechea lui bicicletă. O
lăsase acolo, în fața casei, acum multă vreme. Nici măcar nu se deranjase s-o
ducă la locul ei, cum ar fi trebuit.
Urcă scările până la ușă. Ușa lui. Nu prea i se părea că e ușa lui.
Apăsă clanța grea de metal. Era țeapănă. Aproape că nu reușise s-o
deschidă. Dar apoi se auzi un pocnet și ușa se deschisese.
O împinse și intră repede înăuntru, simțindu-se vinovat, ca și cum ar fi
făcut ceva ce n-ar fi avut voie.
Holul era întunecat, dar era obișnuit cu asta. Zilele astea totul era
întunecat tot timpul. Dacă voiai lumină, trebuia să te duci și să te joci în
piață. Unde și trebuia să fie în momentul acesta. Mama Mary probabil se
întreba unde era.
Se duse în bucătărie. În mod normal în bucătărie trebuia să fie tati; el era
cel care gătea de obicei. Mama spăla rufele și făcea curățenie, iar tata făcea
mâncare. Pui prăjit. Chili. Legume la cuptor. Vită Bourguignon, deși ei îi
spuneau vită râgâignon, după ce odată Justin mâncase o porție și începuse să
râgâie foarte zgomotos.
Amintirea îl făcu să zâmbească și să fie trist în același timp.

753
 Nu era nimeni în bucătărie. Ușa frigiderului era deschisă. Nu era nimic
înăuntru în afara unei cutii portocalii cu un fel de pulbere înăuntru. Puse
puțin pe limbă și scuipă înapoi. Era sărat.
Urcă la etaj. Voia să fie sigur că nu-i dispăruse camera, că era încă acolo.
Pașii lui răsunau foarte tare pe scări, și asta îl făcea să meargă tiptil, ca și
cum s-ar fi furișat.
Camera lui era pe dreapta. Camera lui tati și a lui mami era în stânga. Dar
Justin nu se îndreptă spre vreuna din ele, pentru că își dădu seama în
momentul acela că nu era singur în casă. În camera de oaspeți, în care
Meemaw dormea când venea în vizită de Crăciun, era acum un puști voinic.
Intrusul era un băiat, gândi Justin, chiar dacă părul lui era foarte lung și
era întors cu spatele. Stătea într-un scaun, citind o carte, cu picioarele pe
pat.
Pereții camerei erau tapetați cu desene pe care cineva le lipise cu bandă
adezivă. Justin înlemni în ușă.
Apoi făcu un pas înapoi, se întoarse și se duse la el în cameră. Băiatul mai
mare nu-l văzuse.
Camera lui nu mai era la fel ca înainte. În primul rând, nu mai erau
cearșafuri sau pături pe pat. Cineva luase pătura lui preferată. Cea albastră,
împletită.
— Hei!
Justin sări în sus. Se întoarse brusc, roșu la față și stresat.
Băiatul mai mare se uită la el într-un fel încurcat.
— Hei, puștiulică, stai calm!
Justin se holbă la el. Nu părea a fi rău. Erau mulți copii mari răi, dar ăsta
părea de treabă.
— Te-ai rătăcit? îl întrebă băiatul.
Justin clătină din cap.
— Oh. Am înțeles. E casa ta?
Justin încuviință din cap.
— Am priceput. Îmi pare rău, puștiulică, eu aveam nevoie doar să stau
undeva și aici nu locuia nimeni. Băiatul se uită prin jur. E o casă frumușică,
știi? Îți dă un sentiment plăcut.
Justin încuviință din nou din cap și, din nu se știe care motiv, începu să
plângă.
— Stai liniștit, nu te speria, nu plânge. Pot să plec. Dacă avem ceva din
belșug, atunci alea sunt casele, nu?
Justin se opri din plâns.
— Asta e camera mea, spuse el.
— Da, nu-i nicio chestie.
754
 — Nu știu unde e pătura mea.
— Ha. OK, bine, atunci o să-ți găsim o pătură. Se uitară unul la celălalt o
vreme. Apoi băiatul cel mare continuă: Ah, da, numele meu este Roger.
— Eu sunt Justin.
— Bun. Mie mi se spune Artful Roger. Pentru că îmi place să desenez și să
pictez. Știi, de la Artful Dodger din Oliver Twist.
Justin se uită la el fix.
— E o carte. Despre un puști orfan. Așteptă ca și cum voia ca Justin să-i
răspundă într-un fel. Bine, bine, nu citești cărți, am înțeles.
— Ba citesc, câteodată.
— Dacă vrei, îți citesc eu din ea. În felul ăsta, te plătesc pentru că am stat
în casa ta.
Justin nu știa ce să spună. Așa că nu mai spuse nimic.
— Bine, spuse Roger. OK. Eu am să… ăăă… am să mă întorc la mine în
cameră.
Justin dădu din cap cu fervoare.
— Adică dacă pentru tine e OK.
— E OK.

• ZECE

51 de ore, 50 de minute

— Ăștia sunt ultimii stropi de combustibil, raportă Virtue29 cu tristețe.

Generatorul o să mai funcționeze două, cel mult trei zile. Apoi, gata cu
electricitatea.
Sanjit oftă.
— Bănuiesc că e bine că am terminat înghețata luna trecută. Altfel s-ar fi
topit.
— Ascultă, Wisdom, e timpul.
— De câte ori să-ți spun să nu-mi mai spui Wisdom30. Ăsta e numele meu
de sclav.
Era o glumă a lor, veche și obosită. Virtue îi spunea Wisdom numai ca să-l
provoace atunci când i se părea că Sanjit nu era serios.
29 Virtute (n. tr.).
30 Înțelepciune (n. tr.).
755
 O bună bucată din viața sa, lui Sanjit Brattle-Chance mai toată lumea îi
spusese Wisdom. Dar acea parte a vieții lui luase sfârșit acum șapte luni.
Sanjit Brattle-Chance avea paisprezece ani. Era înalt, slab, ușor adus de
spate, cu părul negru până la umeri, cu ochi negri zâmbitori și pielea de
culoarea caramelului.
Fusese un orfan de opt ani, un puști hindus în Bangkokul budist,
Thailanda, când faimoșii, foarte bogații și foarte frumoșii părinți, Jennifer
Brattle și Todd Chance îl răpiseră.
Ei spuneau că îl adoptaseră.
Îi puseseră numele de Wisdom. Dar ei și toți ceilalți adulți din insula San
Francisco de Sales dispăruseră. Dădaca irlandeză? Dispărută. Horticultorul
japonez bătrân ca marea și cei trei grădinari mexicani? Dispăruți. Valetul
scoțian și cele trei menajere poloneze? Dispăruți. Bucătarul catalan și cei doi
asistenți basci? Dispăruți. Tipul care întreținea piscina și omul bun la toate
din Arizona, și tâmplarul din Florida, care lucra la o balustradă cu o gravură
complicată, și artistul rezident din New Mexico, ăla care picta folii deformate
de oțel. Dispăruți, dispăruți cu toții.
Cine rămăsese? Copiii.
Erau cinci. Pe lângă „Wisdom” mai erau: Virtue, pe care Sanjit îl poreclise
„Choo”, Peace, Bowie și Pixie. Niciunul dintre ei nu își începuse viața cu
numele pe care îl purtau acum. Toți erau orfani. Veneau din Congo, Sri
Lanka, Ucraina și China. Dar numai Sanjit insistase să lupte pentru numele
lui adevărat. Sanjit, în limba hindusă, înseamnă „de neînvins”. Sanjit credea
că era mai aproape de a fi de neînvins decât de a fi înțelept.
Dar în ultimele șapte luni trebuise să preia conducerea și măcar să
încerce să facă alegeri înțelepte. Din fericire îl aveau pe Virtue care avea
doar doisprezece ani, dar era un copil de doisprezece ani inteligent și
responsabil. Cei doi erau „cei mari”, față de Peace, Bowie și Pixie care aveau
șapte, cinci și respectiv trei și erau mai preocupați să se uite la DVD-uri, să
mănânce dulciuri din cămară, pe ascuns, și să se joace pe marginea stâncii.
Sanjit și Virtue erau și ei acum pe marginea stâncii, privind în jos la iahtul
inert și pe jumătate scufundat la treizeci de metri sub ei.
— Sunt mii de litri de combustibil acolo, jos, observă Sanjit. Tone de
combustibil!
— Sanjit, am mai discutat despre asta de un milion de ori. Chiar dacă am
putea să ridicăm de acolo tot combustibilul ăla fără să sărim în aer, n-am
face decât să amânăm inevitabilul.
— Când stai să te gândești, Choo, nu e toată viața doar un prilej de a
amâna inevitabilul?
Virtue oftă lung în felul lui caracteristic.
756
 Acolo unde Sanjit era slab și colțuros, Virtue era scund și rotund. Virtue
era negru. Nu afro-american, ci african. Capul lui era tuns chel – nu asta era
freza lui obișnuită, dar nu-i plăcea cum arăta părul după trei luni de netuns,
și cel mai bun lucru pe care Sanjit putea să-l facă pentru el era să-l tundă
zero cu aparatul electric. Virtue avea pe chip o expresie de eternă jale, ca și
cum ar fi trecut prin viață așteptându-se la ce era mai rău. Ca și cum nu avea
încredere în veștile bune și era patologic mulțumit cu veștile rele. Ceea ce
era adevărat.
Sanjit și Virtue se completau perfect unul pe celălalt: înalt și scund, slab și
voinic, volubil și pesimist, charismatic și silitor, puțin dus și complet sănătos
la cap.
— Suntem pe cale să rămânem fără curent. N-o să mai putem vedea DVD-
uri. Avem destulă mâncare, dar nici asta n-o să ne ajungă o veșnicie. Trebuie
să plecăm de pe insula asta, spuse Virtue hotărât.
Elanul păru să-l părăsească pe Sanjit dintr-odată.
— Frate, habar n-am cum s-o fac. Nu pot să pilotez un elicopter. V-aș
omorî pe toți și pe mine.
Virtue nu răspunse nimic o vreme. N-avea niciun sens să nege adevărul.
Elicopterul civil, micuț, cocoțat pe pupa iahtului era o chestie mult prea
fragilă, ca un soi de libelulă rahitică. Ar fi putut să-i ridice pe toți cinci de pe
insulă și să-i ducă pe continent. Sau ar fi putut să se prăbușească pe stânci și
să explodeze. Sau să se prăbușească în mare și să-i înece pe toți. Sau să scape
de sub control și să-i facă bucățele, ca și cum ar fi căzut într-un imens robot
de bucătărie.
— Bowie nu se face bine, Sanjit. Are nevoie de un doctor.
Sanjit întoarse brusc privirea spre continent.
— Ce te face să crezi că sunt doctori acolo? Toți adulții, fără excepție, au
dispărut de pe insulă și de pe iaht. Și telefoanele, și antenele-satelit, și toate
au încetat să mai funcționeze. Și nu mai vezi niciun avion pe cer și nu vine
nimeni aici să vadă ce se întâmplă.
— Da, am observat și eu toate astea, încuviință Virtue sec. Dar am văzut
bărci îndreptându-se spre oraș.
— Poate că pluteau în derivă. Ca și iahtul. Ce se întâmplă dacă nici acolo
nu sunt adulți? Sau… dacă… nu știu. Sanjit rânji dintr-odată larg. Poate nu
sunt decât dinozauri care mănâncă oameni de partea cealaltă.
— Dinozauri? Asta e tot ce ai tu de zis acum?
Peace venea spre ei traversând ceea ce fusese cândva o peluză perfect
întreținută și care era acum pe cale să devină o junglă. Fetița avea un mers
foarte distinctiv, cu genunchii lipiți, cu picioarele făcând pași mult prea mici.
Avea păr negru, lucios și ochi căprui, îngrijorați.
757
 Sanjit se oțeli în așteptarea veștii. Peace era cea care avea grijă de Bowie.
— Pot să-i mai dau lui Bowie încă un Tylenol? Iar i-a crescut temperatura,
spuse Peace.
— Cât de mult a crescut? întrebă Virtue.
— Treizeci și șapte cu opt. Și opt.
— Treizeci și șapte cu opt sau treizeci și opt? întrebă Virtue impacientat.
— Aia, a doua.
Virtue îi aruncă o privire îngrijorată lui Sanjit, care ținea ochii în pământ.
— E prea devreme pentru a doua pastilă, spuse Virtue. Pune-i o cârpă udă
pe frunte. Unul din noi o să vină în curând.
— Au trecut două săptămâni, spuse Sanjit. Nu e gripă, nu-i așa?
— Nu știu ce e, îi răspunse Virtue. În carte zice că gripa nu ține așa de
mult. Ar putea să fie… nu știu un milion de lucruri.
— Ca de exemplu?
— Citește și singur nenorocita aia de carte, Sanjit, se răsti Virtue. Febră?
Frisoane? Ar putea fi cincizeci de chestii diferite. La câte știu eu, ar putea fi și
lepră. Sau leucemie.
Sanjit băgă de seamă grimasa de durere de pe chipul fratelui său în
momentul în care rostise ultimul cuvânt.
— Pentru Dumnezeu, Choo! Leucemie? Păi asta e serioasă, nu?
— Auzi, eu nu pot să mă ghidez după altceva decât după cartea aceea. Nici
măcar nu pot să pronunț majoritatea denumirilor. Și sunt o grămadă; poate
fi asta, poate fi ailaltă, adică nu văd cum cineva chiar poate să înțeleagă așa
ceva.
— Leucemie, spuse Sanjit.
— Hei, nu te purta ca și cum asta am zis, OK? E doar una dintre
posibilități. Poate că m-am gândit la asta pentru că e un cuvânt pe care chiar
pot să-l pronunț. Atâta tot.
Căzură amândoi pe gânduri. Sanjit se uită în jos la iaht, mai precis, la
elicopter.
— Am putea să cârpim barca de salvare de pe iaht, spuse Sanjit, deși știa
deja care va fi răspunsul lui Virtue. Încercaseră deja să lanseze la apă barca
de salvare. O frânghie se rupsese, și barca aterizase pe un cuib de stânci.
Lemnul se fisurase, iar barca se scufundase, și acum epava plutea în derivă
între două stânci care, încet-încet, o deteriorau și mai rău. Barca de salvare
era doar o grămadă de bețe.
— Elicopterul sau nimic, spuse Virtue.
Nu era un puști sentimental, Virtue, dar îl prinse pe Sanjit de braț și-i
spuse:

758
 — Frate, știu că ești speriat. Și eu sunt speriat. Dar tu ești Sanjit,
invincibilul, îți aduci aminte? Nu ești atât de inteligent pe cât s-ar crede, dar
ai un noroc fantastic.
— Eu nu sunt atât de inteligent? zise Sanjit. Tu o să zbori în elicopterul
pilotat de mine. Deci, tu cam cât de inteligent ești în cazul ăsta?
•
Astrid îl instalase pe micul Pete într-un colț al biroului ei de la primărie.
El își menținea atenția asupra jocului portabil, mort de multă vreme, și
continua să apese pe butoane, ca și cum ecranul jocului încă ar mai fi fost
aprins. Și poate că în mintea micului Pete așa și era.
Era biroul pe care îl folosise primarul în zilele de dinaintea FAYZ-ului.
Biroul pe care îl folosise și Sam o vreme.
Încă nu-și revenise complet după cearta cu Sam. Se mai certaseră și
înainte. Amândoi erau oameni cu o voință foarte puternică. Bănuia că
neînțelegerile și certurile erau inevitabile.
În plus, se presupunea că erau îndrăgostiți și, câteodată, și asta aducea cu
sine propriile neînțelegeri.
Și împărțeau aceeași casă și, câteodată, și asta cauza diverse probleme.
Dar niciodată nu se certaseră, niciunul din ei, ca acum.
Sam își luase cele câteva lucruri și plecase de acasă. Astrid socotea că
avea să-și caute o casă nelocuită – nu duceau lipsă de ele.
— N-ar fi trebuit să-i vorbesc așa, mormăi ea în sinea ei în timp ce trecea
cu privirea peste lista imensă de treburi pe care le avea de făcut. Chestiile pe
care trebuia să le facă pentru a menține Perdido Beach pe linia de plutire.
Ușa se deschise. Astrid ridică privirea, sperând, temându-se că ar putea fi
Sam.
Nu era. Era Taylor.
— Nu știam că poți să și intri normal pe ușă, Taylor, spuse Astrid.
Regretă imediat tonul aspru din vocea ei. Până acum vestea că Sam se
mutase se va fi răspândit deja în tot orașul. Bârfa suculentă cu caracter
personal se răspândea cu viteza luminii în Perdido Beach. Și nu era subiect
de bârfă mai bun decât despărțirea primului cuplu din FAYZ.
— Știu cât de tare te irită când apar pur și simplu, spuse Taylor.
— E oarecum deranjant, răspunse Astrid.
Taylor își întinse brațele împăciuitor.
— Vezi? De-aia am intrat pur și simplu.
— Data viitoare n-ai vrea să exersezi și partea cu bătutul la ușă?
Astrid și Taylor nu se prea sufereau. Dar Taylor era o persoană extrem de
valoroasă și care merita ținută aproape. Fata avea abilitatea de a se
teleporta din loc în loc. De a „sălta”, cum spunea ea.
759
 Antipatia dintre ele izvora din credința lui Astrid că Taylor era
îndrăgostită de Sam. Nu încăpea îndoială că Taylor avea să creadă acum că i
se prezentase o șansă fantastică.
Nu e genul lui Sam, își spunea Astrid. Taylor erau frumușică, dar mai mică
și nici pe departe suficient de dură încât să-i placă lui Sam, căruia, în ciuda a
ceea ce gândea acum, îi plăceau fetele puternice și independente.
Probabil că Brianna ar fi fost mai pe placul lui Sam. Sau, poate, Dekka,
dacă n-ar fi fost gay.
Astrid aruncă lista cât colo. De ce se tortura așa? Sam era un idiot.
Dar avea să revină la sentimente mai bune. Își va da seama, mai devreme
sau mai târziu, că Astrid avea dreptate. Își va cere scuze. Și se va muta înapoi
acasă.
— Ce voiai de la mine, Taylor?
— Sam e aici?
— Eu sunt șefa Consiliului, iar tu tocmai ai dat buzna aici și m-ai
întrerupt, așa că, dacă tot ai ceva de zis, de ce nu-mi spui mie, și gata?
— Miaaaau, o luă Taylor peste picior. Da’ văd că ești indispusă rău.
— Taylor.
— Un puști zice că l-a văzut pe Mână-Bici.
Ochii lui Astrid se îngustară.
— Poftim?
— Îl știi pe Frankie?
— Care dintre ei?
— Băiețelul. El zice că l-a văzut pe Drake Merwin plimbându-se pe plajă.
Astrid se holbă la ea. Simpla mențiune a numelui lui Drake Merwin îi
dădea fiori. Drake era – fusese – un băiat care dovedise, de unul singur, că nu
era nevoie să fii adult ca să fii demonic. Drake fusese acolitul numărul unu al
lui Caine. El o răpise pe Astrid. O amenințase, o terorizase complet pentru a
o forța să-și bată joc de fratele ei mai mic.
Îi arsese casa lui Astrid până la temelii.
Îl biciuise pe Sam atât de rău, încât aproape îl omorâse.
Astrid nu credea în ură. Credea în iertare. Dar nu-l iertase pe Drake. Chiar
și mort, tot nu-l iertase.
Spera că exista un iad. Un iad adevărat, nu unul metaforic, unde Drake era
acum, arzând pentru veșnicie.
— Drake e mort, spuse Astrid fără emoție.
— Mda, admise Taylor. Nu fac decât să raportez ce-mi zice Frankie. Iar el
mi-a zis că l-a văzut, cu mâna lui bici cu tot, mergând pe plajă, acoperit de
noroi și mizerie și purtând haine care nu-i veneau.
Astrid oftă.
760
 — Așa se întâmplă când copiii încep să bea.
— Părea treaz, spuse Taylor. Ridică din umeri, apoi: Nu știu dacă era beat
sau doar nebun, Astrid, sau, pur și simplu, avea chef să-și bată joc, așa că nu
da vina pe mine. Asta se presupune că e treaba mea, nu? Să fiu cu ochii în
patru și să-i spun lui Sam – sau să-ți spun ție – ce se întâmplă.
— Păi, mersi, zise Astrid.
— Am să-i spun lui Sam când îl văd, zise Taylor.
Astrid știa că Taylor încerca s-o provoace și, cu toate acestea, funcționa.
— Spune-i ce vrei, încă mai suntem într-o țară libe… Se apucase să
rostească țară liberă. Ești liberă să-i spui lui Sam ce vrei tu.
Dar Taylor făcuse deja saltul, iar Astrid vorbea cu aerul din jur.

• UNSPREZECE

47 de ore, 53 de minute

Anomalia „Perdido Beach”, așa îi spuneau la știri. Anomalia. Sau Domul.

Nu FAYZ. Deși știau că așa îi spuneau copiii dinlăuntrul Anomaliei.
Părinții, membrii familiilor, toți ceilalți pelerini care se adunaseră în zona
special amenajată pentru „observare” în partea de sud al Domului tindeau
să-i spună Acvariul. Câteodată, i se spunea doar Bolul. Asta și era pentru cei
care veneau cu cortul sau dormeau în saci de dormit și „visau” la copiii lor
de dincolo: un acvariu. Ei știau câte ceva din ce era în acvariu, dar peștișorii,
copiii lor, nu știau ce e afară, în lumea cea mare de dincolo de zid.
În zonă se demaraseră construcții. Administrația statului California se
grăbea să finalizeze un brâu de ocolire care să facă legătura cu autostrada.
Vechiul drum dispăruse în acvariu și reapăruse pe partea cealaltă, la
distanță de treizeci și doi de kilometri. Perturbase serios mersul lucrurilor
în acea zonă de coastă.
Activitatea comercială înflorise peste noapte la sud de acvariu. În cele din
urmă, turiștii trebuiau hrăniți. Carl’s Jr construia un restaurant. La fel și Del
Taco.
Unul dintre hotelurile Courtyard ale lanțului Marriott era încropit cu o
viteză uimitoare. Lângă el, un Holiday Inn Express își săpase temelie.

761
 În cele mai cinice momente ale ei, Connie Temple se gândise că mai toate
marile companii de construcție din California nu vedeau în acvariu decât o
uriașă oportunitate de a face bani.
Și politicienii se simțeau parcă prea bine. Guvernatorul fusese acolo de
vreo zece ori deja, însoțit de sute de reporteri. Caruri de televiziune erau
înghesuite ca sardinele pe toată lungimea coastei.
Dar în fiecare zi Connie observa că numărul reporterilor și al carurilor de
televiziune se micșora față de ziua precedentă. Lumea trecuse de la starea
de șoc și de uimire totală de la început la exploatarea nesocotită și apoi la
acțiunea deloc senzațională de a transforma o tragedie într-o capcană
turistică.
Connie Temple – Asistenta Temple, cum era inevitabil numită în presă –
devenise una din cele două purtătoarele de cuvânt ale familiilor.
Aceasta era prescurtarea pentru toți cei care aveau copii închiși în
acvariu: familiile.
Connie Temple și Abana Baidoo.
Fusese mai ușor înainte să afle ce se întâmpla în acvariu. La început,
singurul lucru pe care îl știuse toată lumea era că se întâmplase un lucru
îngrozitor. Un impenetrabil scut de energie crease un dom pe o distanță de
treizeci și doi de kilometri. Și-au dat seama imediat că în epicentru se afla
centrala nucleară.
Fuseseră emise zeci de teorii cu privire la domul acela. Fiecare cercetător
și om de știință din lume, se pare, făcuse un pelerinaj la dom. Se făcuseră
teste, se făcuseră măsurători.
Încercaseră să găurească acvariul. Să facă o gaură în el, să intre. Să foreze
sub el. Să zboare pe deasupra. Să sape pe dedesubt. Să ajungă în el dinspre
ocean, cu submarinul.
Totul fusese în van.
Fiecare specie de prevestitor al apocalipsei, de la Luddite până la ultimul
nebun de pe stradă, avusese ceva de propovăduit, în legătură cu obsesia
evoluției tehnologice în America. În legătură cu eșecul moral al Americii.
Asta. Alta. Altceva. Apoi gemenele ieșiseră dintr-odată. Pur și simplu. Mai
întâi Emma. Apoi, un minut mai târziu, Anna. Vii și exact în momentul în care
împlineau cincisprezece ani.
Gemenele le povestiseră despre viața din acvariu. Îi spuneau bariera
FAYZ.
Inima lui Connie Temple bătuse gata să-i spargă pieptul de mândrie când
i se povestise de băiatul ei, Sam. Și fusese distrusă de disperare la auzul
poveștilor despre celălalt fiu al ei, copilul ei nerecunoscut, Caine.
Și apoi nimic. Pentru o vreme nu mai apăruse niciun alt copil.
762
 Familiile fuseseră cuprinse de o disperare cruntă când și-au dat seama că
nu vor mai apărea alți copii în afara celor două. Trecură luni întregi. Mulți își
pierduseră speranța. Cum ar fi putut copiii aceia să supraviețuiască singuri?
Dar apoi Profeta reușise să le pătrundă în vise.
Într-o noapte, Connie Temple avusese un vis cumplit, incredibil. Nu mai
avusese niciodată un vis atât de detaliat. Fusese terifiant. Forța lui îi tăiase
răsuflarea. În visul acela era și o fată.
Copila îi vorbise în vis. E un vis, îi spusese fata.
Da, doar un vis, răspunsese Connie.
Nu e doar un vis. Să nu mai spui niciodată că e „doar” un vis, o corectase
fata. Un vis e o fereastră spre o altă realitate.
Cine ești, o întrebase Connie.
Numele meu este Orsay. Îl cunosc pe fiul tău.
Connie fusese cât pe ce să întrebe: Care din ei? Dar din instinct se oprise.
Copila nu păruse periculoasă. Mai curând flămândă.
Ai un mesaj pentru Sam, o întrebase fata.
Da, îi răspunsese Connie. Spune-i să-i lase să plece.
Lasă-i să plece.
Lasă-i să plece înspre apusul roșiatic.
Orsay tresări și se trezi. Ținea ochii închiși, pentru că simțea acut
prezența unei alte persoane. Voia să nu se trezească, să rămână în sine,
singură încă un moment.
Dar o altă persoană, fata aceea, nu-i permitea.
Nerezza spuse:
— Știu că ești trează, Profetă.
Orsay deschise ochii. Nerezza era aproape. Foarte aproape. Orsay putea
să-i simtă respirația pe față.
O privi pe Nerezza în ochi.
— Nu înțeleg, spuse Orsay. Am mai avut odată visul ăla. Un vis despre o
femeie visând. Se încruntă, încercând să-și amintească. Era atât de bizar și
de himeric, și de ireal! Era ca și cum ai încerca să apuci ceața cu mâna.
— Trebuie să fie un vis foarte important, spuse Nerezza.
— Prima dată a fost bariera FAYZ. Acum, când dorm, văd aceeași chestie.
Dar deja i-am transmis mesajul lui Sam. De ce visez iar același lucru?
— Există o diferență, Profetă, între a-i transmite mesajul lui Sam și a-l
face pe Sam să primească mesajul.
Orsay se ridică în capul oaselor. Nerezza o sâcâia, o deranja. Își punea din
ce în ce mai des întrebări în legătură cu Nerezza. Dar devenise dependentă
de fata care o ghida și o proteja, și avea grijă de ea.
— Crezi că ar trebui să-i repet mesajul lui Sam?
763
 Nerezza ridică din umeri și îi oferi un zâmbet umil.
— Nu eu sunt Profeta. Asta e decizia ta.
— Ea mi-a spus să-i lăsăm pe copii să plece. Înspre apusul roșiatic.
— Viziunea ta despre marea evadare din FAYZ, spuse Nerezza. Apusul
roșiatic.
Orsay scutură din cap.
— Ăsta nu era un vis, ce-am încercat eu să găsesc. Eu nu am fost la zidul
FAYZ-ului, eu am fost aici, dormeam.
— Puterile tale se extind, sugeră Nerezza.
— Nu-mi place. E ca și cum… Nu știu. Ca și cum vin de undeva. Ca și cum
aș fi forțată. Manipulată.
— Nimeni nu poate să te forțeze sau să-ți controleze visele, spuse
Nerezza. Dar…
— Dar?
— Dar poate că e important ca Sam să te audă. Poate că e foarte, foarte
important ca Sam să nu se pună de-a curmezișul în calea adevărului.
— Eu nu sunt un profet, spuse Orsay obosită. Nu e decât un vis. Nu știu
dacă e ceva din toate astea care să fie real. Adică, nu știu, câteodată totul
pare real, dar în alte dăți pare o nebunie curată.
Nerezza îi luă mâna într-ale ei. Orsay îi simți atingerea rece și puternică. Îi
trimise un fior în umăr.
— Spun minciuni despre tine, Profetă, zise Nerezza. Nu trebuie să te
îndoiești de tine însăți, doar pentru că ei se înverșunează, chiar și acum, să
te atace.
— Despre ce vorbești?
— Ei se tem de tine. Se tem de adevăr. Împrăștie minciuni că ești un
profet fals.
— Eu nu… Ce tot spui… Eu…
Nerezza își duse degetul arătător la buzele lui Orsay, făcând-o să tacă.
— Nu. Trebuie să fii convinsă. Trebuie să crezi. Tu trebuie să fii Profetă.
Altfel, minciunile lor te vor urmări.
Orsay rămase nemișcată ca un șoarece speriat.
— Soarta profeților falși este moartea, spuse Nerezza. Dar tu ești
adevărata Profetă. Și tu vei fi protejată de credința ta. Crede și vei fi în
siguranță. Fă-i și pe alții să creadă și vei trăi.
Orsay o privea țintă, terorizată. Despre ce vorbea Nerezza? Ce spunea de
fapt? Cine erau acei oameni care răspândeau minciuni despre ea? Și cine ar
amenința-o? Nu făcea niciun rău nimănui.
Nu-i așa?
Nerezza strigă, cu oarecare nerăbdare:
764
 — Jill! Jill! Vino aici.
Fetița intră câteva secunde mai târziu. Încă își mai ținea în brațe păpușa,
strângând-o cât de tare putea.
— Cântă pentru Profetă! ordonă Nerezza.
— Ce să cânt?
— Nu contează, nu-i așa? întrebă Nerezza.
Apoi Sirena cântă:

Zile însorite…

Și Orsay nu se mai gândi la nimic altceva decât la zile însorite, foarte

însorite.

• DOISPREZECE

45 de ore, 36 de minute

Hunter devenise o creatură nocturnă. Era singura cale. Animalele stăteau

ascunse în timpul zilei și ieșeau la iveală noaptea. Oposumi, ratoni, șoareci
și, cel mai mare trofeu dintre toate, căprioarele. Coioții vânau și ei noaptea,
dar Hunter învățase de la ei.
După veverițe și păsări trebuia să te duci ziua. Dar noaptea era momentul
în care Hunter simțea că numele-i fusese predestinat31.
Perimetrul de vânătoare al lui Hunter era larg, de la marginile orașului,
unde ratonii și căprioarele veneau ca să găsească modalități de a intra în
curțile oamenilor, până în zonele secetoase, unde se găseau șerpi și șoareci,
și alte rozătoare. De-a lungul coastei putea să omoare păsări, pescăruși și
rândunele-de-mare. Și odată reușise să prindă un leu-de-mare rătăcit.
Avea responsabilități, Hunter, nu glumă. El nu era doar Hunter, el era
Vânătorul.
Știa că ambele cuvinte însemnau același lucru, deși nu mai era în stare să
le scrie. Creierul lui Hunter nu mai funcționa cum funcționase odată. Și el
știa asta. Avea amintiri care i se încâlceau în cap, amintiri despre el, trăind o

31 „Hunter” în traducere: „vânător” (în lb. engl.) (n. tr.).

765
altă viață. Avea amintiri cu el ridicând mâna într-o clasă, ca să răspundă la o
întrebare grea.
Hunter nu mai avea acum aceste răspunsuri. Iar răspunsurile pe care le
avea nu le putea explica în cuvinte. Erau lucruri pe care le știa, lucruri
despre felul în care puteai să-ți dai seama dacă un iepure are de gând să fugă
sau să stea într-un loc. Dacă o căprioară putea să te miroasă sau să te audă
sau nu.
Dar, dacă încerca să le explice… cuvintele nu ieșeau cum trebuia.
O parte a feței lui nu era în regulă. Nu prea simțea nimic în partea aceea a
capului. Ca și cum o parte a feței lui nu ar fi fost altceva decât o bucată de
carne moartă. Și câteodată simțea ca și cum mortăciunea aceea se extindea
spre creier. Dar puterea mutantă, stranie, abilitatea de a trimite o undă de
căldură ucigașă oriunde voia, aceasta nu-l părăsise.
Nu putea să vorbească foarte bine sau să gândească foarte bine, sau să
formeze un zâmbet adevărat, dar putea să vâneze. Învățase să pășească fără
zgomot. Învățase să meargă în bătaia vântului. Și știa că, în cele mai
întunecate ore ale nopții, căprioarele aveau să se îndrepte spre câmpurile de
varză, atrase acolo, în ciuda viermilor mutanți, care ar fi ucis orice punea
piciorul pe ogoare fără permisiunea lor.
Căprioarele nu erau inteligente. Nici măcar cam cât Hunter.
Mergea cu grijă, pășind pe călcâie, încercând să simtă, prin bocancii lui
ponosiți, crenguța sau piatra desprinsă care ar fi putut să-l dea de gol. Se
mișca la fel de silențios ca un coiot.
Căprioara era în fața lui, trecând printr-o tufă pitică, nebăgând în seamă
înțepăturile spinilor, hotărâtă să-și ducă puiul acolo de unde venea mirosul
de varză dulce.
Aproape. Din ce în ce mai aproape. Adierea sufla dinspre căprioară spre
Hunter, astfel că ea nu-l putea mirosi.
Încă vreo câțiva pași, și era suficient de aproape. Mai întâi căprioara. Avea
s-o ucidă pe ea mai întâi. Puiul nu va ști cum să reacționeze. Ea va ezita. Și el
o va ucide.
Câtă carne! Albert avea să fie așa de mulțumit! Nu prea mai mâncaseră
căprioară în ultima vreme.
Hunter auzi zgomotul și văzu căprioarele luând-o la goană.
Dispăruseră înainte să apuce ca el măcar să ridice mâinile, darămite să
mai și folosească unda ucigașă de căldură.
Dispăruseră. O noapte întreagă de pândit și cu câteva secunde înainte de
atac, iar acum, animalele galopau prin tufișuri și se îndepărtau.

766
 Zgomotul fusese făcut de oameni. Hunter își dădu seama imediat.
Vorbeau și se înghionteau, și flecăreau vrute și nevrute; se împiedicau și se
văitau.
Hunter era nervos, dar era și înțelept. Așa era la vânătoare: petreceai
mult timp și sfârșeai prin a-l pierde. Dar…
Hunter se încruntă.
Vocea aceea.
Se lăsă pe vine în tufiș și-și domoli respirația. Își ciuli urechile. Erau mai
multe persoane. Băieți.
Veneau în direcția lui, tăind-o prin câmpul cu viermi mutanți.
Acum îi putea vedea, siluete negre. Patru siluete. Îi putea vedea prin
tulpinile de buruieni și încâlceala ramurilor de mur. Se împiedicau la tot
pasul, pentru că nu știau să se miște ca Hunter. Se împiedicau sub greutatea
unor poveri grele.
Și vocea aceea…
Hunter mai auzise undeva vocea aceea. Auzise vocea aceea strigând unei
mulțimi însetate de sânge.
Mutantul ăsta, gunoiul ăsta inuman, monstrul ăsta, Hunter, ticălosul ăsta
care l-a omorât pe cel mai bun prieten al meu, Harry.
El este criminalul.
Luați-l. Luați gunoiul mutant!
Vocea aceea…
Hunter își duse mâna la gât, simțind din nou funia aceea dură și aspră
zgâriindu-i pielea.
Fusese rănit atât de rău! Fusese lovit în cap. Sângele îi cursese în ochi. Și
cuvintele nu-i mai veneau…
Mintea nu mai…
Creierul confuz… atât de frică…
Puneți mâna pe funie!
Vocea le comanda, cu tonul ridicat, urlând, mulțimea de copii țipând
strident, veselă, iar funia se strângea în jurul gâtului lui Hunter și se întindea
și se întindea și el nu putea să respire. Oh, Doamne… încerca să tragă aer în
piept, dar nu mai avea aer…
Puneți mâna pe funie!
Și o apucaseră. Apucaseră de funie și trăgeau, și gâtul lui Hunter se
întindea, și picioarele i se ridicau de la sol, lovind aerul. Voia să țipe, dar
capul îi zvâcnea, și-i zvâcnea, iar privirea i se întunecă.
Zil!
Zil și prietenii lui.

767
 Și iată-i acum, aici. Nici măcar nu știau că Hunter era și el acolo. Nu-l
văzuseră. Ei nu erau vânători.
Hunter se strecură mai aproape. Dădu să le taie calea. Puterile lui nu
băteau, în mod normal, la mai mult de vreo cincizeci de pași. Trebuia să se
apropie și mai mult.
— … Cred că ai dreptate, Comandante, spuse unul dintre ei.
— Putem să facem un popas? se plânse o a treia voce. Chestia asta
cântărește o tonă.
— Trebuia să ne fi întors pe lumină, ca să mai putem vedea ceva, se
ambală Antoine.
— Idiotule! Am așteptat să se facă întuneric pentru un motiv, se răsti Zil.
Vrei ca Sam și Brianna să ne prindă în câmp deschis, ziua în amiaza-mare?
— Avem arme acum.
— Pe care le vom folosi când va fi momentul, spuse Zil. Nu într-o luptă
deschisă unde Sam și Dekka, și Brianna pot să ne doboare.
— Când va fi momentul, repetă unul dintre copii.
„Au arme”, gândi Hunter. Se strecurau cu arme la ei.
— Comandatul va decide, spuse o altă voce.
— Da, dar… începu unul dintre ei. Apoi: Șșș! Hei! Cred că tocmai am văzut
un coiot. Sau poate era o căprioară.
— Ar fi bine să nu fie un coiot.
Poc! Poc!
Hunter se aruncă repede cu fața la pământ.
— Ce naiba împuști? vru Zil să știe.
— Cred că era un coiot!
— Turk, ești un cretin! urlă Zil. Apeși trăgaciul degeaba, ca boul.
— Sunetul se propagă ușor, Turk, spuse Hank.
— Dă-i pușca aia lui Hank! țipă Zil la el. Idiotule!
— Îmi pare rău. Am crezut… arăta ca un coiot.
Nu fusese un coiot. Fusese căprioara lui Hunter.
Se puseră în mișcare. Se tot certau și se tot înghionteau nemulțumiți. Încă
se văitau.
Hunter știa că se putea mișca mai repede și mai silențios decât ei. Putea
ajunge suficient de aproape… Putea să-și întindă mâinile și să trimită unda
ucigașă de căldură spre creierul lui Zil. Să-l ardă. Să-l prăjească în propriul
craniu.
Așa cum făcuse cu Harry…
„Un accident, gemu Hunter în sinea lui. N-am vrut să…”
Dar nu era adevărat.

768
 Ochii i se umplură de lacrimi. Le șterse, dar lacrimile îi curgeau în
continuare.
Se apărase de Zil. Cu atât de mult timp în urmă. Fuseseră colegi de
cameră, Zil, Harry și Hunter. O ceartă stupidă, Hunter nu-și mai amintea cum
începuse. Nu-și amintea decât că Zil îl amenințase cu un vătrai. Hunter se
speriase. Reacționase. Dar Harry se băgase între ei, încercând să-i despartă,
încercând să oprească lupta.
Și Harry începuse să țipe. Se luase cu mâinile de cap.
Hunter își amintea ochii lui… felul în care deveniseră lăptoși… felul în
care se stinseseră…
Hunter mai văzuse aceeași lumină stinsă în ochii multor animale de-
atunci încoace. El era Hunter-vânătorul.
De animale. Nu de băieți. Nici măcar de băieți răi, ca Zil.
•
Taylor făcu saltul.
Casa lui Sam. Noaptea. Astrid dormea, micul Pete dormea, Mary era la
grădiniță, în tura de noapte, John dormea.
Camera lui Sam era goală.
„Porumbeii încă mai au probleme”, gândi Taylor cu oarecare satisfacție.
Sam și Astrid nu se împăcaseră.
Se întreba dacă era ceva permanent. Sam arăta așa bine. Dacă Sam și
Astrid se despărțiseră pe bune, atunci poate că exista o șansă.
Ar fi putut s-o trezească pe Astrid. Probabil că ăsta ar fi fost lucrul normal
pe care ar fi trebuit să-l facă. Dar instinctul ei îi spunea că mai bine nu, mai
ales după sictirul cu care o tratase Astrid mai înainte.
Mamă, ce-o să se enerveze Astrid când avea să afle că Taylor se dusese la
Sam mai întâi ca să-i spună ce s-a întâmplat. Dar asta era exact genul de
chestie cu care te duceai imediat la Sam. Pe Astrid ar fi depășit-o.
De fapt, prea mare pentru toată lumea.
Taylor se gândi că poate era la benzinărie. Sam mai stătea acolo
câteodată. Nu o găsi decât pe Ellen, adormită. Ellen, pompierul-șef – un
pompier care nu avea apă cu care să stingă incendiile. Ellen mormăia în
somn. Nu era prima dată când Taylor se gândea că ar fi putut deveni cea mai
mare hoață a tuturor timpurilor. Tot ce trebuia să facă era să se gândească la
un loc anume și… pac! Exact acolo ajungea. Niciun sunet – poate numai dacă
se lovea de ceva în momentul în care se materializa. Intrat, ieșit – niciun
sunet, niciun semn – și, chiar dacă cineva ar fi fost treaz, putea să salte
imediat înapoi, înainte ca persoana respectivă să apuce măcar să respire.

769
 Da, ar fi putut deveni o mare hoață. Dacă ar fi fost ceva de furat. Și atâta
timp cât ceea ce fura avea dimensiuni mici. Aproape că nu putea să ducă
mult mai mult decât hainele de pe ea în timpul unul salt.
Făcu saltul de la benzinărie la Edilio acasă. Edilio avea acum un soi de
cazarmă sau cum s-o fi numind. Ocupase o casă cu șapte dormitoare. El avea
un dormitor, iar în fiecare dintre celelalte șase stăteau câte doi oameni de-ai
lui. Era trupa lui de intervenție rapidă. Cam jumătate din băieții și fetele lui
își țineau armele automate foarte aproape de paturile în care dormeau. Un
băiat era treaz. Tresări când dădu cu ochii de Taylor.
— Culcă-te la loc; visezi, spuse ea, făcându-i cu ochiul. A, și, frate, chiloți
cu fețe zâmbitoare? Pe bune?
Pentru Taylor era ca și cum ai schimba canalele la TV. În timpul salturilor
nu avea senzația că se mișca, ci mai mult ca și cum lumea s-ar fi mișcat în
jurul ei. Și asta făcea ca lumea să i se pară ireală. Ca o hologramă sau așa
ceva. O iluzie.
Se gândea la un loc și, ca și cum ar fi apăsat butoanele unei telecomenzi,
dintr-odată era acolo.
Grădinița.
Plaja.
Vârful stâncii, dar nu camera Lanei. Umbla vorba că Tămăduitoarea era
foarte prost dispusă de când fusese, practic, înghițită de gaiafag. Și, dacă erai
în toate mințile, nu te apucai s-o enervezi pe Tămăduitoare.
Într-un târziu, îi dădu prin cap lui Taylor că Sam se dusese să doarmă pe o
canapea undeva, de vreme ce se certase cu Astrid.
Quinn era treaz, îmbrăcându-se pe întuneric. Părea ciudat de netulburat
de prezența inoportună a lui Taylor.
— E aici, spuse Quinn fără înconjur. Dormitorul din capătul scărilor.
— Da’ văd că te-ai trezit devreme, nu glumă, zise Taylor.
— E patru dimineața. Pescuitul e pentru cei care se trezesc dis-de-
dimineață. Așa, ca mine. Zilele astea.
— Păi, baftă! Fă și tu rost de niște ton, ceva.
— Hei, ai de gând să vorbești cu Sam? E vreo chestiune de viață și de
moarte? Aș vrea să știu dacă sunt în pericol să dau ortu’ popii în drum spre
port, spuse Quinn.
— Nu, făcu ea un gest indiferent din mână. Nu e o chestie de viață și de
moarte. Mai mult de moarte și de viață, decât altceva.
Făcu un salt în capul scărilor și apoi, cu o neobișnuită politețe, bătu la ușă.
Niciun răspuns.
— Eh, ce să-i faci.

770
 Sări direct în camera lui. Sam dormea, încâlcit într-un talmeș-balmeș de
cearșafuri și pături, cu fața într-o pernă, ca și cum încerca să-și sape drum
prin pat și să scape din cameră.
Ea îl apucă de un picior dezvelit și îl scutură.
— Ha?
Se rostogoli rapid, cu o mână ridicată, cu palma pregătită de război.
Taylor nu era prea îngrijorată. Mai făcuse asta de multe ori. În cel puțin
jumătate din cazuri, Sam se trezise gata să tragă.
— Calmează-te, voinice, spuse Taylor.
Sam răsuflă ușurat și-și trecu mâna peste față, frecându-se la ochi,
încercând să alunge somnul. Frumos bust, fără îndoială, și umeri mișto. Și
brațele. Era ceva mai slab decât fusese cândva și nu așa de bronzat ca
înainte, ca în vremurile când fusese un împătimit al surfului.
„Dar, oh, da, nu e rău deloc”, gândi Taylor.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Sam.
— Eh, nimic deosebit, spuse Taylor. Își examină unghiile, savurând
momentul. Dădeam de veste în dreapta și-n stânga. Știi tu, stăteam de vorbă
cu copiii care se duceau să o vadă pe Orsay. Totul e atât de nocturn, știi de
asta?
— Și?
— Ah, a intervenit ceva mărunt și m-am gândit că s-ar putea să fie mai
important decât aruncatul cu noroi în Orsay, în numele lui Astrid.
— Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat sau nu? scrâșni Sam.
„Ți-aș spune atât de multe, Sam, gândi Taylor. Atââât de multe.” Dar nu
avea niciun motiv să complice lucrurile, relatându-i unui puști smintit
povestea despre Drake. N-ar fi făcut decât să-i distragă atenția de la
principala veste pe care venise să i-o dea.
— Îți aduci aminte de Brittney?
Sam își întoarse brusc capul spre ea.
— Ce e cu ea?
— Momentan se află în sufrageria lui Howard și Orc.

• TREISPREZECE

45 de ore, 16 de minute

771
 Orc sfârșise prin a strivi fiecare canapea sau pat pe care Howard îl găsise
pentru el. Nu imediat, nu de îndată ce se așeza, după câteva zile.
Asta nu îl descurajase niciodată pe Howard. El tot încerca. Aranjamentul
actual era mai mult pat decât canapea sau fotoliu. Trei saltele mari, de două
persoane, puse una peste alta și împinse într-un colț, astfel încât Orc putea
să stea sprijinit, dacă voia, rezemându-se de perete. Peste saltele era așezată
o prelată de plastic.
Lui Orc îi plăcea să bea. Și câteodată, când Orc bea destul, se întâmpla să
mai facă și în pat. Câteodată, vomita peste tot. Și atunci Howard apuca de
marginile prelatei și o târa până în curtea din spatele casei, ca să țină
companie altor asemenea cearșafuri mizerabile, mobile stricate, căptușeli de
saltele care duhneau a vomă și câte altele care umpleau curtea.
Nimeni n-avea nici cea mai vagă idee cât cântărea Orc, dar de ușor, nu era
ușor deloc, asta era clar. Dar nu era nici gras.
Orc suferea de una dintre cele mai ciudate și mai îngrijorătoare mutații
posibile. Fusese atacat și rănit foarte grav de coioți. Foarte grav. Bucăți
întregi din el fuseseră sfâșiate de bestiile feroce și sălbatice.
Dar nu murise. Părțile sfârtecate, devorate ale corpului său fuseseră
înlocuite cu o substanță care arăta ca pietrișul umed. Când se mișca, scotea
un zăngănit ușor.
Tot ce mai rămăsese de pielea lui Orc erau două petice în jurul gurii și pe
un obraz. I se părea insuportabil de delicat lui Howard. Putea observa, în
lumina verzuie, nenaturală, carnea rozalie transformându-se în ceva gălbui,
murdar.
Orc se trezise, dar numai atât cât să mijească ochii. Și asta numai pentru
că Howard îl mințise, spunându-i că nu mai aveau băutură.
Orc se uita cu jale din colțul camerei în timp ce fata se așeza pe scaunul pe
care i-l aduse Howard din bucătărie.
— Vrei niște apă? o întrebă Howard.
— Da, te rog, spuse fata.
Howard, cu mâinile tremurând, umplu un pahar din bidon. I-l înmână. Ea
îl luă cu ambele mâini pline de noroi și îl duse la buzele ei umflate.
Bău pe tot.
Normal. Perfect normal, cu excepția faptului că nu era absolut nimic
normal în toată chestia asta.
— Mai vrei? o întrebă Howard din nou.
Brittney îi returnă paharul.
— Nu, mersi.
Howard își calmă respirația și mâinile tremurânde și i-l luă. Aproape că îl
scăpă. Îl puse pe marginea mesei, dar de acolo căzu. Nu se sparse, ci doar
772
ricoșă de pe podeaua de lemn, dar, chiar și așa, sunetul păru teribil de
puternic. Howard tresări.
Prin contrast, băiata în ușă fu liniștitoare.
— Slavă Domnului! mormăi Howard și fugi să deschidă.
Sam și Taylor. Sam era încruntat. Eh, era și normal. Bietul Sammy, își
pierduse întrucâtva privirea radiantă de surfer fericit și lipsit de griji.
— Howard, spuse Sam pe un ton pe care îl folosea când încerca să-și
ascundă disprețul.
Dar cu Sam se întâmpla mai mult decât atât. Chiar și zguduit de frică, lui
Howard nu-i scăpă acest detaliu. Era ceva ciudat la felul în care reacționa.
— Salut, mersi că ai trecut pe la noi! spuse Howard. Ți-aș oferi niște ceai
cu biscuiți, dar tot ce avem sunt niște cârtiță și anghinare fierte. Plus că
avem, s-ar părea, și o fată moartă în sufragerie.
— O fată moartă? spuse Sam și iat-o, din nou.
Reacția greșită. Sam era prea calm și prea întunecat.
Păi sigur, Taylor îi spusese. Evident. Normal. De asta Sam nu era surprins.
Dar, cu toate astea, ceva încă era ciudat la reacția lui. Howard reușise să-și
mențină poziția, pentru că știa să citească oamenii foarte bine. Reușise să
rămână în grațiile lui Orc de multă vreme, și reușise, în ciuda a tot, să țină cu
dinții de un loc în Consiliul orașului. Cu toate că Sam, fără îndoială, bănuia că
Howard era cel care vindea majoritatea substanțelor ilegale din Perdido
Beach.
Sam stătea acolo, în picioare, uitându-se la Brittney. Care se uita direct în
ochii lui. Ca și cum Sam era un profesor care se pregătea să-i pună o
întrebare.
Brittney, ai putea să ne explici semnificația Compromisului Missouri?
Nu? Atunci, domnișoară, te rog frumos să te duci la locul tău și să recitești
tema pentru azi.
Ah și, apropo, de ce nu ești moartă?
— Bună, Brittney! spuse Sam.
— Bună, Sam! răspunse Brittney.
Avea noroi până și în aparatul dentar, observă Howard. Spălat numai
puțin de apa pe care o băuse. Putea să vadă o bucată mică de piatră prinsă
între firele de crom de lângă caninul stâng a lui Brittney.
Era ciudat să bagi în seamă așa ceva, își dădu seama Howard.
Mda, exact asta era ciudat în toată povestea asta. Nu că ea era acolo, stând
la discuții.
— Cum ai ajuns aici? întrebă Sam.
Brittney ridică din umeri.
— Cred că am mers. Nu-mi aduc aminte.
773
 Orc vorbi pentru prima dată, în felul acela mormăit al lui.
— Stătea în picioare pe verandă, când am ieșit să mă duc la budă.
Sam se uită la Howard, care încuviință.
— Știi unde te afli? o întrebă Sam.
— Normal. Sunt la… începu Brittney. Se încruntă. Apoi cuta de pe frunte
dispăru. Sunt aici.
— Ne știi pe toți?
Ea încuviință ușor din cap.
— Sam. Howard. Taylor. Orc. Tanner.
— Tanner, izbucni Taylor.
Asta îl făcu pe Sam să-și vină în fire. Howard era perplex.
— Cine e Tanner?
— Unul dintre micuții care… începu Taylor, apoi își mușcă buza. E fratele
ei mai mic. Era în grădiniță când…
Howard începu să pună totul cap la cap. Uitase numele. Tanner, unul
dintre preșcolarii uciși în timpul luptei pe care lumea o numea „Bătălia
recunoștinței” sau „Bătălia pentru Perdido Beach”. Coioți înnebuniți de frică.
Focuri de armă trase fără niciun Dumnezeu. Drake și Caine, și Sam
folosindu-și puterile.
— Unde e Tanner? întrebă Sam cu blândețe.
Brittney zâmbi spre spațiul dintre Howard și Taylor.
— Acolo unde e dintotdeauna.
— Brittney, tu știi ce s-a întâmplat? Era evident că Sam nu prea știa cum
să pună întrebarea. Brittney, îți aduci aminte când erai la centrala nucleară?
Caine și Drake veniseră…
Țipătul ei îi făcu pe toți să tresară, chiar și pe Orc.
Un țipăt sălbatic, un sunet puternic, șocant, plin de ceva ce n-ar fi putut fi
decât ură.
— Demonul! țipă ea.
Urmă un urlet animalic, un sunet care îi ridică lui Howard părul pe ceafă
și-l făcu să-și simtă măruntaiele apoase.
Dintr-odată, fata tăcu.
Ridică un braț. Se uită la el. Ca și cum nu ar fi fost parte din ea, ca și cum
era acolo, și ea nu pricepea de ce. Fruntea i se încreți în deplină mirare.
În tăcerea confuză, Sam o întrebă:
— Brittney, poți să ne spui…
— Cred că mi-e somn, spuse ea, lăsând brațul să-i cadă pe lângă trup.
— OK, spuse Sam. Am să… îți vom găsi un loc pentru noaptea asta. Se uită
la Taylor. Du-te la Brianna. Spune-i că venim.

774
 Lui Howard aproape că îi venea să râdă. Brianna n-avea să fie deloc
entuziasmată. Dar Sam apela la cineva care îi era loial în mod necondiționat.
— Nimeni, în afara celor din camera asta, nu trebuie să știe despre
Brittney, spuse Sam.
— Alte secrete, Sammy? spuse Howard.
Sam se încruntă, deranjat de remarca lui. Dar rămase neclintit.
— Lumea e destul de speriată și așa, spuse el.
— Ne ceri destul de multe, Sammy, băiete, zise Howard. În cele din urmă,
fac parte din Consiliu. Îmi ceri să ascund asta față de ceilalți membri ai
Consiliului. N-am nevoie de furia lui Astrid.
— Știu despre mica ta afacere cu alcool și droguri, spuse Sam. Îți fac viața
un chin.
— Ah, zise Howard moale.
— Aha. Am nevoie de ceva timp să-mi dau seama ce am de făcut, spuse
Sam. Nu vreau ca oamenii să vorbească despre… nu vreau ca oamenii să
vorbească deloc, de fapt.
Howard râse.
— Vrei să spui…
— Nu, izbucni Sam. Să nu cumva să îndrăznești să pronunți cuvântul
măcar.
Howard râse și își duse mâna la inimă.
— Jur! N-aș fi primul care să folosească acel cuvânt care începe cu „Z”.
Apoi, teatral, în șoaptă, spuse: Zooom – biii.
— Howard, ea nu e un zombi. Nu fi idiot! E evident că are un soi de putere
care îi permite să se regenereze. Dacă stai să te gândești, nu e atât de diferită
de puterea pe care o are Lana. Că fizic e întreagă, deși, când am îngropat-o,
era sfârtecată.
Howard râse din nou.
— Aha. Doar că nu-mi aduc aminte ca Lana să-și fi croit drum afară dintr-
un mormânt.
Sam plecă spre casa Briannei. Brittney mergea lângă el. Perfect normal, se
gândea Howard, privindu-i îndepărtându-se. Nu era nimic altceva decât o
simplă plimbare cu un mort.
•
Micul Pete se trezi.
Întuneric. Era bine că era întuneric. Lumina îi umplea mintea cu prea
multe.
Era liniște. Bun. Sunetele îi dădeau dureri de cap.
Trebuia să rămână și el tăcut, pentru că altfel cineva ar fi venit și ar fi
adus cu el lumină și zgomot, și atingere, și durere, și panică, și toate aveau să
775
vină peste el ca un val uriaș, de milioane de metri înălțime, și aveau să-l
învârtă, să-l strivească, să-l sufoce.
Atunci el va trebui să se închidă. Va trebui să oprească totul. Să se
ascundă de tot și de toate. Să se întoarcă în joc, să se întoarcă în joc, unde era
întuneric și liniște.
Dar pentru moment, pentru că nu era lumină și nu era niciun sunet, și
nimeni nu-l atingea, putea să reziste, să fie, pentru un moment… el însuși.
Să reziste… să fie… nimic.
Știa unde era jocul. Era acolo, pe noptieră, așteptând. Îl chema așa de
blând, ca și cum nu voia să-l supere.
Nemesis, așa îi zicea jocul.
Nemesis.
•
Lana nu dormise. Citise întruna, încercând să se piardă în carte. Avea o
lumânare mică, nu cine știe ce, dar era un lucru rar în FAYZ.
Își aprinse o țigară la flacăra lumânării și trase adânc, în plămâni. Uimitor
cât de repede devenise dependentă, zău dacă nu!
Țigări și votcă. Sticla era pe jumătate goală, pe podea, lângă ea. Nu
funcționase, n-o ajutase să doarmă.
Lana căuta gaiafagul în sinea ei. Dar nu era cu ea. Pentru prima dată de
când se târâse afară din mină.
Încheiase socotelile cu ea, pentru moment cel puțin.
Faptul în sine trebuia să-i fi dat ceva liniște sufletească. Dar Lana știa că
se va întoarce, când va avea nevoie de ea, că încă putea s-o folosească. Nu va
fi niciodată liberă.
— Ce-ai făcut, diavol bătrân? întrebă Lana, adormită. Ce-ai făcut cu
puterea mea?
Își spuse că monstrul, gaiafagul… Întunericul… n-o putea folosi pe
Tămăduitoare decât pentru a vindeca și nimic rău nu putea să iasă din asta.
Dar ea știa foarte bine că nu era așa. Întunericul nu trecea prin ușa din
spate a timpului și spațiului, hrănindu-se cu puterea ei fără motiv.
Fusese în mintea ei zile întregi, folosindu-se de puterile ei vindecătoare.
Dar pe cine vindecase?
Apucă sticla de votcă, o duse la gură și înghiți focul lichid din ea.
Ce vindecase?

776
 • PAISPREZECE

30 de ore, 25 de minute

În prima zi a dispariției sau, cum îi spunea Sanjit în taină, a eliberării, el și

frații și surorile lui cercetaseră întreaga proprietate.
Nu fusese găsit nici măcar un singur adult. Nu tu dădacă, nu tu bucătar,
nu tu grădinari – ceea ce era o mare eliberare, de vreme ce unul dintre
asistenți părea un pervers – și nu tu menajere.
Rămaseră împreună, ca un grup, Sanjit făcând glume ca să poată să le
mențină moralul ridicat.
— Ești sigur că vrei să găsești pe careva? întrebase el.
— Avem nevoie de adulți, îl contrazise Virtue în felul lui pedant.
— Pentru ce, Choo?
— Pentru… asta îl zăpăcise pe Virtue.
— Dacă cineva se îmbolnăvește? întrebă Peace.
— Te simți bine? o întrebase Sanjit.
— Eu așa zic.
— Vezi? Suntem bine.
În ciuda ciudățeniei incontestabile a situației, Sanjit se simțise mai mult
eliberat decât îngrijorat. Nu-i plăcuse să răspundă la numele de Wisdom. Nu
putea să suporte să i se spună ce să facă în fiecare minut al fiecărei zile. Nu-i
plăceau regulile. Și apoi, dintr-odată, nu mai exista nicio regulă, nimic.
Nu avea răspunsuri la întrebările repetate despre ce se întâmplase. Tot ce
părea clar era că toți adulții dispăruseră. Și că radioul, telefoanele și
antenele-satelit erau moarte.
Sanjit se gândea că putea trăi și fără ele.
Dar cei mici – Peace, Bowie și Pixie – fuseseră speriați de la bun început.
Chiar și Choo, pe care Sanjit nu-l văzuse până atunci niciodată supărat, era
speriat de moarte.
Liniștea simplă a insulei pustii era oprimantă. Casa imensă, cu unele
camere pe care puștii nici măcar nu le văzuseră, camere pe care nu le
folosise nimeni niciodată, părea la fel de mare și de moartă ca un muzeu.
Și scotocitul prin casa majordomului, prin apartamentul de la etaj al
dădacei, prin bungalow-uri și dormitoare îi făcuse să se simtă ca niște hoți.
Dar starea de spirit a tuturor, în acea primă seară, se îmbunătățise când
se întorseseră în casa cea mare și deschiseseră frigiderul în căutarea cinei
mult așteptate.
777
 — Ăștia chiar au înghețată, acuză Bowie. În tot timpul ăsta au avut
înghețată. Ne-au mințit. Au tone de înghețată.
Aveau în congelator douăsprezece cutii a câte douăzeci de kilograme de
înghețată. În jur de două sute patruzeci de kilograme de înghețată.
Sanjit îl bătuse pe umăr pe Bowie.
— Chiar ești așa de surprins, mititelule? Bucătarul are o sută cincizeci de
kile, iar Annette nu e nici ea departe.
Annette era menajera care făcea curat în camerele copiilor.
— Putem să mâncăm din ea?
Sanjit era uimit să vadă că, pentru prima dată, îi cereau lui permisiunea.
El era cel mai mare, dar nu-i trecuse prin cap că el era răspunzător pentru ei.
— Mă întrebi pe mine?
Bowie ridicase din umeri.
— Bănuiesc că acum tu ești adultul.
Sanjit zâmbise.
— Atunci, ca adult temporar, decretez că, la cină, mâncăm înghețată.
Începeți una dintre cutiile acelea, găsiți cinci linguri și nu ne oprim până nu
ajungem la fund.
Pentru o vreme, toată lumea fusese fericită. Dar, în cele din urmă, Peace
ridicase mâna, ca și cum ar fi fost la școală.
— Nu trebuie să ridici mâna, îi spusese Sanjit. Care-i problema?
— Ce se va întâmpla de-acum înainte?
Sanjit se gândise preț de câteva secunde. Nu era, în mod normal, o
persoană gânditoare, și el știa asta. În mod normal, era un glumeț. Nu tocmai
un clovn, dar cineva care nu lua viața foarte în serios. A lua viața în serios
era prerogativul lui Virtue.
În zilele de demult, pe vremea când trăise pe străzile și aleile din
Bangkok, erau pericole la tot pasul: patroni de ateliere de confecții care
încercau să te răpească și să te pună să muncești paisprezece ore pe zi,
polițai care te băteau, comercianți care te fugăreau cu bețe de bambus de
lângă standurile lor cu fructe și întotdeauna proxeneții care te dădeau pe
mâna unor bărbați străini care să te folosească după bunul lor plac.
Dar Sanjit încercase întotdeauna să râdă, nu să plângă. Indiferent cât de
flămând, cât de speriat, cât de bolnav fusese, nu se dăduse bătut ca mulți
dintre copiii pe care îi văzuse. Nu devenise brutal, deși nu încăpea îndoială
că supraviețuise, pentru că învățase să fure. Și, în timp ce înaintase în vârstă,
pe acele străzi nemaipomenit de interesante, de terifiante și niciodată
plictisitoare, dobândise o anume mândrie, o atitudine care îl făcea să iasă în
față. Învățase să trăiască fiecare zi și să nu se gândească prea mult la
următoarea. Dacă în ziua aia avea mâncare, dacă avea o cutie în care să
778
doarmă, dacă de pe zdrențele de pe el nu curgeau prea mulți păduchi, era
fericit.
— Păi, mâncare avem destulă, spuse Sanjit celor patru fețe care îl priveau
dornice să fie conduse în direcția corectă. Deci, cred că tot ce ne rămâne de
făcut, practic, e să ne pierdem vremea pe-aici, nu?
Iar răspunsul lui fusese mai mult decât suficient pentru acea primă zi. Se
simțeau cu toții confuzi și speriați. Dar ei își duseseră, mai mult sau mai
puțin, grija unul altuia, fără să se bazeze prea mult pe adulții indiferenți din
jurul lor. Așa că în acea primă seară se spălaseră pe dinți și se trimiseseră
unul pe celălalt la culcare; Sanjit fusese ultimul care se retrăsese în camera
lui.
Pixie venise să doarmă cu el. Apoi și Peace, cu ochii înlăcrimați, ținând în
brațe o pătură. Mia târziu, și Bowie.
Dimineața, se treziseră după cum le era obiceiul. Se întâlniseră la micul
dejun, care constase, în mare, din felii de pâine prăjită cu mult unt de
arahide, interzis până atunci, mult gem interzis și linguri întregi de Nutella,
și ea tot interzisă.
Apoi se duseseră afară și atunci observaseră scrâșnetul acela ciudat.
Se repeziseră până la marginea stâncii. La treizeci de metri sub ei
observaseră iahtul. Iahtul – o ambarcațiune albă, atât de elegantă și atât de
frumoasă și de mare încât avea propriul elicopter – eșuase. Prora, ascuțită ca
o lamă de cuțit, se sfărâmase, înțepenită între doi bolovani uriași. Fiecare
mișcare a apei ridica iahtul și apoi îl lăsa să se macine ușor de stânci la
coborâre.
Iahtul aparținea părinților lor. Nici măcar nu știuseră că sosea, nu
știuseră că părinții fuseseră în apropiere.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Peace, cu vocea tremurândă.
— S-a lovit de stânci, răspunse Virtue. Cred că se apropiau… și apoi… apoi
s-au lovit de insulă.
— De ce nu l-a oprit căpitanul Rocky?
— Pentru că a dispărut, spuse Sanjit. Ca toți oamenii mari, de altfel.
Cumva, în acel moment, adevărul îl lovise pe Sanjit în moalele capului. Nu
simțise niciodată o mare dragoste pentru cei doi actori care își spuneau
mamă și tată, dar, văzându-le iahtul făcut țăndări de stânci, înțelesese, în
sfârșit.
Erau singuri pe insulă. Poate că erau singuri în toată lumea.
— Va veni cineva după noi, spusese Sanjit, nici el prea sigur de ce zicea.
Așa că au așteptat. Zile. Și apoi săptămâni.

