Edith Nesbit Cinci Copii Si Aratarea PDF

Edith Nesbit
Cinci copii și Arătarea

Copyright © Aerocque 2013 pentru prezenta ediție în limba română
Aerocque Publishing
www.aerocque.ro
Ilustrația copertei © Cristina Negrău
ISBN 978-606-93114-0-0
a Edith Nesbit
b
C inci copii și
Arăt area
• 3
Edith Nesbit s-a născut la 15 august 1858 în Kennington, Anglia. Până la
vârsta de 17 ani a trăit și călătorit împreună cu familia sa în Anglia, Franța,
Spania și Germania, pentru ca la 19 ani să se stabilească în Londra. Edith s-a
căsătorit la 19 ani și a avut cinci copii, cărora le-a dedicat cea mai mare parte
a cărților sale.
Edith Nesbit, primul scriitor modern pentru copii, a scris și publicat peste 70
de cărți. Aventurile descrise în cărțile sale au inspirat ulterior numeroși scriitori,
precum Pamela Lyndon Travers – autoarea romanului Mary Poppins, C.S. Lew-
is – autorul Cronicilor din Narnia, J.K. Rowling – creatoarea lui Harry Potter.
Cinci copii și Arătarea a fost publicată pentru prima dată în 1902, iar tipărirea
ei nu a fost niciodată întreruptă. Romanul este prima carte din trilogia ce mai
cuprinde titlurile Pasărea Phoenix și covorul și Povestea amuletei.
Romanul a avut numeroase ecranizări, inclusiv în Japonia sub forma unei
serii anime de 78 de episoade.
Cuprins
CArăt
inci copii și
area
Frumoși precum o zi senină........................ 3
Monedele de aur......................................... 21
A fi dorit...................................................... 39
Aripi.............................................................. 57
Fără aripi..................................................... 73
Un asediu și un pat...................................... 93
Mai mare decât băiatul brutarului...... 103
Oameni mari................................................119
Scalpuri......................................................131
Ultima dorinţă.......................................... 143
a b Capitolul I
F rumoși precum
o zi senină
C
asa se afla la cinci kilometri de gară, dar la nici cinci minute după ce
trăsura închiriată și prăfuită porni să se hurducăie, copiii începură
să-și scoată capul pe geam și să întrebe: Nu am ajuns încă? Și de fiecare
dată când treceau pe lângă o casă, ceea ce nu se întâmpla foarte des, întrebau
cu toții: Oh, ASTA este? Dar nu fu cazul niciodată, până ce nu ajunseră chiar
în vârful dealului, imediat după cariera de cretă și înainte de cariera de pietriș.
Iar acolo se afla o casă albă cu o grădină verde și o livadă în spate.
- Am ajuns! spuse mama copiilor.
- Cât de albă este casa, zise Robert.
- Și uite și trandafirii, zise Anthea.
- Și prunii, zise Jane.
- E drăguță într-adevăr, recunoscu Cyril.
- Vleau melg plimbale, spuse şi bebeluşul, iar trăsura se opri cu o ultimă
hurducătură.
Toţi se împiedicară şi se călcară pe picioare în înghesuiala produsă la ieșirea
din trăsură, dar nimănui nu părea să-i pese. Mama copiilor, în mod ciudat, nu
se grăbea deloc să coboare din trăsură; și chiar și-atunci când se dădu jos ușor,
• 3
Frumoși precum o zi senină
pășind pe treaptă, fără avânt, ea părea mai degrabă să dorească să vadă cutiile
aduse înăuntru și chiar să plătească vizitiul, în loc să se alăture acelei prime goane
glorioase în jurul grădinii, a livezii și a acelui loc sălbatic, plin de scaieți, măceși
și mărăcini aflat dincolo de poarta stricată și de fântâna secată de lângă casă.
De această dată, copiii se arătară mai înțelepți. Nu era deloc o casă frumoasă;
era chiar banală, iar mama se gândi că era mai degrabă nepotrivită pentru ei.
O deranja faptul că, de pildă, nu se găseau nici rafturi în acel loc sau măcar un
dulap în care să îşi poată pune ceşcuţele. Tatăl copiilor obișnuia să spună mai
demult că scheletul metalic și coama acoperișului casei ar fi fost spima oricărui
arhitect, însă copiilor nu li se părea deloc aşa, mai ales că locul în care se afla
casa era adânc în inima ținutului, fără vreo altă casă în jur. Copiii stătuseră la
Londra timp de doi ani, fără să meargă la mare nici măcar pentru o zi cu trenul,
iar acum era normal să îşi imagineze căsuţa albă ca un fel de Palat Fermecat,
coborât într-un Paradis Pământean. Asta pentru că Londra este ca o închisoare
pentru copii, mai ales dacă familia nu este una tocmai bogată.
Desigur, acolo sunt magazinele și teatrele, și magicienii Maskelyne și Cook,
și tot soiul de lucruri, dar dacă ai tăi sunt săraci, nu te duce nimeni la teatru și
nu poți cumpăra nimic din magazine; iar Londra nu are niciunul dintre acele
lucruri drăguțe cu care copiii se pot juca fără să le strice sau fără să se rănească,
cum ar fi copacii, nisipul, pădurile și apele. Și aproape totul în Londra are o
formă greșită, peste tot sunt numai linii drepte și străzi plate, în loc să aibă tot
felul de forme ciudate şi interesante, cum sunt cele de la țară. Acolo, copacii
sunt cu totul diferiți, după cum știi. Altcineva, mai plictisitor din fire, ți-ar fi
spus că nu există două fire de iarbă identice pe lume, dar pe stradă, unde firele
de iarbă nu pot creşte, toate lucrurile seamană între ele. Acesta este motivul
pentru care atât de mulți copii care locuiesc în orașe sunt atât de neastâmpărați.
Ei nu știu ce se întâmplă cu ei și nici tații, nici mămicile, mătușile, unchii, verii,
tutorii, guvernantele sau asistentele; dar eu știu. Și astfel știi și tu acum. Și copiii
de la țară sunt uneori neastâmpărați, dar asta pentru motive destul de diferite.
Micuţii exploraseră în întregime grădina și celelalte acareturi, înainte să
fie aduși și spălați pentru ceai, și văzură destul de bine că aveau cu siguranță să
fie fericiți la Casa cea Albă. S-au gândit că va fi așam încă din primul moment
în care au sosit acolo, iar când au găsit spatele casei acoperit cu iasomie și flori
4 •
albe, mirosind ca o sticluță cu cel mai scump parfum, oferit mereu drept cadou
de ziua de naștere, când au văzut toată pajiștea verde și mătăsoasă și destul de
diferită de iarba brună din grădinile din Camden Town, când au găsit staulul cu
un pod deasupra și niște fân vechi lăsat acolo, au fost aproape siguri. Iar atunci
când Robert a găsit leagănul stricat și a căzut brusc din el, făcându-şi un cucui
cât oul de mare, iar când Cyril și-a prins degetul în ușa unei cuști, care părea
să fie făcută pentru a creşte iepuri în ea, n-au mai avut nicio îndoială.
Partea cea mai bună era că nu existau reguli despre locuri în care nu se
putea merge sau lucruri care nu puteau fi făcute. În Londra aproape totul poartă
eticheta “Nu pune mâna” și, cu toate că eticheta este invizibilă, este la fel de rău,
pentru că știi că se află acolo sau, dacă nu știi, ți se spune cât de curând.
Casa cea Albă se afla în vârful unui deal cu o pădure în spate, cariera de
calcar pe o parte și groapa cu pietriș pe cealaltă parte. La poalele dealului se afla
o câmpie nivelată, cu clădiri în forme ciudate, unde oamenii ardeau var altădată,
dar și o fabrică mare și roșie de bere, precum și alte case. Când coșurile înalte
scoteau fum, iar soarele apunea, valea arăta ca și cum ar fi fost acoperită cu o
ceață de aur, iar cuptoarele de var și clădirile pentru uscat hameiul licăreau și
străluceau până când ajungeau să arate ca un oraș fermecat, scos din O mie și
una de nopți.
Acum, că am început să îți vorbesc despre acest loc, am senzația că aș putea
merge mai departe în a o transforma într-o poveste fascinantă despre toate
lucrurile obișnuite pe care le făceau copiii - de fapt acele lucruri pe care le faci
chiar și tu - și ai crede fiecare cuvânt. Chiar și atunci când ţi-aș vorbi despre
oboseala copiilor, ai simţi cum te cuprinde și pe tine uneori, iar mătușile tale
ar scrie probabil cu un creion pe marginea paginilor cărții de povești: “Cât de
adevărat! Cât de realist!“, iar tu ai vedea asta și ai fi, cu siguranță, foarte enervat.
Așa că am să-ți povestesc numai întâmplările cu adevărat extraordinare care
s-au petrecut și ai să poți să lași cartea din mână în destul de multă siguranță
pentru că nicio mătușă sau unchi nu va scrie “Cât de adevărat!” pe marginea
povestirii. Adulților li se pare foarte dificil să crezi lucruri cu adevărat minun-
ate, dacă nu au ceea ce ei numesc dovadă, dar copiii vor crede aproape orice,
iar adulții știu asta. Acesta este motivul pentru care ei îți spun că pământul
este rotund ca o portocală, când de fapt tu vezi foarte bine că e neted și plin de
• 5
denivelări, și motivul pentru care ei spun că pământul se învârte în jurul soare-

lui, când tu vezi cu ochii tăi că soarele se scoală dimineața și merge la culcare
noaptea ca un soare bun ce e, dar pământul își cunoaște locul și stă nemișcat
ca un șoarece. Totuși, îndrăznesc să spun că tu crezi toate acele lucruri despre
pământ și soare și, dacă-i așa, vei găsi că este destul de ușor să crezi că Anthea,
Cyril și ceilalți au descoperit un Spiriduş de Nisip. Cel puțin așa l-au numit,
pentru că așa se numise chiar el; și desigur că el știa cel mai bine asta, cu toate
că nu era deloc ca orice alt Spiriduş de Nisip pe care l-ai văzut vreodată sau
despre care ai auzit sau citit.
S-a întâmplat să dea peste el în cariera de pietriș. Pe neașteptate, tatăl copiilor
fusese nevoit să plece cu treburi, iar mama se dusese să stea câteva zile cu bunica,
care nu se simțea prea bine. Amândoi plecaseră în mare grabă, iar atunci când
au plecat casa a rămas înspăimântător de liniștită și de goală.
Copiii se plimbau dintr-o cameră în alta și priveau bucățile de hârtie și de
sfoară care încă nu fuseseră curățate și care erau lăsate pe jos de la despachetare,
dar, totuşi, își doreau să aibă altceva de făcut. Cyril fu cel care spuse:
- Haideţi să ne luăm lopățelele și să mergem să săpăm în gropile cu pietriș.
Putem să ne prefacem că suntem chiar la malul mării.
- Tata a spus că acolo așa a fost mai demult, spuse Anthea; el zice că acolo
se găsesc scoici vechi de mii de ani.
Și plecară. Desigur că mai fuseseră la marginea carierei de pietriș și mai
aruncaseră câte o privire pe-acolo, dar nu coborâseră înăuntru de teamă că
tatăl lor ar fi putut spune că nu trebuie să se joace acolo, la fel cum le-ar fi spus
și despre cariera de calcar. De fapt, groapa cu pietriș nu este periculoasă, asta
dacă nu încerci să cobori pe margini, ci urmezi calea lungă și sigură a drumului
pe care merg doar căruțele.
Fiecare copil își ținea propria lopată și fiecare îl lua în braţe pe rând pe
Mieluț. El era fratele lor cel mai mic, și l-au numit așa pentru că primul lucru
pe care l-a spus a fost Bee. Pe Anthea au numit-o Pantera, ceea ce pare un nume
prostuț atunci când îl citești, dar în momentul în care îl pronunți, îţi dai seama
că aduce puțin cu numele ei.
Cariera de pietriș era foarte mare și lată, iar iarba creștea în jurul marginilor
din vârf, împreună cu flori sălbatice uscate și ațoase, violete sau galbene. Semăna
6 •
cu lavoarul unui uriaș. Existau și movile de pietriș și găuri pe marginile bazinului
de unde pietrișul fusese luat, iar sus, pe părțile abrupte, se aflau mici găuri la
fel ca ușile de intrare în micuțele case ale rândunicilor.
Copiii au construit un castel, firește, dar construcția unui castel este mai
degrabă un mod limitat de distracție atunci când nu ai nicio speranță ca mareea
susurătoare să vină vreodată să umple șanțul și să ducă departe podul mobil, și,
într-un final fericit, să ude pe toată lumea cel puțin până la brâu.
Cyril voia să sape o peșteră ca să se joace de-a hoții în ea, dar ceilalți se
gândiră că ar putea fi îngropați de vii; așa se ajunse ca toți să își pună lopețile la
lucru pentru a săpa o groapă prin mijlocul castelului ca să îi ducă în Australia.
Acești copii, vezi tu, credeau că lumea e rotundă și că, pe partea cealaltă, băieții
și fetele din Australia chiar mergeau cu partea greșită-n sus, ca muștele pe tavan,
cu capetele atârnând în jos.
Copiii săpau în continuu și mâinile li se umpluseră de nisip, se înfierbântaseră
și se făcuseră roșii, iar fețele le erau umede și strălucitoare. Mieluț încercase chiar
să mănânce nisip și țipase atât de tare atunci când descoperise că nisipul nu era
zahăr brun, așa cum credea, încât acum era foarte obosit și dormea întins pe o
grămăjoară mare și caldă de nisip, în mijlocul unui castel pe jumătate terminat.
Astfel, frații și surorile erau liberi să lucreze din greu, iar groapa care urma să
îi scoată în Australia devenise atât de adâncă, încât Jane, pe care o numeau pe
scurt Pisica, îi imploră pe ceilalţi să se oprească din săpat.
- Și dacă fundul gropii s-ar surpa, zise ea, și voi v-ați rostogoli în mijlocul
micilor australieni, atunci tot nisipul le-ar intra în ochi.
- Da, zise Robert; și ei ne-ar urî și ar arunca cu pietre în noi și nu ne-ar
lăsa să vedem cangurii sau oposumii sau eucalipții sau păsările Emu
sau orice altceva.
Cyril și Anthea știau că Australia nu era chiar atât de aproape, dar căzură
de acord să nu mai folosească lopețile și să continue să sape cu mâinile. Asta
era destul de ușor, pentru că nisipul de pe fundul gropii era foarte fin și uscat,
precum nisipul de mare. Iar în el se aflau scoici mici.
- Imaginează-ți că acum mult timp aici era o mare umedă, plină de
nisip și strălucitoare, spuse Jane, cu pești și țipari, și corali, și sirene.
• 7
- Și catarge de corăbii, și comori spaniole pierdute pe mare. Aș vrea să

găsesc un dublon de aur sau ceva asemănător, adăugă Cyril.
- Oare cum a fost dusă marea de aici? întrebă Robert.
- Cu siguranță nu cu găleata, prostuțule, spuse fratele său. Tata spune că
pământul a devenit prea fierbinte dedesubt, cum se întâmplă uneori când
ești în pat, așa că și-a încovoiat umerii, iar marea a trebuit să alunece,
la fel cum alunecă păturile de pe noi, și umărul e lăsat afară. Aşa se
transformă în pământ uscat. Haideţi să mergem să căutăm scoici; cred
că peștera aceea mică adăpostește ceva, și văd ceva care iese în afară
ca o bucată de ancoră de vas naufragiat; în plus, e îngrozitor de cald în
groapa australiană.
Ceilalți fură de acord, dar Anthea continuă să sape. Mereu îi plăcuse să
termine treburile pe care le începea. Simți că ar fi rușinos să părăsească groapa
fără a ajunge în Australia.
Peștera îi dezamăgi însă, pentru că nu erau nici scoici, iar ancora vasului
naufragiat se dovedise a fi doar capătul rupt al unei cozi de târnăcop. Drept
urmare, grupul care mersese în peșteră tocmai încerca să ia o decizie dacă ni-
sipul îți poate produce sete când nu se află pe malul mării. Cineva sugerase să
meargă acasă și să bea limonadă, când deodată Anthea țipă:
- Cyril! Vino aici! Vino repede! E viu! O să ne scape! Hai repede!
Se grăbiră cu toții.
- Nu m-ar mira să fie un șobolan, spuse Robert. Tata zice că invadează
locurile vechi, iar locul acesta trebuie sa fie destul de vechi, dacă marea
a fost aici acum mii de ani în urmă.
- Poate că e un șarpe, zise Jane tresărind.
- Haideţi să vedem, zise Cyril, sărind în groapă. Nu mi-e frică de șerpi.
Îmi plac. Dacă e un șarpe, am să-l îmblânzesc, îl voi face să mă urmeze
oriunde m-aş duce și îl voi lăsa să doarmă noaptea încolăcit în jurul
gâtului meu.
- Nu, n-ai să faci asta, zise Robert hotărât. Stătea în aceeași cameră cu
Cyril. Dar dacă e șobolan, îți dau voie.
8 •
- Nu fi atât de prost! spuse Anthea; nu e un șobolan, e MULT mai
mare. Și nu e nici un șarpe. Are picioare, le-am văzut, și blană! Nu, nu
dezgropa cu lopata. Ai să-l rănești! Sapă cu mâinile.
- Și să-l las pe EL să mă rănească pe MINE! Asta e foarte posibil, nu-i
așa? zise Cyril, apucând o lopată.
- Oh, nu! zise Anthea. Veveriță (cum îi mai spunea fratelui ei), NU! Eu...
sună prostește, dar am auzit că a zis ceva. Chiar a zis ceva cu adevărat.
- Ce?
- A zis: Tu să mă lași în pace!
Dar Cyril consideră că sora sa își ieșise din minți, iar el și Robert nu o
luară în seamă şi continuară să sape cu cazmalele, în timp ce Anthea ședea pe
marginea gropii, sărind în sus și-n jos, înfierbântată și neliniștită.
Săpară cu grijă, iar în momentul de față toți puteau să vadă ceva, mișcân-
du-se la capătul tunelului spre Australia.
Anthea strigă dintr-o dată:
- Mie nu îmi este frică. Lăsați-mă pe mine să sap!
Apoi căzu în genunchi și începu să scurme așa cum face un câine care
tocmai și-a amintit unde și-a îngropat osul.
- Vai, am simțit ceva blănos, țipă ea, îmbinând râsul cu plânsul. Chiar
am simțit! Trebuie să mă credeți! Iar dintr-o dată se auzi o voce răgușită
care îi făcu să salte de spaimă, inimile sărindu-le din piept aproape la
fel de repede cum o făcură ei pe marginea gropii.
- Lăsați-mă în pace! spuse vocea. Acum toți auziră vocea și se uitau
uimiți unul la celălalt, ca să vadă dacă este adevărat ceea ce auziseră.
- Dar vrem să te vedem, spuse Robert pe un ton grav.
- Îmi doresc să ieși de acolo, grăi Anthea, după ce prinsese și ea puțin
curaj.
- Prea bine, dacă asta îți dorești, spuse vocea.
Dintr-odată, nisipul se cutremură, învârtejindu-se și apoi dispărând cu totul
în adâncul tunelului. O arătare maronie, blănoasă și plinuță apăru, rostogo-
lindu-se afară din gaură. Căscând și frecându-și colțurile ochilor cu mâinile,
stătea în faţa lor şi îşi curăţa nisipul care se scurgea de pe blana sa.
- Cred că am adormit, spuse această arătare, scărpinându-se.
• 9
Copiii împrejmuiseră gaura, holbându-se la creatura pe care o găsiseră.

Chiar merita să o studiezi cu atenție. Avea ochii la capătul unor extremități,
exact aşa cum au şi melcii, și îi putea mări și micșora, întocmai ca un telescop;
urechile semănau cu cele ale liliecilor, iar corpul său durduliu avea forma celui
de păianjen şi era acoperit cu blană deasă și moale; picioarele și brațele erau
și ele îmblănite, iar mâinile și labele picioarelor semănau cu cele de maimuță.
- Ce să fie creatura asta? întrebă Jane. Putem să o luăm acasă?
Arătarea își întoarse ochii lungi către ea și întrebă, uitându-se dis-
prețuitor la pălăria ei:
- Ea mereu vorbește fără să gândească înainte sau doar hidoșenia de pe
capul ei o face să spună prostii?
- Nu a vrut să spună asta, spuse Anthea cu amabilitate. De fapt, ni-
ciunul dintre noi nu vrem să te jignim, orice ai crede! Nu te speria, nu
vrem să te rănim.
- Să mă răniți PE MINE? spuse creatura. EU speriat? Serios?! Vorbești
de parcă aș fi un neica nimeni.
Toată blana i se zburlise, la fel ca a unei pisici gata de luptă.
- Păi, spuse Anthea pe același ton amabil, poate dacă am ști cine ești cu
adevărat, ne-am gândi la ceva ce am putea spune despre tine fără să te
necăjim în schimb. Tot ce am spus până acum pare să te fi supărat. Cine
ești? Și nu începe să te enervezi! Pentru că noi chiar nu știm cine eşti.
- Nu știți? întrebă indignată arătarea. Desigur, știam că lumea s-a schim-
bat, dar chiar vrei să-mi spui că nu recunoști un Psammead atunci
când vezi unul?
- Un Sammyadd? Nu înțeleg o iotă.
- Nimeni nu înțelege, spuse creatura pe un ton aspru. Păi, atunci să vă
spun; în engleza obișnuită, s-ar numi Spiriduş al Nisipului. Nu recunoști
un Spiriduş al Nisipului atunci când îl vezi?
Părea atât de întristat și rănit atunci când văzu reacţia copiilor, încât Jane
se grăbi să spună:
- Desigur, acum îmi pare destul de evident, dacă te privesc mai în-
deaproape.
10 •
-Te-ai apropiat și m-ai studiat cu mult înainte, spuse supărat, începând
din nou să se răsucească, ghemuit în nisip.
- Oh! Te rog nu pleca! Mai stai de vorbă cu noi, strigă Robert. Nu am
știut că ești un Spiriduş al Nisipului, însă am simţit din clipa în care
te-am văzut că ești cea mai extraordinară creatură pe care am văzut-o
vreodată.
După această mărturisire, Spiriduşul Nisipului păru o idee mai puțin
nesuferit.
- O să stau de vorbă cu voi, spuse arătarea, atâta timp cât și voi veţi fi
destul de politicoși cu mine. Dar nu am de gând să port o conversație
de complezență de dragul vostru. Dacă îmi vorbiți frumos, poate că
o să vă răspund sau poate că nu o să vă răspund. Acum spuneți ceva.
Bineînțeles, nimănui nu îi trecea prin cap ceva ce ar putea spune în mo-
mentul acela, dar până la urmă Robert se gândi la întrebarea:
- De cât timp locuiești aici?, pe care o spuse pe nerăsuflate.
- Oh, de ani buni, câteva mii de ani, răspunse Psammead-ul.
- Povestește-ne și nouă. Te rugăm!
- Totul este scris în cărți.
- Dar pe tine nu te-au menționat! spuse Jane. Oh, spune-ne tot ce poți
despre tine! Nu știm nimic despre tine și ești atât de drăguț!
Spiriduşul Nisipului își netezi lungile mustăți ca de șobolan și zâmbi pe
sub ele.
- Te rugăm, povestește-ne! spuseră toți copiii laolaltă.
Este extraodinar cât de repede ne putem obișnui cu unele lucuri, chiar și
cu cele mai neobişnuite. Cu cinci minute înainte, copiii nu avuseseră nici cea
mai vagă idee că există un Spiriduş al Nisipului pe lumea aceasta, iar acum îi
vorbeau de parcă îl cunoșteau de-o viață.
Arătarea își micșoră ochii, uitându-se la cer și spuse:
- Cât de senin este, exact ca pe vremuri. Acum de unde vă mai procurați
mult doritul Megateriu?
- Ce? spuseră toți copiii deodată.
Este întodeauna foarte dificil de ținut minte că nu este politicos să se
folosească cuvântul ‚,ce”, mai ales atunci când eşti uimit sau agitat.
• 11
- Există acum suficienți Pterodactili? continuă Spiriduşul.