779
 Apoi au început să raționalizeze mâncarea. Încă mai era o grămadă.
Insula era aprovizionată pentru petreceri care câteodată adunau și o sută de
invitați, toți venind cu elicopterul sau cu avionul personal.
Sanjit văzuse câteva dintre petrecerile acelea. Lumini strălucind peste tot,
tot felul de oameni celebri, în toalete scumpe și elegante, bând și mâncând, și
râzând prea zgomotos, în timp ce copiii erau ținuți în camerele lor și aduși
printre ei ocazional, ca să spună bună seara și să asculte cum vorbesc
oamenii mari despre cât de nemaipomenit era că părinții lor fuseseră atât de
generoși, salvându-i pe puștii aceștia.
Sanjit nu se considerase niciodată salvat.
Încă mai era destulă mâncare. Dar motorina din generator era pe
terminate, în ciuda eforturilor lor de a o economisi.
Iar acum era problema cu Bowie. Sanjit reușea de obicei să ocolească
responsabilitățile. Dar nu-l putea lăsa pe Bowie să moară.
Erau doar două posibilități: de a pleca sau de a ajunge pe insulă. Cu o
barcă mică – și ei nu aveau nicio barcă la dispoziție – sau cu elicopterul. Și
asta aveau. Mă rog, să zicem că aveau.
Venise timpul să analizeze în mod serios cea mai imposibilă dintre
opțiuni.
Sanjit și Virtue găsiră frânghie în baraca grădinarului. Sanjit ancoră un
capăt al funiei în jurul trunchiului nu tocmai sigur al unui puiet. Azvârli
celălalt capăt în hău.
— Probabil că o să tragă copacul fix în capul nostru, ce ziceți? râse el.
Sanjit și Virtue coborâră. Celorlalți le spusese să stea pe loc, să nu se
apropie de marginea stâncii și să aștepte.
Sanjit își pierdu echilibrul de vreo două ori și alunecă până reuși să-și
fixeze călcâiul în peretele stâncii. Funia nu se dovedise de niciun ajutor la
coborâre. Căzuse pe lângă cărare, unde nu puteau ajunge cu mâna.
Barca, Fly Boy Two, era încă acolo, sfărâmată, ruginind, cu algele vâscoase
adunându-se la bază. Plutea încet, în valuri mici, prora aparent străduindu-
se din răsputeri să rămână agățată de stâncile de care se izbise cu luni în
urmă.
— Cum urcăm pe barcă? întrebă Virtue când ajunseră jos.
— Bună întrebare, Choo.
— Am crezut că ești invincibil, Sanjit.
— Invincibil, nu neînfricat, spuse Sanjit.
Virtue zâmbi în felul lui nemulțumit.
— Dacă urcăm pe stânca aia, putem să ne prindem de balustrada prorei și
să ne suim pe barcă.

780
 De aici, de jos, barca părea mult mai mare. Și mișcarea blândă care legăna
prora sfărâmată părea mult mai periculoasă.
— Bine, frățioare, am s-o fac, OK? spuse Sanjit.
— Eu sunt un cățărător mai bun decât tine.
Sanjit îi puse mâna pe umăr.
— Choo, frățioare, n-o să mai fie multe momente ca astea, în care eu o să
fiu curajos și dornic să mă sacrific. Bucură-te acum, cât ai de ce. S-ar putea să
fie ultima dată când mai vezi așa ceva de la mine.
Pentru a-l împiedica pe Virtue să mai comenteze, Sanjit urcă pe vârful
stâncii și își căută drum cu mare atenție până ajunse la capăt, alunecând
mereu cu tenișii pe stânca acoperită cu alge și săruri de mare. Se rezemă cu
o mână de fuzelajul alb. Ajunsese acum la nivelul ochilor cu puntea.
Se prinse cu ambele mâini de balustrada șubredă din oțel și se ridică până
când coatele lui ajunseră la unghiul de nouăzeci de grade. Zona periculoasă
era exact sub el și, dacă își dădea drumul, avea să se considere norocos dacă
ar scăpa doar cu un picior sfărâmat.
Efortul lui de a ajunge pe punte nu fusese unul plăcut, dar reuși cu doar
un cot julit și vânătăi pe șold. Se întinse cu fața în jos pe puntea din tec,
răsuflând din greu preț de câteva secunde.
— Vezi ceva? strigă Virtue de jos.
— Mi s-a perindat toată viața prin fața ochilor, se pune?
Sanjit se ridică în picioare, îndoindu-și genunchii pentru a se mișca în
ritmul bărcii. Niciun zgomot care să sugereze activitate umană. Nu era nici
urmă de oameni. Nu era tocmai o surpriză, dar, într-un colț întunecat al
minții lui, Sanjit aproape că se aștepta să vadă cadavre.
Se prinse cu ambele mâini de barele de metal, privi în jos la chipul
neliniștit al lui Virtue și spuse:
— Ahoi, matelot.
— Mergi și te uită să vezi ce e pe barcă, spuse Virtue.
— Vrei să spui: „Mergi și te uită să vezi ce e pe barcă, domnule căpitan”.
Sanjit se plimbă, cu falsă nonșalanță, până la prima ușă pe care o văzu.
Fusese pe iaht de două ori până atunci, pe vremea când Todd și Jeniffer încă
mai erau prin preajmă, așa că știa planul ambarcațiunii.
Era același sentiment pe care îl avusese și în prima zi a marii dispariții: se
ducea în locuri în care nu avea ce căuta și nimeni nu-l putea opri.
Liniște. Cu excepția geamătului prorei.
Ciudat rău. Un vas-fantomă. Ca în Pirații din Caraibe. Numai că foarte
spilcuit. Pahare de cristal foarte frumoase. Statuete în alcovuri. Postere de
filme înrămate. Fotografii cu Todd și Jeniffer cu nu știu care actor bătrân și
faimos.
781
 — Alo? strigă el și se simți brusc stupid.
Se întoarse la prova.
— Nu-i nimeni acasă, Choo.
— Au trecut luni bune, zise Choo. La ce te așteptai? Că sunt jos, că joacă
toți cărți și mănâncă chipsuri?
Sanjit găsi o scară și o atârnă pe o parte a vasului.
— Urcați la bord, vă rugăm, spuse el.
Virtue urcă scara cu mare atenție și imediat Sanjit se simți ceva mai bine.
Își duse mâna la ochi și o observă pe Peace pe muchia prăpastiei, privind în
jos neliniștită. Îi făcu cu mâna, ca să-i arate că nu era nicio problemă.
— Bănuiesc că n-ai găsit un manual de pilotat elicopterul ăsta zăcând pe
undeva, prin preajmă?
— Elicopterul, pentru To(n)ți? glumi Sanjit. Nu, nu tocmai.
— Ar trebui să căutăm.
— Mda. Ar fi ceva, răspunse Sanjit, pierzându-și, pe moment, simțul
umorului, uitându-se în sus, la Peace, pe marginea stâncii. Pentru că, între
noi fie vorba, Choo, ideea de a încerca să pilotez un elicopter mă sperie
îngrozitor.
•
Șase bărci cu vâsle porniră dinspre port sub lumina stelelor strălucitoare.
Câte trei copii în fiecare barcă. Câte doi la vâsle și unul la cârmă. Vâslele
stârneau străluciri fosforescente cu fiecare lovitură.
Flota lui Quinn, armada lui Quinn. Măreața flotă a lui Quinn32.
Quinn nu avea nevoie să vâslească și el ca toți ceilalți; în cele din urmă, el
era șeful întregii expediții de pescuit, dar își dădu seama că, într-un fel, îi
făcea plăcere.
Înainte folosiseră motoarele. Mergeau până în larg unde își aruncau
undițele și-și întindeau plasele. Dar benzina, ca orice altceva în FAYZ, nu se
mai găsea așa de ușor. Aveau câteva sute de litri de ulei combustibil
depozitat în port. Acela trebuia păstrat pentru urgențe, nu pentru activități
zilnice, cum era pescuitul.
Așa că le rămăseseră vâslele și durerile de spate. O zi lungă, lungă tare,
care începuse înainte de-a se crăpa de ziuă. Le luase în dimineața aceea o
oră să pregătească totul, plasele stivuite după ce fuseseră uscate, momeala,
cârligele, undițele, balizele, bărcile însele, provizia de hrană din ziua aceea,
apa, vestele de salvare. Apoi mai durase o oră vâslitul până în larg.
Șase bărci: trei înarmate cu balize și undițe și trei trăgând plasele de
pescuit. Făceau cu rândul, pentru că nimeni nu putea suferi năvoadele.

32 Joc de cuvinte între Quinn și Queen (regină) (n. tr.).

782
Trebuia să vâslească mai din greu, trăgând încet plasele după ei, înainte și
înapoi, pe suprafața apei. Apoi trăgeau plasele în barcă și culegeau peștii și
crabii, și variile gunoaie dintre sfori. Grea muncă.
Mai târziu, după-masă, o a doua tură de bărci avea să iasă în larg, să
pescuiască, în mare parte, liliecii de apă. Liliecii-de-apă erau o specie
mutantă care trăia în peșteri pe timpul nopții și zbura în apă în timpul zilei.
Nu foloseau liliecii decât pentru a hrăni viermii ucigași care trăiau în
câmpurile de legume. Liliecii erau tributul pe care îl plăteau copiii viermilor.
Economia din Perdido Beach era de două ori dependentă de eforturile lui
Quinn.
Astăzi, Quinn era într-una dintre bărcile cu năvoade. Multă vreme nu
făcuse nimic, ajungând, în primele luni din FAYZ, într-o formă fizică din ce în
ce mai proastă. Acum se bucura oarecum de faptul că picioarele și brațele,
umerii și spatele îi deveneau tot mai puternice. Îl ajuta, evident, faptul că se
alimenta cu mai multe proteine decât majoritatea.
Quinn avusese o dimineață lungă de muncă serioasă, împreună cu Big
Goof și Katrina; toți trei avuseseră noroc de pradă bună. Prinseseră în
năvoade câțiva pești mici și unul imens.
— Eram convins că s-a prins plasa de ceva, spuse Big Goof.
Se uita vesel nevoie mare la peștele lung de un metru jumătate de pe
fundul bărcii.
— Cred că ăsta e cel mai mare pește pe care l-am prins vreodată.
— Cred că e ton, își dădu cu părerea Katrina.
Niciunul dintre ei nu știa, de fapt, ce fel de pești prindeau. Fie erau
comestibili, fie nu. Fie aveau oase multe, fie n-aveau. Peștele ăsta, care își
trăgea încet ultima suflare, părea foarte comestibil.
— Poate că e ton, spuse Quinn cu blândețe. E mare, oricum.
— A trebuit să-l ridicăm toți trei în barcă, zise Katrina râzând fericită,
amintindu-și de ei, trei, alunecând, pierzându-și echilibrul, înjurând.
— Am avut o dimineață bună, spuse Quinn. Deci, băieți, ce ziceți? E timpul
de un mic dejun la prânz?
Era o glumă veche deja. Pe la mijlocul amiezii, toată lumea era leșinată de
foame. Așa că îi spuneau mic dejun la prânz. Quinn scoase fluierul argintiu
de arbitru, pe care îl folosea să comunice cu flota lui împrăștiată. Fluieră de
trei ori prelung.
Celelalte bărci își puseră în mișcare vâslele și se îndreptară spre barca lui
Quinn. Toată lumea reușea să-și descopere noi rezerve de energie când era
momentul să se adune pentru masă.
Nu erau valuri, nu erau furtuni nici măcar aici, la aproape doi kilometri de
țărm; era ca și cum ar fi plutit pe un lac liniștit, de munte. De la distanța
783
aceea de țărm era aproape posibil să crezi că Perdido Beach arăta normal.
De la distanța aceea de țărm era un orășel de coastă, frumușel, strălucind în
lumina soarelui.
Scoaseră grătarul portabil și lemnul pe care îl menținuseră uscat, și
Katrina, care avea un talent extraordinar la chestiile astea, aprinse focul.
Una dintre fetele din celelalte bărci tăie partea din coadă a tonului, o curăță
de solzi, o secționă în fileuri rozalii.
Pe lângă pește, mai aveau trei verze și niște anghinare fiartă, rece.
Mirosul peștelui pe grătar era ca un drog. Nimeni nu se putea gândi la nimic
altceva până nu terminau de mâncat peștele.
Apoi se relaxară, lungiți în bărcile care erau legate împreună, deși nu
foarte strâns, stând de vorbă, odihnindu-se înainte să petreacă încă o oră
pescuind și apoi să facă față lungului drum înapoi în oraș.
— Pun pariu că era ton, spuse un băiat.
— Eu nu știu ce-a fost, dar a fost bun.
Nu m-aș supăra dacă aș mai mânca vreo câteva felii.
— Hei, avem destulă caracatiță, glumi cineva. Nu trebuia să te obosești să
prinzi caracatițe; într-un fel, se cam prindeau singure, în multe cazuri. Și nu
prea erau pe placul nimănui. Dar toată lumea mâncase cel puțin o dată sau
de două ori.
— Ia o caracatiță d-aici, îi răspunse altul, cu un gest obscen.
Quinn se surprinse uitându-se îndelung spre nord. Perdido Beach era în
partea extrem sudică a barierei FAYZ, exact în coasta ei. Quinn fusese cu
Sam în acele prime zile ale barierei, când au fugit din Perdido Beach,
îndreptându-se spre țărm, căutând o ieșire.
Inițial, planul lui Sam fusese să urmeze bariera până la capătul ei. Pas cu
pas, peste apă și pământ, căutând o portiță de ieșire.
Nu se întâmplase tocmai așa. Interveniseră alte evenimente.
— Știi ce-ar fi trebuit să facem? întrebă Quinn, abia conștientizând că
vorbea cu glas tare. Ar fi trebuit să explorăm toată zona aia de-acolo. Pe
vremea când încă mai aveam destulă benzină.
— Ce să explorezi? zise Big Goof. Vrei să spui să fi căutat pește?
Quinn ridică din umeri.
— Nu e ca și cum aici, jos, am fi epuizat peștele. Aproape întotdeauna
prindem câte ceva, din câte se pare. Dar nu vă puneți niciodată problema că
s-ar putea să se pescuiască mai bine spre nord, ceva mai departe de aici?
Big Goof stărui asupra gândului cu mare atenție. Nu avea mintea cea mai
luminată dintre ei; era simpatic și voinic, dar nu tocmai curios din fire.
— E drum lung de vâslit.

784
 — Mda, ar putea să fie, fu Quinn de acord. Dar eu ziceam dacă am fi avut
încă benzină.
Coborî borurile pălăriei lui moi și se gândi să tragă un pui de somn. El era
șeful acolo. Pentru prima dată în viața lui, Quinn avea responsabilități. Și n-
avea de gând să strice acum chestia asta.
— Sunt insule pe-acolo, zise Katrina.
— Da, căscă băiatul. Aș vrea să mergem să le cercetăm pe toate. Dar Goof
are dreptate: e mult tare de vâslit.

• CINCISPREZECE

29 de ore, 51 de minute

Brianna o găzdui pe Brittney, așa cum îi ceruse Sam. Îi dădu o cameră.

Sam îi ordonase să nu spună nimănui. Ea n-avea nimic împotriva acestei
dispoziții.
Brianna îi respecta pe Astrid și pe Albert, și pe ceilalți membri ai
Consiliului, dar ea și Sam fuseseră împreună în luptă de multe ori. El îi
salvase viața.
Jack era și el la Brianna, dar nu era de părere că era treaba lui Sam sau a
oricui altcuiva. Jack se simțea ceva mai bine. Gripa păruse să fi avut o
perioadă scurtă de incubație, doar o răceală din acelea de douăzeci și patru
de ore. Jack nu mai tușea chiar atât de spectaculos. Pereții și podelele erau
iarăși în siguranță. În plus, una dintre ciudățeniile fermecătoare ale lui Jack
era că, dacă ceva nu se afla pe un ecran de calculator, Jack nu prea îl observa.
Așa că Brianna se îndoia că Jack avea s-o observe pe noua colegă de cameră;
poate doar dacă apărea cu un port USB în cap.
Sam îi mai ceruse Briannei să nu facă nimic altceva decât să-i dea de
mâncare lui Brittney, poate s-o și ajute să se spele puțin, deși, în ultima
vreme, cea mai bună variantă de duș era să te duci să stai în bătaia valurilor.
— Nu-i pune niciun fel de întrebări, fusese Sam cât se poate de clar.
— De ce nu?
— Pentru că s-ar putea să nu vrem să auzim răspunsul, mormăi el. Apoi
se corectase: Ascultă, nu vrem s-o stresăm, bine? S-a întâmplat ceva foarte
bizar. Nu știm încă dacă e o chestie mutantă sau e altceva. Oricum, fata a
trecut prin destule.
785
 — Nu zău? îi răspunsese Brianna. N-aș fi zis că partea în care ea era
moartă și îngropată și ce-o mai fi fost a solicitat-o chiar așa de mult.
Sam oftă, dar destul de tolerant.
— Dacă e să-i pună cineva întrebări, cred că ăla ar trebui să fiu eu. Cu
siguranță nu tu.
Brianna știa ce voise el să spună. Chiar dacă țineau ascunsă chestia asta
cu Brittney, Sam probabil își dăduse seama că toate acestea aveau să iasă la
iveală destul de curând. Și probabil că își dăduse seama că, dacă era cineva
care ar fi trebuit să o interogheze pe Brittney, atunci probabil că Astrid era
aceea.
Eh…
— Hei, Brittney, cum te simți? o întrebă Brianna. Se trezise de câteva
minute, ceea ce pentru Brianna era destul de mult. În cele câteva minute,
reușise să dea o fugă până pe plajă, să umple un bidon de apă sărată și să se
și întoarcă acasă.
Brittney era încă în aceeași cameră în care o lăsase Brianna. Încă era pe
pat. Încă mai zăcea acolo, întinsă, cu ochii deschiși. Brianna se întreba dacă
dormise într-adevăr.
Zombi dormeau?
Brittney se ridică în capul oaselor. Brianna puse apa jos, pe noptieră.
— Vrei să te speli puțin?
Cearșafurile erau mânjite cu noroi, ceea ce nu le făcea cu mult mai
murdare decât erau de obicei. Era uimitor de greu să speli și să cureți toate
lucrurile doar clătindu-le în ocean, purtându-le de colo-colo, prin apă, chiar
și atunci când puteai să le clătești în super-viteză, așa cum făcea Brianna.
Lucrurile ieșeau tot murdare. Și întărite de sare. Și mai provocau și
mâncărimi. Și te mai pomeneai și cu erupții pe piele. Brittney zâmbi
oarecum, arătându-și aparatul dentar murdar. Dar nu manifestă niciun
interes în a se spăla.
— OK, dă-mi voie să te ajut.
Brianna luă un tricou murdar și vechi de pe podea și-l înmuie în apă.
Spălă o parte din noroiul de pe umărul lui Brittney.
Noroiul se desprinse de pe piele.
Dar pielea lui Brittney nu rămase curată.
Brianna mai frecă pielea puțin. Șterse și mai mult noroi. Nu se vedea defel
pielea curată.
Brianna simți fiori pe șira spinării. Brianna nu se temea de multe lucruri.
Se obișnuise cu ideea că super-viteza ei o făcea să fie invulnerabilă, de
neoprit. Se luptase corp la corp cu Caine și ieșise de-acolo râzând. Dar ce se
întâmpla acum era pur și simplu bizar, dincolo de orice limite.
786
 Brianna înghiți greu. Începu iar s-o spele. Și iarăși aceeași chestie.
— OK, spuse Brianna încet. Brittney, cred că, poate, știi tu, e momentul
să-mi spui ce se întâmplă cu tine. Pentru că aș vrea să știu dacă nu cumva
stai acolo și te gândești cum ai vrea să-mi mănânci creierul.
— Creierul? întrebă Brittney.
— Mda. Haide, Brittney, zău așa! Ești un zombi. Hai să nu ne mai
ascundem pe după deget. Nu am voie să folosesc cuvântul ăsta, dar cineva
care revine din morți și se scoală din propriul mormânt, apoi merge printre
cei vii e un zombi.
— Nu sunt un zombi, spuse Brittney calmă. Sunt un înger.
— Ah.
— L-am chemat pe Domnul să-mi fie aproape în nenorocirile mele, și El
m-a auzit. Tanner s-a dus la El și L-a implorat să mă salveze.
Brianna se gândi un moment:
— Mda, bănuiesc că e mai bine decât să fii un zombi.
— Dă-mi mâna, spuse Brittney.
Brianna ezită. Dar își spuse că, dacă Brittney ar fi încercat s-o muște, ar fi
putut să și-o retragă înainte să-și bage ea colții în carne.
Brianna își întinse mâna. Brittney o luă într-ale ei. O trase spre ea, dar nu
spre gura ei. În schimb, o duse pe piept.
— Simți?
— Ce să simt? întrebă Brianna.
— Liniștea. Inima mea nu bate.
Brianna se simți rece dintr-odată. Nu atât de rece ca Brittney. Brianna nu-
și retrase mâna. Nu simțea niciun fel de vibrație.
Nicio bătaie a inimii.
— Nu pot nici să respir, spuse Brittney.
— Nu? șopti Brianna.
— Dumnezeu m-a salvat, spuse Brittney din tot sufletul. Mi-a ascultat
rugăciunile și m-a salvat ca să-l împlinesc vrerea.
— Brittney tu ești… ai stat în pământ multă vreme.
— Foarte multă, răspunse Brittney.
Se încruntă. Căutătura ei lăsă niște cute adânci în noroiul întins pe chipul
ei. Noroiul care nu putea fi curățat.
— Deci, ar cam trebui să-ți fie foame, nu? întrebă Brianna, întorcându-se
la prima ei grijă.
— Nu am nevoie să mănânc. Mai înainte, am băut apă. Am înghițit-o, dar
nu am simțit că alunecă pe gât. Și mi-am dat seama că…
— Ce?
— Că nu am nevoie să beau.
787
 — OK.
Brittney îi oferi iar zâmbetul ei metalic.
— Deci, nu vreau să-ți mănânc creierul, Brianna.
— Asta-i bine, spuse Brianna. Deci… ce vrei să faci?
— Sfârșitul e aproape, Brianna, zise Brittney. De asta mi-au și fost
ascultate rugăciunile. De asta eu și Tanner ne-am întors.
— Tu și… OK. Când spui „sfârșitul”, ce vrei să spui?
— Profeta este deja printre noi. Ea ne va salva din acest loc. Ea ne va
conduce spre Domnul nostru și ne va izbăvi din sclavie.
— Bun, spuse Brianna sec. Sper că mâncarea e mai bună acolo.
— Oh, este mult mai bună, răspunse Brittney entuziasmată. Tort și
cheeseburgeri, și tot ce ți-ai putea dori vreodată.
— Deci, tu ești profetă?
— Nu, nu, spuse Brittney lăsându-și ochii în jos cu modestie. Nu sunt eu
profetă. Eu sunt un înger al Domnului. Eu sunt îngerul răzbunător al
Domnului, venit pe pământ pentru a-l distruge pe cel rău.
— Care dintre ei? Avem câțiva. Vorbim despre ăla cu furca?
Brittney zâmbi, dar, de data aceasta, aparatul ei dentar nu se mai ivi. Era
un zâmbet rece, înghețat, un zâmbet tainic.
— Acest demon, Brianna, nu are furcă. Cel rău vine cu un bici.
Brianna se gândi câteva secunde.
— Trebuie să plec undeva, zise ea.
Plecă de acolo cu o viteză cu care numai ea putea să umble.
•
— Ce vrei de ziua ta? o întrebă John pe Mary.
Mary curăța fecalele de pe un prosop care servea drept scutec. Fecalele
căzură într-un sac de plastic care putea fi dus afară mai târziu și îngropat
într-un șanț săpat de excavatorul lui Edilio.
— Mi-ar plăcea să nu trebuiască să fac asta; atunci ar fi o zi de naștere
nemaipomenită, zise Mary.
— Vorbesc serios, zise John, pe un ton de reproș.
Mary zâmbi și-și înclină capul spre al lui. Frunțile li se atinseră. Era
versiunea lor de îmbrățișare. Un lucru intim între cei doi membri ai familiei
Terrafino.
— Și eu sunt serioasă.
— Ar trebui să îți iei liber azi, zise John. Că doar ai de trecut prin toată
chestia aia cu dispariția. Unii spun că e o experiență destul de intensă.
— Așa s-ar părea, răspunse Mary vag.
Aruncă scutecul într-o altă găleată, pe jumătate plină cu apă. Apa mirosea
a înălbitor. Găleata era așezată pe un cărucior mic și roșu, care putea să fie
788
transportat până la ocean și înapoi. Acolo, spălătorii aveau să facă o muncă
indiferentă: aceea de a le spăla în ocean și de a le trimite înapoi, tot pătate,
pline de nisip și sare care provoca mâncărimi.
— Ești pregătită, nu? întrebă John.
Mary se uită la ceas. Ceasul lui Francis. I-l dăduse când se apucase de
spălat. Câte ore au mai rămas? Câte minute până la marele unu-cinci?
Mary încuviință.
— Am citit ghidul. Am vorbit cu cineva care a trecut prin asta. Am făcut
tot ce trebuie.
— OK, spuse John, nefericit. Din senin, John continuă: Tu știi că Orsay
minte, nu?
— Știu că din cauza ei l-am pierdut pe Francis. E tot ce am nevoie să știu.
— Da! Vezi? Uite ce i s-a întâmplat pentru că a ascultat-o.
— Mă întreb cum o duce Jill cu ele, se gândi Mary cu voce tare. Trecuse
acum la următorul scutec. Cu Francis dispărut și nimeni altcineva care să fi
avut pregătirea necesară, care să-i permită să-i ia locul, Mary avea și mai
mult de muncă decât de obicei. Și nu sarcini dintre cele mai plăcute.
— Probabil că e OK, răspunse John.
— Mda, dar, dacă Orsay e așa o mare mincinoasă, poate că n-ar fi trebuit
s-o las s-o ia pe Jill, zise Mary.
John păru grozav de surprins, neștiind exact cum să răspundă. Se înroși și
privi în pământ.
— Sunt sigur că e bine, spuse Mary repede, interpretându-i privirea drept
grijă pentru Jill.
— Mda. Doar pentru că Orsay minte, asta nu înseamnă că îi va face vreun
rău lui Jill, spuse John.
— Poate că am să mă duc să văd ce face, zise Mary. În timpul meu liber.
Mary râse. Era o glumă pe care o făcea toată lumea și care încetase de mult
să mai fie amuzantă.
— Probabil că ar trebui să stai departe de Orsay, spuse John.
— Zău?
— Adică, na, nu știu. Știu doar că Astrid a spus că Orsay a inventat totul.
— Dacă a spus-o Astrid, trebuie să fie adevărat, spuse Mary.
John nu răspunse, dar părea mâhnit.
— OK, spuse Mary, rufele astea pot să fie trimise la plajă.
John păru ușurat că putea să plece. Mary îl auzi plecând, cu roțile
căruciorului scârțâind în urma lui. Ea aruncă un ochi în camera de zi. Trei
ajutoare erau acolo, dar numai unul era cu adevărat pregătit sau motivat.
Însă s-ar fi descurcat câteva minute.

789
 Mary se spălă pe mâini cât de bine putu și le uscă, ștergându-le de blugii
ei largi.
Oare unde era Orsay în perioada aceea a zilei?
Mary ieși în curte și inspiră adânc aerul care nu mirosea a fecale sau a
urină. Închise ochii, bucurându-se de senzație. Când îi deschise, fu surprinsă
s-o vadă pe Nerezza îndreptându-se rapid spre ea, ca și cum stabiliseră să se
întâlnească exact atunci, și Nerezza întârziase.
— Tu ești… începu Mary.
— Nerezza, îi aminti fata.
— Da. Așa e. E ciudat, dar nu-mi aduc aminte să te fi întâlnit vreodată,
până ieri, când ai venit s-o iei pe Jill.
— Oh, m-ai mai văzut pe-aici, zise Nerezza. Dar eu nu sunt importantă.
Însă pe tine, Mary, toată lumea te știe. Mama Mary.
— Tocmai veneam s-o caut pe Orsay, spuse Mary.
— De ce?
— Voiam să văd ce face Jill.
— Nu de asta veneai, spuse Nerezza, aproape zâmbind.
Expresia feței lui Mary se înăspri.
— OK. Din cauza lui Francis, de-aia. Nu știu ce i-a spus Orsay, dar nu se
poate să nu știți ce-a făcut. Nu pot să cred că asta își dorea Orsay. Dar tu
trebuie s-o oprești, să nu se mai întâmple asta niciodată.
— Ce să opresc?
— Francis a ieșit din scenă. S-a sinucis.
Sprâncenele negre ale Nerezzei se ridicară.
— Zău? Nu. Nu, Mary. S-a dus la mama lui.
— Asta e o prostie, i-o tăie Mary. Nimeni nu știe ce se va întâmpla dacă
ieși din FAYZ în timpul dispariției.
Nerezza puse o mână pe brațul lui Mary. Era un gest surprinzător. Mary
nu era convinsă că îi plăcea, dar nici nu își retrase brațul.
— Mary, Profeta știe ce se întâmplă. Ea vede totul în vis. În fiecare noapte.
— Da? Pentru că eu am auzit că minte. Că inventează totul.
— Știu ce-ai auzit, spuse Nerezza pe un ton compătimitor. Astrid spune că
Profeta minte. Dar tu trebuie să știi că Astrid este o persoană foarte
religioasă și foarte, foarte mândră. Ea crede că știe tot ce e de știut în
materie de adevăr. Ea nu poate să accepte ideea că altcineva ar fi putut fi
ales pentru dezvăluirea adevărului.
— O cunosc pe Astrid de multă vreme, zise Mary.
Era pe cale să nege ceea ce-i spusese Nerezza. Dar era adevărat, nu-i așa?
Astrid era mândră. Avea niște convingeri foarte ferme.

790
 — Ascultă cuvintele Profetei, spuse Nerezza, ca și cum i-ar fi împărtășit
un secret. Profeta a văzut că toți vom fi supuși unor vremuri de grea
încercare. Nu mai e mult până atunci. Și apoi, Mary… apoi vor veni diavolul
și îngerul. Și în apusul roșu vom fi izbăviți.
Mary își ținu respirația, înmărmurită. Voia să spună ceva dur, ceva
indiferent. Dar Nerezza vorbea cu absolută convingere.
— Vino în noaptea asta, Mary, înainte de răsărit. Vino, și Profeta îți va
vorbi, îți promit asta. Și apoi am convingerea asta, vei vedea adevărul și
bunătatea din ea.
Nerezza îi zâmbi și-și încrucișă brațele la piept.
— Ea e ca și tine, Mary: puternică și bună, și plină de iubire.

• ȘAISPREZECE

16 ore, 42 de minute

În bezna nopții, Orsay urca pe stâncă. O făcuse de-atâtea ori, încât știa
cum să-și îndrume picioarele, ce să apuce cu mâinile. În unele locuri, era
alunecos și câteodată se temea că o să cadă în apă.
Se întreba dacă s-ar fi înecat. Nu era foarte adâncă, dar dacă se lovea la
cap în timpul căderii? Inconștientă, în apă, cu spuma năvălindu-i în gură.
Micuța Jill, purtând o rochie curată și ținând păpușa în brațe mai puțin
strâns, urca acum în urma ei. Era surprinzător de agilă.
Nerezza fu imediat în spatele ei, observând-o, privind-o ca un șoim.
— Ai grijă, Profetă, șopti Nerezza. Și tu, Jill.
Nerezza era o fată frumoasă. Mult mai frumoasă decât Orsay. Orsay era
palidă și slabă și părea aproape concavă, ca și cum ar fi fost golită,
prăbușindu-se în ea însăși. Nerezza era sănătoasă și puternică, cu o piele
măslinie fără cusur și un păr negru strălucitor. Ochii ei erau absurd de
strălucitori, de un verde nemaipomenit. Câteodată, lui Orsay i se părea că
ochii ei străluceau în întuneric. O apăra aprig pe Orsay.
La baza stâncii era deja un grup mic de copii care așteptau. Nerezza se
întoarse spre ei să le vorbească:
— Membrii Consiliului răspândesc minciuni pentru că nu vor ca lumea să
cunoască adevărul.

791
 Acoliții își ridicară chipurile pline de speranță și așteptări. Voiau să
creadă că Orsay era o profetă adevărată. Auziseră tot felul de lucruri…
— Dar de ce n-ar vrea ca noi să știm? întrebă cineva.
Nerezza făcu o grimasă miloasă.
— Oamenii care dețin puterea vor, de obicei, să o mențină.
Tonul vocii ei, de un cinism atotștiutor, păru să fie eficient. Copiii dădeau
din cap, imitând expresia chipului Nerezzei, o expresie mai matură, mai
relaxată și mai înțeleaptă.
Orsay aproape că nu-și amintea care fusese viața ei înainte ca Nerezza să
devină prietena și protectoarea ei. Nici măcar n-o observase pe Nerezza prin
oraș. Ceea ce era bizar, pentru că nu era genul de fată pe care s-o treci cu
vederea.
Pe de altă parte, Orsay însăși era nouă în oraș. Înainte locuise cu tatăl ei,
care fusese șeful Parcului Național Stefano Rey, și nu ajunsese în oraș decât
la multă vreme după instalarea barierei FAYZ.
Totuși, Orsay își căpătase puterile mult înainte de FAYZ. La început nu
știa despre ce era vorba, de unde veneau imaginile ciudate din capul ei. Dar,
în cele din urmă, își dăduse seama. Intra și își însușea visele altor oameni. Se
plimba prin fanteziile lor onirice. Vedea ce vedeau și ei, simțea ce simțeau și
ei.
Nu era întotdeauna o experiență plăcută. Fusese în capul lui Drake, de
exemplu, și simțise un hău fără fund, un fund al iadului pe care nimeni n-ar fi
vrut să-l vadă.
În timp, puterile ei păreau să se fi dezvoltat. I se ceruse să atingă mintea
monstrului din mină. Chestia căreia îi spuneau gaiafag. Sau, pur și simplu,
Întunericul. Îi deschisese mintea brutal. Ca și cum niște lame de bisturiu ar fi
trecut prin toate barierele de securitate și intimitate ale creierului ei. După
aceea, nimic n-a mai fost la fel. După contact, puterile ei au ajuns la un alt
nivel. Unul de care nu se bucura.
Când a atins bariera, a putut să vadă visele din cealaltă parte. Visele celor
de dincolo. Care îi așteptau…
Le putea simți prezența chiar și acum, în timp ce urca stânca și se apropia
de barieră. Îi putea simți, dar încă nu-i putea auzi, încă nu putea să intre în
visele lor.
Putea să facă asta numai în momentul în care atingea bariera. Pentru că,
de partea cealaltă, dincolo, de partea cealaltă a acelei bariere cenușii,
implacabile, și ei o atingeau. Orsay văzu bariera ca fiind subțire, dar
impenetrabilă. Un ecran de sticlă lăptoasă, groasă de doar câțiva milimetri.
Asta credea. Asta simțea.

792
 Dincolo, de partea cealaltă, înapoi în lumea reală, părinții și prietenii
veneau ca pelerinii să atingă bariera, să încerce să intre în contact cu singura
minte capabilă să le audă plânsul și să le înțeleagă durerea.
Încercau s-o găsească pe Orsay.
Îi simțea. Mai tot timpul. La început, avusese îndoieli și încă le mai avea.
Dar totul era mult prea puternic pentru a nu fi adevărat. Asta îi spusese
Nerezza:
Lucrurile pe care le simți ca fiind reale sunt reale. Încetează să te mai
îndoiești de asta, Profetă!
Câteodată, se îndoia de Nerezza. Dar nu îi spusese niciodată. Era ceva
foarte puternic în Nerezza. Era puternică, o persoană cu profunzimi pe care
Orsay nu le putea vedea, dar pe care le putea simți.
Câteodată, îi era frică de siguranța pe care Nerezza o afișa.
Orsay ajunse în capul stâncii. Era surprinsă să vadă că acum erau zeci de
copii adunați pe plajă sau care urcau pe stânci.
Nerezza se așeză puțin mai jos de Orsay, ca un bodyguard, ținându-i pe
copii la distanță.
— Privește cât de mulți au venit, îi spuse Nerezza.
— Da, spuse Orsay. Prea mulți. Nu pot…
— Trebuie să faci tot ce poți să faci, spuse Nerezza. Nimeni nu se așteaptă
să suferi mai mult decât poți duce. Dar să nu cumva să uiți să vorbești cu
Mary. Chiar dacă nu faci nimic altceva, prorocește pentru Mary.
— Doare, recunoscu Orsay. Se simțea prost să recunoască așa ceva. Toate
aceste chipuri disperate, pline de speranță și neliniște se ridicau spre ea. Și
tot ce trebuia să facă era să îndure durerea pentru a le ușura povara fricii.
— Vezi! Vin aici, în ciuda minciunilor lui Astrid.
— Astrid? Orsay se încruntă. O mai auzise pe Nerezza spunând ceva
despre Astrid și mai devreme. Dar majoritatea gândurilor lui Orsay erau în
altă parte. Era doar parțial conștientă de ce se întâmpla în lumea asta. Din
ziua aceea, în care atinsese Întunericul, se simțise ca și cum întreaga lume
era puțin mai decolorată, sunetele ceva mai înfundate. Lucrurile pe care le
atingea părea să le atingă prin tifon.
— Da, Astrid cea genială spune minciuni despre tine. Ea este sursa
minciunilor.
Orsay scutură din cap.
— Greșești, sigur greșești. Astrid? Este o fată cinstită.
— E Astrid, fără îndoială. Se folosește de Taylor și Howard și de încă vreo
câțiva. Minciunile circulă repede. Toată lumea a auzit deja. Și, cu toate astea,
privește cât de mulți au venit!
— Poate că n-ar trebui să mai fac asta, spuse Orsay.
793
 — Nu poți lăsa minciunile să te tulbure, Profetă! Nu ai de ce să te temi de
Astrid, geniul care nu vede ce e în fața ochilor ei.
Nerezza zâmbi în felul acela misterios, apoi păru să se scuture, parcă
înfiorată de un vis rău, de care voia să se lepede. Înainte ca Orsay să poată să
întrebe ce dorise să spună, Nerezza zise:
— S-o lăsăm pe Sirenă să cânte.
Orsay o auzise pe Jill cântând numai de două ori până atunci. Ambele dăți
fuseseră ca niște experiențe religioase mistice. Chiar nu conta ce cântec era,
deși unele melodii te făceau să simți ca și cum ar fi trebui să faci mai mult
decât doar să stai și să asculți.
— Jill, spuse Nerezza. Pregătește-te. Apoi, pe un ton puternic, se adresă
celor de pe plajă: Oameni buni, am pregătit o experiență specială pentru voi.
Inspirată de Profetă, micuța Jill are un cântec pentru voi. Cred că vă va
plăcea.
Jill cântă primele cuvinte ale unui cântec pe care Orsay nu-l recunoștea.

Nani, nani,
Puiul mamii…

Lumea se închise în jurul lui Orsay ca o pătură moale și caldă. Mama ei,
mama ei cea adevărată, nu fusese niciodată genul care să cânte cântece de
leagăn. Dar în mintea ei exista o altă mamă, una pe care și-ar fi dorit s-o aibă.

Că mama te-o legăna și cu gura ți-o cânta

Nani, nani, puișor, nani, nani, dormi ușor.

Și acum Orsay putea vedea, cu ochii minții, și floricelele, și păsărelele,

toate dansând în imaginația ei. Și cu ele, și viața pe care n-o avusese
niciodată, o lume pe care n-avea s-o cunoască niciodată, o mamă care i-ar fi
cântat…

Nani, nani…

Jill tăcu. Orsay clipi ca un somnambul. Își văzu discipolii, copiii, atât de
aproape acum unul de celălalt, încât păreau să se contopească. Se mișcaseră
atât de aproape de Jill și acum stăteau lipiți de stâncă.
Dar ochii lor nu erau ațintiți asupra lui Jill și nici măcar ațintiți asupra lui
Orsay. Ochii lor erau îndreptați spre acel apus angelic și spre chipurile
mamelor lor.
— Acum e momentul, îi spuse Nerezza lui Orsay.
794
 — OK, spuse Orsay. Da.
Își lipi palma de barieră. Șocul electric îi arse buricele degetelor. Durerea
era incredibilă, chiar și după atâtea ori. Trebuia să-și stăpânească impulsul
greu de înfrânat de a-și retrage mâna.
Dar apăsă cu palma, iar durerea îi aprinse fiecare nerv din mâna ei,
urcând pe braț în sus, arzând-o, mistuind-o.
Orsay închise ochii.
— E… acolo… Mary este aici?
Cineva își ținu respirația.
Orsay își deschise ochii plini de lacrimi și o văzu pe Mary Terrafino stând
mai în spate. Biata Mary, atât de împovărată!
Mary, atât de slabă acum! Foametea înrăutățită de anorexie.
— De mine zici? întrebă Mary.
Orsay închise ochii.
— Mama ta… îi văd visele despre tine, Mary.
Orsay simți imaginile cum se revarsă peste ea, mângâind-o, tulburând-o,
luându-i în mod miraculos mintea de la durerea pe care o simțea.
— Mary, la șase ani… Mamei tale îi este dor de tine… visează la vremea
când erai o copilă și erai atât de supărată când fratele tău primise un cadou
de Crăciun, pe care îl voiai tu.
— Un skateboard, șopti Mary.
— Mama ta visează că te vei întoarce la ea în curând, spuse Orsay. Este
ziua ta, atât de curând, Mary. Ești atât de mare acum! Mama ta spune că ai
făcut destule, Mary. Ceilalți îți vor prelua munca.
— Nu pot… spuse Mary. Părea șocată. Nu pot să-i las singuri pe copiii
ăștia.
— Ziua ta cade de ziua mamei, Mamă Mary, șopti Orsay, simțindu-și
străine propriile vorbe.
— Da, recunoscu Mary. De unde…
— În ziua aceea, Mamă Mary, îți vei elibera copiii, pentru ca tu însăți să
devii, din nou, Mary, copilul, continuă Orsay să vorbească.
— Nu pot să-i las în urmă…
— Nu-i vei lăsa în urmă, Mary! Când soarele va apune, tu îi vei conduce
spre libertate, șopti Orsay. Când soarele va apune pe cerul roșu…
•
Sanjit își petrecuse dimineața uitându-se la un film, cu tatăl lui adoptiv în
rolul principal. Fly Boy Too. Îl mai văzuse și altă dată. Cu toții văzuseră
fiecare cadru din toate filmele cu Todd Chance. Și majoritatea filmelor cu
Jennifer Brattle. Dar nu și cele cu nuditate.

795
 Dar Fly Boy Too prezenta un interes deosebit pentru scena de douăzeci
de secunde care arăta un actor – sau poate că era un pilot adevărat, cine ar fi
putut să spună – pilotând un elicopter. În cazul lui, pilota un elicopter, în
timp ce încerca să-l mitralieze pe John Gage – jucat de Todd Chance –, iar
Gage sărea de pe un vagon pe altul al unui tren în mișcare.
Sanjit văzuse scena aceea de douăzeci de secunde de sute de ori, până
când creierul i se făcuse terci și ochii i se împăienjeniseră.
Acum, când toți ceilalți erau în pat, Sanjit intră în tura de noapte târzie, la
căpătâiul lui Bowie. Sau poate că era tura din zori.
Se așeză în fotoliul adânc, de lângă patul lui Bowie.
Peste umărul lui își întindea gâtul o lampă de podea, care trimitea un cerc
de lumină peste cartea pe care o deschise. Era un roman de război. Despre
Vietnam, care era o țară lângă Thailanda, unde se născuse el. Era clar că
acolo, demult, fusese un război, și americanii participaseră în acel război.
Dar nu asta îl interesa pe el. Ce-l interesa era faptul că foloseau multe
elicoptere, și romanul ăsta, în special, se învârtea în jurul unui soldat care
pilota un elicopter.
Nu era cine știe ce, dar nu avea altceva. Cel puțin, autorul părea să fi
studiat problema. Descrierile lui sunau bine. Sunau ca și cum n-ar fi fost
inventate.
Ăsta nu era un mod în care să învețe să piloteze un elicopter.
Bowie își aruncă într-o parte capul, furios, ca și cum ar fi avut un coșmar.
Sanjit era destul de aproape ca să pună mâna pe fruntea lui Bowie. Pielea îi
era fierbinte și plină de broboane.
Era un copil frumos Bowie, cu ochi albaștri umezi și dinți haioși. Era atât
de palid, încât arăta câteodată ca unul dintre zeii de marmură albă, pe care îi
văzuse Sanjit în copilăria lui demult pierdută. Aceia erau reci la atingere.
Bowie nu.
Leucemie. Nu, cu siguranță nu. Dar nu era nici vreo răceală sau vreo
gripă. Dura de prea multă vreme ca să fie gripă. În plus, nimeni altcineva nu
se mai îmbolnăvise. Deci, probabil că nu fusese genul ăla de chestie. Una
dintre bolile alea care se iau.
Sanjit chiar nu voia să-l vadă pe micuț murind. Văzuse oameni murind. Un
cerșetor bătrân, fără picioare. O femeie care murise într-o alee din Bangkok,
după ce născuse. Un bărbat înjunghiat de un pește.
Și un băiat pe nume Sunan.
Sanjit îl luase pe Sunan sub aripa lui. Mama lui Sunan fusese prostituată.
Dispăruse într-o bună zi; nimeni nu știa dacă mai trăia sau nu. Și Sunan
ajunsese pe străzi. Nu știa prea multe. Sanjit îl învățase tot ce putuse. Cum să
fure mâncare. Cum să scape când era prins furând mâncare. Cum să-i
796
convingă pe turiști să-i dea bani, cărându-le bagajele. Cum să-i convingă pe
proprietarii de magazine să plătească să-i ghideze pe turiștii străini către
magazinele lor.
Cum să supraviețuiască. Dar nu și cum să înoate.
Sanjit îl scosese din râul Chao Phraya prea târziu. Își luase ochii de la
băiat doar un minut. Când se întorsese… prea târziu. Până să reușească să-l
scoată din apa mâloasă, era prea târziu.
Sanjit se așeză la loc. Se întoarse la cartea lui. Mâinile îi tremurau.
Peace intră în cameră, îmbrăcată în pijamale din cap până în picioare și
frecându-și ochii somnoroasă.
— L-am uitat pe Noo Noo, spuse ea.
— Ah. Sanjit observă păpușa pe podea, o ridică și i-o înmână. E greu să
dormi fără Noo Noo, nu-i așa?
Peace luă păpușa, o îmbrățișă și o ținu strâns.
— Bowie se face bine?
— Eu așa sper, spuse Sanjit.
— Înveți cum să pilotezi un elicopter?
— Sigur, spuse Sanjit. Floare la ureche. Sunt niște pedale pentru picioare.
Bățul ăsta se cheamă levier de direcție. Mai e un băț care se cheamă… într-
un fel. Am uitat. Dar nu-ți face griji.
— Eu îmi fac întotdeauna griji, nu-i așa?
— Da, cam așa e. Sanjit îi zâmbi. Dar nu face nimic, pentru că lucrul de
care te temi tu cel mai mult nu se întâmplă aproape niciodată, nu crezi?
— Ba da, admise Peace. Dar nici chestia pe care o aștept eu nu se
întâmplă.
Sanjit oftă.
— Mda. Păi, eu am să fac tot posibilul.
Peace veni la el și-l strânse în brațe. Apoi își luă păpușa și plecă.
Sanjit se întoarse la roman, ceva cu un schimb de focuri cu „Charlie”.
Răsfoi mai departe, încercând să adune destule indicii din care să-și dea
seama cum să zboare cu elicopterul. De pe o barcă. De lângă o stâncă.
Cu un elicopter în care se aflau cu toți cei pe care îi iubea.

• ȘAPTESPREZECE

15 ore, 59 de minute
797
 — Mamă Mary? Pot să mă scol și să stau cu tine?
— Nu, iubita. Du-te și te culcă la loc.
— Dar nu mi-e somn.
Mary îi mângâie umărul micuțului de patru ani. Îl conduse înapoi în
camera principală. Paturi de campanie pe jos. Cearșafuri murdare. Nu mai
avea ce să facă în privința asta.
Mama ta spune că ai făcut destule, Mary.
Mama Mary, așa i se spunea. Ca și cum ar fi fost Maica Domnului. Copiii
întotdeauna o priveau cu admirație. O admirau de nu mai puteau. Mare
lucru! Asta n-o ajuta cine știe ce în chinul ei de zi cu zi, noapte de noapte,
fără încetare.
„Voluntari” posaci. Nesfârșitele lupte dintre copii pentru jucării. Frați sau
surori mai mari încercând permanent să-și lepede frații sau surorile mai
mici la grădiniță. Zgârieturi, julituri, nasuri curgând, nasuri sângerând, dinți
care stăteau să cadă, infecții la urechi. Puști care, pur și simplu, umblau
aiurea, ca Justin, ultimul care se aventurase. Și serii nesfârșite, nesfârșite de
întrebări care cereau răspunsuri. O nevoie de atenție care n-o lăsa să respire
niciodată, nici măcar pentru o secundă.
Mary nota totul într-un calendar. Trebuise să și-l conceapă singură, să-l
deseneze cu atenție pe o bucată de hârtie industrială. Avea nevoie de spații
mari pentru nesfârșitele însemnări și toate chestiile pe care nu trebuia să le
uite. Fiecare zi de naștere a fiecărui copil. Când se plânsese fiecare copil
prima dată de infecția la urechi. Memento să nu uite să găsească mai multă
pânză pentru scutece. Să găsească o mătură nouă. Lucruri pe care trebuia să
i le spună lui John sau vreunuia dintre cei care lucrau cu ea.
Se uita acum fix la calendarul ei. Se uita la un semn pe care îl făcuse, ca să-
i dea o zi liberă lui Francis, în cinstea a trei luni de muncă fantastică.
Francis își luase singur liber.
Pe calendar mai era și un semn „P”, de acum ceva săptămâni. Era codul
pentru Prozac. Nu găsise niciun fel de Prozac. Cabinetul cu medicamente al
Dahrei Baidoo era aproape gol. Dahra îi dăduse lui Mary câteva
antidepresive, dar simțise efecte secundare. Vise puternice, vii, absurde,
care o făceau pe Mary să nu se simtă în apele ei toată ziua și să se sperie de
momentul în care trebuia să adoarmă.
Mânca tot ce trebuia să mănânce.
Dar începuse iar să vomite. Nu de fiecare dată. Doar câteodată. Câteodată,
avea de ales între a nu mânca și a-și permite să-și bage degetele pe gât.
Câteodată, nu putea să-și controleze ambele impulsuri, așa că trebuia să
aleagă unul.

798
 Și apoi, suspinând, plină de ură față de propria minte, față de cancerele
care păreau a-i devora sufletul zi și noapte, noapte și zi.
Mamei tale îi e dor de tine…
În calendar, Mama Mary avea marcat cu roșu „anul al 15-lea!” Răsuci
ceasul lui Francis și se uită să vadă cât era ora. Chiar să fi fost atât de târziu?
Mai erau șaisprezece ore. Șaisprezece ore până când avea să împlinească
cincisprezece ani.
Nu mai era mult. Trebuia să fie pregătită pentru asta. Marea vârstă,
cincisprezece.
Trebuia să fie pregătită să se lupte cu tentația pe care o avea de înfruntat
fiecare puști din FAYZ care ajungea la această vârstă fatidică.
Deja toată lumea știa ce se va întâmpla. Timpul pare că îngheață. Și, în
vreme ce tu ești suspendat într-un fel de lume mediocră, un demon vine să
te ispitească. Persoana pentru care ai face orice, cu orice preț. Cel cu care
vrei cel mai mult să te reunești. Și ademenitorul îți oferă o cale de salvare. Te
va implora să treci de partea cealaltă împreună cu el, să ieși din FAYZ.
Existau sute de teorii cu privire la motivul pentru care se întâmpla astfel.
Mary auzise teorii numerologice, teorii conspiraționiste, teorii astrologice,
toate teoriile din lume despre extratereștri, despre cercetători
guvernamentali…
Explicația lui Astrid, explicația „oficială”, era aceea că FAYZ era o
ciudățenie a naturii, o anomalie pe care n-o putea pricepe nimeni, cu reguli
pe care copiii din FAYZ ar trebui să încerce să le descopere și să le înțeleagă.
Efectul psihologic bizar al împlinirii vârstei de cincisprezece ani era doar
o distorsiune mentală. Nu exista niciun diavol ademenitor, și calea pe care
ți-o oferea era la fel de ireală.
„E doar modalitatea prin care mintea dramatizează o alegere între viață și
moarte”, explicase Astrid, pe tonul acela al ei, superior.
Copiii, în mare, nu se gândeau la asta. Pentru un puști de zece sau de
doisprezece ani vârsta de cincisprezece ani era foarte departe. Când ziua
aceea de naștere se apropia, începeai să te gândești la ea, dar Astrid – pe
vremea când încă mai aveau curent electric și imprimante – întocmise chiar
un mic ghid, frumos printat, numit „Cum să supraviețuiești la 15 ani”.
Mary nu credea că Astrid ar fi mințit în mod deliberat. Indiferent ce zicea
Nerezza. Dar nu credea nici că Astrid era infailibilă.
În majoritatea timpului, Mary nu avea vreme de pierdut cu meditații
filosofice. Și asta era puțin spus. În majoritatea timpului, Mary era ocupată
până peste cap de crizele provocate de copii.
Dar ziua se tot apropia. Și apoi… Francis.
Și acum, Orsay.
799
 În acea zi îți vei elibera copiii, pentru ca tu însăți să devii, din nou, Mary,
copilul…
Mary simțea cum depresia începea s-o invadeze. Era un prădător
răbdător. O urmărea și aștepta. Și apoi îi simțea fiecare slăbiciune și venea și
mai aproape.
Se forțase să mănânce.
Și apoi se forțase să vomite ce mâncase.
Nu era proastă. Nu era inconștientă. Știa că pierduse controlul. Din nou.
Se prăbușea din temelii.
Și, în curând, avea să fie în acea stază înghețată, în afara timpului, despre
care vorbea Astrid în ghidul ei. Și va vedea chipul mamei ei, chemând-o la
ea…
Renunță la povară, Mary…
Și du-te la ea…
Mary închise ochii strâns. Când îi redeschise, Ashley stătea înaintea ei.
Fetița plângea. Avusese un coșmar și avea nevoie de o îmbrățișare.
•
O puștoaică pe nume Consuela, unul dintre soldații lui Edilio, îl văzuse
prima.
Fugi la Edilio. Era printre cei din tura de noapte, care făceau de gardă în
orele dinaintea zorilor. Consuela dăduse peste el, țipase și fugise repede la
Edilio. Asta fusese instruită să facă.
Acum Edilio stătea aplecat asupra lui. Se întreba ce-ar fi trebuit să facă.
Știa răspunsul corect la întrebarea asta: să raporteze Consiliului. Mai înainte
îi făcuse capul calendar lui Sam din același motiv.
Dar chestia asta…
— Ce-ar trebui să fac? întrebă Consuela.
— Nu spune nimănui.
— S-o chem pe Astrid? Pe Sam?
Probabil că erau niște întrebări rezonabile. Edilio ar fi vrut să aibă și
răspunsuri perfect rezonabile.
— Poți să pleci, spuse Edilio. Ai făcut treabă bună. E nasol c-a trebuit să
vezi asta.
Fata plecă, ușurată că putea să se îndepărteze de locul acela. Edilio
rămase să se uite cu jale la chestia aceea… persoana aceea… trupul acela…
Avea să fie ca un pumnal în inima lui Sam.
În lunile care urmaseră morții lui Drake Merwin, înfrângerii gaiafagului și
pactului cu viermii mutanți, peste FAYZ se așternuse liniștea.

800
 Edilio simțea cum acea structură fragilă, acel sistem la care lucrase atât
de mult, sistemul în care începuse să creadă că va rezista se făcea bucăți
acum, destrămându-se în mâinile lui Edilio ca un șervețel de hârtie în ploaie.
Nu fusese niciodată adevărat. FAYZ-ul avea să câștige întotdeauna.
•
Sam stătea aplecat deasupra cadavrului. Priveliștea îl tulbură. Făcu un
pas nesigur înapoi.
Edilio îl prinse la timp.
Sam simți panica sufocându-l. Voia să fugă. Nu putea să respire. Inima îi
bătea cu putere. Își simțea sângele ca niște ace de gheață umblându-i prin
vene.
Știa ce se întâmplase.
— Hei, șefu’, spuse Edilio. Ești bine, frate?
Sam nu putea să-i răspundă. Respira încet, sacadat. Ca un copil mic,
pornit pe plâns.
— Sam, încercă Edilio. Haide, omule, revino-ți!
Edilio își întoarse privirea de la trupul mutilat la prietenul său și înapoi.
Trecuse și el prin asta. Sam cunoștea îngrozitoarele răni pe care le vedea.
Trupul băiatului de doisprezece ani, pe nume Leonard, purta rănile pe care
Sam le știa și pe care nu le va putea uita niciodată.
Urme de bici.
Strada era liniștită. Nu era nici țipenie. Nimeni care să vadă.
— Drake, șopti Sam.
— Nu, frate. Drake e mort demult.
Sam, dintr-odată furios, îl prinse pe Edilio de cămașă.
— Nu-mi spune tu mie ce văd cu ochii mei, Edilio. El e.
Sam țipa.
Edilio desprinse cu răbdare degetele încleștate ale lui Sam.
— Ascultă, Sam. Știu cum pare. Te-am văzut. Am văzut cum arătai în ziua
aceea. Deci, știu, OK? Dar, omule, nu are niciun sens. Drake e mort și
îngropat sub o tonă de stânci, în puțul minier.
— E Drake, spuse Sam sec.
— OK, ajunge, Sam! se răsti Edilio. Începi s-o iei razna.
Sam își închise ochii și simți din nou durerea… o durere pe care nu și-o
închipuia posibilă decât în iad. O durere ca și cum ar fi ars de viu.
Loviturile biciului lui Drake. Fiecare mușcând din carnea lui, sfâșiind-o…
— Tu nu știi… Nu știi ce înseamnă…
— Sam…

801
 — Chiar și după ce Brianna băgase atâta morfină în mine… tu nu știi… tu
nu știi… Bine? Nu știi. Roagă-te lui Dumnezeu să nu trebuiască să afli
vreodată.
Taylor se găsi tocmai atunci să apară din senin. Aruncă o privire spre
cadavru și icni. Își acoperi gura și privi în altă parte.
— S-a întors, spuse Sam.
— Taylor, ia-l pe Sam de-aici. Du-l la Astrid! îi ordonă Edilio.
— Dar Sam și Astrid sunt…
— Fă ce ți-am spus! urlă Edilio. Și apoi saltă-ți fundul și adună-i pe ceilalți
membri ai Consiliului aici. Vor să știe ce se întâmplă? Foarte bine. Atunci n-
au decât să se dea jos din pat.
— Nu dispare niciodată, spuse Sam printre dinți. Știi de asta, Edilio? Nu
dispare niciodată. E întotdeauna cu mine. E întotdeauna cu mine.
— Ia-l de-aici! îi ordonă Edilio lui Taylor. Și spune-i lui Astrid că trebuie
să avem o discuție.

• OPTSPREZECE

15 ore, 57 de minute

— Pornim în noaptea asta, spuse Caine.

Slăbit. Fiecare mușchi îi era slăbit. Îl durea tot. Gâfâia urcând scările de la
cantină. Ca și cum ar fi alergat la maraton.
Foametea. Asta făcea din om.
Încerca să numere fețele epuizate, flămânde și triste care se întoarseră
spre el. Dar nu putea reține numărul în minte. Cincisprezece?
Șaptesprezece? Cu siguranță nu mai multe.
Ultima lumânare licărea pe masa care fusese cândva încărcată cu plăcintă
de curcan și pizza, și jeleuri, și salată, sticle de lapte, toată cavalcada de
mâncăruri de cantină pregătite pentru prânzurile elevilor.
Sala aceasta fusese cândva plină de copii. Toți sănătoși. Unii mai slabi,
alții mai grași, niciunul supt de foame și hidos precum cei care mai erau
acum aici.
Academia Coates, locul preferat unde cei bogați își trimiteau odraslele
care nu le aduceau decât necazuri. Copii care provocau incendii. Copii care îi
intimidau pe alții. Derbedei. Drogați. Puști cu probleme psihice. Sau, pur și
802
simplu, copii care le răspundeau părinților puțin cam des. Sau copii ai căror
părinți pur și simplu nu-i mai voiau în viața lor.
Dificilii, ratații, neadaptații. Cei pe care nu-i iubea nimeni. Academia
Coates, locul unde îți lepădai odraslele și scăpai de dureri de cap.
Păi se pare că funcționa foarte bine pentru toate părțile implicate.
Acum era academia disperaților rămași în urmă. Cei care fuseseră
suficient de răi sau suficient de norocoși să fi supraviețuit. Numai patru
dintre ei erau mutanți. Caine însuși, putere maximă; Diana, a cărei singură
putere era aceea de a măsura puterea celorlalți mutanți; Bug, cu abilitatea
lui de a dispărea aproape complet, și Penny care căpătase o putere extrem
de folositoare, aceea a iluziei: putea să facă pe cineva să creadă că e atacat de
un monstru sau înjunghiat, sau ars de viu.
O demonstrase pe un puști pe nume Barry. Îl făcuse să creadă că era
urmărit în jurul camerei de sulițe. Fusese amuzant să te uiți la el cum alerga
terorizat.
Asta era tot. Patru mutanți dintre care numai doi, Caine și Penny, puteau
să lupte. Bug era și el folositor în felul lui. Iar Diana era Diana. Singurul chip
pe care voia să-l vadă în momentul de față.
Dar ea avea capul aplecat, culcat pe brațele pe care le sprijinea, în coate,
pe genunchi.
Ceilalți se uitau la el. Nu-l iubeau, nici măcar nu-l plăceau, dar încă se
temeau de el.
— V-am chemat pe toți aici, în seara asta, pentru că plecăm, spuse Caine.
— Avem destulă mâncare? spuse o voce, plângând jalnic.
— O să avem și mâncare, spuse Caine. Știm un loc de unde putem s-o
luăm. E o insulă.
— Cum o să ajungem pe o insulă?
— Ia mai taci, Jason! E o insulă. A fost deținută înainte de doi actori
celebri de care, probabil, vă mai aduceți aminte. Todd Chance și Jennifer
Brattle. E un conac imens pe o insulă privată. Genul de loc unde se
depozitează o grămadă de mâncare.
— Singurul mod de a ajunge acolo e cu barca, vociferă Jason. Cum o să
facem noi chestia asta?
— O să luăm câteva bărci, răspunse Caine cu mult mai multă încredere
decât simțea cu adevărat.
Bug strănută. Când strănuta, devenea aproape vizibil.
— Bug știe despre locul ăsta, spuse Caine. E faimos.
— Atunci de ce nu am auzit despre asta mai înainte? întrebă Diana,
mormăind cu nasul în pământ.

803
 — Pentru că Bug e un idiot și nu și-a dat seama că trebuie să ne spună, se
răsti Caine, scos din sărite. Dar insula e acolo. Se cheamă San Francisco de
Sales. E pe hartă.
Scoase o hartă boțită și ruptă, din buzunar, și o despături. Era ruptă dintr-
un atlas geografic de la școală, din bibliotecă.
— Vezi?
O ridică și fu mulțumit să vadă o licărire de interes adevărat.
— O să găsim bărci, spuse Caine. Le luăm din Perdido Beach.
Asta ucise orice urmă de entuziasm pe care o aveau.
— Ăia au tot felul de mutanți și de arme, și tot, spuse o fată poreclită
Pampers.
— Da, au, admise Caine, fără prea mare tragere de inimă. Dar vor fi toți
prea ocupați pentru a ne observa de noi. Și, dacă vreunul dintre ei ne stă în
cale, am să mă ocup eu de ei. Eu sau Penny.
Puștii aruncară o privire în direcția lui Penny. Fata avea doisprezece ani.
Probabil că fusese frumoasă cândva. Cu trăsături chinezești, un nas mic și
sprâncene ridicate a mirare. Acum arăta ca o sperietoare, cu păr despicat și
rupt, cu gingii roșii din cauza malnutriției, cu o erupție pe piele care îi
acoperea gâtul și brațele, formând un model roz, dantelat.
— Cred că sunteți nebuni, spuse Jason. Să mergi prin Perdido Beach?
Jumătate din noi nici măcar nu suntem în stare să ajungem până acolo,
darămite să mai și luptăm. Murim de foame, frate. Dacă nu ai mâncare să ne
dai, o să cădem din picioare înainte să ajungem la autostradă.
— Ascultă-mă, spuse Caine domol. Cu siguranță o să avem nevoie de niște
mâncare. Și în curând.
Diana își ridică fruntea din pământ, temându-se de ce avea Caine să facă.
— Singura mâncare de care o să avem parte se află pe insula aia. Ajungem
acolo sau va trebui să găsim pe altcineva pe care să-l mâncăm.

• NOUĂSPREZECE

15 ore, 27 de minute

Era ciudat, gândea Zil. Era ciudat cum se ajunsese aici. Ciudat cât de frică
îi era, cât de rău i se făcuse, dar nu putea să lase să se vadă. Pentru că el era
șeful. Pentru că toți îl priveau cu respect.
804
 Comandantul. Cu „C” mare, așa se simțea când o spunea Turk.
Turk, lingușitorul scârbos, cu piciorul lui defect și cu mutra de șobolan.
Și Hank. Hank era înfricoșător. Probabil nebun de legat. OK, nu probabil,
sigur. Hank era întotdeauna cel care forța, provoca, impunea.
Ceilalți? Erau douăzeci și trei. Antoine, grăsanul drogat. Max. Rudy. Lisa.
Trent. Alții. Pe care Zil abia îi recunoștea. Singurul pe care Zil chiar îl plăcea
era Lance. Lance era mișto. Lance era băiatul frumos, deștept, care îl făcea
pe Zil să creadă că poate toată chestia asta era OK, că poate Zil chiar merita
să fie Comandant cu „C” mare.
Oricum, e prea târziu să se întoarcă acum. Făcuse înțelegerea cu Caine.
Fusese foarte simplă: erau doi oameni în FAYZ de care Zil trebuia să se
teamă mai mult decât de oricine altcineva: Sam și Caine. Caine îi oferise lui
Zil șansa de a-l discredita pe unul și a-i spune la revedere celuilalt.
Acum sau niciodată.
Dar acum altele aveau prioritate. Benzina. Iar după asta, avea să fie prea
târziu să se mai răzgândească.
Declarația de război total împotriva mutanților era la distanță de câteva
minute.
Douăzeci și trei de puști care să se infiltreze pe străzile întunecate, câte
unul sau câte doi, cu arme și cu bâte ascunse sub hanorace și haine. Unii
făcând pe grozavii, alții strecurându-se, lipiți de ziduri, ca niște șoricei
speriați. Frica cea mare era că Sam îi va descoperi prea devreme. Că va
încerca să-i oprească înainte să înceapă distracția.
Zil râse, fără să vrea.
Turk era cu el. Niciunul din ei nu era înarmat, nimic care să-i dea lui Sam
o scuză, în cazul în care i-ar fi oprit.
— Vedeți, acesta este un Comandant adevărat, spuse Turk în felul lui
libidinos. Râde și la ananghie.
Zil nu spuse nimic. Avea stomacul în gât.
Atât de multe puteau să meargă prost. Brianna. Dekka. Taylor. Edilio.
Chiar și Orc. Alți monștri și susținătorii monștrilor, trădătorii. Oricare dintre
ei ar fi putut să oprească totul instant.
Zil se simțea ca și cum ar fi stat pe marginea unei prăpăstii.
Pas cu pas. Mai întâi, benzinăria.
Trebuia să fie în seara asta.
Acum.
Și întregul oraș trebuia să ardă.
Din acel foc, cei din Human Crew aveau să-i adune pe supraviețuitori sub
aripa lui Zil. Și apoi el avea să le fie Comandantul, nu doar al micii găști de
ratați, ci al tuturor.
805
 •
Brittney nu știa unde fusese. Sau ce făcuse din momentul în care părăsise
casa Briannei. Avea amintiri disparate, asemenea unor cadre nelegate, ca
tăiate dintr-un film. Un instantaneu cu un spațiu strâmt de sub o casă. Cu ea
întinsă iar în noroi, simțindu-l rece pe spate. Scânduri de lemn pline de
pânze de păianjen deasupra ei, un capac de sicriu care îi aducea numai
mângâiere.
Alte instantanee îi dezvăluiau stânci pe plajă. Nisipul îi îngreuna pasul.
Își amintea că văzuse copii. Doi, departe de ea. Când o zăriră, fugiră. Dar
poate că nu erau reali. Poate că erau doar fantome, pentru că Brittney nu era
total sigură că toți cei pe care îi vedea erau reali. Păreau reali la suprafață –
ochii lor și părul, și buzele erau familiare. Dar, câteodată, parcă ar fi strălucit
lumini din ei, fără noimă.
Era greu să-ți dai seama ce era real și ce nu. Tot ce putea să știe era că
Tanner apărea, câteodată, chiar lângă ea. Și el era real.
Și vocea din capul ei era reală, vocea care îi spunea să-l servească, să i se
supună, să urmeze calea adevărului și a bunătății.
Apoi Brittney își aduse aminte că îl simțea pe cel rău că se apropie. Venea
foarte aproape. Putea să-i simtă prezența.
Oh, da: el fusese aici.
Dar unde fusese ea? Îl întrebase pe fratele ei, Tanner. Tanner nu arăta
prea bine, rănile lui fiind mult prea evidente.
— Unde sunt, Tanner? Cum am ajuns aici?
— Ai înviat, un înger răzbunător, spuse Tanner.
— Da, răspunse Brittney. Dar unde am fost? Dar acum? Mai înainte? Unde
am fost?
Se auzea un zgomot în capătul străzii. Doi oameni mergând. Sam și
Taylor.
Sam era bun. Taylor era bună. Niciunul din ei nu se aliase cu cel rău. Nu
păreau s-o vadă. În urma lor lăsau urme de ultraviolete, ca un soi de dâră de
noroi.
— L-ai văzut, Tanner?
— Pe cine?
— Pe cel rău. Ai văzut demonul?
Tanner nu-i răspunse. Sângera din rănile cumplite care îl uciseseră.
Brittney nu mai insistă. Ba chiar uitase că întrebase.
— Trebuie s-o găsesc pe Profetă, spuse ea. Trebuie s-o salvez de cel rău.
— Da. Tanner își luase cealaltă înfățișare, purtând acum veșmintele
angelice. Strălucea fabulos, ca o stea aurie. Urmează-mă, surioară. Avem
fapte bune de împlinit.
806
 — Slavă Ție, Doamne! spuse Brittney.
Fratele ei se uită fix la ea și, doar pentru o clipă, păru că zâmbește. Dinții
îi erau dezgoliți, ochii înroșiți de focul lăuntric.
— Da, spuse Tanner. Slavă.

• DOUĂZECI

15 ore, 12 de minute

Benzinăria era cufundată în întuneric. Totul era întunecat.

Zil privi cerul. Stelele străluceau. Incredibil de clar și de intens. Noaptea
întunecată, stelele strident de albe.
Zil nu era un poet de felul lui, dar putea să priceapă de ce oamenii
rămâneau fascinați de stele. Mulți oameni importanți, oameni mari trebuie
să fi privit stelele în momentele de răscruce, în clipele în care se pregăteau
să facă ceva ce avea să le marcheze viața pentru totdeauna.
Ce păcat că astea nu erau stele adevărate!
Hank apăru ca o fantomă. Era cu Antoine. Zil îi văzu pe ceilalți în
întuneric, în dreptul autostrăzii, deja adunați. Strânși la grămadă, speriați,
agitați. Probabil mai degrabă pregătiți s-o ia la goană ca iepurii.
— Comandante? începu Hank, șușotind aprins.
— Hank, răspunse Zil, cu vocea lui încrezător de calmă.
— Oamenii tăi de la Human Crew așteaptă ordine.
Un murmur de multe voci. Oi speriate, behăind împreună, încercând să-și
mențină curajul.
Lance era și el acolo.
— Am verificat. Patru dintre soldații lui Edilio. Doi dintre ei dorm. Niciun
mutant, din ce-am putut vedea.
— Foarte bine, spuse Zil. Dacă ne mișcăm repede și păstrăm elementul-
surpriză, mă îndoiesc că o să fie nevoie să rănim pe careva.
— Eu n-aș fi atât de sigur, răspunse Hank.
— Orice s-ar întâmpla este menit să se întâmple, spuse Turk.
— Soarta.
Zil înghiți greu. Dacă arăta vreun fel de slăbiciune, totul se termina.
— Ăsta e începutul sfârșitului pentru monștri, spuse el. În seara asta luăm
Perdido Beach înapoi pentru oameni.
807
 — L-ați auzit pe Comandant, spuse Turk.
— Să mergem, zise Hank.
Avea o pușcă mare cât el atârnată de umăr. O scoase de pe umăr și-i trase
ostentativ siguranța.
Și apoi se puseră în mișcare. Mergeau repede. Zil în față, împreună cu
Hank de o parte și cu Lance de cealaltă, și Antoine, împleticindu-se și el,
venea împreună cu Turk în rândul al doilea.
Nimeni nu-i observase venind dinspre autostradă. Sau mărșăluind rapid,
trecând de semnul vechi și deteriorat care arăta prețul carburanților.
După ce trecură de prima pompă, se auzi o voce care le strigă:
— Hei! Nimeni nu se opri, toți o rupseră la fugă însuflețiți. Hei! Hei! strigă
vocea din nou.
Un băiat, Zil nu știa cum îl cheamă, începu să urle și apoi o a doua voce se
auzi strigând:
— Ce se întâmplă?
BANG!
Sunetul era asurzitor. Limbi de foc galben de la detunătura de armă.
Pușca lui Hank.
Primul băiat căzu greoi pe spate.
Zil fu aproape să strige: „Stop”. Aproape să spună: „Nu e nevoie să…”
Al doilea soldat ridică arma, dar ezită. Hank n-o făcu.
BANG!
Al doilea soldat se întoarse și fugi. Își aruncă arma și începu să fugă.
Mai multe voci țipau înfricoșate și confuze. Focuri de armă. Aici. Acolo.
Împușcături sălbatice, explozii de lumină în întuneric.
— Opriți focul! urlă Hank.
Focul continuă. Dar acum venea numai din partea oamenilor lui Zil.
— Terminați odată! țipă Zil.
Exploziile se opriră.
Urechile lui Zil țiuiau. De departe se auzea o voce mică plângând. Un
plânset ca de copil.
Pentru un lung moment nimeni nu zise și nu făcu nimic. Băiatul care
zăcea pe spate nu scotea niciun sunet. Zil nu se apropiase să se uite mai cu
atenție.
— OK, respectați planul, spuse Hank liniștit, calm, ca și cum ar fi fost un
joc video pe care îl pusese pe pauză.
Puștii care fuseseră însărcinați să aducă sticle începură să le descarce.
Lance se duse la pompa de mână, care scotea benzină din rezervorul
subteran. Începu să pompeze și să umple sticlele ținute de mâini
tremurânde.
808
 — Nu pot să cred, spuse cineva.
— Am reușit, spuse un altul, triumfător.
— Nu încă, mârâi Zil. E doar începutul.
— Nu uitați, spuse Hank, înfundați cârpele adânc în sticlă, așa cum v-am
învățat. Și păstrați brichetele uscate.
Găsiseră o roabă în buruienile din spatele benzinăriei. Nu mergea foarte
bine – o roată era stricată –, dar pentru cât să care sticlele era OK.
Mirosul de benzină îi coclise gâtul lui Zil. Era nervos, aștepta contraatacul.
Aștepta să-l vadă pe Sam venind înspre ei, cu mâinile împroșcând lumină.
Asta ar fi distrus tot.
Nu conta cât de tare încerca să penetreze cu privirea întunericul dens, nu
reușea să-l vadă pe singurul mutant capabil să-l oprească.
•
Micul Pete scoase un sunet înfundat în timp ce butona jocul lui portabil.
Sam stătea tăcut, retras. Nu scosese nici vin cuvânt de când îl împinsese
Taylor pe ușă și o trezise pe Astrid dintr-un somn agitat.
Fusese stupid, își dădu Astrid seama, că nu vorbise cu Sam. Când Taylor o
trezise, își imaginase cumva că Sam venise alergând înapoi la ea, și avea să
fie iertat.
Dar apoi Taylor îi spusese că o să se întoarcă împreună cu restul
Consiliului, și Astrid știuse imediat că se întâmplase ceva rău.
Acum erau toți acolo. Mă rog, aproape toți. Aflase că Dekka era bolnavă,
că se molipsise și ea de viroza care circula. Dar Albert era acolo și, sincer,
recunoscu Astrid în sinea ei, atâta vreme cât Albert și Astrid erau acolo,
membrii importanți ai Consiliului erau prezenți.
Din păcate, venise și Howard. Nimeni nu dorise să-l scoale pe John în
miez de noapte și să-l scoată din casă. Putea să afle despre asta mai încolo.
Erau destui. Astrid, Albert, Howard și Sam. Cinci din șapte. Și Astrid nu se
putu abține să nu observe, orice vot avea toate șansele să fie în favoarea ei.
Erau toți la masă sub bizarul sammy-soare.
— OK, Taylor, de vreme ce Sam nu pare foarte vorbăreț, începu Astrid, de
ce suntem cu toții aici?
— În seara asta a fost ucis un copil, spuse Taylor.
În mintea lui Astrid izbucniră mii de întrebări, dar, mai întâi, o puse pe
cea mai importantă:
— Cine?
— Edilio crede că e Juanito. Sau Leonard.
— Crede?
— E cam greu de spus, zise Taylor, cu un zâmbet amar.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Albert.
809
 Taylor se uită la Sam. Sam nu spuse nimic. Se uita fix. Mai întâi la lumina
lui, suspendată în aer. Apoi la Taylor. Arăta palid și aproape bolnav. Ca și
cum ar fi devenit, dintr-odată, un om mult, mult mai în vârstă.
— Puștiul a fost biciuit, spuse Taylor. Părea ceva asemănător cu ce i s-a
întâmplat lui Sam.
Sam își plecă fruntea și își împreună mâinile pe după ceafă. Părea că
încerca să-și păstreze capul intact, presându-l puternic, de parcă ar fi fost
gata-gata să explodeze.
— Drake e mort, spuse Albert. În voce se simțea că voia cu tot dinadinsul
să fie adevărat. E mort. E mort demult.
— Da, păi… începu Taylor să spună.
— Da, păi ce? întrebă Astrid, simțind dintr-odată schimbarea din tonul
vocii ei, eschiva.
Taylor se foi, nelalocul ei.
— Păi Edilio mi-a spus să-l aduc pe Sam aici și să vă adun pe toți. Cred că
Sam, știți, e cam traumatizat de ce i s-a întâmplat atunci.
— Puștiul ăla a fost biciuit. Exact cum am fost și eu, spuse Sam către
podea. Cunosc urmele. Eu…
— Asta nu înseamnă că a fost Drake, zise Albert.
— Drake e mort, răspunse Astrid. Oamenii morți nu se întorc. Hai să nu
fim ridicoli.
Howard râse disprețuitor.
— OK, eu mai departe de-atât nu merg, Sammy, băiete!
Făcu un gest ca și cum s-ar fi spălat pe mâini.
Astrid bătu cu palma în masă, uimindu-se până și pe sine.
— Ați face bine să-mi spuneți ce înseamnă toate privirile astea pe care le
tot schimbați între voi.
— Brittney, începu Howard, scuipând numele ca și cum ar fi fost otravă.
Ea s-a întors. Sam a luat-o și a lăsat-o la Brianna și mi-a zis să nu spun
nimănui despre asta.
— Brittney? spuse Astrid, confuză.
— Da, zise Howard. Știi tu, fata aia moartă, Brittney? Aia moartă de tot?
Moartă demult și îngropată demult și care, dintr-odată, e la mine în
sufragerie, sporovăind? Despre acea Brittney vorbesc.
— Eu tot nu…
— Ei bine, Astrid, continuă Howard, cred că am găsit limitele creierului
tău imens, de mare geniu. Ideea e că cineva care era mort pe bune dintr-
odată nu mai e așa de mort.
— Dar… începu Astrid. Dar, Drake…

810
 — La fel de mort ca și Brittney, spuse Howard. Ceea ce ar putea ridica o
mică mare problemă, de vreme ce Brittney nu e tocmai moartă.
Astrid simțea că i se face rău. Nu. Sigur nu se putea așa ceva. Imposibil.
Nebunie curată. Nici măcar aici, nici măcar în FAYZ.
Dar Howard nu mințea. Expresia de pe chipul lui Taylor i-o confirma. Iar
Sam nu sărise nici el s-o conteste.
Astrid se ridică. Se uită la Sam dur. Simțea cum îi bubuie capul.
— Nu mi-ai spus? Se întâmplă toate astea, și tu nu ai spus nimic
Consiliului?
Sam abia dacă se uită la ea.
— Nu ți-a spus ție, Astrid, zise Howard, care, se vedea clar, se distra pe
seama situației.
O parte din Astrid simțea compasiune pentru Sam. Știa că nu era nici pe
departe vindecat psihic de rănile pe care le primise de la Drake. Dacă te uitai
acum la el, cum stătea aplecat, cu capul în jos, părând mic și speriat, nu mai
aveai nevoie de altă dovadă.
Dar el nu era singurul terorizat de Drake. Drake venise după ea, la
început. Dacă stătea bine să se gândească, aproape că mai simțea usturimea
palmei lui Drake pe obraz.
O făcuse să…
O forțase să-l numească pe micul Pete retardat. O terorizase și o făcuse
să-l trădeze pe cel pe care îl iubea cel mai mult pe lumea asta.
Reușise să alunge amintirea. Sam de ce nu putea să facă același lucru?
Howard râse.
— Sammy nu voia ca oamenii să spună cuvântul cu „Z”.
— Ce să spună? se răsti Astrid.
— Zombi.
Howard căscă ochii mari și întinse mâinile ca un somnambul.
— Taylor, dispari, spuse Astrid.
— Ia stai, eu…
— E treaba Consiliului de-acum, spuse Astrid, pe tonul cel mai rece și mai
tăios de care era în stare.
Taylor ezită, uitându-se spre Sam pentru ajutor. Sam nu ridica privirea,
nici măcar nu se mișca. Taylor mai rămase o secundă, suficient cât să-i arate
degetul mijlociu lui Astrid, și apoi dispăru din încăpere.
— Sam, știu că ești supărat din cauza a ceea ce s-a petrecut între tine și
Drake, începu Astrid.
— Supărat? spuse Sam, ca un ecou, rânjind ironic.
— Dar asta nu e o scuză să ții secrete față de noi.

811
 — Da, interveni Howard. Tu nu știi că numai Astrid are dreptul să țină
secrete?
— Howard, taci din gură! țipă Astrid.
— Daaa, noi trebuie să mințim, pentru că noi suntem ăia mai deștepți,
continuă Howard. Nu ca toți idioții ăia de-afară.
Astrid își concentră atenția asupra lui Sam.
— Nu e OK, Sam. Consiliul are responsabilitatea asta. Nu tu singur.
Sam arăta ca și cum nu-i păsa câtuși de puțin de ce-i spunea ea. Părea ca
și cum nu putea fi atins, indiferent față de tot ce se întâmpla în jurul lui.
— Hei, spuse Astrid. Cu tine vorbim.
Asta puse capac. Maxilarul i se încleștă. Își îndreptă brusc capul. Ochii îi
scăpărau.
— Nu mă stârni. Nu tu ai fost aia cu carnea biciuită și ruptă pe tine și
scăldată în sânge. Ăla am fost eu. Eu am fost ăla care a coborât în mină și-a
încercat să se lupte cu gaiafagul.
Astrid clipi.
— Nimeni nu minimizează ce-ai făcut, Sam. Ești un erou. Dar, în același
timp…
Sam era acum în picioare.
— În același timp? În același timp, tu erai aici, în oraș. Edilio avea un glonț
în piept. Dekka era ruptă în bucăți. Eu încercam să nu urlu de… Tu și Albert,
și Howard erați aici, nu-i așa?
— Da, eram ocupată să-i țin piept lui Zil, încercând să-i salvez viața lui
Hunter, țipă Astrid.
— Dar nu tu ai făcut-o, nu-i așa? Nu tu cu cuvintele tale mari! Orc a fost
cel care l-a oprit pe Zil! Și Orc a fost acolo, pentru că eu l-am trimis să vă
salveze. Eu! Își împlântă arătătorul în piept, un gest care chiar părea
dureros. Eu! Eu și Brianna, și Dekka, și Edilio! Și bietul Duck.
Taylor reapăru, dintr-odată, ca din senin.
— Hei, unul dintre soldații lui Edilio tocmai s-a întors de la benzinărie,
abia ținându-se pe picioare. Zice că i-a atacat cineva și au ocupat locul.
Asta puse capăt disputei.
Sam, cu un dispreț absolut, se întoarse spre prietena lui și-i spuse:
— Vrei să te duci, să te ocupi tu de asta? Astrid se făcu roșie ca racul. Nu?
Așa m-am gândit și eu. Bănuiesc că ține de mine, nu?
Plecă, lăsând numai tăcere în urma lui.
— Poate c-ar trebui să băgăm niște legi repejor, ca Sam să poată să ne
salveze fundurile în mod legal, spuse Howard.
— Howard, du-te și adu-l pe Orc, spuse Albert.

812
 — Acum tu îmi dai mie ordine, Albert? Howard clătină din cap. Nu prea
cred. Nu primesc ordine nici de la tine, nici de la ea, spuse el, arătând cu
degetul spre Astrid. Poate că nu dați doi bani pe mine voi doi, dar măcar eu
știu cine e ăla care ne salvează pielea. Și, dacă am de gând să primesc ordine
de la cineva, atunci o să fie de la acel cineva care tocmai s-a cărat de-aici.

• DOUĂZECI ȘI UNU

14 ore, 44 de minute

— Găsește-i pe Edilio, Dekka și Brianna, îi spuse Sam lui Taylor. Edilio și

Dekka să meargă la stația de benzină. Brianna pe străzi. Noi mergem să-i
venim de hac lui Zil.
De data aceasta, Taylor nu comentă. Dispăru imediat.
Sam trase adânc în piept aerul înghețat al nopții și încercă să se adune.
Zil. Trebuia să-l oprească. Dar tot ce putea să vadă în fața ochilor era Drake.
Drake în umbrele din jur. Drake în spatele copacilor și tufișurilor. Drake cu
mâna lui bici.
Drake, nu Zil.
Își închise ochii strâns. De data asta avea să fie altfel. Atunci nu avusese
încotro, decât să-l lase pe Drake să pună mâna pe el. Nu avusese încotro
decât să stea și să îndure… și iar să îndure…
Observase că Howard venea în urma lui. Se miră puțin, până își dădu
seama că Howard avea să vadă chestia asta ca pe o șansă de a-l folosi pe Orc
în avantajul lui.
— Howard? În ce stare e Orc?
Howard ridică din umeri.
— Doarme, beat mort.
Sam înjură înfundat.
— Vezi dacă nu poți să-l trezești.
Trecuse deja la aruncat ordine în dreapta și-n stânga, automat. Nici nu
trebuia să se gândească. Dar tot simțea ca și cum ar fi fost într-un vis. Nu
reușea să se concentreze cum trebuia.
Drake. Nu știa cum, însă animalul ăla se întorsese. Dintr-un motiv
imposibil, era în viață.

813
 Cum avea să lupte el împotriva cuiva care nu putea fi ucis? Zil nu era o
problemă, cu Zil se putea descurca. Dar Drake? Un Drake care se întorsese
din morți?
„Am să-i dau foc, își spuse Sam. Am să-i dau foc centimetru cu centimetru.
Am să-l fac cenușă. Și am să-i împrăștii cenușa peste vaste întinderi de
pământ și apă. Am să-l omor. Am să-l desființez. Am să-i distrug rămășițele
rămășițelor. Să se mai întoarcă după aia, dacă poate.”
— Dacă îl trezesc pe Orc, te va costa, spuse Howard. El s-a mai luptat cu
Drake.
— Îi dau foc, mormăi Sam mai mult pentru sine. Îl omor cu mâna mea.
Howard păru să creadă că remarca îi era adresată lui Orc sau chiar lui
însuși și se făcu nevăzut cât ai zice pește, fără să mai scoată un cuvânt.
•
Benzinăria nu era departe. Doar la câteva străzi distanță.
Sam mergea pe mijlocul străzii. Nicio lumină nicăieri. Tăcere. Pașii lui se
auzeau cu ecou.
Picioarele îi erau țepene de frică.
Uitase să-i spună lui Taylor s-o aducă pe Lana. Vor avea nevoie de Lana.
Taylor o să-și dea seama și singură. Era fată deșteaptă, Taylor.
Își aducea aminte de atingerea vindecătoare a Lanei din acea zi, în clipele
în care efectul morfinei se atenua, iar durerea, ca un val de foc, îl mistuia.
Atingerea ei… făcuse ca valul să se retragă încet.
Urlase. Era convins de asta.
Urlase până când gâtul i se făcuse tot numai o rană. Din ziua aceea urlase
și în visele lui.
— Cenușă, spuse Sam.
Singur pe strada întunecată. Mergând spre omul de care îi era cel mai
frică.
•
Astrid tremura. Simțea toate emoțiile la un loc. Frică. Furie. Chiar și ură.
Și iubire.
— Albert, nu știu cât timp îl mai putem implica pe Sam, spuse ea.
— Ești supărată, îi replică Albert.
— Da, sunt supărată. Dar nu asta e ideea. Sam și-a pierdut controlul. Dacă
e să avem vreodată un sistem care să funcționeze, va trebui să găsim pe
altcineva care să joace rolul salvatorului.
Albert oftă.
— Astrid, noi nu știm cine sau ce se află acolo, în întuneric. Și poate că ai
dreptate că Sam e scăpat de sub control. Dar în ceea ce mă privește pe mine?
Eu mă bucur că el e acolo, pregătindu-se să înfrunte orice.
814
 Alfred își luă de pe masă agenda lui omniprezentă și plecă.
Către încăperea acum goală, Astrid spuse:
— Să nu mori, Sam. Să nu mori.
•
Taylor îl găsi pe Edilio deja pe drum, spre benzinărie. Avea doar un soldat
cu el, o fată pe nume Elizabeth. Amândoi cărau în spate pistoale automate,
parte dintr-o rezervă de arme pe care o găsiseră odinioară la centrala
nucleară.
Elizabeth se întoarse și aproape că o ciurui pe Taylor când aceasta apăru
brusc.
— Hopa! țipă Taylor.
— Îmi pare rău. Am crezut că… Am auzit focuri de armă.
— La benzinărie. Sam e și el pe drum și mi-a zis să vă spun să vă
îndreptați într-acolo.
Edilio încuviință.
— Da, venim și noi imediat.
Taylor îl apucă de braț și-l trase deoparte, ca să nu-i audă Elizabeth.
— Sam se ceartă cu Astrid.
— Nemaipomenit. Exact de ce avem nevoie acum: ăștia doi la cuțite.
Edilio își trecu mâna prin părul tuns periuță. Încă îl mai păstra tuns așa
scurt, spre deosebire de majoritatea, care renunțaseră să se mai preocupe
de aspectul fizic personal.
— N-am mai auzit nicio împușcătură în ultimele câteva minute. Probabil
vreun cretin beat, care a pus mâna pe o armă.
— Nu asta am auzit de la omul tău, îl corectă Taylor, vorbind repede. A
spus că benzinăria e sub atac.
— Caine? spuse Edilio, căzut pe gânduri.
— Sau Drake. Sau Caine și Drake.
— Drake e mort, spuse Edilio sec. Apoi își făcu semnul crucii. Cel puțin
așa sper. Unde e Brianna? Unde e Dekka?
— Sunt următoarele pe lista mea, spuse Taylor și dispăru spre casa în
care stătea Dekka. Casa era întunecată, cu excepția unui sammy-soare care
ardea fără viață, în sufragerie.
— Dekka! urlă Taylor.
Auzi un zgomot sus, la etaj. Taylor reapăru în dormitorul Dekkăi, pe care
o găsi stând pe marginea patului, legănându-și picioarele.
— Sam m-a trimis. Zice că ar trebui să miști una bucată fund la
benzinărie. Un atac armat.
Dekka tuși. Duse mâna la gură și tuși din nou.

815
 — Scuze, cred că am o… Tuși iar, de data asta mai puternic. Sunt OK, reuși
ea să spună.
— Nu știu ce ai tu, dar, orice-ar fi, să nu cumva să mă molipsești și pe
mine, spuse Taylor, dându-se câțiva pași înapoi. Auzi, știi cumva unde e
Brianna?
Expresia întunecată de pe fața Dekkăi se adânci și mai mult.
— E la ea acasă. Cu Jack, în cazul în care îl căutai și pe el.
— Jack? întrebă Taylor, distrasă pentru o clipă de posibilitatea unei bârfe
bune. Brianna e cu Computer Jack?
— Da, Computer Jack. Tocilar, ochelari, face chestii cretine, cum ar fi să
scoată din funcțiune centrala electrică? Jack ăla. E bolnav, și ea are grijă de
el.
— OK. Dispar… Ia stai puțin. Am uitat. N-ar fi o idee rea să fii atentă la
Drake.
Sprâncenele Dekkăi se ridicară până la cer.
— Poftim?
— Bine ai venit la noi, în FAYZ! spuse Taylor și schimbă canalul.
Dormitorul întunecat al Dekkăi se transformă în al Briannei.
Jack avea pregătit un pat de campanie într-un colț al dormitorului
Briannei, dar el nu era acolo. Jack era în scaunul mare, directorial, cu
picioarele ridicate, pe masă, cu o pătură înfășurată în jurul lui. Sforăia.
Ochelarii erau pe podea. Brianna era în patul ei.
— Scularea! țipă Taylor.
Jack nici măcar nu se mișcă. Dar Brianna se trezi și fu jos din pat înainte
ca țipătul lui Taylor să producă un ecou.
— Ce vrei să… spuse Brianna, apoi începu să tușească.
Era o chestie bizară s-o urmărești pe Brianna tușind atât de repede.
Brianna făcea totul în ritm alert. Înainte era doar când alerga – câteodată, și
cu viteza sunetului. Dar, din ce în ce mai des, în ultima vreme, acea viteză
începea să se aplice și celorlalte mișcări ale ei. Așa că acum tușea mult mai
repede decât ar fi făcut-o oamenii normali.
Apoi se așeză în pat la fel de repede cum se și ridicase.
Pleoapele lui Jack zvâcniră și se deschiseră încet.
— Ce? mormăi el. Clipi de vreo câteva ori și pipăi în jur, în căutarea
ochelarilor. Care-i faza?
— Avem belele, spuse Taylor.
— Vin, spuse Brianna.
Se ridică iar, dar se și așeză înapoi.
— E bolnavă, spuse Jack. Cred că e gripă sau ceva. Ce-am avut eu.

816
 — Cum adică e bolnavă? întrebă Taylor. Dekka mi-a spus că tu ești ăla
bolnav.
— Păi eram numai eu, mormăi el. Încă mai sunt, puțin, dar mi-e mai bine.
Acum Brianna s-a molipsit și ea.
— Interesant, spuse Taylor, cu o privire răutăcioasă.
— Ce s-a… începu Brianna, apoi tuși din nou.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Jack, completând vorba Briannei.
— Nu vrei să știi, spuse Taylor. Ai grijă de Briza. Sam probabil că poate să
se descurce de unul singur.
— Cu ce să se descurce? reuși să spună Brianna.
Taylor clătină încet din cap.
— Dacă ți-aș spuse cu Drake Merwin, ce-ai zice?
— Aș zice că e mort, răspunse Jack.
— Da, spuse Taylor și dispăru.
•
Sam ajunse la benzinărie. Edilio era deja acolo. Singur.
Edilio nu pierduse vremea.
— Am ajuns aici acu’ un minut, spuse el. Cu Elizabeth. N-am găsit pe
nimeni, în afară de Marty, care a fost rănit. Împușcat în mână. L-am trimis pe
munte, cu Elizabeth, ca să-l vindece Lana.
— Ce s-a întâmplat, știi? Ai reușit să-ți dai seama? întrebă Sam.
— Marty zice că au fost o grămadă. Trăgând și urlând: „Moarte
mutanților”.
Sam se încruntă.
— Zil? Despre asta e vorba? Am crezut că…
— Mda, știu ce-ai crezut, frate. Asta nu e o chestie pe care s-o facă Drake,
spuse Edilio. Când își face Drake apariția, n-ai cum să nu-ți dai seama, nu?
Are el grijă să știi sigur că el e.
— Unde-ți sunt ceilalți soldați?
— Au fugit, spuse Edilio, scârbit.
— Sunt doar niște copii, zise Sam. S-a tras în ei. În întuneric. Dintr-odată.
Aproape oricine ar fi dat bir cu fugiții.
— Mda, răspunse Edilio scurt. Dar Sam știa că se simțea prost din cauza
lor. Armata era responsabilitatea lui Edilio. El alesese copiii și îi antrenase, și
îi motivase cum putuse și el mai bine. Dar copiii de doisprezece,
treisprezece, paisprezece ani n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu asemenea
nebunie. Nici măcar acum.
Niciodată.
— Simți mirosul ăsta? întrebă Edilio.

817
 — Benzină. Deci, Zil a furat niște benzină? Crezi că despre asta e vorba?
Voia să poată să pornească o mașină?
În beznă, Sam nu putea nici să-i vadă chipul lui Edilio, dar putea simți
îndoiala prietenului său.
— Nu știu, Sam. Ce să facă el cu o mașină? De ce să aibă nevoie de ea așa
de tare, încât să facă așa ceva? Zil e un ticălos, dar nu e total imbecil. Nu se
poate să nu-și dea seama că întrece măsura și că o să venim după el.
Sam încuviință:
— Mda.
— Ești OK, frate?
Sam nu-i răspunse. Privi atent în întuneric. Căuta să vadă ce era dincolo
de umbre. Era încordat. Pregătit.
Într-un final, își forță pumnii să se relaxeze. Se forță să respire.
— Niciodată n-am plecat hotărât să rănesc pe careva, spuse Sam.
Edilio așteptă.
— Niciodată n-am plecat cu gândul că am să omor pe cineva. Intru într-o
luptă și atunci mă gândesc că, poate, voi fi nevoit să rănesc pe cineva. Da, mă
gândesc la asta. Și am făcut-o. Tu știi: ai fost acolo.
— Mda, am fost acolo, spuse Edilio.
— Cu toate astea, dacă e el, dacă, într-adevăr, Drake s-a întors cumva… n-
o să mai fie vorba doar despre ce voi fi nevoit să fac. Înțelegi?
Edilio nu-i răspunse.
— Am făcut ce-a trebuit să fac. Pentru a salva oameni. Sau să mă salvez pe
mine. Acum nu va mai fi așa. Dacă e el, adică.
— Frate, e Zil. Zil și Human Crew au făcut asta.
Sam scutură din cap.
— Mda, Zil. Dar eu știu că el e acolo, pe undeva, Edilio. Știu că Drake e. O
simt.
— Sam…
— Dacă îl văd, îl omor, spuse Sam. Nu în legitimă apărare. Nu voi aștepta
ca el să atace. Dacă îl văd, îl ard.
Edilio îl apucă de umeri și veni foarte aproape de fața lui.
— Hei! Ia ascultă la mine, Sam! Începi s-o iei razna. Problema e Zil. OK?
Avem probleme adevărate, n-avem nevoie de coșmaruri. Și, oricum ar fi, noi
nu ucidem cu sânge-rece. Nici măcar atunci când e vorba despre Drake.
Sam îi apucă ferm mâinile lui Edilio și i le desprinse de pe umeri.
— Dacă e Drake, îl ard. Dacă tu și Astrid, și restul Consiliului vreți să mă
arestați pentru asta, bine. Dar eu nu-mi trăiesc viața în același timp cu Drake
Merwin.

818
 — Păi atunci tu faci ce ai de făcut, Sam, și eu la fel. Ce avem acum de făcut
în schimb e să ne dăm seama ce pune Zil la cale. Deci, eu am să mă duc și-am
să fac exact asta. Vrei să vii și tu? Sau vrei să stai aici, în întuneric, vorbind
despre crimă?
Edilio se îndepărtă, călcând apăsat, ridicându-și pușca-mitralieră în
poziție de tragere.
Pentru prima dată, Sam îl urmă pe Edilio.

• DOUĂZECI ȘI DOI

14 ore, 17 minute

Mergeau pe drumul de acces, în pas alert, benzinăria pierzându-se în

noapte, în urma lor.
Numărul lor se micșorase puțin. Copiii care se speriaseră se făcuseră
nevăzuți furișându-se spre case, de îndată ce văzuseră cu ce se mânca
violența.
„Slabi, gândi Zil. Lași nenorociți.”
Nu mai erau decât vreo zece, cei mai buni, împingând o roabă plină cu
sticle care zăngăneau ușor, lăsând în urmă miros de benzină.
La stânga, după școală. Dincolo de clădirile întunecate, mohorâte. Atât de
străine acum. Dintr-o altă epocă.
Zil nu putea distinge ferestrele edificiului, dar putea să vadă, cu
aproximație, unde fusese sala lui de clasă. Se gândi la vremurile acelea. Se
vedea așezat, plictisit în timpul anunțurilor de dimineață.
Și acum iată-l cap al unei armate. O armată mică. Dar devotată. Toți,
împreună, pentru o cauză măreață. Perdido Beach pentru oameni. Moarte
monștrilor. Moarte mutanților.
Conduse marșul cu picioarele țepene. Marșul spre libertate și putere.
Dreapta pe strada Golding. Golding și Sherman, în partea de nord-vest a
școlii, zona-țintă, conform înțelegerii cu Caine. N-avea idee de ce. Caine nu le
spusese decât că ar trebui să înceapă de la Golding și Sherman. Și apoi
dinspre Sherman spre apă. Să dea foc la tot ce nimereau, până ajungeau pe
Ocean Boulevard. Apoi, dacă le mai rămânea ceva, puteau porni de pe Ocean
spre oraș. Nu spre port.

819
 — Dacă-l văd pe vreunul dintre voi, cretinilor, mergând spre port, mica
noastră înțelegere expiră! îi avertiză Caine.
„Cretini”. Zil încă mai clocotea gândindu-se la acele vorbe. Aroganța
indiferentă a lui Caine, disprețul pentru oricine nu era mutant ca el. „Va veni
și timpul lui”, își jură Zil.
— Suntem aici, spuse el cu voce tare. Nu era tocmai o replică menită să
rămână în istorie. Iar asta, fără doar și poate, era o istorie pe care o scriau ei
în FAYZ. Începutul sfârșitului pentru monștri, începutul erei lui Zil.
Zil se întoarse spre fețele pe care le știa nerăbdătoare, pline de entuziasm
și neliniște. Putea să le simtă nerăbdarea în șușotitul lor.
— În seara asta luptăm în numele oamenilor, spuse Zil. Acesta era
sloganul pe care îl născocise Turk. Ceva ce toată lumea ar fi putut să rețină.
În seara asta luptăm în numele oamenilor! urlă Zil, ridicând vocea, fără frică.
— Moarte monștrilor! urlă Turk.
— Aprindeți! țipă Hank.
Brichetele și chibriturile pâlpâiră. Puncte mici, gălbui, în noaptea neagră,
aruncând umbre bizare peste ochii și gurile sălbatice, schimonosite de ură și
furie.
Zil luă prima sticlă – cocteil Molotov, așa zicea Hank că se cheamă.
Scânteia brichetei aprinse cârpa îmbibată cu benzină.
Zil se întoarse și o aruncă spre prima casă, cu toată forța.
Căzu ca un meteorit, răsucindu-se.
Se sparse pe scările de cărămidă și izbucni în flăcări. Limbile de foc
cuprinseră imediat veranda.
Nimeni nu se clinti. Toți ochii priveau fix. Chipurile fascinate.
Benzina dispersată ardea cu flăcări albastre. Pentru o vreme păru că nu
avea decât să ardă și să se stingă pe veranda casei. Dar apoi balansoarul din
răchită se aprinse.
Și apoi paravanul decorativ.
Și, dintr-odată, flăcările acaparară stâlpii care susțineau acoperișul
verandei.
Se auziră chiote sălbatice, de bucurie.
Aprinseră mai multe sticle. O nouă ploaie de meteoriți.
A doua casă. Un garaj. O mașină parcată, cu cauciucuri dezumflate.
Țipete de șoc și groază din interiorul primei case.
Zil le ignoră.
— Înainte! țipă el. Ardeți-le pe toate!
•
Prin întuneric, ultimii acoliți ai lui Caine, flămânzi și apatici, mergeau
târșâindu-și picioarele și împiedicându-se.
820
 — Priviți! țipă Bug. Nimeni nu-l putea vedea, evident, nimeni nu-i vedea
nici mâna întinsă. Dar se uitară oricum.
Linia orizontului strălucea portocaliu.
— Ha! Tâmpitul ăla chiar a reușit, zise Caine. Trebuie să ne grăbim. Dacă
vreunul dintre voi pică, e pe cont propriu.
•
Orsay se urcă pe vârful stâncii, slăbită, dar susținută de Nerezza.
— Haide, Profetă, aproape că am ajuns.
— Nu-mi mai spune așa, zise Orsay.
— Este ceea ce ești, răspunse Nerezza pe un ton blând, dar insistent.
Ceilalți plecaseră toți înainte. Nerezza insista întotdeauna ca suplicanții
să plece mai întâi de pe plajă. Orsay bănuia că avea legătură cu faptul că
Nerezza nu voia ca toți ceilalți s-o vadă pe Orsay chinuindu-se să urce,
julindu-și genunchii de stânci. Nerezza părea să creadă că era important ca
puștii s-o vadă deasupra tuturor lucrurilor mărunte.
Un profet.
— Nu sunt un profet, spuse Orsay. Doar un om care aude visele altora.
— Ajuți oameni, spuse Nerezza, trecând pe lângă un bolovan mare care
întotdeauna îi dădea bătăi de cap lui Orsay. Tu le spui adevărul. Le arăți
calea cea dreaptă.
— Nici măcar nu sunt în stare să-mi găsesc propria cale, spuse Orsay,
alunecând și proptindu-se în mâini.
Palmele îi erau zgâriate, dar nu foarte rău.
— Tu le arăți calea, spuse Nerezza. Au nevoie să le fie arătată o ieșire din
locul ăsta.
Orsay se opri. Răsuflând din greu din cauza efortului. Se întoarse spre
Nerezza, a cărei față se rezuma doar la cei doi ochi slab strălucitori, ca de
pisică.
— Știi, nu sunt chiar sigură de asta. Știi asta. Poate că sunt… poate că e…
Nu avea cuvinte care să descrie ce simțea în astfel de momente, în clipele
de îndoială. În momentele în care o voce mică, din străfundurile ei, părea să-
i șoptească tot felul de avertismente în ureche.
— Trebuie să ai încredere în mine, spuse Nerezza fermă. Tu ești Profeta.
Orsay ajunse în vârf. Se uită atent.
— Nu cred că sunt o Profetă foarte bună. N-am prevăzut asta.
— Ce? strigă Nerezza de mai jos.
— Orașul arde.
•
— Uite, Tanner, spuse Brittney.
Ridică un braț și arătă în zare.
821
 Fratele ei, acum strălucind verde-închis, ca un milion de noduli minusculi,
radioactivi, dar Tanner, spuse:
— Da, a venit momentul.
Brittney ezită.
— De ce, Tanner?
El nu-i răspunse.
— Chiar facem voia Domnului, Tanner?
Tanner tot nu-i răspunse.
— Fac ceea ce trebuie să fac, nu-i așa?
— Du-te spre flăcări, surioară. Toate răspunsurile tale sunt acolo.
Brittney coborî mâna, lăsând-o într-o parte. Era ciudat, cumva. Totul era
ciudat. Totul era atât de ciudat!
Săpase pământul umed. Cât timp? O veșnicie, iar și iar. Săpase ca o cârtiță.
Oarbă. Ca o cârtiță. Nu. Ca o râmă.
Tanner începu să îngâne o incantație pe un ton melodios. Era un poem
bizar, pe care Brittney și-l aducea aminte de demult. O temă în clasă, o
chestie memorată și uitată repejor.
Dar era încă îngropat în memoria ei. Și acum îl auzea din gura lui Tanner,
din gura lui moartă, ca un hău din care ieșeau limbi de foc negru, limbi negre
la margini, prelingându-se ca lava.

Dar, iată, printre mimi acum

Un trup târâș intrând:
Ceva roș-sânge-și face drum
Prin scenă străbătând.
Se zbate, zbate-n frigul morții,
Cad mimii, rând pe rând,
Și îngerii plâng văzându-i colții…33

Tanner rânji înfiorător și continuă: „De sânge sângerând…”

— De ce spui asta? Mă sperii, Tanner.
— Nu pentru multă vreme, surioară, răspunse Tanner. În curând vei
înțelege voia Domnului.
•
Justin se trezi brusc. Imediat se întoarse pe-o parte și puse mâna pe locul
în care adormise. Uscat!
Ei, vezi? Avusese dreptate de la bun început. Nu udase patul ăsta!

33Edgar Allan Poe, „Viermele Biruitor”, (în original The Conqueror Worm) în traducerea lui Dan
Botta, în Scrieri Alese, Volumul 1, Poezii, Ed. Pentru Literatură Universală, Buc., 1963, p. 112. (n. tr.).
822
 Dar, ca să fie sigur, ar trebui să iasă, în spatele casei, să-și facă nevoile,
pentru că simțea ceva presiune. Purta vechile lui pijamale; le găsise în
vechiul sertar. Erau atât de moi, pentru că aparțineau încă celeilalte lumi.
Mămica lui spălase pijamalele și le făcuse moi tare.
Podeaua era rece sub picioare. Nu reușise să-și găsească vechii papuci de
casă. Până și Roger îl ajutase să caute. Artful Roger era de treabă. Singura
chestie nouă în camera lui era un desen pe care i-l colorase Roger. Era un
desen cu un Justin fericit cu mămica și tăticul lui, cu o friptură, cartofi copți
și prăjituri. Era lipit pe peretele lui Justin.
Roger îi găsise și albumul de fotografii. Era jos, în bufetul din sufragerie.
Era plin de fotografii cu Justin și familia lui, și vechii lui prieteni.
Acum se afla sub patul lui Justin. Era foarte trist de fiecare dată când se
uita la el.
Justin se furișă jos, la parter, încet, pentru a nu-l trezi pe Roger.
Vechile toalete nu mai funcționau. Oamenii își făceau nevoile în niște
gropi săpate în spatele casei. Nu era mare lucru. Dar noaptea era destul de
înfricoșător. Lui Justin îi era teamă de coioți, că s-ar putea întoarce.
Acum îi era mai ușor decât de obicei să găsească groapa. Afară era destul
de multă lumină, un soi de lumină pâlpâindă, portocalie.
Și nici nu era liniște ca de obicei. Putea să audă copii strigând. Un sunet de
o sticlă spartă. Și apoi auzi un țipăt, așa că alergă spre casă speriat.
Se opri, uimit. Sufrageria era în flăcări.
Putea să simtă fierbințeala. Fum gros curgea în valuri din sufragerie,
năpustindu-se cu furie pe scări.
Justin nu știa ce să facă. Își aduse aminte ce trebuia să facă în caz că i-ar fi
luat hainele foc: să se oprească, să se lase la pământ și să se rostogolească.
Dar nu el luase foc – casa luase foc.
— Sună la 911, spuse el cu voce tare.
Dar asta probabil că n-avea să fie de vreun folos. Nimic nu mai funcționa.
Dintr-odată se auzi un țiuit puternic. Foarte zgomotos. Venea de sus.
Justin își acoperi urechile, dar încă îl mai auzea.
— Justin!
Roger țipa de la etaj.
Apoi apăru la capătul scărilor. Se sufoca din pricina fumului.
— Sunt aici, jos! țipă Justin.
— Stai calm, sunt…
Roger începu iar să tușească. Se împiedică și căzu pe scări. Căzu până la
capătul scărilor, cu fața în jos.
Justin așteptă să se ridice de acolo.
— Roger, trezește-te! E incendiu! spuse Justin.
823
 Flăcările ieșeau acum din sufragerie. Erau ca și cum ar fi mâncat covorul
și pereții.
Aerul era atât de încins! Mai încins decât într-un cuptor.
Justin începu să se înece din cauza fumului. Voia să fugă.
— Roger, trezește-te! Trezește-te!
Justin fugi către Roger și îl scutură de cămașă.
— Trezește-te!
Nu putea să-l miște pe Roger, iar Roger nu se trezea. Roger gemu ușor și
se mișcă oarecum, dar căzu din nou și adormi la loc.
Justin trase și trase și țipă, iar focul trebuie să-l fi auzit plângând și țipând,
și trăgând, căci venea acum spre el.

• DOUĂZECI ȘI TREI

14 ore, 7 minute

Taylor începea să-și facă griji când apăruse în fața casei Lanei, la Clifftop.
N-ar fi făcut niciodată saltul direct în camera Lanei. Toată lumea știa că
Lana trăise un coșmar incredibil. Nimeni nu credea că ea își revenise în
totalitate.
Dar, dincolo de grija pentru posibilele sechele ale Lanei, erau respectul
adânc și afecțiunea pe care Taylor i le purta. Erau mult prea mulți copii
îngropați în piața orașului. Dar fără Lana numărul lor ar fi fost de patru sau
cinci ori mai mare.
Taylor bătu la ușă și primi drept răsplată o pleiadă de lătrături puternice
din partea lui Patrick.
— Eu sunt, Taylor! strigă ea la ușă.
O voce care nu trăda nicio undă de somnolență se auzi spunând „intră”.
Taylor făcu saltul înăuntru, ignorând ușa.
Lana era pe balcon, cu spatele la ea.
— Nu dorm, spuse Lana fără să fi fost nevoie. Se întâmplă ceva.
— Știi despre asta?
— Pot s-o văd cu ochii mei, spuse Lana.
Taylor veni lângă ea. Spre nord, pe coastă, strălucirea portocalie a focului.
— Vreun idiot care și-a dat foc la casă cu o lumânare? sugeră Taylor.
— Nu cred. Ăsta nu e un accident, spuse Lana.
824
 — Cine ar da foc în mod intenționat? se întrebă Taylor. Adică ce obțin cu
asta?
— Frică. Durere. Disperare, spuse Lana. Haos. Se ajunge la haos. Răul
iubește haosul.
Taylor ridică din umeri.
— Probabil e doar Zil.
— Nimic în FAYZ nu e vreodată doar ceva, Taylor. Ăsta este un loc foarte
complicat.
— Nu vreau să te supăr, dar devii din ce în ce mai ciudată, zise Taylor.
Lana zâmbi.
— N-ai nici cea mai vagă idee.
•
Mica flotă a lui Quinn porni pe mare. Era întuneric, ca de obicei. Era prea
devreme. Somnul încă sălășluia în ochii tuturor. Dar era normal. Rutină.
Erau un grup mic, dar foarte unit, gândi Quinn. Îl făcea să se simtă bine.
Oricât de mult ar fi ratat el în viața lui, măcar asta făcuse bine.
Flota de pescari a lui Quinn. Hrănindu-i pe cei din FAYZ.
Părăsind portul și ieșind în larg, Quinn simțea cum, în mod ciudat, inima-i
creștea de bucurie. Ce-am făcut în FAYZ? Am hrănit oameni.
Nu era un lucru rău. Începuse rău, da. Se speriase rău de tot. La un
moment dat, îl trădase pe Sam și-l dăduse pe mâna lui Caine. Și nu-și
revenise niciodată de pe urma bătăliei îngrozitoare împotriva lui Caine și
Drake, și a coioților.
Atât de multe amintiri, atât de puternice, de vii, de neșters. Ar fi vrut să le
scoată pe toate din minte, dacă ar fi putut. Dar în alte momente își dădea
seama că era o prostie să-și dorească asta. Toate acestea îl făceau pe el să fie
un om nou. Nu mai era Quinn lașul. Sau Quinn trădătorul. Acum era Quinn
pescarul.
Trase de vâsle, bucurându-se de senzația sănătoasă de arsură din mușchii
umerilor. Era acum cu fața spre Perdido Beach. Așa că văzu înflorind florile
incendiului. Un punct portocaliu în zare.
— Foc, spuse el calm. Se afla, cu încă doi inși, într-o barcă de pescuit cu
undițe.
Ceilalți doi se întoarseră să se uite.
Dintr-o barcă din apropiere se auzi un strigăt.
— Hei, Quinn, vezi și tu?
— Da. Vâslește în continuare. Noi nu suntem pompieri.
Se apucară din nou să vâslească, și bărcile se îndepărtară și mai mult de
țărm. Destul de departe încât să se apuce să întindă undițele și năvoadele.
Dar toate privirile erau îndreptate spre oraș.
825
 — Se extinde, spuse cineva.
— De la casă la casă.
— Nu, zise Quinn. Eu nu cred că se extinde. Cred că… cred că cineva le dă
foc intenționat.
Simți cum i se contractă stomacul. Mușchii, înfierbântați de la vâslit, îi
deveniseră dintr-odată înghețați și țepeni.
— Arde orașul, spuse o voce.
Priviră în liniște, în timp ce flăcările portocalii se răspândeau și urcau în
coloane spre cer. Orașul nu mai era întunecat.
— Suntem pescari, nu pompieri, spuse din nou Quinn.
Vâslele împroșcau apă. Suporturile de ramă scârțâiau. Bărcile
străpungeau suprafața apei cu un sunet alunecos, ușor.
•
Sam și Edilio o rupseră la fugă. Traversară autostrada, spre drumul de
acces. Pe lângă mormanele de mașini ruginite care se izbiseră unele de altele
sau intraseră în vitrinele magazinelor, sau pur și simplu rămăseseră de
izbeliște, în mijlocul autostrăzii în acea zi nefastă în care toți șoferii
dispăruseră.
Alergară pe Sheridan, trecând pe lângă școală. Cel puțin școala nu era în
flăcări. Odată ajunși la intersecția cu Golding, fumul deveni mult mai gros. Se
ridica în valuri în jurul lor, imposibil de evitat. Sam și Edilio se înecară și
încetiniră ritmul.
Sam își scoase tricoul și-l făcu mănunchi, acoperindu-și gura, dar asta nu-l
ajută prea mult. Ochii îl usturau.
Se ghemui, sperând ca fumul să treacă pe deasupra. Nici asta nu
funcționa.
Sam îl prinse pe Edilio de braț și-l trase după el. Traversară strada
Golding și, la adăpostul caselor de pe Sheridan, descoperiră că aerul, deși
mai duhnea a fum, era totuși respirabil. Casele din partea de vest a străzii
erau siluete negre decupate din pânza de flăcări care se înălța și dansa, și se
ondula spre ceruri de pe Sherman Avenue.
Începură să alerge din nou de-a lungul străzii, după colț cu Alameda,
încercând să rămână pe partea pe care adia o ușoară briză. Fumul era foarte
gros, dar măcar nu mai sufla spre ei.
Focul se răspândise peste tot, pe Sheridan Avenue. O creatură vie,
înfometată, violentă. În partea de nord a străzii Alameda incendiul era mai
puternic, dar se mișca foarte repede la sud, spre apă, de-a lungul Sherman
Avenue.
— De ce se mișcă incendiul ăsta împotriva vântului? întrebă Edilio?
— Pentru că cineva tot dă foc caselor, spuse Sam supărat.
826
 Sam privi spre stânga. Spre dreapta. Cel puțin șase case ardeau la dreapta
lor. Restul cartierului urma să ia foc în curând, și ei n-aveau cum să-i
oprească, n-aveau cum să facă nimic.
— Sunt copii în unele dintre casele astea, spuse Edilio, înecându-se atât
de fum, cât și de supărare.
Cel puțin trei case ardeau la stânga lor. Sub privirile lor, o minge de foc se
înălță în aer, învârtindu-se ca o torță romană care ardea și se arcuia în
spirală descendentă, prăbușindu-se în fața casei din capătul străzii. Sam n-
avea cum să audă impactul cocteilului Molotov din cauza vuietului focului
care se ridica peste tot în jurul lui.
— Haide! țipă Sam și alergă spre cel mai apropiat incendiu.
Își dorea ca Brianna să fi fost cu el sau Dekka. Unde erau? Ambele fete ar
fi putut să-l ajute să salveze viețile celor prinși în case.
Sam abia reuși să evite coliziunea cu un grup de copii, unii dintre ei nu
mai mari de trei ani, toți îngrămădiți în mijlocul străzii, cu fețele luminate de
flăcări, cu ochii mari, înfricoșați.
— E Sam!
— Slavă Domnului, Sam e aici! Sam e aici!
— Sam, casa mea e în flăcări!
— Cred că fratele meu mai mic e înăuntru!
Sam se strădui să treacă printre ei, dar una dintre fete îl apucă de braț.
— Trebuie să ne ajuți!
— Încerc, spuse el, înverșunat, și se smulse dintre ei.
— Hai, Edilio!
•
Gașca lui Zil era luminată de un văl portocaliu care consuma fațada unei
case în stil colonial. Dansau și se bucurau, ținând în mână cocteiluri Molotov.
— Nu le irosiți, urlă Hank. Un Molotov, o casă!
Antoine țipă în timp ce flutură în aer un cocteil Molotov aprins.
— Aaaaaaaa! Aaaaaaa!
Ca și cum el ar fi fost cel în flăcări. Aruncă sticla în sus, cu putere; sticla se
avântă în flăcări tocmai la etajul de sus, direct prin fereastra unei case vechi,
din lemn.
Imediat se auziră strigătele pline de groază ale celor dinăuntru. Antoine
țipă și el, drept răspuns, ca un ecou al groazei lor, schimonosite într-o
bucurie sălbatică.
Copiii începură să iasă buluc pe ușa casei, în timp ce flăcările se ridicau,
mușcând din draperii.
Sam nu ezită nicio clipă. Își ridică brațul, cu palma înainte. Un fascicul
strălucitor de lumină verde desenă o linie peste trupul lui Antoine.
827
 Țipetele înnebunite ale lui Antoine se opriră instantaneu. Pipăi gaura de
aproape zece centimetri diametru de deasupra taliei. Apoi se așeză pe jos.
— E Sam! țipă unul dintre puștii lui Zil.
Se întoarseră toți ca unul și fugiră, scăpând sticlele pline cu benzină.
Combustibilul se răspândi din sticlele sparte și se aprinse instantaneu.
Sam porni pe urmele lor, alergând cât de tare putea, ca să sară peste
petele de benzină aprinsă.
— Sam, nu! țipă Edilio.
Se împiedică de trupul lui Antoine, care zăcea acum pe spate, respirând
greoi, ca un pește pe uscat, holbându-se la ei cu groază.
Sam nu-l văzu pe Edilio căzând. Dar îl auzi pe Edilio strigând alarmat
„Ambuscadă!”
Sam auzi cuvântul, știa că era adevărat și, fără să stea pe gânduri, se lăsă
la pământ și se rostogoli. Se opri doar la câțiva centimetri de una dintre
petele de benzină arzândă.
Cel puțin trei copii trăgeau focuri de armă. Dar golanii lui Zil nu făcuseră
niciun fel de antrenament. Trăgeau la nimereală, gloanțele zburau în toate
direcțiile.
Sam se întinse, îmbrățișând asfaltul, tremurând, pentru că fusese cât pe
ce să fi luat foc; scăpase ca prin urechile acului.
Unde erau Dekka și Brianna?
Încă o armă se auzea acum. Rafalele rapide trase de pușca-mitralieră a lui
Edilio. Era o mare diferență între Edilio cu arma în mână și un derbedeu ca
Turk. Edilio avea experiență. Edilio avea antrenament.
Se auzi un țipăt ascuțit de durere, și ambuscada luă sfârșit.
Sam se ridică de la pământ, dar numai câțiva centimetri, destul cât să-l
vadă pe unul dintre pistolarii lui Zil. Puștiul fugea, o fantomă în fumul dens.
„Prea târziu”, gândi Sam. Se pregăti, țintind direct în spatele băiatului.
Raza de lumină arzândă îl lovi pe copil în spatele gambei. Băiatul țipă. Arma
îi zbură din mână și căzu, zdrăngănind, pe trotuar.
Hank alergă s-o ridice de-acolo. Sam trase și rată. Hank rânji la el cu o
privire de animal sălbatic. Hank se feri din calea gloanțelor lui Edilio, care
brăzdau asfaltul negru și fierbinte.
Sam sări în picioare. Edilio fugi spre el, gâfâind.
— Dau bir cu fugiții, spuse Edilio.
— Nu-i las să-mi scape, zise Sam. M-am săturat să mă tot lupt cu aceiași
oameni, iar și iar. A venit vremea să le pun capăt.
— Ce tot spui acolo, frate?
— Am să-l omor pe Zil. E destul de clar pentru tine? Termin cu el o dată
pentru totdeauna.
828
 — Hopa, stai puțin, frate, spuse Edilio. Noi nu asta facem. Noi suntem
băieții buni, OK?
— Edilio, chestia asta trebuie să se sfârșească. Își șterse funinginea de pe
față cu dosul palmei, dar fumul îi umpluse ochii de lacrimi. Nu mai pot să fac
același lucru și să văd că nu se mai sfârșește.
— Nu mai este decizia ta, îi spuse Edilio.
Sam îi aruncă o privire înghețată.
— Și tu? Acum și tu ești de partea lui Astrid?
— Frate, trebuie să existe niște limite, răspunse Edilio.
Sam privi strada. Focul scăpase de sub control. Întreg Sherman Avenue
ardea, de la un capăt la celălalt. Dacă aveau noroc, nu se răspândea și pe alte
străzi, dar, oricum ar fi fost, Sherman era pierdut.
— Ar trebui să încercăm să-i salvăm pe copiii prinși în casele incendiate,
spuse Edilio.
Sam nu-i răspunse.
— Sam! îl imploră Edilio.
— L-am rugat să mă lase să mor, Edilio. M-am rugat la Dumnezeul pe care
îl iubește Astrid atât de mult și I-am spus: „Doamne, dacă ești acolo, sus,
omoară-mă. Nu mă mai lăsa să simt durerea asta”. Edilio nu spuse nimic. Tu
nu pricepi, Edilio, spuse Sam atât de încet, încât se îndoia că Edilio îl auzise
peste vuietele și trosniturile focului dezlănțuit în jurul lor. Nu poți să faci
nimic altceva cu astfel de oameni. Trebuie să-i ucizi pe toți. Zil. Caine. Drake.
Trebuie doar să-i ucizi. Așa că, în momentul ăsta, am să încep cu Zil și gașca
lui, spuse Sam. Poți să vii cu mine sau nu.
Porni în direcția în care fugise Hank.
Edilio nu se mișcă din loc.

• DOUĂZECI ȘI PATRU

14 ore, 5 minute

Dekka nu putea să zacă acolo, pur și simplu. Nu putea, și gata. Nu când se

dădea o luptă. Nu când Sam ar fi putut să fie în pericol.
Jumătate din fetele din FAYZ erau îndrăgostite de Sam, dar nu era la fel și
pentru Dekka. Ce simțea pentru Sam era diferit. Erau soldați, amândoi. Sam,
Edilio și Dekka – mai mult decât oricine altcineva din Perdido Beach – erau
829
vârful de lance. Când se întâmpla ceva rău, ei trei erau mereu în mijlocul
acțiunii.
Eh, ei trei și Brianna.
Mai bine să nu se gândească prea mult la Brianna. Asta era exact calea
spre tristețe, suferință și singurătate. Brianna era ce era. Voia ce voia. Nu era
ce-și dorea Dekka.
Aproape sigur nu era ce-și dorea Dekka. Deși Dekka nu întrebase
niciodată, nu spusese niciodată nimic.
Se îndoi sub forța unui acces de tuse convulsivă în momentul în care se
ridică din pat.
Probabil că ar fi trebuit măcar să se îmbrace. Să pună niște haine pe ea,
nu să iasă în stradă, clătinându-se, în pantaloni de pijamale din flanel și un
hanorac mov. Dar încă un acces de tuse gâtuită o slăbi grozav. Trebuia să-și
drămuiască puterile.
Pantofi. Cu siguranță avea nevoie de pantofi. Asta era de bun-simț. Își
scutură papucii de casă din picioare și căută pe sub pat tenișii. Îi găsi după
ce bâjbâi o vreme și aproape își pierduse voința. Sam n-avea nevoie de ea.
Indiferent ce se întâmpla…
Apoi, de la fereastră, observă strălucirea portocalie. Trase draperiile până
la capăt. Cerul era portocaliu. Văzu scântei, ca niște licurici. Deschise
fereastra și aproape se înecă de atâta fum.
Orașul ardea.
Dekka își puse tenișii în picioare. Găsi o eșarfa și găleata ei cu apă
proaspătă. Bău apă pe săturate. Avea să fie o noapte însetată. Cufundă eșarfa
în restul de apă, o înmuie bine și se legă cu cârpa îmbibată de apă la gură și
la nas. Arăta ca un bandit îmbrăcat în pijamale.
Ieși în stradă. O scenă ireală, uimitoare, îngrozitoare se desfășură înaintea
ei. Puștii treceau pe lângă ea, singuri sau în grupuri mici, privind în urmă,
peste umăr. Duceau cu ei câteva lucruri jalnice pe care le mai salvaseră. O
fată, încărcată cu o grămadă mare de rochii, se clătina, trecând pe lângă ea.
— Hei! Ce se întâmplă? încercă să întrebe Dekka, gâtuită din cauza
fumului.
— Arde totul, îi răspunse fata și continuă să meargă.
Dekka o lăsă să plece, pentru că acum văzuse un băiat pe care-l cunoștea.
— Jonas! Ce se-ntâmplă?
Jonas clătină din cap, speriat. Era speriat, dar mai era ceva.
— Hei, nu pleca, cu tine vorbesc! se răsti Dekka.
— Eu nu vorbesc cu tine, mutanto! Am terminat cu voi toți. Din cauza
voastră se întâmplă asta.
— Ce tot spui acolo? Dar ghicise deja. Zil a făcut toate astea?
830
 Jonas o privi cu chipul schimonosit de furie.
— Moarte mutanților!
— Auzi, nebunule, tu ești soldat.
— Ba nu mai sunt, spuse Jonas și o luă la goană.
Dekka se clătină. Era atât de slăbită! Total diferită față de cum era ea de
obicei. Dar știa exact ce avea de făcut. Dacă puștii ăștia veneau alergând
dintr-o direcție, ea trebuia s-o ia într-acolo. Spre norul de fum. Spre
strălucirea portocalie care înălța limbi de flăcări, ca niște mâini care căutau
să atingă cerurile.
•
Diana se împiedica încercând să țină pasul cu ceilalți. Caine forța nota.
Copiii de la Coates, sleiți de puteri, se chinuiau să meargă înainte. Diana era
înfricoșată că ar putea fi lăsată în urmă.
Avea ceva putere să țină pasul, dar nu foarte multă. Se ura pentru că avea
puterea aceea. Și îl ura pe Caine pentru că îi dăduse asemenea forță. Pentru
ceea ce făcuse. Pentru ceea ce-i adusese să facă.
Dar, ca toți ceilalți, se grăbea să țină pasul.
Dincolo de autostradă. Asfalt neted sub tălpi. Dincolo de drumul de acces
și în grabă traversând curtea școlii. „Ce bizar”, gândi Diana. Curtea școlii
unde copiii din oraș se antrenau înainte pentru fotbal și unde se făceau
concursurile de majorete, iar acum ei alergau așa cum nu mai alergase
niciodată nimeni pe acest teren plin de buruieni.
Focul era la est de ei, un zid de foc pe Sherman. Drumul lor îi ducea pe
strada Brace, la nici două străzi de incendiu. Era un drum scurt și direct pe
Brace, spre port.
— Ce facem cu Sam? întrebă cineva. Dacă dăm peste el?
— Idiotule! mormăi Caine. Tu crezi că focul ăsta e o coincidență? E parte
din planul meu. Sherman izolează partea de vest a orașului. Copiii fug spre
piața orașului, de cealaltă parte a Sherman Avenue sau spre plajă. Oriunde s-
ar duce, vor fi departe de noi. Iar Sam va fi acolo, cu ei.
— Cine-i acolo? întrebă Diana.
Se opri. Caine și ceilalți se opriră și ei. Cineva mergea direct pe mijlocul
străzii Brace. La început, îi fu imposibil să-și dea seama dacă veneau spre ei
sau se îndepărta. Dar Caine recunoscu silueta aceea imediat.
I se ridică părul pe spate. Nimeni altcineva nu arăta așa.
Nimeni.
— Nu, șopti el.
— Continuăm să mergem? întrebă Penny.
Caine o ignoră. Se întoarse spre Diana.
— Oare… am înnebunit?
831
 Diana nu spuse nimic. Expresia îngrozită de pe chipul ei era un răspuns
suficient.
— Se îndepărtează, șopti Caine.
Fumul se ridică într-un vârtej, iar silueta dispăru.
— Iluzie optică, spuse Caine.
— Deci, mergem mai departe?
Caine scutură din cap.
— Nu. Schimbăm planul. Traversăm orașul. Ne îndreptăm spre plajă, apoi
ne întoarcem.
Diana arătă cu degetul spre strada în flăcări.
— Vrei să trecem prin foc? Sau să mergem pe străzile care ar putea fi
pline de oamenii lui Sam?
— Am altă idee, spuse Caine. Merse rapid la un gard care ducea până la
curtea din spate a celei mai apropiate case. Ne facem singuri stradă.
Ridică mâna, și gardul se umflă spre interior. Cu un scrâșnet înfiorător,
gardul cedă presiunii.
— Din curte în curte, spuse el. Hai să mergem.
•
— Am reușit, Comandante! Am reușit! spuse Hank. Trebuia să strige ca să
se facă auzit peste vuietul focului.
Antoine zăcea întins, plângând tare. Își scosese cămașa ca să vadă rana
din abdomen. Zăcea acolo, gras, scuturându-și cărnurile pe el de plâns,
plângând de durere.
— Eu zic să-ți revii, spuse Hank ferm.
— Ai înnebunit? urlă Antoine. Am o gaură în mine! Am o gaură în mine!
Oh, Doamne, ce rău doare!
Perdido Beach era în flăcări. Cel puțin o mare parte a orașului era. Zil se
urcă deasupra unei rulote din parcarea de pe plajă. Putea să vadă o bună
bucată din oraș de acolo.
Sherman fusese cuprins de flăcări. Arăta ca un vulcan care erupsese în
mijlocul orașului. Și acum flăcările avansau spre centrul orașului, de-a
lungul străzii Alameda.
El făcuse asta. Era creația lui. Și acum toți aveau să știe că nu glumea.
Acum aveau să știe cu toții că nu se puteau pune cu Zil Sperry.
— Duceți-mă la Lana! țipă Antoine. Fraților, trebuie să mă duceți la Lana!
Soarele încă nu răsărise, așa că nu putea să vadă norii de fum, dar Zil
simțea că erau imenși. Nu se vedea nicio stea pe cer.
— Crezi că l-am dovedit pe Sam? întrebă Lance.
Nu-i răspunse nimeni.
— Să ne ducem să mai luăm niște benzină? întrebă Turk.
832
 Și el, ca toți ceilalți, îl ignora pe Antoine.
Zil nu-i putea răspunde. O parte din el voia să dea foc la tot. Să ardă
fiecare casă, până la ultima. Fiecare magazin părăsit și inutil. Să ardă tot, și el
să danseze pe rulotă până când totul avea să fie cenușă în jurul lui.
Planul era să creeze haos. Și să-l ajute pe mutantul Caine să scape.
— Șefu’, trebuie să știm ce avem de făcut, insistă Turk.
— Ajutați-mă, gemu Antoine. Doar trebuie să fim uniți, nu? Nu?
— Antoine, începu Hank, închide gura sau ți-o închid eu.
— A făcut o gaură în mine. Uitați-vă și voi! Uitați-vă!
Hank privi spre Zil. Zil se întoarse și se îndepărtă. Nu avea un răspuns
pentru problema lui Antoine.
Adevărul era că Zil nu putea să suporte să vadă niciun fel de răni.
Niciodată nu suportase să vadă sânge, i se făcea rău. Și scurta privire pe care
o aruncase în direcția rănii lui Antoine îl făcuse să-i fie greață.
Ceea ce, probabil, nu-i era de mare ajutor lui Antoine.
— Haide, Antoine, spuse Hank. Vino cu mine.
— Cum? Ce, ai înne… nu vă fac niciun fel de probleme, am să fiu cuminte,
numai că, frate, doare, doare așa de rău!
— Haide odată, zise Hank. Te duc s-o vezi pe Lana. Haide!
Hank se aplecă și-l susținu pe Antoine, în timp ce acesta se chinuia să se
ridice în două picioare. Antoine urla de durere.
Zil coborî de pe scara fixată de spatele rulotei.
— Tu ce crezi, Lance? Lance cel frumos. Lance cel înalt, inteligent, calm.
Ce-ar fi fost dacă, începu Zil să gândească, și nu pentru prima dată, toți cei
din Human Crew ar fi arătat ca Lance. Lance îl făcea pe Zil să dea bine. Pe
când umflatul, bețivul de Antoine, Turk cu piciorul lui șchiop și Hank cu fața
lui oribilă, de viezure, îl făceau să pară ca și cum ar fi fost înconjurat numai
de ratați.
Lance părea gânditor.
— Copiii se împrăștie peste tot. Sunt confuzi. Ce ne facem dacă își dau
seama că noi suntem răspunzători pentru incendierea orașului și se
hotărăsc să vină după noi, să ne prindă, să se răzbune?
Turk râse batjocoritor.
— Ca și cum Comandantul nu s-a gândit și el la asta! Le vom spune
oamenilor că Sam a fost ăla care a dat foc.
Sugestia lui îl luă prin surprindere pe Zil. Nu se gândise până atunci, dar
se pare că Turk cântărise problema.
— Nu Sam, îl corectă Zil, improvizând. Dăm vina pe Caine. Puștii nu ne
vor crede că Sam a făcut așa ceva. Le spunem că a fost Caine, și toată lumea
ne va crede.
833
 — Puștii ne-au văzut aruncând cocteiluri Molotov, insistă Lance.
Turk pufni:
— Frate, chiar ești pe dinafară? Oamenii cred tot felul de chestii dacă le
spui că sunt adevărate. Oamenii cred în OZN-uri și alte alea.
— Caine e vinovatul, spuse Zil, inventând pe măsură ce continua,
plăcându-i din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea. Caine
poate să-i determine pe oameni să facă ce vrea el, nu-i așa? Prin urmare, și-a
folosit puterile pentru a ne face pe câțiva dintre noi să dea foc.
— Daaa, spuse Turk și ochii i se aprinseră în cap. Da, pentru că voia să ne
facă să arătăm prost. Voia ca toate astea să pice pe spinarea noastră, pentru
că e un mutant, și noi luptăm împotriva mutanților.
Hank reapăru. Se așeză în spatele lui Lance. Contrastul între cei doi era și
mai puternic în momentul în care erau foarte aproape unul de celălalt.
— Unde e ’Toine? întrebă Turk.
— L-am lăsat undeva pe plajă, spuse Hank. N-are cum să scape. Nu cu
gaura aia în el. N-ar fi făcut decât să ne încetinească.
— Atunci va fi primul dintre noi care să-și dea viața pentru Human Crew,
spuse Turk solemn. Asta e o chestie mare. E tare de tot. Ucis de Sam.
Zil avu o revelație:
— Dacă vrem ca lumea să ne creadă că mutantul Caine e vinovat de toate
astea, va trebui să ne luptăm cu Caine.
— Să ne luptăm cu Caine? întrebă Turk pierdut.
Făcu un pas inconștient înapoi.
Zil rânji:
— Nu trebuie să câștigăm. Trebuie doar să facem să pară real.
Turk încuviință.
— Foarte inteligentă chestie, Comandante. Toată lumea va crede că
ciudatul ne-a folosit, și noi am reușit să-l alungăm.
Zil se îndoia că toată lumea chiar va crede asta. Dar unii vor crede. Și acea
îndoială îi va încetini viteza de reacție a lui Sam în timp ce Consiliul ar fi
încercat să priceapă ce s-a întâmplat.
Fiecare oră de haos îl va face pe Zil și mai puternic.
Oare fratele lui mai mare, Zane, ar fi fost în stare să pună la cale lucrurile
atât de bine? Și ar fi avut el curajul de a duce totul până la capăt? Prea puțin
probabil. Zane ar fi fost de partea lui Sam.
Aproape că era păcat că nu era acolo.