Copiii nu știau ce să răspundă.
- Ce mâncați la micul-dejun? întrebă nerăbdător Spiriduşul, și cine
vi-l prepară?
- Ouă cu șuncă, pâine înmuiată în lapte, cu terci și altele. Mama ni-l
prepară. Ce sunt Mega-nu-știu-cum și Ptero-cum-le-spui-tu? Îi mănâncă
cineva la micul-dejun?
- Păi să știți, pe vremea mea, aproape toată lumea mânca Pterodactil la
micul-dejun! Pterodactilii erau o specie înrudită cu crocodilii și păsările,
sunt de părere că erau foarte gustoși fripți. Vedeți voi, lucrurile stăteau
cam așa: desigur, pe-atunci existau grămezi de Spiriduşi ai Nisipului,
iar dis-de-dimineață oamenii ieșeau să-i vâneze, iar atunci când găseau
unul, acesta trebuia să le îndeplinească o dorință. Oamenii obișnuiau
să își trimită băiețeii pe țărm, înainte de micul-dejun, pentru a profita
de dorința ce le era îndeplinită numai pe durata acelei zile. De cele
mai multe ori, celui mai mare dintre băieți i se spunea să își dorească
un Megaterium, numai bun de gătit. Era la fel de mare ca un elefant,
vedeți voi, deci avea foarte multă carne. Iar dacă își doreau pește, cereau
un Ihtiozaur, care putea să măsoare între ceva mai mult de o jumătate
de metru și aproape un metru și douăzeci de centimetri, deci era și el
destul de mare. Iar dacă voiau carne de pasăre, exista Plesiozaur, destul
de îndesat și acesta. Apoi ceilalți copii își puteau dori și alte feluri de
mâncare. Însă atunci când oamenii organizau cine fastuoase, aproape
întotdeauna își doreau Megateriumi; și Ihtiozauri, firește, căci aripioarele
lor erau o delicatesă, iar din coadă se făcea supă.
- Sigur rămâneau grămezi de resturi de carne, spuse Anthea, care își
dorea să ajungă într-o zi o gospodină exemplară.
- Oh, nu, spuse Psammead, asta nu se putea întâmpla niciodată, deo-
arece tot ce rămânea până la apus se prefăcea în piatră. Și acum puteți
găsi oase de Megaterium prefăcute în piatră și multe alte lucruri, așa
mi s-a spus.
- Cine ți-a spus? întrebă Cyril. Dar Spiriduşul Nisipului se încruntă și
începu să sape foarte repede, cu mâinile sale blănoase.
12 •
- Oh, nu, nu pleca! strigară toți; mai povestește-ne de perioada când
Megateriumul era servit la micul-dejun! Pe atunci lumea era la fel ca
acum?
Arătarea se opri din săpat.
- Nici pe departe, spuse. Acolo unde am trăit eu, aproape toată întinderea
era acopeită de nisip, iar în copaci creștea cărbune și brebenocii erau
la fel de mari ca tăvile de ceai – se pot găsi acum, sunt transformați în
piatră. Noi, Spiriduşii de Nisip, obișnuiam să locuim pe malul mării, iar
copiii veneau cu săpăligile și cu micile lor găleți de metal și ne construiau
castele în care să locuim. Aceste lucruri se întâmplau acum o mie de
ani, dar am auzit spunându-se că cei mici încă mai construiesc castele
din nisip. E cam greu să te dezveți de un anumit obicei.
- Dar de ce nu mai locuiești în acele castele de nisip? întrebă Robert.
- E o poveste tristă, spuse Psammead-ul pe un ton melancolic. Din
cauză că ei făceau șanțuri de apărare în jurul castelului, iar apa mării,
udă și spumoasă, intra înăuntru; desigur, de îndată ce un Spiriduş de
Nisip se uda, răcea și, de obicei, murea. Și de atunci am ajuns să fim din
ce în ce mai puțini. De aceea, de câte ori întâlneai un Spiriduş de Nisip
și îți puneai o dorință, îi cereai un Megaterium și mâncai de două ori
mai mult decât voiai, căci puteau să treacă săptămâni bune până să ai
ocazia să ți se îndeplinească o altă dorință.
- Iar tu nu te-ai udat? se interesă Robert.
Spiriduşul Nisipului tresări.
- Doar o singură dată, spuse‚ mi s-a udat capătul celui de-al doispreze-
celea fir de păr de pe prima mustăcioară din partea stângă. Atingându-l,
parcă încă îl mai simt umed. S-a întâmplat doar atunci, o dată, dar a
fost îndeajuns pentru mine. Am plecat de îndată ce soarele mi-a uscat
sărăcuța mea adorabilă mustăcioară. Am luat-o la fugă spre celălalt
capăt al plajei, unde mi-am săpat o casă în adâncimea nisipului uscat,
în care locuiesc de atunci. Apoi, marea i-a modelat aspectul. Iar acum
nu vă mai spun niciun cuvânt.
- Încă ceva, te rugăm! spuseră copiii. Acum poți îndeplini dorințe?
• 13
- Desigur, spuse arătarea. Nu ți-am îndeplinit o dorinţă acum câteva

minute? Ai spus: aș vrea să ieși de acolo, iar eu am ieșit.
- Oh, te rugăm, nu am putea să ne mai punem altă dorinţă?
- Bine, dar spuneți repede. M-am cam săturat de voi!
De la sine înțeles, pun pariu că te-ai gândit adesea cum ar fi dacă ți-ai putea
pune trei dorințe, și asta mai ales dacă i-ai disprețuit pe bătrânul și pe soția sa
din cunoscuta lor snoavă, și ai fost sigur că, dacă o să ai vreodată ocazia, te vei
gândi la trei dorințe cu adevărat folositoare, fără nicio ezitare.
Acești copii au vorbit adesea despre cum ar fi să le îndeplinească cineva o
dorinţă, însă acum că șansa le-a surâs, nu se mai puteau hotărî.
- Mai repede, spuse Spiriduşul de Nisip puțin furios.
Nimeni nu se putea gândi la ceva anume, doar Anthea reuși să își aminteas-
că o dorință secretă de-a ei și de-a lui Jane, pe care nu le-o spuseseră băieților
niciodată.
Știa că băieții nu îi vor acorda importanță dorinţei, dar măcar era ceva mai
bine decât să nu spună nimic.
- Îmi doresc ca toți să fim la fel de frumoși precum o zi senină, spuse
ea în mare grabă.
Copiii se uitară unii la alții, însă nimic nu părea să se schimbe. Atunci
Psammead-ul își mări ochii lungi, părând că își ține respirația, umflându-se,
până ce deveni de două ori mai blănos decât era înainte. Dintr-o dată dădu
afară aerul printr-un lung oftat.
- Mi-e teamă că nu voi reuși, spuse, parcă cerându-și scuze. Cred că
nu mai am aceeași îndemânare.
Copiii fură extrem de dezamăgiți.
- Oh, mai încearcă o dată! se rugară ei.
- Păi, continuă Spiriduşul de Nisip, problema este că îmi mai păstram
puțină putere pentru a îndeplini și celorlalți dorințele. Însă dacă vă
mulțumiți cu îndeplinirea unei singure dorințe zilnic, este de la sine
înțeles că mă voi descurca. Sunteți de acord cu asta?
- Da, oh, da! spuseră Jane și Anthea.
14 •
Băieții încuviințară şi ei din cap. Nu credeau că Spiriduşul Nisipului era
în stare să facă ceea ce stabiliseră. Întotdeauna este mai ușor să le faci să creadă
pe fete decât pe băieți.
Atunci, Spiriduşul de Nisip își întinse ochii mai mult decât o făcuse vreo-
dată, și apoi se umflă, se umflă și iar se umflă.
- Sper să nu se rănească, spuse Anthea îngrijorată.
- Sau să îi crape pielea, adăugă Robert nerăbdător.
Toată lumea răsuflă ușurată după ce Spiriduşul de Nisip, care se mărise atât
de mult că aproape umplea toată groapa de nisip, expiră și reveni la dimensiunea
corespunzătoare.
- Totul este în regulă, spuse arătarea, gâfâind din greu. O să fie mai
ușor mâine.
- Te-a durut foarte tare? întrebă Athea.
- Doar la nivelul săracei mele mustăcioare, mulțumesc de întrebare,
spuse. Ești un copil amabil și grijuliu. O zi bună!
Dintr-o dată, scurmă înverșunat cu mâinile și picioarele și apoi dispăru
în nisip. Copiii se uitară unii la alții. Deodată, fiecare dintre ei se găsiră
singuri în compania altor trei străini perfecți, toți radiind de frumusețe.
Rămaseră pentru câteva momente într-o tăcere desăvârșită. Fiecare
se gândea că frații și surorile lor plecaseră și că acești copii ciudăței se
furişaseră neobservați în timp ce ei urmăreau procesul de umflare al
Spiriduşului Nisipului.
Anthea luă prima cuvântul.
- Scuzați-mă, îi spuse foarte politicos lui Jane, care acum avea niște ochi
mari, albaștri și un păr roșcat cârlionțat, ați văzut cumva doi băieței și
o fetiță prin împrejurimi?
- Chiar asta voiam să vă întreb și eu, spuse Jane.
Apoi Cyril exclamă:
- Dar vai, TU ești! Îți știu gaura din șorț! Tu ești Jane, nu-i așa?
- Iar tu ești Pantera, îți recunosc batista murdară pe care ai uitat-o să
o schimbi după ce te-ai tăiat la degetul cel mare!
- Ce grozăvie! Dorința noastră a fost îndeplinită până la urmă. Ia spune,
sunt la fel de chipeș pe cât ești tu?
• 15
- Dacă tu ești Cyril, să știi că îmi plăceai mai mult cum erai înainte,
spuse Anthea pe un ton categoric.
- Arăți ca în portretul tânărului corist, cu părul tău bălai. Tu vei muri
tânăr, nu trebuie să mă mire acest lucru. Și dacă acela e Robert, atunci
arată ca un flașnetar italian. Tot părul lui e foarte negru.
- Atunci voi două, fetelor, arătați ca două felicitări de Crăciun - și cam
atât - simple felicitări de Crăciun, spuse Robert pe un ton batjocoritor.
- Iar părul lui Jane e parcă de culoarea morcovilor!
Era într-adevăr acea nuanță venețiană atât de admirată de artiști.
- Nu are rost să ne găsim defectele unul altuia, spuse Anthea‚ haideți să
îl luăm pe Mielț și să îl ducem acasă, să ajungem până la cină. Servitorii
ne vor admira extrem de mult, veți vedea.
Micuțul tocmai se trezea când aceștia se apropiară de el. Copiii se liniştiră
când descoperiră că el nu se transformase într-un copil frumos ca ziua senină.
- Bănuiesc că el e prea mic ca să i se îndeplinească dorinţele, spuse Jane.
Va trebui să spunem o dorință special pentru el data viitoare.
Anthea îi ieși în întâmpinare și-și desfăcu brațele.
- Vino la Pantera ta, rățușcă, spuse ea.
Bebelușul se uită la ea dezaprobator, băgându-și în guriţă degetul rozaliu
și plin de nisip. Anthea era sora lui preferată.
- Haide, spuse ea.
- Peacă de ici! zise Mielul.
- Vino la pisicuța ta, spuse Jane.
- Veau Pantela mia! spuse Mielul cu tristețe, iar buzele îi tremurau.
- Haide, Veterane, spuse Robert, hai să călărești în spinarea lui Yobby.
- Băiat lău ce ești, urlă bebeluşul, ieșindu-și complet din fire.
Copiii își dădură seama că era cum nu se poate mai rău. Mieluț nu îi re-
cunoștea!
Se uitară unul la altul, disperați; era de-a dreptul înfricoșător să vadă doar
ochii minunați ai unor persoane total necunoscute, în locul ochișorilor voioși,
prietenoși și scânteietori ai propriilor frați și surori.
- Este îngrozitor, spuse Cyril, după ce încercase să-l ridice pe Mieluț,
iar acesta îl zgâriase ca o pisică și mugise ca un bou. Trebuie să ne
16 •
împrietenim cu el! Nu-l pot duce acasă dacă ţipă așa! Ce trăsnaie, să te
împrietenești cu propriul frate! E de-a dreptul stupid!
Însă asta aveau de făcut. A durat mai mult de o oră, iar faptul că Mielul era
înfometat ca un leu și însetat ca deșertul nu le-a ușurat deloc sarcina.
În cele din urmă, îi lăsă pe acești străini să-l ducă acasă, cu schimbul, dar
pentru că nu voia să se țină de ei, era o povară grea și peste măsură de obositoare.
- Slavă Domnului, am ajuns acasă, strigă Jane, năpustindu-se pe poarta
de fier către bona Martha, care stătea lângă ușa din față, ținându-și
mâna la ochi și privind neliniștită în zare.
- Uite! Ia-l pe Mieluț!
Martha îl smulse pe bebeluș din brațele ei.
- Slavă Domnului, a ajuns cu bine, spuse ea. Unde sunt ceilalți și cine
Dumnezeu sunteți voi?
- Suntem NOI, firește, spuse Robert.
- Și cine sunt acești NOI, atunci când sunteți la voi acasă? întrebă Mar-
tha cu dispreț.
- Îți spun că suntem NOI, doar că suntem frumoși ca lumina soarelui,
spuse Cyril. Eu sunt Cyril, iar ei sunt ceilalți și sunt morți de foame.
Lasă-ne să intrăm, nu fi nesuferită!
Însă Martha îl muștrului pe Cyril pentru obrăznicia lui și încercă să-i închidă
ușa în nas.
- Știu că ARĂTĂM altfel, dar eu sunt Anthea, suntem foarte obosiți,
iar vremea cinei a trecut de mult.
- Atunci mergeți la voi acasă să mâncați, oricine ați fi; iar dacă joaca asta
prostească a fost pusă la cale de copiii noștri, spuneți-le că o să vadă ei,
ca să știe la ce să se aștepte!
Și trânti ușa.
Cyril apăsă violent pe sonerie. Niciun răspuns. Nu peste mult timp, bucătarul
scoase capul pe fereastra dormitorului și spuse:
- Dacă nu vă luați tălpășița cât mai repede, chem poliția.
Și închise fereastra cu zgomot.
- Asta nu e bine, spuse Anthea. Hai să plecăm înainte să ne bage la
închisoare!
• 17
Băieții spuseră că n-avea niciun sens și că legile din Anglia nu te puteau

trimite la închisoare pentru simplul fapt de a fi frumos ca o zi senină, însă le
urmară pe fete pe uliță.
- Poate că după apusul soarelui o să fim iar noi înșine, spuse Jane.
- Nu știu, răspunse Cyril cu tristețe, s-ar putea să nu mai fie așa − lu-
crurile s-au schimbat foarte mult din vremea Megateriumilor.
- Oh, strigă brusc Anthea, poate că la apusul soarelui ne vom transforma
în pietre, cum au pățit Megateriumii, și s-ar putea ca mâine să nu mai
fie niciunul dintre noi.
Începu să plângă, iar Jane o urmă. Chiar și băieții deveniră palizi la față.
Nimeni nu mai avea curajul să spună ceva.
Era o seară oribilă. Prin apropiere nu era nicio casă de unde să cerșească un
colț de pâine sau măcar un pahar cu apă. Le era teamă să se ducă în sat, pentru
că o văzuseră pe Martha mergând în direcția aceea, iar acolo era sigur vreun
ofițer de poliție. Ce-i drept, erau frumoși ca lumina soarelui, dar asta nu-i ajuta
prea mult fiindcă le era o foame de lup și erau însetați ca un burete.
De trei ori încercară în zadar să-i convingă pe servitorii din Casa cea Albă
să-i lase să intre și să le asculte povestea. Se duse şi Robert singur, sperând să
reușească să intre pe una din ferestrele din spate, ca mai apoi să le deschidă ușa
ceilorlalți. Însă ferestrele erau inaccesibile, iar Martha, când îl văzu, îi vărsă în
cap o cană cu apă rece de la una din ferestrele de sus, spunând:
- Pleacă de-aici, maimuțică macaronară!
În cele din urmă se aşezară unul lângă altul lângă gardul viu, cu picioarele
într-un șanț uscat, așteptând apusul soarelui și întrebându-se dacă aveau să
împietrească sau să redevină ei înșiși. Fiecare dintre ei se simțea singur, ca
printre străini, și încerca să nu se uite la ceilalți fiindcă, deși vocile era tot ale
lor, fețele lor radiau atâta frumusețe, încât era chiar enervant să te uiți la ele.
- Nu cred că vom împietri, spuse Robert, rupând tăcerea lungă și miz-
erabilă, deoarece Spiridușul de Nisip ne-a spus că mâine ne va împlini
o nouă dorință și nu poate face asta dacă suntem pietre, nu?
- Nu, răspunseră ceilalți, fără să se simtă câtuși de puțin încurajați.
Cyril întrerupse brusc o altă perioadă de tăcere, mai lungă și mai neplăcută:
18 •
- Nu vreau să vă sperii, fetelor, dar la mine cred că a început deja. Îmi
amorțesc picioarele, simt că mă transform în stană de piatră, iar imediat
vi se va întâmpla și vouă asta.
- Nicio problemă, spuse Robert pe un ton binevoitor, poate că doar tu
vei împietri, iar noi n-o să pățim nimic, o să-ți admirăm statuia și o
s-o împodobim cu ghirlande.
Mai târziu, însă, ieși la iveală faptul că piciorul lui Cyril amorțise fiindcă
stătuse prea mult pe el, iar când reveni la viață, săgetat de împunsături dureroase,
ceilalți se cam supărară.
- Ne-ai speriat degeaba! spuse Anthea.
A treia și cea mai jalnică perioadă de tăcere fu întreruptă de Jane, care spuse:
- Dacă trecem cu bine de asta, îl vom ruga pe Sammyadd să facă astfel
încât servitorii să nu observe nimic, orice dorință ne-am pune.
Ceilalți mormăiră. Erau prea epuizați ca să fie în stare să ia vreo decizie bună.
În cele din urmă, foamea, frica, frustrarea și oboseala − patru lucruri foar-
te nesuferite − își uniră forțele și le dăruiră un lucru plăcut - somnul. Copiii
adormiră unul lângă altul, cu ochii lor minunați închiși și gurile minunate
deschise. Anthea fu cea care se trezi înaintea tuturor, atunci când soarele deja
apunea, iar amurgul se așeza. Anthea se ciupi cât de tare putu, ca să se asigure
că nu se transformase în stană de piatră, apoi îi ciupi și pe ceilalți. Și ei erau
moi.
- Deșteptarea, spuse ea, aproape plângând de bucurie. E
bine, nu am împietrit. Cyril, arăți atât de drăguț și de urât,
cu pistruii tăi dintotdeauna, părul castaniu și ochii mici.
Și voi la fel! adăugă ea, ca ceilalţi să nu se simtă invidioși.
Când ajunseră acasă, fură certaţi de Martha, care le povesti într-un
final şi ea despre copiii cei ciudați.
- Ce-i drept, erau frumoşi ca o zi senină, însă erau tare obraznici.
- Știu, spuse Robert, care știa din experiență că n-ar fi ajutat la nimic
să încerce să-i explice Marthei ce se întâmplase.
- Și unde ați fost până acum, bestii mici?
- Pe uliță.
- De ce nu v-ați întors mai deverme?
• 19
- N-am putut din cauza LOR, spus Anthea.

- A cui?
- A copiilor frumoși. Ne-au ținut pe loc până după apusul soarelui.
N-am putut să ne întoarcem până când n-au plecat. Nici nu știi cât îi
urăsc! Hai, dă-ne ceva de mâncare – suntem morți de foame.
- Vă e foame! Cred și eu, spuse Martha furioasă. Ați fost plecați toată
ziua. Sper să vă fie învățătură de minte să nu vă mai jucați cu copii
ciudați − probabil au avut pojar! Dacă îi mai vedeți, să nu vorbiți cu ei,
nu le spuneți o vorbă și nici măcar să nu-i priviți, mai bine veniți și-mi
spuneți mie. Le arăt eu lor frumusețe!
- Dacă îi mai vedem vreodată, o să-ți spunem, zise Anthea; iar Robert,
uitându-se cu poftă la friptura rece de vită adusă de bucătar pe o tavă,
adăugă pe un ton foarte sincer:
- O să avem grijă să nu-i mai vedem vreodată.
Și nici nu i-au mai văzut.
20 •
a b Capitolul II
Monedele de aur
A
nthea se trezi dimineaţă dintr-un soi de vis foarte real, în care se făcea
că se plimbă fără umbrelă prin Grădina Zoologică, într-o zi în care
ploua cu găleata.
Animalele păreau teribil de nefericite din pricina ploii şi mârâiau toate
triste. Când se trezi, atât mârâitul, cât şi ploaia continuară întocmai. Mârâitul
era însă respiraţia grea şi regulată a surorii ei, Jane, care era puţin răcită şi care
încă dormea. Picături de apă cădeau încet pe faţa Antheei de pe colţul ud al
unui prosop de baie, pe care fratele ei, Robert, îl storcea uşor de apă, ca să o
trezească – după cum tocmai îi explica.
- Termină! spuse ea mai degrabă cu mânie, iar el se conformă, pentru că
nu era un frate aspru, deşi era extrem de ingenios în decorarea patului
cu plăcintă de mere sau diferite capcane -metode originale de trezit rude
adormite- și alte mici năzbâtii care fac un camin fericit.
- Am avut un vis atât de straniu, începu Anthea.
- Şi eu, spuse Jane, trezindu-se brusc şi pe neaşteptate. Am visat că am
găsit un Spiriduş de Nisip în groapa cu prundiş, şi care spunea că este
un Sammyad, şi că putem să ne punem câte o dorinţă în fiecare zi, şi...
- Dar asta am visat şi eu, zise Robert. Tocmai voiam să vă spun – şi
ne-a îndeplinit prima dorinţă numaidecât. Și am visat că voi ați fost
• 21
Monedele de aur
îndeajuns de toante să propuneți ca toți să fim frumoși ca o zi senină

și eram, dar a fost absolut îngrozitor.
- Dar E POSIBIL să visăm toţi acelaşi lucru? spuse Anthea, ridicân-
du-se de pe pat. Pentru că am visat şi eu toate acestea, pe lângă ploaie
şi Grădina Zoologică, iar Mieluț nu ne cunoştea în visul meu, iar ser-
vitorii ne încuiaseră afară, pentru că strălucirea frumuseţii noastre era
o adevărată mască, şi...
Vocea celui mai mare dintre fraţi se auzi de la capătul celalalt al palierului.
- Hai, Robert, spuse aceasta, iar o să întârzii la micul dejun – doar dacă
nu vrei să te eschivezi din nou de la a face baie, cum s-a întâmplat marţi.
- Auzi, ia vino aici un pic, replică Robert. Nu m-am eschivat, m-am
spălat după micul-dejun în cabina tatei, pentru că a noastră fusese golită.
Cyril apăru în uşă, îmbrăcat pe jumătate.
- Fii atent, spuse Anthea, am avut cu toţii un vis aşa de ciudat. Am visat
toţi că am găsit un Spiriduş al Nisipului...
Vocea îi pieri sub privirea dispreţuitoare a lui Cyril.
- Vis? spuse el. Ce prostuți sunteți, a fost ADEVĂRAT! Vă zic eu că
astea chiar s-au întâmplat. De aceea am și ținut neapărat să cobor mai
devreme. Mergem acolo imediat după masă şi ne mai punem încă o
dorinţă. Doar că va trebui să ne hotărâm exact ce ne dorim, înainte
să mergem acolo, iar nimeni nu are voie să ceară altceva, decât dacă
și ceilalți vor fi de acord. Nu mai îmi trebuie frumusețe neasemuită,
mulțumesc frumos! Nici să nu mai aud de așa ceva!
Ceilalţi trei se îmbrăcară, toţi cu gurile deschise de uimire. Dacă visul
acela despre Spiriduşul de Nisip era adevărat, acest „a se îmbrăca” real li se
părea acum un vis, aşa se gândeau fetele. Jane simţea că Cyril avea dreptate,
dar Anthea nu fu sigură că nu era un vis până când n-o văzură şi n-o auziră pe
Martha, amintindu-le clar şi fără îndoială cât de neastâmpăraţi fuseseră cu o
zi înainte. Atunci Anthea ştia cu siguranţă ce tot ce se întâmplase fusese real,
şi nu doar un vis.
- Pentru că, spuse ea, servitorii nu visează nimic altceva decât ceea e
în Cartea Viselor, adică şerpi, stridii, a merge la nunţi – asta înseamnă
înmormântare, şi şerpii sunt o falsă prietenă, iar stridiile înseamnă copii.
22 •
- Apropo de copii, zise Cyril, unde este Mieluț?
- Îl ia Martha cu ea la Rochester ca să-şi vadă verişoarele. A zis mama
că s-ar putea să facă asta. Chiar acum îl îmbracă cu cea mai bună haină
şi pălărie, spuse Jane
- Se pare că-i place să-l ia şi pe el, spuse Robert pe un ton mirat.
- Prespun că ele se poartă ca și cum ar fi copiii lor, ca și cum nu ar fi
de fapt servitoare, ci sunt căsătorite cu duci nobili de rang înalt, iar
bebelușii sunt micuți duci și micuțe ducese, spuse Jane visătoare, luând
încă puțină marmeladă. Bănuiesc că asta îi va spune Martha verişoarei
ei. O să se simtă nemaipomenit de bine...
- N-o să se simtă nemaipomenit de bine, ducându-l pe ducele nostru
bebeluş la Rochester, spuse Robert, nu dacă seamănă vreun pic cu mine.
- Imaginează-ţi să te duci pe jos la Rochester cu Mieluț în spate! Do-
amne! încuviinţă Cyril.
- Se duce cu trasura, spuse Jane. Haideţi să ne luăm la revedere, măcar
așa o să fi făcut un gest drăguț și politicos și o să fim siguri că am scăpat
de ei toată ziua.
Zis şi făcut.
Martha era îmbrăcată cu rochia ei de duminică în două nuanţe de mov şi
care îi venea atât de strânsă pe piept, încât îi înconvoia spatele. Purta pălăria
albastră cu flori roz şi panglică albă şi avea şi un guler de dantelă galbenă cu
fundă verde. Mieluț purta, într-adevăr, pălăria şi hainele lui cele mai bune de
mătase crem. Trăsura care îi aştepta la răscruce avea acum cei mai eleganţi
clienți . După ce văzură copertina albă şi roţile roşii ale trăsurii cum dispăreau
încet într-un vârtej de praf, copiii spuseră:
- Și acum sa ne întoarcem la Sammyadd! Și porniră.
Pe drum hotărâră ce dorinţă să îşi pună. Deşi se grăbeau cu toţii foarte tare
să ajungă în acel loc, nu încercară să coboare pe marginile gropii de prundiş,
ci ocoliră pe ruta mai joasă, dar sigură. Făcuseră un cerc din pietre acolo unde
dispăruse Spiriduşul de Nisip, aşa că găsiră cu uşurinţă locul. Soarele ardea,
strălucitor, pe cerul de un albastru curat nu era niciun nor, iar nisipul era foarte
fierbinte la atingere.
• 23
Monedele de aur
- Eh, poate că până la urmă a fost doar un vis, spuse Robert, în timp
ce băieţii îşi dezgropară lopeţile de sub grămada de nisip în care le
ascunseseră şi începură să sape.
- Poate dacă n-ai sta şi tu degeaba, spuse Cyril; am putea vedea dacă
este adevărat sau nu!
- Poate dacă ai vorbi şi tu frumos, se răsti Robert.
- Poate dacă ne lăsaţi şi pe noi, fetele, să săpăm, zise Jane râzând. Pare
că voi băieţii vă oboseşte foarte tare.
- Poate dacă vă vedeţi de treaba voastră, o să săpăm, spuse Robert, care
se încinsese într-adevăr.
- Ne vedem, spuse repede Anthea. Robert, dragule, nu te supăra și tu
așa – noi n-o să rostim niciun cuvânt, tu o să fii cel care vorbeşte cu
Spiriduşul şi o să-i spui ce dorinţă am hotărât să ne punem. Tu o să-i
vorbeşti mult mai bine decât am face-o noi.
- Poate că da, dacă mai laşi pisiceala asta la o parte, spuse Robert fără
să se supere. Atenţie – săpaţi cu mâinile, acum!
Zis şi făcut, şi numaidecât scoaseră la iveală corpul ca de păianjen, ma-
roniu şi păros, braţele şi picioarele lungi, urechile de liliac şi ochii de melc ai
Spiriduşului de Nisip. Toţi respirară uşuraţi – acum, desigur, nu mai puteau
spune că totul fusese doar un vis.
Spiriduşul de Nisip se ridică în picioare şi-şi scutură tot nisipul de pe blană.
- Ce-ţi mai face mustaţa stângă în dimineaţa asta? spuse Anthea po-
liticoasă.
- Nu mă laud, spuse el, a avut o noapte cam neliniştită, dar mulţumesc
de întrebare.
- Auzi, zise Robert, te simţi în stare să îndeplineşti dorinţe azi? Pentru
că vrem tare mult una în plus pe lângă cea obişnuită. Cea în plus e foarte
mică, adăugă el liniştitor.
- Humf! spuse Spiriduşul Nisipului. (Dacă citiţi această poveste cu voce
tare, vă rog să pronunţaţi „humf” exact cum este scris, pentru că aşa a
facut-o şi el.) Humf! Ştiţi, până să vă aud purtându-vă urâcios unul cu
celălalt, chiar deasupra capului meu, şi aproape ţipând, am crezut că
24 •
aţi fost toţi doar un vis de-al meu. Am uneori nişte vise foarte ciudate,
într-adevăr.
- Da? se grăbi Jane să spună, ca să-i mute atenţia de la faptul că fuseseră
urâcioşi. Mi-ar plăcea, adăugă ea politicos, să ne povesteşti şi nouă
despre visele tale – cred că sunt extrem de interesante.
- Asta e dorinţa zilei? spuse Spiriduşul, căscând.
Cyril bombăni „tipic feminin”, iar restul rămaseră tăcuţi. Dacă ar fi răspuns
„Da”, atunci ar fi trebuit să-şi ia la revedere de la celelalte dorinţe pe care decis-
eseră să i le ceară. Dacă ar fi spus „Nu”, ar fi fost foarte nepoliticos din partea
lor, şi toţi fuseseră instruiţi în arta bunelor maniere, şi chiar învăţaseră câteva
(deşi cele două nu înseamnă deloc acelaşi lucru). Suspinară toţi uşuraţi când
Spiriduşul de Nisip rosti:
- Dacă vă povestesc, n-am să mai am putere pentru o a doua dorinţă;
nici măcar pentru o bună dispoziţie sau pentru bun simţ ori maniere,
ori pentru lucruri mărunte de genul acesta.
- Nici nu vrem să te consumi pentru lucrurile astea, ne descurcăm
foarte bine şi singuri în privinţa lor, spuse Cyril înflăcărat, în timp ce
restul se uitau vinovaţi unul la celălalt, dorindu-şi ca Spiriduşul să nu
mai continue pe tema bunei dispoziţii, ci să-i certe zdravăn, dacă asta
voia şi cu asta basta!
- Ei bine, spuse Psammiadul, scoţându-şi ochii lungi, de melc, atât de
brusc încât unul dintre ei aproape intră în ochii rotunzi, de băiat, ai lui
Robert. Hai să auzim dorinţa mică mai întâi.
- Vrem ca servitorii să nu observe niciodată darurile pe care ni le dai!
- Pe care eşti atât de bun să ni le dai, şopti Anthea.
- Adică, pe care eşti atât de bun să ni le dai, continuă Robert.
Spiriduşul se umflă puţin, lăsă aerul să-i iasă din plămâni şi spuse:
- Dorinţa ASTA v-am îndeplinit-o, a fost foarte uşor! Oamenii nu prea
observă multe, oricum. Care-i următoarea dorinţă?
- Vrem, zise Robert încet, să fim mai bogaţi decât ar putea visa oricine!
- Avariţie, rosti Jane.
• 25
Monedele de aur
- Aşa şi este, spuse Spiriduşul pe neaşteptate. Dar n-o să vă ajute la nimic,