834
 • DOUĂZECI ȘI CINCI

14 ore, 2 minute

Edilio îl privise pe Sam plecând, cu un soi de sentiment prevestitor de

rău. Ce șanse mai aveau, dacă Sam o luase razna? Ce șanse mai erau ca Edilio
să poată să rezolve ceva?
— De parcă aș putea să fac ceva, mormăi el. De parcă ar fi cineva care ar
putea.
Era greu pentru el să vadă ce se petrecea în jurul lui. Auzise țipete. Auzise
urlete. Auzise râsete. De văzut, nu văzuse decât fum și foc. Împușcăturile
răsunau în jur. De unde mai exact, nu putea spune, întrezărise niște copii
alergând. Erau atât de puternic luminați, încât păreau a fi luat foc ei înșiși.
Apoi fumul îi învăluia și îi ascundea de privirea lui.
— Ce mă fac? se întrebă Edilio.
— Păcat că nu avem cu ce face un grătar. Focul ăsta e fantastic.
Howard își făcu apariția din fumul din spatele lui Edilio. Orc era cu el.
— Ah, ce rahat! mormăi monstrul. Să dai foc la tot.
Ellen, căpitanul pompierilor, își făcu apariția cu încă doi copii. Iar Edilio
începu să-și dea seama că toți se uitau la el căutând răspunsuri. „Căpitanul
pompierilor” era, în ultima vreme, un titlu fără prea mare importanță.
Hidranții nu mai aveau apă. Dar măcar ea știa ceva despre asta, ceea ce era
mai mult decât știa Edilio.
— Cred că focul se îndreaptă spre centrul orașului. Mulți copii locuiesc în
casele alea, spuse Ellen. Trebuie să ne asigurăm că nu rămân copii în calea
incendiului.
— Mda, fuse Edilio de acord, recunoscător pentru orice sugestie care să-l
ajute într-un fel sau altul.
— Și trebuie să vedem dacă a mai rămas cineva în vreuna dintre casele
astea care ard deja. Să salvăm pe oricine putem.
— Ai dreptate. Ai dreptate, spuse Edilio. Trase adânc aer în piept. OK,
bine, Ellen. Tu și oamenii tăi mergeți înaintea zonei incendiate, să-i scoateți
pe toți din case. Spuneți-le fie să meargă pe plajă, fie să treacă de partea
cealaltă a autostrăzii.
— OK, am înțeles, încuviință Ellen.
— Eu am să mă duc cu Orc și Howard să vedem dacă mai putem salva pe
careva.

835
 Edilio nu se obosi să-i întrebe pe Orc sau pe Howard ce părere aveau
despre situație. Pur și simplu se puse în mișcare. Înapoi de-a lungul
Sherman Avenue. Nu se uită în urmă să vadă dacă cei doi îl urmau. Fie
veneau după el, fie nu. Iar dacă nu veneau, ei bine, nu prea îi putea
condamna.
De-a lungul străzii în flăcări.
Focul ardea acum de ambele părți. Scotea un sunet ca o tornadă. Vuietul
se ridica și cobora, și iar urca. Apoi zgomotul infernal al unui acoperiș care
se prăbuși și o erupție de scântei ca la focurile de artificii proiectate pe cer.
Căldura îi amintea lui Edilio de momentele în care își băgase capul în
cuptorul din bucătărie, să vadă ce gătea mamă-sa. O rafală de aer dogoritor
mai întâi dintr-o parte, apoi din cealaltă, izbindu-l și îmbrâncindu-l când
înainte, când înapoi.
Uitându-se în urmă, Edilio îl văzu pe Howard împleticindu-se și căzând.
Orc îl apucă și-l repuse pe picioare.
Aerul era saturat de fum, opărindu-i gâtul lui Edilio, părând să-i facă
plămânii terci. Respira în jumătăți din ce în ce mai mici de măsură.
Se opri din mers. Prin vălul de fum avea parte de o priveliște nesfârșită de
flăcări și fum. Mașini parcate arzând pe alei. Curțile caselor, neudate,
invadate de buruieni, ardeau cu o forță aproape explozivă.
Geamurile se spărgeau. Grinzile se prăbușeau. Asfaltul fierbea pe
marginea străzii, lichefiat.
— Nu pot, spuse Edilio, încercând să respire.
Se întoarse din nou și-l văzu pe Howard bătând în retragere. Orc
rămăsese impasibil, de nemișcat.
Edilio îi puse o mână pe umărul ca pietrișul umed. Incapabil să vorbească,
înecându-se și plângând, Edilio îl conduse afară din calea flăcărilor.
•
Roger nu se trezise. Artful Roger nu se mai trezise.
Justin trebuia să fugă. Fugi în curtea din spate.
Dar nu putea să facă asta, pur și simplu nu putea.
Se întoarse în casă. Și îl auzi pe Roger tușind înnebunit. Se trezise! Dar era
ca și cum nu putea să vadă, ochii îi erau închiși, era atâta fum, iar Roger fugi,
dar se izbi de un zid.
— Roger!
Justin alergă spre el și-l apucă de cămașă.
— Pe-aici!
Îl trase pe Roger spre bucătărie și spre ușa din spate.

836
 Roger merse după el, împiedicându-se la tot pasul. Dar nu era bine,
pentru că focul și fumul erau în fața lui acum. Focul încercuise casa și dăduse
buzna în bucătărie.
Sufrageria. Se gândi la albumul de fotografii din camera lui, de sub pat.
Poate că s-ar fi putut repezi să-l ia de-acolo.
Poate, dar probabil că nu. Nu exista nicio ușă în sufragerie care să dea în
curtea din spatele casei. Dar era o fereastră mare, și Justin îl conduse pe
Roger într-acolo.
— Eu… Justin începu să spună că avea de gând să deschidă fereastra, dar
fumul era peste tot acum, înțepându-i ochii, făcându-l să se înece, așa că
trebui să-i închidă și nu mai putu vorbi.
Încerca să găsească, orbește, mânerele geamurilor.
•
Caine tot grăbea pasul. Împingea câte un gard și treceau dincolo de el.
Prin curțile sufocate de buruieni. Prin piscine împuțite, care fuseseră
transformate în toalete. Gunoi răspândit peste tot.
În întuneric, copiii se împiedicau de stâlpi de gard și jucării uitate. Se
loveau de leagăne ruginite și grătare.
Făceau mult zgomot. Nu erau la stradă, dar totuși mult zgomot. Copiii
urlau la ei de la ferestre întunecate:
— Hei, cine-i acolo? Plecați din curtea mea!
Caine îi ignora. Să meargă mai departe, asta era cheia. Să meargă mai
departe, să ajungă pe plajă.
Mai aveau o șansă, una singură. Trebuiau să ajungă în port în câteva
minute. Sam și ai lui, confuzi din cauza distrugerilor, umblau înnebuniți,
încercând să-și dea seama ce se întâmpla. Dar, mai devreme sau mai târziu,
cuiva îi va da prin cap că toată chestia asta era o diversiune, dacă nu lui Sam,
atunci lui Astrid.
Sau Sam ar putea să-l captureze pe Zil și să-l forțeze să scuipe tot. Și
atunci cretinul ăla pricăjit l-ar fi dat de gol pe Caine. Fără să crâcnească
măcar. Caine nu voia să ajungă în port și să-l găsească pe Sam așteptând.
Caine se agăța de un fir de păr acum, era disperat. Nu-l putea învinge pe
Sam. Nu acum. Nu în noaptea asta.
Chiar și aici, la câteva străzi depărtare de incendiu, aerul duhnea a fum.
Mirosul de ars era peste tot. Aproape destul de puternic încât să acopere
mirosul de excremente umane.
Ajunseră pe o altă stradă. N-aveau de ales decât s-o traverseze, așa cum
făcuseră și cu celelalte străzi. Dar erau prea mulți copii aici ca să-i poată
evita așa de ușor. Nu aveau cum să ocolească. Nu puteau să facă nimic
altceva decât să blufeze și să meargă înainte.
837
 Își forțară drumul printre refugiații îngroziți.
— Nu vă opriți, nu vă opriți! le strigă Caine, în momentul în care unii
dintre oamenii lui o luară la sănătoasa, într-o încercare inutilă de a cerși
ceva de mâncare de la doi copii de cinci ani, traumatizați, acoperiți de
funingine.
Apoi, tocmai în capătul străzii învăluite în fum, o siluetă.
— Jos! șuieră Caine printre dinți. Opriți-vă!
Se uită cu ochii mijiți, încețoșați. Ce era? Nu. Evident că nu. Era nebunie
curată.
Silueta se transformă într-un puști, un copil obișnuit, cu mâini normale și
brațe normale și care nu semăna deloc cu forma aceea pe care o ghicise prin
perdeaua de fum.
Caine se ridică în picioare, simțindu-se prost pentru că se speriase aiurea.
— Mișcați-vă! Mișcați-vă! urlă el.
Își ridică mâinile și-și folosi puterea pentru a împinge grupul înainte. Cei
mai mulți dintre ei se împiedicară și căzură.
Îi înjură.
— Mișcați-vă!
Silueta aia din fum. Trupul ăla înalt, slab. Brațul care se prelungea și se
prelungea. Imposibil. O iluzie, exact ca și asta. Imaginația alimentată de
epuizare și de frică, și de foame.
— Penny, faci tu ceva? o întrebă Caine.
Penny răspunse răgușită:
— Ce vrei să spui?
— Am crezut că am văzut ceva, spuse Caine. Apoi se corectă: Pe cineva.
Mai înainte.
— Eu n-am făcut nimic, spuse Penny. Nu mi-aș folosi niciodată puterile pe
tine, Caine.
— Nu, încuviință Caine. Nu, n-ai face asta.
Încrederea lui începea să dispară, epuizată. Mintea îi juca feste. Ceilalți
aveau să-și dea seama în curând. Diana deja îl simțise. Pe de altă parte,
avusese și ea aceeași halucinație, nu-i așa?
— Ne ia prea mult, spuse Caine. Trebuie să mergem pe stradă, direct.
Penny, ori tu, ori eu; unul din noi trebuie să elimine pe oricine ne stă în cale,
OK?
Porni în grabă pe stradă, în direcția plajei. Trebuia să se lupte cu tentația
de a se uita peste umăr, după băiatul care n-avea cum să fie acolo.
Ajunseră la plajă fără prea multe probleme. Dar, odată ajunși acolo,
dădură peste un grup de copii, poate vreo douăzeci la număr, toți umblând
de colo-colo, privind focul cu ochii mari, plângând, râzând, încurajându-se
838
unul pe celălalt. Ca și cum pe jumătate s-ar fi uitat la un spectacol și pe
cealaltă jumătate ar fi ars ei înșiși în acele flăcări.
La început, grupul de copii gălăgioși nu-l văzu pe cel al lui Caine, dar apoi
unul dintre ei se uită peste umăr și făcu ochii mari când o văzu pe Diana.
Apoi îl văzu pe Caine.
— E Caine!
— Dați-vă din calea mea! îi avertiză Caine.
Ultimul lucru de care avea nevoie era o luptă tâmpită, fără niciun sens și
care nu l-ar fi făcut decât să piardă timpul. Se grăbea.
— Tu! țipă unul dintre copii. Tu ai dat foc!
— Ce? Imbecilule!
Caine își făcu loc, folosindu-se de mâinile lui, nu de puterile lui, pentru că
nu căuta niciun alt fel de probleme. Dar țipătul puștiului îi molipsea și pe
alții, iar acum o duzină de copii înspăimântați și furioși erau în fața lui,
urlând și plângând, iar unul dintre ei îl lovi cu pumnul.
— Ajunge! urlă Caine.
Ridică o mână, și puștiul care era cel mai aproape de el zbură prin aer.
Ateriză zece metri mai încolo, cu un zgomot revoltător, de oase sfărâmate.
Caine nici măcar nu avu timp să vadă cine îl pocni în moalele capului cu o
rangă de fier. Lovitura păru să vină de nicăieri. Căzu în genunchi, prea
confuz ca să mai fie și speriat.
Văzu ranga numai în momentul în care îl lovi a doua oară. O lovitură mai
slabă și prost țintită, dar șocant de dureroasă, în osul umărului stâng. Îl
curentă până în vârful degetelor, dându-i o senzație de amorțeală.
N-avea de gând să aștepte și a treia lovitură. Își ridică mâna dreaptă, dar,
înainte să-l pulverizeze pe bietul copil, Penny interveni.
Băiatul sări înapoi, aproape la fel de departe pe cât l-ar fi proiectat și
Caine. Puștiul începu să urle și să vânture sălbatic ranga în jurul lui,
bătându-se cu aerul, cu privirea înnebunită de frică.
— Ce vede? o întrebă Caine.
— Niște păianjeni mari, răspunse Penny. Foarte mari. Și se mișcă foarte
repede.
— Mersi! mormăi Caine. Se ridică și-și frecă umărul rănit și amorțit. Sper
să facă infarct. Haideți! țipă el. Nu mai avem mult. Rămâneți cu mine și până
mâine-dimineață veți mânca.
•
Mary nu mai avea energie să se ducă acasă. Nici nu prea mai conta, de
fapt… nici duș… nici…

839
 Se lăsă pe un scaun din biroul îngrămădit, sfârșită. Încercă să-și ridice
picioarele, să și le odihnească pe o cutie de carton, dar până și asta cerea
prea multă energie.
Scutură flaconul de pastile. Deschise capacul cu atenție și se uită la ce mai
avea în el. Nici măcar nu recunoștea pastila, dar trebuia să fie un fel de
antidepresiv. Asta e tot ce mai primea de la Dahra.
O dădu pe gât fără apă.
Când luase oare ultima dată o pastilă? Trebuia să le țină socoteala.
Doi puști căzuseră la pat cu un soi de gripă.
Și ea ce-ar fi trebuit să facă…
Ceea ce ar fi putut fi și vis se contopea cu amintirile, și Mary rătăci pentru
o vreme într-un loc plin de copii bolnavi și miros de urină, în timp ce mama
ei făcea zeci de sendvișuri cu unt de arahide și dulceață pentru marele
eveniment de la școală, și Mary împacheta sendvișurile în pungi sigilabile,
numărându-le și punându-le în saci mari din plastic reciclat, de la Ralph.
— Ai făcut pe tine? o întrebă mama ei.
— Cred că da. Așa miroase.
Nu îi era rușine, dar era destul de iritată, dorindu-și ca maică-sa să nu
facă mare caz din asta.
Apoi se deschise ușa, și o fetiță intră și se cuibări în poala lui Mary, dar
Mary nu putea să-și miște mâinile s-o îmbrățișeze, pentru că brațele ei erau
ca plumbul.
— Sunt atât de obosită, îi spuse mamei ei.
— Păi am făcut opt mii de sendvișuri, îi explică mamei, iar Mary văzu
grămezi peste grămezi de sendvișuri care se legănau hilar, ca un lucru dintr-
o carte a doctorului Seuss, și-și dădu seama că era adevărat.
— Nu arăți prea bine.
— Sunt bine, îi spuse Mary.
— Vreau la mami, îi spuse fetița în ureche și lacrimi mari se rostogoliră
pe gâtul lui Mary.
— Ar trebui să vii acasă de-acum, îi spuse mama.
— Trebuie să spăl rufele mai întâi, îi răspunse Mary.
— Altcineva o va face în locul tău.
Mary simți că o invadează o tristețe extraordinară. Simțea că se cufunda
în pardoseală, micșorându-se sub privirile mamei ei care, acum, nu mai
făcea sendvișuri.
Mama ei ținea în mână cuțitul mânjit de untul de arahide și gemul de
zmeură. De pe lama acelui cuțit mult prea mare se scurgeau picuri grei de
fructe foarte roșii.
— N-o să te doară, îi spuse mama ei.
840
 Îi întinse cuțitul.
Mary se trezi brusc.
Copila din brațe adormise și făcuse pe ea. Hainele lui Mary erau îmbibate
de urină.
— Oh! țipă ea. Oh, dă-te jos de pe mine! Dă-te jos! urlă ea, pe jumătate
încă în vis, pe jumătate încă văzând cuțitul plutind, cu mânerul spre ea,
picurând.
Copila căzu pe podea, șocată, apoi începu să plângă.
— Hei! țipă cineva din sala mare.
— Îmi pare rău, mormăi Mary înfundat, încercând să se ridice.
Picioarele nu reușeau s-o susțină, așa că se așeză din nou, puțin cam prea
brusc. Căzând, se întinse după cuțit, dar nu era real, deși plânsetul fetiței era,
la fel cum era reală și vocea care țipa: „Hei, nu ai voie să intri aici!”
La a treia încercare, Mary reuși să se ridice în picioare. Se clătină. Trei
copii, cu chipurile șocate și terorizate. Nu din grupa ei de vârstă. Erau prea
mari.
— Ce faceți aici? îi întrebă Mary.
Întreaga încăpere se trezea, copiii întrebând ce se întâmplase. Zadie,
asistenta care țipase mai devreme, spuse:
— Mary, cred că s-a întâmplat ceva rău.
Încă doi copii se împinseră prin ușa din față. Miroseau a ceva care nu era
urină.
Un băiat intră, țipând ca scos din minți. Dosul mâinii îi era acoperit pe
întreaga suprafață de o arsură vineție.
— Ce se întâmplă?
— Ajută-ne! Ajută-ne! țipă un băiat, iar acum totul era haotic, din ce în ce
mai mulți copii dădeau buzna înăuntru.
Mary recunoștea mirosul acum, mirosul de fum.
Îi împinse pe nou-sosiți cu nu prea multă delicatețe. Afară, tuși în
momentul în care trase fum în piept.
Fumul era peste tot, în rotocoale sau suspendat fantomatic, iar o
strălucire roșiatică se reflecta dinspre geamurile sparte ale primăriei.
Spre vest o pală de foc izbucni dintr-odată spre cer, numai ca să fie
înghițită de propriul fum.
Nu mai era nimeni în piața orașului. Nimeni, cu excepția unei singure fete.
Mary își alungă somnul de pe ochi, uitându-se țintă la ea. Nu era posibil,
nu era posibil, nu era real, doar un fragment al unui vis care persista încă.
Dar fata era acolo, cu chipul în umbră, o licărire a cromului de pe aparatul
ei dentar.
— L-ai văzut? întrebă fata.
841
 Mary simți că murea ceva în ea, că frica și teroarea aveau impactul unei
explozii în mintea ei.
— Ai văzut demonul? întrebă Brittney.
Mary nu-i putu răspunde. Nu putea decât să se holbeze, în timp ce brațul
lui Brittney începea să se alungească, să-și schimbe forma.
Brittney îi făcu cu ochiul. Ochii albaștri, reci, morți.
Mary fugi înapoi în grădiniță. Trânti ușa după ea și se propti în ea.

• DOUĂZECI ȘI ȘASE

13 ore, 43 de minute

Fumul altera peisajul cândva familiar lui Sam. Se întoarse, nesigur pentru
un moment unde era și în care direcție trebuia să se îndrepte. Se opri, căci
auzise pași în urma lui, și se întoarse brusc, cu mâinile întinse, palmele
pregătite.
Dar pașii se îndepărtară.
Sam înjură, frustrat. Orașul ardea, și fumul făcea imposibilă localizarea
inamicului.
Trebuia să facă asta acum, în toiul luptei, înainte ca Astrid să intervină și
să-l forțeze, încă o dată, să stea locului, neputincios, așteptând ca ea să
inventeze nu se știa ce sistem pe care n-ar fi putut niciodată să-l facă să
funcționeze.
Asta era noaptea decisivă. Ăsta era momentul să facă ceea ce ar fi trebuit
să facă acum o lună: să-l elimine pe Zil cu nebunia lui cu tot.
Dar mai întâi trebuia să-l găsească.
Se forță să gândească. Ce punea Zil la cale, dincolo de ce era evident? De
ce să fi decis să dea foc orașului? Părea cam mare bravada pentru unul ca Zil.
Părea nebunie curată: și Zil locuia în oraș, ca și ceilalți.
Dar gândurile lui Sam erau întrerupte de imaginea recurentă a lui Drake.
Undeva acolo. Drake înviase din morți. Cumva o făcuse.
Doar nu îi văzuseră niciodată cadavrul, nu?
— Concentrează-te, își impuse Sam. Problema acum era că orașul era în
flăcări. Edilio avea să facă tot ce-i stătea în putință să-i salveze pe cei care
aveau nevoie de ajutor. Treaba lui Sam era să pună capăt terorii acum.
Dar unde era Zil?
842
 Să fie cu Drake?
Oare sincronizarea asta să fie o coincidență? Nu. Sam nu credea în
coincidențe.
Percepu, din nou, o prezență prin vălul de fum. Din nou Sam porni în
urmărirea ei. De data asta, silueta nu dispăru.
— Nu, te rog… țipă o voce de copil care, apoi, se înecă și se îndoi de spate,
tușind.
Un băiat care nu părea să aibă mai mult de șase ani.
— Pleacă de-aici! se răsti Sam. Du-te pe plajă!
Sam o luă iar la fugă, dar ezită, se întoarse spre dreapta. Unde era Drake?
Nu, Zil. Unde era Zil? Zil era real.
Și, dintr-odată, ajunse la zidul de pe plajă. Aproape că intră în el. Îl
trimisese pe puștiul de șase ani în direcția greșită. Era prea târziu să mai
facă ceva acum. Copilul ăla nu era singurul pierdut în seara asta.
Unde erau Dekka și Brianna, și Taylor? Unde erau soldații lui Edilio?
Ce se întâmpla?
Sam văzu un grup de copii alergând pe nisip în direcția portului. Și,
pentru moment, avu senzația că-l văzuse pe Caine. Halucinație. Începea să
aibă vedenii.
— Moarte monștrilor!
Sam auzise bine. Fusese foarte aproape de el. Poate era doar o iluzie
auditivă.
Încercă să privească prin întuneric și prin fum, dar nu reuși să distingă
mai nimic, nici măcar pe imaginarul Caine.
BUM!
Un foc de armă. Văzuse explozia puternică.
Fugi. Picioarele lui loviră ceva moale, dar greu. Se împiedică și căzu cu
fața la pământ. Cu gura plină de nisip, se chinui să se pună pe picioare. Un
trup, cineva în nisip.
Nu avea vreme pentru asta.
Era timpul să facă lumină, să vadă ce și cum. Sam își ridică mâinile sus, și
un glob de lumină rece, strălucitoare se formă în aer.
În lumina bizară, mohorâtă, Sam văzu vreo zece puști din gașca de
derbedei ai lui Zil, pe jumătate înarmați.
O mulțime de copii alergau în direcția cealaltă, departe de ei.
Un alt grup, mai mic și arătând bizar, mai mult ca o adunătură de moșnegi
care abia se țineau pe picioare, alerga prin nisip și apă, spre port.
Zil și gașca lui înțeleseră de îndată cine era responsabil de lumina aceea
revelatoare. Nu putea să fie decât…
— Sam!
843
 — E Sam!
— Fugiți!
— Împușcați-l! împușcați-l!
Alte trei focuri de armă, în succesiune rapidă.
BUM! BUM! BUM!
Sam ripostă. Săgeți de laser verde, incandescente arseră nisipul. Un țipăt
de durere.
— Stați pe loc!
— Lașilor!
BUM! BUM!
Cineva trăgea acum metodic cu pușca.
Sam simți o arsură puternică în umăr. Căzu la pământ, rămas fără suflare.
Oamenii alergau repede în toate părțile. Se rostogoli pe spate, cu mâinile
pregătite.
BUM!
Cartușele loviră nisipul suficient de aproape ca Sam să audă impactul.
Se rostogoli din nou, iar și iar.
BUM! BUM!
Apoi un declic. O înjurătură. Și mai mulți pași alergând, frământând
nisipul.
Sări în picioare, ținti și trase. Lumina verde, ucigașă provocă un țipăt de
durere sau de spaimă, dar silueta care bătea în retragere nu se opri.
Sam se ridică mai încet de data asta. Avea nisip în cămașă, în gură, în ochi.
Nisip în ochi. Fum și nisip, iar ochii îi curgeau. Nu vedea nimic altceva decât
forme încețoșate.
Acum lumina acționa împotriva lui, făcându-l o țintă ușoară. Încercă să
îndepărteze fumul cu mâna, și micuțul soare pâlpâi și se stinse. Plaja era iar
cufundată în întuneric, deși o lumină vagă, cenușie se insinua pe cerul de
deasupra oceanului.
Sam scuipă, încercând să scoată nisipul din gură. Își frecă ochii cu grijă,
încercând să-i curețe.
Cineva în spatele lui!
Durerea fu ca de foc. O lovitură de bici care îi tăie cămașa și îi sfârtecă
pielea și carnea pe el.
Sam se răsuci din cauza forței impactului.
O siluetă întunecată.
Un șuierat ascuțit ca lama unui cuțit, și Sam, prea șocat ca să se miște,
simți biciul plesnind pe umărul lui.
— Hei, ce faci, Sammy? A trecut ceva vreme, nu crezi?
— Nu, spuse Sam, răsuflând din greu.
844
 — Oh, ba da, răspunse vocea, mustind de dispreț.
Vocea pe care Sam o cunoștea. Vocea pe care o ura și de care se temea.
Vocea aceea care râdea și exalta de fericire, în timp ce el zăcea pe pardoseala
lustruită a centralei nucleare, urlând în agonie.
Sam clipi, chinuindu-se să deschidă un ochi, să vadă ceea ce nu putea să
fie adevărat. Își întinse brațele și trase orbește.
Șuieratul acela înfiorător. Sam se ghemui la pământ instinctiv, iar biciul
trecu pe lângă el, fără să-l rănească în vreun fel.
— Demonul! țipă o voce de fată.
Dar veni din spatele lui Sam, pentru că el se întorsese și începuse să fugă.
Fugea. Fugea orbește, pe nisip.
Fugea și cădea și iar se ridica și fugea din nou.
Nu se opri până nu ajunse la zidul de beton de pe plajă, în care se izbi
puternic, sfărâmându-și fluierele picioarelor. Căzu peste el, cu fața la
pământ, și zăcu acolo, respirând din greu.
•
Quinn întorsese bărcile spre țărm, înspăimântat de ce-ar fi putut găsi.
Focul se extinsese, și acum părea să acopere jumătate din oraș, deși nu se
mai auzeau explozii noi. Fumul ajunsese până în largul mării. Ochii îl
usturau. Inima îi stătuse în gât.
Nu încă un masacru. Nu încă o atrocitate. Ajunge! Nu își dorea decât să
pescuiască.
Vâslașii amuțiseră din pricina spectacolului îngrozitor al caselor lor în
flăcări.
Ajunseră la primul dig și văzură un grup de copii abia ținându-se pe
picioare, urcând pe el. Fără îndoială copii panicați, fugind din calea
flăcărilor, care crezuseră că în port vor fi în siguranță.
Quinn strigă la ei.
Niciun răspuns.
Barca atinse stâlpul de acostare care se legăna în apă. Mișcările lui erau
automate după atâtea repetări. Aruncă o frânghie în jurul stâlpului și trase
barca mai aproape. Acostaseră. Big Goof sări pe dig și securiză a doua linie.
Copiii îi ignorară și trecură mai departe. Se mișcau ciudat. Ca niște
oameni bătrâni și slăbiți.
Era ceva ciudat la ei…
Și familiar.
Soarele răsărea abia peste o oră. Singura lumină era cea a focului. Stelele
false erau acoperite de pala de fum.
Quinn sări pe dig.
— Hei, voi de-acolo! Hei! țipă el.
845
 Quinn era responsabil de bărci. Portul era al lui.
Copiii continuau să alerge, ca și cum ar fi fost surzi. Se îndreptară spre un
dig paralel, spre cele două bărci în care erau păstrate alimentate cu
carburant în caz de urgențe: o șalupă și un Zodiac gonflabil.
— Hei! țipă Quinn.
Majoritatea copiilor se întoarseră spre el. Erau separați de câțiva metri de
apă, dar, chiar și în lumina slabă a focului, Quinn îi recunoscu forma
umerilor și a capului.
Și îi recunoscu vocea.
— Penny, spuse Caine. Ține-l pe Quinn ocupat.
În momentul acela, un monstru erupse din apă într-un gheizer
nemaipomenit.
Quinn răcni, încremenit de frică.
Monstrul se ridică, din ce în ce mai sus. Avea un cap ca un elefant chinuit,
deformat. Doi ochi negri, reci, fără viață. Dinți curbați. Gura se deschise,
scoțând la iveală o limbă ascuțită și lungă.
Monstrul mugi: un sunet ca o mie de violoncele la care se cânta cu cutii de
conserve în loc de arcușuri. Un sunet prelung și gol. Un sunet agonizant.
Quinn căzu pe spate. Căzu de pe dig. Se lovi cu spatele de marginea bărcii
lui. Impactul îl lăsă fără suflare, apoi se scufundă în apă cu capul înainte.
Panicat, începu să respire. Apa sărată i se revărsă în gâtlej. Se înecă și tuși,
încercând, cu toată forța, să nu mai respire.
Quinn cunoștea apa. Fusese un surfer bun și un înotător la fel de bun.
Asta nu era prima lui experiență în apă, cu capul în jos, ca în mașina de
spălat.
Își controlă frica și se zbătu din răsputeri să se stabilizeze. Suprafața apei,
bariera dintre apă și aer, între viață și moarte, era la câțiva metri deasupra.
Un picior atinse fundul. Apa nu era prea adâncă aici.
Începu să se ridice.
Dar monstrul încercă să-l găsească sub dig. Brațe înnebunitor de lungi, cu
niște mâini ca niște gheare.
Brațele monstrului încercau să-l ajungă, dar el înotă înapoi. Panicat,
lovind apa cu toată forța, împingând, cu plămânii arzând.
Prea încet. O mână gigantică se strânse în jurul lui.
Dar ghearele trecură prin el.
Niciun fel de durere.
Nicio atingere, niciun fel de senzație.
A doua gheară lovi cu putere apa. L-ar fi sfârtecat.
Dar trecu prin el.
Iluzie!
846
 Cu ultimele puteri, Quinn ajunse la suprafață. Se sufocă la contactul cu
aerul și vomită apă sărată. Monstrul dispăruse.
Big Goof îl trase în barcă, de parcă ar fi fost un sac de bolovani. Quinn
zăcea pe fundul bărcii, incomod, deasupra vâslelor.
— Ești OK?
Quinn nu-i putu răspunde. Dacă încerca, știa foarte bine că avea să verse
din nou. Vocea încă nu-i revenise. Se simțea de parcă ar fi respirat printr-un
pai. Dar era viu.
Și acum totul i se luminase în minte. Monstrul acela. Zgomotul pe care îl
făcuse. Îl cunoștea.
Cloverfield.
Era monstrul din film. Exact același monstru, exact același sunet.
Se ridică în capul oaselor și tuși.
Apoi se ridică în picioare în ambarcațiunea care se clătina și îi văzu pe
Caine și gașca lui urcând la bordul a două bărci cu motor.
Caine îi surprinse privirea și îi zâmbi ironic și rece. Avea cu el o fată
ciudată. Și ea, ca și Caine, se uita la el fix, dar nu-i zâmbi. În schimb, își arătă
dinții, într-o grimasă care era mai mult o amenințare decât un zâmbet.
Se auzi un motor pornindu-se, răgușit și nemulțumit. Apoi un al doilea.
Quinn rămase unde era. N-avea nicio șansă împotriva lui Caine. Caine îl
putea ucide doar cu un gest.
Cele două bărci cu motor pufăiră încet, prudent, îndepărtându-se cu grijă
de dig.
Apoi se auzi un zgomot de pași grăbiți. Un puhoi de copii, unii dintre ei
înarmați. Quinn îl recunoscu pe Lance, apoi pe Hank. În sfârșit îl văzu și pe
Zil, care stătea mai în spate, lăsându-i pe ceilalți doi să i-o ia înainte.
Ajunseră în capătul cheiului. Hank se opri, ținti și trase.
Glonțul nimeri direct barca Zodiac. Aceasta începu să se dezumfle brusc.
Motorul șalupei pufni sub apă, în timp ce prora se prăbuși și se scufundă.
Quinn urcă până la jumătatea digului, ca să vadă ce se întâmpla. Rămase
cu gura căscată.
Caine, ud și livid de furie, se ridică și levită deasupra Zodiacului, care se
scufunda.
Îl smulse pe Hank de pe chei, cu armă cu tot, și-l propulsă în aer. Hank se
învârti în gol, se răsuci și urlă îngrozit, neajutorat. Sus, din ce în ce mai sus și
în tot timpul acesta Caine plutea în aer, în timp ce însoțitorii lui se duceau la
fund. La treizeci de metri în aer, Hank se opri. Și apoi, plonjon în gol. Dar nu
era o cădere propriu-zisă. Era prea rapidă ca să fie o cădere. Mult prea
rapidă ca să fie o simplă problemă de gravitație.

847
 Caine îl trântea pur și simplu pe Hank din cerul cenușiu. Cădea ca un
meteorit. Imposibil de rapid, o umbră doar.
Hank se izbi de suprafața apei. Împroșcă un torent uriaș, ca și cum cineva
ar fi dat drumul în adâncuri unei greutăți imense.
Quinn cunoștea apele portuare. Nu erau mai adânci de doi-trei metri
acolo unde căzuse Hank. Pe fund erau nisip și scoici.
Nu exista nici cea mai mică șansă ca Hank să reapară la suprafață.
Caine pluti în aer, iar Zil îl privea neputincios, cu ochii mari, terorizați.
— Asta, Zil, strigă Caine, a fost o mare greșeală.
Zil și trupa lui se întoarseră repede pe călcâie și fugiră. Caine râse și
coborî în a doua barcă. Cinci dintre oamenii lui erau încă în apă, strigându-l
și dând disperați din mâini, apoi înjurând și urlând plini de ură și de furie,
privind șalupa îndepărtându-se.

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

13 ore, 32 de minute

— Trezește-te, îi șopti Peace.

Apucă pe Sanjit de umeri și-l scutură.
Sanjit se obișnuise acum multă vreme să fie trezit la orice oră din zi și din
noapte. Faptul că era cel mai mare dintre copiii din familia Brattle-Chance își
pierduse demult farmecul.
— S-a întâmplat ceva cu Bowie?
Peace scutură din cap.
— Nu. Dar cred că lumea a luat foc.
Sanjit ridică sceptic din sprâncene.
— Pare destul de ciudat ce-mi spui tu mie, Peace.
— Vino să vezi.
Sanjit mormăi și se dădu jos din pat.
— Cât e ceasul?
— E aproape dimineață.
— Cuvântul-cheie fiind „aproape”, se lamentă Sanjit. Știi care e momentul
cel mai potrivit să te trezești? Când e dimineață de-a dreptul. Mult mai bine
decât atunci când e „aproape” dimineață.

848
 Dar o urmă pe coridor, până la dormitorul pe care îl împărțea cu Bowie și
Pixie. Casa avea douăzeci și două de dormitoare, dar numai Sanjit și Virtue
aleseseră să doarmă singuri, în câte un dormitor fiecare.
Pixie dormea. Bowie se întorcea pe-o parte și pe alta, încă suferind de
febra care nu mai voia să cedeze.
— La fereastră, șopti Peace.
Sanjit merse la fereastră. Era aproape cât peretele, oferindu-le o
priveliște incredibilă în timpul zilei. Rămase acolo, pironit, privind orașul
din depărtare.
— Du-te și trezește-l pe Choo, spuse el după o clipă.
Se întoarse cu un Virtue morocănos dincolo de cuvinte, încercând să-și
alunge somnul de pe ochi și mormăind înfundat și nervos.
— Privește, spuse Sanjit.
Virtue se holbă pe fereastră, exact cum făcuse și Sanjit.
— Foc.
— Nu zău? spuse Sanjit, clătinând din cap, înmărmurit și îngrozit. Tot
orașul pare să ardă.
Flăcările portocalii și roșietice erau un punct strălucitor pe linia
orizontului. În lumina cenușie dinaintea zorilor, Sanjit văzu o coloană
imensă de fum negru. Părea ridicol de mult. Focul strălucitor era doar un
punct, dar fumul părea să se înalțe la kilometri în aer, ca un furnal răsucit.
— Deci, acolo ar trebui să pilotez eu elicopterul? întrebă Sanjit.
Virtue plecă și se întoarse câteva momente mai târziu. Aduse cu el un
telescop micuț. Nu era foarte puternic. Îl folosiseră uneori ca să încerce să
vadă mai detaliat orașul sau țărmul împădurit din apropierea insulei.
Niciodată nu văzuseră cine știe ce. Nici acum nu vedeau prea mult, dar, chiar
și ușor mărit, incendiul părea terifiant.
Sanjit se uită la Bowie, care scâncea în somn.
— Am un sentiment tare urât, spuse Virtue.
— Nu e ca și cum focul se poate extinde până aici, spuse Sanjit, încercând
să pară nepăsător, dar fără să reușească.
Virtue nu-i răspunse nimic. Se uita doar. Și, dintr-odată, lui Sanjit îi dădu
prin minte că fratele și prietenul lui vedea mai mult decât foc.
— Ce e, Choo?
Virtue oftă, un oftat atât de greu, încât era aproape un suspin.
— Nu mă întrebi niciodată de unde sunt eu.
Sanjit era surprins de turnura pe care o luase conversația.
— Africa. Știu că ești din Africa.
— Africa e un continent, nu e o țară, spuse Virtue cu un vag ecou al
obișnuitei lui pedanterii. Congo. De acolo sunt eu.
849
 — Bine.
— Asta nu înseamnă nimic pentru tine, nu-i așa?
Sanjit ridică din umeri.
— Lei și girafe; chestii din astea?
Virtue nici măcar nu se deranjă să-l ia în râs.
— Acolo a fost un război care a durat… o veșnicie. Oameni care se omorau
unii pe alții. Violuri. Tortură. Chestii despre care nu ai vrea să știi, frate.
— Zău?
— Eu nu eram într-un orfelinat când m-au adoptat Todd și Jennifer.
Aveam patru ani. Eram într-o tabără de refugiați. Tot ce-mi aduc aminte este
faptul că eram flămând tot timpul. Și nu era nimeni care să aibă grijă de
mine.
— Unde erau părinții tăi adevărați?
Virtue nu-i răspunse multă vreme și un fel de instinct îi dictă lui Sanjit să
nu forțeze nota.
Într-un final, Virtue spuse:
— Au venit și au început să dea foc satului nostru. Nu știu de ce. Eram
doar un copil. Nu știu decât că mama mea – mama mea adevărată – mi-a
spus să fug și să mă ascund în tufișuri.
— OK.
— Mi-a spus să nu ies de acolo. Sau să mă uit. Mi-a spus: „Ascunde-te.
Închide ochii strâns. Și acoperă-ți urechile”.
— Dar tu n-ai făcut-o.
— Nu, șopti Virtue.
— Ce-ai văzut?
— Am… Virtue trase adânc aer în piept și se cutremură. Spuse, cu o voce
gâtuită, nefirească: Știi ce. Nu pot să-ți spun. Nu pot să pronunț cuvintele
alea care să descrie ce-am văzut. Nu vreau ca asemenea cuvinte să-mi iasă
din gură.
Sanjit se uită țintă la el, simțind că se uita ca la un străin. Virtue nu vorbea
niciodată despre copilăria lui timpurie. Sanjit se pălmui în sinea lui pentru
că fusese atât de egoist, încât nu-l întrebase niciodată.
— Mă uit la focul ăla și am un sentiment rău, Sanjit. Am sentimentul că e
pe cale să se întâmple iar.
•
Taylor îl găsi pe Edilio cu Orc, Howard, Ellen și încă vreo câțiva. Se
retrăgeau din calea urgiei focului.
Voci plângeau jalnic de la etajele superioare ale unei case care ardea ca
un capăt de chibrit. Taylor îl văzu pe Edilio acoperindu-și urechile cu
mâinile.
850
 Taylor îl apucă de mâini și le trase de pe urechi.
— Sunt copii în casa aia!
— Zău? spuse Edilio sălbatic. Zici tu?
Nu era stilul lui Edilio, și Taylor se uita la el șocată. Ceilalți se uitau la ea
de parcă era cretină. Cu toții auziseră țipetele.
— Eu pot s-o fac, spuse Taylor. Pot să mă transport acolo într-o clipită și
să dispar înainte ca focul să ajungă până la mine.
Privirea plină de furie a lui Edilio se mai înmuie oarecum.
— Ești o curajoasă, Taylor. Dar ce poți să faci tu? Tu poți să faci salturi,
dar nu poți lua pe nimeni cu tine.
Taylor se uită țintă la casă. Era la jumătate de stradă depărtare, dar, chiar
și de la distanța aceea, căldura era atât de puternică, de parcă ar fi venit
dintr-un furnal.
— Poate că pot să…
Ezită.
— Ce se întâmplă acolo… tu nu poți să faci nimic în privința asta. Și n-ai să
te duci acolo doar ca să vezi cum se întâmplă. Crede-mă, spuse Edilio. Nu
vrei să vezi așa ceva.
Plânsetele încetară și nimeni nu avea să le mai audă vreodată. Câteva
minute mai târziu, acoperișul se prăbuși.
— Focul se răspândește singur acum. Ar trebui să încercăm să-i punem
stavilă, spuse Ellen.
— Ce să-i punem? întrebă Edilio.
— Stavilă. Asta se face în incendiile de pădure. Se taie copacii care stau în
calea focului. În felul ăsta, focul nu mai trece din copac în copac.
— Vrei să dărâmi casele? întrebă Howard. Tu vrei să-l pui pe Orc să pună
la pământ casele. Asta te va…
— Taci din gură, Howard!
Orc n-o spuse cu răutate, ci cu hotărâre.
Howard ridică din umeri.
— OK, uriașule. N-ai decât să fii altruist.
— Cum zici tu, spuse Orc.
Dekka dădu peste Edilio. Era evident că fusese aproape orbită de atâta
fum.
— Dekka, țipă Edilio, l-ai văzut pe Sam?
Dekka încercă să-i răspundă, se înecă, tuși și sfârși prin a clătina din cap.
— OK. Vino cu noi. Focul se extinde.
— Ce faceți? reuși ea să întrebe.
— Vrem să oprim focul, spuse Edilio. Sare din casă în casă. Vrem să
dărâmăm câteva case și să le împingem mai departe din calea focului.
851
 — Aduceți-l și pe Jack, spuse Dekka, abia reușind să strecoare cuvintele
printre accesele exasperante de tuse care urmară.
— Bună idee, spuse Edilio. Taylor?
Taylor dispăru.
— Haideți, băieți, îi îndemnă Edilio, încercând să-și adune trupele
demoralizate. Încă mai putem salva mare parte din oraș.
El îi conducea, iar ceilalți îl urmau.
Unde era Sam? În mod normal, Sam era cel care conducea. Sam era cel
care dădea ordine.
Oare Sam era OK? Îl ajunse din urmă pe Zil? Făcuse ceea ce amenințase că
va face? Îl omorâse pe Zil?
Edilio încă mai auzea răsunând în mintea lui ecoul plânsetelor și țipetelor
celor din casa care se prăbușise. Știa că avea să le audă în visele lui multă
vreme de-acum încolo. Nu avea să simtă prea multă compasiune pentru Zil
dacă Sam dusese la bun sfârșit ceea ce-și propusese.
Dar, chiar și acum, gândul încă nu-i dădea pace lui Edilio. Era încă un
simptom care îi arăta că lumea o luase razna de tot.
Taylor apăru înapoi în momentul în care ei ajunseseră pe Sheridan. Era
fum peste tot. Focul se mișca invers, de pe Sheridan spre vest.
— Jack e pe drum. Briza a încercat să se pună pe picioare, dar abia a putut
să facă doi pași.
— Se simte bine? întrebă Dekka.
— Gripa și superviteza nu merg bine împreună, din ce-am văzut eu. Dar
va fi bine.
Edilio încercă să-și dea seama cum stătea treaba. Focul se extindea cu
furie spre vest. Nu exista niciun fel de vânt normal, nu exista așa ceva în
FAYZ, dar se părea că focul își crease propriul vânt. Venea spre ei un val
rapid de căldură dogoritoare ca dinspre o lampă de sudură. Nu era nicio
îndoială că focul va urmări acel val.
— Vine încoace, spuse Ellen.
— Mda.
Incendiile de pe Sherman transformau rândurile de case dinspre vest în
siluete care abia se distingeau.
Dintr-odată, dintr-una din coloanele de fum ieși un băiețel care-l trăgea
după el pe unul mai mare.
— Hei, micuțule, spuse Edilio. Pleacă imediat de-aici!
Băiețelul era Justin. Edilio putea să-l recunoască acum. Mary îl rugase să
aibă grijă de el. Și Roger. Roger nu era bine deloc, incapabil să vorbească sau
să deschidă ochii.

852
 — Nu încerca să vorbești, spuse Edilio. Justin, du-te în piață, în centru,
OK? Amândoi. Probabil că Lana e deja acolo. Du-te la ea sau du-te la Dahra
Baidoo, OK? Acum, în momentul ăsta! Pleacă acum!
Cei doi copii, acoperiți cu funingine, plecară, înecându-se, abia ținându-se
pe picioare, Justin încă trăgându-l după el pe Roger.
— Nu cred că putem salva casele de pe partea aia, spuse Ellen. Dar aici
strada este destul de largă. Dacă putem să dărâmăm casele de pe partea de
est, să le împingem mai încolo, poate că ar fi suficient.
Jack venea din capătul străzii, uimit și prudent.
— Mersi că ai venit, Jack, spuse Edilio.
Jack îi aruncă o privire murdară lui Taylor, care îi zâmbi sec. Se
întâmplase ceva acolo, dar acum nu era momentul să-și bată capul cu așa
ceva. Taylor îl convinse pe Jack, asta era tot ce Edilio avea nevoie să știe.
— OK, spuse Edilio. Să dăm jos casele astea. Taylor, verifică în interior.
Dekka, cred că te vom pune pe tine să le slăbești rezistența mai întâi. Apoi
Orc și Jack vor putea să le dărâme.
Orc și Jack se uitară unul la altul, cercetându-se cu atenție. Orc savura din
plin efectele puterii sale. Jack era aproape jenat de ale lui. Dar asta nu
însemna că era pregătit să fie întrecut de Orc.
— Tu ocupă-te de est, spuse Orc.
Taylor reapăru.
— Nu-i nimeni în casele astea. Am căutat în fiecare cameră.
Dekka își ridică mâinile. Edilio se întrebă dacă faptul că era răcită îi
slăbise puterile. Dar mobila de pe veranda celei mai apropiate case se ridică
în aer, ca puful, izbindu-se de acoperiș. O bicicletă scoasă demult din uz pluti
prin aer.
Casa gemu și scârțâi. Un val de pământ și gunoi se ridică în aer într-un soi
de ploaie inversată, încetinită.
Apoi, dintr-odată, Dekka își coborî brațele. Bicicleta, țărâna și gunoiul se
prăbușiră toate la pământ. Casa protestă vehement. O parte din acoperiș
căzu înăuntru.
Orc și Jack își luară pozițiile.
Orc lovi cu pumnul într-un zid, în apropierea unui colț al casei. Pumnul
trecu prin zid, și el îl prinse cu brațul, înlănțuindu-l, și trase de stâlpul de
susținere. Era muncă grea; Orc se chinuia din răsputeri, dar, dintr-odată,
stâlpul cedă. Peretele lateral se rupse și ieși în exterior, bolțurile de lemn
crăpaseră și ieșiră ca niște oase printr-o fractură deschisă. Colțul casei se
prăbuși.
Jack smulse un stâlp electric din ciment, i-l înmână lui Orc și apoi apucă
un al doilea felinar stradal pentru sine. De îndată ce casa fu transformată
853
într-o grămadă de lemne și zidărie, și țevăraie sfărâmată, Dekka ridică
întreaga harababură în aer.
Urmă un soi de dans nebunesc, ciudat și periculos. Orc și Jack se folosiră
de stâlpii electrici, lungi, pentru a trimite masa de dărâmături înapoi în
stradă. Dar nu era un lucru ușor, pentru că Dekka trebuia să tot adapteze
gravitatea, pentru a ține dărâmăturile în aer, iar Orc și Jack trebuiau să se
lupte cu diferitele niveluri gravitaționale care, în anumite momente, afectau
greutatea stâlpilor, făcându-i ușori ca un fulg, pentru ca mai apoi să își
recapete întreaga greutate.
În cele din urmă, casa, boțită, făcută bucăți, fu măturată spre locurile de
parcare din spatele clădirilor care dădeau spre San Pablo și piața orașului. În
timp ce ei terminau cu prima casă, focul se mutase în casa dinspre vest. Dar
măcar acum exista o șansă de a fi oprit înainte să traverseze Sheridanul.
Lucrară toată dimineața. Munciră din greu, alergând în dreapta și-n
stânga, pe o distanță de trei străzi de Sheridan, dărâmând majoritatea
caselor direct amenințate de incendiu. Edilio și Howard cercetară fiecare
casă în parte, evacuându-i pe copii din calea pericolului și alergând în
spatele lui Orc, Dekka și Jack, stingând tăciuni aprinși care aterizaseră în
partea de est a străzii, sufocând iarba aprinsă cu capace de tomberoane
metalice și lopeți de gunoi.
Sunetul a tot ceea ce se întâmpla – dărâmăturile, rupturile și prăbușirile
brutale – se alătură pocnetelor și pârâiturilor focului, care consuma tot ce
prindea în cale în partea de vest a străzii.
Erau sunetele distrugerii orașului Perdido Beach.

• DOUĂZECI ȘI OPT

13 ore, 12 minute

Șalupa se îndepărtă de Perdido Beach, pufăind ușor.

Rămăseseră doar șapte: Caine, Diana, Penny, Tyrrell, Jasmine, Bug și
Paint34. Paint își câștigase porecla când îl găsiseră inhalând vopsea dintr-o
șosetă. Gura lui era invariabil de altă culoare, în funcție de culoarea peste

34 Vopsea (în engleză, în original) (n. tr.).

854
care dăduse ultima dată. În momentul de față, era roșie, remarcase Caine
mai mult pentru sine. Ca și cum Paint ar fi devenit, peste noapte, vampir.
Dintre cei șapte, numai doi aveau puteri care puteau ajuta: Penny și Bug.
Diana încă mai reușea să-și folosească puterile corect, dar cât de utile aveau
să fie?
Ceilalți trei erau cu el numai pentru că avuseseră norocul să nu fie pe
Zodiac în momentul în care se scufundase. Deși poate că fusese un ghinion,
de fapt: cei care rămăseseră prinși în port erau probabil hrăniți de oamenii
lui Sam.
— Unde mergem, frate? Paint întreba acum pentru a zecea oară de când
porniseră în larg.
— Pe insula lui Bug, răspunse Caine. Era nerăbdător. A ajuns până aici, a
dovedit că încă îl mai poate răni pe Sam, a dovedit că mai poate să ducă un
plan la bun sfârșit. Așa slăbit cum era, a reușit să-și ducă oamenii de la
Coates direct prin inima teritoriului dușmanului.
Motorul pufăia calm, oferindu-i un sentiment de siguranță. Cârma vibra în
mâna lui Caine. O amintire a lumii de demult, pline de mașini și
echipamente, și electronice, și mâncare.
Era înghesuială în barcă, aglomerat. Nu era cine știe ce ambarcațiune
meșteșugită. O barcă de pescuit, cu pescaj mic, cu fundul plat, cu marginile
joase. Sticlă fibroasă mizerabilă. Sau poate era aluminiu? Lui Caine nu-i păsa.
Erau doar trei veste de salvare în barcă, doar trei. Tyrrell, Bug și Penny le
aveau pe ei, cu curelele legate oarecum eficient. O barcă de salvare cu
refugiați morți de foame.
Diana nu luase o vestă de salvare. Caine știa de ce. Nu-i mai păsa dacă
trăia sau nu. Nu-și mai vorbiseră de ore întregi.
Era ca și cum Diana se dădea deja bătută. Caine putea să se uite la ea
acum fără să se mai ferească, fără să se mai prefacă. Diana n-avea să-i mai
răspundă furioasă, cu vreo remarcă răutăcioasă și comică în același timp.
Era acum o epavă a ceea ce fusese Diana. Era ceea ce mai rămânea când
luai frumusețea Dianei, inteligența și duritatea ei. Un schelet ambulant, cu
păr uscat și rupt, cu pielea galben-bolnavă și tremurând din toate
încheieturile.
— Eu văd mai mult de o insulă, comentă Penny.
— Da, zise Caine.
— Care dintre ele?
Nu era momentul să admită că n-avea nici cea mai vagă idee. Un moment
foarte prost să admită că, dacă nimereau greșit și reușeau să urce pe insula
care nu trebuia, cel mai probabil aveau să moară acolo. Nu aveau destulă
putere în ei ca să sară pe insulă.
855
 — E mâncare acolo? întrebă Tyrrell cu speranță în glas.
— Da, spuse Caine.
— E a unor oameni putred de bogați, a unor actori super superbogați,
spuse Bug.
O voce venită de la umbra vagă a unui băiat care stătea la prora.
— Avem destul combustibil ca să ajungem până acolo? întrebă Tyrrell.
— Bănuiesc c-o să aflăm și asta, spuse Caine.
— Și dacă rămânem fără? întrebă Paint. Adică, ce facem dacă rămânem
fără combustibil?
Caine obosise deja să mai joace rolul conducătorului neînfricat.
— O să plutim în derivă și o să crăpăm aici, pe marea asta albastră și
adâncă, răspunse el.
Asta le închise gura tuturor. Toată lumea știa ce avea să se întâmple
înainte să ajungă să moară de foame aici, liniștiți.
— L-ai văzut și tu, îi spuse Diana lui Caine. Nu părea să aibă destulă
energie ca să se uite la el.
Caine ar fi putut să mintă. Dar ce sens mai avea?
— Da, spuse Caine. L-am văzut.
— N-a murit, spuse Diana.
— Așa s-ar părea.
Îi displăcea teribil ideea că Drake ar mai putea fi în viață. Nu doar pentru
că Drake l-ar învinui pe Caine de moartea lui. Nu doar pentru că Drake nu l-
ar ierta niciodată, nu l-ar uita niciodată și nici nu s-ar opri vreodată.
Caine ura ideea că Drake era încă în viață, pentru că spera ca măcar
moartea să fie reală în lumea asta. Putea să accepte moartea, dacă la asta se
ajungea. Dar nu putea să accepte ideea de a muri și de a se întoarce printre
cei vii.
Jasmine se ridică în picioare, tremurând toată.
Caine se uită la ea, fără să-i pese prea mult, dar sperând că fata n-avea să
răstoarne barca.
Fără a spune un cuvânt, Jasmine se rostogoli peste bord. Căzu în apă cu
stropi mari.
— Hei, strigă Diana cu glas stins.
Caine își menținu mâna pe cârmă. Jasmine nu mai reveni la suprafață. O
spumă albă, ca o broderie, perturbă apa, marcând locul în care, slavă cerului,
se scufundase.
„Și așa au mai rămas șase”, gândi Caine, fără chef.
•
Hank era mort.

856
 Antoine dispărut, pierdut undeva în toată nebunia, probabil mort și el, la
cât de grav fusese rănit.
Zil stătea tremurând. Acasă, în tabăra lui cretină, cu prietena lui cretină,
Lisa, care se uita la el ca o vițică și cu imbecilul de Turk mormăind într-un
colț, încercând să găsească o explicație care să le arate că tot ce se
întâmplase fusese, de fapt, o chestie bună.
Sam avea să vină după el de-acum. Zil era convins de asta. Sam avea să
vină după el. Monștrii vor triumfa. Dacă îl putuseră ucide pe Hank și, cel mai
probabil, și pe Antoine, atunci, oh, Doamne, era numai o chestiune de timp.
Caine ar fi putut la fel de bine să-l omoare în felul ăla și pe Zil, să-l
scufunde în mare. Dacă Zil ar fi fost ăla care trăgea cu arma, Caine l-ar fi
omorât cu aceeași ușurință cu care îl omorâse pe Hank. Pe el? Conducătorul!
Nu ăsta fusese planul. Zil trebuia să se folosească de confuzia creată de
incendiu, ca să convingă și să adune cât de mulți normali ar fi putut, și să
cucerească primăria. Să o ia prizonieră pe Astrid, s-o țină ostatică, astfel
încât Sam să nu poată să…
Un plan cretin. Planul lui Caine. Cum o să-i adune el pe copii acum, în
haosul ăla? În fum și panică, și confuzie, cu Sam trăgând în Antoine și apoi,
Hank…
Cretin, cretin, cretin.
Și apoi să-l atace pe Caine ca să dea bine, să pară real. Și mai cretin. N-
avea cum să se lupte cu mutanții față în față.
Zil încă mai vedea în fața ochilor chipul lui Hank, în momentul în care
fusese azvârlit în aer. Țipătul care îi făcuse praf gâtul în momentul prăbușirii
din ceruri. Timpul care păruse să stea în loc, așteptându-l pe Hank să revină
la suprafață, știind foarte bine că n-o va face. Știind că n-avusese nicio șansă
să supraviețuiască unei asemenea căderi.
Fusese ca și cum s-ar fi aruncat de pe o clădire într-un lighean cu apă, așa
zisese Lance. Hank era îngropat în mâlul de sub apă. Și ar fi putut să fie Zil în
locul lui. Ar fi putut să fie el cu capul îngropat în mâlul umed, poate încă viu
pentru acele câteva momente cât i-ar fi luat să mai tragă încă o dată aer în
piept…
— Partea bună e că puștii ne vor crede pe deplin acum, spuse Turk,
rozându-și unghiile.
— Ce zici tu acolo? se răsti Zil.
— Toți ne vor crede acum că Hank a fost ucis de Caine, explică Turk.
Adică nimeni n-o să creadă că noi am avut o înțelegere cu Caine.
Zil încuviință absent.

857
 — E adevărat, spuse Lance. Nu rânji propriu-zis, dar pe-aproape. Și,
pentru o clipă, Zil văzu ceva diferit în Lance. Ceva ce nu se potrivea cu chipul
lui frumos și atitudinea lui relaxată și calmă.
— Poate că ar trebui să ne oprim, și gata.
Lisa. Zil fu surprins să-i audă vocea. De obicei, nu spunea nimic. De cele
mai multe ori, zăcea acolo, ca un butuc, fără să spună ceva. Ca o vacă proastă.
Cel mai des o ura, iar acum o ura rău de tot, pentru că spusese adevărul, că
Zil pierduse.
— Cum să ne oprim? întrebă Lance. Era clar că nici lui nu-i plăcea Lisa. Zil
știa un lucru clar: Lisa nu era suficient de frumoasă ca Lance să fie vreodată
interesat de ea. Nu, Zil nu putuse să găsească ceva mai bun decât ea, atâta
tot. Cel puțin deocamdată.
— Vreau să spun că… începu Lisa, dar sfârși prin a ridica din umeri și a
tăcea din nou.
— Ce trebuie să facem acum, interveni Turk, e să continuăm să le spunem
oamenilor că numai Caine e vinovat. Continuăm să le spunem că numai
Caine a fost ăla care a dat foc orașului.
— Da, spuse Zil, fără convingere.
Își lăsă capul în jos și privi pardoseala, covoarele murdare și rupte.
Mutanții.
— Exact, încuviință Turk.
— Mutanții au făcut-o, spuse Lance. Că doar chiar așa a și fost! Cine ne-a
forțat să facem ce-am făcut? Caine.
— Exact, spuse Turk.
— Avem nevoie de mai mulți oameni, asta e ideea, spuse Lance. Adică
Antoine era, în mare, doar un drogat cretin, dar Hank…
Zil ridică ușor capul. Poate că mai exista o speranță. Încuviință din cap
spre Lance.
— Da. Asta e. Avem nevoie de mai mulți copii.
— Dacă puștii află că noi încercăm să-l oprim pe Caine, vom aduna și mai
mulți, zise Turk.
Lance zâmbi ușor.
— Am încercat să-l oprim pe Caine care dădea foc orașului.
— Hank a murit încercând să-l oprească, spuse Zil.
Rostise cuvintele. Și știa că Turk le credea pe jumătate. De fapt, până și el
credea pe jumătate că era adevărat.
— Lance, copiii te vor asculta pe tine. Tu și Turk, voi doi. Și tu, Lisa:
mergeți. Răspândiți vestea.
Nu se mișcă nimeni.

858
 — Trebuie să faceți ce vă spun, zise Zil, încercând să pară curajos, nu ca și
cum îi ruga. Eu sunt conducătorul.
— Da, fu Turk de acord. Numai că… tot ce vreau să spun e că s-ar putea ca
puștii să nu ne creadă.
— Vă e teamă? întrebă Zil.
— Mie nu-mi e, spuse Lisa. Mă duc eu. Mă duc printre ei și le spun tuturor
prietenilor noștri adevărul.
Zil se uită la ea bănuitor. De ce era ea atât de vitează dintr-odată?
— OK, Lisa, spuse el. Adică, ce vreau să zic e că e foarte curajos din partea
ta.
Lance oftă.
— Bănuiesc că, dacă ea poate s-o facă, pot și eu.
Numai Turk rămase locului. Îi aruncă o privire fugară lui Zil.
— Cineva ar fi bine să rămână aici, să te apere, Comandante!
Zil râse trist.
— Da, dacă Sam vine pe-aici, sunt convins că tu o să-l oprești, Turk.
•
— E vremea tribulațiilor, spuse Nerezza.
Orsay nu spuse nimic. Mai auzise cuvântul și altă dată. Oare îl folosise și
ea?
Ca și cum ar fi ghicit, Nerezza îi explică:
— Tribulație. E o perioadă de nenorociri. O vreme când oamenii caută un
profet care să le spună ce să facă. Tu ai prorocit că asta se va întâmpla.
— Am făcut eu asta? Nu-mi amintesc.
Memoria ei era ca o mansardă plină de jucării stricate și mobilă
deteriorată. Era din ce în ce mai greu să-și dea seama unde era. Sau când. Și
renunțase să se mai întrebe de ce.
Stăteau la marginea zonei incendiate, pe mijlocul Sheridan Avenue.
Distrugerea fusese incredibilă și părea ireală în lumina dimineții. Încă se mai
vedea foc ridicându-se din câteva case. Limbi de flăcări încă se mai vedeau
pe ici, pe colo, ivindu-se de la ferestrele înnegrite de fum.
Câteva case rămăseseră neatinse, înconjurate de devastare. Ca și cum ar fi
fost cruțate de divinitate. Unele case erau doar pe jumătate arse. Unele,
puteai să-ți dai seama, fuseseră pârjolite în interior, dar exteriorul rămăsese
aproape neatins, cu excepția unor urme de funingine la ferestre.
O casă din apropiere avea numai acoperișul ars și prăbușit. Pereții,
zugrăviți într-un verde vesel, erau numai ușor pătați de funingine, dar
partea de sus era complet dispărută, cu doar vreo câțiva pari înnegriți, ieșiți
în afară. Uitându-se prin geamuri, Orsay putu să observe ce mai rămăsese
din țiglele și bârnele din acoperiș, aruncate de-a valma și negre de funingine.
859
Ca și cum cineva venise, smulsese acoperișul și folosise casa pe post de coș
de gunoi unde să arunce cenușa.
De cealaltă parte a străzii, un alt fel de devastare. Arăta ca și cum o
tornadă ar fi venit și ar fi măturat întreaga porțiune, smulgând un șir întreg
de case direct din temelii.
— Eu nu știu ce să fac, spuse Orsay. Cum aș putea să le mai spun și altora?
— E o judecată, spuse Nerezza. Poți să vezi asta și singură. Toată lumea
poate să vadă. E o judecată. O tribulație trimisă nouă, ca să ni se aducă
aminte că nu facem ce trebuie.
— Dar…
— Ce ți-au spus visele, Profetă?
Orsay știa ce îi spuseseră visele. Visele tuturor celor din afară, ale celor
care văzuseră o fată pe nume Orsay plimbându-se prin mințile lor adormite.
Fata care le ducea mesajele copiilor lor și care se întorcea arătându-le
părinților viziuni șocante despre viața din interiorul FAYZ-ului. Imagini cu
copiii lor prinși în case și arzând.
Murind captivi.
Da, visele tuturor acelor oameni buni erau torturante, știind ce se
petrecea înăuntru. Și ei erau atât de frustrați, pentru că știau – toți acei
oameni buni, acei oameni mari, acei părinți – că exista o cale de ieșire pentru
copiii lor terifiați.
Visele lui Orsay îi arătaseră toate astea. Îi arătaseră că Francis ieșise în
siguranță, că era bine, că îl întâmpinaseră părinții cu lacrimi de recunoștință
după ce trecuse prin puf.
Asta o bucurase pe Orsay. Să treci prin puf la cincisprezece ani era calea
de ieșire din FAYZ. Era ceva la care și ea putea să aștepte cu nerăbdare.
Salvarea, când va veni timpul ei.
Dar în ultima vreme avusese altfel de viziuni. Nu veneau dinspre bariera
FAYZ, nici măcar când dormea. Nu erau vise propriu-zis. Viziuni. Revelații.
Se insinuau, se strecurau printre alte gânduri. Ca niște hoți care se strecurau
în creierul ei.
Simțea ca și cum nu mai avea niciun fel de control asupra celor care se
întâmplau în capul ei. Ca și cum lăsase o ușă deschisă, și acum nu mai putea
să pună stavilă viselor, viziunilor, vedeniilor îngrozitoare.
Aceste noi viziuni îi arătau nu doar pe cei care scăpaseră din FAYZ în
momentul în care atingeau vârsta magică. Aceste noi imagini erau despre
copiii care muriseră. Și totuși, cine erau cei care își țineau mamele în brațe
dincolo de barieră?
Avea vedenii cu cei care pieriseră în foc. Agoniei îi urma moartea, apoi
eliberarea în brațele iubitoare ale părinților lor.
860
 Chiar și Hank. Tatăl lui Hank nu era acolo, așteptând la Dome, dar anunțat
de Administrația Autostrăzilor din California. Îl sunaseră la telefon. Îl
găsiseră în Irvine, într-o popicărie, unde bea bere la draft și flirta cu
barmanița. A trebuit să-și acopere o ureche cu mâna ca să audă ce e i se
spunea, în zgomotul de bile și de popice.
— Cum?
— Fiul dumneavoastră, Hank. A ieșit! îi spusese tipul de la Administrația
Autostrăzilor.
Orsay văzuse imaginile, știa ce însemnau ele, și asta o îmbolnăvea.
— Ce-ți spun visele, Profetă? o forță Nerezza.
Dar Orsay nu-i putea spune. Nu-i putea spune că moartea însăși, nu doar
dispariția, nu doar împlinirea vârstei de cincisprezece ani, era o cale de
ieșire.
Oh, Doamne! Dacă le-ar spune copiilor așa ceva…
— Spune-mi, o zori Nerezza. Știu că puterile tale cresc. Știu că vezi mult
mai multe ca înainte.
Chipul Nerezzei veni foarte aproape de al ei. Brațul ei îl strânse cu putere
pe al lui Orsay. Nerezza o forță pe Orsay cu toată puterea voinței ei. Orsay
putea s-o simtă – voința aceea, nevoia, foamea aceea.
— Nimic, șopti Orsay.
Nerezza se retrase. Un rânjet flutură pentru o clipă pe chipul ei. Aproape
animalic.
Nerezza o privi feroce. Apoi se controlă, îmblânzindu-și expresia feței.
— Tu ești Profetă, Orsay, spuse ea.
— Nu mă simt prea bine, îi răspunse Orsay. Vreau să mă duc acasă.
— Visele, spuse Nerezza. Nu te vor lăsa să dormi prea bine, nu-i așa? Da,
ar trebui să te întorci în pat.
— Nu vreau să mai visez, spuse Orsay.

• DOUĂZECI ȘI NOUĂ

11 ORE, 24 DE MINUTE

Hunter avea șase păsări în rucsacul lui. Trei dintre ele erau ciori, care nu
prea aveau cine știe ce carne pe ele. Una era o bufniță. Bufnițele aveau un
gust destul de rău, dar aveau mai multă carne. Dar două erau păsări dintre
861
acelea cu penaj colorat și care erau foarte suculente. Hunter nici măcar nu
știa cum li se zicea, dar le căuta întotdeauna, pentru că erau gustoase, și
Albert era foarte fericit când primea așa ceva.
Era la înălțime, de partea cea mai îndepărtată a crestei, la nord de oraș,
trăgând după el sacul cu păsări moarte. Muncă grea. Le căra, aruncate peste
umăr, într-o traistă din acelea în care mamele își duceau copiii.
Hunter avea un rucsac în care ținea sacul de dormit, tigaia și cana, pe
lângă niște șosete de schimb și un cuțit de rezervă. Cuțitele se rupeau
câteodată, deși cel pe care îl purta la curea îl avea deja de ceva vreme.
Hunter urmărea două căprioare. Le luase urma și rămăsese la pândă
toată noaptea. Dacă le prindea, le va omorî. Apoi își va folosi cuțitul și le va
curăța, așa cum învățase să facă, scoțându-le mațele. Nu va putea să le care
pe amândouă în același timp. Va trebui să o eviscereze pe prima, s-o lase să
atârne de un copac și să se întoarcă după ea mai târziu.
Hunter adulmecă aerul. Învățase că putea să miroasă de-a dreptul
animalele pe care le vâna. Căprioarele aveau un miros anume, așa cum
aveau și ratonii și oposumii. Adulmecă, dar mirosul care îi ajunse la nas era
cel de fum.
Fruntea lui Hunter se încruntă concentrată. Își făcuse vreodată tabăra în
apropierea acelui loc? Sau era altcineva care făcea focuri de tabără?
Era într-o pantă adâncă de pădure, cu copaci înalți și întunecați deasupra
și de jur împrejur. Ezită. Mirosul de fum nu era cel al unui foc de tabără. Nu
ardeau doar lemn și vreascuri.
Stătea acolo, în picioare, nepregătit, când un cerb mare, cu o coroană
imensă apăru din senin. Nu-l văzu. Fugea, dar nu panicat, ci într-un galop
constant, sărind sprinten peste trunchiurile căzute de copaci, evitând
tufișurile mai groase și rupte.
Ținti cu amândouă mâinile. Nu există niciun fel de explozie luminoasă.
Nimic din ce s-ar fi putut vedea sau auzi.
Cerbul mai făcu doi pași și căzu înainte.
Hunter se grăbi să ajungă la el. Cerbul era rănit, dar nu murise.
— Nu te teme, îi spuse Hunter. Nu te va durea.
Își puse palma pe fruntea cerbului. Ochii animalului se făcură lăptoși.
Apoi respirația i se opri.
Hunter își trase de pe umăr rucsacul și traista cu păsări și scoase cuțitul.
Era entuziasmat. Era cel mai mare cerb pe care îl prinsese vreodată. N-
avea cum să-l care cu el. Trebuia să-l taie în bucăți. Avea să fie mult de lucru.
Trase două înghițituri din bidonul cu apă și se așeză, contemplând munca
pe care o avea de făcut.

862
 Hunter nu mai dormise de multă vreme, fiind în urmărirea celorlalte
căprioare. Acum îi era somn. Și nu mai era nevoie momentan să rămână
treaz. Cu păsările pe care le prinsese și cu cerbul de-acum, avea vreo două
zile în fața lui de tranșat și de cărat în oraș.
Nu departe de locul acela, erau niște peșteri, nu foarte adânci, dar unele
dintre ele aveau șerpi zburători. Era mai bine să nu se apropie de ele. Mai
bine să stea afară.
Își puse capul pe lemnul putred și moale al unui trunchi de copac și
adormi pe loc.
Cât de mult dormise, n-avea de unde să știe, pentru că n-avea ceas, dar
soarele era deasupra lui când se trezi din cauza unor mișcări stângace,
zgomotoase. Cineva încerca să se strecoare și nu-i ieșea prea bine.
— Bună, Sam! spuse Hunter.
Sam îngheță.
Hunter se ridică.
— Ce faci aici?
Sam se uită împrejur, ca și cum ar fi căutat un răspuns. Lui Hunter i se
păru mai ciudat ca de obicei. Nu arăta așa cum arăta Sam în mod normal.
Avea privirea aceea pe care o aveau câteodată animalele când Hunter le
prindea la cotitură și își dădeau seama că acela era sfârșitul.
— Eu doar… ăăă… merg și eu pe-aici, spuse Sam.
— Fugi undeva? îl întrebă Hunter.
Sam păru surprins.
— Nu.
— Am simțit miros de fum.
— Da. A fost un incendiu. În oraș, spuse Sam. Deci, ăla e un cerb?
Lui Hunter întrebarea i se păru stupidă.
— Mda.
— Începuse să mi se facă foame, recunoscu Sam.
Hunter îi zâmbi în felul lui strâmb. O jumătate a gurii lui nu funcționa
tocmai cum trebuia.
— Pot să pregătesc o pasăre pentru amândoi. Dar cerbul trebuie să i-l duc
lui Albert.
— O pasăre ar fi foarte bună, spuse Sm.
Se așeză pe covorul de ace de pini cu picioarele încrucișate. Fusese rănit.
Avea sânge pe cămașă și umărul părea să-i fie cam înțepenit.
— Aș putea să-l gătesc cu mâinile. Dar are gust mult mai bun dacă e gătit
la foc normal.
Hunter adună niște ace de pin uscate, niște vreascuri și câteva bucăți mari
de lemn. Nu dură mult și un foc ardea frumos. Curăță una dintre păsările
863
colorate, pârli cioturile de pene și o tăie în bucăți mai mici. Apoi făcu
frigărui, înfigându-le în niște sârme de la umerașele pe care le purta cu el în
rucsac, și le potrivi frumos pe marginea focului.
Împărți carnea atent și corect, în porții egale. Sam înfulecă mâncarea cu
mare poftă.
— Nu e rea deloc viața ta de aici, spuse Sam.
— Cu excepția țânțarilor. Și a puricilor, spuse Hunter.
— Eh, toată lumea are purici acum, de când câinii și pisicile au… ăăă…
dispărut.
Hunter încuviință. Apoi spuse:
— Nu vorbesc prea mult. Când Sam îi aruncă o privire încurcată, Hunter îi
explică: Știi, câteodată creierul meu refuză să-mi dea cuvinte.
Lana îl vindecase cum putuse și ea mai bine, dar capul nu i se regenerase
tocmai cum trebuia, nu până la capăt. Lana îi vindecase creierul suficient cât
să nu facă pe el, așa cum i se întâmplase o vreme, după ce fusese bătut. Și,
când vorbea, reușea să se facă înțeles, în mare parte. Dar Lana nu reușise să-
l facă să-și revină complet.
— E OK, spuse Hunter, fără să-și dea seama că nu spusese nimic din toate
acestea cu voce tare. Acum sunt doar diferit.
— Ești important, îi răspunse Sam. Tu ești o ancoră de salvare pentru
copiii ăștia. Coioții te deranjează vreodată?
Hunter clătină din cap și înfulecă încă o bucată de carne fierbinte de
pasăre.
— Am făcut o înțelegere. Eu nu mă duc pe teritoriul în care vânează ei. Și
nu vânez coioți. Așa că nu-mi dau bătăi de cap.
O vreme niciunul din ei nu mai spuse nimic. Focul ardea domol. Mâncară
și ultima bucată de carne. Hunter aruncă pământ peste foc, înăbușindu-l.
— Poate că aș putea munci alături de tine, spuse Sam. Își ridică mâna. Și
eu pot să vânez, cred.
Hunter se încruntă. Era derutant pentru el.
— Dar tu ești Sam, și eu sunt Hunter.
— M-ai putea învăța tot ce știi tu, spuse Sam. Înțelegi? Despre animale. Și
cum să le iau urma. Și cum să le tai și să le curăț, știi tu.
Hunter se gândi la asta, dar apoi ideea îi zbură din cap. Și atunci își dădu
seama că uitase despre ce vorbea Sam.
— Dacă mă întorc, am să fac niște chestii… spuse Sam.
Privi în pământ, la cenușa focului care aproape murise.
— Tu te pricepi la tot felul de chestii, spuse Hunter.
Sam părea furios. Apoi chipul i se îmbună, până într-acolo încât păru trist.
— Mda. Numai că nu întotdeauna vreau să fac chestiile alea.
864
 — Eu sunt Hunter35, deci vânez.
— Numele meu întreg este Samuel. El a fost un profet din Biblie.
Hunter nu știa ce înseamnă profet. Sau „Biblie”.
— Era un tip care l-a ales pe primul rege al Israelului.
Hunter încuviință din cap, neînțelegând.
— Tu crezi în Dumnezeu, Hunter? îl întrebă Sam.
Hunter simți un val brusc de vină. Lăsă capul în jos.
— Aproape i-am omorât pe băieții ăia.
— Care băieți?
— Pe Zil. Și pe prietenii lui. Cei care m-au rănit. Vânam o căprioară și i-am
văzut. Și aș fi putut.
— Să-i ucizi?
Hunter încuviință din cap.
— Ca să-ți spun adevărul, Hunter, aș fi vrut s-o fi făcut.
— Eu sunt vânător de animale, spuse el și rânji, pentru că i se păru că e
comic. Eu nu ucid băieți.
Râse. Era o glumă.
Sam nu râdea. Ba, mai mult, părea gata-gata să plângă.
— Tu îl știi pe Drake, Hunter?
— Nu.
— E un băiat cu un fel de șarpe în loc de mână. Un șarpe. Sau un bici. Nu e
tocmai un băiat. Așa că, dacă îl vezi, poți să-l vânezi.
— OK, spuse Hunter cu îndoială în glas.
Sam își mușcă buzele. Părea ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva. Se
ridică în picioare, cu genunchii pocnindu-i, pentru că stătuse jos prea multă
vreme.
— Îți mulțumesc pentru carne, Hunter.
Hunter îl privi cum se îndepărta. Un băiat cu o mână ca un șarpe? Nu. Nu
văzuse nimic de felul acela. Ar fi fost ceva. Ar fi fost chiar mai ciudat decât
șerpii pe care îi văzuse în peșteri. Cei cu aripi.
Iar asta îi aduse aminte lui Hunter de ceva. Își ridică mâneca să-și
examineze locul unde îl scuipase șarpele. Durea. Era o mică rană, ca o un soi
de gaură. Gaura făcuse un soi de crustă, la fel ca nenumărate alte răni de
care suferise Hunter, încercând să treacă prin tufișuri.
Dar, uitându-se la crusta aceea, Hunter își dădu seama, cu neliniște, că
avea o culoare ciudată. Nu era roșiatică, așa cum erau majoritatea crustelor
de pe răni. Era verde.
Își trase mâneca la loc. Și uită iar de ea.

35 Aluzie la înțelesul numelui său, în traducere, vânător. (n. red.).

865
 •
Sanjit stătea pe marginea stâncii. Binoclul nu-i arăta cine știe ce. Dar nu
era chiar așa de dificil să vezi coloana de fum. Era ca un semn de exclamare
masiv și sucit, deasupra orașului Perdido Beach.
Înclină binoclul, îndreptându-l spre cer. Departe, în văzduh, fumul părea
să se răspândească orizontal. Dar trebuia să fie o iluzie.
Se întoarse spre dreapta și își concentră atenția spre iaht. Privirea lui se
plimbă de la pupa la prova. Elicopterul.
Choo încerca să ridice un zmeu pentru Pixie. Zmeul nu prea reușea să-și
ia zborul. Nu se descurcau, dar Pixie continua să spere, iar Choo continua să
încerce. Pentru că, reflectă Sanjit, indiferent cât de morocănos era Virtue, în
sinea lui era un om bun. Câteodată, Sanjit nu era sigur că putea să spună
același lucru și despre sine.
Peace era înăuntru, având grijă de Bowie. Febra i se mai potolise. Dar
Sanjit știa că era prea devreme pentru a socoti asta o îmbunătățire
permanentă a situației. Fluctuațiile febrile durau de prea multă vreme.
Se uită țintă la elicopter. N-avea nicio șansă să-l piloteze. Dar trebuia să-l
convingă pe Choo de asta. Pentru că, dacă Sanjit se apuca să piloteze
elicopterul, avea să-i omoare pe toți.
Dar, dacă nu încerca, Bowie risca să moară.
Era prea pierdut în gândurile lui negre ca să-l observe pe Virtue alergând
spre el.
— Hei, se apropie o barcă.
— Poftim?
Virtue arătă spre mare.
— Acolo.
— Ce? Nu văd nimic.
Virtue își dădu ochii peste cap.
— Tu chiar nu vezi barca?
— Hei, eu n-am crescut învățat să scrutez savana uitându-mă după lei.
— Lei. Mda, exact. Cu asta m-am ocupat eu în majoritatea timpului pe
care l-am petrecut acolo: am căutat lei.
Lui Sanjit i se părea că distingea vag un punct în larg care ar fi putut fi și o
barcă. Se uită prin binoclu. Îi luă ceva să identifice barca și o descoperi mai
întâi după dâra pe care o lăsa în apă.
— Chiar e o barcă!
— Nu ți s-a spus Wisdom degeaba, zise Virtue cu ironie.
— Sunt oameni în ea, spuse Sanjit.
Îi înmână binoclul lui Virtue.

866
 — Par a fi vreo șase oameni în ea, zise Virtue. Nu pot să-i văd foarte bine.
Nici măcar nu pot să-mi dau seama cu adevărat dacă vin în direcția noastră.
Se poate să se îndrepte spre una dintre celelalte insule. Sau poate doar
pescuiesc.
— Orașul arde și dintr-odată ne trezim cu o barcă plină de oameni care se
îndreaptă spre noi? spuse Sanjit sceptic. Eu aș zice că nu pescuiesc.
— Fug din Perdido Beach, fu de acord Virtue. Fug de ceva.
— De foc.
Dar Virtue clătină din cap cu îndoială.
— Nu, frățioare. Gândește-te. Orașul arde, și tu sari într-o barcă și te
îndrepți spre o insulă? Nu. Te duci unde nu e foc. Cum ar fi următorul oraș.
Sanjit tăcu. Era puțin jenat. Acum, că se gândea mai bine, era logic. Choo
avea dreptate. Orice vor fi făcând oamenii ăia în barcă, nu de foc fugeau, asta
era clar.
— Ce ne facem dacă vin aici? întrebă Virtue.
Sanjit n-avea un răspuns pregătit. Trase de timp.
— Le va fi greu să acosteze. Chiar și fără valuri potrivnice, nu voi reuși să
iasă din barcă și să urce stâncile astea.
— Decât dacă îi ajutăm noi, spuse Virtue.
— Ce-o să facă va fi să se întoarcă, să ocolească insula și să urce pe la iaht.
Dacă merg în direcția care trebuie, o să-l vadă. Există destule șanse să se
înece, dacă încearcă așa ceva. Zdrobiți între iaht și stânci. Chiar și fără valuri
care să bată spre țărm. E prea riscant.
— Dacă i-am ajuta, ar putea reuși, spuse Virtue prudent. Le va lua o
vreme să ajungă aici. Aia nu e tocmai o barcă rapidă. Și sunt încă destul de
departe. Se uită din nou prin binoclu. Nu știu, spuse el.
— Ce nu știi?
Virtue ridică din umeri.
— Nu e bine să decizi, pur și simplu, că nu-ți plac oamenii, să nu le acorzi
nici măcar o șansă.
Sanjit simți cum i se ridică părul în vârful capului.
— Ce tot spui tu acolo, Choo?
— Nu știu. Nu spun nimic. Probabil că sunt OK oamenii ăia.
— Ție ți se pare că sunt OK?
Virtue nu-i răspunse. Sanjit observă că avea maxilarul încleștat. Fruntea
încruntată. Buzele strânse într-o linie subțire.
— Par a fi OK, Choo? repetă Sanjit.
— Ar putea să fie, cum să zic, ar putea să fie refugiați, înțelegi? spuse
Virtue. Ce avem de gând să facem? Să le întoarcem spatele?

867
 — Choo. Eu te întreb: ție ți se pare că sunt OK? Oricât de bizar ar suna, eu
am încredere în instinctele tale la chestii din astea.
— Nu arată ca oamenii care au venit din junglă în sătucul nostru, spuse
Choo. Dar am sentimentul că sunt asemenea lor.
•
— Unde ar trebui să acostăm? întrebă Diana.
Insulele spre care privea de o veșnicie parcă erau, în sfârșit, aproape.
Ambarcațiunea cu motor se legăna acum, încet, în fața stâncilor golașe care
păreau să aibă peste treizeci de metri înălțime.
— Trebuie să fie ceva, un soi de punte, o platformă, ceva, spuse Bug. Era
stresat. Diana știa că era stresat. Dacă povestea lui despre insula asta se
dovedea a nu fi altceva decât o fantezie de-ale lui, atunci Caine avea să-l facă
să-și dorească moartea.
— Nu mai avem combustibil, spuse Tyrrell. Mai avem poate vreo cinci
litri. Aud cum băltește acolo, înăuntru, știi?
— În cazul ăsta, spuse Caine, barca nu mai contează. Supraviețuim aici, pe
insulă, sau murim.
Aruncă o privire înveninată în direcția lui Bug.
— Unii mai repede decât alții.
— Încotro o luăm? se întrebă Penny cu glas tare. Dreapta sau stânga?
— Are cineva o monedă, să dăm cu banul? întrebă Diana.
Caine se ridică. Își duse mâna la ochi și privi spre stânga. Apoi spre
dreapta. Stâncile par mai joase în partea dreaptă.
— N-ai putea să-ți folosești puterile tale magice și să ne levitezi pe toți pe
marginea terasei? întrebă Paint și apoi râse nervos, împroșcând salivă peste
tot din gura lui roșie.
— Chiar mă întrebam și eu același lucru, spuse Caine gânditor. E un drum
lung până sus. Nu știu.
Se uită la copiii din barcă. Diana știa ce avea să urmeze. Se întreba cine
urma să primească onoarea.
— Hai, Paint, spuse Caine. Ești aproape inutil, așa că de ce n-ai fi tu?
— Ce? Sentimentul de panică al lui Paint era caraghios. În alte vremuri,
Dianei i-ar fi fost milă de el. Dar acum miza era viața sau moartea.
Și Caine avea dreptate: Paint nu era tocmai vital pentru ei. Nu avea niciun
fel de puteri. Nu era bun de nimic într-o luptă. Era un cretin drogat care își
prăjise demult puțina minte care îi mai rămăsese.
Caine își ridică mâinile, și Paint se ridică din scaun, plutind. Era ca și cum
Caine l-ar fi luat de mijloc, pentru că picioarele lui Paint se legănau și loveau
aerul, și brațele i se zbăteau în toate părțile. Părul lui șaten și lung, de

868
culoarea blănii de șobolan, se răsucea de parcă ar fi fost prins într-o tornadă
cu încetinitorul.
— Nu, nu, nu, gemu el.
Paint pluti deasupra apei.
— Dacă îl cobori puțin, ar părea că merge pe apă, spuse Penny.
Paint se apropia acum de stâncă, la doar câțiva metri deasupra apei, cam
la zece metri distanță de barcă.
— Știi ceva, Penny, spuse Diana, nu e comic absolut deloc. Dacă merge, cu
toții vom fi în aceeași situație.
Faptul, se părea, nu-i trecuse prin cap lui Penny. Diana simți un soi de
satisfacție văzând felul în care, pe chipul fetei, plăcerea sadică se transforma
în neliniște.
— OK, de-acum luăm înălțime, spuse Caine. Paint începu să se înalțe,
ridicându-se mereu pe partea frontală a stâncii. Era în mare parte formată
din sol bătătorit, aproape lipsit de vegetație, pătat, din loc în loc, cu
extruziuni de rocă și câteva tufișuri dispuse ici și colo, care păreau că
aleseseră un loc foarte nepotrivit în care să crească.
Paint se ridică. Diana își ținu respirația.
— Nu, nu, nu, vocea lui Paint pluti înspre ei, ignorată. Nu mai dădea din
picioare. În schimb, încerca să se învârtă ca să fie cu fața spre stâncă,
întinzând brațele înainte, căutând ceva – orice – de care să apuce.
La jumătatea drumului, la înălțimea unei clădiri cu cinci etaje,
ascensiunea lui Paint încetini considerabil. Caine trase adânc aer în piept. Nu
părea să facă un mare efort fizic. Mușchii nu îi erau încordați; puterea lui nu
ținea de mușchi. Dar expresia chipului era întunecată, și Diana știa că, într-
un mod greu de conceput, se folosea de toată puterea lui.
Paint continua să se ridice, dar mult mai încet.
Apoi alunecă. Și căzu.
Paint urlă.
Se opri din cădere la doar trei metri deasupra apei.
— Hai să mergem după el, spuse Caine. Tyrrell pomi motorul suspendat
în apă, și barca pluti spre băiatul care urla și plângea.
Caine îl lăsă să cadă în barcă. Ateriză greoi, căzu în fund și începu să
plângă.
— Păi n-a prea mers, spuse Diana.
Caine scutură din cap.
— Nu. Bănuiesc că e mult prea departe. Aș putea să-l arunc așa de
departe. Am aruncat mașini la distanțe din astea. Dar nu-l pot face să
leviteze până acolo.

869
 Nimeni nu-i sugeră să-l arunce pe Paint. Avertizarea Dianei că orice s-ar fi
dovedit să funcționeze avea să fie aplicat fiecăruia dintre ei îi potolise. Diana
măsură mental distanța pe care o parcurse Paint. Poate douăzeci, douăzeci și
cinci de metri în total. Deci, acum știa cât de departe putea să ajungă Caine.
Poate că va veni ziua când un astfel de lucru va fi util de știut.

• TREIZECI

10 ore, 28 de minute

Sam n-avea nici cea mai vagă idee unde se ducea și nici măcar de ce.
Fugise din Perdido Beach orbit de panică. Actul acela de lașitate îi umplea
mintea, făcându-l să uite până și de foame.
Îl văzuse pe Drake și se panicase.
Se îngrozise de-a dreptul.
Își pierduse orice control.
După ce Hunter îi făcuse pomană cu o masă, Sam se îndreptase spre
centrala nucleară. Acolo, în centrală, avusese loc.
Bătaia, biciuirea fusese atât de îngrozitoare, încât Brianna căutase
morfină în farmacia centralei și înfipsese seringa îl el, dar, chiar și după ce
sedativul începuse să-i circule în sânge, durerea tot era mult prea crâncenă
ca să o poată suporta.
Și totuși, o suportase.
Și supraviețuise următoarelor ore de coșmar, ore pline de halucinații
induse de morfină, în care tremurase din tot corpul, incapabil să se țină pe
picioare, ore în care tot ce voia era să urle din răsputeri.
Se luptase cu Drake din nou, dar Caine ajunsese, în cele din urmă, să-l
omoare pe psihopat. Caine îl aruncase pe Drake în puțul minier și apoi îl
prăbușise peste el. Nimeni n-ar fi putut supraviețui după așa ceva.
Și totuși, Drake era viu.
Reușise să reziste după acele zile numai pentru că îl știa pe Drake mort,
îngropat sub tone de piatră, distrus, dispărut, pentru că știa că niciodată nu
va mai trebui să aibă de-a face cu el, să lupte cu el. Numai asta îl menținuse
pe linia de plutire.
Dar Drake se pare că era de neucis…
Nemuritor…
870
 Oare Drake avea să fie întotdeauna o parte a vieții din FAYZ?
Sam stătea pe marginea stâncii, la un kilometru de centrala nucleară.
Găsise o bicicletă pe drum și pedalase până când îi explodase un cauciuc.
Apoi urmase pe drumul de coastă, cu gândul să se întoarcă la centrală, în
încăperea unde se întâmplase totul. În locul în care Drake îl distrusese.
Asta era în cele din urmă, gândi Sam, privind înspre marea strălucitoare
și pustie: Drake distrusese ceva în el. Sam încercase să se vindece, să se
repare. Să fie din nou Sam. Acel Sam pe care îl aștepta toată lumea.
Astrid făcuse parte din toate astea. Iubire și toate alea. Era atât de
siropos, dar dragostea îl ajutase să nu dispere. Dragostea și slaba consolare
că Drake murise, iar el supraviețuise.
Iubire și răzbunare. Frumoasă combinație!
Și responsabilitate, înțelese el dintr-odată. Asta îl ajutase într-un mod
foarte bizar, faptul că puștii aveau nevoie de el. Faptul că era necesar.
Acum Astrid îi spunea că nu mai era nevoie de el chiar așa de mult. Și,
apropo, nici chiar așa de iubit nu mai era. Și consolarea că trupul lui Drake
era zdrobit și zăcea sub pământ? Dispăruse și asta.
Sam își scoase cămașa de pe el. Rana de la umăr nu părea a fi adâncă.
Atunci când o atinse cu degetul, ca să o examineze, simți ceva tare și rotund
sub piele.
Apăsă cu degetele pe rană, încruntându-se de durere; strânse din ce în ce
mai tare, până când o bilă de plumb ieși din rana care acum sângera.
Se uită la bilă. Era dintr-o armă cu aer comprimat. Cam de mărimea unei
bile BB, dintr-un pistol cu gaz. O aruncă. Un plasture ar fi fost numai bun, dar
trebuia să se mulțumească doar cu spălatul rănii.
Începu să coboare panta, din nevoia de a face ceva și sperând să găsească
ceva să mănânce în băltoacele formate de maree între stânci.
Fu o coborâre anevoioasă. Nu era convins că, odată coborât, va mai putea
urca. Dar părea să aibă nevoie de efortul fizic pe care îl făcea.
„Aș putea sări în apă și înota, își spuse. Aș putea înota până n-aș mai
putea.”
Nu-i era frică de ocean. Nu putea să facă surf și să-i fie frică de ocean.
Putea să înceapă să înoate și să ajungă în larg imediat. De aici nu erau mai
mult de cincisprezece kilometri până la bariera FAYZ. N-o putea vedea de
aici, de obicei nu se putea vedea decât în momentul în care ajungeai foarte
aproape de ea. Era un zid cenușiu, satinat, pseudo-reflectorizant, care
păcălea ochiul. Din câte știau, era în formă de sferă, un dom, deși arăta ca un
cer obișnuit, iar noaptea puteau vedea ceva ce păreau a fi stele.
Se întreba dacă ar fi putut ajunge la zid. Probabil că nu. Nu mai avea
aceeași formă fizică de invidiat pe care o avusese cândva.
871
 Probabil că, după un kilometru, doi avea să obosească. Dacă și-ar forța
limitele, poate doi kilometri sau chiar trei. Și apoi, dacă s-ar lăsa dus,
oceanul l-ar purta în adâncuri, l-ar înghiți. N-ar fi prima persoană căzută
pradă Pacificului. Pe fundul oceanului, de aici până în China, zăceau
împrăștiate peste tot oseminte umane.
Ajunse la stânci și se aplecă stângaci să spele rana cu apa sărată.
Apoi începu să caute prin bălțile rămase în urma mareelor. Niște peștișori
care săreau sprinteni. Niște moluște prea mici ca să se mai obosească să le
deschidă. Dar, după jumătate de oră, adunase o mână de midii, trei crabi
mici și un castravete-de-mare de vreo cincisprezece centimetri. Le puse pe
toate într-un ochi de apă. Apoi întinse palma și trase suficientă lumină în apa
sărată încât să o facă să fiarbă.
Se așeză pe stâncile alunecoase și mâncă tocănița din fructe de mare,
luând atent cu mâna câte o bucată din fiertura clocotită. Fructele de mare
erau delicioase. Puțin cam sărate, ceea ce avea să-i dea bătaie de cap mai
târziu dacă nu găsea apă de băut, dar delicioase.
Se simți mai bine după ce mâncă. Stând așa pe marginea apei. Singur,
doar el. Nu era nimeni în jur care să vrea ceva de la el. Nicio amenințare
teribilă pe care s-o anihileze în grabă. Niciun fel de detalii care să-i dea
dureri de cap.
Dintr-odată, spre uimirea lui, începu să râdă.
Câtă vreme trecuse de când nu mai stătuse așa, singur, fără nimeni care
să-l scoată din minți?
„Sunt în vacanță, își spuse. Ei bine, am să-mi iau câteva zile libere. Nu, nu,
nu voi răspunde la telefon și nici nu-mi voi verifica e-mailurile pe
BlackBerry. Și, dacă tot suntem la capitolul ăsta, nu, nu mai fac găuri în
nimeni. Și nici nu mai stau să mă bată cineva de să-mi sune apa-n cap.”
Un afloriment ascundea Perdido Beach din calea privirii lui, ceea ce era
foarte bine. Putea să vadă cea mai apropiată dintre insulițele din zonă și, la
nord, putea să distingă limba de pământ care se întindea dinspre centrala
nucleară.
— Frumos loc, spuse Sam, privind în jurul coronamentului pe care stătea.
Dacă aș avea niște cutii de suc într-o ladă frigorifică, nici că mi-ar trebui mai
mult.
Gândurile îi zburară la Perdido Beach. Ce se petrecuse oare după
incendiu? Cum se descurcaseră cu Zil?
Ce făcea Astrid în momentul ăsta? Probabil că făcea pe șefa cu toată
lumea, cu obișnuita ei încredere în sine. Faptul că se gândea la Astrid nu-l
ajuta foarte mult. Erau două imagini în mintea lui care se luptau pentru

872
supremație. Astrid în cămașa ei de noapte, modestă până în momentul în
care se întâmpla să ajungă în fața unei surse de lumină, și atunci…
Sam își alungă din minte gândul acela. Nu-l ajuta cu nimic.
Și-o imagină pe cealaltă Astrid, cu expresia aceea batjocoritoare, rece și
arogantă pe care o avea la întâlnirile Consiliului.
O iubea pe prima Astrid. Astrid care îi ocupa gândurile și, câteodată, și
visele.
Nu putea s-o sufere pe cealaltă Astrid.
Ambele Astrid erau frustrante, deși diferite.
Nu era ca și cum nu mai existau și alte fete frumoase în FAYZ, gata, mai
mult sau mai puțin, să se arunce la picioarele lui. Fete care n-ar fi chiar atât
de moraliste, cu atitudinea aia plină de aroganță și superioritate.
I se părea lui Sam că Astrid devenea din ce în ce mai arogantă. Devenea
din ce în ce mai puțin Astrid cea din visele lui și din ce în ce mai mult Astrid
cea care voia să controleze totul.
Bine, era șefa Consiliului. Și Sam fusese de acord că nu putea să se ocupe
singur de tot. Și nici nu voise de la bun început să fie cel care să fie
responsabil de tot și de toate. Ba, mai mult, se împotrivise unui astfel de rol.
Astrid fusese cea care îl manipulase să accepte genul acela de
responsabilitate.
Și apoi tot ea a fost aceea care i-o luase înapoi.
Sam nu era cinstit cu el. Știa asta. Își plângea de milă. Știa și asta.
Dar ideea cu Astrid, până la urmă, era că răspunsul din partea ei fusese
întotdeauna „nu”. Nu față de o grămadă de lucruri. Și când lucrurile
începuseră să degenereze, dintr-odată erau responsabilitatea lui.
Ei bine, gata, nu se mai putea așa.
Nu se mai lăsa jucat pe degete de nimeni. Dacă Astrid și Albert voiau să-l
țină pe Sam în cutiuța lui, de unde să-l scoată și să-l folosească după bunul
lor plac și apoi nici măcar să nu-l lase să-și facă treaba, n-aveau decât să-și
pună pofta-n cui.
Și dacă Astrid își închipuia că ea și micul Pete și Sam erau un soi de
familie, numai că Sam nu reușea niciodată să… ei bine, putea să-și pună
pofta-n cui și în privința asta.
„N-ai fugit din cauza asta, îi spuse o voce crudă din mintea lui. N-ai fugit
pentru că Astrid nu vrea să se culce cu tine. Sau pentru că e autoritară. Ai
fugit din cauza lui Drake.”
— E, cui îi pasă, spuse Sam cu voce tare.
Apoi i se năzări un alt gând, unul care îl zgudui din temelii. Devenise un
mare erou datorită lui Astrid. Și, când simțise că o pierduse, încetase să mai
fie omul ăla.
873
 Era posibil oare? Era posibil ca Astrid cea arogantă, frustrantă,
manipulatoare să fie motivul pentru care el era Sam Eroul?
Dăduse dovadă de ceva curaj și înainte, când acțiunile lui îi aduseseră
porecla de Sam, eroul din autobuz. Dar se îndepărtase imediat de acea
imagine, făcuse tot posibilul să se retragă din nou în anonimat. Fusese
alergic la tot ce însemna responsabilitate. Când apăruse bariera FAYZ, el era
un puști ca oricare altul. Și chiar și după venirea barierei FAYZ, a făcut tot ce
i-a stat în putință pentru a evita rolul pe care voiau alții să i-l bage pe gât.
Dar apoi a apărut Astrid. Pentru ea o făcuse. Pentru ea, el devenise un
erou.
— Mda, asta e, spuse el stâncilor și valurilor. În cazul ăsta, n-am nimic
împotrivă să redevin Sam cel dinainte.
Gândul îi dădea o stare de liniște. Pentru o vreme. Până când imaginea lui
Mână-Bici ieșea, bolborosind, la suprafață.
— Nu e decât o scuză, mărturisi Sam oceanului. Indiferent de ce se
întâmplă cu tine și cu Astrid, tot trebuie s-o faci.
Trebuia, indiferent de ce se întâmpla, să-l înfrunte pe Drake.
•
— Mă bucur că ai văzut asta, Choo, șopti Sanjit. Pentru că altfel eram
convins că am luat-o razna.
— A fost puștiul ăla, băiatul. El a făcut-o. Nu știu cum, dar el a făcut-o,
spuse Virtue.
Cei doi erau pe stâncile de deasupra terasamentului. La momentul
disparițiilor și la scurt timp după, cei doi verificaseră fiecare centimetru de
insulă și nicio piatră nu rămăsese neîntoarsă. Mare parte din insulă fusese
defrișată încă de pe vremea când se creșteau oi și capre acolo. Dar la margini
mai era încă pădure virgină de stejari pitici, mahoni și chiparoși, și o
grămadă de specii de arbuști înfloriți. Vulpile încă mai vânau în pădurile
astea.
În alte părți, palmierii creșteau înalți, clătinându-se în bătaia vântului,
deasupra bolovanilor rostogoliți. Dar nu existau niciun fel de plaje pe insula
San Francisco de Sales. Nicio ieșire convenabilă. În zilele pășunatului,
păstorii coborau animalele în coșuri de nuiele. Sanjit văzuse rămășițele
sfărâmate ale dispozitivului, se gândise că ar fi putut să încerce să se
balanseze deasupra apei, să se distreze, apoi hotărâse că era nebunie curată
când își dăduse seama că grinzile de susținere erau mâncate de cari și
furnici.
Insula era aproape de nepătruns, motiv pentru care o și cumpăraseră
părinții lui adoptivi. Era singurul loc în care paparazzi nu-i puteau ajunge. Pe

874
insulă era construită o mică pistă de aterizare destul de mare pentru
avioane particulare. Și, în fort, era și helipadul.
— Se duc spre est, comentă Sanjit.
— Cum a reușit să facă asta? întrebă Virtue.
Sanjit observase la Virtue că nu se adapta rapid la circumstanțe noi și
neașteptate. Sanjit crescuse pe străzi cu tot felul de escroci, hoți de
buzunare, magicieni și alții care se ocupau cu trucuri și iluzionism. Dar nu
credea că acum fusese martorul unei iluzii, era convins că tot ce văzuse era
real. Era pregătit să accepte faptul în sine și să meargă mai departe.
— E imposibil, spuse Virtue.
Barca pornise iar la drum, îndreptându-se spre est, ceea ce era bine. Era
departe de insulă. Aveau să treacă ore întregi până ajungeau unde era iahtul
naufragiat.
— Nu este posibil, continuă Virtue și deja începea să-l calce pe nervi pe
Sanjit.
— Choo. Toți adulții, până la unul, dispar într-o secundă, nu mai există
nici televiziune, nici radio, nici avioane pe cer, nu mai sunt bărci și vapoare
în larg. Încă nu ți-ai dat seama că nu mai suntem pe tărâmul posibilului? Am
fost furați, răpiți și adoptați pentru a doua oară. Numai că de data asta nu
ne-au adus în America. Nu știu unde suntem sau ce se întâmplă. Dar,
frățioare, noi am mai trecut prin asta, pricepi? Lume nouă, reguli noi.
Virtue clipi o dată. De două ori. Încuviință din cap.
— Mda, într-un fel, chiar ni s-a mai întâmplat o dată, nu-i așa? Deci, ce ne
facem?
— Orice trebuie să facem, ca să supraviețuim, spuse Sanjit.
În momentul acela, Virtue cel dintotdeauna reveni.
— Frumoasă replică, Wisdom. Ca scoasă dintr-un film. Din păcate, nu
prea are niciun sens și nici nu prea contează.
— Da, ai dreptate, admise Sanjit cu un rânjet mulțumit. Îl bătu pe Virtue
pe umăr. Replicile cu mai mult înțeles sunt specialitatea ta.
•
— Puteți să aveți voi grijă de copii un minut? întrebă Mary. John aruncă o
privire spre cei trei asistenți, trei copii care fie fuseseră trimiși acolo, fie
pentru că le venise rândul, fie, cum era cazul unuia dintre ei, pentru că
rămăseseră pe drumuri veniseră la grădiniță căutând adăpost și fuseseră
puși la treabă.
În timpul nopții și al dimineții populația grădiniței depășise dublul
numărului din ziua precedentă. Acum numărul copiilor începea să scadă,
pentru că unii plecaseră, singuri sau câte doi, în căutarea fraților și surorilor
sau a prietenilor. Sau către casele care, din ce auzise Mary, nu mai existau.
875
 Mary știa că, cel mai probabil, n-ar fi trebuit să lase pe nimeni să plece. Nu
până nu se asigurau că erau în siguranță.
— Dar când se va întâmpla asta? mormăi ea. Clipi de câteva ori, încercând
să se concentreze. Vederea ei era ciudată. Probabil de la somnolență, atâta
tot. Vedea totul în ceață, iar, dacă își întorcea capul prea repede, pe margini
totul devenea strălucitor ca un neon.
Căută și-și găsi flaconul cu pastile. Când îl scutură, constată că era gol.
— Nu, nu se poate.
Îl deschise și se uită înăuntru. Îl răsturnă. Tot gol.
Când îl terminase? Nu-și aducea aminte. Bestia depresiei probabil că
venise s-o atace și încercase să lupte împotriva ei cu ultimele medicamente.
La un moment dat. Înainte. Nu se poate altfel.
— Da, spuse ea tare, cu o voce nedeslușită.
— Ce? întrebă John, încruntându-se de parcă era tot ce putea ca să fie
atent la ea.
— Nimic. Vorbeam singură. Trebuie să-l găsesc pe Sam sau pe Astrid, sau
pe oricine care răspunde. Nu mai avem apă. Avem nevoie de mâncare de
două ori mai multă ca înainte. Și am nevoie de cineva care să… știi tu…
Își pierdu șirul gândurilor, dar John nu păru să bage de seamă.
— Folosește o parte din mâncarea din rezerva în caz de urgență, spuse
Mary. Plecă înainte ca John s-o poată întreba ce-ar fi trebuit să facă să
înmulțească patru cutii de amestec de legume și o pungă vidată de mazăre
uscată și condimentată ca să potolească foamea a treizeci-patruzeci de copii
flămânzi.
În apropierea pieței, lucrurile nu arătau prea diferit de cum erau ele de
obicei. Miroseau diferit – fum și miros înțepător de plastic topit. La prima
vedere, singura mărturie a dezastrului era vălul de pâclă maronie care plana
deasupra orașului. Asta și mormanele de resturi care își ițeau capul de după
McDonald’s.
Mary se opri la primărie, gândindu-se că poate va găsi Consiliul muncind
din greu, pentru a lua o hotărâre în organizarea și planificarea lucrurilor.
John se dusese mai devreme într-un tur cu ei, dar dacă el se întorsese
însemna că se întorseseră și ceilalți.
Avea nevoie să poarte o discuție cu Dahra. Să vadă ce medicamente mai
avea. Să ia ceva înainte ca depresia să pună iar stăpânire pe ea. Înainte să…
facă ceva.
Nu era nimeni în birouri, dar Mary putea auzi gemete de durere venind
din infirmeria de la subsol. Nici nu voia să se gândească la ce se întâmpla
acolo, jos. Nu, nu acum, Dahra ar da-o afară.

876
 Chiar dacă nu i-ar fi luat Dahrei mai mult de câteva secunde să-i dea un
Prozac sau orice altceva ar fi avut.
Mary aproape că se ciocni de Lana, care stătea afară, pe treptele
primăriei, fumând o țigară.
Fata avea mâinile pătate cu roșu. Nimeni nu mai avea apă de irosit ca să
spele sângele de pe mâini.
Lana se uită în sus la ea.
— Și? Cum a fost noaptea ta?
— A mea? Oh, nu prea grozavă.
Lana încuviință din cap.
— Arsuri. Durează mult până se vindecă. Urâtă noapte! Urâtă de tot.
— Unde e Patrick? întrebă Mary.
— Înăuntru. Îi ține pe copii calmi, spuse Lana. Ar trebui să-ți iei și tu un
câine pentru grădiniță. Îi ajută pe copii să… îi ajută, știi, să nu bage de seamă
prea tare că au degetele arse.
Trebuia să o întrebe ceva. Nu, nu de medicamente. Altceva. Ah, desigur.
— Îmi pare rău că trebuie să te întreb, pentru că știu că ai avut o noapte
grea, spuse Mary. Dar unul dintre copiii mei, Justin, a venit la mine țipând
despre prietenul lui, Roger.
Lana aproape zâmbi.
— Artful Roger? O să supraviețuiască, probabil. Dar tot ce-am avut timp
să fac a fost să nu-l las să moară imediat. Va trebui să petrec mult mai mult
timp cu el înainte să poată să mai deseneze ceva.
— Știe careva ce s-a întâmplat?
Buzele și limba lui Mary erau năclăite.
Lana ridică din umeri. Își aprinse încă o țigară din chiștocul celeilalte. Era
un semn de bunăstare, într-un fel. Țigările erau greu de găsit în FAYZ.
Bineînțeles că Tămăduitoarea putea să aibă tot ce-și dorea. Cine avea să-i
spună ei nu.
— Păi depinde pe cine crezi, spuse Lana. Unii copii spun că a fost Zil cu
idioții lui. Alții spun c-ar fi fost Caine.
— Caine? Dar asta e nebunie curată, nu?
— Nu e așa de mare nebunie. Am auzit chestii și mai nebunești de la copii.
Lana râse, dar fără haz.
Mary așteptă ca Lana să mai adauge ceva. Nu voia să întrebe, dar trebuia.
— Mai nebunești?
— Îți aduci aminte de Brittney? Fata care a murit în lupta aia mare de la
centrala nucleară? Care a fost îngropată chiar acolo? Lana indică locul cu
țigara. Sunt copii care spun că umblă prin zonă.
Mary încercă să spună ceva, dar gura ei încurcată era uscată.
877
 — Și chestii și mai nebunești de-atât, spuse Lana.
Mary simți un fior pe șira spinării.
— Brittney? spuse Mary.
— Probabil că nu întotdeauna ce e mort rămâne mort.
— Lana… spune-mi ce știi, zise Mary.
— Cine, eu? Ce știu eu? Nu sunt eu cea care are un frate în Consiliu.
— John? Mary fu surprinsă. Despre ce vorbești?
Din subsol se auzi un geamăt puternic de durere. Pe chipul Lanei nu se
mișcă niciun mușchi. Dar observă expresia de îngrijorare de pe chipul lui
Mary.
— O să trăiască.
— Ce tot spui acolo, Lana? încerci să… ăăă… îmi spui ceva anume?
— Un puști mi-a zis că Astrid i-a spus să răspândească zvonul că Orsay
vorbește numai tâmpenii. Apoi un alt puști, la câteva ore mai târziu, mi-a
spus că Howard le-ar fi zis să răspândească vestea că oricine spune că a
văzut ceva ieșit din comun aiurează sau minte. Și puștiul îi zice lui Howard
„adică ce ieșit din comun?” Pentru că orice în FAYZ e ieșit din comun.
Mary se întreba dacă ar fi trebuit să râdă. Nu putea. Inima îi bătea, iar
capul îi pocnea de durere.
— Între timp, ghici ce făcea Sam acu’ vreo două zile? Vine la mine, la
Clifftop, și mă întreabă dacă nu cumva am primit vreun telefon de la gaiafag.
Mary rămase încremenită. Voia cu disperare ca Lana să-i explice ce voise
să spună despre Orsay.
„Concentrează-te, Mary”, își spuse.
După un moment, Lana continuă:
— Vezi tu, ce voia el să știe, de fapt, era dacă era cu adevărat mort.
Gaiafagul. Dacă era într-adevăr distrus. Și ghici ce?
— Nu știu, Lana.
— Ei bine, nu e. Știi? N-a dispărut nicăieri. N-a murit.
Lana trase adânc aer în piept și se uită îndelung la sângele care i se uscase
pe mâini, ca și cum atunci îl observase prima dată. Desprinse o parte din el
cu unghia de la degetul mare.
— Nu înțeleg.
— Nici eu, spuse Lana. Era acolo, cu mine. În mintea mea. Puteam să-l
simt cum… mă folosește. Părea rușinată. Jenată. Iar apoi privirea îi scăpără
de mânie. Întreabă-l pe fratele tău, el e în cârdășie cu toți ceilalți, Sam și
Astrid, și Albert. Sam mă întreabă dacă nu cumva gaiafagul e același balon de
dragoste dintotdeauna, iar, în același timp, copiii din Consiliu le spun
celorlalți să se ducă și să arunce cu rahat în Orsay și să se asigure că nimeni
nu crede că ceva ar fi în neregulă.
878
 — John nu m-ar minți niciodată, spuse Mary, dar cu o lipsă de convingere
de care până și ea era conștientă.
— Aha. Ceva se întâmplă. Se întâmplă ceva foarte, foarte rău, spuse Lana.
Și acum? Jumătate din oraș e scrum, și Caine fură nu știu ce barcă și pleacă
în larg. Ție ce-ți spune asta?
Mary oftă.
— Sunt prea obosită ca să mă apuc să mă joc de-a ghicitul, Lana!
Lana se ridică în picioare. Își aruncă țigara.
— Ține minte un lucru: FAYZ e o chestie foarte lucrativă pentru unii. Te
gândești vreodată ce se întâmplă dacă bariera asta cade mâine? Asta ar fi
bine pentru tine. Bine pentru majoritatea. Dar ar fi bine și pentru Sam și
Astrid, și Albert? Aici toți sunt cine știe ce mari oameni. În lumea reală sunt
doar niște copii ca oricare alții.
Lana rămase tăcută, privind-o pe Mary cu mare atenție. Ca și cum aștepta
ca ea să spună ceva sau să reacționeze într-un fel sau altul. Sau să nege.
Orice.
Tot ce-i veni în cap lui Mary să spună era:
— John e membru al Consiliului.
— Exact. Așa că poate te duci la el să-l întrebi ce se întâmplă cu adevărat.
Pentru că eu? Eu nu știu.
Mary nu avea ce să-i răspundă.
Lana se îndreptă de umeri și se porni înapoi spre iadul din subsol. La
jumătatea drumului se întoarse și-i spuse:
— Am uitat să-ți mai spun un lucru: puștiul ăsta? Mi-a spus că Brittney nu
e singura persoană declarată moartă care se plimbă printre casele
incendiate.
Mary așteptă. Încerca să nu trădeze niciun fel de sentiment, dar Lana deja
îi citise expresia.
— Ah, spuse ea. L-ai văzut și tu.
Lana dădu o singură dată din cap și coborî scările.
Întunericul. Mary doar auzise despre el de la alții. Ca poveștile despre
baubau. Lana îi spusese că se folosise de ele.
Oare Lana chiar nu vedea? Sau refuza să vadă? Dacă era adevărat că
Brittney era vie și că Drake era viu și el, atunci Mary putea ghici cu ușurință
în ce fel folosise gaiafagul puterea Lanei.

879
 • TREIZECI ȘI UNU

9 ore, 17 minute

Astrid așteptase toată noaptea ca Sam să se întoarcă.

Așteptase toată dimineața.
Totul duhnea a fum.
Din biroul ei de la primărie, văzuse focul întinzându-se pe Sherman,
coborând spre vest, pe Sheridan, apoi pe strada Grant și acoperind două
cvartale de pe Pacific Avenue.
Părea că avea să ajungă în piața centrală mai mult ca sigur. Dar, în sfârșit,
marșul flăcărilor se opri.
Acum flăcările erau stinse în mare parte, dar o coloană de fum continua
să se ridice.
Micul Pete era adormit într-un colț, ghemuit ca o minge, cu o pătură
jerpelită aruncată peste el. Jocul era pe podea, lângă el.
Astrid simți un val cumplit de scârbă inundând-o. Era furioasă pe Sam. Pe
micul Pete. Furioasă pe întreaga lume din jurul ei. Scârbită de tot și de toate.
Dar, în cea mai mare parte, și asta trebuia s-o recunoască, era scârbită de
ea însăși.
Scârbită cu disperare de a fi Astrid, micul geniu.
— Ce mai geniu, mormăi Astrid. Consiliul orașului, condus de blonda aia,
cum o cheamă? Ah, da: Astrid. Astrid, micul geniu. Șefa Consiliului, care a
lăsat jumătate de oraș să ardă din temelii.
Jos, la subsolul primăriei, Dahra Baidoo administra câte un ibuprofen ici-
colo și paracetamol expirat copiilor cu arsuri, ca și cum asta avea să rezolve
ceva, așteptând-o pe Lana să îi vindece, unul câte unul, printr-o atingere a
mâinii.
Astrid putea să audă de-acolo țipetele de durere. Erau câteva etaje între
ea și spitalul improvizat. Dar nu erau destule.
Edilio intră pe ușă, clătinându-se pe picioare. Era aproape de
nerecunoscut. Era negru de funingine, murdar, prăfuit, cu zgârieturi și
tăieturi murdare, cu hainele atârnând zdrențuite.
— Cred că am reușit, spuse el, întinzându-se lat pe podea.
Astrid îngenunche lângă capul lui.
— L-ați adus sub control?
Dar Edilio nu mai era în stare să-i răspundă. Era inconștient. Stors, fără
niciun strop de vlagă.
880
 Howard apăru după el, într-o formă ceva mai bună. Cândva, în timpul
nopții, își pierduse aroganța pe undeva. Se uită la Edilio, încuviință din cap,
de parcă ar fi fost perfect de acord, și se cufundă, cu toată greutatea, într-un
scaun.
— Nu știu cu cât îl plătiți pe băiatul ăsta, dar oricât ar fi nu e destul, spuse
Howard, arătând cu bărbia spre Edilio.
— N-o face pentru bani, spuse Astrid.
— Mda, păi el e motivul pentru care n-a ars tot orașul până în temelii. El
și Dekka, și Orc, și Jack. Și Ellen, a fost ideea ei.
Astrid nici măcar nu voia să întrebe, dar nu se putu opri.
— Sam?
Howard clătină din cap.
— Nu l-am văzut.
Astrid găsi o haină în dulap, probabil că era acolo încă de pe vremea
primarului dinainte. Era o chestie din stofă foarte țipătoare. Îl înveli pe
Edilio cu ea. Se duse apoi în sala de conferință și se întoarse cu o pernă de
scaun, pe care o strecură sub capul lui Edilio.
— Zil e capul răutăților? îl întrebă Astrid pe Howard.
Howard râse batjocoritor.
— Evident că Zil.
Astrid își încleștă pumnii. Sam îi ceruse mână liberă să se ocupe de Zil.
Sam dorise să-i distrugă pe cei din Human Crew.
Astrid îl oprise.
Și orașul arsese.
Și acum subsolul era plin de copii răniți.
Și cei care fuseseră doar răniți erau norocoșii.
Astrid își împreună mâinile, un gest de rugăciune și disperare. Simțea o
dorință extraordinară să cadă în genunchi și să ceară o explicație lui
Dumnezeu, orice fel de explicație. De ce? De ce?
Privirea i se îndreptă spre micul Pete, stând liniștit, jucând jocul lui mort.
— Și asta încă nu e totul, spuse Howard. Ai niște apă?
— Mă duc să aduc, spuse o voce.
Albert intrase în cameră neobservat. Găsi vasul cu apă și turnă un pahar
pentru Howard, care bău dintr-o înghițitură.
— Mersi! Treaba asta îți provoacă sete, spuse Howard.
Albert se așeză pe scaunul de pe care se ridicase Astrid.
— Care-i restul poveștii?
Howard oftă.
— Toată noaptea au venit copii de peste tot. Niște povești nebune de tot.
Băi, nici nu mai știu ce e adevărat și ce nu.
881
 — Spune-ne câteva dintre poveștilor lor, zise Albert calm, dar hotărât.
Edilio sforăia încet. Ceva la sunetul acela o făcea pe Astrid să vrea să
plângă.
— OK. Păi sunt unii puști care zic că l-au văzut pe Satana. Pe bune, diavol
cu coarne și tot tacâmul. Alții, încercând să nu sară calul de tot, spun că a
fost Caine, dar slab mort și purtându-se ca un nebun.
— Caine? Ochii lui Astrid se micșorară. Caine? Aici? În Perdido Beach?
Dar asta e nebunie.
Albert își drese vocea și se foi în scaun.
— Nu, nu e nebunie. Quinn l-a văzut și el. De aproape chiar. Caine a furat
două din bărcile de urgență azi-noapte, târziu, sau azi-dimineață, foarte
devreme. Depinde cum socotești.
— Poftim?!
Țipătul exclamativ îl făcu pe Edilio să tresară.
— Da. Nu e nicio îndoială că a fost Caine, spuse Albert pe un ton calm
forțat. A venit când focul era în toi și totul era confuz. Quinn și oamenii lui
tocmai se întorceau, vrând să dea o mână de ajutor, și iată-l pe Caine, cu o
mână de golani de-ai lui.
În timp ce Albert le povestea detaliile, Astrid simțea cum se face sloi de
gheață. Nu era o coincidență. N-avea cum să fie o coincidență. Fusese
plănuit. Undeva, în mintea ei, și-l închipuise pe Zil pierzându-și mințile,
făcând pe nebunul sau poate scăpând frâiele unei situații care și așa ieșise
de sub control. Dar nu era adevărat. Nu și cu Caine implicat în toate astea.
Caine nu-și pierdea controlul. Caine plănuia atent.
— Zil și Caine, spuse Astrid, simțindu-se penibilă doar gândindu-se la
asta.
— Zil îi urăște pe mutanți, asta e chestia care îl animă pe el, spuse
Howard. Și Caine? Hai s-o spunem p-a dreaptă: el e un fel de prințul Charles
al mutanților.
Albert ridică o sprânceană.
— Sam fiind regele, evident, explică Howard. OK, poanta nu mai are
niciun sens dacă trebuie s-o explic.
— Caine și Zil, spuse Astrid. Era mai bine, parcă, dacă punea numele în
ordinea asta. Zil era un derbedeu. Un ticălos malefic și pervers, care exploata
diferențele între mutanți și normali. Dar inteligent nu era. Poate viclean. Dar
nu inteligent.
Nu. Caine era cel inteligent. Iar în mintea lui Astrid era imposibil ca cel
mai puțin inteligent dintre ei să fie cel care deținea controlul. Nu. Caine
trebuie să fi fost în spatele chestiei ăsteia.
— Plus că… vru Albert să continue.
882
 În același timp Howard spuse și el:
— Plus că…
Edilio se trezi brusc. Părea surprins și confuz să se trezească pe podea. Se
uită în jur la ceilalți și-și frecă fața cu mâinile.
— Ai pierdut o bucată, spuse Howard. Caine și Zil au plănuit asta
împreună.
Edilio clipi ca o bufniță. Încercă să se ridice, apoi oftă, renunță la idee și se
lăsă pe spate, sprijinit de birou.
— Plus că, spuse Albert, înainte ca Howard să poată să continue, se pare
că înțelegerea lor a picat. Pentru că puștii lui Zil au început să țipe la Caine,
în timp ce se îndepărta de țărm. Furaseră deja una dintre bărci. Quinn i-a
scos din apă pe câțiva dintre puștii lui Caine.
— Ce-ai făcut cu ei?
Albert ridică din umeri.
— I-am lăsat acolo. N-aveau unde să plece. Erau morți de foame. Iar
Quinn zicea că el e de părere că au cam luat-o razna.
Albert începu să culeagă foarte insistent scame inexistente de pe
pantaloni.
— Caine l-a omorât pe Hank. Hank era cel care trăgea cu arma.
— Dumnezeule! spuse Astrid. Își făcu cruce repede, sperând că asta avea
să transforme cuvântul din blasfemie într-o binecuvântare. Câți copii au
murit azi-noapte?
— Cine știe, răspunse Edilio. Doi de care știm noi au pierit în incendiu.
Probabil că mai sunt și alții. Cel mai probabil, n-o să știm niciodată sigur.
Oftă din greu. Își șterse lacrimile. Îmi pare rău, sunt foarte obosit.
După asta, plânse în tăcere.
— Bănuiesc c-ar fi cazul să spun și asta, zise Howard. Unii copii spun că l-
au văzut pe Drake. Și mulți au văzut-o pe Brittney.
Tăcerea se lăsă între ei după acea declarație. Astrid găsi un scaun și se
așeză. Dacă Drake era viu… dacă Caine era în cârdășie cu Zil…
— Unde e Sam? întrebă Edilio dintr-odată, ca și cum abia acum își dădea
seama.
Nimeni nu-i răspunse.
— Unde e Dekka? întrebă Astrid.
— La subsol, spuse Edilio. A muncit îndelung. Și ea, și Orc, și Jack. Dar ea e
bolnavă. Obosită și bolnavă. Și s-a ars rău la o mână. N-a mai rezistat mai
mult de-atât. I-am spus să se ducă la Dahra. Lana o va… știi tu… când va
termina cu… o, Doamne, îmi pare rău, spuse el și începu să plângă din nou.
Nu mai pot să sap morminte. Altcineva va trebui s-o facă, OK? Eu nu mai pot.