şi măcar asta e o consolare, bolborosi în sinea lui. Hai, ştiţi că nu pot
să trec dincolo de vise! Cât vreţi? Şi vreţi monede de aur sau bancnote?
- Aur, te rugăm, milioane de monede.
- Groapa asta plină e de-ajuns? spuse Spiriduşul pe un ton abrupt.
- Oh, DA!
- Atunci ieşiţi înainte să încep, căci altfel veți fi îngropaţi de vii.
Îşi lungi braţele subţiri atât de mult şi le bălăbăni atât de ameninţător, încât
copiii o rupseră la fugă spre drumul pe care obişnuiau să vină căruţe la gropile
de prundiş. Numai Anthea fu suficient de stăpână pe sine cât să-i strige timid
în timp ce alerga:
- Să ai o dimineaţă frumoasă! Sper să fie mai bine mustaţa ta mâine.
Când ajunseră pe drum, se uitară înapoi şi fură nevoiţi să-şi închidă
ochii şi să-i deschidă foarte încet, puţin câte puţin, pentru că priveliştea
era prea orbitoare, iar ochii lor n-o puteau suporta. Era ca şi cum ai fi
încercat să te uiţi în soare, la amiază, în timpul solstiţiului de vară. Toată
groapa de nisip era plină până la vârf cu monede de aur strălucitoare și
toate micile intrări spre cuiburile lăstunilor fuseseră acoperite de acestea.
Pe unde șerpuia drumul de căruțe spre interiorul carierei de nisip, aurul
zăcea în grămezi, precum bolovanii pe lângă drum și un munte imens
de aur strălucitor cobora în trepte între pereții înalți ai carierei. Numai
monede de aur! Iar pe feţele şi marginile acestor nenumărate monede,
soarele amiezii strălucea, scânteia, radia şi sclipea, făcând cariera de
piatră să arate precum gura unui furnal de metal topit sau precum acele
explozii de lumină ce se văd uneori pe cer la apus.
Copiii stăteau cu gurile deschise şi nimeni nu mai rostea niciun cuvânt.
În cele din urmă, Robert se opri, ridică una dintre monedele desprinse din
grămăjoara de la marginea drumului şi se uită la ea. O privi pe ambele părţi.
Apoi spuse cu o voce scăzută, foarte diferită de vocea lui obişnuită:
- Nu sunt lire.
- Oricum, e aur, zise Cyril. Şi începură toţi să vorbească deodată. Adunară
fiecare pumni întregi din comoară, lăsând-o să li se scurgă printre
degete ca apa, iar zornăitul pe care îl producea în cădere li se părea o
26 •
minunată muzică. La început nici nu s-au gândit să cheltuiască banii,
atât de plăcut era să se joace cu ei. Jane se aşeză între două grămezi de
aur, iar Robert începu să o îngroape în el, precum îţi îngropi tatăl în
nisip atunci când eşti la mare, iar el e adormit pe plajă cu ziarul peste
faţă. Dar Jane nu era nici pe jumătate îngropată, când strigă:
- Ah, opriţi-vă, e prea greu! Mă doare!
Robert exclamă „Prostii!” şi continuă.
- Scoteţi-mă afară, vă zic, se plânse Jane, iar faţa îi era tot mai palidă.
Când o eliberară de sub monedele grele, ea încă tremura de teamă.
- N-aveţi idee cum e, spuse ea, parcă ai avea pietre pe tine sau lanţuri.
- Fiţi atenţi, zise Cyril, dacă vrem să profităm de toate astea, n-are
rost să stăm aici şi să ne uităm la aur, mirându-ne. Hai să ne umplem
buzunarele şi să mergem să ne cumpărăm lucruri. Nu uitaţi că nu rezistă
după apusul soarelui. Aş vrea să-l fi întrebat pe Spiriuş de ce lucrurile
nu se transformă în piatră. Poate că ăsta se va transforma. Ştiţi ce, în
sat este o trăsură cu ponei.
- Vrei s-o cumperi? întrebă Jane.
- Nu, prostuţo, o ÎNCHIRIEM. Şi apoi mergem la Rochester şi ne
cumpărăm o groază de lucruri. Fiţi atenţi, haideţi să luăm toţi câte
monede putem duce. Doar că nu sunt lire! Au un cap de bărbat pe o
faţă, şi ceva care arată ca asul de pică pe cealaltă. Haideţi, umpleţi-vă
buzunarele şi să mergem. Puteţi să trăncăniţi pe drum, dacă e nevoie
să trăncăniţi.
Cyril se aşeză şi începu să-şi umple buzunarele.
- Aţi râs de mine când l-am pus pe tata să-mi comande nouă buzunare
la jacheta mea Norfolk, spuse el, ei, acum ce mai ziceți?
Copii nu au mai zis nimic. Pentru că după ce Cyril îşi umplu cu monede de
aur toate cele nouă buzunare, batista şi spaţiul dintre piele şi partea din faţă a
cămăşii, apoi vru să se ridice, se clătină şi se văzu nevoit să se aşeze repede la loc.
- Mai aruncă din încărcătură, zise Robert. O să scufunzi vaporul, bătrâne!
Aşa se întâmplă când ai nouă buzunare.
Şi Cyril trebui s-o facă.
• 27
Monedele de aur
Apoi porniră pe jos către sat. Erau aproape doi kilometri, iar drumul era
plin de praf, într-adevăr. Soarele părea să devină şi el din ce în ce mai fierbinte,
iar aurul din buzunare din ce în ce mai greu.
Jane fu aceea care rupse tăcerea:
- Nu văd cum am putea să-i cheltuim pe toţi. Cred că avem sute de
monede acum cu noi. Eu o să las o parte din banii mei aici, pitiţi în
aceasta scorbură. Mai bine mergem în sat şi ne cumpărăm nişte biscuiţi,
că a trecut ceva timp de la prânz.
După ce spuse aceste lucruri, Jane luă un pumn plin cu monede şi îl piti în
ascunzişul scorburei.
- Cât de rotunde şi cât de galbene sunt! spuse ea. Nu-i aşa că v-aţi fi
dorit să fie turtă dulce în locul lor, ca noi să le putem mânca pe toate?
- Eh, vezi bine că nu sunt, spuse Cyril. Haide odată!
Totuşi, copiii nu mai puteau merge mult, se simţeau greoi de la atâta cărat
de monede. Înainte de a ajunge în sat, aproape toate scorburile drumului fus-
eseră umplute cu părţi din comoara ascunsă, dar copiii tot mai aveau la ei câte
douăsprezece monede de aur în buzunarele lor. Chiar dacă purtau cu ei o avere,
ei păreau totuşi nişte copii obişnuiţi. Nimeni nu ar fi bănuit măcar ar putea să
aibă vreo monedă pitită în buzunare.
Arşiţa amiezii şi cerul albastru alcătuiau un fel de ceaţă deasupra acoperişu-
rilor roşii ale caselor.
Cei patru copii se aşezară pe prima bancă pe care o zăriră – se întâmpla ca
aceasta să fie în afara Hanului Mistrețul Albastru, aşa că hotărâră să îl trimită
pe Cyril să cumpere bere de ghimbir.
- Nu este frumos ca în han să intre nişte copii, aşa că cel mai bine ar fi
să îl trimitem pe Cyril. El este mai mare decât noi.
Cyril se ridică de pe bancă şi porni către han, lăsându-i pe ceilalţi să aştepte
în soare.
- Oh, la naiba! spuse Robert. Ştiţi că, atunci când le este cald, căţeluşii
îşi scot limba din gură ca să se poată răcori. Mă întreb daca ar merge
să facem şi noi la fel acum.
- Am putea încerca, spuse Jane.
28 •
Aşa că încercară, însă acest lucru nu le aduse decât mai multă sete şi priviri
curioase ale celor care treceau pe lângă băncuţă, aşa că renunţară repede la idee,
mai ales că Cyril se întoarse din han cu berea promisă.
- A trebuit să plătesc cu banii mei. Mă gândeam că aş fi putut cumpăra
nişte iepuri cu ei, spuse el. Nu au vrut să îmi primească aurul. Şi când
am scos pumnul plin cu monede, hangiul a început să râdă şi să-mi
spună că nu crede că sunt adevăraţi. Am mai luat câteva bezele din
borcanul de pe tejghea. Şi nişte biscuiţei.
Bezelele erau şi moi, şi uscate, la fel şi biscuiţii, exact cum nu trebuie să fie
un biscuite, dar berea din ghimbir le împăca pe toate.
- E rândul meu să încerc să cumpăr ceva cu aceste monede, spuse An-
thea. Sunt următoarea după Cyril. Unde este trăsura cu ponei?
Era chiar în spatele hanului, iar Anthea se duse să o caute acolo, pentru că
toţi ştiau că nu este frumos ca o fetiţă să intre într-un bar şi să întrebe. Când se
întoarse de acolo, nu putu să zică decât:
- Sunt mulţumită, dar nu mă mândresc cu asta. O să fie gata în câteva
clipe, iar apoi ne va putea duce în Rochester şi înapoi. Avem cam tot ce ne
trebuie, trebuie doar să mai aşteptăm. Cred că m-am descurcat binişor.
-Cât de deşteaptă eşti tu, îndrăznesc să zic, spune Cyril cu ironie. Cum
ai reuşit?
-Nu am fost atât de „deşteaptă”, încât să scot un pumn plin cu monede
de aur, i-o întoarse Anthea. Am vrut să pară că nu prea am bani. Am
văzut un tânăr care spăla picioruşul poneiului cu un burete, aşa că
m-am dus la el, ţinând o singură monedă în mână, şi i-am spus: ştii ce
este aceasta? Mi-a răspuns că nu ştie, iar atunci l-a chemat pe tatăl lui.
Când acesta a văzut moneda, mi-a spus că pot să fac tot ce vreau cu
ea. Atunci l-am întrebat de trăsură şi dacă ne poate duce la Rochester.
Bineînţeles, în schimbul monedei. Ah, şi numele lui este S. Crispin. A
fost de acord să ne ducă.
Era ceva nou pentru copii să fie conduşi pe străzile satului în trăsura mic-
uţă, trasă de ponei. Era plăcut (ceea ce nu se întâmplă întotdeauna atunci când
întâlneşti ceva nou), puţin diferit de planurile lor frumoase de a-şi cheltui toţi
banii. Pe drum, nu vorbiră nimic, ci preferară să tacă, asta ca să nu atragă
• 29
Monedele de aur
atenţia vizitiului despre miraculoasa lor întâmplare cu monedele şi cu dorinţele

împlinite. Bătrânul se ţinu de cuvânt şi opri trăsurica exact lângă pod, aşa cum
ceruseră copiii.
-Dacă ar fi să cumpăraţi o căruţă şi nişte cai, la cine aţi merge? îl întrebă
Cyril pe vizitiu, mai mult din obligaţia de a sparge un pic tăcerea.
-La Billy Peasmarsh, în Saracen’ s Head, spuse imediat bătrânul. Nu
există alt om care să cunoască atât de multe despre cai decât Billy. Orice
întrebare îşi găseşte răspunsul la el. Dacă părinţii voştri se gândesc să
cumpere vreun cal, eu vi-l recomand cu plăcere pe Billy.
-Mulţumim, spuse Cyril. Deci la Saracen Head.
Acum, copiii ajunseseră să vadă una din legile naturii umane întoarsă in-
vers, stând în cap aidoma unui acrobat. Toţi adulţii ar spune că banii sunt greu
de obţinut şi uşor de cheltuit, însă aici se întâmplă exact invers: fuseseră uşor
de obţinut, dar greu de cheltuit, aproape imposibil. Vânzătorii din Rochester
păreau să nu ia în seamă aceste monede strălucitoare. Să nu vă mai spun că
Anthea avu ghinionul de a se aşeza pe pălăria ei şi că a dorit să cumpere alta,
aşa că s-a dus şi şi-a ales una cu nişte trandafiri rozi şi cu fundiţe frumoase şi
albastre. Era chiar aceea din fereastra magazinului, model unic din Paris, care
costa numai 3 guinee.
- Mă bucur, spuse ea, că scrie guinee, şi nu bancnote, asta înseamnă
că o pot cumpăra.
Însă când scoase cele trei monede din buzunar, vânzătoara din magazin,
îmbrăcată în mătase neară, o privi cum nu se poate mai mirată, iar apoi se
duse către o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată şi ea tot în mătase neagră, şi îi
şopti ceva la ureche, după care se întoarse la fetiţă, îi întinse înapoi bănuţii,
spunându-i că nu îi poate primi.
- Dar sunt buni, a spus Anthea, şi sunt ai mei.
- Îndrăznesc a spune, domnişoară, spuse femeia, că acest tip de monde
nu mai este la modă acum, iar pentru noi, această monedă nu valorează
nimic.
- Cred că ei consideră că aceşti bani sunt furaţi, de aceea nu vrea nimeni
să îi ia, spuse Anthea, atunci când reveni printre fraţii ei. Cred că dacă
am fi avut nişte mânuşi, le-am putea câştiga mai mult încrederea. Sunt
30 •
sigură că mâinile acestea murdare ale noastre le-au dat impresia că nu
suntem cinstiţi.
Aşa că au ales un magazin cu tot felul de lucruşoare, iar fetiţele au cumpărat
mănuşi din bumbac, dar în momentul în care îi oferiră vânzătoarei o monedă,
aceasta o privi prin ochelari şi spuse că nu are cum să îi dea vreun rest pentru
aşa ceva. Nu au mai avut altă soluţie decât să plătească din banii lui Cyril, din
aceia păstraţi ca să cumpere iepuri. În plus, pe lângă mânuşi mai luaseră şi o
poşetă din imitaţie de piele de crocodil. Încercară şi pe la alte magazine, la acelea
în care găseşti jucării sau parfumuri, batistuţe din mătase, cutiuţe frumoase de
bijuterii sau ilustraţii cu tot felul de obiecte sau locuri. Însă nimeni nu părea să
fie atras de monedele lor, iar copiii se osteneau şi se murdăreau tot mai mult,
încercându-şi norocul dintr-un magazin în altul. Între timp, Jane alunecă şi
căzu într-o băltoacă. Să nu mai spunem că li se făcuseră şi foame, şi că ar fi dat
orice ca să poată cumpăra măcar ceva.
După ce şi-au încercat norocul la două cofetării, foamea îi supăra şi mai tare,
poate şi din cauza mirosului dulce şi delicios. Intrară în a treia cofetărie, care se
numea La Beale, şi, înainte ca oamenii din apropiere să poată interveni, fiecare
dintre copii fugi cu câte trei plăcinţele cu ciuperci, făcute sandviş în mâinile
lor pline de praf şi de noroi. Fugeau astfel, muşcând câte puţin din plăcinţele.
Cofetarul nu mai putu decât să rămână fără cuvinte şi să se uite cum aceştia
fug cu delicatesele magazinului.
-Poftiţi, spuse Cyril cât de tare a putut şi aruncând o monedă pe care o
pregătise încă înainte de a intra în magazin, plătiţi cu această monedă
paguba.
Domnul Beale prinse bine moneda, o muşcă să vadă dacă nu cumva este
falsă şi o băgă în buzunar.
-Haide, acum plecaţi! a spus el scurt şi simplu.
Dar restul? întrebăt Anthea, căreia îi plăcea întotdeauna să facă economii.
Restul! se indignă cofetarul. Îţi dau eu restul imediat! spuse cu mânie.
Aveţi noroc că nu am trimis poliţia după voi să vă găsească şi să vă prindă!
Între timp, copiii terminaseră deja plăcinţelele şi, cu toate că gustul lor fin le
mai ameliorase starea de spirit, nu îşi puteau lua gândul de la Billy Peasemarsh
şi de la căruţele cu cai.
• 31
Monedele de aur
Băieţii renunţaseră de mult timp la idee, însă Jane era întotdeauna plină
de speranţă, iar Anthea era încăpăţânată îndeajuns ca să nu se gândească decât
că s-ar putea duce într-acolo şi că ar putea să cumpere cai. După ce discutară,
toată echipa se puse de acord şi plecă spre Saracen`s Head, aşa murdari cum
erau cu toţii. Metoda pe care o încercaseră mai devreme la han fu aplicată şi
aici. Domnul Peasemarsh tocmai se plimba prin curte, când Robert îi spuse aşa:
- Mi s-a spus că aveţi o groază de cai şi o grămadă de căruţe la vânzare.
Toţi hotărâseră să îl pună pe Robert să vorbească, Cyril îşi achitase această
datorie la hanul Mistrețul Albastru, iar fetele nu aveau cum să negocieze, pentru
că, după cum ştim, băieţii trebuie să facă asta. Aşa scrie şi în cărţi.
- Da, este adevărat, tinere, spuse domnul Peasemarsh.
Era un tânăr înalt, cu nişte ochi foarte albaştri, cu gură mică şi buze subţiri.
-Ne-ar plăcea să cumpărăm câţiva, vă rugăm, a spus Robert destul de
politicos.
- Sunt convins că v-ar plăcea.
- Ne-aţi putea arăta câţiva cai, vă rugăm? Ca să putem avea din ce alege.
- Pe cine încercaţi voi să păcăliţi? întrebă domnul Peasemarsh. Aţi fost
trimişi aici ca să faceţi glume?
Vă spunem adevărul, spuse Robert, vrem să cumpărăm câţiva cai şi câteva
trăsuri, iar un domn bătrân ne-a spus că ne veţi ajuta cu siguranţă. Mă întreb
însă dacă nu cumva s-a înşelat...
Ba nu s-a înşelat, zise domnul Peasemarsh. Vreţi cumva să scot toţi caii din
grajduri pentru ca majestăţile voastre să îi poată privi? Sau mai bine să facem
o tură până la Bishop ca să vedem dacă are unul sau doi pe care să îi vândă.
Da, vă rog, spuse Robert mai departe, asta dacă nu vă deranjează prea tare.
Ar fi foarte drăguţ din partea dumneavostră.
În momentul acela, domnul Peasemarsh îşi puse mâinile în buzunare şi
începu să râdă cu toată forţa. Copiilor nu le plăcu deloc acest lucru.
-Willum! a strigat domnul Peasemarsh.
Un îngrijitor îşi făcu numaidecât prezenţa în uşa grajdului.
-Vino, Willum, vino şi uită-te şi tu la micul duce ăsta. Vrea să cumpere
toţi caii, toate căruţele şi tot adăpostul! Da zău că are tupeu!
32 •
Ochii lui Willum priveau unde şeful lui îl arătase pe copil cu aceeaşi cu-
riozitate ca şi el.
- Pe bune? spuse el.
Însă Robert dorea să se facă ascultat şi începu să vorbească cu glas hotărât.
Fetele acum îl trăgeau de jachetă şi îl rugau să renunţe odată la idee şi să plece
cu toţii spre casă, însă Robert continuă:
- Nu sunt un duce și nici nu am pretins vreodată a fi. Spuneţi că nu am
bani, dar cum îi numiţi pe aceştia?
Iar înainte ca ceilalţi să îl poată opri, scoase doi pumni plini cu monede
strălucitoare, ţinându-le în aşa fel, încât domnul Peasemarsh să le poată privi
cât mai bine. Şi, într-adevăr, ochii domnului Peasemarsh rămăseseră pironiţi pe
acele mâini pline cu monede. Nu se putu abţinu şi luă o monedă din mâna lui
Robert şi verifică dacă este adevărată, muşcând-o încet. Văzându-l cum verifică
moneda, Jane se aştepta ca acesta să spună în sfârşit că au caii la dispoziţie, dar
nu se întâmplă deloc aşa.
-Willum, închide poarta curţii, iar Willum zâmbi scurt şi se grăbi să
îndeplinească ordinul.
-La revedere, spuse Robert repede; nu mai dorim acum să vă mai
cumpărăm niciun cal, orice ne-aţi spune. Şi sper că asta să vă fie şi în-
văţătură de minte, spuse şi grăbindu-se să iasă prin poarta care rămase
întredeschisă.
- Heei, nu aşa repede! spuse domnul Peasemarsh, punându-se în fața ușii.
- Willum, cheama poliția.
Willum plecă. Copiii stăteau acum unii lângă alţii, speriaţi ca nişte oi, iar
domnul Peasemarsh continuă astfel să le vorbească, spunându-le multe lucruri,
printre care:
- Frumoasă echipă sunteţi voi, să veniţi aici şi să înşelaţi oamenii cinstiţi
cu monede de aur.
- Sunt monedele noastre, spuse Cyril cu convingere.
- Lasă că o să aflăm noi ce și cum! Și le-ați băgat șipe fetițele astea mici
în poveste. Uite, o să le las pe fete să plece dacă veniți cu mine la poliție.
• 33
Monedele de aur
- Nu plecăm,spuse Jane cu mult curaj, fără baieți nu mergem nicăieri.

Sunt și banii noștri bătrân netrebnic ce ești.
- Dar de unde îi aveţi atunci? spuse omul pe un ton mai blând, lucru la
care nu se aștepta nimeni, mai ales după ce Jane a început să îl jignească.
Jane le aruncă celorlalți o privire disperată
- V-a mâncat pisica limba, așa-i? Când e de spus prostii sunteți tare
vorbăreți. Haide, spuneți! De unde i-ați luat?
- Din cariera de pietriș, spuse Jane.
- Nu cred. Altceva! spuse omul.
- Îţi spun că aşa este, continuă Jane. Este un spiriduş acolo, cu blană maro
şi urechi ca de liliac şi cu ochii ca de melc. Îţi îndeplineşte o dorinţă pe
zi, iar totul se adevereşte.
- Are probleme la cap, nu? spuse încet bărbatul. Ar trebui să vă fie
rușine - să amestecați sărmanul copil bolnav în furtișagurile voastre.
- Dar nu minte, este adevărat, întări Anthea, chiar este un spiriduş acolo.
Dacă îl vom mai întâlni, o să am grijă să îmi doresc să pătiţi ceva. Dar
n-am să fac asta, pentru că răzbunarea este rea.
- Doamne ferește, încă una, spuse Billy Peasemarsh.
Willum se întoarse cu un rânjet dușmănos, însoţit de un poliţist, cu care
domnul Peasemarsh vorbi multă vreme pe un ton șoptit și aspru.
- Îndrăznesc să spun că aveţi dreptate, spuse poliţistul într-un final.
Oricum, o să îi iau la secţie pe toţi şi o să îi cercetăm pentru posesie de
bunuri valoroase. Sunt sigur că judecătorul se va ocupa de acest caz. Le
trimitem pe cele mici ala o casă de copii, iar pe voi, băieţi, la şcoala de
corecţie. Acum, haideţi, copii! Nu-i nevoie să faceți prea mare zarvă.
Domnule Peasemarsh, dumneavoastră aduceți fetele iar eu o să păzesc
băieții.
Peasemarsh, staţi liniştit, o să îi păzesc eu pe copii.
Rămaşi fără cuvinte, plini de furie şi groază, cei patru copii fură duşi pe
străzile din Rochester. Lacrimile îi orbeau de-a dreptul pe micuţi, aşa că Ro-
bert nu observă că dădu peste cineva din greşeală. Nici măcar nu recunoscuse
persoana, până când îi auzi vocea.
34 •
- Ei, nu pot să cred! Of, conașule Robert, ce ai mai pus la cale de data
aceasta? Iar o altă voce o urmă pe cea dintâi:
- Pantela, vleau melg Pantera mea!
Copiii dăduseră peste Martha şi peste frăţiorul lor mai mic, Mieluț.
Martha se comportă admirabil în faţa poliţistului. Ea refuză să creadă po-
vestea spusă de domnul poliţist sau pe cea a domnului Peasemarsh, chiar şi
atunci când acesta îi întoarse buzunarele lui Robert şi scoase din ele monedele
strălucitoare.
- Nu văd nimic! spuse ea. Aţi înnebunit amândoi! Ăsta nu e aur aici, eu
nu văd decât mâinile murdare ale bietului copil. Jur pe ce-i mai sfânt
că doar atât văd!
Copiilor li se păru foarte nobil din partea Marthei să le ia partea aşa, chiar
dacă mai târziu aveau să realizeze că aceasta fusese tot o dorinţă spusă Spiriduşului
de Nisip, ca servitorii să nu observe niciun dar primit de la el. Deci, bineînţeles
că Martha nu putea să vadă aurul şi că spunea adevărul, ceea ce era bine, dar
nicidecum un gest nobil.
Aproape că se înserase când aceştia ajunseră la secţia de poliţie. Poliţistul
spuse povestea copiilor unui inspector, care stătea într-o cameră aproape goală,
plină cu bare din fier.
Robert se întrebă dacă este o celulă pentru arestaţi sau o pivniţă.
- Vreau să văd monedele! spuse inspectorul.
- Goliţi-vă buzunarele acum! spuse polițistul.
Cyril băgă mâinile în buzunar cu mare teamă, stătu o clipă nemişcat, iar
apoi începu să râdă puternic, un râs ce părea mai mult cu un plâns de
uşurare. Buzunarele lui erau goale! La fel şi buzunarele celorlalţi copii.
Deoarece, desigur, dorinţele puse de ei dispăreau la apusul soarelui.
- Întoarce buzunarul şi încetează cu râsul! spuse aspru inspectorul.
Cyril întoarse cele nouă buzunare ale costumului Norfolk, dar niciun buzu-
nar nu conţinea absolut nimic.
- Ei! spuse inspectorul.
• 35
Monedele de aur
-Nu pot să îmi dau seama cum au făcut să dispară toţi banii aceia.
Cerşetori afurisiţi! Au mers în faţa mea tot drumul, nu aveau cum să
scape de bani. Ochii mei au stat numai pe ei!
- Mda, remarcabil! murmură inspectorul.
- Aţi făcut de râs nişte copii nevinovaţi, spuse Martha. Voi închiria o
trăsură şi ne vom duce acasă acum. Vei mai auzi de noi, puteţi fi siguri!
V-am spus clar că nu au niciun aur, când voi vă prefăceați că îi vedeți.
E cam devreme pentru un polițist să nu mi fie în stare să vada cum
trebuie. Cât despre celălalt,nici să nu mai vorbim. E hangiu, știe bine
cum e cu băutura.
- Ia-i de aici, pentru numele lui Dumnezeu! spuse inspectorul enervat.
Însă deîndată ce aceștia ieșiră, le spuse polițistului și domnului Pease-
marsh un Ia să vedem noi! de 20 de ori mai nervos.
Martha se ţinu de cuvânt. Îi duse acasă cu o trăsură mare, deoarece cotiga
cu care venise ea plecase, și cu toate că le luase apărarea în fața poliției, era atât
de supărata pe ei pentru că se aventuraseră singuri în Rochester, încât copii nu
mai avură curaj să îi spună despre bătrânul cu ponei care îi aștepta.
Aşa că, după zi în care fuseseră cei mai bogaţi din lume, copiii fură trimiși la
culcare având în plus nimic mai multdecât două perechi de mănuşi din bumbac,
murdare pe dinăuntru din cauza mâinilor pline de noroi, o poşetă din imitaţie
de piele de crocodil şiâ douăsprezece plăcinţele cu ciuperci demult mâncate.
Cea mai mare îngrijorare a lor era teama că moneda bătrânului cu trăsura ar
fi putut să dispară la apus, asa cum dispăruseră toate monedele, aşa că merseră
a doua zi în sat pentru a-şi cere scuze că nu au mai venit. L-au găsit însă foarte
bine dispus. Mare le-a fost uimirea atunci când au văzut că moneda din aur
NU dispăruse, ba mai mult, bătrânul îi făcuse o gaură în mijloc şi o atârnase
de lanţul ceasului. Cât despre cealaltă monedă, cea oferită bucătarului, copiilor
nu le păsa dacă dispăruse sau nu. Bineînţeles, nu era foarte cinstit din partea
lor, dar nici nedrept. Totuşi, acest lucru părea să nu îi dea linişte lui Anthea,
aşa că îi trimise în secret douăsprezece timbre prin poştă către „domnul Beale,
Cofetar, Rochester”. Înăuntrul plicului scrisese: „Pentru plăcinţele”.
36 •
- Sper ca moneda a dispărut, pentru că omul acela nu o merita deloc,
nu era un om foarte plăcut. Ba mai mult, plăcinţelele costă mai puțin
decât la el chiar şi în patiseriile mai scumpe, îşi spuse ea.
• 37
a b Capitolul III
A fi dorit
Î
n dimineaţa de după ce copiii deveniseră posesorii unei averi nemărginite
şi nu putuseră să cumpere nimic cu adevărat plăcut sau folositor cu ea,
în afară de două perechi de mănuşi de bumbac, plăcinte de doisprezece
penny, o poşetă din imitaţie de piele de crocodil şi o plimbare în căruţa trasă de
ponei, se treziră lipsiţi de toată acea fericire entuziastă pe care o simţiseră cu o
zi înainte când îşi amintiseră cum avuseseră norocul să găsească un Psammid
sau un Spiriduş de Nisip; nu erau foarte încântați nici de faptul ca acesta avea
să le îndeplinească o nouă dorinţă în fiecare zi. Până acum îşi puseseră două
dorinţe, Frumuseţe şi Bogăţie, însă niciuna nu îi făcuse tocmai fericiţi. Dar
vremurile când se întâmplă lucruri ciudate, chiar dacă nu sunt lucruri pe de-a
întregul plăcute, sunt mai distractive decât acelea când nu se întâmplă nimic în
afară de mese, nu întotdeauna pe de-a întregul plăcute, mai ales în zilele când
este doar carne rece de oaie sau carne tocată.
Nu avurseseră nicio şansă să discute mai amănunţit problema înainte de
micul dejun, fiindcă toată lumea dormise prea mult, şi a fost nevoie să facă
sforţări energice şi hotărâte să se îmbrace, astfel încât să nu întârzie nici zece
minute la micul dejun. În cursul acestei mese făcură unele încercări de a vorbi
despre problema Psammitului într-un mod nepărtinitor, dar era foarte greu să
• 39
A fi dorit
discuţi ceva în amănunt şi în acelaşi timp să te ocupi cu toată grija de nevoile