883
 Astrid își dădu seama că Albert și Howard se uitau țintă la ea, unul cu o
intensă curiozitate, iar celălalt cu un zâmbet disprețuitor și obosit în același
timp.
— Ce? sări Astrid la ei. Și voi sunteți în Consiliu, nu? Nu vă uitați ca și cum
e doar treaba mea.
Howard râse jalnic.
— Poate ar trebui să-l chemăm pe John, ha? Și el e în Consiliu. Sammy a
dispărut, Dekka e scoasă din ecuație, Edilio nu mai e în stare de nimic și are
tot dreptul să fie în halul ăsta, la ce noapte a avut.
— Da. Ar trebui să-l chemăm pe John, spuse Astrid. Nu-i pica bine să-l
implice pe puști în toate astea, dar era membru al Consiliului.
Howard râse tare și îndelung.
— Da, hai să-l aducem aici pe John. Așa putem să mai tragem de timp
puțin. Putem să stăm degeaba, să nu facem nimic încă puțin.
— Calmează-te, Howard, spuse Albert.
— Să mă calmez? Howard sări în picioare. Nu zău? Unde ai fost azi-
noapte, Albert? Ha? Pentru că nu te-am văzut acolo, pe străzi, ascultându-i
pe copii urlând, văzându-i pe copii alergând răniți, speriați, sufocându-se cu
fum, iar Edilio și Orc chinuindu-se să facă ceva, și Dekka scuipându-și
plămânii și Jack plângând și… Știi cine n-a mai putut, nici măcar el, să îndure
ce s-a întâmplat? urlă Howard. Orc. Orc, cel care nu se teme de nimic. Orc,
cel despre care lumea crede că e un fel de monstru. El nu mai putea să
îndure. Nu mai putea… dar a făcut-o oricum. Și tu unde erai, Albert? Îți
numărai banii? Dar tu Astrid? Te rugai la Iisus?
Gâtul lui Astrid se contractă. Nu mai putea să respire. Pentru un moment,
panica amenința să o copleșească. Voia să fugă din cameră, să fugă și să nu
se uite înapoi.
Edilio se ridică în picioare și puse un braț în jurul lui Howard. Howard nu
se împotrivi și apoi făcu ceva ce Astrid nu crezuse vreodată că o să vadă.
Howard își îngropă fața în umărul lui Edilio și plânse, cu sughițuri.
— Suntem pe cale să ne prăbușim, șopti Astrid ca pentru sine.
Dar nu avea cum să ignore cele spuse. Tot ceea ce spusese Howard era
adevărat. Putea să vadă adevărul reflectat în expresia șocată de pe chipul lui
Albert. Ei doi, cei deștepți, cei inteligenți, apărătorii adevărului și ai
dreptății, și ai justiției, nu făcuseră nimic în timp ce alții se chinuiseră până
la epuizare.
Astrid se gândise că treaba ei era să pună ordine în haos odată ce noaptea
terorilor se termina. Și că acum era momentul ca ea să ia atitudine. Acum era
momentul în care ea să arate că putea să facă ceea ce era necesar.
Unde era Sam?
884
 Atunci o lovi, atunci își dădu seama șocată. Oare asta simțise Sam? Oare
așa se simțise de la bun început? Toate privirile ațintite asupra lui? Toată
lumea așteptând ca el să ia o hotărâre? Chiar și când oamenii se îndoiau de
el și îl criticau și îl atacau?
I se făcu rău. Fusese acolo când se întâmplaseră toate. Dar nu ea fusese
aceea. Nu ea luase toate hotărârile alea.
Dar acum… acum ea trebuia să le ia.
— Nu știu ce să fac, spuse Astrid. Nu știu.
•
Diana se aplecă mult peste bord și își cufundă capul în apă. La început,
ținu ochii închiși, intenționând să-și scoată imediat capul, de îndată ce avea
părul ud.
Dar mângâierea răcoroasă a apei în jurul urechilor și a scalpului era atât
de plăcută, încât își dori să vadă și să rămână acolo. Își deschise ochii. Apa
sărată o irită, usturând-o. Dar durerea aceea era una nouă și o bucura.
Apa era spumă verde, învârtindu-se în jurul bărcii. Se întreba dacă
Jasmine ar putea să vină, plutind spre ea din adâncuri, cu fața umflată,
palidă…
Dar nu, evident că nu. Asta se întâmplase demult. De ore întregi. Ore lungi
ca săptămânile când ești flămând și ars de soare și când setea urlă la tine să
bei, să bei din apa aceea frumoasă, verde ca un lichior, ca Mountain Dew, ca
un ceai verde răcoritor, atât de rece în jurul capului.
Tot ce trebuia să facă era să-și dea drumul. Să alunece în apă. N-ar dura
mult. Era mult prea slăbită ca să înoate multă vreme și apoi ar fi alunecat în
jos, în adâncuri, ca Jasmine.
Sau ar putea să-și țină capul sub apă și să respire adânc apă în piept. Oare
asta ar fi fost suficient? Sau ar fi sfârșit prin a se îneca și vomita?
Caine n-ar lăsa-o să se înece, evident. Pentru că ar rămâne singur. El ar fi
ridicat-o din apă. Nu s-ar putea îneca, până când Caine n-ar dispărea și
atunci oricum nu i-ar mai rămâne nimic altceva de făcut, pentru că, oricât îi
displăcea să recunoască, numai pe el îl mai avea.
Ei doi. Animale bolnave. Perverși, aroganți, cruzi și reci amândoi. Cum
putea ea să iubească pe cineva ca el? Cum putea el? Printr-un proces de
eliminare? Niciunul din ei nu putuse găsi pe altcineva?
Până și cele mai urâte și mai îngrozitoare specii își găsesc perechea.
Muștele își găseau perechea. Viermii, ei bine, cine mai știa? Probabil. Ideea
era că…
Panică bruscă! Își scoase capul din apă și trase aer în piept. Se înecă, trase
din nou aer și începu să plângă cu fața în mâini, fără lacrimi, pentru că aveai

885
nevoie de ceva în tine ca să poți produce lacrimi. Apa care curgea din păr era
pe post de lacrimi.
Nu băgă nimeni de seamă. Nu-i păsa nimănui. Caine privea cu atenție
țărmul insulei prin dreptul căreia treceau.
Tyrrell verifica agitat rezerva de combustibil la fiecare două secunde.
— Băi, frate, suntem pe roșu, adică, pe bune, nu mai am avem nimic.
Stâncile erau abrupte, imposibile. Soarele bătea în capul Dianei și, dacă ar
fi apărut cineva, ca prin minune, lângă ea și i-ar fi spus, uite, Diana, apasă
butonul ăsta și… uitare…
Nu. Nu, asta era nemaipomenit când se gândea la asta. Nu. N-ar face-o
încă. Încă ar alege să trăiască. Chiar și viața asta. Chiar dacă însemna să-și
petreacă zilele și nopțile cu ea însăși.
— Hei, spuse Penny. Ia uitați-vă la asta. Nu e ca un soi de intrare?
Caine își făcu mâna streașină și privi cu atenție.
— Tyrrell. În direcția aia.
Barca se întoarse leneș spre stâncă. Diana se întrebă dacă nu cumva
aveau să intre în peretele de piatră. Poate. Nu puteau face nimic în privința
asta.
Dar apoi o văzu și ea, nimic mai mult decât un spațiu întunecat într-o
stâncă gălbuie, scăldată în razele soarelui. O deschizătură.
— Probabil doar o peșteră, spuse Tyrrell.
Nu erau prea departe de stâncă și nu le luă mult să-și dea seama că ceea
ce părea la prima vedere o peșteră era, de fapt, o canelură în stâncă. La un
moment dat, o parte a stâncii se prăbușise, creând o deschizătură strâmtă,
nu mai mult de cinci-șase metri lățime la bază, dar cam de cinci ori mai mare
în partea de sus. Baza deschizăturii era însă sufocată de bolovani. Nu era
niciun fel de plajă cu nisip, nicio bucată de pământ pe care să acosteze.
Și totuși, dacă barca ar fi putut acosta, unul dintre ei s-ar fi putut urca pe
mormanul de bolovani până la marginea de sus a stâncii.
Motorul se împotmoli și dădu câteva rateuri, trimițând un șoc de-a lungul
corpului bărcii.
Tyrrell înjură furios și spuse:
— Eram sigur, eram sigur!
Barca se mișca în continuare spre deschizătură. Motorul muri. Barca
începu să piardă viteză.
Pluti în derivă, și deschizătura se îndepărta din ce în ce.
Doar șase metri. Atât de aproape!
Doar zece metri.
Cincisprezece.

886
 Caine își întoarse privirea lipsită de expresie spre oamenii lui. Își întinse
mâna, și Penny se ridică de la locul ei din barcă. O aruncă spre stâncă. Fata
zbură, învârtindu-se și țipând prin aer, aterizând la câțiva metri de cel mai
apropiat dintre bolovanii prăvăliți, împroșcând apă peste tot.
Nu era timp să vadă dacă era bine sau nu. Caine întinse mâna și-l aruncă
pe Bug, care dispăru la jumătatea zborului, dar împroșcă și el apă foarte
aproape de stânci. Diana se întrebă dacă nu cumva își crăpase capul.
Barca plutea în continuare în derivă.
— Care era distanța la care putea Caine să arunce o persoană de douăzeci
de kilograme sau de treizeci și cinci sau de patruzeci și cinci cu oarecare
acuratețe? se întrebă Diana.
Se apropia de limita lui.
Privirea Dianei o surprinse pe cea a lui Caine.
— Protejează-ți capul, o avertiză el.
Diana își duse mâinile la cap, împletindu-și degetele pe după ceafă și
strângând puternic brațele, acoperindu-și tâmplele.
Simți cum o mână gigantică, invizibilă o prinse puternic și apoi, dintr-
odată, se avântă cu viteză în aer.
Nu putea să țipe. Nici măcar când stâncile veniră în viteză spre ea. Avea să
intre cu capul în ele și sub nicio formă n-avea cum să supraviețuiască. Dar, în
cele din urmă, gravitatea își făcu treaba și traiectoria ei dreaptă se
transformă într-un arc îndreptat spre pământ.
Stâncile, apa înspumată, toate într-o fracțiune de secundă și apoi
plonjonul. Adâncă și rece, apa sărată îi intră în gură.
Simți o durere ascuțită și puternică în umărul care venise în contact cu
stâncile. Bătu din picioare să se ridice, genunchii julindu-i-se de un strat de
mâl și pietriș umed, aproape vertical.
Hainele o trăgeau la fund, învăluind-o, strângându-se pe ea, prinzându-i
brațele și picioarele ca-ntr-o cămașă de forță. Diana se luptă să se elibereze,
surprinsă de puterea cu care se lupta, de cât de mult voia să ajungă la
suprafața strălucitoare, scăldată de razele soarelui și care părea la milioane
de kilometri depărtare.
Bâjbâi cu amândouă mâinile în timp ce se sufoca. Zgârie stânca. Picioarele
săpând în pietrișul care fugea de sub ea.
Dintr-odată fu ridicată în sus și la suprafață de la brâu în sus. Se afla pe un
recif mic, respirând din greu.
Așteptă un moment, trăgând adânc aer în piept. Apoi împinse în mâini și
se ridică pe stâncă, spre un loc mai uscat, neluând seama la zgârieturi și
tăieturi.

887
 Caine ajunsese deja la mal. Mergea alunecând, ud și epuizat, dar, în același
timp, triumfător. Diana auzea voci strigându-i numele.
Clipi, ștergându-și apa din ochi și încercă să se concentreze să vadă ce s-a
întâmplat cu barca. Era deja departe, în larg. Tyrrell și Paint, în picioare,
țipând.
— Ia-mă de-aici! Ia-mă și pe mine de-aici!
— Caine, nu ne poți lăsa aici!
— Poți să ajungi până la ei? întrebă Diana răgușit.
Caine scutură din cap.
— Prea departe. Oricum…
Diana știa ce însemna acel „oricum”. Tyrrell și Paint nu aveau niciun fel de
puteri. Nu puteau să-i fie utili lui Caine în vreun fel. Erau doar încă două guri
de hrănit, două voci mâțâitoare de băgat în seamă.
— Ar fi mai bine să ne apucăm de urcat, spuse Caine. Eu pot să ajut la
nevoie. O să reușim.
— Și o să avem mâncare și de toate acolo, sus? întrebă Penny, privind
spre vârful stâncii cu nostalgie.
— Ar fi bine să fie, spuse Diana. Nu avem unde să plecăm de-aici. Și nici cu
ce pleca.

• TREIZECI ȘI DOI

8 ore, 11 minute

Astrid mersese să vadă zona incendiată. Să facă ce trebuia.

Copiii țipaseră la ea. Îi ceruseră să le spună de ce lăsase să se întâmple așa
ceva. Voiau să știe unde era Sam. O potopiră cu plângeri și griji, și teorii
fantasmagorice, până când nu mai rezistase și fugise din calea lor.
După asta rămăsese ascunsă. Refuzase să mai răspundă la ușă când bătea
cineva. Nu se mai dusese la birou. Și acolo avea să fie la fel.
Dar, pe parcursul zilei, începuse să o macine sentimentul de neputință. Un
sentiment de neputință înrăutățit de credința crescândă că avea nevoie de
Sam. Nu pentru că trebuiau să facă față unei amenințări. Amenințarea era, în
mare parte, anihilată.
Avea nevoie de Sam, pentru că nimeni nu mai avea niciun fel de respect
pentru ea. Exista o singură persoană acum care era în stare să convingă o
888
adunătură de copii neliniștiți și nervoși să se calmeze și să facă ce era de
făcut.
Voise să creadă că era în stare ea însăși de așa ceva. Încercase. Dar n-o
ascultaseră.
Sam însă nu era de găsit nicăieri. Așadar, în ciuda tuturor celor
întâmplate, tot pe umerii ei era povara. Gândul în sine o făcea să amețească.
O făcea să vrea să țipe.
— Petey, trebuie să ieșim de-aici. Hai, plimbărică. Să mergem, spuse
Astrid.
Micul Pete nu-i răspunse și nici nu reacționă.
— Petey. Plimbărică. Hai cu mine.
Micul Pete se uită la ea ca și cum nu era convins dacă ea era acolo într-
adevăr sau era doar o iluzie. Apoi se întoarse la jocul lui.
— Petey, ascultă-mă!
Nimic.
Astrid făcu doi pași, îl cuprinse pe micul Pete de umeri și-l scutură.
Jocul îi căzu pe covor.
Micul Pete ridică privirea. Acum era convins că ea era într-adevăr acolo.
Acum îi dădea atenție.
— Oh, Doamne, Petey, îmi pare tare rău, plânse Astrid și îl trase mai
aproape de ea.
Nu-l mai scuturase niciodată până atunci, niciodată. Se întâmplase așa de
subit, ca și cum era un animal în creierul ei care preluase controlul și, dintr-
odată, îl apucase și îl zguduise, așa, din senin.
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh! începu micul Pete să urle.
— Nu, nu, nu, Petey, îmi pare rău tare, n-am vrut!
Încercă să-l cuprindă în brațe, dar nu-l putu atinge. O forță ciudată i se
opuse și n-o lăsă să-l ia în brațe, să-l atingă.
— Petey, nu, trebuie să mă lași să…
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
— A fost un accident! Pur și simplu mi-am ieșit din fire, doar… eu doar…
nu pot, Petey, oprește-te, oprește-te!
Fugi să ia jocul de unde era. Se încălzise. Ciudat. I-l duse înapoi micului
Pete, dar, pentru o clipă, ezită. Camera părea să se învârtă și să se clatine în
jurul ei.
Țipetele frenetice ale micului Pete o treziră la realitate.
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
— Taci! țipă Astrid, pe atât de confuză și speriată, pe cât era de furioasă.
Taci! Taci! Taci! Ia-ți-l! Ia-ți jocul nenorocit!

889
 Făcu un pas înapoi, se îndepărtă, nesigură de sine în preajma lui. Îl ura în
acel moment. Înspăimântată că bestia aceea din capul ei avea să o facă să
sară iar la el. O voce interioară o făcea să gândească lucrurile în termeni
raționali chiar și acum. Un răzgâiat. Face chestiile astea intenționat.
Era numai vina lui.
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
— Fac totul pentru tine.
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
— Te hrănesc și te spăl, și am grijă de tine, și te apăr. Oprește-te! Oprește-
te! Nu mai suport. Nu mai pot!
Micul Pete nu se oprea. Nici n-avea să se oprească – și ea știa asta – până
nu va vrea el, până când nebunia din capul lui nu se va epuiza de la sine.
Se afundă în scaunul de bucătărie. Își cuprinse capul în mâini, trecând în
revistă lista eșecurilor ei. Înainte de FAYZ, nu fuseseră așa de multe. Luase
un 9 la un moment dat, când ar fi trebuit să ia 10. Fusese, fără intenție, rea
cu unii oameni, iar amintirea celor câteva întâmplări nu-i dădea pace nici
acum. Nu învățase niciodată să cânte la un instrument muzical… nu era așa
de bună cum ar fi dorit să fie la pronunția în spaniolă…
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
Înainte de FAYZ, raportul succes-eșec în viața ei fusese câteva sute la unu.
Chiar și în relația cu fratele ei mai mic, pe vremea aceea mersese totul cât se
putea de bine.
Dar, de când era în FAYZ, raportul se inversase. Partea bună era că încă
supraviețuia și îl avea pe fratele ei. Partea proastă erau prea multe eșecuri
ca să le mai numere, deși ea și le amintea pe toate, fiecare amănunt dureros.
— Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
Intenționase să facă atât de multe lucruri bune! Dorise să reînceapă
terapia și lecțiile cu micul Pete. Eșec. Dorise să reamenajeze biserica și să
găsească niște copii care să vină la slujba de duminică. Eșec. Dorise să
redacteze o constituție pentru FAYZ, să creeze un guvern. Eșec.
Încercase să-l oprească pe Albert să transforme totul într-o chestiune de
bani. Eșuase. Și chiar mai rău, Albert fusese cel care reușise. El avusese
dreptate, ea nu. Albert era cel care hrănea acum Perdido Beach, nu ea.
Dorise să găsească o metodă de a-l opri pe Howard din a vinde băutură și
țigări copiilor. Dorise să discute rațional cu Zil, să-l determine să se
comporte ca o ființă umană decentă. Eșec peste eșec.
Chiar și relația ei cu Sam se destrămase. Și acum fugise, o abandonase. Se
săturase, presupunea. Se săturase de ea și de micul Pete, și de toate.

890
 Cineva auzise de la altcineva că Hunter îl văzuse părăsind orașul. Plecând.
Dar încotro? Bârfitorii nu aveau niciun răspuns la întrebarea asta. Dar
bârfitorii știau sigur a cui era vina: a lui Astrid.
Dorise să fie curajoasă și puternică, și deșteaptă, și să aibă dreptate.
Și acum se ascundea la ea în casă, pentru că știa că, dacă ieșea, toată
lumea avea să se uite spre ea, căutând răspunsuri pe care nu le avea. Era
șefa Consiliului administrativ al orașului, un oraș care aproape arsese din
temelii.
Fusese salvat. Dar nu de către Astrid.
Micul Pete tăcu într-un final. Ochii lui goi se fixară din nou asupra jocului.
Ca și cum nimic nu se întâmplase.
Astrid se întreba dacă el își amintea măcar că ea își ieșise din fire. Se
întreba dacă el știa cât de frică îi fusese, cât de neajutorată se simțise, cât de
învinsă. Știa că lui nu-i păsa.
Nimănui nu-i păsa.
— OK, Petey, spuse ea cu vocea tremurândă. Dar tot trebuie să mergem în
oraș. Plimbărică, plimbărică. E timpul să mergem să vorbim cu prietenii mei
cei mulți, spuse ea sardonic.
De data aceasta, o urmă supus.
Avea intenția să viziteze iar zona incendiată. Să viziteze spitalul din
subsolul primăriei. Să-l găsească pe Albert și să afle cât mai dura până făcea
rost de hrană.
Dar, odată ajunsă în stradă, fu înconjurată în câteva minute, așa cum
știuse că o să se întâmple. Copiii veneau la ea. Din ce în ce mai mulți copii,
până când se adunaseră câteva zeci, ținându-se scai de ea, în timp ce Astrid
încerca să-și croiască loc printre ei, spre zona incendiată. Copiii țipau,
cereau ceva insistent, o insultau, o implorau, se rugau de ea, o amenințau.
— De ce nu vorbești cu noi?
— De ce nu ne răspunzi?
Pentru că nu avea niciun fel de răspuns pentru ei.
— OK, spuse ea într-un final. OK. OK!
Îl împinse pe un băiat care se apropiase prea mult pentru a-i urla în față
ceva în legătură cu sora lui mai mică, dispărută, ceva despre o vizită pe care
o făcuse ea unui prieten. Era Sherman.
— OK, spuse Astrid. O să avem o ședință a Consiliului.
— Când?
— Chiar acum.
Își făcu loc prin mulțimea care năvălea în jurul ei, în timp ce ea încerca să-
și croiască drum până la biserică.

891
 Oh, Sam ar fi râs copios să vadă așa ceva. De multe ori stătuse la altar,
încercând să liniștească o mulțime de copii îngroziți. Și ea, Astrid, privise și
judecase felul în care se comportase. Și când, în sfârșit, presiunea îl
copleșise, ea formase Consiliul și încercase să-l dea la o parte.
„Ei bine, Sam, gândi ea în timp ce pășea pe altarul în ruină, n-ai decât să-ți
iei înapoi responsabilitatea asta când vrei tu.”
Crucifixul de care, acum multă vreme, Caine se folosise pentru a strivi un
băiat pe nume Cookie fusese ridicat și pus la locul lui, apoi căzuse și fusese
iar ridicat. Acum zăcea pe o grămadă de dărâmături. O îndurera pe Astrid să
vadă așa ceva. Se gândise să caute voluntari să-l ridice încă o dată, dar acum
nu era momentul potrivit. Nu, nu era momentul ca ea să ceară ceva cuiva.
Edilio intră împreună cu Albert, dar niciunul nu se grăbi să i se alăture, să
fie solidari.
— Dacă vreți să stați jos și să încercați să nu mai vorbiți toți odată, atunci
putem să ținem o întrunire, spuse Astrid.
Răspunsul fu zgomotos și dur. Un val de cuvinte grele se revărsă asupra
ei.
— Hei, mallul este închis, nu e niciun pic de mâncare!
— N-a adus nimeni apă, ne e sete!
— Mă doare…
— Mi-e rău…
— Mi-e frică…
Și iarăși, fără încetare, unde e Sam? Unde e Sam? Când se întâmplă astfel
de lucruri, Sam ar trebui să fie prin preajmă. E mort?
— Din câte știu eu, Sam e bine, spuse Astrid calmă.
— Aha, și noi avem mare încredere în ce spui tu, nu-i așa?
— Mda, spuse Astrid fără convingere. Puteți avea încredere în mine.
Replica stârni râsete și mai multe insulte.
Cineva strigă:
— Lăsați-o să vorbească, ea e singura care măcar încearcă.
— Tot ce știe Astrid să facă e să mintă și să nu facă nimic, răsună o altă
voce.
Astrid cunoștea vocea aceea. Howard.
— Tot ce poate Astrid să facă e să vorbească, continuă Howard. Bla, bla,
bla. Și în mare spune numai minciuni.
Mulțimea de copii era tăcută acum, privindu-l pe Howard care se ridică
încet, înțepenit, de unde se afla, și se întoarse cu fața spre copii.
— Stai jos, Howard, spuse Astrid.
Până și ea putea auzi înfrângerea din vocea ei.

892
 — Ai scris tu cumva vreo lege care te face șefa tuturor? Credeam că te dai
în vânt după legi.
Astrid își reprimă dorința de a pleca. Așa cum se pare că făcuse Sam,
plecase pur și simplu din oraș. N-ar fi fost nicio pierdere pentru nimeni.
— Avem nevoie să găsim o modalitate de a ne organiza și de a trece peste
asta, Howard, spuse Astrid. Oamenii au nevoie de mâncare.
— Așa e, spuse o voce.
— Și cum ai tu de gând să faci treaba asta? întrebă Howard.
— OK, păi mâine toată lumea se întoarce la muncă, așa cum face în mod
obișnuit, spuse Astrid. O să fie greu vreo câteva zile, dar avem nevoie de
mâncare și de apă. Mai sunt recolte pe câmp. Mai sunt pești în ocean.
Asta avu darul să-i calmeze. Astrid putea simți asta. Ajutase să le aducă
aminte copiilor că nu totul fusese pierdut în incendiu. Da, poate că în cele
din urmă încă mai putea să răzbată până la ei.
— Spune-ne despre zombi, zise Howard.
Astrid se făcu roșie ca racul.
— Și apoi poate ne explici și nouă de ce l-ai oprit pe Sam când a vrut să-l
elimine pe Zil înainte să dea foc orașului.
Astrid reuși să schițeze un zâmbet amar.
— Să nu-mi ții tu mie lecții, Howard! Nu ești altceva decât un borfaș
ordinar, un traficant de droguri de doi bani.
Văzu cum insulta îl lovi din plin.
— Dacă oamenii vor să cumpere chestii, atunci eu mă asigur că au de
unde, spuse Howard. Exact ca Albert. Oricum, eu nu mă așez pe un piedestal
și nici nu mă laud singur. Eu și Orc facem ce e de făcut ca să supraviețuim.
Nu noi suntem cei perfecți, atotputernici și deasupra tuturor.
— Nu, tu ești dedesubt, nu deasupra, spuse Astrid.
O parte din Astrid știa că, atâta vreme cât cearta rămânea personală, doar
între ea și Howard, ceilalți n-aveau să intervină. Dar asta nu-i ducea nicăieri.
Nu rezolvau nimic așa.
— Încă nu ne-ai explicat nimic, Astrid, spuse Howard, parcă citindu-i
gândurile. Lasă-mă pe mine. Eu așa sunt… Dar ce ne spui despre fata care
era moartă și care acum nu mai e moartă? Și ce spui despre faptul că unii
copii din oraș spun că l-au văzut pe Drake umblând pe străzi? Ai vreun
răspuns pentru asta, Astrid?
Astrid se gândi să mintă. În altă zi, în alte vremuri ar fi găsit o modalitate
de a-l acoperi pe Howard cu destul dispreț, încât să-i închidă gura. Dar nu
reușea să găsească puterea necesară. Nu acum.
— Știi ceva, Howard, începu Astrid, pe un ton fals, eu am făcut multe
greșeli în ultima vreme și…
893
 — Și ce ne spui despre Profetă? interveni brusc o altă voce. Ce ne spui
despre Orsay?
— Mary?
Lui Astrid nu-i venea să creadă. Mary Terrafino, cu un chip contorsionat
de furie, cu o voce răgușită.
— Tocmai am vorbit cu fratele meu. Fratele meu, care, în toată viața lui,
nu m-a mințit o dată, spuse Mary.
Înaintă de-a lungul naosului bisericii. Mulțimea îi făcea loc. Mama Mary.
— A recunoscut față de mine, Astrid, spuse Mary. A mințit. A mințit,
pentru că așa i-ai spus tu.
Astrid voia să nege. Cuvintele îi stăteau pe vârful limbii. Dar nu reuși să
rostească nimic.
— Mary are dreptate, oameni buni, spuse Howard. Astrid ne-a spus să
mințim. În legătură cu Brittney și cu Orsay.
— Orsay e o profetă falsă, spuse Astrid fără vlagă.
— Poate, replică Howard. Dar tu n-ai de unde să știi asta. Niciunul dintre
noi nu are cum să știe asta.
— Orsay nu e falsă. Mi-a spus ceva ce numai eu știam, spuse Mary. Și a
prorocit că în curând vor veni vremuri de restriște.
— Mary, ăsta e un truc vechi, zise Astrid. Suntem în FAYZ. Întotdeauna
vin vremuri de restriște aici, în cazul în care n-ai băgat de seamă. Suntem
afundați până la gât. Te manipulează.
— Aha, spre deosebire de tine, interveni Howard, pe un ton sarcastic.
Toți ochii erau ațintiți asupra ei. Nu le venea să creadă. Erau nervoși.
Acuzatori. Speriați.
— Orsay spune că la cincisprezece ani putem ieși, le spuse Mary. Mi-a
spus să-mi lepăd povara. Asta mi-a spus și mama în vis. Să-mi lepăd povara.
— Mary, tu știi mai bine de-atât, zise Astrid.
— Ba nu. Nu știu mai bine, spuse Mary atât de încet, încât Astrid aproape
că n-o auzi. Și nici tu nu știi.
— Mary, copiii ăștia au nevoie de tine, o imploră Astrid.
Dintr-odată, pe negândite, totul devenise o problemă de viață și de
moarte. Mary vorbea despre sinucidere. Măcar de asta era sigură. Logica îi
spunea că probabil era adevărat. Dar credința îi spunea asta cu și mai multă
certitudine: renunțarea, înfrângerea, acceptarea a ceva care în cel mai bun
caz părea a fi doar sinucidere nu puteau duce la nimic bun. Asta era o glumă
pe care Dumnezeu n-o putea face.
— Poate că nu, spuse Mary domol. Poate că au nevoie de o cale de ieșire
din locul ăsta, poate de asta au nevoie copiii ăștia. Poate că părinții lor îi
așteaptă și poate că noi îi ținem despărțiți.
894
 Și iată că se întâmplă lucrul de care Astrid se temuse de când auzise
prima dată de așa-zisele profeții ale lui Orsay.
Tăcerea din biserică era aproape totală.
— Niciunul dintre cei mici nu se apropie măcar de cincisprezece ani,
spuse Astrid.
— Și nici nu vor ajunge să împlinească vreodată cincisprezece ani în locul
ăsta îngrozitor, spuse Mary.
Vocea i se sparse.
Astrid recunoscu disperarea: o simțise și ea în momentul în care trebuise
să îndure căderea nervoasă a micului Pete. O simțise de-atâtea ori de la
instalarea FAYZ-ului.
— Suntem în iad, Astrid, spuse Mary, aproape implorând-o să înțeleagă.
Aici. Ăsta e iadul.
Astrid își putea imagina cam ce însemnase viața lui Mary. Munca non-
stop. Responsabilitatea continuă. Stresul incredibil. Depresia. Frica. Toate
acestea mai pronunțate în cazul lui Mary decât în al oricui altcuiva.
Dar asta nu mai putea continua. Trebuia să ia sfârșit. Chiar dacă asta
însemna s-o rănească pe Mary.
— Mary, tu ai fost de la început una dintre cele mai importante, cele mai
necesare persoane din FAYZ, spuse Astrid cu precauție. Dar știu că nu ți-a
fost ușor.
Astrid simți o stare de rău, știind ce avea să spună în continuare, ce
trebuia să spună, știind că avea să fie o trădare.
— Mary, ascultă, știu că nu poți să-ți faci rost de medicamentele de care ai
nevoie. Știu că de o vreme iei foarte multe medicamente, încercând să-ți
menții gândurile sub control.
În biserică se lăsă tăcerea. Copiii se holbau la Mary, apoi la Astrid. Totul
se transformase într-un test al credibilității. Astrid știa răspunsul la testul
ăsta.
— Mary, știu că te lupți cu depresia și cu anorexia. Toată lumea care te
privește acum știe asta.
Mulțimea era atentă la fiecare cuvânt.
— Știu că te lupți cu propriii demoni, Mary.
Mary râse, necrezându-și urechilor.
— Vrei să spui că sunt nebună sau ce?
— Evident că nu, spuse Astrid, dar în așa fel încât era clar chiar și pentru
cei mai mici sau cei mai proști din încăpere că Astrid sugera exact asta. Dar
ai avut o serie de probleme… ăăă… psihice care se poate să-ți fi distorsionat
gândirea.

895
 Mary tresări ca și cum ar fi fost lovită. Se uită în jur, căutând o față
prietenoasă, căutând semne că nu toată lumea era de acord cu Astrid.
Astrid văzuse și ea aceleași chipuri. Deveniseră glaciale și suspicioase.
Dar toată suspiciunea aceea era îndreptată spre Astrid, nu spre Mary.
— Cred că ar trebui să stai acasă o vreme, spuse Astrid. O să găsim pe
altcineva care să aibă grijă de grădiniță, până te pui pe picioare.
Gura lui Howard se căscă de uimire.
— O dai afară pe Mary? Și ea e aia nebună?
Până și Edilio părea uimit.
— Nu cred că Astrid zice că Mary n-ar mai trebui să conducă grădinița,
spuse el repede, cu o privire de avertizare către Astrid.
— Ba exact asta zic, Edilio. Mary a căzut pradă minciunilor lui Orsay. Este
periculos. Periculos pentru Mary dacă se hotărăște să iasă din scenă. Și
periculos pentru copii dacă Mary continuă s-o asculte pe Orsay.
Mary își duse mâna la gură, înspăimântată. Mâna îi atinse buzele, apoi
părul. Apoi își netezi partea din față a bluzei.
— Tu crezi că aș putea vreodată să fac rău vreunuia dintre copiii mei?
— Mary, spuse Astrid, pe un ton compătimitor, tu ești o persoană
tulburată, deprimată, care nu mai ia medicamentele de care are nevoie și
care spune că poate ar fi mai bine pentru copiii aceștia dacă ar muri, pentru
a se întoarce astfel la părinții lor.
— Nu asta am vrut să… începu Mary. Trase repede de câteva ori aer în
piept. Știi ce? Eu mă întorc la muncă. Am treabă de făcut.
— Nu, Mary, spuse Astrid cu hotărâre. Du-te acasă. Apoi, către Edilio:
Dacă încearcă să intre în grădiniță, oprește-o.
Astrid se aștepta ca Edilio să fie de acord sau măcar să facă tot ce i s-a
spus. Dar, când se uită în direcția lui, își dădu seama că nu era așa.
— Nu pot să fac asta, Astrid, spuse Edilio. Tu ne tot spui că avem nevoie
de legi și toate alea și, știi ceva, ai dreptate. Nu avem niciun fel de lege care
să spună că eu am dreptul s-o opresc pe Mary. Și știi de ce altceva avem
nevoie? Avem nevoie de legi care să te oprească pe tine să faci astfel de
chestii.
Mary ieși din încăpere într-un ropot de aplauze.
— Ar putea să le facă rău copiilor ălora! țipă Astrid.
— Da, și Zil a dat foc orașului pentru că tu ai spus că n-avem voie să-l
oprim, îi replică Edilio.
— Eu sunt șefa Consiliului, spuse Astrid rugător.
— Vrei să supunem la vot chestia asta? întrebă Howard. Pentru că putem
vota chiar în momentul ăsta.

896
 Astrid îngheță. Se uită către o mare de chipuri și niciunul nu aparținea
cuiva care era de partea ei.
— Petey, haide, spuse Astrid.
Își ținu capul sus în timp ce trecea prin mulțime și ieși din biserică.
Încă un eșec. Singura mulțumire era că avea să fie ultimul ei eșec în
calitate de șefă a Consiliului.

• TREIZECI ȘI TREI

7 ore, 51 de minute

— Nu văd niciun conac mare, spuse Diana. Văd numai copaci.

— Bug! îl strigă Caine.
— Multă baftă dacă vrei să-l găsești, spuse Diana.
Bug devenise vizibil în timpul urcușului pe stâncă. Caine reușise chiar să-l
prindă la un moment dat, când căzuse.
Dar, în momentul în care ajunseră în vârful stâncii, dăduseră peste un șir
de copaci, și nicidecum peste fabuloasa casă de vacanță în stil hollywoodian.
Copaci și iar copaci.
În momentul acela, Penny își pierdu cumpătul.
— Unde-i? Unde-i? urlă ea și se repezi în pădure.
— Bug! strigă Caine.
Niciun răspuns.
— Da, spuse Diana. Am avut încredere în Bug. Și uite unde am ajuns.
Se întoarse și văzu barca. Se îndepărta din ce în ce mai mult. Poate că se
îndrepta spre centrala nucleară. Poate că aveau să supraviețuiască, într-un
fel sau altul. Poate că aveau să sfârșească mai bine decât Diana.
— Oi! strigă vocea lui Penny din depărtare.
Diana schimbă o privire mirată cu Caine. Oare Penny o luase razna? Poate
că da, dar chiar să-și închipuie oi?
Cei doi se uitară țintă la pădurea din fața lor. În curând își dădură seama
că, de fapt, pădurea nu era altceva decât un brâu de copaci și că, dincolo de
el, era o pajiște însorită cu iarbă până la genunchi.
Penny era la marginea pajiștii, uitându-se fix și arătând cu degetul,
clătinându-se pe picioare, ca și cum avea să se prăvălească în orice moment.
— Sunt adevărate, nu-i așa? întrebă Penny.
897
 Diana își duse mâna streașină la ochi și, da, erau adevărate. Trei bulgări
de lână, alb-murdară, cu capete negre, la mică distanță. Oile își întoarseră
capetele și se uitară la ei cu ochi tâmpi.
Caine acționă repede. Își ridică mâna și smulse una dintre oi, ridicând-o
de la pământ. Zbură prin aer și se izbi cu o forță incredibilă de un copac
mare. Oaia căzu la pământ, cu blana albă pătată de sânge.
Se năpustiră asupra ei ca niște tigri. Bug, dintr-odată vizibil chiar lângă ei,
încercă să sfâșie blana cu disperare, pentru a ajunge la carne. Dar cu mâinile
goale și cu unghiile rupte, chiar și cu dinții lor slabi și care se rupeau ușor,
nu putură să dea de carne.
— Avem nevoie de ceva ascuțit, spuse Caine.
Penny găsi o piatră ascuțită. Prea mare ca să o care ea, dar nu prea grea
pentru Caine. Piatra se ridică în aer și se coborî ca un satâr.
Făcuseră mare mizerie, dar reușiseră. Toți patru sfâșiau acum animalul și
înfulecau bucăți mari de carne crudă, de oaie.
— Vă era cam foame, ha?
Doi copii stăteau în picioare, lângă ei, ca și cum ar fi apărut din senin. Cel
mai înalt dintre ei vorbise. Avea ochii inteligenți, batjocoritori și precauți.
Celălalt puști avea chipul impasibil, fără niciun fel de emoție. Amândoi erau
bandajați. Aveau bandaje înfășurate în jurul mâinilor. Puștiul mai scund
avea un batic legat în jurul gurii.
Tăcerea se prelungi în timp ce Diana, Caine, Penny și Bug se uitau țintă la
cei doi, fiind la rândul lor priviți cu aceeași intensitate.
— Ce-ar trebui să fiți voi, mă rog, mumii? întrebă Diana.
Își șterse sângele de oaie de la gură, dându-și seama, mai apoi, că avea
cămașa îmbibată de sânge și că, de fapt, n-avea cum să-l șteargă.
— Suntem leproși, spuse copilul cel înalt.
Diana simți că-i stă inima-n loc.
— Numele meu este Sanjit, spuse băiatul mai înalt, întinzând spre ei ceea
ce părea a fi doar un ciot de mână, legată cu pânză. El e Choo.
— Stai pe loc! se răsti Caine.
— Oh, nu-ți face griji, spuse Sanjit. Nu suntem întotdeauna contagioși.
Adică, sigur, uneori suntem. Dar nu întotdeauna.
Își lăsă mâna să cadă la loc.
— Aveți lepră? întrebă Caine.
— Ca aia despre care ne povesteau la biserică? întrebă Bug.
Sanjit încuviință.
— Nu e chiar așa de rău. Nu doare. Adică e ca și cum, dacă îți cade
degetul, nici măcar nu-l simți cine știe ce.

898
 — Eu am simțit când mi-a căzut penisul, dar nu m-a durut așa de rău,
spuse băiatul pe nume Choo.
Penny scânci. Caine se foi incomod. Bug dispăru din fața lor, în timp ce se
îndepărta cu spatele.
— Dar oamenii se tem de leproși chiar și așa, spuse Sanjit. E o prostie.
Într-un fel.
— Ce faceți aici? întrebă Caine prudent.
Lăsase mâncarea din mână, ca să fie pregătit.
— Băi, eu ar trebui să vă întreb asta pe voi, spuse Sanjit. N-o spusese cu
duritate, dar nici cu gândul de a fi pus la punct de Caine. Noi locuim aici. Voi
tocmai ați ajuns.
— În plus, ne-ați mai omorât și o oaie, spuse Choo.
— Aici e colonia de leproși de la San Francisco de Sales, spuse Sanjit. Voi
nu știați asta?
Diana începu să râdă.
— O colonie de leproși? Aici am ajuns? Pentru asta era cât pe ce să ne
lăsăm oasele pe-aici?
— Taci din gură, Diana! se răsti Caine.
— Vreți să veniți cu noi la spital? se oferi Sanjit, cu speranță în glas. Toți
pacienții adulți și asistentele, și doctorii au dispărut, pur și simplu, într-o
bună zi, au dispărut. Nu mai suntem decât noi.
— Am auzit că ar fi vila nu știu cărei vedete de la Hollywood pe-aici.
Ochii întunecați ai lui Sanjit se micșorară. Se uită la dreapta, ca și cum ar
fi încercat să înțeleagă ce-i spusese. Apoi spuse:
— Oh, știu despre ce vorbești. Todd Chance și Jennifer Brattle plătesc
pentru locul ăsta. E un soi de, cum să-i zic, acțiune caritabilă.
Diana nu se putea opri din chicotit. O colonie de leproși. Despre asta citise
Bug. O colonie de leproși finanțată de doi actori bogați. Gestul lor de
caritate?
— Se poate ca Bug să fi greșit pe ici, pe colea la detaliile nesemnificative,
reuși ea să spună printre răbufnirile de râs isterice, care nu se distingeau de
răbufnirile de plâns.
— Puteți să păstrați oaia, spuse Choo.
Diana se opri din râs. Ochii lui Caine se îngustară.
Sanjit spuse repede:
— Dar am vrea, mai curând, să vă întoarceți cu noi. Noi suntem, vedeți,
cam singurei pe-aici.
Caine se uită țintă la Choo. Choo îl privi și el în ochi, apoi își coborî
privirea.

899
 — El nu prea pare să vrea să venim cu voi la spitalul ăsta, spuse Caine,
arătând spre Choo.
Diana văzu teama din ochii băiatului.
— Spune-le să-și dea jos bandajele, zise Diana.
Tot impulsul de a râde dispăruse. Ambii copii aveau ochii strălucitori.
Părțile vizibile ale pielii păreau sănătoase. Părul lor nu era fragil și rupt ca al
ei.
— Ați auzit ce-a spus, întări Caine.
— Nu, sări Sanjit. Nu e bine pentru lepra noastră, s-o expunem așa.
Caine trase adânc aer în piept.
— Am să număr până la trei și apoi am să-l trântesc pe amicul tău aici, de
față, de un copac. Exact cum am făcut și cu oaia asta.
— O s-o facă, îl avertiză Diana. Să nu crezi că n-o s-o facă.
Sanjit își lăsă capul să-i cadă în piept.
— Îmi pare rău, spuse Choo. Am dat greș.
Sanjit începu să-și desfacă bandajele de pe degetele perfect sănătoase.
— OK, ne-ați prins. Deci, permiteți-mi să vă urez bun venit pe insula San
Francisco de Sales.
— Mersi, spuse Caine sec.
— Și, da, avem ceva mâncare. Vreți să veniți cu noi? Sau poate vreți să
rămâneți aici cu sushi-ul vostru de oaie.
•
Pe tot parcursul dimineții și al amiezii, copiii traumatizați ai orașului
Perdido Beach umblară de colo-colo, pierduți și confuzi.
Dar Albert nu era nici pierdut, nici confuz. Copiii veniseră la el în biroul
de la McDonald’s, toată ziua. Avea un separeu acolo, într-un colț, lângă
fereastră, așa că putea privi piața centrală și putea vedea pe oricine care
trecea.
— Hunter a venit cu un cerb, dădu raportul unul dintre copii. Și cu niște
păsări. În total, în jur de treizeci și ceva de kilograme de carne bună de
mâncat.
— Bun, spuse Albert.
Quinn intră, murdar și mirosind a pește. Se prăbuși într-un scaun, în fața
lui Albert.
— Ne-am întors în larg. N-am prins prea mult, pentru că ne-am pornit
târziu. Dar tot avem în jur de douăzeci și cinci de kilograme bune.
— Ai făcut treabă bună, spuse Albert. Își făcu un calcul mental. Avem cam
o sută șaptezeci de grame de carne pe cap de om. N-avem nimic de pe
câmpuri. Bătu ușor în masă, gândindu-se. Nu are niciun sens să deschidem

900
mallul. Facem un grătar în piață. Frigem carnea, facem și o supă de pește. Un
Berto de căciulă.
Quinn clătină din cap.
— Frate, tu chiar vrei să-i aduni pe toți copiii ăștia la un loc, în piață?
Mutanți și normali? Așa de înnebuniți cum sunt toți în momentul ăsta?
Albert se gândi o clipă.
— Nu avem timp să deschidem mallul și trebuie să le scoatem produsul
ăsta pe piață.
Quinn zâmbi cu jumătate de gură.
— Produsul. Clătină din cap. Băi frate, singurul om pentru care n-o să-mi
fac griji când o să cadă FAYZ-ul – și chiar dacă nu cade – ești tu, Albert.
Albert încuviință, acceptând complimentul ca pe un simplu fapt.
— Îmi păstrez concentrarea.
— Da. Într-adevăr. Quinn încuviință pe așa un ton, încât Albert se întrebă
ce dorise să spună de fapt.
— Auzi, apropo, unul dintre puștii mei mi-a spus că l-ar fi văzut pe Sam.
Pe stânci, sus, la mică distanță de centrala nucleară, zise Quinn.
— Sam încă nu s-a întors?
Quinn clătină din cap.
— Întrebarea numărul unu pe care o tot aud: unde e Sam?
Albert se strâmbă disprețuitor.
— Cred că Sam are un fel de cădere nervoasă.
— Mda, păi cred că are tot dreptul, nu? spuse Quinn.
— Poate, recunoscu Albert. Dar, în mare parte, cred că doar se smiorcăie.
E supărat pentru că nu mai e el șeful.
Quinn se foi în scaun, stânjenit.
— El e cel care înfruntă pericolul fără să stea pe gânduri, pe când cei mai
mulți dintre noi stăm cu mâinile în sân sau ne ascundem pe sub o masă.
— Mda. Dar asta e treaba lui, nu-i așa? Adică totuși Consiliul îl plătește cu
douăzeci de Berto pe săptămână, ceea ce e de două ori mai mult decât
câștigă cei mai mulți.
Quinn nu păru încântat de explicație.
— Asta nu schimbă faptul că ar putea fi ucis. Și, oricum, să știi că nu-s cine
știe ce bani. Băieții mei câștigă zece Berto pe săptămână ca să pescuiască și e
muncă grea, dar, frățioare, multă lume ar putea să facă ce fac ei, însă numai
unul poate să facă ceea ce face Sam.
— Da, numai unul. Dar noi avem nevoie s-o poată face mai mulți oameni.
Cu mai puțină putere.
— Doar nu devii și tu un antimutant, nu-i așa?
Albert respinse ideea cu un gest al mâinii.
901
 — Nu mă acuza de prostie, OK? Faptul că băiatul îi lua apărarea lui Sam îl
scotea din sărite pe Albert. Nu avea nimic împotriva lui Sam. Sam îi apărase
de Caine și de bestia aia de Drake și de Căpetenie. Albert înțelegea toate
astea. Dar timpul eroilor era pe sfârșite. Sau, cel puțin, el asta spera. Aveau
nevoie să construiască din nou o societate adevărată, cu legi și reguli, și
drepturi. Erau în Perdido Beach până la urmă, nu în Sam Beach.
— Un alt puști, și cred că ăsta e al patrulea care zice asta, îmi spune că l-a
văzut pe Drake Merwin în incendiu, spuse Quinn.
Albert pufni disprețuitor.
— Lumea vorbește multe tâmpenii.
Quinn îl privi cu atenție multă vreme, încât Albert începu să se simtă
incomod. Apoi Quinn adaugă:
— Cred că, dacă toată chestia asta se dovedește a fi adevărată, ar fi bine
ca Sam să se hotărască să se întoarcă.
— Orc ar putea să aibă grijă de Drake. Și ar face-o doar pentru o sticlă de
votcă, spuse Albert cu indiferență.
Quinn oftă și se ridică să plece.
— Câteodată, îmi fac griji pentru tine, frățioare, știi?
— Auzi, în caz că nu ți-ai dat seama, eu hrănesc oamenii aici, OK? spuse
Albert. Astrid vorbește, și Sam se smiorcăie, iar eu fac ce e de făcut. Eu. De
ce? Pentru că eu nu vorbesc, eu fac.
Quinn se așeză la loc. Se aplecă spre el, cu coatele pe genunchi.
— Băi, tu-ți aduci aminte de vremea când dădeam teste la școală? Din
alea cu răspuns multiplu: A, B, C, D sau E sau toate cele de mai sus.
— Da?
— Frate, câteodată răspunsul corect e „toate cele de mai sus”. Locul ăsta
are nevoie de tine. Și are nevoie de Astrid. Și are nevoie de Sam. Toate cele
de mai sus sunt valabile, Albert.
Albert clipi des.
— Nu vreau să te jignesc în niciun fel, spuse Quinn repede, dar ideea e că
Astrid bate întruna din gură despre cum avem noi nevoie de nu știu ce
sistem și tu îți numeri banii și Sam se poartă de parcă toată lumea ar trebui
să tacă naibii și să se dea din calea lui și să-l lase să prăjească pe oricine se
pune cu el. Și voi, toți trei, nu vă asumați nicio responsabilitate de-
adevăratelea. Nu lucrați împreună, ceea ce noi, ăștia de rând, avem nevoie
de la voi. Pentru că – și, crede-mă, nu vreau să par un bou sau ceva –, frate,
zău așa, chiar avem nevoie de un sistem și avem nevoie de tine și de Berții
tăi și, câteodată, avem nevoie ca Sam să vină și să mai spargă și vreo câteva
capete.

902
 Albert nu spunea nimic. Creierul lui procesa totul, dar, după un minut, își
dădu seama că nu îi răspunsese nimic lui Quinn și că acesta aștepta un
răspuns, ba chiar se chircise puțin, ca și cum s-ar fi așteptat ca Albert să
izbucnească nervos.
Quinn se ridică din nou, clătină din cap supărat și spuse:
— OK, am înțeles. Să-mi văd de pescuitul meu.
Albert îi întâlni privirea.
— Picnic în piață în seara asta. Spune-le și celorlalți, OK?

• TREIZECI ȘI PATRU

7 ore, 2 minute

Diana începu să plângă atunci când Sanjit îi puse un castron de cereale

Cheerios în față. Îi turnă dintr-o cutie lapte procesat și era așa de alb, și
cerealele miroseau așa de frumos și făceau un zgomot așa de plăcut,
înmuindu-se în lapte și plutind în castronul albastru.
Încercă să mănânce cu mâna și apoi observă și lingura. Era curată.
Strălucitoare.
Cu mâna tremurândă, luă o lingură de cereale cu lapte și o duse la gură. În
momentul acela, pentru câteva clipe, restul lumii dispăru. Caine și Penny
înfulecau lacomi din castroanele lor; Bug, complet vizibil, făcea același lucru.
Dar tot ce putea ea observa, tot ce simțea era crănțănitul răcoros, creșterea
glicemiei, șocul gustului atât de cunoscut.
Da, asta era mâncare adevărată.
Lacrimile Dianei îi curgeau de pe obraji în lingură, adăugând puțină sare
următoarei înghițituri de cereale cu lapte.
Clipi și-l văzu pe Sanjit privind-o cu atenție. Ținea pregătită într-o mână
cutia uriașă de cereale și, în cealaltă, cutia de lapte.
Penny râse, mâncarea curgându-i puțin din gură.
— Mâncare, spuse Caine.
— Mâncare, încuviință Bug.
— Ce altceva mai aveți? întrebă Caine.
— Trebuie să mâncați mai încet, spuse Sanjit.
— Nu-mi spune tu ce trebuie să fac.
Sanjit nu se lăsă dominat.
903
 — Nu sunteți primii oameni morți de foame pe care i-am văzut.
— Cineva din Perdido Beach? întrebă Caine răstit.
Sanjit schimbă o privire îngrijorată cu băiatul mai mic, Virtue. El îi spuse
Dianei că acela era numele lui adevărat.
— Deci, e destul de rău pe continent, spuse Sanjit.
Caine își termină cerealele.
— Mai pune.
— Când un om flămânzit mănâncă prea mult deodată, i se face rău, spuse
Sanjit. Sfârșești prin a da totul la rațe.
— Mai vreau! spuse Caine, iar în vocea lui detectă o undă inconfundabilă
de amenințare.
Sanjit îi reumplu castronul, apoi făcu la fel pentru ceilalți.
— Ne pare rău că nu avem și altfel de cereale, Cap’n Crunch sau Froot
Loops, spuse Sanjit.
Jennifer și Todd erau mari amatori de alimentație sănătoasă. Nu cred că
ar fi dat bine pentru ei să fie fotografiați cu copii grași.
Diana observă tonul sardonic. Și mai observă că, înfulecând al doilea
castron de cereale, stomacul începuse să o doară. Se forță să se oprească.
— Avem destulă mâncare, îi spuse Sanjit cu blândețe. Mănâncă încet și
calm. Dă-i timp corpului să se readapteze.
Diana încuviință, dând încet din cap.
— Unde ai mai văzut oameni care mureau de foame?
— Unde am crescut. Cerșetorii. Câteodată, erau prea bolnavi ca să mai
cerșească sau aveau ghinion o perioadă și atunci ajungeau destul de
flămânzi.
— Mulțumesc pentru mâncare, spuse Diana.
Își șterse lacrimile de pe față și încercă să zâmbească. Dar își aminti că
avea gingiile inflamate și roșii, iar zâmbetul nu îi era tocmai atrăgător.
— Mai vedeam câteodată și scorbut, spuse Sanjit. Și voi aveți. Am să vă
aduc niște vitamine. O să vă simțiți mai bine în câteva zile.
— Scorbut, spuse Diana.
Suna ridicol. Scorbutul era din filmele cu pirați.
Caine privi apreciativ camera. Stăteau la o masă din lemn masiv la
intrarea în bucătărie. Pe băncile lungi de lemn ar fi încăput cu lejeritate
treizeci de oameni.
— Mișto, spuse Caine, indicând cu lingura lucrurile din cameră.
— Asta e masa servitorilor, spuse Virtue. Dar noi mâncăm aici întrucât
masa pentru familie e cam incomodă. Și masa de oaspeți din sufragerie… se
opri, temându-se să nu spună ceva ce n-ar fi trebuit.
— Deci, voi sunteți putred de bogați, cum ar veni, spuse Penny.
904
 — Părinții noștri sunt, spuse Virtue.
— Părinții adoptivi, îl corectă Sanjit.
— Jennifer și Todd. J-Todd, zise Caine. Așa li se zicea, nu-i așa?
— Cred că preferau Toddifer, spuse Sanjit.
— Așa. Cam câtă mâncare aveți? întrebă Caine brusc, neplăcându-i deloc
faptul că Sanjit nu tremura de frică.
„Nu se mai întâmplase demult ca cineva să-i țină piept lui Caine fără
frică”, își dădu seama Diana. Sanjit n-avea nici cea mai vagă idee cu cine avea
de-a face.
Eh, Sanjit avea să afle cât de curând.
— Choo, câtă mâncare mai avem?
Virtue ridică din umeri.
— Când am calculat eu, era destulă mâncare să ne ajungă amândurora
cam șase luni, spuse el.
— Sunteți numai voi doi? întrebă Diana.
— Credeam că J-Todd aveau cam zece plozi sau așa ceva, spuse Bug.
— Cinci, răspunse Sanjit. Dar nu suntem toți, aici, pe insulă.
Diana nu-l credea. Chiar în momentul în care cuvintele îi ieșiră pe gură,
Diana simți că nu le crede. Dar nu spuse nimic.
— Diana, o strigă Caine. I-ai citit pe cei doi prieteni ai noștri, aici de față?
Către Sanjit, Diana spuse:
— Trebuie să te țin de mână. Doar pentru un moment.
— De ce? întrebă Virtue, apărându-și fratele.
— Pot să-mi dau seama dacă ai vreun fel de… mutație stranie, spuse
Diana.
— Ca el, spuse Sanjit, făcând un semn către Caine.
— Să sperăm că nu, răspunse Diana.
Stomacul i se mai liniștise și acum își dorea rău de tot să afle ce era
dincolo de ușile cămării.
Sanjit îi oferi mâna. Cu palma în sus. Ca și cum ar fi făcut un gest de pace.
Cu palma deschisă. Încrezătoare. Dar ochii lui nu erau încrezători deloc.
Diana îi luă mâna într-ale ei. Mâna lui era calmă. A ei tremura.
Diana își închise ochii și se concentră. Trecuse ceva vreme de când nu mai
făcuse asta. Încercă să-și amintească totuși când fusese ultima dată, dar
amintirile ei erau doar niște fragmente disparate și era prea obositor ca să
încerce să le ordoneze.
Simți cum acționează. Își strânse pleoapele puternic, ușurată și temătoare
în același timp.
— E zero, spuse Diana. Apoi către Sanjit: Scuze, n-am vrut să spun nimic
prin asta.
905
 — Nici n-am crezut asta, răspunse Sanjit.
— Acum tu, îi spuse lui Virtue.
Virtue își întinse mâna, ca și cum ar fi vrut să dea noroc. Degetele erau
încovoiate, ca și cum s-ar fi pregătit să formeze un pumn. Diana îi luă mâna.
Era ceva acolo. Nu era de două bare, nu chiar așa puternică. Se întreba care
era puterea lui, oare, și dacă el știa că are așa ceva.
Mutațiile care apăreau erau de diferite grade și se manifestau în
momente diferite. Cei mai mulți copii nu păreau să dezvolte deloc puteri.
Unii căpătau puteri inutile. Doar de două ori i s-a întâmplat Dianei să
citească în cineva o putere de patru linii: Caine și Sam.
— El e de o linie, îi spuse lui Caine.
Caine aprobă din cap.
— Păi asta e și bine, și rău. E rău pentru că, dacă aveai o putere reală,
atunci mi-ai fi fost de folos. Bine, pentru că, de vreme ce nu ai, nu am niciun
motiv să-mi fac griji în privința ta.
— Sună cam prostește ce spui tu, zise Sanjit.
Bug și Penny se uitară la el stupefiați.
— Adică sună bine, dar, când stai să te gândești, nu are niciun sens ce
spui, continuă Sanjit. Dacă aș avea puterile astea de care pomenești tu, aș fi
perceput ca o amenințare. Nu le am, deci, nu sunt atât de folositor pe cât aș fi
fost dacă le-aș fi avut. Folositor și amenințător, de fapt, în cazul ăsta,
înseamnă același lucru.
Dar, în timp ce vorbea, zâmbi larg și inocent în aparență.
Caine îi întoarse zâmbetul. Dar era zâmbetul rechinului către peștișorul
Nemo.
Dar nu, greșit, zâmbetul lui Sanjit era mai viclean de-atât. Ca și cum știa,
de fapt, că ceea ce făcea era periculos.
Nu mulți oameni reușeau să-i țină piept lui Caine. Diana reușea. Dar ea
știa demult că asta făcea parte din farmecul ei. Caine avea nevoie de cineva
care nu se lăsa intimidat.
Dar asta n-avea să funcționeze pentru Sanjit. Se întreba dacă exista vreo
modalitate prin care să-l avertizeze că n-avea de-a face cu un bătăuș
obișnuit, de la care se putea aștepta să-i tragă un șut. Văzuse scânteia de ură
din ochii lui Caine. Simțise cum toată lumea își ținea respirația în preajma
lui. Același lucru trebuia să-l facă și Sanjit. Numai că el înfruntă privirea lui
Caine și-și păstră pe buze zâmbetul molipsitor.
— Adu-mi altceva de mâncare, spuse Caine în cele din urmă.
— Absolut, răspunse Sanjit. Virtue îl urmă, ieșind și el din încăpere.
— Minte în legătură cu ceva, îi spuse Caine Dianei, pe o voce scăzută.
— Majoritatea oamenilor mint, răspunse Diana.
906
 — Dar nu și tu, Diana. Nu pe mine.
— Bineînțeles că nu.
— Ne ascunde ceva, insistă Caine. Dar, în momentul acela, Sanjit și Virtue
se întoarseră, cărând o tavă plină cu tot felul de conserve de piersici și o
cutie cu biscuiți digestivi, și borcane mari de dulceață și unt de arahide. Lux
inimaginabil, chestii care valorau mai mult decât aurul.
Indiferent ce ascundea Sanjit, gândi Diana, nu era nici pe departe la fel de
important ca lucrurile pe care le oferea.
Mâncară iar și iar, și iar. Fără să le pese că stomacul lor nu mai putea.
Fără să le pese că le zvâcnea capul de durere.
Nici măcar nu le păsa când oboseala, epuizarea îi ajunseră și, unul câte
unul, începură să închidă ochii.
Penny alunecă din scaun, ca un bețiv căruia i se rupea firul. Diana îl privi
pe Caine ca prin ceață, căutând să vadă cum reacționa. Dar Caine puse, pur și
simplu, capul pe masă.
Bug sforăia.
Diana se uită la Sanjit, cu privirea încețoșată. El îi făcu cu ochiul.
— Oh, spuse Diana și apoi își încrucișă brațele pe masă și puse și ea capul
jos.
•
— O să fie nasol de tot când o să se trezească, spuse Virtue. Poate ar
trebui să-i omorâm.
Sanjit îl apucă pe fratele lui de haină și-l trase aproape de el,
îmbrățișându-l scurt.
— Da, o pereche de criminali disperați, exact asta suntem.
— Caine s-ar putea să fie, totuși. Când se va trezi…
— Ambienul pe care i l-am dat ar trebui să-i țină adormiți măcar o vreme.
Și, când se trezesc, o să fie legați fedeleș. Și noi o să fim plecați, spuse Sanjit.
Cel puțin așa sper. După cum se arată treaba, probabil c-ar fi mai bine să
facem niște rezerve de mâncare mai întâi. Ceea ce înseamnă să coborâm și
să urcăm pe stâncă de mai multe ori.
Virtue înghiți greu.
— Chiar ai de gând s-o faci?
Zâmbetul lui Sanjit dispăru.
— Am să încerc, Choo. Asta e tot ce pot să fac.

907
 • TREIZECI ȘI CINCI

1 oră, 27 de minute

Sam ajunse, într-un final, unde știuse întotdeauna că avea să se

sfârșească. Îi luase întreaga zi să ajungă acolo. Soarele deja asfințea peste
orizontul fals.
Centrala nucleară a orașului Perdido Beach era înfiorător de tăcută. În
zilele de demult, scotea un vuiet constant. Nu al reactorului nuclear în sine,
ci al turbinelor gigantice care transformau aburul ultraîncălzit în energie
electrică.
Lucrurile erau la fel cum le lăsase. O gaură arsă în peretele camerei de
control. Mașini sfărâmate ici și colo de Drake sau Dekka. Toate dovezile
luptei care se dăduse acolo acum câteva luni.
Intră prin camera turbinelor. Mașinăriile erau mari cât casele, monștri de
metal, cocoșați, transformați în grămezi imense de fier vechi.
Camera de control rămăsese și ea cum o lăsaseră el și Caine. Ușa smulsă
din balamale de Jack. Sângele uscat – al lui Brittney, în mare parte – forma
un strat scorojit, maroniu care se desprindea de pe podeaua cândva
lustruită.
Computerele antice erau moarte. Luminile indicatoarelor și luminile
lămpilor de avertizare erau de mult stinse, cu excepția unei raze de lumină
slabă emisă de un singur bec de urgență. Bateria avea să se termine în
curând.
Nu e de mirare că Jack refuzase să se întoarcă în locul ăsta. Și nu de frica
radiațiilor nucleare. De frica fantomelor. În adâncurile sufletului său, gândi
Sam, Jack suferea din cauză că mașinăriile fuseseră aduse în starea asta de
inutilitate.
Pașii lui Sam se auzeau cu ecou. Știa unde se duce, unde trebuia să se
ducă.
Pe un birou era un ecuson, unul dintre ecusoanele alea cu semnal de
alarmă, care își schimbau culoarea când nivelurile de radiații creșteau. Sam
îl luă de pe birou, îl privi, neștiind foarte clar dacă îi păsa.
În siguranță sau nu, tot avea să ajungă la reactor.
Lumina soarelui se revărsa prin gaura pe care o lăsase Caine în peretele
de beton al zonei securizate. Dar lumina era slabă: doar strălucirea apusului
reflectată de pereții muntelui.

908
 Sam își ridică mâna și formă o sferă de lumină. Nu-i dezvălui nimic
altceva decât umbre.
Ajunse în locul cu pricina. Chiar aici Drake îi demonstrase lui Sam că
putea să cauzeze o reacțiune în lanț și să ucidă orice ființă vie din FAYZ.
Chiar aici Drake stabilise prețul pe care avea Sam să-l plătească.
Asta era pardoseala pe care Sam zăcuse și acceptase să fie bătut.
Sam văzu ambalajul seringii de morfină cu care îl împunsese Brianna. Și
aici podeaua avea aceeași pojghiță maronie și scorojită.
Un zgomot! Se întoarse brusc, își întinse mâinile și trase cu raze
strălucitoare de lumină.
Ceva pocni. Trase din nou, rotind razele de lumină încet, de la stânga la
dreapta, prin toată încăperea, arzând orice îi stătea în cale.
O scară metalică se prăbuși la pământ. Un monitor de calculator explodă
ca un bec expirat. Sam se ghemui, pregătit de luptă. Ascultă.
— Dacă e cineva, ai face mai bine să-mi spui, vorbi el umbrelor. Pentru că
altfel te omor!
Nu-i răspunse nicio voce.
Sam formă o a doua sferă de lumină și o aruncă destul de sus. Acum
umbrele se îmbrățișau și se încrucișau, aruncate de două lumini rivale.
O altă lumină, apoi o alta și încă una. Le forma prin puterea voinței lui și
le suspenda în aer, ca pe niște lampioane. Nu văzu pe nimeni.
Razele lui tăiară cablurile și topiră tablourile de comandă. Dar nu erau
niciun fel de cadavre zăcând pe pardoseală.
— Probabil un șobolan, își spuse.
Tremura. Luminile nu erau suficiente, tot mai era întuneric. Și, chiar dacă
ar fi fost lumină, dacă era cineva acolo, se putea ascunde oriunde. Prea multe
cotloane și unghere, prea multe mașinării ciudate care puteau oferi, la o
adică, posibile ascunzători.
— Un șobolan, își repetă, fără prea multă convingere. Sau ceva.
Dar nu Drake.
Nu, Drake era în Perdido Beach, asta dacă, într-adevăr, exista realmente și
nu era doar un produs al imaginației supraîncălzite a lui Sam.
Camera reactorului era doar o idee mai luminată decât atunci când
intrase. Nu găsise nimic. Nu aflase nimic.
— Dar, în schimb, am făcut praf și pulbere locul acesta, își spuse el.
Și ce realizase cu asta? Nimic.
Sam își strecură o mână pe sub gulerul tricoului. Atinse pielea de pe
umăr. Pe sub tricou își verifică și pielea de pe piept, și de pe abdomen. Își
pipăi coastele, și în dreapta, și în stânga și apoi și în spate. Răni noi, urmele

909
încă proaspete ale biciului lui Drake. Dar mult mai rea era amintirea rănilor
vechi.
Fusese aici. Era viu. Era rănit, da, dar pielea nu-i atârna în fâșii.
Și era foarte, foarte viu.
— Ei bine, spuse Sam, pe asta am lămurit-o.
Avusese nevoie să se întoarcă aici, pentru că locul ăsta îl umplea de
groază. Avusese nevoie să pună stăpânire pe locul ăsta. Tocmai locul în care
se rugase să moară.
Dar nu murise.
Unul câte unul, stinse sammy-sorii, până când nu rămase decât lumina
slabă, indirectă a apusului.
Rămase acolo o vreme, în picioare, sperând că-și lua adio de la locul acela.
Se întoarse apoi și se îndepărtă, îndreptându-se spre casă.
•
Brittney se trezi cu fața în nisip. Pentru un moment cumplit crezu că era
îngropată iar.
Domnul putea să-i ceară orice, dar, Doamne, nu, numai asta nu. Numai
asta nu.
Se întoarse, clipi, surprinsă să vadă că soarele era încă pe cer.
Era deasupra liniei mareei, la distanță de câțiva metri de dantela subțire a
valurilor. Ceva, o masă informă și îmbibată de apă, ce părea a fi de mărimea
unei persoane, se afla între ea și apă. Jumătate în apă, cu picioarele întinse
pe nisip uscat, ca și cum ar fi alergat înspre ocean, s-ar fi împiedicat și s-ar fi
înecat.
Brittney se ridică. Își scutură brațele de nisip umed, dar se lipise de
noroiul cenușiu care o acoperea din cap până în picioare.
— Tanner?
Fratele ei nu apăru. Era singură. Iar acum frica o făcea să tremure. Simțea
frică pentru prima dată de când ieșise de sub pământ. Frica asta era ca un
monstru întunecat, devorator de suflete.
— Ce sunt eu? întrebă ea.
Nu-și putea lua privirea de la cadavru. Nu putea să-și oprească picioarele
din a se apropia. Trebuia să vadă, chiar dacă știa, în adâncul sufletului ei, că
ceea ce avea să vadă o va distruge.
Brittney stătea deasupra cadavrului. Îl privi. Cămașa ruptă în fâșii. Pielea
sfârtecată și umflată. Urmele de bici.
Un urlet animalic teribil ieși din gâtlejul lui Brittney. Fusese acolo,
inconștientă, pe nisip, când se întâmplase. Fusese chiar acolo, la câțiva metri
distanță de demonul care îl lovise în felul ăsta pe sărmanul băiat.
— Demonul, spuse Tanner, apărând lângă ea.
910
 — Nu l-am oprit, Tanner, n-am reușit.
Tanner nu spuse nimic, și Brittney se uită la el, implorându-l.
— Ce se întâmplă cu mine, Tanner? Ce-am devenit?
— Tu ești Brittney. Un înger al Domnului.
— Ce nu-mi spui? Știu că e ceva. Simt că e ceva. Știu că nu-mi spui totul.
Tanner nu-i zâmbea. Nu-i răspundea.
— Tu nu ești real, Tanner. Ești mort și îngropat. Ești închipuirea mea.
Se uită la nisipul umed. Două seturi de urme de pași duceau către locul
acela. Ale ei. Și ale bietului băiat din apă. Dar mai era și un al treilea, nici ale
ei și nici ale băiatului. Și acestea nu traversau plaja. Erau doar aici. Ca și cum
ar fi aparținut cuiva care se materializase din senin și apoi dispăruse.
Când Tanner nu spuse nimic, Brittney îl imploră.
— Spune-mi adevărul, Tanner. Spune-mi adevărul. Apoi, într-o șoaptă
tremurată: Eu am făcut asta?
— Tu ești aici să lupți cu demonul, spuse Tanner.
— Cum să mă lupt cu demonul dacă nu știu nici cine este, nici unde este și
când nici eu însămi nu știu ce sunt?
— Tu fii Brittney, spuse Tanner. Brittney era bună și curajoasă, și
credincioasă. Brittney se ruga la Mântuitor, când se simțea slabă.
— Brittney era… Ai spus „Brittney era”, zise Brittney.
— Ai cerut să afli adevărul.
— Sunt încă moartă, nu-i așa? întrebă Brittney.
— Sufletul lui Brittney este în rai, spuse Tanner. Dar tu ești aici. Iar tu vei
rezista demonului.
— Vorbesc cu un ecou al propriei minți, spuse Brittney, nu lui Tanner, ci
sieși. Se lăsă în genunchi și mângâie părul ud și ciufulit. Fii binecuvântat,
sărmane copil!
Se ridică. Se îndreptă cu fața spre oraș. Se va duce acolo. Știa că demonul
se va duce și el acolo.
•
Mary lucra în biroul ei înghesuit la orarul pentru săptămâna viitoare.
John stătea în ușă. În piața orașului se pregătea mâncarea. Mary o putea
mirosi de acolo, chiar și dincolo de izul omniprezent de urină și fecale, de
acuarele și mizerie.
Carne arsă și crocantă. Va trebui să-și îndese pe gât o parte și va trebui s-
o facă public. Altfel toată lumea se va uita la ea, o va arăta cu degetul și va
șopti „anorexică”.
Nebună. Instabilă.
Mary își pierde mințile.

911
 Nu mai era Mama Mary. Era Nebuna Mary. Mary cea care nu-și ia
pastiluțele la timp. Sau Mary cea care lua prea multe pastiluțe. Acum,
mulțumită lui Astrid, știa toată lumea. Știau toți. Cu toții puteau să și-o
închipuie pe Mary căutând Prozac și Zoloft, cum căuta Gollum inelul. Mary
vârându-și degetele pe gât să vomite mâncarea, chiar dacă oamenii normali
ajunseseră să mănânce gândaci.
Iar acum credeau că fusese dusă de nas de un soi de escroacă. Că fusese
prostită de Orsay.
Credeau că era sinucigașă. Sau mai rău.
— Mary, spuse John. Ești gata?
Era atât de dulce frățiorul ei! Frățiorul ei mincinos, atât de dulce și atât de
îngrijorat! Evident că era. Nu voia să i se pună în cârcă îngrijirea tuturor
copiilor.
— Mâncarea aia miroase tare bine, nu? întrebă John.
Mirosea a grăsime râncedă. Mirosea dezgustător.
— Da, spuse Mary.
— Mary.
— Ce e? se răsti Mary. Ce vrei de la mine?
— Eu… ăăă… Ascultă, îmi pare rău că am mințit. În legătură cu Orsay.
— Profeta, vrei să spui.
— Nu cred că e o profetă, spuse John, lăsându-și capul în jos.
— De ce? Pentru că nu e de acord cu Astrid? Pentru că nu crede că trebuie
să rămânem, pur și simplu, închiși aici?
John se apropie de ea. Își puse mâna pe brațul lui Mary. Ea o dădu la o
parte.
— Mi-ai promis, Mary, o imploră John.
— Și tu m-ai mințit, îi replică ea.
În ochii fratelui ei erau lacrimi.
— E ziua ta, Mary. Într-o oră. N-ar trebui să pierzi vremea cu orarul ăla, ar
trebui să te pregătești. Trebuie să-mi promiți că nu mă vei părăsi pe mine și
nici pe copiii ăștia.
— Ți-am promis deja, spuse Mary. Mă faci mincinoasă?
— Mary… o imploră John care rămăsese fără cuvinte.
— Pregătește-i pe copii să iasă, spuse Mary. Se face de mâncare. Trebuie
să avem grijă să luăm și porțiile pentru cei mici.

912
 • TREIZECI ȘI ȘASE

47 de minute

Se dăduse de veste că se va organiza picnicul din piața orașului. Dar nu ar

fi fost necesar. Mirosul mâncării gătite în aer liber era mai mult decât
suficient. Albert aranjase totul cu eficiența lui obișnuită.
Astrid stătea pe treptele primăriei. Micul Pete stătea la două trepte mai
sus, în spatele ei, jucându-se cu jocul lui mort, ca și cum de asta ar fi depins
întreaga lui viață.
Astrid înghițea, nervoasă. Netezi cele două foi de hârtie din mâini. Le tot
mototolea inconștient și apoi, dându-și seama de ce făcuse, le îndrepta din
nou. Scoase un pix din buzunarul din spate, tăie câteva cuvinte, le rescrise, le
șterse iar și începu din nou întregul joc de-a mototolitul și îndreptatul foilor.
Albert era prin apropiere, supraveghind întreaga zonă, cu brațele
încrucișate la piept. Era, ca de obicei, cel mai curat, mai bine îmbrăcat, mai
calm și mai concentrat om de acolo. Astrid îl invidia pe Albert pentru asta:
își fixase un țel și nu părea niciodată să se îndoiască de el. Astrid fusese
aproape, deși nu tocmai, ofensată de felul în care Albert venise la ea și îi
spusese să înceteze să-și mai plângă de milă și să revină cu picioarele pe
pământ.
Dar funcționase. Făcuse, în sfârșit, ce avea de făcut. Așa spera, oricum. Nu
arătase încă rezultatele nimănui. Poate că oamenii vor spune că e nebună.
Dar ea spera că nu va fi cazul, pentru că, și după toată perioada de îndoială
de sine, după tot abuzul pe care îl îndurase, ea încă mai credea că avusese
dreptate. FAYZ-ul nu putea fi doar despre Albert și banii lui sau despre Sam
și spartul capetelor în dreapta și-n stânga. FAYZ-ul avea nevoie de reguli și
de legi, și de drepturi.
Oamenii veneau atrași de mirosul de carne. Nu era mare porția, Albert le
spusese clar, dar, după un asemenea incendiu, cu atât de mulți copii care își
pierduseră proviziile limitate de mâncare și în lipsa fructelor și legumelor
de pe câmpurile arabile, aducerea oricărui fel de mâncare le făcea stomacul
să chiorăie și le ploua în gură.
Albert avea paznici pregătiți, patru dintre oamenii lui, înarmați cu bâte de
baseball, arma de căpătâi din FAYZ. Și doi dintre oamenii lui Edilio și Edilio
însuși patrulau cu armele aruncate pe câte un umăr.
Chestia ciudată era cum lui Astrid nu i se mai părea totul ciudat. Un puști
de nouă ani, îmbrăcat în zdrențe, împărțea o sticlă de whisky cu unul de
913
unsprezece ani, ras în cap și purtând o mantie făcută dintr-un cearșaf de pat
verde-măsliniu. Copii cu ochii înfundați în orbite. Copii cu răni supurânde,
netratate, abia băgate în seamă. Băieți îmbrăcați numai în chiloți și bocanci.
Fete purtând rochiile strălucitoare de seară ale mamelor lor, scurtate ca din
topor, hăcuite cu foarfecele. O fată care încercase să-și scoată singură
aparatul dentar cu un clește și care acum nu mai putea închide gura din
cauza fierului zimțat care îi ieșea prin dinții din față.
Și arme. Peste tot arme. Cuțite, de la cele mari, de măcelar, purtate la
curea, până la cuțite de vânătoare în teci de piele cu ornamente. Răngi.
Bucăți de țevi de fier cu mânere făcute din bandă adezivă și curele. Unii
fuseseră chiar și mai creativi. Astrid văzuse un puști de șapte ani cărând un
picior de lemn de la o masă, pe care își lipise niște cioburi mari de sticlă.
Și toate acestea deveniseră parte din firescul vieții.
În piața aceea coioții atacaseră copii lipsiți de apărare, țipând din
răsputeri. Asta schimbase mult atitudinea oamenilor asupra armelor.
Dar, în același timp, fetițele duceau păpuși cu ele peste tot. Băieții purtau
figurine ale eroilor de acțiune în buzunarele de la spate. Benzi desenate
murdare, pătate, jerpelite încă mai ieșeau din curelele de la pantaloni sau
erau ținute strâns în mâini, cu unghiile la fel de lungi și de murdare ca de
lup. Puști care împingeau cărucioare pentru copii, în care își țineau avutul.
Copiii din Perdido Beach erau, în momentele lor cele mai bune, niște
epave. Dar acum, după incendiu, erau cu mult mai rău. Copiii erau încă negri
de funingine și cenușă.
Tusea era zgomotul de fond. „Gripa din ultima vreme avea să se
răspândească acum, cu toată mulțimea asta adunată”, gândi Astrid cu jale.
Plămânii afectați de fumul inhalat erau cu atât mai vulnerabili.
Dar erau încă în viață, își spuse Astrid. În ciuda celor întâmplate, mai bine
de nouăzeci la sută dintre copiii prinși în FAYZ erau încă vii.
Mary îi conduse pe preșcolari în piața orașului. Astrid o privi cu atenție.
Mary părea a fi aceeași dintotdeauna. Prinse o fetiță în momentul în care un
băiat cu un skateboard era să dea peste ea. Să fi greșit în privința lui Mary?
Mary n-ar ierta-o niciodată.
— Ei, și ce? mormăi Astrid obosită. Nu e ca și cum aș fi cine știe ce
populară.
Apoi Zil și vreo duzină de puști din gașca lui apărură clătinându-se în
piață. Astrid își încleștă maxilarele. Oare mulțimea se va năpusti asupra lor?
Aproape că spera să se întâmple așa. Oamenii credeau că dacă nu l-a lăsat pe
Sam să-l omoare pe Zil însemna că ea nu-l disprețuia întrutotul pe liderul
celor de la Human Crew. Mare greșeală. Îl ura pe Zil. Ura tot ceea ce făcuse și
tot ceea ce încercase să facă el.
914
 Edilio se mișcă repede, interpunându-se între Zil și câțiva băieți care deja
se porniseră spre el, cu bâtele și cuțitele pregătite.
Oamenii lui Zil erau înarmați și ei cu bâte și cuțite, la fel cum erau și cei
care voiau să le vină de hac. Edilio avea asupra lui o armă de foc.
Astrid nu putea să sufere ideea că la asta se limita viața uneori: arma mea
e mai mare decât arma ta.
Dacă Sam ar fi fost aici, totul s-ar fi redus la mâinile lui. Lumea fie văzuse
ce putea Sam să facă, fie auzise poveștile povestite cu lux de amănunte.
Nimeni nu se împotrivea lui Sam.
— E și ceea ce-l face periculos, mormăi Astrid ca pentru sine.
Dar era, în același timp, și ceea ce-o ținuse în viață de atâtea ori. Și pe ea,
și pe micul Pete.
Îl ura pe Sam pentru că făcuse asta, pentru că se retrăsese așa. Pentru că
dispăruse. Era o atitudine pasiv-agresivă. Nedemnă pentru el.
Pe de altă parte, se bucura că plecase. Dacă ar fi fost aici, totul ar fi fost
despre el. Dacă Sam ar fi fost aici, fiecare cuvânt pe care l-ar fi rostit Astrid
ar fi fost condiționat de ce Sam ar fi spus sau n-ar fi spus. Copiii s-ar uita la
el, ca să ghicească ce gândește, așteptând să vadă dacă dă din cap sau râde,
sau doar zâmbește afectat sau îi privește cu ochii aceia reci, de fier, o privire
de avertizare pe care o dobândise în ultimele luni.
Orc își făcu loc prin mulțime. Oamenii se dădură la o parte, lăsându-l să
treacă. Astrid o văzu și pe Dekka, ocolită, ca de obicei, de către ceilalți copii,
astfel încât părea a avea un câmp electric în jurul ei. Singura persoană pe
care Astrid n-o vedea era Brianna. Brianna nu era o persoană pe care o ratai
sau o treceai cu vederea. Probabil că era încă prea bolnavă ca să iasă din
casă.
— A venit momentul, spuse Albert, peste umăr.
— Acum?
Astrid era surprinsă.
— De îndată ce le dăm de mâncare, se împrăștie în toate părțile. I-am
adunat aici și i-am forțat să se comporte civilizat tocmai pentru că este
mâncare. De îndată ce mâncarea dispare…
— OK.
Inima lui Astrid bătea mai să-i sară din piept. Își încleștă iar degetele pe
foile ei de hârtie și se ridică prea brusc.
— Ca Moise, nu crezi? spuse Albert.
— Poftim?
— Ca Moise, coborând de pe munte cu Cele Zece Porunci, explică Albert.
— Alea erau scrise de Dumnezeu, răspunse Astrid. Astea nu.

915
 Se împiedică puțin coborând scările, dar se redresă. Nimeni nu băgă de
seamă în mod deosebit când păși ea în mijlocul mulțimii. Unul sau doi copii
o salutară. Mult mai mulți făcură comentarii nepoliticoase sau ostile la
adresa ei. Cei mai mulți însă erau concentrați asupra micilor focuri de
tabără, unde carnea de vânat și de pește se perpelea pe frigărui făcute din
umerașe de sârmă.
Ajunse până la fântâna arteziană, adică destul de aproape de grătare,
astfel că puștii băgară de seamă că se urca pe margine și despăturise foile de
hârtie.
— Oameni buni… începu ea.
— Ah, pentru Dumnezeu, mai scutește-ne de discursuri, se auzi o voce
răuvoitoare.
— Eu… ăăă… am câteva cuvinte de spus. Înainte să vă apucați să mâncați,
zise Astrid.
Se auzi un bombănit prelung. Un puști puse mâna pe niște pământ și
aruncă, dar țintind prost și fără prea multă convingere, spre Astrid. Orc făcu
doi pași în direcția lui, trântind din mers câțiva copii, și mârâi, cu fața lui
înfricoșătoare, drept în nasul puștiului. Asta puse capăt momentului de
aruncat cu noroi în Astrid.
— Dă-i bătaie, Astrid, mormăi Orc.
Astrid observă că Edilio își ascundea un zâmbet. Acum un milion de ani,
în cealaltă viață, Astrid făcuse meditații cu Orc.
— OK, începu Astrid. Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze.
Eu… OK. Când a început FAYZ-ul, viețile noastre s-au schimbat. Și de atunci
întruna tot ce am făcut a fost să supraviețuim, zi după zi. Am avut noroc
datorită unor oameni care au muncit din greu și care și-au asumat niște
riscuri uriașe, ca să ne ajute să trecem peste multe.
— Putem să mâncăm acum? țipă un puști oarecare.
— Și am fost cu toții preocupați să supraviețuim și preocupați de ceea ce-
am avut de pierdut. Acum a venit momentul să privim în viitor. Pentru că
vom mai fi aici o vreme. Poate pentru toată viața.
Asta îi aduse o puzderie de insulte, dar Astrid continuă.
— Avem nevoie de reguli și de legi, și de toate, spuse Astrid. Pentru că
avem nevoie de justiție și de puțină pace.
— Eu nu vreau decât puțină mâncare, țipă o altă voce.
Astrid vorbi în continuare.
— Deci, toți veți avea drept de vot asupra chestiei ăsteia. Dar am pus pe
hârtie un cod de legi. Nimic complicat.
— Da, pentru că suntem prea proști, spuse Howard, dintr-odată drept în
fața ei.
916
 — Nu, Howard. Dacă a fost cineva prost, atunci eu am fost aia. Am tot
căutat un sistem perfect, ceva care să nu presupună niciun fel de
compromisuri.
Asta atrase atenția și mai multor copii.
— Ei bine, nu există sisteme perfecte. Așa că am scris un set imperfect de
legi. Regula numărul unu: fiecare dintre noi are dreptul de a fi liber și de a
face ce vrea, atâta vreme cât nu face rău altcuiva.
Așteptă. Nimeni nu spunea nimic răutăcios. Nici măcar Howard.
— Doi: Nimeni nu poate să rănească o altă persoană, decât dacă e în
legitimă apărare.
De voie, de nevoie, lumea începu să fie atentă. Nu chiar toată lumea. Dar
din ce în ce mai mulți pe măsură ce continua.
— Trei: Nimeni nu are voie să-și atribuie bunurile altuia.
— Nu că am avea cine știe ce de luat, spuse Howard, dar i se ceru să facă
liniște.
— Patru: Suntem cu toții egali și avem exact aceleași drepturi. Mutanți
sau normali.
Astrid văzu scânteia de mânie de pe chipul lui Zil. Se uita în jurul lui,
părând să ia pulsul mulțimii. Se întreba dacă o să facă o mișcare acum sau o
să aștepte o altă ocazie.
— Cinci. Oricine comite o infracțiune – fură sau rănește pe cineva – va fi
acuzat și judecat, în fața unui juriu format din șase copii.
Unii din mulțime începură iar să-și piardă interesul și aruncau priviri
lungi în direcția mâncării. Dar alții așteptau răbdători. Ba chiar respectuoși.
— Șase: A minți membrii unui juriu e o infracțiune. Șapte: Pedepsele pot
varia de la o amendă la a fi închis în închisoare pentru o perioadă de o lună
sau mai mult, până la exilul permanent din Perdido Beach.
Mulțimea părea să agreeze ce auzea. Erau unii care își băteau joc, puști
care se arătau cu degetul unul pe celălalt, unii se împingeau, dar cei mai
mulți se comportau politicos.
— Opt: Vom alege un nou Consiliu al orașului la fiecare șase luni. Dar
Consiliul nu poate schimba aceste nouă legi.
— Am terminat? întrebă Howard.
— Mai e una. Regula a noua, spuse Astrid. Asta e regula care îmi provoacă
cele mai multe îndoieli. Într-un fel urăsc ideea de a avea legea asta. Dar nu
văd cum am putea s-o ocolim. Se uită la Albert și apoi făcu un semn din cap
lui Quinn, care se încruntă și părea confuz.
Asta, în sfârșit, atrase atenția tuturor.
Astrid împături hârtiile și le îndesă în buzunar.

917
 — Toată lumea trebuie să trăiască după legile astea. Normal sau mutant…
Cetățeni obișnuiți sau membri ai Consiliului. Cu excepția…
— Cu excepția lui Sammy? completă Howard.
— Nu! se răsti Astrid. Apoi, mai calmă, refuzând să răspundă provocării:
Nu, nu cu excepția lui Sam. Cu excepția unor cazuri de urgență. Consiliul are
dreptul de a suspenda oricare reguli pentru o perioadă de douăzeci și patru
de ore în caz de urgență majoră. Într-o astfel de situație, Consiliul va numi o
persoană sau mai multe persoane care să acționeze drept Apărători ai
Orașului.
— Sammy, spuse Howard.
Râse cinic.
Astrid îl ignoră, în schimb, își îndreptă atenția asupra lui Zil.
— Zil, dacă tu consideri că regulile astea sunt făcute ca să-ți facem ție rău,
ești liber s-o spui.
Pe un ton mai puternic, Astrid strigă:
— Cu toții veți avea șansa de a vota, dar, pentru moment, temporar,
aceste reguli vor deveni legi din secunda în care majoritatea Consiliului o
afirmă.
— Eu votez „Da”, spuse Albert repede.
— Și eu, spuse Edilio de undeva din mulțime.
Howard își dădu ochii peste cap. Se uită la Orc, care dădu din cap
afirmativ. Howard oftă teatral.
— Da, fie cum vreți voi.
— Bine, atunci, spuse Astrid. Cu mine se fac patru din șapte. Deci, acestea
sunt legile din Perdido Beach. Legile din FAYZ.
— Putem să mâncăm acum? întrebă Howard.
— Încă un lucru, spuse Astrid. Am mințit. Și i-am convins și pe alții să
mintă. Asta nu contravine nici uneia dintre regulile astea, dar tot nu e corect.
Rezultatul este că oamenii nu vor mai avea încredere în mine. Prin urmare,
renunț la poziția mea din Consiliul orașului. Începând din momentul ăsta.
Howard începu să bată din palme ironic. Astrid râse. Nici măcar n-o mai
deranja. De fapt, simțea că ar putea să i se alăture. Ca și cum, în sfârșit, ar fi
putut păși afară din ea însăși, văzându-se din exterior ca fiind stridentă și
autoritară, și ușor ridicolă.
În mod ciudat, asta o făcea să se simtă mai bine.
— Acum, să mâncăm, spuse Astrid.
Sări jos de pe fântână, simțindu-se mai ușoară. Ca și cum ar fi cântărit trei
sute de kilograme în urmă cu un minut și acum era ușoară și sprintenă ca o
gimnastă. Îl bătu pe Howard pe umăr și se duse la Albert care clătina încet
din cap.
918
 — Mișto, spuse Albert. Tu îți permiți să pleci.
— Da. Deci, cred că acum am nevoie de o slujbă, Albert, spuse Astrid. Ai
ceva posturi libere?

• TREIZECI ȘI ȘAPTE

33 de minute

— Nu făceam în pat sau ceva, zise Justin. La mine acasă, adică.

Mary îl ignoră. În schimb, privi spectacolul oferit de Astrid. Îi lăsase un
gust amar. Evident că Astrid găsise o portiță de scăpare din groapa pe care
și-o săpase singură. Deșteapta, frumoasa Astrid. Trebuia să fie minunat să fii
Astrid. Trebuia să fie minunat să ai atâta încredere în tine, încât să urci pe
fântână, să dai un set de reguli și apoi să pleci, cu capul sus, cu pletele tale
blonde și frumoase fluturând în vânt.
— Pot să mă duc să-l văd pe Roger după ce mănânc?
— Cum vrei, spuse Mary.
Nu mai dura mult și avea să iasă de aici. Avea să termine cu locul acesta
îngrozitor și oamenii aceștia groaznici. O să fie afară, cu mama ei, și o să-i
povestească despre toate.
Astrid se aliniase la coada pentru grătar. Astrid și micul Pete. Copiii o
băteau pe spate. Îi zâmbeau larg. O plăceau mai mult acum decât înainte. De
ce? Pentru că recunoscuse că dăduse greș și apoi își dăduse demisia și îi
lăsase cu un nou set de reguli pe care să le urmeze?
„În felul ei, Astrid trecuse și ea printr-o dispariție”, gândi Mary.
Câte minute îi mai rămăseseră lui Mary până avea șansa să scape de
acolo? Își scoase din buzunar ceasul primit de la Francis. Jumătate de oră.
După atâtea griji și atâta așteptare, momentul încă părea să se apropie
prea repede, luând-o pe nepregătite.
John o privea cu atenție, conducându-i în același timp pe copii spre partea
din față a cozii, la mâncare. Se uita la ea. Aștepta ceva de la ea. Ca toți ceilalți.
Mary trebuia, evident, să se așeze și ea la coadă, la mâncare, să-i
dovedească lui Astrid că era o mincinoasă, numind-o anorexică.
Dar, în cele din urmă, zău așa, ce avea Mary de dovedit?
Ignoră semnul pe care îl făcuse John, îi ignoră pe copiii din jurul ei și se
îndreptă spre grădiniță.
919
 Era liniște și nu era nimeni prin preajmă.
Locul ăsta fusese toată viața ei de la căderea barierei FAYZ-ului. Întreaga
ei viață. Gaura asta împuțită, mizerabilă și mohorâtă. Se uită de jur împrejur.
Ura locul. Și se ura și pe sine că îl lăsase s-o definească.
Nu auzise pe nimeni în spatele ei. Dar simți că era cineva.
I se ridică părul de pe ceafă.
Mary se întoarse. Acolo. În spatele foliei lăptoase și translucide de plastic,
care acoperea gaura dintre grădiniță și magazinul de bricolaj. O siluetă. O
formă.
Gura i se uscase. Inima îi bătea să-i iasă din piept.
— Unde sunt, Mary? întrebă Drake. Unde sunt monștrii ăia mici, cu muci
la nas?
— Nu, șopti Mary.
Drake se uită la marginile bolțarului cu un interes detașat.
— A fost deșteaptă mișcarea, felul în care Sam a făcut chestia asta. A
perforat peretele cu totul. Nu mă așteptasem la asta.
— Tu ai murit, spuse Mary.
Drake pocni din mâna-bici. Plasticul fu sfâșiat de sus până jos.
Păși prin fâșiile de plastic. În încăperea în care el și coioții îi amenințaseră
pe copii cu moartea.
Drake. Nimeni altcineva. Nimeni altcineva nu avea ochii ăia. Nimeni
altcineva nu mai avea brațul acela piton de culoarea sângelui închegat.
Era murdar, asta era singura diferență. Chipul îi era mânjit de noroi.
Noroi în păr. Noroi pe haine.
Biciul se răsuci și se încolăci ca și cum avea o viață proprie.
— Pleacă de aici, șopti Mary.
Ce se întâmpla dacă murea aici, în FAYZ? Nu. Trebuia să scape. Și trebuia
să-i salveze pe copii.
Trebuia. Nu avea altă opțiune. Fusese nebună să creadă măcar că ar putea
exista o altă opțiune.
— Cred că am să aștept să se întoarcă micuții, spuse Drake. Rânji ca o
fiară ce era, iar Mary îi văzu noroiul de pe dinți. Cred că a venit momentul să
termin ce-am început.
Mary se scăpă pe ea în momentul acela. Putea s-o simtă. Dar n-avea ce
face.
— Du-te, spuse Drake. Du-te și-i adu aici.
Mary clătină încet din cap, iar picioarele i se înmuiară de la genunchi.
— Du-te! urlă Drake.
Mâna-bici coborî asupra ei. Vârful îi trasa o linie de foc pe obraz și ea ieși
în fugă din încăpere.
920
 •
Zil nu se putea hotărî, era blocat. Astrid îl amenințase deschis. A Noua
Lege? Nici măcar nu se prefăcuse că n-ar fi vorba despre el. Își întorsese
ochii ăia albaștri și reci spre el și-l amenințase. Astrid! O trădătoare,
iubitoare de monștri!
Și acum? Astrid instituise legea și-și făcuse publică amenințarea, iar acum
toată lumea stătea și mânca pește și vânat și chiar vorbea despre legile lui
Astrid.
Ieri, Zil incendiase o mare parte din oraș. Rezultatul trebuia să fi fost
haosul. Dar acum Albert împărțea carne, și Astrid împărțea legi și era ca și
cum Zil nu făcuse nimic, ca și cum nu era cineva temut și respectat.
Ca și cum era un nimeni.
Amenințat! Și, de îndată ce Sam se hotăra să-și facă apariția…
— Comandante, poate ar fi mai bine să ne întoarcem în tabăra noastră,
sugeră Lance.
Zil se uită la el, șocat. Lance chiar îi sugera s-o șteargă hoțește? Lucrurile
trebuiau să fie exact pe atât de rele pe cât se temea Zil că erau, de vreme ce
până și Lance era speriat.
— Nu, îl contrazise Turk, dar nu foarte tare și nici cu prea multă
convingere. Dacă fugim, s-a terminat cu noi. Nu vom face decât să stăm și să-
l așteptăm pe Sam să vină să termine treaba.
— Are dreptate, spuse o voce de fată.
Zil se întoarse brusc și văzu o fată brunetă, una frumușică, dar nu cineva
cunoscut. Nu era de la Human Crew. Ar trebui să-i spună să se care, să nu
mai insiste să stea de vorbă cu el. El era Comandantul. Dar era ceva la ea…
— Cine ești? întrebă Zil, cu ochii îngustați, plini de suspiciune.
— Numele meu este Nerezza, spuse ea.
— Ciudat nume, comentă Turk.
— Da, este, recunoscu Nerezza. Fata le zâmbi. Este italian. Înseamnă
întuneric.
Lisa stătea în spatele Nerezzei. Zil le putea vedea pe amândouă.
Contrastul nu o favoriza pe Lisa. Cu cât te uitai mai mult la ea, cu atât
Nerezza devenea mai frumoasă.
— Întuneric, spuse Zil.
— Avem asta în comun, zise Nerezza.
— Știi ce înseamnă Zil? o întrebă el, uimit.
— Știu ce înseamnă întuneric, răspunse Nerezza. Știu că a venit timpul
lui.
Zil își aduse aminte să respire.
— Nu înțeleg.
921
 — Va începe foarte curând, spuse Nerezza. Trimite-l pe acesta – dădu din
cap în direcția lui Lance – să-ți aducă armele.
— Du-te! îi ordonă Zil.
Nerezza își înclină ușor capul și-l privi pe Zil cu curiozitate.
— Ești pregătit să faci ceea ce trebuie făcut?
— Ce trebuie făcut? întrebă Zil.
— Să ucizi, spuse Nerezza. Trebuie să curgă sânge. Nu e destul să aprinzi
un foc. Mai trebuie să ardă cineva în flăcări.
— Numai mutanții, spuse Zil.
Nerezza începu să râdă.
— Spune-ți ce vrei tu și te face pe tine fericit, spuse ea. Jocul e cel al
haosului și al distrugerii, Zil. Joacă-l ca să câștigi.
•
Edilio o văzuse pe Nerezza cu Zil. Nu putuse auzi ce-și spuneau, dar
putuse să le citească limbajul trupului.
Ceva era în neregulă aici.
Zil era fascinat. Nerezza flirta puțin cu el.
Unde era Orsay? N-o văzuse niciodată pe Nerezza fără Orsay. Erau
inseparabile.
Lance ieși în goană în direcția taberei lui Zil.
Edilio aruncă o privire spre Astrid, dar ea nu era atentă. Fratele ei mai
mic avea o bucată de pește într-o mână, și jocul în cealaltă.
Micul Pete se holba la el, ca și cum nu-l mai văzuse niciodată pe Edilio
până atunci, și era surprins de ceea ce vedea acum. Micul Pete clipi o dată. Se
încruntă. Scăpă din mână peștele care îi mai rămăsese nemâncat și se
întoarse imediat la jocul lui.
Urmă un țipăt. Tăie zumzăitul și ciripitul unei mulțimi de copii mâncând.
Edilio întoarse capul brusc.
Mary venea fugind dinspre grădiniță. Țipând un cuvânt, un nume.
— Drake! Drake!
Se împiedică și se prăbuși cu fața în jos pe asfalt. Se ridică în genunchi și
ținu în sus, să se vadă, palmele roșii, însângerate.
Edilio alergă spre ea, împingându-i fără prea multă grijă, pe copiii care
stăteau în calea lui.
Pe chipul lui Mary era o dungă roșie. Marker permanent? Acuarele?
Sânge.
— Drake! E în grădiniță! urlă Mary când Edilio ajunse lângă ea. Băiatul
nici măcar nu încetini, ci trecu pe lângă ea ridicând arma în timp ce alerga.

922
 Cineva ieșea din grădiniță. Edilio încetini, ridică arma, ținti. Intenționa să-
i dea lui Drake o singură șansă de a se preda. Avea să numere până la trei. Și
apoi… avea să apese pe trăgaci.
Brittney!
Edilio coborî arma. O privea confuz. Oare Mary își pierduse mințile? O
confundase pe fata moartă cu un monstru mort?
— E și Drake înăuntru? întrebă Edilio.
Brittney se încruntă confuză.
— Drake e înăuntru? E înăuntru? Spune-mi!
— Demonul nu e înăuntru, spuse Brittney. Dar e prin apropiere. Îl simt.
Edilio se cutremură. Aparatul ei dentar încă era plin de noroi și de mici
fragmente de pietriș.
Edilio își făcu loc să treacă și se opri în ușa grădiniței. Îi auzi pe doi dintre
soldații lui grăbindu-se în spatele lui.
— Stați pe loc, până vă strig eu, spuse Edilio.
Împinse ușa cu umărul și orientă țeava puștii spre dreapta și apoi spre
stânga.
Nimic. Gol.
Mary văzuse o fantomă. Sau poate că își pierdea mințile, cum spusese
Astrid. Prea mult stres, prea multe probleme, niciun pic de relaxare.
Își pierdea mințile.
Edilio scăpă o răsuflare nesigură. Își coborî arma. Degetul îi tremura pe
trăgaci. Cu grijă, scoase degetul de pe trăgaci și își odihni degetele pe
piedică.
Apoi văzu folia de plastic sfâșiată drept pe mijloc, de sus până jos.
•
— Mary, spuse Nerezza. Lucruri îngrozitoare se vor întâmpla aici, și asta
curând.
Mary se holbă la ea. Ochii cercetau mulțimea. Îl văzu pe Edilio ieșind din
grădiniță. Arăta de parcă văzuse o fantomă.
— Demonul va veni, spuse Nerezza insistent. Toți vor arde. Toți vor fi
distruși. Trebuie să-i duci pe copii la loc sigur!
Mary scutură din cap neajutorată.
— Eu nu mai am… am rămas fără timp.
Nerezza îi puse o mână pe umăr.
— Mary, vei fi liberă în curând. Vei fi în brațele primitoare ale mamei tale.
— Te rog! o imploră Mary.
— Dar mai ai încă un lucru mare de împlinit. Mary: Nu trebuie să-i lași pe
copii în urmă, să treacă prin nebunia care va urma!
— Și ce-ar trebui să fac?
923
 — Du-i la Profetă. Te așteaptă la ea. Du-i pe copii acolo. Pe stânca de pe
plajă.
Mary ezită.
— Dar… nu am mâncare pentru ei acolo. Nu am scutece… Eu nu pot să…
— Tot ce ai nevoie va fi acolo. Ai încredere în Profetă, Mary. Crede în ea.
Mary auzi un țipăt teribil. Un tânguit prelung de groază, care se
transformă în agonie. Dincolo de piață, de departe, unde privirea nu
pătrundea.
Copii alergând. Panicați.
— FAYZ pentru oameni! urla Zil.
Se auzi o armă. Mary îi putea vedea pe micuți aruncându-se la pământ,
terorizați.
— Copii! le ordonă Mary. Veniți cu mine. Urmați-mă!
Copii care își pierduseră părinții și bunicii, care își pierduseră prietenii și
școala, și biserica. Copii abandonați, neglijați, înfometați și terorizați, care
învățaseră să aibă încredere într-o singură voce: a Mamei Mary.
— Veniți cu mine, copii!
Copiii se grăbiră să ajungă la ea. Și Mary, un păstor care se poticnea la tot
pasul, îi conducea din piața orașului, spre plajă.
•
Brittney venise în piață atrasă nu de mirosul de mâncare sau de mulțimea
adunată, ci de o forță pe care nu o înțelegea.
Acum îi vedea pe copii alergând și țipând.
— E demonul? îl întrebă pe fratele ei angelic.
— Da, tu ești demonul, răspunse Tanner. Tu ești.
Brittney îi văzu pe copii fugind. Din calea ei?
Îl văzu pe Edilio, chipul lui, o mască a terorii, ieșind din grădiniță, venind
spre ea. Se uită la ea, cu ochii bulbucați.
Nu pricepea de ce îi era frică de ea. Ea era un înger al Domnului. Fusese
trimisă să lupte cu demonul.
Dar acum își dădea seama că nu putea să se miște. Că nu putea să-și
controleze picioarele să o poarte unde voia, că nu era în stare să se uite unde
voia să se uite. Era la fel ca atunci când era moartă, gândi ea, amintindu-și de
pământul rece care îi intrase în urechi și în gură.
Edilio îndreptă arma spre ea și ținti.
„Nu, voi ea să spună. Nu.” Dar cuvântul nu voia să iasă.
— Drake, spuse Edilio.
Avea de gând s-o împuște. Oare avea s-o doară? Avea să moară? Din nou?
Dar o mulțime de copii se grăbiră să se pună între ea și Edilio. Băiatul
ridică arma și-o îndreptă în sus.
924
 — Fugi! o îndemnă Tanner.
Fugi. Dar era greu să fugă când brațul îi creștea atât de lung, și conștiința
ei se retrăgea și o altă prezență își făcea loc, împingând-o la o parte.
•
Astrid văzu și auzi vacarmul.
Îi văzu pe micuți alergând cu Mary, o gloată panicată de preșcolari care
urlau și se împiedicau, de bebeluși în brațele asistenților lui Mary, toți
grăbindu-se să iasă din piață și să ajungă pe plajă.
Prea multe imagini într-o clipită pentru a putea fi procesate atât de
repede.
Zil, cu o pușcă în mână, țintind.
Edilio ieșind din grădiniță.
Nerezza zâmbind calmă.
Și Brittney, din spatele lui, cu fața în cealaltă direcție.
Micul Pete jucându-se cu jocul lui cu o intensitate febrilă. Degetele
umblând frenetic. Cum nu se mai jucase niciodată.
Și apoi Nerezza, mișcându-se repede, direct spre Astrid, hotărâtă. Avea
ceva în mână, o rangă.
Nerezza avea de gând s-o atace?
Era nebună!
Nerezza ridică ranga și lovi dintr-odată, cu o forță șocantă.
Micul Pete se rostogoli peste jocul lui, fără să scoată un sunet.
Nerezza se aplecă și-l întoarse pe micul Pete pe spate, smucindu-l.
— Nu! strigă Astrid, dar Nerezza nu păru s-o audă. Ridică ranga din nou,
de data asta cu capătul ascuțit îndreptat spre micul Pete.
Astrid întinse o mână, dar prea încet, prea stângaci. Ranga o lovi puternic
peste încheietură.
Durerea era incredibilă. Astrid urlă de durere și de furie. Dar Nerezza nu
avea niciun interes față de ea. O împinse la o parte cu mâna liberă, de parcă
ar fi fost doar o muscă enervantă. Și, din nou, ridică ranga deasupra capului
micului Pete. Dar, de data asta, Nerezza se dezechilibră și rată lovitura.
Ranga mușcă din pământul din dreptul capului micului Pete.
Astrid se ridică în picioare și o împinse pe Nerezza un pas mai încolo.
— Oprește-te! țipă Astrid.
Dar Nerezza n-avea de gând să se oprească. Și nici să fie deranjată. Voia
să-i vină de hac micului Pete cu o încrâncenare frenetică.
Astrid o pocni cât de tare putu. Pumnul se izbi în clavicula Nerezzei, nu în
față. Nu era destul s-o rănească pe fata cea întunecată, dar destul cât să o
facă să-și rateze iar ținta.
Acum, în sfârșit, Nerezza se întoarse spre Astrid cu o furie glacială.
925
 — Bine. Vrei tu să mori prima?
Nerezza izbi orizontal cu ranga și o lovi pe Astrid în stomac. Astrid se
îndoi de durere, dar se repezi spre Nerezza, cu capul înainte, ca la coridă,
orbită de agonie.
O lovi pe Nerezza în plin și-o culcă la pământ. Ranga zbură din mâinile ei
și ateriză pe iarba bătătorită.
Nerezza, rapid, se zvârcoli, chinuindu-se să ajungă până la ea. Astrid o
lovi în moalele capului. Apoi, iar și iar, dar mâna Nerezzei, în ciuda
loviturilor, tot se întindea după rangă, fiind la doar câțiva centimetri de ea.
Astrid se aruncă peste Nerezza, greutatea ei țintuind-o pe fată la pământ.
Astrid făcu singurul lucru care-i trecu prin minte în momentul acela: o
mușcă pe Nerezza de ureche.
Urletul de durere al Nerezzei era cel mai satisfăcător sunet pe care îl
auzise vreodată.
Își încleștă falca puternic, cât de tare era ea în stare, scuturând din cap de
la stânga la dreapta, sfâșiindu-i urechea, simțind gustul sângelui în gură și
lovind-o cu pumnii în moalele capului.
Mâna Nerezzei apucă ranga, dar nu putea să ajungă până la spate, s-o
poată lovi pe Astrid. Lovea orbește cu capătul ascuțit al uneltei, zgâriindu-i
fruntea lui Astrid, dar nu reușea s-o desprindă de pe ea. Astrid își încleștă
mâinile în jurul gâtului Nerezzei și strânse, dând drumul urechii, scuipând
ceva scârbos din gură, apoi își concentră toată forța în strânsoarea pe care o
forma în jurul gâtului Nerezzei.
Și strânse.

• TREIZECI ȘI OPT

32 de minute

Sanjit și Virtue îl cărau pe Bowie pe o targă improvizată, care nu era

altceva decât un cearșaf întins între ei doi.
— Ce facem? întrebă Peace, frământându-și mâinile neliniștită.
— O ștergem, spuse Sanjit.
— Ce înseamnă asta?

926
 — C-o ștergem? O, e ceva ce am făcut de vreo câteva ori în viața mea,
spuse Sanjit. În viața asta ori lupți, ori o ștergi. Doar nu vrei să lupți, nu-i
așa?
— Mi-e frică, se plânse Peace.
— Nu ai de ce să te temi, spuse Sanjit, străduindu-se să țină bine capetele
cearșafului în mâini, în timp ce mergea cu spatele spre stâncă. Uită-te la
Choo. El nu pare speriat, nu-i așa?
De fapt, Choo părea speriat de moarte. Dar Sanjit nu voia ca Peace să-și
piardă cumpătul. Partea cea mai înfricoșătoare abia acum urma.
— Nu, răspunse Peace cu îndoială în glas.
— Fugim de aici? întrebă Pixie.
Avea o pungă de plastic cu piese de Lego într-o mână, nu se știa de ce, dar
părea hotărâtă să nu se despartă de ea.
— Păi, de fapt, sperăm să putem zbura de aici, răspunse Sanjit vesel.
— Zburăm cu elicopterul? întrebă Pixie.
Sanjit schimbă câteva priviri cu Virtue, care se chinuia și el, ca și Sanjit, cu
picioarele tremurânde, împleticindu-se în iarba înaltă.
— De ce fugim? întrebă Bowie plângăreț.
— E treaz, spuse Sanjit.
— Zici tu, se răsti Virtue, printre răsuflările greoaie.
— Cum te simți, micuțule? îl întrebă Sanjit.
— Mă doare capul, spuse Bowie. Și vreau niște apă.
— Ți-ai ales un moment cum nu se poate mai potrivit, mormăi Sanjit.
Ajunseră la marginea stâncii. Sfoara era încă acolo unde o lăsaseră el și
Virtue alaltăieri.
— OK, Choo, coboară tu primul. Eu o să-i cobor pe copii până la tine, unul
câte unul.
— Mi-e frică, spuse Peace.
Sanjit îl lăsă pe Bowie ușor jos și își rășchiră degetele chircite.
— OK, ascultați-mă bine cu toții.
Ascultau. Spre ușoara mirare a lui Sanjit.
— Ascultați: tuturor ne e frică, OK? Deci, nu e nevoie să-mi aducă aminte
cineva cât de frică ne e. Vouă vă e frică. Mie îmi e frică. Tuturor ne este.
— Și ție ți-e frică? îl întrebă Peace.
— Fac pe mine, răspunse Sanjit. Dar, câteodată, viața devine grea și
înfricoșătoare, OK? Cu toții am fost și altă dată în locuri în care ne-a fost
frică. Dar suntem aici, nu? Suntem cu toții încă aici.
— Eu vreau să rămân aici, spuse Pixie. Nu pot să-mi las păpușile.
— O să ne întoarcem după ele, spuse Sanjit.

927
 Îngenunche, irosind secunde prețioase, așteptând ca mutantul ăla ciudat,
Caine, cu ochii lui ca de gheață, să apară din casă în orice moment.
— Copii, noi suntem o familie, nu? Și rămânem împreună, nu-i așa?
Nimeni nu părea sigur de asta.
— Și supraviețuim împreună, OK, insistă Sanjit.
Tăcere prelungă. Priviri insistente.
— E OK, spuse Virtue într-un târziu. Nu vă faceți griji, copii. O să fie totul
OK.
Aproape credea asta și el.
Sanjit își dorea să fie atât de încrezător.
•
Astrid putea simți în mâini arterele și venele, și tendoanele din gâtul
Nerezzei. Simțea cum sângele pompa în vene, încercând să ajungă la creierul
Nerezzei. Simțea felul în care mușchii se răsuceau.
Simți traheea Nerezzei în convulsii, întregul corp i se zvârcolea acum, în
spasme sălbatice, organele țipând frenetic după oxigen, nervii zvâcnind,
creierul Nerezzei trimițând semnale smucite de panică.
Mâinile lui Astrid strângeau. Degetele i se înfipseră în carne, ca și cum ar
fi încercat să strângă pumnii, și gâtul Nerezzei îi stătea în cale și, dacă ar fi
strâns destul de tare…
— Nu! strigă Astrid.
Îi dădu drumul. Se ridică repede, se dădu înapoi, se uită cu groază la
Nerezza, la cum fata se sufoca și se chinuia să respire.
Nu mai era aproape nimeni în piață. Mary îi dusese pe micuți în fugă spre
plajă, ceea ce stârnise o panică de proporții, care molipsise pe aproape toată
lumea. Toată lumea se grăbea să ajungă pe plajă. Astrid îi vedea în timp de
fugeau.
Apoi văzu și silueta inconfundabilă care se luase alene după ei.
Aproape că ar fi putut fi oricine altcineva, oricare alt băiat înalt și slab.
Dacă nu ar fi fost biciul șerpuindu-se în aer și încolăcindu-se cu tandrețe în
jurul corpului lui, doar pentru a se descolăci și a lovi.
Drake râdea.
Nerezza se chinuia să respire. Micul Pete se holba.
Focuri de armă, o singură rafală zgomotoasă.
Soarele apunea acum în apă. Un soare roșiatic.
Astrid calcă peste Nerezza și întoarse pe spate pe fratele ei. Copilul gemu.
Își flutură genele, deschizând încet ochii. Mâna i se întindea deja după joc.
Astrid îl ridică. Era cald la atingere. O senzație plăcută îi furnică brațul.
Astrid îl prinse pe micul Pete de gulerul cămășii, cu pumnii ei care o
dureau.
928
 — Ce înseamnă jocul ăsta, Petey?
Văzu cum privirea i se face sticloasă. Acoperită de vălul acela care îl
separa pe micul Pete de lumea din jurul lui.
— Nu! țipă ea, cu fața la câțiva centimetri distanță de a lui. Nu și de data
asta! Spune-mi. Spune-mi!
Micul Pete se uită la ea, susținându-i privirea. Era conștient. Și totuși, nu
spunea nimic.
Era o pierdere de vreme să-i ceri micului Pete să folosească niște cuvinte.
Cuvintele erau uneltele ei, nu ale lui. Astrid își coborî vocea:
— Petey. Arată-mi. Știu că ai puterea s-o faci. Arată-mi.
Ochii micului Pete se făcură mari. Ceva, dincolo de privirea indiferentă și
inexpresivă, se urnise.
Pământul se căscă sub picioarele lui Astrid. Devenise o gură. Ea țipă și
căzu, învârtindu-se în spirală, printr-un tunel de noroi, aprins de țipete de
neon.
•
Diana deschise un ochi. Ce vedea în fața ei era o suprafață de lemn. O
cutie vărsată de Cherios era obiectul cel mai recognoscibil din apropiere.
Unde era?
Închise ochiul și își puse din nou aceeași întrebare: „Unde sunt?”
Avusese un vis oribil, plin de detalii oripilante. Violență. Înfometare.
Disperare. În vis, făcuse lucruri pe care nu le-ar fi făcut niciodată în viața
reală.
Deschise ochii din nou și încercă să se ridice în picioare. Căzu pe spate
rău de tot. Abia dacă simți podeaua când se lovi cu capul de ea.
Acum vedea picioare. Picioare de masă, de scaune, picioarele unui băiat
îmbrăcat în blugi murdari și zdrențuiți și, dincolo de ele, picioarele strâmbe,
zgâriate ale unei fete în pantaloni scurți. Ambele perechi de picioare erau
legate cu sfoară.
Cineva sforăia. Cineva foarte aproape. Un sforăit dintr-o sursă nevăzută.
Bug. Numele îi veni în minte, pur și simplu. Și cu el, șocul înțelegerii că nu
visa, că nu visase.
Mai bine să închidă ochii și să se prefacă.
Dar fata, Penny, cu picioarele roase de sfoară. Diana auzi un geamăt.
Cu mâinile stângace, apucă de un scaun și se ajută de el ca să se ridice în
capul oaselor. Tentația de a se întinde din nou era aproape irezistibilă. Dar,
încet-încet, mână peste mână, picior peste picior, se ridică din nou și se
așeză pe scaun.
Caine dormea. Bug sforăia zgomotos și invizibil pe podea.
Penny se uită la ea printre gene.
929
 — Ne-au drogat, spuse ea.
Căscă.
— Da, fu de acord Diana.
— Ne-au legat, spuse Penny din nou. Tu cum te-ai eliberat?
Diana își frecă încheieturile, ca și cum ar fi fost legate. De ce n-o legase
Sanjit?
— Nodurile erau prea lejere, îi spuse lui Penny.
Capul lui Penny se clătina oarecum. Nu se putea concentra foarte bine.
— Caine o să-i omoare.
Diana încuviință. Încerca să gândească. Nu era lucru ușor cu un creier
încă încetinit de cine știe ce drog pe care Sanjit îl strecurase în mâncare.
— Ar fi putut să ne omoare, spuse Diana.
Penny dădu din cap afirmativ.
— Prea speriați, spuse ea.
Sau poate că nu erau niște criminali, gândi Diana. Poate că nu erau genul
de oameni care să profite de niște indivizi adormiți. Poate că Sanjit nu era
genul de puști care să taie gâtul unui om care doarme.
— Au fugit, spuse Diana. Încearcă să scape de aici.
— Nu s-ar putea ascunde pe insula asta. Nu pentru multă vreme, îi vom
găsi. Dezleagă-mă.
Penny avea dreptate, desigur. Chiar și așa, drogată cum era, Diana știa că
avea dreptate. Caine avea să-i găsească în cele din urmă. Și era genul de om
care ucidea.
Iubirea ei cea adevărată. Nu era ca bestia de Drake. Era ceva mult mai rău.
Caine n-avea să-i omoare în nu știu ce răbufnire criminală. El i-ar ucide cu
sânge-rece. Diana ieși împleticindu-se din cameră, ca un bețiv, izbindu-se de
tocul unei uși, absorbind durerea, mergând mai departe. Ferestre. Ferestre
mari într-o cameră atât de mare, încât mobila, grupată ici și colo în insulițe
distincte, părea scoasă dintr-o casă de păpuși.
— Hei, dezleagă-mă, ceru Penny.
Îl văzu pe Sanjit imediat. Îl vedea din profil, pe fondul unui cer roșiatic,
stând pe marginea prăpastiei. Cu el era o fetiță. Nu Virtue, ci o fetiță pe care
Diana n-o mai văzuse până atunci.
Asta ascundea Sanjit: mai erau și alți copii pe insulă.
Sanjit încinse o sfoară în jurul fetiței, ca un soi de împletitură. O îmbrățișă.
Se aplecă să-i vorbească față în față.
Nu, clar Sanjit nu era genul care să ucidă.
Apoi începu s-o coboare pe fetița care era, în mod clar îngrozită. În
prăpastie.
Din cealaltă cameră veni un țipăt. Bug. Țipa.
930
 — Ah ah ah ah, ia-le de pe mine!
Bug era treaz. Penny își folosise puterile ca să-i ridice lui Bug nivelul de
adrenalină.
Sub privirile Dianei, Sanjit însuși coborî panta stâncii. Coborî cu fața spre
casă. O văzuse pe Diana stând acolo, privindu-l?
Diana o auzi pe Penny venind în cameră, cel puțin la fel de nesigură pe
picioare ca și Diana.
— Nenorocită proastă ce ești! urlă Penny. De ce nu m-ai dezlegat?
— Se pare că Bug a rezolvat problema, îi răspunse Diana.
Trebuia să-i fi tăiat sforile lui Penny înainte să fi văzut ce s-a întâmplat.
Înainte să-l fi văzut pe Sanjit.
Diana puse mâna pe o vază de pe o masă de perete. Un cristal foarte
frumos. Foarte greu.
— E frumos, spuse Diana către Penny.
Penny o privi de parcă era nebună. Apoi ochii lui Penny se concentrară
dincolo de Diana. Asupra ferestrei.
— Hei! spuse Penny. Încearcă să…
Diana învârti vaza și o lovi pe Penny într-o parte a capului. Nu rămase să
vadă efectul loviturii, ci ieși din cameră, clătinându-se, îndreptându-se, cu
vaza încă în mână, spre bucătărie.
Caine dormea încă. Dar nu pentru mult timp, poate nu destul cât ar fi
trebuit. Puterea lui Penny de a induce halucinații putea să dezgroape și
morții. Ar trimite tot felul de terori în visele lui Caine și l-ar trezi cum făcuse
și cu Bug.
Diana ridică vaza deasupra capului. În acel moment de falsă claritate, își
dădu seama că, dacă Sanjit nu era genul care să spargă capul cuiva în somn,
se părea că ea era exact genul acela.
Dar, înainte să poată trânti vaza în capul iubirii adevărate, pielea Dianei
erupse. Guri mari, roșii, căscate apărură pe brațele ei, scrâșnind din dinți
ascuțiți, zimțați ca de rechin. Gurile o mâncau de vie.
Diana țipă.
Într-un colț al minții ei, Diana știa că Penny făcea asta. Știa că nu era real,
pentru că vedea gurile, dar nu le simțea, nu tocmai, dar țipă și scăpă vaza din
mâini. De undeva, de departe, se auzi zgomotul de cristal spart.
Gurile roșii îi năpădeau acum brațele, croindu-și drum spre umeri,
devorându-i pielea, dezvelindu-i mușchii și tendoanele.
Apoi se opriră.
Penny stătea acolo, rânjind batjocoritor. Sângele îi curgea șiroaie pe o
parte a capului.

931
 — Nu te pune cu mine, Diana, spuse Penny. Aș putea să te fac să te arunci
în prăpastie zbierând.
— Lasă-i să plece, șopti Diana. Sunt doar niște puști de treabă, atâta tot.
Doar niște puști de treabă.
— Nu ca noi, vrei să spui, răspunse Penny. Ești o idioată, Diana!
— Lasă-i să plece. Nu-l trezi pe Caine. Știi ce-o să le facă.
Penny o privea incredulă.
— Nu pot să cred că te place pe tine, și nu pe mine. Nici măcar nu ești
frumoasă. Nu mai ești.
Diana râse.
— Asta vrei? Îl vrei pe el?
Privirea lui Penny îi spuse tot ce avea nevoie să știe. Se uita cu dor, cu
dragoste spre Caine, care era încă inconștient.
— El e tot ce e mai bun.
Penny întinse o mână tremurândă și-l mângâie pe Caine ușor pe păr.
— Îmi pare rău că trebuie să fac asta, dragul meu, spuse Penny.
Caine se trezi urlând.

• TREIZECI ȘI NOUĂ

29 de minute

Astrid cădea întruna, știind că nu era real, știind că era un fel de iluzie.
Dar era greu să creadă asta, când hainele îi fluturau și părul îi zbura în sus,
iar brațele căutau să se prindă de pereții unui tunel care, pur și simplu, nu
putea să fie real, dar care părea foarte real.
Dar, după o vreme, căderea se transformă în plutire. Era suspendată în
aer, și lucrurile nu mai treceau ca un iureș pe lângă ea; lucrurile pluteau în
jurul ei.
„Simboluri”, gândi Astrid.
Era ușurată să vadă că mintea încă îi mai funcționa. Indiferent de ce se
întâmpla, de puterea care îi provoca acea reverie intensă, totuși nu-i prăjea
creierul. Gândirea îi rămânea intactă. Cuvintele erau exact acolo unde le
lăsase.
Simboluri. Simboluri fluorescente dispuse pe un fundal întunecat.
Nici măcar simboluri, își dădu ea seama, ci avataruri.
932
 Era acolo un chip monstruos, încadrat de păr negru și lung, care se
prelungea în capete de șerpi. Ochi întunecați și o gură care scuipa foc.
Apoi o ființă feminină cu o aureolă de raze portocalii care țâșneau din
cap, ca niște raze de soare la asfințit.
O ființă masculină cu o mână ridicată, în care formase un glob de lumină
verde. Acest avatar era departe, la marginea decorului întunecat.
Un avatar care nu era nici masculin, nici feminin, ci câte jumătate din
fiecare. Dinți de metal și un bici.
Nerezza. Orsay. Sam. Dar cine era al patrulea avatar?
Acest al patrulea avatar părea mărul discordiei între doi manipulatori,
doi jucători. Un jucător era reprezentat de o cutie. Cutia era închisă cu
excepția unei margini care strălucea atât de puternic, încât îi era greu s-o
privească. Precum o cutie de jucărie în care se ascunsese soarele.
— Petey, șopti Astrid.
Pe celălalt jucător mai mult îl simțea decât îl vedea. Încerca să-și întoarcă
privirea spre el, să-l vadă, dar era întotdeauna dincolo de marginile
câmpului vizual. Și își dădu seama că era împiedicată de cutia cu lumină, că
nu i se permitea să-i vadă adversarul.
Pentru binele ei. O proteja.
Petey nu-i permitea să vadă gaiafagul.
Mintea lui Astrid fu inundată de imaginile celorlalte avataruri. Avataruri
întunecate. Moarte. Victime ale jocului.
Toate aceste avataruri erau așezate în șiruri frumos orânduite, ca niște
pioni aliniați înaintea vidului devorator de suflete care era gaiafagul.
— Astrid!
Cineva îi striga numele.
— Astrid! Revino-ți!
Decorul jocului dispăru.
Ochii lui Astrid priveau acum piața orașului; fratele ei era doar la câțiva
metri de ea, și Brianna o scutura zdravăn.
— Hei, ce naiba e cu tine? întrebă Brianna, mai mult nervoasă decât
îngrijorată.
Astrid o ignoră pe Brianna și o căută cu privirea pe Nerezza. Nu era de
găsit.
— Fata aia, era o fată aici, spuse Astrid.
— Ce se întâmplă, Astrid. Tocmai am… Se opri suficient de mult ca să
tușească de vreo zece ori, în succesiune rapidă. Tocmai l-am oprit pe Lance
la timp, înainte să omoare un puști în bătaie. Lumea aleargă de nebună spre
plajă. Adică, pentru Dumnezeu, îmi iau și eu o zi liberă, să-mi treacă
nenorocita asta de gripă, și ia uite, nebunie peste tot, dintr-odată!
933
 Astrid clipi, privi în jur, încercă să priceapă ceva din atât de multă
informație.
— E jocul, spuse Astrid. Gaiafagul a ajuns la Petey prin jocul lui.
— Poftim?
Astrid știa că spusese prea mult. Brianna nu era genul de persoană căreia
să-i încredințeze adevărul despre micul Pete.
— Ai văzut-o pe Nerezza?
— Pe cine? Fata care se ține de fundul lui Orsay?
— Nu e o fată, spuse Astrid. Nu tocmai. O prinse de mână pe Brianna.
Găsește-l pe Sam. Avem nevoie de el. Găsește-l!
— OK. Unde?
— Nu știu! țipă Astrid. Își mușcă buzele. Caută peste tot!
— Hei, spuse Brianna și se întrerupse ca să tușească iar, până se făcu
roșie ca racul. Înjură, tuși din nou și apoi, într-un final, spuse: Hei, sunt
rapidă, OK? Dar nici măcar eu nu pot să caut peste tot.
— Lasă-mă să mă gândesc un minut, spuse Astrid.
Își închise ochii strâns. Unde? Unde s-ar fi dus Sam? Era jignit, supărat, se
simțea neputincios.
Nu, nu era bine.
— Oh, Doamne, unde e? se întrebă Astrid.
Nu-l văzuse de când plecase să-i vină de hac lui Zil și să oprească focul. Ce
se întâmplase, de îl făcuse să fugă? Ce făcuse, de îi era așa rușine?
Nu, nici asta nu era. Îl văzuse pe băiatul biciuit.
— Centrala nucleară, spuse Astrid.
— De ce să se fi dus acolo?
— Pentru că ăla e locul care îl sperie cel mai tare, spuse Astrid.
Brianna nu părea prea convinsă. Dar apoi liniile feței i se relaxară.
— Da, spuse ea. Exact așa ar face Sam.
— Trebuie să-l aduci aici, Brianna. El e piesa cea mai tare a lui Petey.
— Ăăăăă… poftim?
— N-are-a face, se răsti Astrid. Adu-l pe Sam. Acum!
— Cum?
— Hei, tu ești Briza, nu? Fă-o, și gata!
Brianna se gândi un moment.
— Daaa, OK. M-am că…
Restul cuvântului se pierdu în vânt.
Astrid îi dădu jocul înapoi fratelui ei. El privea în pământ, fără s-o bage în
seamă. Ținu jocul în mână pentru o clipă, apoi îi dădu drumul jos.
— Trebuie să joci în continuare, Petey.
Fratele ei scutură din cap.
934
 — Am pierdut.
— Petey, ascultă la mine. Astrid îngenunche lângă el, îl cuprinse în brațe,
apoi, reconsiderând mișcarea, îi dădu drumul. Am văzut jocul, spuse ea. Tu
mi-ai arătat jocul. Am fost înlăuntrul lui. Dar e real, Petey. E real.
Micul Pete se uită dincolo de ea. Nu era interesat. Poate că nici măcar n-o
vedea, darămite s-o mai și audă.
— Petey, încearcă să ne distrugă. Trebuie să joci.
Împinse jocul spre el.
— Nerezza este avatarul gaiafagului. Tu ai făcut-o să fie reală. Tu i-ai dat
un trup. Numai tu ai o asemenea putere. Te folosește, Petey. Te folosește ca
să ucidă.
Dar, dacă micului Pete îi păsa, n-o arăta în niciun fel.
•
Fugiseră panicați. Majoritatea populației din Perdido Beach alerga de
mama focului și nimeni nu știa exact de ce. Sau poate că știa de ce, dar
fiecare avea motivul lui.
Lui Zil îi plăcea la nebunie. Aici, în sfârșit, era haosul total, panica oarbă
pe care și-o dorise ca rezultat al incendiilor pe care le provocase. Aici orice
urmă de ordine dispăruse cu totul.
Copiii de pe plajă se împiedicau și cădeau în nisip. Unii alergau în apă
urlând.
Drake viu. Drake cu biciul lui, lovindu-i, mânându-i de la spate, ca și cum
ar fi condus o turmă de vite la apă.
Alți copii, care rămăseseră pe șosea, alergau paralel cu plaja. Zil era cu ei,
alergând alături de Turk, uitându-se după mutanți; văzu un puști a cărui
singură putere mutantă era să strălucească puternic, inofensiv, dar era un
mutant și, ca toți mutanții, trebuia distrus.
Turk se opri, ridică pușca, ținti și trase. Rată, dar puștiul se panică și căzu
izbindu-se cu fața de bordură. Zil îl lovi și continuă să fugă. În timp ce alerga,
țipa frenetic, cu o veselie teribilă:
— Fugiți, monștrilor, fugiți!
Dar erau foarte puțini mutanți printre copiii adunați pe șosea. Prea
puține ținte reale. Dar asta era OK, pentru că scopul, în momentul ăsta, era
să creeze frică, frică și haos.
Nerezza îi spusese că se apropie. Și ea era o mutantă? se întrebă Zil. Nu i-
ar plăcea ideea de a fi nevoit s-o ucidă; era atrăgătoare și misterioasă, și
mult mai mișto decât plicticoasa Lisa cu fața ei ștearsă.
Îl văzu pe Lance în față. Credinciosul Lance își pierduse pistolul și bâta.
— Am nevoie de o armă! țipă Lance. Dă-mi ceva!

935
 Turk avea o bâtă cu un cui prins la capăt. I-o aruncă lui Lance. O luară din
nou la picior, ca o haită de lupi vânând o turmă de vite.
Copiii mai mari reușeau să scape, dar cei mai grăsuni și cei mai mici
rămâneau în urmă, epuizați sau pur și simplu incapabili să țină pasul din
cauza picioarelor mai scurte.
Erau cu toții îngrămădiți pe drumul șerpuit care ducea spre Clifftop.
— Puștiul ăla de colo, arătă Zil. Colo! El e un amator de mutanți!
Lance ajunse la el primul și învârti bâta cu cui deasupra capului, apoi lovi.
Copilul scăpă neatins și o luă la goană, părăsind șoseaua și rostogolindu-se
pe pantă, printre niște tufișuri, și oprindu-se, într-un final, într-un cactus.
Zil râse și arătă spre el.
— Al tău e, Turk!
Și Zil porni din nou, cu Lance alături, Lance ca un zeu blond al războiului,
ca Thor, atacând tot ce prindea, fără să mai facă diferența între mutanți și
nonmutanți, să moară toți, toți cei care refuzaseră să i se alăture lui Zil.
— Fugiți! urla Zil. Fugiți, lașilor! Veniți cu mine sau fugiți să vă salvați
viața, dacă puteți!
Se opri un minut, obosit de alergarea la deal. Lance se opri în dreptul lui.
Alții, vreo șase copii, toți loiali găștii Human Crew, toți eroi ai umanității,
gândi Zil cu înfocare.
Apoi lui Lance îi pieri zâmbetul. Arătă într-un punct anume. Jos, pe
drumul pe care tocmai îl urcaseră.
Dekka, la pas, dar avansând rapid.
Înverșunată.
Cineva era lângă Zil. Putea s-o simtă. Nerezza. O privi. Gâtul îi era roșu,
primul semn al unor serioase vânătăi. Avea o tăietură pe frunte. Ochii îi erau
injectați, și părul era tot încâlcit.
— Cine ți-a făcut asta? o întrebă Zil, intrigat la culme.
Nerezza îl ignoră.
— Trebuie oprită.
— Cine? Zil își îndreptă brusc capul spre Dekka. Pe ea? Și cum ar trebui s-
o opresc eu pe ea?
— Puterile ei nu bat până la arma ta, Zil, spuse Nerezza.
— Ești sigură?
— Sunt sigură.
— De unde știi? Ești și tu o mutantă?
Nerezza râse.
— Cine sunt eu? Dar cine ești tu, Zil? Ești tu Comandantul? Sau ești un laș
care se ascunde de o mutantă negresă lesbiană și grasă? Pentru că în
momentul ăsta tu alegi ce ești.
936
 Lance se uita stresat către Zil. Turk dădu să spună ceva, dar părea să nu
reușească a găsi cuvintele potrivite.
— Trebuie oprită, spuse Nerezza.
— De ce? întrebă Zil.
— Pentru că vom avea nevoie de gravitație, Comandante.
•
Mary ajunse în capătul drumului, sus, la Clifftop. O serie de cărări mai
mici coborau pe stânca însăși.
Se uită în urmă să vadă ce făceau micuții și descoperi că, aparent, întreaga
populație din Perdido Beach venea după ea.
Copiii erau răspândiți pe toată lungimea drumului, unii alergând, alții
pironiți locului, încercând să respire. În spatele mulțimii, Zil și o mână de
golani cu arme după ei.
Mai departe, copii care fugiseră pe plajă erau mânați ca niște vite înapoi
pe drum.
Acest al doilea grup fugea de o altă teroare. Din poziția ei, Mary îl vedea
cum nu se putea mai clar pe Drake fugărindu-i pe copiii îngroziți. Unii erau
în apă. Alții încercau să urce pe dig și apoi pe stâncile care separau plaja
principală din Perdido Beach de una mai mică de la baza stâncii Clifftop.
Așa cum spusese și Profeta. Tribulația focului. Demonul. Și apusul roșu în
care Mary își va lepăda povara.
— Veniți cu mine, copii, rămâneți cu mine!
Și așa și făcură.
O urmară de-a lungul pajiștilor năpădite de buruieni de la Clifftop, cândva
frumos îngrijite și întreținute. Spre vârf. Spre marginea prăpastiei, având în
stânga lor bariera FAYZ, oarbă, de nepătruns, capătul acelei lumi deosebite a
lor.
Dedesubt, pe plajă, Orsay stătea cu picioarele încrucișate pe o piatră care
îi devenise amvon. Unii copii ajunseseră deja la ea și se adunaseră,
înfricoșați, în jurul ei. Alții se chinuiau să coboare stâncile până la ea.
Soarele apunea într-o explozie de roșu.
Orsay stătea nemișcată pe piatra ei. Părea să nu miște nici măcar un
mușchi. Avea ochii închiși.
Jos, lângă piatră, stătea Jill, sirena, care părea pierdută, speriată, o siluetă
nesigură pe fundalul spectacolului de lumină și culoare din vest.
— Mergem jos, pe plajă, Mamă Mary? întrebă o fetiță.
— Nu mi-am adus costumul de baie, spuse o alta.
Nu mai rămăsese decât un minut. A cincisprezecea aniversare. Ziua ei
care pica de Ziua Mamei. Se uită la ceas.