frăţiorului tău la micul dejun.
Bebeluşul era deosebit de vioi în dimineaţa aceea. Nu numai că voia să îşi
zvârcolească trupuşorul pe lângă bara scaunului pentru bebeluşi, iar această
treabă era destul de periculoasă deoarece putea să rămână atârnat de cap şi să
se sufoce de-a dreptul!
Ba apuca câte o lingură cu o grabă grozavă, lovindu-l pe Cyril în cap cu ea,
ba începea să plângă pentru că i-a fost luată ustensila, ba îşi punea pumnişorul
grăsuţ în pâinea cu lapte, ba cânta, ba îşi punea picioarele pe masă şi striga că
vrea să „mealgă la plimbălică”. Deci conversaţia decurse cam aşa:
- Uite ce e... despre Spiriduşul de Nisip... Ai grijă!... o să verse laptele!
Lapte fu mutat la o distanţă sigură.
- Da, în legătură cu Spiriduşul acela... Nu, Mieluț, dragă, dă-i Panterei
lingura urâtă! Apoi încercă şi Cyril:
- Nimic din ce ne-am dorit până acum nu a ieşit cum a trebuit... Aproape
că a luat muştarul de data asta!
- Mă întreb dacă n-am face bine să ne dorim... Aloo! Frumoasă treabă
ai făcut, băiete!
Şi, într-o explozie de sticlă şi lăbuţe roz de bebeluş, vasul în care se afla un
peştişor auriu se rostogoli pe o parte şi se vărsă în mijlocul mesei, iar peştişorul
se zbătea după aer în poala lui Mieluț.
Toată lumea era aproape la fel de supărată ca şi peştişorul auriu, numai Mieluț
rămase zâmbitor. Când băltoaca de pe podea fu strânsă, iar peştişorul auriu,
care sălta şi care nu mai avea aer, fu luat şi pus înapoi în apă, Mieluț a fost şi el
luat de acolo ca să fie reîmbrăcat cu totul de către Martha. Ceilalţi rămăseseră
şi ei să-şi schimbe toate hainele. Şorţuleţele şi jachetele care fuseseră spălate
în apa-cu-peştişor-auriu fură atârnate la uscat, apoi se constată că Jane trebuie
fie să îşi dreagă rochia pe care o rupsese cu o zi înainte, fie să se înfăţişeze toată
ziua în cea mai bună jupă a ei. Era albă şi moale şi cu volănaşe şi împodobită
cu dantelă şi foarte, foarte drăguţă, la fel de drăguţă ca o rochiţă, dacă nu chiar
mai mult. Numai că NU era o rochiţă, iar cuvântul Marthei era lege. Nu vroia
să o lase pe Jane să poarte cea mai bună rochiţa a ei şi refuză să asculte măcar
o clipă de sugestia lui Robert ca Jane să poarte jupa pe post de rochie.
40 •
- Nu se cuvine, zise ea. Şi când lumea zice asta, n-are rost să mai spună
nimeni nimic. O să aflaţi asta voi înşivă într-o bună zi.
Aşa că nu mai rămăsese nimic altceva de făcut decât ca Jane să-şi coase
singură rochiţa. Aceasta se rupsese cu o zi înainte, când întâmplarea făcu ca
Jane să se rostogolească pe strada principală din Rochester, chiar acolo unde o
cotigă cu apă trecuse pe drumul ei cu sclipiri argintii. Îşi zdrelise genunchiul,
iar ciorapul ei era mult mai mult decât zdrelit, iar rochia fusese ruptă de către
aceeaşi piatră care avusese grijă de genunchi şi de ciorap. Desigur că ceilalţi nu
erau atât de răi, încât să abandoneze un camarad aflat în necaz, aşa că se aşezară
cu toţii pe mica pajişte din jurul cadranului solar, iar Jane începu să coase din
răsputeri. Mieluț se afla încă în grijă Marthei, care îi tocmai îi schimba hainele,
aşa că puteau sta liniştiţi de vorbă.
Anthea şi Robert încercară cu timiditate să îşi ascundă cel mai tainic gând,
şi anume că nu trebuia să aibă deloc încredere în Psammid; dar Cyril spuse:
- Vorbiţi pe faţă – ziceţi ce aveţi de zis – urăsc aluziile şi „nu ştiu” şi
metode laşe ca acestea!
Aşa că Robert spuse cu voce tare, cum îi cerea onoarea:
- Laş eşti tu! Anthea şi cu mine nu eram aşa de plini de zeamă de peştişor
auriu ca voi doi, aşa că ne-am schimbat mai repede şi am avut timp să
chibzuim şi dacă mă întrebi pe mine...
- Nu te-am întrebat pe tine, spuse Jane, muşcând o bucată de aţă, aşa
cum întotdeauna i se interzisese cu stricteţe să o facă.
- Nu-mi pasă cine întreabă şi cine nu, spuse Robert, dar eu şi Anthea
credem că Samidul sau cum îi spune e o brută plină de ciudă. Dacă ne
poate îndeplini dorinţele presupun că şi le poate îndeplini şi pe ale lui şi
sunt aproape sigur că îşi doreşte ca de fiecare dată dorinţele noastre să nu
ne ajute cu nimic. Haideţi să lăsăm bestia aia nesuferită în pace şi să ne
distrăm copios, jucându-ne de-a forturile, singuri, în cariera de calcar.
Cyril şi Jane nutreau mai multe speranţe – în general aşa făceau.
- Nu cred că Psammidul o face intenţionat, spuse Cyril. Şi, până la
urmă, A FOST ridicol să ne dorim avere nemărginită. Ar fi fost mult
mai practic să zicem cincizeci de lire în monede de doi şillingi. Şi să
ne dorim să fim frumoşi ca o zi senină a fost pur şi simplu stupid. Nu
• 41
A fi dorit
vreau să fiu antipatic, dar aşa a fost. Trebuie să încercăm să găsim o

doinţă cu adevărat folositoare şi să o punem pe aceea.
Jane îşi lăsă lucrul şi spuse:
- Aşa cred şi eu, e prea prostesc să avem o şansă ca asta şi să nu o folosim.
N-am mai auzit de nimeni altcineva care să fi avut o astfel de şansă decât
în cărţi; trebuie să fie pur şi simplu sute de lucruri pe care ni le-am dori
şi care nu s-ar dovedi la fel de imposibile ca peştii în Marea Moartă, aşa
cum s-a întâmplat cu astea două. Hai să ne gândim bine şi să ne dorim
ceva plăcut, ca să avem o zi cu adevărat veselă... ce a mai rămas din ea.
Jane dregea din nou cât putea de repede, căci într-adevăr timpul trecea, şi
toată lumea începu să vorbească deodată. Dacă aţi fi fost acolo n-aţi fi putut să
pricepeţi o iotă din ce se vorbea, dar copiii aceştia erau obişnuiţi să vorbească
„în patru”, aşa cum mărşăluiesc soldaţii, şi fiecare dintre ei putea zice ce avea
de zis cu destulă uşurinţă şi să asculte tonalităţile plăcute ale propriei voci, şi
în acelaşi timp să aibă disponibile trei sferturi din două urechi ascuţite pentru
a asculta ceea ce spuneau ceilalţi. Acesta este un exemplu uşor al înmulţirii
fracţiilor ordinare, dar, cum îndrăznesc să spun că nu puteţi face nici măcar
asta, nu o să vă cer să-mi ziceţi dacă ¾ X 2 = 1 ½, dar o să vă rog să mă credeţi
că aceasta este cantitatea de urechi pe care fiecare copil putea să o plece către
ceilalţi. Plecarea urechii era ceva obișnuit pe vremea romanilor, cum învăţăm
de la Shakespeare; dar mi-e teamă că devin prea instructivă. Când rochiţa
fuse gata, plecarea spre cariera de pietriş a fost şi ea amânată de insistenţele
Marthei ca toţi să se spele pe mâini – ceea ce era absurd, deoarece nimeni nu
făcuse absolut nimic, în afară de Jane, şi cum te poţi murdări nefăcând nimic?
Aceasta este o întrebare grea, şi nu pot răspunde la ea pe hârtie. În viaţa reală
aş putea să vă arăt foarte repede – sau voi mie, ceea ce este mult mai probabil.
În timpul conversaţiei în care au fost împrumutate şase urechi (erau patru
copii, aşa că rezultatul ĂSTA iese bine), s-a decis că cincizeci de lire în monede
de doi şilingi e dorinţa potrivită pe care să o aibă.
Şi norocoşii copii, care puteau avea orice lucru din lume numai punându-şi
o dorinţă, porniră în grabă spre cariera de pietriş ca să-i spună Psammidului
dorinţele lor, însă Martha îi prinse la poartă şi insistă să îl ia pe Mieluț la joacă
cu ei:
42 •
- Ei, zău, nu îl vreţi! Asta-i bună, toată lumea l-ar vrea, e o comoară! Cu
toată inima l-ar vrea; şi ştiţi că i-aţi promis mamei voastre să îl scoateţi
la plimbare în fiecare zi, spuse Martha.
- Ştiu că i-am promis, spuse Robert cu mâhnire, dar mi-aş dori ca
Mieluț să nu fie atât de tânăr şi de mic. Ar fi mult mai distractiv să-l
scoatem la plimbare.
- Se va vindeca de tinereţe cu timpul, spuse Martha; şi în ce priveşte
mărimea lui, nu cred că ţi-ar plăcea mai mult să îl cari, oricât de mare
ar fi. Pe lângă aceasta, poate merge un pic, să-i pup eu picioruşele lui
dragi şi grăsuţe, micuţa comoara! Simte avantajele aerului proaspăt, le
simte, dragul de el!
Spunând acestea şi dându-i un pupic, îl azvârli pe Mieluț în braţele Antheei,
întorcându-se să facă şorţuleţe noi la maşina de cusut.
Era o interpretă rapidă la acest instrument.
Mieluț râse de plăcere şi spuse:
- Plimbălică cu Pantela! şi se căţără chiar în spatele lui Robert cu ţipete
de fericire, încercând să o hrănească în acelaşi timp pe Jane cu pietre.
Se făcu întru totul atât de plăcut, încât nimănui nu putu să îi pară rău
pentru mult timp că făcea parte din grup.
Entuziasta Jane chiar sugeră că ar trebui să consacre o săptămână de dorinţe
pentru a-i asigura lui Mieluț viitorul, cerând daruri pentru el ca cele pe care
zânele cele bune le dau Prinţilor în pruncie în adevăratele poveşti cu zâne, dar
Anthea îi aminti serioasă că, din moment ce dorinţele Spiriduşului de Nisip
durau doar până la apus, nu puteau asigura vreun beneficiu pentru Bebeluş în
anii ce vor urma; iar Jane recunoscu că ar fi mai bine să-şi dorească cincizeci de
lire în monede de doi şilingi şi să îi cumpere lui Mieluț un căluţ de lemn de trei
lire şi cinsprezece penny, ca aceia de pe lista Magazinelor Armatei şi Marinei,
cu o parte din bani.
Conveniră că, îndată ce îşi vor fi dorit banii şi îi vor fi primit, să îl convingă
pe domnul Crispin să îi ducă din nou cu maşina până la Rochester, luând-o şi
pe Martha cu ei, asta dacă nu reuşeau să scape de ea. Şi îşi vor face o listă cu
lucrurile pe care le doreau cu adevărat înainte de a pleca. Plini de speranţe şi
de hotărâri minunate, merseră pe drumul sigur, cel pentru căruţe, pe care se
• 43
A fi dorit
mergea încet, până la cariera de pietriş şi, în timp ce intrau printre mormanele
de pietriş, le trecu brusc prin cap un gând, şi acesta le-ar fi făcut obrajii rumeni
să pălească dacă ar fi fost copii într-o carte. Fiind copii adevăraţi, i-a făcut numai
să se oprească şi să se uite unul la altul cu expresii destul de prostuţe şi goale
de conţinut. Căci acum îşi amintiră că ieri, când i-au cerut Psammidului avere
nemărginită, şi acesta se pregătea să umple cariera cu aurul bătut în monede
strălucitoare – milioane de monede – le spusese copiilor să fugă în afara carierei
de teamă să nu fie îngropaţi de vii în splendida comoara grea. Şi fugiseră. Aşa
s-a întâmplat că nu au avut timp să însemneze locul în care se afla Psammidul,
cu un cerc de pietre, ca înainte. Şi acest gând fu cel care le întipări pe chipuri
expresii atât de prostuţe.
- Nu contează, zise Jane cea plină de speranţe, o să-l găsim repede.
Dar aceasta, deşi uşor de zis, era greu de făcut. S-au uitat şi s-au tot uitat, şi
deşi găsiră lopăţelele, n-au dat nicăieri de Spiriduşul de Nisip.
Într-un final a trebuit să se aşeze şi să se odihnească – în niciun caz pentru că
ar fi fost epuizaţi sau descurajaţi, desigur, ci pentru că Mieluț insista să fie aşezat
pe nisip. Ştim prea bine că nu te poţi uita foarte atent după ceva ce se poate să fie
pierdut în nisip, dacă în acelaşi timp trebuie să ai grijă de un bebeluş neobosit.
Rugaţi pe cineva să arunce cel mai bun cuţit al vostru în nisip data viitoare
când vă duceţi la mare, şi apoi luaţi-l pe fratele vostru mai mic când vă duceţi
să-l căutaţi, şi o să vedeţi că am dreptate.
Mieluț, aşa cum spusese Martha, simţea beneficiile aerului de ţară, şi era
la fel de zburdalnic precum un purice de nisip. Cei mai în vârstă tânjeau să
continue să vorbească despre noile dorinţe pe care le vor avea când (sau dacă)
îl vor găsi din nou pe Psammid. Dar Mieluț vroia să se distreze.
Îşi aşteptă şansa şi îi aruncă un pumn de nisip Antheei în faţă, şi apoi brusc
îşi îngropă propriul cap în nisip, agitându-şi piciorușele grăsuţe în aer. Apoi
desigur nisipul îi intră în ochi, aşa cum îi intrase Antheei, şi ţipă.
Grijuliul Robert adusese cu el o sticlă trainică maro de suc acidulat de ghim-
bir, bizuindu-se pe o sete în legătură cu care până atunci nu se înşelase niciodată.
Aceasta a trebuit să fie destupată repede – era singurul lucru ud din preajmă,
şi trebuia cumva să spele nisipul din ochii lui Mieluț. Desigur că ghimbirul l-a
usturat îngrozitor şi a urlat mai tare ca oricând. Şi, în mijlocul chinului ce îl
44 •
făcea să dea din picioare, răsturnă sticla şi minunatul suc de ghimbir se scurse,
spumuind în nisip şi astfel fu pierdut pe veci.
Atunci Robert, de obicei un frate foarte răbdător, se piedu cu firea atât de
mult, încât zise:
- Ţi-ai găsit, oricine l-ar vrea! Numai că nimeni nu-l vrea; Martha nu-l
vrea, nu cu adevărat sau să vezi cum l-ar ţine cu ea. E o mică pacoste,
asta e. E păcat. Mi-aş dori ca toată lumea CHIAR să îl vrea din toată
inima; s-ar putea să avem parte de ceva linişte în viaţa noastră!
Mieluț se opri din ţipat acum, căci Jane deodată îşi amintise că există o
singură modalitate sigură de a scoate lucrurile din ochii copiilor, şi anume cu
limba moale şi udă. E destul de uşor dacă îl iubeşti pe Bebeluş atât de mult cât
ar trebui.
Apoi s-a lăsat puţină linişte. Robert nu era mândru de el că se enervase atât,
iar ceilalţi nu erau nici ei mândri de el. Observi deseori acel gen de linişte care
se lasă când cineva a zis ceva ce nu ar fi trebuit – şi toţi ceilalţi îşi ţin gurile şi
aşteaptă să îşi ceră scuze cel care nu ar fi trebuit să vorbească urât.
Liniştea fu întreruptă de un oftat – o răsuflare scoasă brusc. Capetele copiilor
se întoarseră de parcă ar fi fost o sfoară prinsă de fiecare nas şi cineva ar fi tras
de toate sforile deodată.
Şi toţi îl văzură pe Spiriduşul de Nisip stând destul de aproape de ei, având
pe faţa lui păroasă expresia pe care o folosea pe post de zâmbet.
- Bună dimineaţa, spuse el. Am făcut-o destul de uşor. Toată lumea îl
vrea acum!
- Nu contează, spuse îmbufnat Robert, pentru că ştia că se purtase ca
un porc. Nu contează cine îl vrea... nu e nimeni aici care să... oricum.
- Nerecunoştinţa, spuse Psammidul, este un viciu îngrozitor.
- Nu suntem nerecunoscători, se grăbi Jane să spună, dar nu ne doream
CU ADEVĂRAT lucrul acela. Robert a zis-o doar aşa. Nu poţi lua înapoi
dorinţa şi să ne dai una nouă?
- Nu, nu pot, spuse scurt Spiriduşul de Nisip. Să fac schimbări şi trans-
formări – nu e o afacere. Ar trebui să aveţi grijă ce vă doriţi. A fost odată
un băieţel, şi-a dorit un plesiosaur în loc de un ichtiosaur, deoarece era
prea leneş să-şi amintească numele simple ale lucrurilor de zi cu zi, şi
• 45
A fi dorit
tatăl lui a fost foarte supărat pe el şi l-a pus să se ducă la culcare înainte
de ora ceaiului, şi nu a vrut să îl lase să se ducă în barca frumuşică de
cremene împreună cu ceilalţi copii – în ziua următoare era excursia
anuală cu şcoala – şi a venit şi s-a trântit lângă mine în dimineaţa ex-
cursiei şi a dat din picioruşele lui preistorice şi şi-a dorit să moară. Şi
desigur că după aceea a murit.
- Ce îngrozitor! au spus în cor toţi copiii.
- Numai până la apus, desigur, spuse Psamidul, totuşi a fost îndeajuns
pentru tatăl şi mama lui. Şi şi-a luat-o pe coajă când s-a trezit, vă zic eu.
Nu s-a transformat în stană de piatră – am uitat de ce – dar trebuie să fi
fost vreun motiv. Ei nu ştiau ca să fii mort înseamnă doar să fii adormit
şi trebuie să te trezeşti într-un loc sau altul, fie unde te-ai culcat, fie
într-un loc mai bun. Puteţi fi siguri că şi-a luat-o pe coajă, băgându-i
aşa în sperieţi. Păi, n-a avut voie să pună gura pe Megatheriu timp de
o lună după aceea. Nimic altceva în afară de scoici şi melci şi lucruri
obişnuite ca acelea.
Toţi copiii rămaseră tare mâhniţi de această poveste îngrozitoare. S-au
uitat la Psammid cu groază. Brusc Mieluț îşi dete seama că lângă el era ceva
maro şi blănos.
- Puf, puf, pufi, spuse el şi încercă să îl apuce.
- Nu e o pisicuţă, începu Anthea, când Spiriduşul de Nisip făcu un salt
în spate.
- Ah, favoritul meu stâng! spuse el. Nu-l lăsa să mă atingă. E ud!
Blana i se zbârlise de spaimă – căci, într-adevăr, o groază de suc de ghimbir
se vărsase pe combinezonul albastru al lui Mieluț.
Psammidul săpă cu mâinile şi picioarele, şi dispăru într-o clipă într-un
vârtej de nisip.
Copiii marcară locul cu un cerc de pietre.
- Am putea să mergem spre casă, spuse Robert. Voi spune că îmi pare
rău; dar oricum dacă n-a ajutat cu nimic, nici n-a stricat, şi ştim unde
e Spiridușul de nisip pentru mâine.
46 •
Ceilalţi se purtară cu nobleţe. Nimeni nu îi făcu niciun reproş lui Robert.
Cyril îl ridică pe Mieluț, care acum îşi revenise complet, şi plecară pe drumul
sigur, pentru căruţe.
Drumul pentru căruţe de la carierele de pietriş se uneşte cu strada aproape
imediat.
La poarta care dă în stradă grupul se opri să îl mute pe Mieluț din spatele
lui Cyril, în cel al lui Robert. Şi în timp ce stăteau pe loc se ivi o trăsură nea-
coperită foarte şic, cu un vizitiu şi un rândaş pe capră şi cu o doamnă înăuntru
– foarte distinsă, într-adevăr, cu o rochie toată numai dantela albă şi panglici
roşii şi cu un parasol tot numai roşu cu alb – şi un căţel alb şi pufos în poală,
cu o panglică roşie la gât. Se uită la copii, mai ales la Bebeluş, zâmbindu-i celui
din urmă. Copiii erau obişnuiţi cu asta, căci Bebeluşul era, după cum spuneau
toţi sevitorii, „un copil foarte îmbietor”. Aşa că i-au făcut politicoşi cu mâna
doamnei şi se aşteptară ca aceasta să îşi continue drumul, dar nu o făcu. În
schimb îl puse pe vizitiu să oprească. Şi îi făcu semn lui Cyril, iar când acesta
se apropie de trăsură, doamna îi zise:
- Ce comoară drăguţă de bebeluş! Oh, atât de mult AŞ VREA să îl adopt!
Crezi că mama lui s-ar supăra?
- S-ar supăra chiar foarte mult, îi răspunse scurt Anthea.
- Oh, dar l-aş creşte în lux, să ştiţi. Eu sunt Lady Chittenden. Trebuie
să-mi fi văzut fotografia în ziarele cu ilustraţii. Oamenii mă numesc o
frumuseţe, ştiţi, dar desigur că astea sunt toate prostii. Oricum...
Deschise uşa trăsurii şi sări din ea. Avea cei mai minunaţi pantofi roşii cu
toc şi catarame argintii.
- Lăsaţi-mă să-l ţin un minut, spuse ea. Şi îl luă pe Mieluț, ţinându-l cu
multă stângăcie, de parcă nu era obişnuită cu bebeluşii.
Apoi, brusc, sări în trăsură cu Mieluț în braţe şi trânti uşa:
- Mergi în continuare!
Mielul ţipa, căţelul alb lătra, iar vizitiul ezita.
- Mergi, îţi zic! ţipă doamna; şi vizitiul merse, căci, aşa cum a spus după
aceea, dacă nu făcea acest lucru, putea să îşi piardă locul de muncă. Cei
patru copii se uitară unul la altul, iar apoi, cu aprobare unanimă, se
luară după trăsură. Pe drumul prăfuit mergea o trăsură şic, iar după
• 47
A fi dorit
ea, cât puteau de iute, alergau de scoteau scântei picioarele fraţilor şi

surorilor lui Mieluț.
Mieluț ţipa tot mai tare, dar îndată ţipetele lui începură să se schimbe încetul
cu încetul în gâlgâieli sughiţate, iar apoi totul se linişti şi ştiură că acesta adormise.
Trăsura merse mai departe, iar cele opt picioare care sclipeau prin praf
deveneau din ce în ce mai ţepene şi începură să obosească înainte ca trăsura să
oprească la căsuţa portarului unui mare domeniu. Copiii se ghemuiră în spatele
trăsurii, iar doamna coborî. Se uită la Bebeluş cum stătea întins pe bancheta
trăsurii şi ezită.
- Scumpete mică! N-o să-l deranjez, spuse ea şi intră în căsuţă să dis-
cute cu femeia de-acolo despre un rând de ouă Buff Orpington, care
nu ieşiseră aşa chiar cum trebuie.
Vizitiul şi lacheul săriră de pe capră şi se aplecară asupra lui Mieluț.
- Mândru băiat – ce n-aş da să fie al meu, spuse vizitiul.
- Nu prea i-ar plăcea de tine, spuse rândaşul acru. E prea arătos.
Vizitiul se purtă de parcă nu ar fi auzit. Spuse:
- Mă mir de ea – serios! Urăşte copiii. Ea n-are niciunul şi nu suferă
alţi oameni.
Copiii ghemuiţi în praful alb de sub caleaşcă făcură un schimb de priviri
neliniştite.
- Ştii ce, continuă vizitiul ferm, mă jur că-l iau pe ăsta mic şi îl ascund
în tufiş şi îi spun că l-au luat fraţii lui! Dup-aia mă-ntorc după el.
- Ba n-ai să faci asta, spuse lacheul. Mie mi s-a făcut tare drag copilul
ăsta. Dacă e să-l ia cineva, eu o să fiu ăla – nah!
- Taci din gură! zise vizitiul. Tu nu vrei copii, şi dacă ai vrea, oricum
ţi se par toţi la fel. Dar eu sunt un om însurat şi mă pricep la soiuri.
Recunosc un bebeluş de primă mână când îl văd. Eu îl iau şi basta –
vorba lungă, sărăcia omului.
- Aş fi zis, spuse lacheul, rânjind, că ai destui. Adică şi Alfred, şi Albert,
şi Louise, şi Victor Stanley, şi Helen Beatrice, şi încă unul...
Vizitiul îl lovi pe lacheu în bărbie – lacheul îl lovi pe vizitiu în jiletcă, iar
în secunda următoare amândoi se băteau ba aici, ba acolo, ba-năuntru, ba în
48 •
afară, ba sus, ba jos şi peste tot, chiar şi căţeluşul sări pe capra trăsurii şi începu
să latre ca un apucat.
Cyril, încă stând ghemuit în praf, merse clătinat, cu picioarele îndoite, până
la partea trăsurii care era cea mai departe de câmpul de luptă. Deschise repede
uşa trăsurii fără ca cineva să observe, pentru că cei doi bărbaţi erau mult prea
ocupaţi cu cearta lor ca să bage de seamă, şi îl luă pe Mieluț în braţe, apoi, încă
lăsat pe vine, îl duse vreo câţiva metri de-a lungul drumului la o portiţă care
ducea spre pădure. Ceilalţi îl urmară către locul acela, printre alunii şi stejarii
tineri şi castanii acoperiţi de ferigile înalte şi parfumate. Copiii stătură ascunşi
până când vocile furioase ale bărbaţilor fură acoperite de vocea furioasă a do-
amnei în roşu şi alb, iar după o căutare lungă şi agitată, trăsura porni în sfârşit
mai departe.
-Să fiu al naibii! spuse Cyril, trăgând aer adânc în piept când sunetul
roţilor se pierdu în sfârşit. Acum chiar că îl vrea toată lumea – nu-i nicio
îndoială! Sammyadd ăla ne-a facut-o din nou! Şmecherul! În orice caz,
haideţi să ducem copilul acasă în siguranţă.
Aşa că traseră o privire în jur şi, văzând în dreapta lor doar un drum alb şi
singuratic şi nimic altceva, prinseră curaj şi porniră la drum, Anthea ducându-l
pe Mieluț în braţe.
Peripeţiile se ţinură scai după ei. Un băieţel cu un snop de vreascuri în
spate lăsă teancul la marginea drumului şi îi rugă să-l lase să se uite la Bebeluş
şi după aceea se oferi să-l care el; dar Anthea nu se mai lăsă păcălită a doua oară.
Continuară să meargă, dar băiatul se ţinu după ei, iar Cyril şi Robert nu reuşiră
să-l convingă să plece până nu îl ameninţară cu bătaia. După aceea, o fetiţă cu
un şorţuleţ în carouri albe şi albastre îi urmări vreo jumătate de kilometru,
plângând după „bebeluşul adorabil”, iar de ea reuşiră să scape doar după ce au
ameninţat-o că o leagă de un copac în pădure cu batistele lor.
- Ca să vină urşii să te mănânce de cum se lasă întunericul, spuse Cyril
sever.
Apoi ea plecă plângând. Acum le părea a fi o idee bună fraţilor şi surorilor
bebeluşului, care era dorit de toată lumea, să se ascundă în tufişuri de fiecare
dată când vedeau pe cineva venind şi aşa reuşiră să prevină Mieluşelul din a
stârni afecţiunea inoportună a unui lăptar, a unui pietrar şi a unui om care
• 49
A fi dorit
mâna un căruţ cu un butoi de parafină în spate. Aproape că ajunseseră acasă,

când se întâmplă cel mai rău lucru posibil. După o cotitură dădură peste cami-
onete, un cort, şi un grup de ţigani care campaseră pe marginea drumului. De
camionete atârnau peste tot scaune de răchită şi leagăne şi suporturi de flori
şi pensule din pene. O mulţime de copii rufoşi lucrau din greu la plăcinte din
ţărână în mijlocul drumului, doi bărbaţi stăteau întinşi pe iarbă, fumând, iar
trei femei spălau rufele într-o stropitoare roşie şi veche, căreia îi lipsea partea
de sus. În acel moment toţi ţiganii, bărbaţi, femei şi copii, îi înconjurară pe
Anthea şi pe Mieluț.
- Lasă-mă să-l ţiu, duduie, spuse una dintre ţigănci, care avea faţa de
culoarea mahonului şi părul de culoarea prafului. Nimica n-o să-i fac,
scumpetea mică!
- Aş prefera să nu, spuse Anthea.
- Dă-mi-l mie, spuse cealaltă femeie, a cărei faţă era tot de culoarea
mahonului şi care avea părul negru ca smoala, cu bucle unsuroase. Eu
am nouă’şpe ai mei, mă jur!
- Nu, spuse Anthea cu curaj, dar inima îi bătea mai să o sufoce.
Atunci unul dintre bărbaţi se băgă în faţă.
- Să mă trăznească dacă ăsta nu e copilu’ meu de mult pierdut. N-are
un semn ca o căpşună pe urechea stângă? Nu? Atunci e copilu’ meu,
care mi l-au furat când era prunc. Dă-l încoa’ – şi nu vă dăm pe mâna
poliţiei de data asta.
Într-o clipită, îl smulse pe Mieluț din braţele Antheei, care se făcu roşie şi
izbucni în lacrimi de furie.
Ceilalţi stăteau nemişcaţi; era cam cea mai îngrozitoare chestie care li se
întâmplase vreodată. Nici atunci când au fost ridicaţi de poliţia din Rochester
nu fusese atât de îngrozitor ca acum. Cyril era destul de palid, iar mâinile îi
tremurau puţin, dar le făcu celorlalţi semn să tacă. Stătu o clipă fără să scoată
un sunet, gândind intens. Apoi spuse:
- Nu vrem să-l ţinem dacă e al tău. Dar, vezi tu, s-a obişnuit cu noi.
Poţi să-l iei dacă vrei.
- Nu, nu! strigă Anthea – iar Cyril se uită înverşunat la ea.
50 •
- Normal că-l vrem, spuseră femeile, încercând să ia bebeluşul din braţele
bărbatului. Mieluț urlă puternic.
- Vai, e rănit! ţipă Anthea; Cyril, cu un aer sălbatic, îi porunci să tacă
odată.
- Ai încredere în mine, şopti el. Uite, continuă el, e extrem de obositor
cu oamenii pe care nu-i cunoaşte prea bine. Să zicem că rămânem aici o
vreme până se obişnuieşte cu voi, şi când se face ora de mers la culcare
vă dau cuvântul meu de onoare că plecăm şi vă lăsăm să-l păstraţi, dacă
vreţi. Şi apoi, după ce-am plecat, puteţi decide care dintre îl voi îl ia,
pentru că e clar că toţi îl vreţi foarte mult.
- Merge şi-aşa, spuse omul care ţinea bebeluşul în timp ce încerca să
deznoade eşarfa roşie de care se agăţase Mieluț şi pe care o strânsese atât
de tare în jurul gâtului lui de mahon, încât de-abia mai respira. Ţiganii
şoptiră între ei, iar Cyril profită de ocazie să şoptească şi el. Spuse:
- La apus! O să scăpăm atunci.
Şi apoi, fraţii şi surorile sale se umplură de mirare şi admiraţie că fusese
atât de isteţ, încât să-şi amintească asta.
- Ah, lasă-l să vină cu noi, te rog! spuse Jane. Uite, o să ne aşezăm aici
şi o să avem grijă de el până se obişnuieşte cu voi.
- Dar ce facem cu cina? spuse Robert brusc. Ceilalţi se uitară cu idignare
la el.
- Cum îndrăzneşti să te gândeşti la blestemata ta de cină când fr – vreau
să spun, când Bebeluşul... şopti Jane nervoasă. Robert îi făcu discret
semn cu ochiul şi continuă:
- Nu vă deranjează dacă merg fuga până acasă şi aduc ceva de mâncare?
le spuse el ţiganilor. Pot să aduc totul într-un coş.
Fraţii şi surorile lui se simţeau foarte nobili şi îl dispreţuiau. Nu ştiau de
intenţia lui ascunsă şi onorabilă. Dar ţiganii îşi dădură seama într-o clipă.
- Da, sigur! spuseră ei. Şi dup-aia să aduci poliţia aici cu o grămadă
de minciuni cum că ar fi copilaşul tău şi nu al nostru! V-am prins cu
mâţa-n sac! spuseră ei.
- Dacă vă e foame, puteţi să ciuguliţi ceva de la noi, spuse ţiganca cea
cu părul deschis la culoare, nu fără o urmă de bunăvoinţă.
• 51
A fi dorit
- Ia, Levi, copilu’ ăsta, o să-şi urle şi sufletul din el. Dă-l donş’oarei, să
vedem dacă nu poate să-l facă să se obişnuiască puţin cu noi.
Aşa că Mieluşelul le-a fost înapoiat, dar ţiganii se strânseseră atât de aproape,
încât copiii nu reuşiră să-l oprească pe Mieluț din ţipat. Apoi omul cu eşarfă
roşie spuse:
- Hei, Faraoane, fă focul aici, iar voi, fetelor, staţi cu ochii pe oală. Daţi-i
o şansă copilului.
Aşa că ţiganii, împotriva voinţei lor, plecară să-şi vadă de treburi, iar copiii
şi Mieluț fuseseră lăsaţi pe iarbă.
- O să fie bine la apus, şopti Jane.
- Dar, vai, e îngrozitor! Dacă o să se înfurie teribil când îşi revin? Ar putea
să ne bată sau să ne lase legaţi de copaci sau ceva de genul ăsta.
- Ba n-or să facă asta, spuse Anthea. Oh, Mieluț, nu mai plânge, o să fie
bine, Pantera a făcut buba, puiuţ. Nu sunt oameni răi, că dacă ar fi, atunci nu
ne-ar da de mâncare.
- Mâncare? spuse Robert. Nici nu mă ating de mâncarea lor oribilă. Mi-ar
sta în gât!
Ceilalţi gândeau la fel atunci, dar când cina – care s-a dovedit a fi o masă
de seară delicioasă şi care se petrecu între ora patru şi ora cinci – fu gata, toţi
rămaseră destul de bucuroşi să apuce orice puteau. Aveau iepure fiert cu ceapă
şi un soi de pasăre asemănătoare cu puiul, dar cu picioarele mai aţoase şi cu
o aromă mai puternică. Mieluț mâncă pâine înmuiată în apă caldă cu zahăr
brun pe deasupra. Îi plăcu foarte mult şi le permise celor două ţigănci să-i dea
de mâncare, în timp ce stătea în poala lui Anthea. Pe tot parcursul acelei lungi
după amieze fierbinţi, Robert, Cyril, Anthea şi Jane fură nevoiţi să-l amuze şi
să-l facă pe Mieluț fericit, sub privirile nerăbdătoare ale ţiganilor. Când umbrele
întunecate se lungiră peste poiană, el chiar ajunsese să se apropie de femeia cu
părul deschis la culoare, şi chiar fuse de acord să-i pupe mâna de faţă cu ceilalţi
copii şi să stea în picioare şi să se încline cu mâinile pe piept – “ca un domn” în
faţa celor doi bărbaţi. Întreaga şatră era topită după el, iar fraţii şi surorile lui
nu puteau să nu se bucure un pic, văzând cum îşi dovedeşte abilităţile în faţa
unui public atât de interesat şi de entuziast. Dar visau încă la apus.
52 •
- Am prins obiceiul să visăm la apus, şopti Cyril. Ce n-aş da să ne dorim
ceva de bun-simţ care să ne fie cumva de ajutor, încât să ne pară rău
când apune soarele.
Umbrele deveniră din ce în ce mai lungi şi în sfârşit nu mai erau umbre
separate, doar o singură umbră delicată şi luminoasă peste tot; pentru că soarele
nu se mai vedea – în spatele dealului, dar încă nu apusese de tot. Oamenii care
fac legile despre când trebuie să aprinzi farul de la bicicletă sunt tot cei care
decid când apune soarele; şi el trebuie s-o facă, la minut, altfel ei ar şti motivul!
Dar ţiganii începuseră să-şi piardă răbdarea.
- Acu’, micuţilor, spuse omul cu eşarfă roşie, e timpul să puneţi capul
pe pernuţe – aşa e! Copilu’ e bine şi prietenos cu noi acuma – aşa că
daţi-l încoa’ şi daţi-i cu praf de mers, cum aţi zis!
Femeile şi copiii veniră buluc în jurul Mieluşelului, cu braţele întinse, cu
degetele pocnind ademenitor, cu feţele prietenoase luminate de zâmbete admi-
rative; dar nimic nu-l tenta pe loialul Mieluț. Se agăţă cu mâinile şi picioarele de
Jane, care întâmplător îl ţinea în braţe, şi scoase cel mai lugubru ţipăt al zilei.
- N-are rost, spuse femeia, dă încoa’ păpuşica mică, duduie. Îl liniştim
noi în curând.
Şi soarele încă nu apunea.
- Spune-i despre cum să-l pună la culcare, şopti Cyril; orice ca să mai
câştigăm timp – şi fii pregătită s-o luăm la goană când se hotărăşte
soarele ăsta aiurit să apună odată.
- Da, ţi-l dau imediat, începu Anthea, vorbind foarte repede – dar
acordă-mi un moment să-ţi spun că în fiecare seara trebuie să-i faci o
baie caldă şi dimineaţa una rece, şi are un iepuraş de porţelan cu care
se joacă atunci când face baia caldă, micul Samuel, iar dacă îi intră
săpun în ochi, Mieluț..
– Mieluțu’ pânghe, spuse el – se oprise din plâns ca să asculte.
Femeia râse.
- De parcă n-am mai făcut baie niciodată unui copil! spuse ea. Hai,
dă-ni-l să-l ţinem.
Hai la Melia, scumpete.
- Pleacă, ulâto! răspunse de-ndată Mieluşelul.
• 53
A fi dorit
- Da, dar, continuă Anthea, în ce priveşte mesele lui; trebuie neapărat

să mă lăsaţi să vă spun că mănâncă în fiecare dimineaţă un măr sau
o banană şi pâine cu lapte la micul-dejun, şi un ou la ceai uneori, şi...
– Am crescut zece, spuse femeia cu bucle negre, în afară de ceilalţi. Hai,
duduie, dă-l încoa’. Nu mai suport, trebuie să-l strâng în braţe.
- Încă n-am hotărât al cui o să fie, Esther, spuse unul dintre bărbaţi.
- Al tău n-o să fie, Esther, tu, cu şapte după tine.
- Eu nu-s aşa sigur, spuse soţul lui Esther.
- Iar eu sunt un nimeni, de n-am niciun cuvânt de zis? spuse soţul Meliei.
Zillah, fata, spuse:
- Da’ eu? Eu sunt singură – şi nimeni în afară de mine n-o să aibă grijă
– eu ar trebui să-l am.
- Tacă-ţi fleanca!
- Ţine-ţi gura!
- Nu mai fi obraznică cu mine!
Toată lumea începuse să se enerveze. Feţele întunecate de ţigani se încruntau
şi se arătau agitate.
Dintr-odată o schimbare veni asupra tuturor, de parcă un burete invizibil
le-ar fi şters furia de pe feţe şi îi lăsă fără nicio expresie.
Copiii văzură că soarele într-adevăr apusese, dar le era frică să se mişte, iar
ţiganii se simţeau atât de confuzi, din cauza buretelui invizibil care le ştersese
toate sentimentele din ultimele ore din inimă, că nu puteau să scoată un cuvânt.
Copiii nu îndrăzneau nici să respire. Dacă, atunci când le-ar fi revenit glasul,
ţiganii s-ar înfuria, gândindu-se cât de nătăfleţi fuseseră toată ziua?
Era un moment tensionat. Dintr-odată, Anthea cu multă îndrăzneală, îl
întinse pe Mieluț spre bărbatul cu eşarfă roşie.
- Iată-l, spuse ea.
Omul făcu un pas în spate.
- N-aş vrea să vi-l iau, domniţă, spuse el răguşit.
- Cine vrea poate să ia partea mea, spuse celălalt om.
- Fie vorba între noi, eu am destui şi-aşa, spuse Esther.
- E un puşti drăguţ, totuşi, spuse Amelia. Ea era singura care se mai
uita cu afecţiune la Mieluşelul care se smiorcăia.
54 •
Zillah spuse şi ea:
- Îmi vine a crede că m-o fi pălit soarele. Nu-l vreau.
- În cazul acesta, să-l luăm noi?
- Să zicem că da, zise Faraonu’ inimos, noi n-avem nimic de comentat.
Şi cu mare zor toţi ţiganii se apucară să trebăluiască pe lângă corturi,
pregătindu-se pentru noapte.
Toţi în afară de Amelia.
Ea merse împreune cu cei mici până la cotitura din drum – şi acolo zise:
- Lăsaţi-mă să-i dau un pupic, don’şoară – nu ştiu ce-a dat în noi de
ne-am purtat aşa. Noi, ţiganii, nu furăm bebeluşi, orice-ar zice ei când
sunteţi obraznici. Avem destui de-ai noştri, de obicei. Eu i-am pierdut
pe toţi ai mei.
Se aplecă spre Mieluț; iar el, uitându-se în ochii ei, ridică brusc o mânuţă
moale şi jigărită şi îi mângâie faţa.
- Sărăcusa, sărăcusa! spuse Mieluşelul. Şi o lăsă pe ţigancă să-l sărute,
şi, mai mult, o sărută şi el pe obrazul ei brun – un sărut foarte drăguţ,
aşa cum sunt toate săruturile, şi nu unul umed ca al altor bebeluşi.
Apoi ea spuse ceva într-o limbă ciudată pe care nimeni nu putea s-o înţe-
leagă şi dintr-odată adăugă:
- Ei bine, e momentul să spun rămas bun – şi mă bucur că am făcut
cunoştinţă.! Şi se întoarse şi porni spre casa ei – cortul din iarbă, de pe
marginea drumului.
Copiii se uitară după ea până când aceasta dispăru. Apoi Robert zise:
- Ce aiureală. Nici măcar apusul nu i-a băgat minţile-n cap. Ce prostii
vorbea!
- Ei bine, spuse Cyril, după părerea mea, a fost foarte politicos din
partea ei.
- Politicos? zise Anthea; a fost cât se poate de drăguţ din partea ei. Eu
zic că e o scumpă.
- E teribil de drăguţă, dacă e s-o luăm aşa, spuse Jane.
Apoi merseră acasă – foarte târziu pentru ceai, extrem de târziu pentru
cină. Martha îi certă, desigur.
Dar Mieluşelul era în siguranţă.
• 55
A fi dorit
- Se vede treaba că şi noi îl voiam pe Mieluşel la fel de tare ca toţi ceilalţi,

zise Robert, mai târziu.
- Desigur.
- Dar te simţi altcumva în legătură cu asta acum că a apus soarele?
- Nu, răspunseră toţi în cor. Înseamnă că sentimenul a rămas cu noi
după apus - Ba nu, explică Cyril. Dorinţa nu ne-a făcut nimic nouă.
Noi mereu ni l-am dorit din tot sufletul când eram noi înşine, doar că
am fost toţi nesimţiţi de dimineaţă; în special tu, Robert.
Robert îndura totul cu un calm neobişnuit.
- Eu cu siguranţă am crezut că nu-l vreau azi de dimineaţă, spuse el.
Probabil că am fost nesimţit, dar totul a fost atât de diferit când credeam
că o să-l pierdem.
56 •
a Capitolul IV b
Aripi
Z
iua următoare fu ploioasă – prea umedă ca să iasă din casă, şi mult prea
umedă ca să deranjeze un Spiriduş-de-Nisip, atât de sensibil la apă,
încât chiar după mii de ani, încă resimţea durerea de a fi avut mustaţa
stângă udă mai demult. Fusese o zi lungă, iar abia pe la prânz, toţi copiii decis-
eră să scrie mamei lor. Robert fu cel care avu ghinionul să răstoarne călimara
cu cerneală – o călimară neobişnuit de adâncă şi de plină – exact peste acea
parte a biroului Antheei, unde ea pretindea de ceva vreme că un aranjament
din carton şi gumă, pictat cu cerneală indiană, ar reprezenta un sertar secret.
Nu fusese chiar vina lui Robert, ci doar ghinionul lui că se întâmplă să ridice
călimara exact după ce Antheea o deschisese, şi că exact acel moment a fost
ales de Mieluț ca să intre sub birou şi să îşi strice chiţăitoarea de cauciuc. În
chiţăitoare era o sârmă, pe care desigur că Mieluț i-o băgă lui Robert în picior
imediat. Astfel, fără intenţia cuiva, sertarul secret fu inundat cu cerneală. Şi
tot atunci, un şuvoi cursese peste scrisoarea pe jumătate terminată a Antheei.
Aşa că scrisoarea arăta ceva de genul:
„DRAGĂ MAMĂ,
Sper că eşti bine şi că bunica se simte mai bine. Zilele astea am.........
apoi urma o pată mare de cerneală, iar la final, cuvintele următoare
scrise cu creionul:
• 57
Aripi
„Nu eu am vărsat cerneala, dar a durat foarte mult până s-a uscat, aşa
că mă opresc aici, căci e timpul să vină poşta. – De la fiica ta iubitoare,
ANTHEA.”
Scrisoarea lui Robert nu fusese nici măcar începută. Desenase o corabie
pe sugativă în timp ce se gândea ce să spună. Bineînţeles că, după ce
vărsase cerneala, a trebuit să o ajute pe Anthea să cureţe biroul, şi apoi
i-a promis că îi va face un alt sertar secret, moment în care ea îi spuse:
- Păi, bine, fă-l acum!
Aşa că acum era timpul să vină poştaşul şi scrisoarea lui nu era gata. Şi
nici sertarul secret.
Cyril scrisese foarte rapid o scrisoare lungă şi apoi plecă să pună o cap-
cană pentru limacşi, aşa cum văzuse în „Grădinăritul improvizat”, dar când
poştaşul veni, scrisoarea nu era de găsit. Şi nu a fost niciodată găsită. Poate că
o mâncaseră limacşii. Scrisoarea lui Jane a fost singura trimisă. Dorise să îi
povestească mamei ei totul despre Psammid....de fapt – toţi doriseră să facă
asta – dar îi luă atât de mult să se gândească cum să scrie cuvântul, încât nu îi
mai rămase suficient timp să spună povestea cum trebuia, şi e inutil să spui o
poveste, dacă nu o faci cum trebuie, aşa că a trebuit să se mulţumească cu asta:
„DRAGA MEA MAMĂ DRAGĂ,
Ne purtăm cu toţii cât se poate de bine, aşa cum ne-ai spus. Mieluț este
puţin răcit, dar Martha spune că nu e nimic, doar că a răsturnat peştişorul
auriu peste el ieri dimineaţă. Zilele trecute, când eram la groapa cu nisip,
ne-am dus pe partea de lângă trotuar, pe unde merg carele, şi am găsit
un” – jumătate de oră a trecut până când Jane s-a asigurat că niciunul
dintre ei nu putea să scrie Psammid. Şi nici în dicţionar nu l-au găsit,
deşi au căutat. Apoi Jane şi-a terminat scrisoarea în grabă:
„Am găsit o chestie ciudată, dar se apropie timpul să vină poştaşul, deci
atât pentru moment de la fetiţa ta, JANE.
P.S.: Dacă ai putea să-ţi pui o dorinţă care să ţi se îndeplinească, ce
ţi-ai dori?”
Apoi se auzi claxonul poştaşului, iar Robert se grăbi prin ploaie să-i opre-
ască docarul şi să-i dea scrisoarea. Şi aşa s-a întâmplat ca, deşi toţi copiii ar fi
vrut să-i spună mamei despre Spiriduşul de Nisip, într-un fel sau altul, dar n-a
58 •
aflat niciodată. Au fost şi alte motive pentru care n-a aflat, dar acestea vor veni
mai târziu.
Ziua următoare, unchiul Richard veni şi îi luă pe toţi la Maidstone într-un
docar – pe toţi în afară de Mieluț. Unchiul Richard era cel mai bun unchi. Le
cumpără tuturor jucării din Maidstone. Îi duse şi într-un magazin şi îi lăsă să-
şi aleagă exact ce-şi doreau, fără restricţii de preţ, şi fără niciun fleac legat de
cât de educative trebuie să fie lucrurile. Este foarte înţelept să îi laşi pe copii să
aleagă ce vor, pentru că sunt atât de naivi şi fără experienţă, că uneori aleg un
obiect foarte educativ fără să vrea. Asta i s-a întâmplat lui Robert, care a ales, în
ultimul moment şi în mare grabă, o cutie cu desene cu tauri înaripaţi cu capete
de om şi cu oameni înaripaţi cu capete de vulturi. Crezuse că vor fi animale
înăuntru, la fel ca cele de pe cutie. Dar, când a ajuns acasă, a descoperit că era
un puzzle despre oraşul antic Ninive! Cyril a ales un model de motor, iar fetele
şi-au ales câte o păpuşă şi un set de ceai chinezesc, cu flori-de-nu-mă-uita,ca
să-l aibă „pentru ele”. „Pentru ei”, băieţii îşi luaseră arcuri şi săgeţi.
Apoi unchiul Richard îi duse cu barca pe frumosul râu Medway, iar după,
la un ceai într-o frumoasă patiserie, iar când ajunseră acasă era deja prea târziu
pentru a-şi mai pune vreo dorinţă pentru ziua aceea.
Nu i-au spus unchiului Richard nimic despre Psammid. Nu ştiu de ce. Nici
ei nu ştiau de ce. Dar bănuiesc că puteţi ghici.
Ziua de după cea în care unchiul Richard se purtase atât de bine cu ei a fost
una într-adevăr caniculară. Oamenii aceia care decid cum o să fie vremea, iar
apoi îşi plasează comenzile către aceasta în ziare, în fiecare dimineaţă, au spus
apoi că fusese cea mai călduroasă zi de mulţi ani. Comandaseră să fie „mai căl-
duroasă – cu câteva ploi” şi, într-adevăr, mai călduroasă a fost. De fapt, fusese
atât de ocupată să fie călduroasă, încât n-a mai avut timp să onoreze comanda
cu aversele, aşa că acestea au lipsit.
V-aţi trezit vreodată la cinci dimineaţa într-o zi caldă de vară? Este extraor-
dinar de frumos. Lumina este rozalie şi gălbuie, iar toată iarba şi toţi copacii
sunt acoperiţi cu diamante de rouă, iar toate umbrele cad în partea cealaltă faţă
de cum cad seara, ceea ce este foarte interesant şi te face să te simţi ca şi cum
ai fi într-o altă lume.
• 59
Aripi
Anthea se trezise la cinci. Se forţă singură să se trezească, iar eu trebuie să