937
 Ar fi trebuit să fie tulburată, știa asta, ar fi trebuit să-i fie frică. Dar, pentru
prima dată de multă, multă vreme, Mary era împăcată cu ea însăși.
Întrebările copiilor n-o mai ajungeau. Fețele neliniștite, îngrijorate, întoarse
spre ea erau departe. În sfârșit, totul avea să fie bine.
Profeta nu se mișca. Stătea atât de calm, neatinsă de nebunia din jurul ei,
indiferentă la țipetele și plângerile, și nevoile copiilor.
Profeta a văzut că toți vom trece prin vremuri de încercări grele.
Vremurile sunt aproape, foarte aproape. Și apoi, Mary, vor veni îngerul și
demonul. Și, în apusul roșu, cu toții vom fi izbăviți.
Profeția lui Orsay, așa cum îi fusese spusă de Nerezza.
„Da, gândi Mary. Ea este cu adevărat Profeta.”
— Pot să cobor pe stânci, până la plajă, spuse Justin curajos. Nu mi-e frică.
— Nu e nevoie, spuse Mary. Îi ciufuli părul cu tandrețe. Vom zbura până
jos.

• PATRUZECI

16 minute

Coborâșul până la iaht, botezat Fly Bay Too, îi mâncase lui Sanjit un an
din viață. De două ori fusese la un pas de a-l scăpa pe Bowie. Pixie se lovise
la cap și începuse să plângă. Și Pixie putea să urle, nu glumă.
Peace fusese liniștită, dar irascibilă. Ceea ce era destul de normal, date
fiind circumstanțele.
Apoi ajunseră la partea în care trebuiau să îi urce pe iaht. Fusese mai ușor
decât să-i coboare de pe stâncă, dar deloc floare la ureche.
„Frate, ce bine ar fi fost ca, măcar o dată, să fie ceva și floare la ureche”, își
spuse Sanjit, în timp ce el și Virtue îi urcau pe copii în elicopter.
O zi la plajă i-ar fi trebuit. Asta ar fi fost floare la ureche și mult mai bine
decât să privească în sus la stânca aia, știind că se pregătea să intre cu
elicopterul direct în ea. Asta presupunând că ar fi putut să ridice elicopterul
de pe helipad.
Cel mai probabil n-avea să ajungă suficient de departe încât să-și facă griji
că ar putea omorî pe careva de pe stâncă. Cel mai probabil avea să se înalțe
destul de mult ca să plonjeze în mare.

938
 Nu avea niciun sens să se gândească la asta. Nu mai puteau să rămână
aici, în condițiile astea. Nici măcar dacă se liniștea în privința lui Bowie.
Văzuse ce putea face Caine.
Trebuia să-i ia pe copii de pe insulă. Trebuia să-i ducă departe de Caine.
Virtue spunea că era ceva profund malefic la Caine. Sanjit îi văzuse ochii
când îl înfruntase.
Sanjit se întreba dacă Diana avusese dreptate, că Virtue avea nu știu ce
putere mutantă de a-i judeca pe oameni. Mai degrabă era doar genul care să
judece aspru în general.
Dar Virtue avusese dreptate despre răul care venise asupra lor. Caine
fusese foarte aproape de a-l izbi pe Sanjit de un perete. Nicio șansă ca o
creatură ca el să-i tolereze pe Pixie, Bowie și Peace, darămite pe Choo. N-
avea de gând să împartă o rezervă de hrană, care și așa se micșora, cu ei.
— Ca și cum lucrurile vor fi mult mai bune pe continent, mormăi Sanjit.
— Poftim? îl întrebă Virtue distrat.
Era ocupat, încercând să-i lege centura lui Bowie în scaunul din spate al
elicopterului. Erau doar patru locuri în elicopter, pilotul și trei pasageri. Dar
erau locuri pentru adulți, așa că cele două din spate era suficient de
încăpătoare pentru cei mici.
Sanjit urcă în scaunul pilotului. Pielea era crăpată și foarte uzată. În film
scaunul avea tapițerie din pânză. Sanjit își amintea asta cu foarte mare
claritate. Era aproape singurul lucru de care își amintea.
Își umezi buzele, nemaiputând să amâne frica debilitantă că urma să-i
omoare pe toți.
— Știi ce-ai de făcut? îl întrebă Virtue.
— Nu! Evident că nu! țipă Sanjit. Apoi, pentru binele micuților, se întoarse
pe jumătate și le spuse: Absolut. Evident că știu cum se pilotează un
elicopter. O nimica toată!
Virtue se ruga. Ochii închiși, capul plecat, rugându-se.
— Mda, asta sigur o să ne ajute, spuse Sanjit.
Virtue deschise un ochi și spuse:
— Fac și eu ce pot.
— Frate, nu voiam să fiu măgar, spuse Sanjit. Adică mă rog și eu la toți
dumnezeii și zeii, și la toți sfinții sau la orice altceva.
Virtue închise ochii din nou.
— Să ne rugăm? întrebă Peace.
— Da. Rugați-vă. Toată lumea să se roage! țipă Sanjit.
Apăsă butonul de pornire.

939
 Nu cunoștea un dumnezeu anume la care ar fi trebuit să se roage; era
hindus, dar numai prin naștere, nu citise cărțile sfinte sau ceva. Dar Sanjit
șopti:
— Oricine ai fi, dacă mă auzi, acum ar fi un moment foarte bun să ne ajuți.
Motorul prinse viață cu zgomot.
— Mamă! țipă Sanjit, surprins. Se așteptase și sperase pe jumătate ca
motorul nici măcar să nu pornească.
Era nemaipomenit de puternic și de zgomotos. Elicopterul se zgudui
fantastic.
— Ăăă… cred că am să trag de asta! țipă Sanjit.
— Crezi? urlă Virtue, sunetul vocii lui fiind înghițit de zgomotul
motorului.
Sanjit se aplecă spre el și-i puse o mână pe umăr.
— Te iubesc, frățioare.
Virtue duse mâna la inimă și dădu din cap, consimțind.
— Fantastic! spuse Sanjit tare, deși numai el putea să-și audă propria
voce. Și acum, că am tras scena asta așa emoționantă, e timpul ca eroii să
dispară glorios.
Virtue se încruntă, încercând să audă.
— Am spus, urlă el din toți plămânii, că sunt invincibil! Și acum, să
zburăm!
•
Dekka văzu gașca lui Zil împărțindu-se în două grupuri, unul la stânga
drumului, celălalt la dreapta. O ambuscadă.
Ezită. Ce bine ar fi fost ca în momentul ăsta să fi fost Brianna! Briza nu era
antiglonț, dar era teribil de greu s-o nimerești dacă mergea cu cinci sute de
kilometri la oră.
Dacă va continua să avanseze, aveau s-o împuște.
Unde era Brianna? Cel mai probabil încă prea bolnavă ca să se miște,
pentru că altfel ar fi fost drept în mijlocul bătăliei. Brianna nu era genul care
să rateze o luptă. Îi era dor de ea și spera, în același timp, să rămână acasă, în
siguranță. Dacă i se întâmpla ceva Briannei, Dekka nu știa cum ar putea
continua să trăiască.
Dar întrebarea mai importantă era: unde era Sam? De ce era treaba
Dekkăi să meargă pe șoseaua aia? Nici măcar nu știa ce avea de făcut. Poate
că n-avea să se întâmple nimic. Poate că Drake, venind turbat de pe plajă,
distrugând totul în cale, avea să-l provoace pe Zil, și cei doi se vor omorî
unul pe celălalt.
Dekkăi i-ar fi plăcut să vadă așa ceva. Chiar în momentul ăsta, acum,
înainte să trebuiască să-și continue drumul spre Clifftop.
940
 — Da, chiar că ar fi fost grozav, își spuse Dekka.
Derbedeii lui Zil își pierdeau răbdarea. Nu mai așteptau. Își croiau drum
spre ea din ambele margini ale drumului. Bâte. Răngi. Țevi.
Arme de foc.
Ar putea să fugă. Să trăiască. Să scape de-acolo. S-o găsească pe Brianna și
să-i spună: „Briza, știu că, probabil, nu simți la fel pentru mine și probabil că
și ce-ți voi spune ți se va părea scârbos și mă vei urî pentru că am spus-o,
dar te iubesc”.
Trupul îi furnica din cap până în picioare de frică. Închise ochii pentru o
secundă și simți în acel întuneric temporar cam cum ar fi după moarte.
Numai că nu prea simți nimic după moarte, nu?
Ar putea să fugă. Să fie cu Brianna.
Numai că nu, asta nu se putea întâmpla niciodată. Avea să-și petreacă
restul zilelor iubind-o pe Brianna de departe. Probabil că nu-i va spune
niciodată ce simte pentru ea.
Cu coada ochiului îl văzu pe Edilio venind direct spre Drake din spate. Era
singur, copil nebun, împotriva lui Drake. De departe, mișcându-se prea încet,
venea Orc.
Edilio ar putea să decidă să mai aștepte, până venea Orc. Poate că ar fi
fost prea mult pentru copiii înspăimântați asupra cărora se năpustea Drake.
Dar Edilio nu luase o asemenea hotărâre.
Nu-l aștepta pe Orc.
— Nici eu nu-l aștept pe Sam, decise Dekka.
Începu să meargă.
Fu tras primul foc de armă. Cretinul ăla de Turk. Bubuitura fu extrem de
puternică. Dekka văzu focul izbucnind din țeava puștii. Alice fierbinți
mușcară din asfaltul din fața ei. Unele ricoșară și i se înfipseră în picioare.
Durere. Aveau s-o doară mai târziu.
Dekka nu putea ajunge până la Turk sau Zil, sau Lance cu puterea ei. Nu
de la distanța asta.
Dar putea să le facă foarte grea misiunea de a o nimeri.
Dekka ridică mâinile sus. Forța gravitațională dispăru.
Dekka mergea înainte printr-un văl de pământ și praf, și cactuși
învârtindu-se prin aer.
•
Sam tocmai ajunsese la poarta diformă de metal a centralei nucleare,
când auzi o pală rapidă de vânt și văzu o umbră mișcându-se.
Umbra se opri din vibrat și deveni Brianna.
Ținea ceva. Ținea două lucruri.

941
 Sam se uita la obiectele din mâinile ei. Apoi se holbă la ea. Apoi iar la
obiectele din mâinile ei.
Așteptă, aplecat, până Brianna se opri din tușit.
— Nu, spuse el.
— Sam, au nevoie de tine. Și nu pot să aștepte până te miști tu ca melcul
înapoi.
— Cine are nevoie de mine? întrebă Sam sceptic.
— Astrid mi-a spus să te aduc. Indiferent cum.
Sam nu putea să se abțină să nu fie mulțumit.
— Deci, așa. Astrid are nevoie de mine.
Brianna își dădu ochii peste cap.
— Da, Sam, încă mai e nevoie de tine. Tu ești ca un zeu pentru noi,
muritorii. Nu putem trăi fără tine. Mai târziu o să-ți ridicăm și un templu.
Satisfăcut?
Sam dădu din cap, nu că ar fi fost de acord, dar că înțelesese ideea.
— Drake?
— Cred că Drake e doar o parte, spuse Brianna. Astrid era speriată rău.
De fapt, cred că prietena ta a avut o zi foarte, foarte proastă.
Brianna lăsă skateboardul în fața lui Sam.
— Nu-ți face griji, Sam. Nu te las să cazi.
— Nu zău? Atunci de ce ai adus casca?
Brianna i-o aruncă în brațe.
— În cazul în care cazi.
•
Edilio avea probleme cu alergatul pe nisip. Dar poate nu ăsta era motivul
pentru care nu-l putea prinde din urmă pe Drake.
Poate că nu voia să-l prindă din urmă pe Drake. Poate că era speriat de
moarte de Drake. Orc se luptase cu Drake la un moment dat și aproape că
ajunseră la egalitate. Sam se luptase cu el și pierduse. Caine îl omorâse.
Și totuși, iată-l pe Drake. Viu. Așa cum Sam bănuise. Așa cum Sam se
temuse. Psihopatul era în viață.
Edilio se împiedică și căzu în nisip. Pușca lui automată se descărcă, PAC,
PAC, PAC, pentru că Edilio apăsase, din greșeală, pe trăgaci.
Edilio rămase în genunchi.
„Ridică-te, își spuse. Ridică-te, asta e ceea ce faci tu de obicei. Ridică-te!”
Se ridică. Începu să alerge din nou. Inima îi bătea în piept de parcă avea
de gând să iasă.
Drake nu mai era departe, poate la vreo treizeci de metri înaintea lui, nu
departe. Îl biciuia pe un biet copil care alergase prea încet.

942
 Edilio văzuse rezultatele acelui bici teribil. Durerea provocată de acel bici
distrusese ceva în Sam.
Dar Edilio se apropia din ce în ce mai repede. Ideea era să ajungă suficient
de aproape… dar nu prea aproape.
Drake încă nu-l văzuse. Edilio ridică pușca în poziție de tragere.
Cincisprezece metri. Putea să-l lovească pe Drake de acolo, dar erau vreo
zece-doisprezece copii în vizor drept în spatele lui. Gloanțele nu nimereau
întotdeauna. Îl putea omorî pe Drake. Dar la fel de bine i-ar fi putut omorî și
pe copiii care alergau din calea lui.
Trebuia să tragă de timp, până ce copiii ieșeau din bătaia puștii lui.
Îl fixase pe Drake prin cătare. Fixarea țintei era dificilă când arma trăgea
automat. Reculul avea să fie feroce. Puteai să țintești pentru primul foc, dar
după aceea era ca și cum ai fi ținut în mână un furtun de incendiu.
Trebuia să-l facă pe Drake să se oprească. Trebuia să-i ajute pe copii să
dispară din calea lui.
— Drake! strigă Edilio. Dar gura îi era uscată de la nisip. Ce ieșise nu
fusese mai mult decât un mârâit abia auzit. Drake! țipă el din nou. Drake!
Drake se opri brusc. Se întoarse, dar fără grabă, încet. Apatic.
Drake zâmbi în felul acela al lui, sălbatic și mortal. Ochii lui erau albaștri
și goliți de orice fel de sentiment, în afară de amuzament. Părul lui negru era
murdar, lipsit de strălucire. Pielea părea spoită cu noroi. Avea noroi pe dinți.
— Vai, Edilio, spuse Drake. Dar de când nu ne-am mai văzut,
emigrantule?!
— Drake, spuse Edilio, pierzându-și iar vocea.
— Da, Edilio? răspunse Drake cu exagerată politețe. Voiai să spui ceva?
Stomacul lui Edilio se răzvrăti. Drake era mort. Mort.
— Ești… ești arestat.
Drake scoase un hohot surprins.
— Arestat?
— Exact, ai auzit bine, spuse Edilio.
Drake făcu un pas spre el.
— Stai! Stai pe loc! îl avertiză Edilio.
Drake continuă să înainteze.
— Dar eu vin să mă predau, Edilio. Pune-mi cătușele, domnule polițist!
— Oprește-te sau trag!
Copiii din jurul lui Drake încă mai fugeau. Destul de departe, oare? Edilio
trebuia să le ofere tot timpul de care aveau nevoie. Drake încuviință din cap,
înțelegând.
— Pricep. Ești așa un băiat bun, Edilio! Te asiguri că bieții copilași nu mai
sunt prin preajmă înainte să mă pui la pământ.
943
 Edilio calculă cu aproximație că biciul lui Drake putea ajunge la trei, poate
patru metri distanță. Era acum la o distanță de doar opt metri, poate. Edilio
ținti spre trunchiul lui Drake, cea mai mare țintă; așa citise el că trebuia
procedat.
Încă un pas. Și încă unul. Drake avansa.
Edilio păși înapoi. Încă o dată.
— Ah, nu e drept, îl luă Drake în batjocură. Să nu mă ții tu în bătaia puștii,
chiar așa?
Drake se mișcă dintr-odată, incredibil de repede.
PAC!
CLIC!
Primul glonț îl lovi pe Drake în piept. Dar niciun alt glonț nu mai plecă de
pe țeavă.
Se blocase! Arma se blocase. Intrase nisip în mecanismul de tragere.
Edilio trase încă o dată de pârghia de armare, încercând să…
Prea târziu.
Drake pocni biciul care se încolăci în jurul picioarelor lui Edilio și, dintr-
odată, Edilio era pe spate, trăgând disperat aer în piept, iar Drake stătea
deasupra lui.
Mâna șerpuitoare se încolăci din nou, strângându-se în jurul gâtului lui
Edilio. Edilio se zvârcoli. Încercă să folosească pușca pe post de bâtă, dar
Drake blocă ușor lovitura cu cealaltă mână.
— Te-aș biciui, Edilio, dar nu prea am timp de distracție, spuse Drake.
Mintea lui Edilio se învârtea, înnebunită, din ce în ce mai slăbită. Prin
ochii înroșiți îi văzu zâmbetul lui Drake la câțiva centimetri de fața lui,
savurând din plin prim-planul morții lui Edilio.
Drake rânji. Și apoi, Edilio își pierdu cunoștința și, afundându-se în
întuneric, văzu fire metalice crescând peste dinții murdari de noroi ai lui
Drake.

• PATRUZECI ȘI UNU

12 minute

Sanjit uitase tot ce crezuse că învățase despre pilotarea unui elicopter.

Ceva cu o manetă care schimba înclinarea paletelor de rotor.
944
 Ceva despre un unghi de atac.
Ceva ciclic. Pedale. Ceva colectiv. Dar care era care?
Încercă pedalele. Coada elicopterului se smuci violent spre stânga. Își luă
picioarele de pe pedale. Elicopterul se învârti năuc, mai să cadă de pe punte.
— Mda, astea funcționează bine! țipă Sanjit, sperând cu disperare să-i
asigure pe ceilalți că totul era în regulă.
— Probabil că ar trebui să decolezi mai întâi, înainte să încerci să te
învârți, țipă Virtue.
— Nu zău?
Acum își amintea ceva. Răsuceai ceva ca să faci rotoarele să propulseze.
Dar ce trebuia să răsucească?
Mâna stângă. Pasul colectiv. Sau era cel ciclic? Cui îi păsa, era singura
chestie care se răsucea.
Răsucea maneta. Încet. În mod evident, zgomotul motorului crescu în
intensitate și își schimbă unghiul de înclinație, iar elicopterul se ridică în aer.
Apoi începu să se învârtă. Elicopterul se îndreptă spre prova, spre
suprastructură, în timp ce coada îl învârtea ca un titirez în sensul acelor de
ceasornic.
Ca un titirez.
Pedalele. Trebuia să le folosească să…
Elicopterul încetă să se mai învârtă în sensul acelor de ceasornic. Ezită.
Apoi începu să se învârtă invers. Sanjit era vag conștient de țipetele din jurul
lui. Cinci copii într-un elicopter. Cinci țipete. Inclusiv al lui.
Pedalele din nou. Și elicopterul se opri din învârtit. Încă se deplasa în
derivă spre suprastructura vasului, dar acum o făcea invers.
Trase maneta colectivă până la capăt, până la capăt, și elicopterul țâșni ca
o săgeată în sus. Ca într-un parc de distracție din Las Vegas, unde Sanjit
fusese la un moment dat. Ca și cum elicopterul ar fi fost pe o sfoară, și cineva
trăgea de ea în sus.
În sus și dincolo de suprastructură. Sanjit o văzu dispărând sub picioarele
lui.
ZGRANG! ZGRANG! ZGRANG!
Rotoarele se loviseră de ceva. Bucăți de cabluri și stâlpi de metal zburau
în toate părțile. Antena radio a iahtului.
Elicopterul continua să se ridice și să se îndrepte cu spatele spre peretele
stâncii.
„Chestia ailaltă, cum îi zicea, ceva ciclic, bățul ăla, chestia din dreapta lui,
pune mâna pe ea, pune mâna, fă ceva, ceva, orice, apasă, apasă pedala până
la capăt.” Se învârteau iar! Uitase pedalele, pedalele alea nenorocite, și acum
picioarele lui nu le mai găseau, iar elicopterul se învârtea la o sută optzeci de
945
grade și cu maneta regulatorului ciclic împinsă în față, se ducea direct spre
peretele stâncii. Nu mai erau decât vreo treizeci de metri.
Cincisprezece metri.
Într-o fracțiune de secundă aveau să fie morți. Și nimic nu putea să-i
oprească.
•
Diana fugi de-a lungul pajiștii năpădite de buruieni. Caine era înaintea ei,
mai rapid ca ea; trebuia să-l ajungă din urmă.
Sunetul motorului elicopterului se auzea din ce în ce mai tare, din ce în ce
mai aproape.
Caine se opri pe buza stâncii. Diana ajunse și ea, răsuflând din greu, la trei
metri de Caine.
Într-o secundă, Diana înțelese ce ascunsese Sanjit. Dedesubt, la baza
stâncii, zăcea un iaht alb, izbit de stânci. Un elicopter se chinuia să se înalțe,
învârtindu-se înnebunit într-o parte și-n alta.
Pe chipul lui Caine înflori un zâmbet diabolic.
Penny venea, abia răsuflând, în urma lor. Bug, ei bine, probabil că era și el
pe undeva, pe-acolo. N-aveau de unde să știe.
Diana se grăbi să-l ajungă pe Caine.
— Nu, te rog, n-o face! plânse ea.
Caine îi întoarse o privire furioasă.
— Taci, Diana!
Sub ochii lor, elicopterul se învârti din nou, necontrolat, și se avântă spre
stâncă.
Caine își întinse mâinile, și elicopterul încetă să mai înainteze. Era atât de
aproape, încât elicele tăiară în bucăți un tufiș care crescuse pe suprafața
stâncii.
— Caine, nu face asta! îl imploră Diana.
— Ce-ți pasă ție? întrebă Caine de-a dreptul încurcat.
— Uită-te! Uită-te la ei! Au copiii mici înăuntru. Copii mici!
Geamul de sticlă al elicopterului era la câțiva centimetri de stâncă. Sanjit
se chinuia să mențină controlul. Virtue, lângă el, se ținea strâns de scaun.
Trei copii mai mici stăteau grămadă pe scaunele din spate, țipând,
acoperindu-și ochii. Nu erau atât de mici, încât să nu știe că se aflau la o
fracțiune de secundă de moarte.
— Cred că Sanjit ar fi trebuit să se gândească la asta, înainte să mă fi
mințit, spuse Caine.
Diana îl prinse de braț, apoi îi luă fața în mâini. Îi mângâie obrazul,
apăsând ușor.
— N-o face, Caine. Te implor!
946
 — O fac eu, spuse Penny, reapărând lângă Caine. Hai să vedem cum
zboară când elicopterul e plin de scorpioni!
Diana știa că Penny nu trebuia s-o fi spus.
— Nu face nimic, Penny, mârâi Caine. Eu iau hotărârile aici.
— Nu, tu faci ce-ți spune ea, ripostă Penny. Practic, îi scuipase cuvintele în
față Dianei. Vrăjitoarea asta! Frumușica asta de-aici.
— Potolește-te, Penny! o avertiză Caine.
— Nu mi-e frică de tine, Caine! țipă Penny. A încercat să te omoare când
erai inconștient. A…
Înainte să poată finaliza acuzația, Penny zbură prin aer. Plutea, urlând,
suspendată la înălțime, deasupra elicelor elicopterului.
— Hai, Penny, dă-i drumul! mugi Caine. Amenință-mă cu puterile tale! Fă-
mă să-mi pierd concentrarea!
Penny urla, isterică, dând sălbatic din mâini și din picioare, holbându-se
îngrozită la lamele strălucitoare de sub ea.
— Lasă-i să plece, Caine! îl rugă Diana.
— De ce, Diana? De ce mă trădezi?
— Te trădez? râse Diana. Te trădez? Am fost alături de tine în fiecare zi, în
fiecare oră, din momentul în care a început coșmarul ăsta!
Caine o privi atent.
— Dar, cu toate astea, mă urăști.
— Nu, ticălos morbid și cretin ce ești, te iubesc. N-ar trebui. Ești stricat pe
dinăuntru, ești bolnav, Caine, bolnav! Dar te iubesc.
Caine ridică o sprânceană.
— Atunci trebuie să iubești și ceea ce fac. Cine sunt.
Caine zâmbi, și Diana știu că pierduse disputa. Putea să i-o citească în
ochi.
Se îndepărtă de el. Se apropie, cu spatele, de prăpastie. Simți cu picioarele
marginea, privindu-l în tot acest timp în ochi.
— Te-am ajutat când am putut, Caine. Am făcut tot ce se putea face. Te-
am ținut în viață și ți-am schimbat cearșafurile pătate de rahat când
întunericul pusese stăpânire pe tine. L-am trădat pe Jack pentru tine, Caine.
Am trădat pe toată lumea pentru tine. Am mâncat… Doamne, iartă-mă, am
mâncat carne de om ca să rămân cu tine, Caine!
Ceva în privirea rece a lui Caine se schimbă.
— Dar nu voi sta cu tine ca să văd așa ceva, spuse Diana.
Făcu încă un pas spre marginea stâncii. Îl gândise ca pe o amenințare, nu
ca pe o soluție finală.
Dar pasul acela fusese prea mult.

947
 Diana simți groaza instantanee, știind că avea să cadă. Mâinile i se agitară
nebunește. Dar simțea că ajunsese prea departe, mult prea departe.
„Și, în cele din urmă, gândi Diana, oare nu era mai bine așa?”
Oare nu era o eliberare?
Încetă să se mai agite și căzu pe spate în hău.
•
Astrid fugea, trăgându-l pe micul Pete după ea.
N-ar fi avut cum să-și fi dat seama sub nicio formă, își spuse ea în timp ce
alerga cu răsuflarea tăiată și îmbrâncind lumea în jur, cu inima bătându-i să-
i spargă pieptul de fiica a ceea ce putea vedea odată ajunsă la Clifftop.
De unde să fi știut că jocul era real? Că devenise real în momentul în care
murise bateria? Și că oponentul micului Pete în joc nu era un program pe un
microcip, ci gaiafagul?
Îl găsise pe micul Pete. Și nu era prima dată. Cumva, într-un fel pe care ea
s-ar putea să nu-l priceapă niciodată, cele două mari puteri din FAYZ aveau
ceva în comun.
Gaiafagul îl păcălise pe micul Pete. Se folosise de puterea imensă a
micului Pete pentru a da viață avatarului său, Nerezza.
Orsay atinsese și ea mintea gaiafagului. Era ca o infecție: odată ce intrai în
contact cu mintea aceea neobosită, punea, cumva, stăpânire pe tine. Un
cârlig îngropat în mintea ta.
Sam spusese că Lana încă îl putea simți în mintea ei. Încă nu se eliberase
complet de el. Dar Lana știuse de asta de la început, fusese conștientă de ce
era el. Și poate că așa reușise să se apere cumva. Sau poate că întunericul
pur și simplu nu mai avea nevoie de ea.
Ajunseră la drumul spre Clifftop.
Dar drumul era blocat de ceea ce părea a fi o tornadă. O tornadă pe nume
Dekka.
•
Dekka ridică tornada dinaintea ei și continuă să meargă hotărâtă.
BUM!
O săgeată de foc, abia vizibilă prin vârtejul de praf.
— Trageți în ea! Omorâți mutanta! urlă Zil din răsputeri.
Dekka își continuă marșul, ignorând durerea din picioare, ignorând
sângele care îmbibase încălțările.
Cineva alerga în urma ei. Țipă peste umăr, dar fără a se uita cine era.
— Nu te apropia, idiotule!
— Dekka!
Vocea lui Astrid.
Venea în fugă, trăgându-l după ea pe ciudatul de frate-său.
948
 — Nu e un moment bun să țipi la mine! Astrid, urlă Dekka.
— Dekka. Trebuie să ajungem în vârf.
— Eu mă duc după Zil, spuse Dekka. Am dreptul să mă apăr. El a început
lupta asta.
— Ascultă-mă, insistă Astrid. Nu încerc să te opresc. Îți spun doar să te
grăbești. Trebuie să trecem. Acum!
— Poftim? Ce se întâmplă?
— O crimă, spuse Astrid. Trebuie să trecem. Tu trebuie să ne ajuți să
trecem!
Dintr-o parte venea altcineva spre ei în fugă. Băiatul se apropie prea mult
de zona fără gravitație și zbură în aer, cu capul în jos, învârtindu-se încet.
În timp ce se ridica, trăgea focuri de armă. În toate direcțiile.
Dar acum mai mulți o înconjuraseră. Se mișcau prudent, rămânând în
afara câmpului creat de ea. Dekka îi vedea fugind din tufiș în tufiș, pe după
dâmburi și cactuși.
Un glonț îi bâzâi atât de aproape de ureche, încât crezu că o nimerise.
— Dă-te la o parte, Astrid! spuse Dekka. Fac tot ce pot.
— Fă totul, indiferent ce înseamnă asta, spuse Astrid.
— Dacă îl elimin pe Zil, restul vor fugi.
— Atunci elimină-l, spuse Astrid.
— Da, șefa, răspunse Dekka. Acum pleacă de-aici!
Dekka îl văzu, în sfârșit, pe Zil în dreapta ei, în afara drumului, doar puțin
în afara razei ei de acțiune.
Dekka lăsă mâinile în jos.
Tone de dărâmături și praf care fuseseră trimise spre ceruri căzură brusc.
Dekka fugi direct în mijlocul furtunii, cu ochii închiși, cu mâna la gură.
Aproape intră în Zil cu toată forța. Țâșnise dintr-o coloană de pământ,
care cădea din cer, și aproape îl doborî.
Zil, luat prin surprindere, se întoarse cu țeava puștii către ea, dar ea era
deja mult prea aproape. Țeava o lovi ca o bâtă. Pocnind-o într-o parte a
capului, dar nu destul de tare ca să-și piardă cunoștința.
Zil încercă să se dea înapoi, să poată trage, dar Dekka îl apucă de ureche
și-l smuci spre ea.
El reuși să-i înfigă țeava sub bărbie, destul de puternic, încât maxilarele să
se izbească unul de celălalt. Ea se smulse, și el apăsă trăgaciul. Împușcătura
fu ca detunătura unei bombe care explodase în fața ei.
Însă ea nu-l scăpase din mâini. Acum îl înșfăca și îl trăgea și mai aproape
de ea, iar el plângea, zvârcolindu-se de durere și de frică.
Dekka întinse mâna liberă spre pământ. Gravitatea dispăru, pur și simplu.

949
 Prinși acum într-o frenetică îmbrățișare, ca în luptele greco-romane,
Dekka și Zil plutiră și se înălțară. Vârtejul de praf îi urma. Ei erau nucleul
dinamic al tornadei. Zil se smulse din strânsoarea ei, cu prețul unei urechi
sfâșiate, însângerate.
Dekka îl lovi cu pumnul. Îl lovi cu monturile mâinii direct în nas. Lovi din
nou, dar rată. Primul pumn o desprinse de Zil. Zil încerca să întoarcă arma,
dar el avea aceeași problemă pe care o avea și ea în a se mișca și a se lupta
când forța gravitațională era zero.
Ochii Dekkăi se închideau, plini de nisipul care zbura prin aer. Nu-și putea
da seama cu certitudine cât de sus se înălțaseră. Nu putea să fie sigură că era
destul.
Zil se răsuci și strigă triumfător. Țeava puștii era la câțiva centimetri de
ea.
Dekka lovi cu sălbăticie. Cizma ei izbi puternic coapsa lui Zil. În urma
impactului, cei doi zburară departe unul de celălalt, plutind acum la doi
metri distanță. Dar Zil menținea arma ațintită spre ea. Iar distanța nu era
suficient de mare ca să-i dea drumul lui Zil de-acolo, fără să cadă și ea odată
cu el. Nu încă.
— Uită-te în jos, deșteptule! mârâi Dekka disprețuitoare.
Zil, cu ochii mijiți la rândul lui, se uită în jos.
— Hai, împușcă-mă și cazi! țipă Dekka.
— Mutantă împuțită! urlă Zil.
Apăsă pe trăgaci. Detunătura fu asurzitoare. Dekka simți pala de vânt
formată de alicele care trecură pe lângă gâtul ei. Ceva o lovi, ca un pumn.
Reculul armei îl proiectă pe Zil mai bine de un metru prin aer.
— Da. Destul de departe, spuse Dekka.
Zil urlă îngrozit. O singură vocală ce răsună timp de zece secunde, durata
căderii lui la pământ.
Dekka își șterse praful din ochi și privi chiorâș în jos.
— A fost chiar mai sus decât credeam, spuse ea.

• PATRUZECI ȘI DOI

6 minute

Mary Terrafino se uită la ceas. Câteva minute.

950
 Nu mai era mult. Curând.
— Vreau să știți, copii, că vă iubesc, spuse Mary. Alice, dă-te de pe
marginea stâncii! N-a venit încă momentul. Trebuie să așteptați, ca să puteți
veni cu mine.
— Unde mergem? întrebă Justin.
— Acasă, spuse Mary. La casele noastre adevărate. La părinții noștri.
— Cum se poate așa ceva? întrebă Justin.
— Ne așteaptă, le arătă Mary. Dincolo de zid. Profeta ne-a arătat drumul.
— Mămica mea? spuse Alice.
— Da, Alice, răspunse Mary. Mămicile tuturor.
— Poate să vină și Roger? întrebă Justin.
— Numai dacă se grăbește.
— Dar e bolnav. Îl dor plămânii.
— Atunci va merge acasă altă dată, spuse Mary.
Începea să nu mai aibă răbdare. Cât timp mai trebuia să fie persoana
asta? Cât mai trebuia să fie Mama Mary?
Alții copii se îmbulzeau, venind din ce în ce mai aproape. Fuseseră mânați
la deal, chiar lângă bariera FAYZ, de către luptele care se dădeau dedesubt.
Drake. Zil. Oameni răi, oameni îngrozitori, gata oricând să rănească și să
ucidă. Gata să-i rănească și să-i ucidă pe copiii ăștia, dacă Mary nu-i salva.
— În curând, fredonă Mary.
— Nu vreau să plec fără Roger, spuse Justin.
— Nu ai încotro.
Justin scutură puternic din cap.
— Mă duc să-l aduc.
— Nu, spuse Mary.
— Ba da, mă duc, se încăpățână Justin.
— Taci din gură! Am spus NU! țipă Mary. Îl apucă pe Justin de braț și-l
scutură cu putere. Ochii băiatului se umplură de lacrimi. Îl scutură și mai
tare, continuând să țipe: NU! NU! O să faci ce-ți spun eu!
Îi dădu drumul, și Justin căzu.
Mary făcu un pas înapoi, uitându-se la el îngrozită. Ce făcuse?
Ce făcuse?
Va fi OK, totul va fi OK de îndată ce va veni vremea. Avea să plece din
locul ăsta. Să dispară și să tot dispară, și iar să dispară, și toți copiii vor veni
după ea, așa cum făcuseră întotdeauna, și vor fi liberi.
Era pentru binele lor.
— Mary! Era John. Cum reușise să treacă de luptele care se dădeau pe
drum și cum ajunsese la ea, nu-și putea imagina. Dar, iată-l, era acolo.
— Copii, spuse John. Veniți cu mine!
951
 — Nu pleacă nimeni, spuse Mary.
— Mary… vocea lui John se frânse. Mary…
•
Sanjit nu știa dacă să se uite terorizat la peretele stâncii, care era la doar
câțiva centimetri de vârful elicelor, sau la priveliștea halucinantă a unei fete,
cea pe care o strigau Penny, atârnând în aer, deasupra acelorași elice.
Caine stătea în vârful stâncii, fără să-i fie teamă că o să cadă. El nu era
tocmai genul de individ care putea să cadă, își dădu seama Sanjit. Caine
putea să pășească de pe stâncă și, tocmai ca în desenele animate, ar fi rămas,
pur și simplu, în aer, bip bip și pac înapoi pe teren solid.
Nu și Penny.
Cealaltă fată, Diana, se ruga de el. Oare ce-i spunea? Dă-i drumul fetei?
Prăbușește elicopterul?
Sanjit nu credea. Văzuse ceva foarte urât în ochii întunecați ai Dianei, dar
nu crimă.
Crima trăia în privirea lui Caine.
Sanjit trase maneta de repoziționare ciclică până la capăt. Elicele voiau să
tragă elicopterul de lângă stâncă, dar Caine nu le dădea voie.
Diana făcu un pas înapoi. Mergea cu pași nesiguri spre marginea stâncii.
— Nu! strigă Sanjit, dar ea căzu, era în cădere liberă.
Se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Diana se opri în aer.
Elicopterul fu eliberat din gheara lui Caine. Se smuci dintr-odată în sens
invers.
Penny căzu. Lamele rotoarelor se retraseră.
Căzu în siguranță dincolo de ele, și Diana pluti în aer, iar elicopterul vâjâia
tot înapoi, ca și cum ar fi fost legat de o sfoară întinsă de bungee jumping.
Diana fuse mai mult aruncată, decât depusă în siguranță pe iarbă. Fata
căzu, rostogolindu-se, și se uită în sus la timp pentru a-i întâlni privirea lui
Sanjit, fie și pentru o fracțiune de secundă, înainte ca el să fie absorbit cu
totul de ce se întâmpla.
Elicopterul se mișca cu spatele, dar era în cădere, ca și cum ar fi căutat să
străpungă cu elicea din spate direct în puntea iahtului de sub ei.
Cealaltă chestie, cealaltă chestie, trage, trage, răsucește, răsucește odată și
iată elicopterul ia altitudine. Se învârtea nebunește, căci Sanjit iar uitase de
pedală, dar se înălța. Se învârtea și se înălța, și se învârtea din ce în ce mai
tare, și Sanjit trăgea acum frenetic de manete, în timp ce se lupta cu
pedalele.
Ca acele de ceasornic, mai încet și mai încet, pauză, invers acelor de
ceasornic, mai repede, mai repede, mai încet, pauză.

952
 Elicopterul era suspendat acum în aer. Dar departe de stâncă. Sus
deasupra mării. De două ori mai sus decât stânca.
Sanjit tremura de stres, cu dinții clănțănind. Virtue încă se ruga, în dodii
mai mult, și nu în dodii englezești.
Copiii din spate urlau cât îi țineau plămânii.
Dar, fie și pentru câteva clipe, elicopterul nu mai cădea și nu se mai
învârtea. Se înălța.
„Fiecare lucru la rândul lui, își spuse Sanjit. Să-l fac să nu se mai înalțe.”
Dădu drumul manetei din încleștarea morții și o readuse spre faza neutră.
Pedalele le păstră exact așa cum erau. Nu mișcă deloc regulatorul ciclic.
Elicopterul se îndrepta cu fața spre continent. Nu tocmai spre Perdido
Beach, dar, totuși, spre continent.
Virtue își întrerupse rugăciunea. Se uită la Sanjit cu ochii mari.
— Cred că am făcut puțin pe mine.
— Numai puțin? întrebă Sanjit. Atunci înseamnă că ai nervi de oțel, Choo.
Împinse regulatorul ciclic înainte.
Elicopterul îi dădu bice spre continent.
•
Brittney se uită în jos la Edilio. Băiatul era cu fața în nisip.
Avea răni de bici pe el. Gâtul îi era carne vie, plin de sânge, ca și cum ar fi
fost linșat.
Tanner era și el acolo, privindu-l.
— E mort? întrebă Brittney cu teamă.
Tanner nu-i răspunse. Brittney îngenunche lângă Edilio. Putea să vadă
firele de nisip mișcându-se sub respirația lui.
Era viu. Încă. Prin voia Domnului.
Brittney îi atinse fața. Degetele ei lăsară o urmă de mâl pe pielea lui.
Se ridică.
— Demonul, spuse Brittney. Cel rău.
— Da, răspunse Tanner.
— Ce-ar trebui să fac? întrebă Brittney.
— Bun. Trebuie să-L servești pe Dumnezeu și să reziști diavolului.
Ea se uită la el, cu ochii încețoșați de lacrimi.
— Nu știu cum.
Tanner privi dincolo de ea, ridicând ochii strălucitori spre dealul care se
înălța în spatele lui Brittney.
Ea își întoarse privirea de la Edilio. Îl văzu pe Zil căzând la pământ. O văzu
pe Dekka afundându-se încet într-o coloană de praf. O văzu pe Astrid cu
fratele ei mai mic. Văzu copii urcând în fugă dealul, încă panicați.
— Calvarul, spuse Tanner. Golgota.
953
 — Nu, se împotrivi Brittney.
— Trebuie să faci voia Domnului.
Brittney rămase nemișcată. Picioarele ei nu simțeau căldura nisipului de
sub ele. Pielea ei nu simțea briza blândă a oceanului. Nici nu simțea mirosul
valurilor sărate.
— Urcă dealul, Brittney. Urcă pe altarul morții.
— Voi urca, răspunse Brittney.
Începu să meargă. Era singura, toată lumea era înainte. Era ultima care
urca dealul.
Dekka tocmai cobora la pământ. Astrid alerga în fața ei, trăgându-l pe
Nemesis după ea.
De unde știa ea să-i spună pe numele acela? Îl cunoscuse pe micul Pete
înainte, în vremurile de demult. Știa cum îl cheamă. Dar în mintea ei apăruse
numele Nemesis când îl văzuse. Și un val de furie pură.
El era cel rău, Doamne? Se opri, confuză, în timp ce Astrid și micul Pete
alergau înaintea ei.
Brațul îi zvâcni. Se întindea. Ciudat, atât de ciudat.
Și aparatul ei dentar devenea lichid, lăsând doar o tijă metalică pe un
dinte ascuțit.
Zil zăcea gemând, cu picioarele sucite în niște poziții imposibile.
Brittney trecu pe lângă el.
Îl va găsi pe cel rău când va ajunge în vârf. Și atunci va începe lupta.
•
— Toată lumea să se țină de mâini, spuse Mary
Copiii reacționau greu. Dar apoi, unul câte unul, chipurile lor mici se
îndreptară către apus și își întinseră mâinile.
Asistenții lui Mary, ținându-i în brațe pe bebeluși, stăteau în rând cu toți
ceilalți.
— A venit momentul, copii, le spuse Mary.
— Țineți-vă bine unul de celălalt…
— Fiți gata, copii! Fiți gata să săriți. Trebuie să săriți cât de sus puteți, ca
să ajungeți în brațele mămicilor voastre.
Mary simți cum începe, așa cum știuse dintotdeauna că avea să fie. Venise
momentul.
Cu cincisprezece ani în urmă, în acea oră, în exact acel minut, Mary
Terrafino se născuse…
•
Sam nu auzea nimic altceva în urechi decât un vânt ca de uragan. Nu
simțea nimic decât mișcarea de rotație nebună a skateboardului sub
picioare, vibrând prin fiecare os din trupul lui. Asta, și mâinile Briannei pe
954
spatele lui, împingându-l și, iar și iar, prinzându-l, corectându-i traiectoria,
ghidându-l în cursa aia care făcea ca până și cel mai nebun montagne-rousse
să pară floare la ureche.
Sus, pe drumul dinspre centrala nucleară.
Jos, pe șosea, făcând slalom printre mașinile abandonate și avariate.
Apoi câteva secunde usturătoare de goană nebună prin oraș.
O întoarcere atât de abruptă, încât își luă, pur și simplu, zborul de pe
skateboard, plutind prin aer.
Brianna trecu în viteză în fața lui, îl apucă de cele două picioare, care
loveau aerul neputincioase, și îl repuse pe skateboard. Ca pe un sac de
ciment. Lui Sam nu-i venea să creadă că nu își rupsese ambele picioare, atât
de tare aterizase.
Dar mâinile Briannei îl mențineau pe poziție, împingându-l și ghidându-l.
Apoi o umbră și, dintr-odată, o oprire bruscă, atât de șocantă, încât Sam
se simți rupt în două.
Era sigur că urlase tot drumul.
— Am ajuns, spuse Brianna.
•
Timpul se opri pentru Mary. Oamenii împietriră. Până și simpla moleculă
de aer părea să se fi oprit din vibrație.
Dar exact cum îl descriseseră și ceilalți. Dispariția. Marele unu-cinci.
Și acolo, oh, Doamne!, mama ei.
„Mama Mamei Mary”, gândi ea. Nu frumoasă, poate, nu atât de frumoasă
în realitate, pe cât devenise în amintire. Dar atât de caldă și de primitoare!
— Vino acasă, scumpa mea, spuse mama ei. E momentul să lepezi povara.
— Mamă… mi-a fost atât de dor de tine!
Mama ei întinse mâinile spre ea, o îmbrățișare care o aștepta. O aștepta.
Cu brațele deschise. Cu chipul surâzător pe sub lacrimi.
— Mamă… mi-e frică…
— Vino la mine, iubita mea! Ține-i strâns de mână și vino la mine.
— Micuții… copiii mei…
— Toate mămicile lor sunt cu mine. Scoate-i din locul acela îngrozitor,
Mary! Redă-le libertatea.
Mary păși înainte.

955
 • PATRUZECI ȘI TREI

0 minute

— Prinde-i pe copii! Prinde-i pe copii! urla Astrid.

Făcu un salt să-l prindă pe copilul cel mai apropiat de ea. Ceilalți se
holbau pur și simplu. Copiii erau cu gurile căscate, șocați, uitându-se la Mary
care păși, ca în transă, în gol.
Mary dispăru din fața lor. Încă mai încerca să facă niște pași în aer.
Strânsoarea ei era puternică. Copiii căzură odată cu ea. O reacție în lanț.
Unul îl trăgea pe celălalt, care îl trăgea pe celălalt. Ca piesele de domino
deasupra prăpastiei.
•
Justin încercă să se tragă înapoi, când Mary îl trase peste marginea
stâncii. Dar nu era destul de puternic ca să se desprindă din menghina pe
care o formase mâna ei.
Căzu.
Și fetița care îl ținea de cealaltă mână căzu și ea odată cu el.
Justin nu țipă. N-ar fi avut când.
Stâncile de dedesubt se grăbeau spre el. La fel de rapid ca atunci când
fusese lovit în față de o minge de dodgeball. Dar știa că stâncile n-aveau să-l
pocnească și apoi să sară înapoi.
Un monstru de piatră care își deschidea fălcile să-l primească. Dinți
ascuțiți de piatră aveau să-l devoreze.
•
Astrid nu-l ținea cu destulă forță.
Copilul pe care îl prinsese fu smuls din brațele ei.
Dispăru în prăpastie.
Se întoarse, cu privirea plină de groază.
Brittney era acolo, chiar lângă ea, holbându-se la ea. Dar fața ei se
schimba, schimonosindu-se, o hidoasă mască de carne, care se desprindea
ca topită.
Și Sam!
Sam, uitându-se șocat.
Brianna, o umbră rapidă care dispăru peste marginea hăului.
•
Mary simți că-i scapă pe copii din mâini. Nu cădeau, zburau. Zburau liberi.
Mama ei îi întinse brațele, și Mary, în sfârșit liberă, zbură către ea.
956
 •
Justin simți mâna Mamei Mary dispărând pur și simplu. Era acolo,
ținându-l puternic de mână.
Și apoi dispăruse.
Justin căzu.
Dar în urma lui ceva venea cu viteză, un vânt, un iureș, o rachetă. Era la
jumătatea distanței de stânci, când ceva foarte rapid îl lovi atât de puternic,
încât îl lăsă fără aer.
Zbură în lături. Ca o minge de baseball care fusese lovită pentru a marca.
Se rostogoli pe nisipul de pe plajă, de-a dura, ca și cum nu avea de gând să se
mai oprească.
Ajunse pe nisip înaintea altora care, fără viteza Briannei, s-ar fi sfărâmat
pur și simplu de stânci.
•
— Ei, să fiu al naibii dacă nu e Astrid! spuse Brittney cu vocea lui Drake. Și
l-ai adus și pe Petard cu tine.
Brittney, al cărei braț era acum la fel de lung ca un piton, al cărei aparat
dentar fusese înlocuit de un zâmbet de rechin.
— Surpriză! spuse chestia care nu era Brittney.
— Drake! icni Astrid.
— Tu urmezi, frumușico. Tu și idiotul de frate-tău. Hai, în prăpastie.
Săriți!
Drake o izbi cu mâna lui bici.
Astrid se dădu înapoi, nesigură pe picioare. Încercă să-l apuce pe micul
Pete. Îl prinse de mână. Dar scăpă din prinsoarea ei. În schimb, ținea în mână
jocul video. Se uita la el, neînțelegând.
Astrid făcu un pas înapoi, păși în gol, încercă să revină, dădu disperată din
mâini, încercând să-și recâștige echilibrul. Dar simțea care era adevărul:
trecuse dincolo de margine.
Și apoi, când se resemnase deja, când acceptase realitatea morții iminente
și se ruga lui Dumnezeu să-l salveze pe fratele ei, ceva o lovi puternic din
spate.
Zvâcni înainte. Ambele picioare pe pământ sigur.
— Cu plăcere, spuse Brianna.
Impactul îi aruncă jocul din mână. Se învârti prin aer și se lovi de o piatră.
Se făcu bucăți.
Drake își retrase mâna-bici.
— Oh, de când aștept momentul ăsta, spuse Brianna.
— Nu, Briza, spuse Sam. Asta e treaba mea.

957
 Drake se învârti, observându-l pe Sam abia atunci. Zâmbetul lui pătat de
noroi dispăru.
— Sam! spuse el. Chiar ești pregătit pentru încă o tură?
Sam își ridică mâna, cu palma în sus. O lumină verde, strălucitoare izbucni
din ea. Dar biciul îi alteră direcția. Îl loc să facă o gaură în mijlocul lui Drake,
îi pârli piciorul.
Drake urlă furios, ca un animal. Încercă să facă un pas înainte, dar piciorul
lui nu era doar ars – dispăruse. Își susținea greutatea de un ciot pârlit.
Sam ținti și trase, iar Drake căzu pe spate. Acum ambele picioare îi
dispăruseră.
Dar, sub privirile lui Sam, picioarele îi creșteau la loc. Se regenerau.
— Vezi? scrâșnind printre dinți mai mult de furie și triumf decât de
durere. Nu pot fi ucis. Am să fiu printre voi mereu.
Sam își întinse ambele mâini.
Fascicule de lumină verde îi pârjoliră noile picioare. Sam orientă lumina
de-a lungul picioarelor lui Drake. Gambele. Genunchii. Mâna-bici se răsucea
și lovea, dar Sam nu era în calea lui.
Drake urla.
Coapsele îi ardeau. Șoldurile. Dar Drake continua să trăiască și să râdă.
— Nu mă poți ucide.
— Zău? Hai să vedem dacă așa e, spuse Sam.
Dar apoi o voce se auzi țipând:
— Cântă, Jill! Cântă!
Nerezza, cu o față care nu mai era acoperită de piele, ci care părea a fi
formată din miliarde de celule vii, cu o strălucire verde nu foarte diferită de
laserul ucigaș al lui Sam.
— CÂNTĂĂĂ, Sirenă! urlă Nerezza. CÂNTĂĂĂ!
Jill știa ce cântec ar fi trebuit să cânte. Cântecul pe care îl învățase de la
John.
Ajunsese să se teamă de Nerezza. Se temuse de ea din prima zi. Dar apoi
venise momentul în care Orsay îi spusese Nerezzei să plece.
Ultimele cuvinte pe care le rostise Orsay:
— Nu mai pot trăi așa.
— Ce vrea să însemne asta? o întrebase Nerezza.
— Tu… trebuie să pleci, Nerezza. Eu nu pot continua așa.
Dar apoi Nerezza îi făcuse lui Orsay un lucru îngrozitor. Cu mâinile în
jurul gâtului lui Orsay. Orsay abia dacă păruse să lupte, ca și cum își
acceptase deja soarta.
Nerezza o cărase pe stâncă și o târâse spre margine.

958
 — Va fi bine, trebuise s-o mintă pe Jill. Și, dacă vei face exact ceea ce-ți
spun eu să faci, și tu vei fi bine.
Acum Orsay privea prin ochi orbi și goi. N-o văzuse pe Mary ducându-i pe
copii pe stâncă. N-o văzuse pe Mary aruncându-se de pe stâncă cu tot cu
copii.
Nu îi văzuse căzând.
Dar Jill îi văzuse.
Jill cântă.

Ca un călător în astă lume,

Soarele apune,
Întunericul mă cuprinde.
Trupul în tihnă,
Pe piatră se-ntinde;
Însă, în visele mele,
Cu tine, Doamne, voi fi,
Cu tine, Doamne, voi fi,
Cu Tine voi fi!

Lumina ucigașă a lui Sam pieri.

Brianna rămase complet nemișcată.
Astrid îngheță cu țipătul în piept.
Copiii din Perdido Beach, care erau în apropierea Sirenei, se opriră și se
întoarseră spre fetiță.
Toți, cu excepția a trei copii.
Micul Pete se îndreptă, împleticindu-se, spre jocul lui.
Nerezza râse și se aplecă să-i întindă o mână de ajutor lui Drake, căruia îi
creștea rapid tot ceea ce pierduse.
— Cântă în continuare, Sirenă! țipă Nerezza, fericită, triumfătoare.
Sam știa, de undeva, de foarte departe, ce se întâmpla. Creierul încă îi
funcționa, deși la o zecime din viteza lui normală, rotițele mișcându-se ca
morile de vânt în cea mai calmă dintre brize.
Drake aproape că putea sta în picioare. Într-un moment, va fi în stare să
vină după Sam. Să termine ceea ce începuse.
Amintirea durerii începu să clocotească încet în Sam. Dar nu putea să se
miște, să acționeze, să facă ceva. Nu putea decât să privească neputincios.
Exact ca și atunci. Neputincios.
Dar apoi, cu coada ochiului, Sam văzu ceva foarte ciudat. Ceva venea
zburând deasupra oceanului cu mare viteză.
Auzi un huruit îndepărtat.
959
 Zgomotul deveni și mai puternic, iar elicopterul venea spre ei, traversând
oceanul.
Tare.
Din ce în ce mai tare.
Suficient de tare.
Sam încercă să se miște și-și dădu seama că putea.
— Nu! țipă Nerezza.
Sam trase o dată. Laserele o loviră pe Nerezza în piept. Era suficient să
omoare pe oricine. Să creeze o gaură prin orice creatură vie.
Dar Nerezza nu arse. Se uită pur și simplu la Sam cu o privire plină de ură
pură. Ochii îi străluceau verzi, o lumină atât de puternică, încât rivaliza cu
focul lui Sam. Apoi dispăru.
Drake îi privea în timp ce picioarele îi creșteau la loc. Dar nu suficient de
repede.
— Așa, Drake, spuse Sam. Unde rămăseserăm?
O simți pe Astrid lângă el.
— Fă-o, spuse ea înverșunată.
— Da, să trăiți! răspunse Sam.
•
Sanjit devenise expert în zburat în linie dreaptă.
Aproape că devenise expert și în dirijarea mașinăriei într-o direcție
anume. Puteai s-o faci din pedale. Atâta vreme cât erai foarte, foarte blând
cu ele și foarte, foarte atent.
Dar nu era tocmai sigur că știa cum să-l oprească.
Acum se avânta spre continent cu o viteză incredibilă. Și, cel mai probabil,
ar trebui s-o mai țină așa încă puțin. Mai ales că nu prea știa cum să-l
oprească. Nu în totalitate.
Dar apoi Virtue urlă:
— Stop!
— Poftim?
Virtue se aplecă spre el, apucă regulatorul ciclic și trase tare de el spre
stânga.
Elicopterul viră dintr-odată, nebunește, exact în momentul în care Sanjit
observă că cerul, care era drept în fața lor, nu era tocmai cer. Ba, de fapt,
dacă te uitai la el dintr-un anumit unghi, părea să semene grozav de tare cu
un zid.
Elicopterul hurui deasupra capetelor unor copii care se uitau la ei de
parcă ar fi privit apusul de pe-o stâncă.
Elicopterul se clătină, virând într-o parte, iar șinele de aterizare scrâșniră,
lovindu-se de ceva ce categoric nu era cer.
960
 Era în aer din nou, dar tot înclinat într-o parte și prăbușindu-se cu viteză.
O piscină goală, terenuri de tenis, acoperișuri de case îi trecură într-o clipită
prin fața ochilor.
Sanjit împinse ușor maneta spre dreapta, dar uită complet de pedale.
Elicopterul se învârti frenetic, într-o piruetă de trei sute șaizeci de grade în
gol, încetini, se chinui să se înalțe și apoi rămase suspendat.
— Cred că am să aterizez, spuse Sanjit.
Elicopterul se prăbuși. Cupola de plastic se crăpă și se sparse. Sanjit se
simțea de parcă ar fi fost lovit de tren.
Opri motorul.
Virtue se uita în gol și tremura și, cel mai probabil, mormăia ceva.
Sanjit se răsuci în scaun.
— Sunteți OK, oameni buni? Bowie? Pixie? Peace?
Cei trei încuviințară din cap, tremurând grozav.
Sanjit râse și încercă să bată palma cu Virtue, dar ratară mișcarea. Sanjit
râse din nou.
— Deci, spuse Sanjit. Vreți să mai dăm o tură?
•
Drake mugea de frică și de durere, în timp ce laserele verzi îi incinerau
trupul de jos în sus.
Drake era numai fum de la brâu în jos, când din gura lui se auzi vocea lui
Brittney.
Dinții îi străluciră metalic.
Chipul slab, crud al psihopatului se topi în căldura focului intern. Fața
plină, acneică a lui Brittney reapăru.
— Nu te opri, Sam! țipă Brittney. Trebuie să-l distrugi de tot, fiecare
bucățică, până la capăt!
— Nu pot! răspunse Sam.
— Trebuie! se auzi vocea lui Brittney printre țipete. Omoară-l! Distruge-l
pe diavol!
— Brittney… spuse Sam, neajutorat.
— Omoară-l! Omoară-l! țipă Brittney.
Sam scutură din cap. Se uită la Astrid. Chipul ei exprima fidel ceea ce
simțea și el.
— Briza, spuse Sam. Sfoară. Lanțuri. Multe. Orice poți să găsești. Acum!
•
Astrid îl văzu pe micul Pete. Era în siguranță. Își căuta jocul. Îl căuta, dar
nu prea aproape de marginea stâncii, slavă Domnului.
Se forță să se ducă spre muchia prăpastiei. Trebuia să vadă.
Se aplecă peste margine.
961
 Dekka zăcea pe spate în nisipul însângerat. Ambele brațe erau întinse
spre vârful stâncii. Băiețelul pe nume Justin ieșea șchiopătând din apă,
ținându-se cu mâinile de burtă. Brianna îl salvase. Dekka îi salvase pe restul.
Și acolo unde Astrid se așteptase să vadă trupuri mici, sfărâmate erau
copii grupați pe stânci.
Astrid, cu lacrimi în ochi, îi făcu Dekkăi un semn cu mâna.
Dekka n-o văzu și nu-i răspunse la salut. Își coborî încet brațele și rămase
acolo, un tablou grăitor al epuizării.
Mary era de negăsit. Era ziua ei, împlinise cincisprezece ani, iar ea
dispăruse. Astrid își făcu cruce și se rugă în sinea ei ca Mary să fie bine și,
cumva, să fie chiar în brațele mamei ei.
— Petey? strigă ea.
— E acolo, îi răspunse cineva.
Micul Pete se opri lângă bariera FAYZ-ului. Tocmai se apleca.
— Petey? îl strigă Astrid.
Micul Pete se ridică, ținând jocul în mână, bucățile ecranului de sticlă
curgeau din el.
Ochii lui o găsiră pe Astrid.
Micul Pete urlă ca un animal. Urlă nebunește, urlă cu o voce imposibil de
puternică.
— Aaaaaaah!
Un strigăt de jale, un țipăt tragic.
Se făcu covrig și urlă ca un animal.
Dintr-odată, bariera FAYZ dispăru.
Astrid se uită cu stupoare la un peisaj cu echipaje de televiziune, antene
satelit, un motel, o mulțime de oameni, oameni obișnuiți, adulți, în spatele
unui cordon de securitate, care îi priveau înmărmuriți.
Micul Pete căzu pe spate.
Într-o clipită, totul dispăru.
Zidul era, din nou, la locul lui.
Iar micul Pete tăcuse.

• PATRUZECI ȘI PATRU

trei zile mai târziu

962
 — Cum merge? îl întrebă Sam pe Howard.
Howard se uită la Orc pentru răspuns.
Orc ridică din umeri.
— Bine. Cred.
Howard și Orc fuseseră mutați, primiseră o nouă casă. Era una dintre
puținele case din Perdido Beach care avea o pivniță. Nu erau niciun fel de
ferestre în beciul acela. Nici curent electric, evident, așa că Sam lăsase una
dintre sferele lui să ardă acolo.
Singura cale de acces în pivniță era o scară care pornea din bucătărie.
Acolo, în capătul de jos al scării, bătuseră în cuie scânduri de doi pe patru
de-a lungul și de-a latul. Spațiile dintre scânduri erau doar de zece
centimetri.
În capătul de sus al scării, ușa fusese întărită de Orc, care o baricadase cu
un șifonier masiv.
De două ori pe zi, Orc împingea la o parte șifonierul. Apoi cobora greoi
scările și arunca un ochi înăuntru. Pe urmă se întorcea și rebaricada ușa.
— Era Brittney sau Drake când ai coborât ultima dată, îl întrebă Sam.
— Fata, răspunse Orc.
— A spus ceva?
Orc ridică din umeri.
— Aceeași chestie ca de obicei. Omoară-mă. Omoară-mă.
— Da, spuse Sam.
— Cam cât crezi că o mai putem ține așa? îl întrebă Howard.
Nu era o soluție grozavă, să țină creatura întoarsă din morți închisă în
pivniță, păzită de Orc. Alternativa era s-o distrugă. Să-l distrugă. S-o
distrugă. Și asta prea îi mirosea a crimă lui Sam.
Astrid și Edilio se chinuiră câteva zile lungi să înțeleagă dezastrul care se
abătuse asupra celor din FAYZ. Toți indivizii care avuseseră contact direct
cu Întunericul atinseseră mintea gaiafagului, fuseseră folosiți ca niște pioni
într-un joc de șah.
Puterea lui Orsay fusese coruptă. Empatia și generozitatea ei fuseseră
întoarse împotriva ei când gaiafagul îi umpluse visele cu imagini create din
propria imaginație. Le arătase copiilor o cale care părea să ducă la libertate,
dar care, în schimb, ducea spre moarte.
Micul Pete fusese păcălit să creadă că juca un joc. Și tocmai puterile lui
fuseseră folosite să o creeze pe Nerezza, jucătorul principal al gaiafagului.
Nerezza fusese cea care o îndrumase pe Orsay și, când se ivise ocazia, în
acea zi teribilă, îl îndemnase pe Zil să atace.

963
 Lana încă refuza să admită că gaiafagul fusese în stare să se folosească de
puterile ei vindecătoare pentru a-i aduce pe Brittney și pe Drake înapoi din
morți.
Drake, Mâna-Bici, era, într-un fel, creația Lanei. Întunericul o folosise
pentru a-i da lui Drake biciul. Și o folosise și pentru a-i oferi o a doua viață.
Nici nu era de mirare, se gândea Sam, că Lana refuza să accepte așa ceva.
Lana petrecuse zile întregi vindecându-i pe răniți. Și apoi, ea și Patrick
plecaseră din oraș. Nimeni n-o mai văzuse de-atunci.
Sam și Astrid vorbiseră deschis despre greșelile lor. Astrid se dojeni,
pentru că fusese arogantă și lipsită de onestitate și pentru că îi luase prea
mult timp ca să înțeleagă ce se întâmpla.
Sam știa cum nu se poate mai bine unde greșise. Fusese îngrozit de
propria slăbiciune, și reacția lui fusese aceea de a nu avea încredere în
propriii prieteni. Devenise paranoic și, în cele din urmă, se mulțumise să-și
plângă de milă, fugise. Își abandonase postul.
Dar Întunericul o subestimase pe Brittney. Avusese nevoie de puterea ei,
de nemurirea ei la fel de mult cum avusese nevoie de puterea vindecătoare a
Lanei, pentru a-l aduce pe Drake înapoi din morți.
Brittney se luptase cu el până la capăt. Fără să știe cu cine se lupta de fapt,
îi rezistase lui Drake, rezistase încercării lui de a prelua controlul asupra
trupului pe care îl împărțeau. Chiar și când gaiafagul îi umpluse mintea ei
distrusă cu imagini ale fratelui ei mort, credința și voința lui Brittney îl
opriseră pe demonul pe care îl simțea înlăuntrul ei din a scăpa de tot.
Gaiafagul căutase să distrugă voința copiilor din Perdido Beach. Căutase
să-i facă să se resemneze, să-și piardă speranța. Numai atunci copiii din
FAYZ îi puteau deveni sclavi.
În final, eșuase. Dar fusese o chestiune de milisecunde. Dacă Zil ar fi reușit
s-o întârzie pe Dekka încă vreo câteva momente sau dacă Drake n-ar fi fost
încetinit prin eroismul lui Edilio, copiii care săriseră cu Mary ar fi murit.
Aceasta ar fi fost lovitura fatală pentru mica și greu-încercata societate
din Perdido Beach.
Supraviețuiseră, dar la limită.
Sau poate că nu doar supraviețuiseră, poate că reușiseră să facă mai mult
decât atât: legile lui Astrid intraseră în vigoare. Fuseseră votate și acceptate
de toți copiii adunați în acea zi după Marele Salt al Mamei Mary, cum îl
botezase Howard.
Era un lucru trist și amar, gândea Sam, ca după tot ce făcuse pentru ei,
Mama Mary să fie cunoscută pentru nebunia ei finală.
Sam spera că ea chiar trăia, cumva, de partea cealaltă a Zidului.
În piață nu avea să fie un mormânt pentru Mary. Dar pentru Orsay era.
964
 N-aveau cum să afle dacă acea scurtă întrezărire a lumii din afara barierei
FAYZ fusese ceva real sau doar un ultim truc al Întunericului. Singura
persoană care ar fi putut ști vorbea și mai puțin ca de obicei: micul Pete
căzuse în ceva care semăna cu o comă de când jocul lui video se făcuse
bucățele. Accepta să mănânce. Dar nimic mai mult.
Dacă micul Pete ar fi murit, Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat cu
universul pe care îl crease. Și dacă ar fi ghicit copiii cât de puternic era micul
Pete și, totuși, cât de vulnerabil, cât timp i-ar mai fi permis să trăiască?
— Te-am întrebat cât crezi că putem s-o mai ținem așa? repetă Howard.
— Nu știu, frate, răspunse Sam. Probabil că o s-o luăm și noi pas cu pas.
— Ca orice altceva, conchise Howard.
Se auzi zgomotul slab al vocii lui Drake. Un urlet înfundat, de furie.
— Așa face când își pierde controlul, spuse Howard. Amenință, nu glumă.
În mare zice: „Vă omor pe toți!” Chestii din astea. Încep să mă obișnuiesc.
— Vrea să ne fie frică. Vrea să cedăm, spuse Sam.
Howard rânji cu viclenie.
— Da, păi noi nu prea vrem să facem una ca asta, nu zici?
— Nu, nu prea vrem.
Dar urletul acela nebun, și așa înfundat cum era, îi dădea lui Sam fiori pe
șira spinării.
— Aveți nevoie de ceva? întrebă Sam.
Howard îi răspunse:
— Vrei să spui în afară de un hamburger, plăcintă cu piersici, o găleată de
înghețată, un DVD, un televizor, un telefon, un calculator și un bilet de ieșire
din azilul ăsta de nebuni?
Sam aproape că zâmbi.
— Da, în afară de asta.
Ieși din nou. Strada era pustie. Soarele ireal strălucea deasupra. Se îndoi
de spate și tuși. Gripa care încă circula prin oraș îl molipsise în cele din urmă
și pe el.
Dar era viu. Și asta era tot ce puteai să ceri de la FAYZ.

965