vă explic cum se face asta, chiar dacă vă fac să aşteptaţi continuarea poveştii.
Te aşezi seara în pat şi te întinzi pe spatele tău micuţ cu mâinile pe lângă
corp. Apoi spui „Trebuie să mă trezesc la cinci” (sau şase, sau şapte, sau opt,
sau nouă, sau orice oră vrei), şi în timp ce spui asta, îţi lipeşti barba de piept,
apoi loveşti cu capul înapoi în pernă. Şi faci asta de câte ori intră în ora la care
vrei să te trezeşti. (E o sumă destul de uşoară). Desigur, totul depinde de cât
de mult îţi doreşti să te trezeşti la cinci (sau şase, sau şapte, sau opt, sau nouă);
dacă nu îţi doreşti cu adevărat, n-are niciun rost. Dar dacă îţi doreşti – ei bine,
încearcă şi ai să vezi. Bineînţeles că şi aici, la fel ca atunci când faci proză latină
sau încerci să dai de belea, exerciţiul te perfecţionează. Iar Anthea era perfectă.
Exact în momentul în care se trezi şi deschise ochii, auzi pendula neagră
cu auriu din sufragerie bătând de unsprezece ori. Ştiu atunci că era cinci fără
trei minute. Ceasul negru cu auriu bătea mereu greşit, dar era în regulă când
ştiai ce înseamnă. Era ca şi cum o persoană ar încerca să vorbească o limbă
străină. Dacă ştii limba, e la fel de uşor de înţeles ca limba pe care o vorbeşti.
Iar Anthea cunoştea limba ceasului. Era foarte somnoroasă, dar sări din pat şi
îşi băgă mâinile şi faţa într-un lighean cu apă rece. Acesta este un truc magic
care te opreşte din a vrea să te aşezi înapoi în pat.
Apoi se îmbrăcă şi îşi aranjă cămaşa de noapte. Nu o aşeză cu mânecile îndoite
în interior, ci după cusătura tivului, iar asta vă va arăta ce fetiţă bine-crescută era.
Apoi îşi luă pantofii în mână şi se furişă uşor pe scări. Deschise fereastra de
la sufragerie şi ieşi afară. Ar fi fost la fel de simplu să iasă pe uşă, dar pe geam
era mai romantic, şi mai puţin probabil să fie prinsă de Martha.
„Mă voi trezi mereu la cinci”, îşi spuse în gând. „E prea frumos pentru
altceva”.
Inima îi bătea foarte repede, pentru că îşi îndeplinea singură planul. Nu
era sigură că era un plan bun, dar era destul de convinsă că nu ar fi fost mai
bun dacă le-ar fi spus şi altora de el. Şi avea sentimentul că că, bun sau rău, îl
îndeplinea mai bine singură.
Îşi puse pantofii sub veranda de fier, pe plăcile strălucitoare roşii şi galbene
şi apoi alergă direct spre groapa de nisip, găsi locul Psammidului şi săpă. Acesta
era, într-adevăr, foarte morocănos.
60 •
- Ce păcat, spuse el, înfoindu-şi blana cum îşi înfoaie porumbeii penele
de Crăciun. Vremea e polară, şi e miezul nopţii.
- Îmi pare atât de rău, şopti blând Anthea, dându-şi jos şorţul şi aco-
perind Spiriduşul de Nisip cu el, în afară de cap, urechile de liliac şi
ochii ca de melc.
- Mulţumesc, spuse el, aşa e mai bine. Care e dorinţa în dimineaţa asta?
- Nu ştiu, asta e problema. Vezi tu, am fost foarte ghinioniști până acum.
Voiam să vorbesc cu tine despre asta. Dar - poţi să nu îmi îndeplineşti
nicio dorinţă până după micul dejun? Este foarte dificil să vorbeşti cu
cineva dacă se repede să-ţi îndeplinească dorinţe pe care nu le vrei!
- N-ar trebui să spui că îţi doreşti anumite lucruri dacă nu o faci cu
adevărat. În trecut, oamenii ştiau aproape întotdeauna dacă voiau un
megatherium sau un ihtiozaur la cină.
- O să încerc să nu fac asta. Dar îmi doresc -
- Ai grijă! o avertiză Psammidul, şi începu să se înfoaie.
- Ah, dar aceasta nu este o dorinţă magică. Doar că...m-aş bucura dacă
nu te-ai repezi să îmi îndeplineşti ceva acum. Să aşteptăm până când
vin şi ceilalţi.
- Ei, bine, spuse el indulgent, dar încă tremurând.
- Ai vrea, întrebă Anthea, ai vrea să stai la mine în poală? Ţi-ar fi mai
cald, iar eu aş putea să îmi pun marginea rochiţei în jurul tău. Aş fi
foarte grijulie.
Anthea nu se aştepta să accepte, dar el acceptă.
- Mulţumesc, spuse el, eşti foarte atentă. Se furişă la ea în poală şi se
ghemui, în timp ce ea îşi puse braţele în jurul lui, cu o tandreţe mai
degrabă timidă.
- Aşa, deci, spuse el.
- Păi, spuse Anthea, tot ce ne-am dorit a devenit mai degrabă îngrozitor.
Mi-aş dori să ne sfătuieşti. Tu eşti atât de bătrân, trebuie să fii foarte
înţelept.
- Am fost foarte generos de când eram copil, spuse Spiriduşul. Mi-am
petrecut tot timpul oferind. Totuşi, un singur lucru nu dau – sfaturi.
• 61
Aripi
- Vezi tu, continuă Anthea, este un lucru minunat – o şansă splendidă.

Este atât de bine, şi amabil, şi drăguţ din partea ta să ne îndeplineşti
dorinţele, şi atât de păcat ca toate să fie irosite doar pentru că suntem
prea prostuţi ca să ştim ce să ne dorim.
Anthea voise să spună asta – şi nu dorise să o facă în faţa celorlalţi. E un lucru
să spui despre tine că eşti prostuţ şi altul să spui că alţi oameni sunt prostuţi.
- Copilă, spuse Spiriduşul de Nisip adormit, pot doar să te sfătuiesc să
gândeşti înainte să grăieşti.
- Dar credeam că tu nu dai niciodată sfaturi.
- Acesta nu contează, zise el. Nu-l vei lua niciodată în considerare! Şi,
în plus, nu e original. Îl găseşti în toate cărţile.
- Dar nu ai spune dacă ai crede că aripile ar fi un lucru prostesc de dorit?
- Aripi? întrebă. Aş crede că ţi-ai putea dori şi mai rău. Doar să ai grijă
să nu zbori prea sus la apus. Era odată un băieţel din Ninive despre
care am auzit. Era unul din fiii regelui Sennacherib, iar un călător i-a
adus un Psammid. Obişnuia să îl ţină într-o cutie cu nisip de pe terasa
palatului. O degradare cumplită pentru unul de-ai noştri, desigur; totuşi,
băiatul era fiul regelui asirian. Şi într-o zi şi-a dorit aripi şi le-a primit.
Dar a uitat că acestea se transformau în piatră la apus, iar când acest
lucru s-a întâmplat, a căzut pe unul dintre leii înaripaţi de la capătul
scărilor tatălui său. Şi cu aripile lui de piatră, şi aripile de piatră ale
leului – ei, bine, asta nu-i o poveste frumoasă! Dar cred că băiatul s-a
distrat până atunci.
- Spune-mi, îl întrebă Anthea, de ce dorinţele noastre nu se transformă
în stană de piatră? De ce doar dispar?
- ‘Autres temps, autres moeurs’ (Alte vremuri,alte obiceiuri <fr>), spuse
creatura.
- Aceea este limba din Ninive? întrebă Anthea, care nu învăţase la
şcoală altă limbă străină.
- Ce vreau să spun este că în vremurile de demult, oamenii îşi doreau
lucruri solide – ca mamuţii sau pterodactilii sau alte asemenea lucruri
– iar acelea putea fi cu uşurinţă transformate în piatră. Dar oamenii
îşi doresc lucruri atât de fanteziste astăzi. Cum poţi să transformi a
62 •
fi frumos ca o zi senină sau a fi dorit de toată lumea, în piatră? După
cum vezi, nu se poate. Şi nu se poate să existe două reguli, aşa ca pur şi
simplu dispar. Dacă a fi frumos ca o zi senină ar putea fi transformat
în stană de piatră, ar dura teribil de mult, mai mult decât ar dura să te
transformi tu în piatră. Uită-te doar la statuile greceşti. E cel mai bine
aşa. La revedere! Îmi este ATÂT de somn!
Sări de la ea din braţe, săpă nebuneşte şi dispăru.
Anthea întârziase la micul dejun. Robert vărsase în linişte o lingură plină de
melasă pe halatul Mieluțului, aşa că acesta a trebuit să fie luat şi spălat imediat
după micul dejun. Era, desigur, un lucru urâcios, dar avea două scopuri – îi
făcuse o mare favoare Mieluțului, care iubea, mai mult ca orice, să fie complet
lipicios, şi îi distrase atenţia Marthei, astfel încât ceilalţi să se poate strecura la
groapa de nisip fără Mieluț.
Au reuşit, iar pe alee, Anthea, cu respiraţia întretăiată de goana furişatului,
izbucni:
- Vreau să propun să ne punem dorinţele pe rând. Doar că nimeni
nu-şi poate pune o dorinţă dacă ceilalţi nu cred că este una drăguţă.
Sunteţi de acord?
- Cine îşi pune primul dorinţa? întrebă Robert precaut.
- Eu, dacă nu vă deranjează, se scuză Anthea. M-am gândit la asta şi-
mi doresc aripi.
Urmă o tăcere. Ceilalţi voiau mai degrabă să găsească vreun neajuns, dar
era dificil, căci cuvântul „aripi” îi dădea fiecaruia fluturaşi în stomac.
- Nu-i prea rău, spuse Cyril generos,iar Robert adăugă:
- Da, Pantero, nu eşti atât de proastă precum pari.
- Cred că ar fi absolut minunat. Este ca un vis frumos într-un delir, fu
de părere Jane.
Găsiră Spiriduşul cu uşurinţă. Anthea îi spuse:
- Îmi doresc ca toţi să avem aripi frumoase cu care să zburăm.
Spiriduşul se înfoie, iar în momentul următor fiecare copil avu un sentiment
ciudat, jumătate greutate, jumătate uşurinţă pe umerii săi. Psammidul îşi înclină
capul şi îşi roti ochii de melc de la unul la altul.
- Nu-i rău, spuse visător. Dar, Robert, nu eşti aşa îngeraş cum pari.
• 63
Aripi
Robert roşi. Aripile erau foarte mari, şi mult mai frumoase decât cineva
şi-ar putea închipui – erau moi şi catifelate, iar fiecare pană era aşezată la locul
ei. Iar penele aveau cele mai frumoase culori care se schimbau, ca de curcubeu,
sau iarbă incadescentă, sau spuma aceea care pluteşte uneori pe apă şi nu este
deloc bună de băut.
- Dar putem zbura? întrebă Jane nerăbdătoare, sărind de pe un picior
pe altul.
- Ai grijă! o atenţionă Cyril; calci pe aripa mea.
- Te doare? îl întrebă Anthea cu interes, dar nimeni nu răspunse. Robert
îşi întinsese aripile şi sărise în sus, iar acum se ridica încet în aer. Arăta
foarte caraghios în pantalonii lui bufanţi – ghetele în special atârnau
neajutorate şi păreau mult mai mari decât atunci când stătea în ele. Dar
celorlalţi le păsa prea puţin cum arăta – sau cum arătau. Pentru că în
acel moment îşi întinseră toţi aripile şi se ridicară în aer. Cu siguranţă
toţi ştiţi cum este să zbori, pentru că toată lumea a visat că zboară, şi
pare atât de uşor; doar că nu îţi poţi aminti cum se face. Şi, ca o regulă,
în vise trebuie să zbori fără aripi, ceea ce e mai inteligent şi neobişnuit.
Acum copiii se ridicaseră de la sol, bătând din aripi, şi nu vă puteţi
imagina cât de bine se simţea aerul atingându-le feţele. Aripile lor erau
destul de mari când erau întinse, aşa că trebuiau să zboare destul de
departe unul de celălalt, ca să nu-şi stea în cale. Dar lucruri mărunte
ca acesta sunt uşor de învăţat.
Toate cuvintele din dicţionarul englez şi din lexiconul grecesc sunt inutile
ca să pot să vă povestesc exact cum e să zbori, aşa că nici măcar nu o să încerc.
Dar o să vă spun că să te uiţi în jos la câmpii şi păduri, în loc să te uiţi de-a
lungul lor, este ca şi cum te-ai uita la o superbă hartă vie, unde, în loc de culori
pe hârtie, vezi păduri adevărate mişcându-se în soare şi câmpii verzi aşezate
unele după altele. Cum spusese Cyril - şi nu pot să-mi imaginez unde a auzit
asemenea expresie ciudată – acest lucru îţi face dreptate. Era mai splendidă şi
mai magică decât orice dorinţă pe care copiii şi-o puseseră până atunci. Bătură
din uimitoarele aripi de culorile curcubeului, între pământul verde şi cerul
albastru, deasupra Rochesterului, iar apoi se întoarseră spre Maidstone şi în
64 •
aceeaşi clipă tuturor li se făcu extrem de foame. În mod curios, asta se întâmplă
exact când zburau destul de jos, şi exact când treceau deasupra unei livezi, unde
nişte prune timpurii luceau roşiatice şi coapte. Încetară să mai bată din aripi.
Nu pot să vă explic cum se face acest lucru, dar este ca atunci când calci apa în
timp ce înoţi, iar vulturii se pricep foarte bine la asta.
- Îndrăznesc să spun, grăi Cyril, că furtul e tot furt chiar dacă ai aripi.
- Chiar crezi asta? întrebă Jane energică. Dacă ai aripi, eşti o pasăre,
şi nimeni nu se supără când păsările încalcă poruncile. Sau se supără,
dar păsările tot o fac, şi nimeni nu le ceartă sau le trimite la închisoare.
Nu era aşa uşor să te caţeri într-un prun cum v-aţi aştepta, pentru că aripile
colorate erau atât de mari; totuşi, cu toţii au reuşit să o facă, iar prunele erau cu
siguranţă foarte dulci şi suculente.
Din fericire, abia după ce mâncară fiecare câte prune a dorit, văzură un
bărbat voinic ce arăta ca şi cum ar fi fost proprietarul prunilor, care venea grăbit
prin livadă cu un băţ gros. La un semn, au consimţit, şi îşi desprinseră aripile
din crengile prunilor şi începură să zboare.
Bărbatul se opri repede, cu gura deschisă, pentru că văzuse ramurile co-
pacilor mişcându-se şi tremurând, şi îşi spuse în gând: „Tinerii prădători – iar
îşi fac de cap!”.
Şi el ieşi din nou într-o clipită, pentru că în anotimpurile anterioare, tinerii
din sat îl învăţaseră că prunii au nevoie de îngrijire. Dar când văzu aripile de
curcubeu fluturând din prun, a crezu că şi-a pierdut cu totul minţile, şi nu îi
plăcu deloc această senzaţie. Şi când Anthea privi în jos şi văzu că gura i se
căsca uşor de uimire, rămânând aşa cu ea, iar faţa lui se făcu verde-mov pe
alocuri, strigă: „Nu fi speriat”, şi căută grabită în buzunar o monedă de argint
de trei peni cu o gaură în ea, pe care avusese intenţia să o pună în jurul gâtului
pentru a-i aduce noroc. Ea se aplecă spre nefericitul deţinător de pruni şi spuse:
- Am mâncat nişte prune de ale tale, am crezut că nu le furăm, dar
acum nu mai sunt la fel de sigură. Deci uite câţiva bănuţi pentru ele.
Ea se aplecă spre cultivatorul de pruni îngrozit şi strecură moneda în buzu-
narul hainei lui şi, din câteva mişcări, se alătură celorlalţi. Fermierul se aşeză,
brusc şi greoi, pe iarbă.
• 65
Aripi
- Ei bine, sunt binecuvântat! a spus el. Asta este ceea ce numesc ei a avea
halucinaţii, cred. Dar această monedă aici de faţă – a scos-o şi a muşcat
din ea – ESTE destul de reală. Ei bine, începând de aici înainte, o să fiu
un om mai bun. Este acel lucru care îl face pe un băiat să fie cumpătat
pe viaţă, la drept vorbind. Oricum, sunt bucuros că erau aripi. Prefer să
văd păsări care nu sunt acolo, şi care nici nu pot fi, chiar dacă vorbesc,
decât alte lucruri cărora nu le găsesc un nume.
Se ridică încet şi greoi, intră în casă, şi se purtă aşa de frumos cu soţia lui, că
ea devenise chiar fericită, spunându-şi în sinea ei: „Doamne, (nu contează) ce i
s-o fi întâmplat!” şi deveni mai vioaie, aşa că şi îşi puse o fâşie de panglică albastră
în locul în care se fixează gulerul, şi arăta aşa frumos, încât el s-a purtat mai
atent ca niciodată. Copiii înaripaţi făcură, într-adevăr, un lucru bun în acea zi.
A fost însă singura faptă bună, pentru că, într-adevăr, nimic nu te poate
face să intri în bucluc mai rău decât o pereche de aripi. Pe de altă parte, la fel
de bine o pereche de aripi te poate scoate din bucluc.
Așa s-a și întâmplat în cazul fiorosului câine care s-a repezit la ei pe când îşi
strângeau aripile cât mai mult posibil şi se îndreptau spre poarta de la o fermă
pentru a cere o coajă de pâine şi nişte brânză, deoarece, în ciuda întâmplării cu
prunele, foarte repede li se făcu aceeaşi foame ca întotdeauna.
Acum nu mai era nicio îndoială că, dacă cei patru n-ar fi fost nişte copii
înaripaţi obişnuiţi, acel câine negru şi fioros ar fi muşcat zdravăn din piciorul
cu ciorap maron al lui Robert, care se afla cel mai aproape. Dar la primul mârâit
se auzi un fâlfâit de aripi, iar câinele încercă să scape din lanţul său şi să stea pe
labele din spate – ca şi cum încerca şi el să zboare.
Încercară şi pe la alte câteva ferme, dar în cele în care nu erau câini, oamenii
erau prea speriaţi să facă altceva în afară de a ţipa, şi într-un sfârşit, când era
aproape ora patru şi aripile lor deveniseră îngrozitor de ţepene şi obosite, au
coborât în zbor pe turla bisericii şi au ţinut un consiliu de război.
- Nu putem cu nici un chip zbura tot drumul până acasă fără cină şi
ceai, a decis furios Robert.
- Şi nimeni nu ne va da vreo cină sau măcar masa de prânz, ca să nu
mai vorbesc de ceai, spuse Cyril.
66 •
- Poate preotul de aici va vrea, a sugerat Anthea. Sigur că ştie totul
despre îngeri.
- Oricine poate vedea că nu suntem îngeri, a spus Jane. Uitaţi-vă la
cizmele lui Robert şi cravata cadrilată a lui Cyril.
- Ei bine, a spus hotărât Cyril, dacă ţara în care trăieşti nu vrea să îți
VÂNDĂ hrană, trebuie să o IEI. În războaie adică. Sunt foarte sigur
că aşa se face. Şi chiar şi în alte povestiri, niciun frate bun nu îşi va lăsa
surioarele să moară de foame dacă se află în mijlocul celor avuţi.
- Avuţi? a repetat Robert flămând; şi ceilalţi s-au uitat vag împrejurul
aleilor desfrunzite ale turlei bisericii, şi a şoptit: În mijlocul lor?
- Da, a spus Cyril în mod solemn. Este o fereastră de la cămară pe
partea laterală a casei, şi am văzut chestii de mâncat înăuntru – un fel
de cremă şi pui rece şi limbă – şi plăcinte, şi gem. Este mai degrabă o
fereastră înaltă – dar având aripi...
- Ce deştept din partea ta, spuse Jane.
- Deloc, a răspuns cu modestie Cyril, orice general înnăscut – Napo-
leon sau Ducele de Marlborough – ar fi văzut acelaşi lucru pe care l-am
văzut şi eu.
- Pare foarte nedrept, a spus Anthea.
- Prostii, a spus Cyril. Ce a spus Sir Philip Sidney când soldatul nu a vrut
să îi facă cinste cu ceva de băut? – Nevoia mea este mai mare ca a lui.
- Punem cu toţii bani la un loc, deci, şi plătim cu ei lucrurile, nu-i aşa?
Anthea era convingătoare şi aproape în lacrimi, pentru că a-ţi fi îngrozitor
de foame şi a te simţi complet inutil, în acelaşi timp, este unul dintre cele mai
chinuitoare lucruri.
- Doar o parte, a venit replica precaută.
Acum toţi şi-au întors buzunarele pe dos pe acoperişul cel mai înalt de pe
turlă, unde vizitatorii din ultimii o sută cincizeci de ani şi-au scrijelit iniţialele
lor şi pe ale iubiţilor/iubitelor cu bricege în acoperişul moale. Erau cinci monede
de jumătate de penny și șapte șilingi în total, şi chiar şi Anthea cea corectă a
recunoscut că erau prea mulţi bani pentru cinele a patru persoane. Robert a
spus că a socotit optsprezece șilingi.
Şi au convenit ca o jumătate de coroană să fie „răsplata”.
• 67
Aripi
Astfel, Anthea scrise pe partea din spate a raportului din ultimul semestru,
care se nimeri să fie în buzunarul ei, şi, din care, mai întâi, a rupt numele ei şi
pe ce cel al şcolii, următoarea scrisoare:
„STIMATE PREASFINŢITE PREOT,
Suntem foarte flămânzi din cauză că trebuie să zburăm toată ziua şi
credem că nu este furt atunci când eşti mort de foame. Ne este teamă
să vă cerem voie ca nu cumva să spuneţi Nu, pentru că ştiţi desigur
despre îngeri, dar nu aţi fi în stare să credeţi că noi suntem îngeri. Vom
lua doar ce este indispensabil vieţii, şi nu budincă sau plăcintă, ca să îţi
arătăm că este vorba despre o foame reală, şi nu lăcomia este cea care
ne face să ţinem cămara deschisă şi să ne servim. Dar meseria noastră
nu este cea de hoţi la drumul mare.
- Termină, au spus ceilalţi într-un glas. Şi Anthea a adăugat în grabă:
„Intenţiile noastre sunt pe deplin onorabile, numai dacă ne-aţi crede.
Aveți aici jumătate de coroană pentru a vă arăta că suntem sinceri
şi recunoscători. Mulţumim pentru ospitalitatea îngăduitoare. DIN
PARTEA NOASTRĂ, A CELOR PATRU.
Jumătatea de coroană a fost înfăşurată în această scrisoare şi toţi copiii
simţiră că dacă preotul o citeşte, va înţelege totul, ca, de asemenea, şi oricine
altcineva care nu a văzut aripile.
- Acum, a spus Cyril, desigur că există un oarecare risc; mai bine am
zbura direct în partea cealaltă a turlei, iar apoi batem din aripi de-a
lungul cimitirului şi prin stufăriş. Nu pare să fie nimeni prin preajmă.
Dar nu se ştie niciodată. Fereastra dă spre stufăriş. Este acoperită de
verdeaţă, ca o fereastră de poveste. Eu voi intra şi voi lua ce este de luat.
Robert şi Anthea pot lua lucrurile în timp ce o să le dau din mână în
mână prin fereastră, iar Jane poate sta de pază – ochii ei sunt ascuţiţi
– şi fluieră dacă va vedea pe cineva în apropiere. Taci, Robert! Ea poate
să fluiere în acest scop chiar foarte bine, oricum. Nu trebuie să fie un
fluierat foarte bun – va suna mai natural şi mai asemănător cu trilul
unei păsări. Şi acum – să ne apucăm de treabă!
Nu mă pot preface că este corect să furi. Pot spune doar că acum nu a părut
că s-a furat pentru cei patru, dar a părut ca şi cum a fost un schimb comercial
68 •
corect şi convenabil. Nu s-a întâmplat până acum ca ei să înveţe că o limbă – din
care fusese tăiat doar puțin - un pui şi jumătate, o franzelă şi niște sifon nu pot
fi cumpărate din magazin numai cu jumătate de coroană. Acestea reprezintă
bunuri necesare vieţii, pe care Cyril le dădea din mână în mână prin fereastra
de la cămară, când, complet neobservat şi fără reţineri sau riscuri, i-a condus pe
ceilalţi în acel loc fericit. Simţi că a se abţine de la a mânca gem, mere, prăjitură
şi coji de fructe amestecate era un lucru într-adevăr eroic – şi eu am fost de acord
cu el. Era, de asemenea, mândru de a nu fi luat budinca de cremă – dar aici
cred că greşea – pentru că dacă ar fi luat-o, ar fi fost dificil să înapoieze farfuria;
nimeni, indiferent cât de înfometat ar fi, nu are dreptul să fure plăcintă din vase
de porţelan – vase cu flori mici şi roz. Cu sifonul era altă poveste. Nu puteau să
nu bea nimic şi, din moment ce numele fabricantului era scris pe sticlă, erau
siguri că aceasta va fi înapoiată oriunde ar fi fost lăsată de ei. Dacă ar fi avut
timp, chiar ei ar fi înapoiat-o. Se părea că omul trăia în Rochester, ceea ce nu
era foarte departe de casa lor.
Totul era cărat în vârful turnului şi aşezat pe o coală de hârtie de bucătărie
pe care Cyril o găsise pe raftul de sus al cămarei. În timp ce o desfăcea, Anthea
spuse:
- Nu cred că aveam nevoie de ASTA.
- Ba da, aveam, a spus el. Noi trebuie să aşezăm lucrurile undeva jos să
le putem tăia în bucăţi; şi – am auzit pe tata spunând acum câteva zile
că oamenii s-au îmbolnăvit de la germeneii din apa de ploaie. Cred că
există multă apă de ploaie aici şi, când se evaporă, germeneii rămân şi
intră în lucruri, iar noi toţi am muri de scarlatină.
- Ce sunt germeneii?
- Niște chestii mici și tremurânde pe care le vezi la microscop, a spus
Cyril cu un aer de om de știință. Ei îţi transmit orice boală pe care ţi-o
poţi închipui! Sunt sigur că hârtia a fost necesară, la fel ca şi pâinea,
carnea şi apa. Ei! Oh, pe ochii mei, mi-e foame!
Nu vreau să descriu petrecerea-picnic din vârful turlei. Vă puteţi imagina
destul de bine cum este să tai un pui cu o singură lamă – şi aceasta strâmbată
pe jumătate. Mâncatul cu mâna este dificil și unsuros –iar hârtie ajunge repede
foarte pătată şi respingătoare. Un singur lucru NU ÎȚI POŢI imagina, iar acela
• 69
Aripi
este cum se simte sifonul când încerci să îl bei direct din sticlă – mai ales dacă e
plin. Dacă nu te ajută imaginaţia, o va face experienţa – şi poţi încerca de unul
singur dacă dai peste un adult care să îţi dea sifonul. Dacă vrei să ai o experienţă
cu adevărat profundă, pune tubul în gură şi apasă mânerul foarte brusc şi tare.
Mai bine ai face asta când eşti singur – şi în aer liber – este cel mai bine pentru
acest experiment.
Indiferent cum le mănânci, limba şi puiul şi pâinea proaspătă sunt nişte
lucruri foarte bune şi pe nimeni nu deranjează să fie stropit puţin cu sifon într-o
zi cu adevărat caldă. Aşa că fiecare s-a bucurat foarte mult de cină şi fiecare a
mâncat cât a putut: mai întâi, deoarece îi era foarte foame; iar în al doilea rând,
deoarece, cum am spus, limba şi puiul şi pâinea proaspătă sunt foarte gustoase.
Acum, îndrăznesc să spun că ai observat că dacă trebuie să aştepţi pentru
cină prea mult după ora potrivită, iar apoi mănânci mai mult decât în mod
normal şi stai în soarele arzător în vârful turlei într-o biserică – sau chiar în altă
parte – devii somnoros în scurt timp şi în mod straniu. Acum Anthea şi Jane
şi Cyril şi Robert erau foarte asemănători ţie în multe privinţe, iar după ce au
mâncat cât au putut şi băut pe măsură, deveniră toţi, în mod straniu şi rapid,
somnoroşi – mai ales Anthea, pentru că ea se trezise foarte devreme.
Unul câte unul au încetat să mai vorbească şi s-au sprijinit pe spate, şi
înainte cu un sfert de oră înaintea cinei, s-au aşezat în cerc şi s-au învelit cu
aripile lor mari, moi şi calde şi au adormit rapid. Soarele asfinţea încet spre vest.
(Trebuie să spun că era în vest pentru că, de obicei, aşa scrie în cărţi, de teama
ca oameni neatenţi să nu creadă că apunea în est. De fapt nu era excat la vest–
dar era destul de aproape.) Soarele, mai spun o dată, asfinţea încet, iar copiii
dormeau fericiți și confortabil – pentru că aripile sunt mai confortabile, când
vine vorba de dormit, decât plapumele cu puf. Umbra turlei bisericii cădea de-a
lungul cimitirului şi a bisericii, şi a câmpului de dedesubt; iar în scurt timp nu
mai erau umbre, iar soarele apusese şi aripile dispăruseră. Şi copiii dormeau
neîntrerupt. Dar nu pentru mult timp. Amurgul este foarte frumos, dar este
rece; şi ştii, indiferent cât de somnoros ai fi, te trezeşti destul de devreme dacă
fratele sau sora ta se întâmplă să se trezească înaintea ta şi dă păturile jos de pe
tine. Cei patru copii fără aripi tremurară şi se treziră.
70 •
Şi iată-i acolo – în vârful unei turle, în amurgul cenuşiu cu stele albastre
apărând câte una, două şi apoi câte o duzină deasupra capetelor lor – la mare
depărtare de casă, cu un penny şi jumătate în buzunar şi cu o decizie plină de
îndoieli în ceea ce priveşte nevoile de subzistenţă pentru care vor trebui să dea
socoteală dacă cineva îi găseşte cu sifonul.
Se uitară unul la celălalt. Cyril vorbi primul, luând sifonul:
- Mai bine ne-am da jos şi am scăpa de acest lucru afurisit. Este destul
de întuneric pentru a-l lăsa la uşa preotului, aşa cred. Hai!
Era un mic foişor la colţul turnului şi micul foişor avea o uşă în interior.
Au observat acest lucru când mâncau, dar nu au cercetat, aşa cum ai fi făcut tu
dacă te-ai fi aflat în locul lor.
Deoarece, desigur, când ai aripi şi poţi cerceta cerul în întregime, uşile par
a atrage prea puţin atenţia spre cercetare.
Acum îşi întoarseră atenţia către ea.
-Desigur, a spus Cyril, aceasta este calea scurtă.
Aşa era. Dar uşa era încuiată din interior.
Şi lumea devenea din ce în ce mai întunecată. Şi erau la mare depărtare de
casă. Şi mi era și afurisitul de sifon.
Nu îți voi spune daca a plâns vreunul dintre ei, nici câți și nici cine anume
a plâns.
Mai bine te-ai gândi la ce hotărâre ai fi luat tu dacă erai în locul lor.
• 71
a b Capitolul V
F ără aripi
F
ie că plângeau sau nu, erau, cu siguranţă, momente în care niciunul
din cei din grup nu era el însuşi. Când se mai liniştiră, Anthea îşi puse
batista în buzunar, o îmbrăţişă pe Jane şi spuse:
- Nu poate dura mai mult de-o noapte. Dimineaţă putem face semnale cu
batistele. Se vor usca până atunci, iar cineva va veni sigur şi ne va elibera.
- Şi va găsi sifonul apoi, a zis Cyril sumbru, şi ne vor trimite la închis-
oare pentru furt.
- Ai spus că n-a fost furt. Ai zis că eşti sigur că nu asta a fost!
- Nu mai sunt sigur ACUM, a zis scurt Cyril.
- Dacă am arunca drăcia asta cât colo, între copaci, a zis Robert, atunci
chiar că nu ne-ar mai putea face nimeni nimic.
- Ah, da, dar râsul lui Cyril nu era deloc unul lipsit de îngrijoare, şi even-
tual să-i cadă cuiva în cap şi să ne mai facă şi criminali- printre altele.
- Dar nu putem rămâne aici toată noaptea, zise Jane; şi vreau ceai.
- E IMPOSIBIL să vrei ceai, a zis Robert; abia ai luat cina.
- Da’ chiar vreau, a zis; mai ales când te aud că zici să rămânem aici
toată noaptea. Oh, Panteră, vreau să merg acasă! Vreau să merg acasă!
- Linişteşte-te, spuse Anthea. Nu, draga mea. Va fi totul în regulă, în-
tr-un fel sau altul.
• 73
Fără aripi
- Nu, nu, las-o să plângă, strigă Robert disperat; dacă boceşte suficient
de tare, cineva ar putea s-o audă şi să ne scoată de aici.
- Şi vezi chestia asta cu lichid care seamănă a suc, zise Anthea rapid.
Robert, nu fi brută. Oh, Jane, încearcă să fii puternică! Tuturor ne e greu!
Jane încercă să se calmeze şi îşi reduse bocetul la suspine .
Se lăsă liniştea, când Cyril a spuse uşor:
- Priviţi! Trebuie să ne riscăm puţin pentru sifonul ăsta. O să-l întorc
cu susul în jos în haină şi sper că nu-l va observa nimeni. Voi o să staţi
în faţa mea. Văd lumină în casa preotului, asta înseamnă că nu s-a dus
încă la culcare. Trebuie să ţipăm cât ne ţin puterile. La trei, ţipăm toţi.
Robert, tu vei face ca un motor de tren, iar eu voi imita vocea tatei.
Fetele pot să facă cum vor. Unu’, doi, trei!
Ţipătul celor patru voci rupse liniştea serii, iar o menajeră se opri la una
din ferestrele reşedinţei vicarului cu mână pe şnurul draperiei.
- Unu, doi, trei!
Alt ţipăt, asurzitor şi complex, sperie bufniţele şi provocă bătăi de aripi
graurilor aflaţi în clopotniţă. Menajera fugi imediat de la fereastă, pe scări, şi,
ajungând în bucătărie, leşină imediat după ce le explică majordomului, bucăta-
rului şi vărului aestuia că văzuse o fantomă. Nu era deloc adevărat, desigur,
însă presupun că acel ţipăt a făcut-o pe fată să-şi piardă minţile.
- Unu, doi, trei!
Vicarul era acum în pragul uşii şi auzise fără îndoială acel ţipăt.
- Dumnezeule, îi spuse soţiei, draga mea, se comite o crimă în biserică!
Dă-mi pălăria şi o bâtă şi spune-i lui Andrew să vină după mine. Presupun că
e nebunul care a furat limba.
Copiii văzură o lumină puternică când vicarul deschise uşa principală.
Când îi văzură umbra în pragul uşii, se opriră să-şi tragă sufletul şi să vadă ce
va face în continuare.
Când se întoarse din drum, Cyril spuse în grabă:
- Crede că i s-a părut că a auzit ceva. Ţipaţi cât vă ţin plămânii. Acum!
Unu, doi, trei!
Fusese cu siguranţă un ţipăt sănătos de data asta, deoarece soţia vicarului
îşi încolăci braţele în jurului soţului său şi scoase un ţipăt ca un ecou.
74 •
- N-ar trebui să mergi! zise, nu singur! Jessie!
Menajera îşi revenise din leşin şi ajunse îndată în bucătărie.
- Trimite-l odată pe Andrew. E un nebun periculos în biserică, trebuie
să meargă acolo imediat să-l prindă.
- Şi eu m-aştept să-l prindă, îşi spuse Jessie în, timp ce intra pe uşa
bucătăriei.
- Nu singur, nu, zise Andrew încet, dar ferm.
- Ai auzit ţipetele alea?
- Cred ca am auzit ceva, spuse Andrew liniştit.
- Ei bine, atunci, haide, continuă Vicarul. Draga mea, TREBUIE să
pleci! Aşa că o împinse cu blândeţe în sufragerie, trânti uşa şi ieşi afară,
tărându-l de braţ pe Andrew după el.
Fură întâmpinaţi de o mare de ţipete. Pe măsură ce se cufunda în tăcere,
Andrew striga:
- Ei, voi, cei de acolo! M-aţi chemat?
- Da, au strigat patru voci din depărtare.
- Se pare că vin din aer, zise Vicarul. Remarcabil!
- Unde sunteţi? strigă Andrew, iar Cyril îi răspunse îndată, cu o voce
groasă, foarte încet şi tare:
- BISERICĂ! TURLĂ! SUS!
- Coborâţi, atunci! a zis Andrew, însă aceeaşi voce îi răspunse:
- NU POT! UŞĂ ÎNCHISĂ!
- Dumnezeule! strigă Vicarul. Andrew adu felinarul. Ai face la fel de
bine să mai chemi pe cineva din sat.
- Cum mai toţi au plecat, foarte probabil că aşa voi face. Nu, domnule!
E o capcană, pe cinstea mea! Cel care e acum la uşa din spate e vărul
bucătarului. E paznic, domnule, şi-l putem lua cu noi, e obişnuit cu
genul ăsta de oameni. Are şi armă, domnule.
- Hei! strigă Cyril din turla bisericii; urcaţi şi daţi-ne drumul!
- Venim, zise Andrew. Mă duc să chem poliţia şi să iau o armă.
- Andrew, Andrew, spuse Vicarul, asta nu-i posibil!
- E suficient de aproape, domnule, de ei.
• 75
Fără aripi
Aşa că Andrew şi vărul bucătarului aprinseră felinarul; iar soţia vicarului

îi imploră să fie atenţi.
Făcură înconjurul curţii bisericii, dar întunericul se lăsase deja. Vicarul era
sigur că pe turla bisercii era poate vreun nebun, acelaşi care scrisese şi scrisoarea
aia nebunească şi care a furase limba şi alte obiecte, în schimb Andrew credea
că era doar o capcană pusă la cale de cineva, numai vărul bucătarului era calm.
- Straşnic bocet mai ai, dragă oiţă, spuse, amicul cel periculos e mai
tăcut, după cum vezi.
Nu-i era deloc frică, doar era înarmat, de accea îl şi rugaseră să-i ghideze pe
scările abrupte şi întunecoase din turla bisericii. Asta şi făcu, cu felinarul într-o
mână, iar cu puşca în cealaltă. În spatele lui urma Andrew. Normal că după ce
se termină toată tărăşenia, Andrew pretinse că a fost al doilea, pentru că era
mai curajos decât stăpânul său, când, de fapt, o făcuse pentru că-i era frică de
capcane şi pentru că nu-i surâdea ideea să meargă în urma tuturor de teamă să
nu iasă cineva în spatele lui şi să-l tragă de picioare în întuneric. Au tot mers,
s-au tot învârtit pe mica scară spiralată - apoi ajunseră prin turnul-clopotniţei,
unde funiile clopotului cu ciucuri erau atârnate ca nişte omizi gigante. Mai
urcară apoi o treaptă până la clopotniţă, unde se aflau clopotele mari şi tăcute,
apoi pe o scară cu picioare depărtate, iar apoi pe o mică scară din piatră în faţa
căreia era o uşiţă, prinsă în şuruburi de scara de pe margine.
Vărul bucătarului, care era un veritabil paznic, bătu la uşă şi zise:
- Hei, voi!
Copiii se ghemuiau unul lângă altul de cealaltă parte a uşii, tremurând de-a
binelea de la atâta ţipat. Abia mai putură vorbi, dar Cyril reuşi să răspundă cu
o voce groasă:
- Hei, voi!
- Cum aţi ajuns acolo?
N-avea niciun rost să spună “am zburat”, aşa că Cyril zise:
-Am urcat pe scări, apoi ne-am dat seama că uşa e închisă şi că nu mai
putem coborî înapoi. Daţi-ne drumul!
- Câţi sunteţi? întrebă paznicul.
- Doar patru, urmă Cyril.
- Sunteţi înarmaţi?
76 •
- Poftim?
- Am o armă de mână- aşa că ar fi bine să nu vă ţineţi de glume, a zis
paznicul. Dacă deschidem uşa, promiteţi că o să coborâţi liniştiţi şi să
nu faceţi pe nărăvaşii?
- Da- oh, DA! spuseră în cor copiii.
- Măi să fie! reluă Vicarul, parcă am auzit o voce de fată?
- Să deschid uşa, domnule? întrebă paznicul.
Andrew coborî câteva scări ca să încerce să le facă loc şi celorlalţi.
- Da, spuse Vicarul, deschide uşa. Tineţi minte, mai spuse el prin gaura
cheii, am venit să vă eliberăm. Vă veţi ţine promisiunea şi nu veţi fi
violenţi, bine?
- După cât de greu se urneşte zăvăroul, spuse paznicul; ai zice că uşa nu
a mai fost deschisă de ani buni. În realitate chiar aşa şi era.
Când toate zăvoarele fură deschise, se auzi vocea groasă a paznicului prin
gaura cheii.
- Nu vă deschid, a spus, până nu mergeţi de cealaltă parte a turlei, iar
dacă vreunul dintre voi vine spre mine, deschid focul. Acum!
- Suntem toţi de cealaltă parte, răspunseră vocile.
Paznicul era mulţumit de sine şi păşi îndrăzneţ în încăpere, iar după ce
deschise uşa, lumină la maximum felinarul şi îl îndreptă către grupul speriat,
care stătea lipit de perete, de cealaltă parte a turlei.
Lăsă arma mai jos şi mai că era să-i scape felinarul pe jos.
- Să fiu al naibii, a strigat, da’ sunt doar nişte copii!
Acum avansă şi vicarul, plin de curiozitate.
- Cum aţi ajuns aici? îi întrebă el dur. Vorbiţi odată!
- Ah, luaţi-ne de aici, a zis Jane, luându-şi hainele, şi vă vom spune tot
ce doriţi. Nu ne veţi crede, dar nu contează. Ah, luaţi-ne de aici!
Şi ceilalţi copii se adunară în jurul lui, rugându-l acelaşi lucru. Toţi, în
afară de Cyril. El era atent la sifonul care-i tot aluneca pe sub jachetă. Avea
nevoie de ambele mâini ca să-l ţină, dar spuse şi el, ţinându-se cât mai departe
de lumina felinarului:
- Vă rog, scoateţi-ne de aici!
• 77
Fără aripi
Zis şi făcut. Numai că nu-i deloc uşor să cobori aşa o scară de biserică pe
întuneric, însă paznicul îi ajută să se ţină, numai Cyril trebui să se descurce
singur din cauza sifonului. Îi tot aluneca. La jumătatea drumului, aproape că
îi scăpă din jachetă, noroc că îl prinse la timp, dar mai că era să se împiedice.
Tremura şi era palid, când coborâseră cu toţii scările şi păşiră pe steagurile din
pridvorul bisericii.
Apoi, brusc, paznicul îi apucă de braţ pe Cyril şi pe Robert.
- Dumneavoastră luaţi copilele, domnule, zise. Dumneavoastră şi An-
drew vă puteţi descurca cu ele.
- Daţi-ne drumul! spuse Cyril. Nu fugim. N-am făcut ragavii în biserică.
Lăsaţi-ne!
- Veniţi cu noi, a spus paznicul; iar Cyril însă nu îndrăzni să riposteze
în alt mod, pentru că sifonul îi aluneca din nou din jachetă.
Acum erau toţi sub lupa vicarului, şi soţiei acestuia, care a apăru val-vârtej.
- Ah, William, eşti teafăr? strigă ea.
Robert se grăbi însă să s-o liniştească.
- Da, spuse, e teafăr. Nu i-am făcut nimic. Şi vă rog, am întârziat, iar cei
de acasa se vor îngrijora. Ne puteţi trimite acasă cu o trăsură?
- Sau poate e vreun han în apropiere de unde putem lua o trăsură, spuse
Anthea. Martha va fi foarte îngrijorată.
Vicarul se prăbuşi în fotoliu, copleşit de atâtea emoţii şi de uimire.
Şi Cyril se aşeză pe fotoliu, stând aplecat cu coatele pe genunchi, din cauza
sifonului.
- Da’ cum de aţi ajuns să fiţi închişi în turla bisericii? i-a întrebat vicarul.
- Am urcat, spuse Robert încet, eram obosiţi şi am adormit. Când ne-am
trezit, am văzut că uşa era închisă şi am început să ţipăm.
- Cu siguranţă asta aţi făcut! Ne-aţi băgat în sperieţi! Să vă fie ruşine!
- Ne este, murmură Jane.
- Dar cine a încuiat uşa? a întrebat Vicarul din nou.
- Habar n-am, spuse Robert, sincer. Vă rugăm, lăsaţi-ne să mergem acasă!
- Ei bine, spuse Vicarul, cred că am face bine. Andrew, înhamă calul,
îi poţi duce tu acasă.
- Singur că da, şi-a spus Andrew.
78 •
- Şi, continuă vicarul, asta să vă fie învăţare de mine de acum încolo…
Continuă astfel să vorbească, iar copiii îl ascultau destul de supăraţi. Paz-
nicul însă nu asculta mustrările Vicarului, ci îl privea pe ghinionistul de Cyril.
Bineînţeles că avea experienţă cu hoţii şi îşi putea da seama când cineva avea ceva
de ascuns. Vicarul ajunsese la morala legată de bucuria pe care copiii trebuie
să le-o aducă părinţilor când cresc, să nu-i amărască cu supărări şi griji, când,
brusc, paznicul a spuse:
- Ia te uită ce are sub jachetă, iar Cyril înţelese atunci că sosise momentul
să dea cărţile pe faţă. Aşa că se ridică şi îşi îndreptă spatele, încercând
să ia un aer cât mai nobil, asemenea acelor personaje din romane pe
care nimeni nu îndrăzneşte să le privească în ochi şi să se îndoiască
de originile lor bune şi nobile şi de faptul că ar fi credincioase până la
moarte. Scoase sifonul şi spuse:
- Ei bine, iată-l!
Se lăsă liniştea, însă Cyril continuă să vorbeacă, mai avea încotro:
- Da, am luat asta din cămară şi nişte pui, limbă şi pâine. Ne era foarte
foame, dar nu am luat crema sau gemul. Am luat doar pâine, carne şi
apă- şi nu ne-am putut abţine plăcându-ne sucul- doar de-ale gurii; am
lăsat ca plată jumătate de coroană şi am mai lăsat şi o scrisoare. Şi chiar
ne pare rău. Iar tatăl meu vă va plăti sau vă va da tot ce doriţi, dar nu
ne trimiteţi la închisoare. Mama ar suferi groaznic. Şi ştiţi ce aţi spus
despre supărările aduse părinţilor. Nu ne faceţi asta- şi cam atât! Ne
pare nespus de rău. Aşa!
- Până la urmă voi aţi fost cei care v-aţi căţărat până la geamul cămării?
întrebă doamna vicar.
- Asta nu vă putem spune, spuse Cyril ferm.
- Îmi spui tot adevărul? continuă preotul.
- Nu, a răspuns dintr-odată Jane; este totul adevărat, dar nu este tot. Nu
vă putem spune asta! Nu e bine să întrebaţi. Ah, iertaţi-ne şi duceţi-ne
acasă!
Alergă către soţia Vicarului şi o îmbrăţişă. Şi soţia vicarului o îmbrăţişă pe
Jane, iar paznicul îi şopti Vicarului, acoperindu-şi gura cu mâna:
• 79
Fără aripi
- Domnule, eu mă aştept să aibă un complice. Cineva i-a adus aici, iar

ei nu-l vor să-l toarne. Joacă de copii!
- Spuneţi-mi, i-a întrebat amabil Vicarul, acoperiţi pe cineva? Mai e
cineva implicat în asta?”
- Da, a spus Anthea, gândindu-se la Psammead; dar n-a fost vina lui.
- Foarte bine, dragii mei, a spus Vicarul, atunci să nu mai vorbim de
asta. Spuneţi-ne doar de ce aţi scris o scrisoare atât de ciudată.
- Nu ştiu, spuse Cyril. Vedeţi dumneavoastră, Anthea a scris-o în aşa
mare grabă şi chiar nu ni s-a părut că furăm ceva. După aceea, când
ne-am dat seama că nu mai putem coborî din turla bisericii, chiar aşa
părea. Ne pare nespus de rău.
- Suficient, spuse soţia Vicarului, dar data viitoare gândiţi-vă de două
ori înainte să mai luaţi bunurile cuiva. Ia să vedem, vrea cineva prăjituri
şi lapte înainte să meargă acasă?
Când Andrew se întoarse să anunţe că a pregătit calul şi că el trebuia să
mergă singur către capcana pe care o intuise din prima, îi găsi pe copii mâncând
prăjituri, lapte şi râzând la glumele Vicarului. Jane stătea în poala soţiei acestuia.
Aşa că ajunseră mai bine decât meritau, se părea.
Paznicul, care era vărul bucătarului, fusese rugat să-i însoţească acasă, iar
Andrew se bucură să aibă pe cineva cu el care să-l protejeze de capcana de care
era atât de sigur.
Când trăsura ajunse în dreptul casei lor, între cariera de cretă şi groapa de
pietriş, copiii erau foarte somnoroşi, dar simţiră că între ei şi paznic se legă o
prietenie pe viaţă.
Andrew îi dete jos pe copii în faţa porţii de metal fără să scoată o vorbă.
- Mergeţi acasă, spuse vărul bucătarului, care era şi paznic. Voi merge
acasă pe jos.
Aşa că Andrew a trebuit să se întoarcă singur, lucru ce nu i-a plăcut deloc,
iar paznicul vărului îi conduse pe copii la uşă. După ce copiii fuseseră trimişi
la culcare într-o mare de reproşuri, paznicul rămase să le explice Marthei şi
bucătarului exact ce s-a întâmplat. Le explică atât de bine totul, încât Martha
a fost foarte amabilă în dimineaţa următoare cu copiii.
80 •
După această întâmplare, el a continuat să s-o viziteze pe Martha; iar până
la urmă…ehei, dar asta e o altă poveste, aşa cum spunea dragul domn Kipling.
Martha a trebuit să se țină de cuvânt şi să nu le mai dea voie să iasă din casă,
însă nu fu atât de strictă şi fu de acord să-l lase pe Robert să iasă o jumătate de
oră să facă ceva ce-şi dorea mult. Asta a fost, bineînţeles, dorinţa zilei.
Robert merse în grabă la groapa de pietriş şi îl căută pe Psammead, îşi puse
o dorinţă, însă şi asta e o altă poveste.
UN CASTEL ŞI O CINĂ LIPSĂ

Ceilalţi urmau să stea în casă ca pedeapsă pentru prostiile făcute cu o zi
înainte. Bineînţeles că Martha era de părere că era vorba de obrăznicie, şi nu de
o nenorocire – aşa că nu daţi vina pe ea. Credea că îşi face datoria şi nimic mai
mult. Ştiţi că oamenii mari spun adesea că nu le place să te pedepsească, că o
fac spre binele tău şi că îi doare la fel de mult ca pe tine (şi acesta este adevărul
de cele mai multe ori!). Cu siguranţă că Marthei îi displăcea să îi pedepsească
pe copii, la fel de mult pe cât le displăcea lor. În primul rând, ştia ce gălăgie o
să fie în casă toată ziua. Şi mai avea şi alte motive.
- Trebuie să mărturisesc, îi spuse ea bucătarului, că e păcat să îi ţinem
în casă într-o zi atât de frumoasă; însă sunt atât de neastâmpăraţi, încât
sigur vor intra pe uşă cu capetele sparte într-o bună zi, asta dacă nu
pun piciorul în prag. Să le faci o prăjitură pentru ceai mâine, dragă. Şi
în curând o să se trezească şi Mieluț. Atunci vor trage o hârjoneală pe
cinste şi vor mai pleca din picioarele noastre. Eliza, vino şi fă-le paturile.
E aproape zece şi n-am prins niciun iepure!
Aşa zic oamenii în Kent când vor să spună şi n-am făcut mai nimic.
Aşadar, după cum am spus, toţi ceilalţi erau ţinuţi în casă, mai puţin Rob-
ert, căruia i se dădu voie să iasa afară vreo jumătate de oră pentru ceva ce îşi
doreau cu toţii. Iar acel ceva era bineînţeles, dorinţa zilei. Nu fu deloc greu să-l
găsească pe Spiriduşul Nisipului, fiindcă era deja atât de cald, încât ieşise afară
din propria-i voinţă pentru prima dată şi stătea într-un fel de groapă cu nisip
fin, întinzându-şi oasele, aranjându-şi mustăţile şi rotindu-şi ochii ca de melc.
• 81
Fără aripi
-Aha! spuse Spiriduşul când îl zări pe Robert cu ochiul stâng. Mă uitam

după voi. Unde sunt ceilalţi? Sper că nu s-au prăbuşit cu aripile.
- Nu, spuse Robert, însă am fost mustraţi din cauza lor, aşa cum se
întamplă mereu cu toate dorinţele. Aşa că ceilalţi sunt ţinuţi în casă şi
doar pe mine m-au lăsat afară o jumătate de oră să îmi pun dorinţa.
Deci lasă-mă să îmi pun dorinţa de îndată.
- Pune-ţi dorinţa, spuse Psammeadul, învârtindu-se în nisip.
Însă Robert nu reuşi să îşi pună dorinţa. Uitase toate lucrurile la care se
gândise şi nu îi venea altceva în minte în afară de lucruri mărunte pentru el
însuşi cum ar fi caramele, un album cu timbre străine sau un briceag cu trei
lame şi tirbuşon. Se aşeză să se gândească mai bine, însă degeaba. Nu se putea
gândi decât la lucruri pe care ceilalţi nu şi le-ar fi dorit – cum ar fi o minge sau
o pereche de apărători sau să poată suge de tot bomboanele Simpkins, atunci
când se va întoarce la şcoală.
- Ei bine, spuse Psammeadul în cele din urmă, ai face bine să te grăbeşti
cu dorinţa. Timpul zboară.
- Ştiu, spuse Robert. Însă nu îmi vine nimic în minte. Mi-aş dori să
îi îndeplineşti cuiva de acasă dorinţa fără să trebuiască să vină până
aici. Ah, NU!
Însă era deja prea târziu. Psammeadul se făcu de trei ori mai mare decât
era, se dezumflă ca un balon de săpun spart, şi se rezemă de marginea gropii
cu nisip cu un oftat lung, sleit din cauza efortului.
- Gata! spuse spiriduşul cu o voce sfârşită, mi-a fost foarte greu – însă
am reuşit. Fugi acasă înainte să îşi dorească ceva prostesc.
Cu siguranţă că o făcuseră deja, iar Robert o simţea şi, în timp ce fugea
spre casă, mintea sa era era foarte preocupată cu dorinţele pe care şi le-ar fi pus
ceilalţi în absenţa sa. Poate îşi doriseră iepuri sau şoareci albi sau ciocolată sau
să fie frumos afară mâine sau chiar – cel mai probabil – cineva o fi spus: „îmi
doresc ca Robert să se grăbească”. Ei bine, chiar se grăbea acum, aşa că dorinţa
ar fi fost îndeplinită, iar ziua ar fi fost toată pierdută. Apoi încercă să se gân-
dească la ce ar fi putut să îşi dorescă – ceva care i-ar fi distrat stând şi în casă.
Asta îl puse şi pe el în încurcătură de la bun început. Sunt atât de puţine lucruri
distractive în casă când soarele străluceşte pe cer şi nu poţi să ieşi afară oricât
82 •
de mult ţi-ai dori asta. Robert fugea cât îl ţineau picioarele, însă când ajunse
la colţul străzii, în punctul din care ar fi trebuit să vadă coşmarul arhitectului
(ornamentele din fier din partea de sus a casei), căscă ochii atât de mult, încât a
trebuit să încetinească pasul; pentru că nu poţi să alergi cu ochii larg deschişi.
Apoi se opri dintr-o dată, căci acolo nu mai era nicio casă. Dispăruse şi gardul
din grădina din faţă, iar Robert se frecă la ochi şi privi din nou spre locul unde
fusese casa.
Într-adevăr, ceilalţi îşi puseseră o dorinţă – nu încăpea îndoială – şi îşi
doriseră să locuiască într-un castel; căci iată: în faţa lui se înălţa castelul întun-
ecat şi impunător, foarte înalt şi întins, cu creneluri şi ferestre în ogivă, cu opt
turnuri mari; iar pe locul unde se aflaseră grădina şi livada, erau nişte obiecte
albe punctate ca nişte ciuperci. Robert înaintă uşor şi pe măsură ce se apropie
observă că erau corturi iar printre corturi mergeau bărbaţi în armură – mii şi
mii de oameni.
- Vai! exclamă Robert înflăcărat. Aşa au făcut! Şi-au dorit un castel, iar
acesta e sub asediu! Aşa e mereu cu Spiriduşul Nisipului! Aş vrea să nu
fi întâlnit niciodată arătarea aia blestemată!
La micuța fereastră de deasupra porții mărețe, pe partea cealaltă a șanțului
care se întindea acum acolo unde numai cu o oră în urmă era grădina, cineva
flutura ceva de culoare deschisă, culoarea nisipului. Robert bănui că era una
dintre batistele lui Cyril. Nu se mai albiseră de când vărsase sticla de „Soluţie
combinată pentru nuanţare şi fixare” în sertarul în care se aflau acestea.
Robert îi făcu înapoi cu mâna, dar îşi dete seama imediat că a făcut un
lucru nesăbuit, deorece semnalul său fusese observat de forţele asediatoare, iar
acum veneau spre el doi bărbaţi cu coifuri. Aveau picioare lungi şi erau încălţaţi
cu cizme maro şi veneau spre el cu paşi atât de mari, încât Robert îşi aminti cât
de scurte erau picioarele lui şi nu o mai luă la fugă. Ştia că acest lucru ar fi fost
inutil şi se temea că şi-ar fi înfuriat duşmanul şi mai tare astfel. Aşadar rămase
pe loc, iar cei doi bărbaţi păreau să fie mulţumiţi de atitudinea lui.
- Măi să fie, spuse unul dintre ei, ce viteaz e prăpăditul!
Robert se simţi bine că a fost NUMIT curajos, iar asta îl făcu să se SIMTĂ
curajos. Trecuse, bineînţeles, peste partea cu în care fuese numit „prăpădit”. Ştia
că aşa vorbeau oamenii în romanele cavalereşti pentru tineri şi era evident că nu
• 83
Fără aripi
voiau să fie grosolani cu el. Spera doar că o să înţeleagă ce aveau să îi spună. Era
prea greu să urmărească conversaţiile din romanele cavalereşti pentru tineri.
- Veşmintele-i sunt ciudate, spuse celălalt. Se prea poate să fie un trădător
străin.
- Ia zi, băiete, ce te aduce pe aici?
Robert ştia că asta însemna, „Ia spune-mi, tinere, ce cauţi aici?” – aşa că
Robert răspunse repede:
- Vă rog, vreau să merg acasă.
- Atunci, du-te! spuse omul cu cizmele mai lungi; nu te-mpiedică nimeni
şi nu se ia nimeni după tine. Fir-ar! mai adăugă acesta cu un glas scăzut.
Nu-s sigur, da’ cred că duce veşti celor asediaţi.
- Unde locuieşti, ticălos mic? întrebă omul cu coiful mai mare.
- Acolo, spuse Robert; şi imediat şi-a dat seama că ar fi trebuit să spună
colo-șa.
- Ei, chiar aşa? reluă cel cu cizmele mai lungi. Ia vino-ncoa, băiete, te
ducem imediat la comandatul nostru.
Iar Robert fu de îndată târât în faţa comandantului de la castel.
Comandantul era cea mai glorioasă fiinţă pe care Robert o văzuse vreodată.
Era exact ca în imaginile pe care Robert le admiră de atâtea ori în romanele
cavalereşti. Avea armură şi coif, cal şi blazon, pene, scut, lance şi sabie. Sunt
aproape sigură că armura şi armele erau din perioade diferite. Scutul era din
secolul al treisprezecelea, în timp ce sabia avea un model din Războiul Penin-
sular. Platoşa era din timpul lui Charles I, iar coiful data din a Doua Cruciadă.
Blazonul de pe scut era foarte grandios, trei lei roşii alergând pe un fond albastru.
Corturile erau de ultimă generaţie, şi întreaga înfăţişare a taberei, a armatei
şi a comandantului i-ar fi şocat pe mulţi, dar Robert era mut de admiraţie şi
totul i se părea în regulă pentru că ştia la fel de multă heraldică şi arheologie
ca artiştii înzestraţi care desenau de obicei imaginile din romanele cavalereşti.
Priveliştea era într-adevăr „exact ca o poză.” Era atât de plin de admiraţie încât
s-a simţit mai curajos ca niciodată.
- Vino-ncoa, băiete, spuse comandantul, când bărbaţii cu coifuri de
pe vremea lui Cromwell rostiră câteva cuvinte fără entuziasm. Îşi dete
jos coiful şi îl privi pe băiat. Avea un chip binevoitor şi păr blond lung.
84 •
- Nu-ţi fie teamă; nu te va vătăma nimeni, spuse el.
Robert se bucură nespus la auzul acestor cuvinte. Se întreba ce înseamnă
„a vătăma” şi dacă ar fi mai rea decât ceaiul de siminichie• pe care trebuia să
îl bea uneori.
- Grăieşte fără de teamă, spuse comandantul binevoitor. De unde vii
şi care îți sunt intențiile?
- Ce? spuse Robert, plin de mirare.
- Ce urmăreşti? Care-ţi e misia de pribegeşti printre ostaşii aiştia? Biet
copil, mă jur că inima maică-tii plânge dupa tine chiar acum.
- Nu cred, spuse Robert; vezi bine, nu ştie ca sunt pe-afară.
Comandantul îşi şterse o lacrimă bărbătească, la fel cum ar fi făcut un
comandant dintr-un roman cavaleresc şi spuse:
- Nu te teme să grăieşti adevărul, copile, să nu ai teamă de Wulfrin de
Talbot.
Robert avu sentimentul că acest straşnic comandant al asediatorilor, făcând
el însuşi parte dintr-o dorinţă, ar înţelege mai bine decât Martha, decât ţigăncile
sau decât poliţia din Rochester sau decât preotul de ieri, adevărata poveste a
dorinţelor şi a Psammeadului. Singura problemă era că ştia că nu îşi va aminti
niciodată destule sudalme şi blesteme şi altele de felul acesta, să vorbească ca un
băiat din romanele cavalereşti. Totuşi, a început destul de hotărât, cu o propoziţie
luată direct de la Ralph de Courcy; sau din Băiatul Cruciat şi începu să spună:
- Mulţumescu-ţi pentru bunăvoinţă, cavalere cu păr bălai. Adevărul
sună cam aşa – şi sper că nu eşti pe fugă pentru că povestea-i cam
lungă. Tata şi mama erau plecaţi de-acasă şi când am mers să ne jucăm
în gropile cu nisip, am găsit un Psammead.
- Doamne, ai milă! Un Sammyadd? spuse cavalerul.
- Da, un fel de spiriduş sau vrăjitor, da, asta e, un vrăjitor; care ne-a spus
că ne putem pune câte o dorinţă în fiecare zi, iar, mai întâi, ne-am dorit
să fim frumoşi ca o zi senină.
- Nu prea ţi s-a îndeplinit dorinţa-ţi, mormăi unul dintre ostaşi, uitân-
du-se la Robert, care continuă ca şi când nu îl auzise, deşi era de părere
că remarca fusese într-adevăr jignitoare.
• 85
Fără aripi
- Apoi ne-am dorit să avem mulţi bani – o comoară, ştii; însă nu am

putut să îi cheltuim. Ieri ne-am dorit aripi şi dorinţa ne-a fost îndeplinită
şi ne-am distrat a-ntâia oară de când cu dorinţele.
- Vorba-ţi e ciudată şi stângace, spuse Sir Wulfric de Talbot. Mai spune
încă o dată – cum te-ai distrat?
- A-ntâia, adică pe cinste, nu, eram bucuroşi de norocul nostru, asta
vroiam să zic; doar că mai apoi am intrat în bucluc.
- Ce înseamnă bucluc? Poate încăierare?
- Nu, nu încăierare. A..a...am intrat la ananghie.
- În temniţă? Vai de oasele tale tinere încătuşate! spuse cavalerul cu o
compasiune politicoasă.
-Nu era o temniţă. Doar...doar am dat peste o nenorocire nemeritată,
explică Robert, şi astăzi am fost pedepsiţi să stăm în casă. Acolo locuiesc,
arătă el spre castel. Ceilalţi sunt înăuntru şi nu au voie să iasă afară. Este
numai vina Psammeadului, adică a vrăjitorului vreau să spun. Mi-aş
dori să nu îl fi întâlnit niciodată.
- Este un vrăjitor puternic, zici?
- O, da, chiar foarte puternic!
- Şi tu crezi că farmecele vrăjitorului pe care l-aţi mâniat mi-au făcut
armata mai puternică, spuse bravul comandant; dar să ştii că Wulfric
de Talbot nu are nevoie de ajutorul niciunui vrăjitor să îşi conducă
armata către victorie.
- Nu, sunt convins că nu, spuse Robert imediat cu politeţe; bineînţeles
că nu ai avea nevoie. Chiar şi-aşa, vina îi aparţine numai în parte, noi
suntem cei mai vinovaţi. Nu se întâmplau toate astea dacă nu eram noi
cu aceste dorinţe.
- Cum vine asta, tinere cutezător? întrebă Sir Wulfric de sus. Vor-
bele-ţi sunt întunecate şi în plus, deloc curtenitoare. Dezleagă-mi gh-
icitoare-aista!
- O! făcu Robert cu disperare, bineînţeles că nu o ştii, însă nu sunteţi
câtuşi de puţin ADEVĂRAŢI. Nu vă aflaţi aici decât pentru că ceilalţi
trebuie că au fost destul de idioţi, încât să îşi dorească un castel, iar
când va apune soarele, veţi dispărea şi totul va fi bine.
86 •
Comandantul şi ostaşii îşi aruncară o privire, mai întâi plină de milă şi apoi
de mânie, când omul cu cizme mai lungi spuse:
- Ai grijă, nobile lord; trebuie că derbedeul face pe nebunul să scape
din ghearele noastre. N-ar fi bine să-l legăm?
- Sunt la fel de nebun ca şi tine, spuse Robert cu mânie, poate nici chiar
aşa, doar că am fost un idiot, gândindu-mă că aţi înţelege ceva. Daţi-mi
drumul, nu v-am făcut nimic!
- Încotro? întrebă cavalerul, care părea să fi crezut întreaga poveste cu
vrăjitorul până la partea despre el însuşi. Încotro ai lua-o?
- Acasă, normal. Robert arătă spre castel.
- Şi să le duci vești ca să-i poţi ajuta, nu? Nici gând!
- Foarte bine atunci, spuse Robert, venindu-i brusc o idee; atunci lăsaţi-
mă să merg în altă parte.
Mintea sa căuta cu înverşunare o soluţie printre amintirile sale despre ro-
manele cavalereşti.
- Sir Wulfric de Talbot, spuse el răspicat, e-o batjocură ticăloasă să ...să
ţii cu forţa un flăcău, adică pe cineva care nu a făcut nimic rău, când el
vrea să o ia din loc liniştit, adică să plece fără scandal.
- Îmi spui asta verde-n faţă! Ticălos blestemat! răspunse Sir Wulfric.
Însă cererea lui era aceea de a merge acasă.
- Şi totuşi, adevărat grăieşti, adăugă el gânditor. Mergi unde pofteşti,
adăugă el cu nobleţe, eşti liber. Wulfric de Talbot nu se luptă cu copii
şi uite, Jakin te va însoţi.
- Bine, spuse Robert cu frenezie. Cred că Jakin se va simţi bine. Haide,
Jakin. Sir Wulfric, te salut.
Îl salută în maniera militară modernă şi o rupse la fugă spre groapa cu nisip,
iar Jakin ţinea pasul uşor cu cizmele sale lungi. Găsi Spiriduşul de Nisip şi îl
dezgropă, îl trezi şi îl imploră să îi mai îndeplinească o dorinţă.
- Deja ţi-am îndeplinit două dorinţe astăzi, mormăi el, şi una dintre
ele a fost mai dificilă decât orice altă dorinţă pe care am îndeplinit-o
vreodată!
• 87
Fără aripi
- Dar fă-o, fă-o, fă-o, fă-o, FĂ-O! spuse Robert, în timp ce Jakin rămase
cu gura căscată, îngrozit de bestia care vorbea şi care se holba cu ochii-i
ca de melc la el.
- Ei bine, ce e? se răsti morocănos Psammeadul somnoros.
- Mi-aş dori să fiu cu ceilalţi, spuse Robert, iar Psammeadul începu să
se umfle. Robert nu se gândise să îşi dorească să dispară castelul ase-
diat. Bineînţeles că ştia că toţi apăruseră dintr-o dorinţă, însă săbiile şi
pumnalele, suliţele şi lăncile păreau mult prea reale pentru a le face să
dispară. Robert îşi piedu cunoştinţa pentru o clipă, iar când deschise
ochii, ceilalţi se înghesuiau în jurul lui.
- Nu te-am auzit intrând, spuseră ei. Cât de grozav ai fost că ţi-ai dorit
să ne îndeplinească nouă dorinţa!
- Bineînţeles că ne-am dat seama că asta ai făcut.
- Dar trebuia să ne fi spus. Dacă ne-am fi dorit ceva prosteşte?
- Prosteşte? spuse Robert, cu adevărat mânios. Aş vrea să ştiu ce altceva
mai prostesc v–aţi fi putut dori? Aproape că m-ați băgat în temniţă – vă
spun eu!
Apoi le spuse întreaga poveste, iar ceilalţi recunoscură că, într-adevăr, tre-
cuse prin clipe grele. Însă îi lăudară curajul şi isteţimea atât de mult, încât îşi
recăpătă cumpătul şi se simţi mai curajos ca niciodată, de aceea acceptă să fie
căpitanul forţelor asediate.
- Nu am făcut nimic încă, spuse Anthea liniştită; te-am aşteptat pe tine.
Vom trage în ei prin crăpăturile astea cu arcul şi săgeţile pe care le-ai
primit de la unchiul, iar tu vei trage primul.
- Nu cred că aş vrea să fac asta, spuse Robert precaut; nu ştiţi ce au la
îndemână. Au arcuri şi săgeţi ADEVĂRATE – grozav de multe – şi săbii,
suliţe, pumnale şi tot felul de lucruri ascuţite. Toţi sunt cu totul şi cu
totul adevăraţi. Nu e doar o poză, o închipuire sau ceva de felul ăsta;
ne pot face rău sau chiar ne pot omorî, n-am nicio îndoială. Încă mă
mai doare urechea. Aţi explorat castelul? Pentru că mai bine îi lăsăm în
pace, atâta timp cât ne lasă şi ei în pace. L-am auzit pe Jakin spunând
că nu ne vor ataca până la apusul soarelui. Ne-am putea pregăti pentru
atac. Sunt soldaţi în castel care să îl apere?
88 •
- Nu ştim asta, spuse Cyril. Ştii, imediat ce mi-am dorit să fim într-un
castel asediat, totul a mers pe dos, iar când s-a îndeplinit, ne-am uitat
pe fereastră şi am văzut tabăra cu totul şi pe tine şi bineînţeles că am
continuat să ne uităm la toate lucrurile astea. Nu-i aşa că-i grozavă
camera asta? E cât se poate de adevărată!
Aşa era, într-adevăr. Era pătrată, cu pereţi de piatră groşi de peste un metru
şi cu bârne mari pe tavan. Într-un colţ era o uşă joasă care ducea către nişte
trepte ce urcau şi coborau. Copiii o luară în jos pe scări şi se treziră într-o uriaşă
cameră de pază boltită; cu uşile gigantice închise şi blocate. La baza turnului
rotund se afla o cameră mică cu o fereastră ceva mai mare decât celelalte fer-
estre şi, uitându-se prin ea, observară că podul mobil era ridicat, iar barierele
erau coborâte; şantul cu apă care înconjura castelul părea foarte lat şi adânc.
În partea opusă uşii uriaşe care ducea către şanţ se afla o altă uşă uriaşă cu o
uşiţă. Copiii trecură prin ea şi se treziră într-o curte mare pavată, înconjurată
de uriaşii pereţi gri ai castelului ce se înălţau întunecaţi şi solizi.
În mijlocul curții stătea Martha, mișcându-și brațul drept înainte și înapoi
prin aer. Bucătăreasa se apleca și își mișca și ea mâinile într-un mod nefiresc.
Dar cel mai ciudat, și, în același timp, cel mai înfiorător lucru era faptul că
Mieluț, care nu se sprijinea de nimic, plutea la aproape trei metri deasupra
pământului, râzând voios.
Copiii alergară spre el, dar chiar în momentul în care Anthea își întinse
brațele pentru a-l apuca, Martha spuse furioasă:
- Lăsați-l în voie – io așa zic, don’șoară, c-a fost cuminte.
- Dar CE face? spuse Anthea.
- Ce face? Apăi, șade în scaunul lui înalt, ca un boier nobil, și se uită la
mine cum calc. Duceți-vă la ale voastre, io așa zic – iar mi s-a răcit fierul.
Se îndreptă către sobă și părea că scormonește într-un foc invizibil cu
un vătrai nevăzut şi că pune o farfurie nevăzută într-un cuptor invizbil.
- Vedeți-vă de ale voastre, așa zic, spuse ea; şi-așa am rămas în urmă.
Nu vă dau cina dacă mă țineți așa din treburi. Hai, mergeți, că de nu,
vă prind o cârpă de vase de cozile alea.
- Eşti sigură că Mieluț e teafăr? întrebă Jane nerăbdătoare.
• 89
Fără aripi
- Sănătos tun, asta dacă nu-l agitați. Credeam c-o să vreți să scăpați de
el azi; da luați-l, dacă vreți, ferească Domnu’.
- Nu, nu, spuseră ei în cor, și se grăbiră să plece. Ceea ce trebuia să facă
acum era să apere castelul, iar Mieluț era mai în siguranță așa, sus-
pendat în aer într-o bucătărie invizibilă, decât într-unul din corpurile
de gardă ale unui castel asflat sub asediu. Copiii intrară pe prima ușă
care le ieși în cale și se așezară neajutorați pe o bancă de lemn care se
întindea în toată camera.
- Cât de îngrozitor! spuseră Anthea și Jane odată, Jane adăugând: Mă
simt ca într-un azil de nebuni.
- Ce înseamnă asta? spuse Anthea. E înfricoșător; nu-mi place. Mai bine
ne-am fi dorit ceva mai simplu – un căluț, un măgar, altceva.
- Degeaba ne dorim ACUM, spuse Robert cu amărăciune; iar Cyril spuse:
- Ține-ți gura un pic; vreau să mă gândesc în linişte.
Își îngropă fața în mâini, în timp ce restul copiilor cercetau împrejurimile.
Se aflau într-o cameră lungă cu tavanul arcuit, în care erau înșiruite mese din
lemn, iar la capătul camerei era așezată o astfel de masă pe un fel de suprafață
înălțată. Camera era obscură și mai mult întunecată. Pe podea erau răspândite
obiecte uscate, ca niște bețe, și deloc frumos mirositoare.
Cyril se ridică brusc și rosti:
- Să ne gândim, totul e în regulă. Cred că lucrurile stau așa: ne-am pus
dorința ca servitorii să nu observe nicio diferență după ce ne-am pus
dorințele. Și, cum nu ne-am dorit în mod special ca Mieluț să pățească
ceva, cred că e în siguranță. Așa că bineînțeles că n-au observat nici
castelul sau celelalte lucruri. Pe de altă parte, castelul e în același loc unde
era – adică e – casa noastră, iar servitorii trebuie să existe în continuare
în casă, pentru că ei văd în continuare casa; și deci –
- Of, NU! ţipă Jane; îmi faci capul să se-nvârte exact ca într-un carusel.
Ce mai contează! Sper, doar, că vom apuca să vedem cina, atâta – pentru
că dacă e invizibilă, nu va avea niciun gust, și apoi n-o vom putea mânca!
ȘTIU SIGUR că așa e, pentru că am încercat să văd dacă atunci când
pun mâna, simt scaunul pe care stătea Mieluț, dar sub el nu era decât
90 •
aerul. Iar aer nu puteam să mănânc, și-acum mă simt ca și cum n-aș fi
luat micul dejun de ani și ani.
- N-are rost să ne gândim la asta, spuse Anthea. Hai să mai explorăm,
poate găsim și ceva de mâncare.
Acest gând sădi speranță în minte fiecăruia dintre copii, așa că se duseră
să exploreze castelul. Dar, deși era cel mai perfect și încântător castel pe care ți
l-ai fi putut imagina, decorat în maniera cea mai completă și frumoasă, nu se
găseau nici mâncare, nici ofițeri.
- Dacă te-ai fi gândit să-ți dorești să fii asediată într-un castel bine păzit
și aprovizionat...îi reproșă Jane.
- Nu te poți gândi la toate, spuse Anthea. Cred că este în jurul orei cinei.
Se înşela, de fapt. Se plimbară prin castel, urmărind mișcările stranii ale
servitorilor din mijlocul curții, căci, desigur, nu puteau fi siguri exact unde se
afla sufrageria casei invizibile. În acel moment, o văzură pe Martha ducând o
tavă invizibilă în celălalt capăt al curții, căci se pare că sufrageria și salonul de
bal al castelului erau în același loc. Și cât de dezamăgite le-au fost inimile când
și-au dat seama că tava era invizibilă!
Așteptară într-o tăcere nesuferită, privind cum bucătăreasa începe să taie
pulpa invizibilă a unei fripturi de miel pe care îl servea alături de legume in-
vizibile și cartofi, cu o lingură pe care nimeni nu o putea vedea. După ce femeia
ieși din cameră, copiii se uitară la masa goală și apoi unul la celălalt.
- E mai rău decât orice altceva, spuse Robert, căruia, până acum, nu-i
plăcuse deosebit de tare cina.
- Mie nu mi-e chiar așa foame, spuse Anthea, încercând să vadă partea
bună a lucrurilor, ca întotdeauna.
Cyril își strânse cureaua ostentativ, iar Jane izbucni în lacrimi.
• 91
a b Capitolul VII
Un asediu
și un pat
C
opiii stăteau în sumbra sală de banchet a castelului, la capătul uneia
dintre lungile mese de lemn. Acum nu mai exista nicio speranţă. Mar-
tha adusese prânzul, iar aceasta fusese si invizibil şi de neatins; încât,
când pipăiră cu mâinile lor de-a lungul mesei, ştiură prea bine că pentru ei nu
era nimic acolo în afara unei simple MESE.
Deodată, Cyril simţi ceva în buzunar.
- Bine ! ţipă el. Priviţi aici ! Avem biscuiţi !
Mai mult sfarămaţi şi mărunţiţi, evident, dar tot biscuiţi erau. Trei întregi,
si un pumn generos de firimituri şi fragmente.
- I-am luat de dimineaţă şi am cam uitat de ei, le explică el, în timp ce
îi împărţea, cu o corectitudine strictă, în patru grămezi egale.
Biscuiţii lui Cyril fură serviţi într-o linişte veselă, deşi avură un gust puţin
ciudat, deoarece stătuseră toata dimineaţa în buzunarul lui Cyril, alături de
un ghem de sfoară smolit, câteva conuri verzi de brad şi o minge din ceară.
- Da, dar priveşte aici, Cyril , spuse Robert, tu eşti aşa priceput în a
explica despre invizibilitate şi toate cele. Cum se face atunci că biscuiţii
sunt aici, iar toata pâinea, carnea şi restul lucrurilor au dispărut ?
• 93
Un asediu și un pat
- Nu ştiu, spuse Cyril, după o pauză, doar dacă deja LE-AM avut. Nimic
nu s-a schimbat la noi. Tot ce am în buzunar e în regulă.
- Atunci dacă le-am AVUT, carnea de oaie ar fi reală, mai spuse Robert.
Oh, cât mi-aş dori sa o putem găsi!
- Dar nu o putem găsi. Mă gandesc că nu e a noastră până când nu
ajunge în gurile noastre.
- Sau în buzunarele noastre, spuse Jane, gândindu-se la biscuiţi.
- Cine îşi umple buzunarele cu carne de oaie, gâsculiţo ? spuse Cyril.
Dar eu ştiu – cel puţin, voi incerca.
El se aplecă peste masă, cu faţa foarte aproape de ea, necontenind să deschidă
şi să închidă gura, ca şi cum ar fi muşcat din aer.
- Nu are sens, spuse Robert cu o profundă tristeţe. Doar te vei – Hei!
Cyril se ridică în picioare, zâmbind triumfător şi ţinând în gură o bucată
pătrată de pâine.
Totul fusese destul de real. Toată lumea văzu. E adevărat că, îndată ce
muşcă o bucată, restul dispăru; dar fu bine, pentru că ştia că a avut bucăţica de
mâncare în mâna sa, deşi el nu a putut-o vedea, nici simţi.
Luă o altă muşcătură din aerul dintre degetele sale, ca mai apoi aerul să
se transforme în pâine. În clipa următoare, toţi ceilalţi îi urmau exemplul, de-
schizându-şi şi închizându-şi gurile la câțiva centrimetri de masa goală.
Robert prinse chiar o felie de carne de oaie, dar cred că mă voi opri din re-
latarea acestei scene dureroase. Este suficient să spun doar că a fost destulă carne
de oaie pentru toţi, şi că, atunci când Martha veni pentru a schimba farfuriile,
le spuse copiilor că nu mai văzuse o asemenea dezordine de când s-a născut.
Budinca fu, din fericire, un seu simplu Roly-Poly, şi ca răspuns la întrebările
Marthei, toţi copiii, de comun acord, spuseră că NU doresc melasă în ea, nici
gem, nici zahăr.
- Simplă doar, te rugăm, mai ziseră ei.
- Ei bine, mă întreb ce mai urmează! spuse Martha, iar apoi plecă.
Apoi, urmă o altă scenă la care nu voi insista foarte mult să vă povestesc,
pentru că nimeni nu arată bine culegând cu gura bucăţi de budincă de
seu, exact cum face un câine.
94 •
Partea bună, la urma urmei, fu că toţi serviră prânzul, iar acum simţeau
că aveau mai mult curaj în pregătirea atacului ce urma sa se producă
înainte de apusul soarelui.
Robert, în calitatea sa de căpitan al întregii echipe, insistă să se urce în vârful
unuia dintre turnuri şi să cerceteze zona, prin urmare cu toţii se duseră sus.
Acum ei puteau vedea tot castelul, şi mai puteau vedea, de asemenea, că
dincolo de şanţ, de fiecare parte a acestuia, erau ridicate corturile asediatorilor.
Fiori reci şi incomozi simţiră copiii pe spate, în timp ce îi vedeau pe toţi
acei bărbaţi atât de ocupaţi cu curăţatul şi ascuţitul armelor lor sau de aranjatul
arcurilor şi lustruitul scuturilor.
O parte mare din ei veniseră de-a lungul drumului, împreună cu cai care
păreau că duc trunchiul unui copac mare; iar Cyril păli, ştiind că era pentru
un berbec, adică ceea ce se numea o maşină de război, folosită la spargerea
zidurilor şi a porţilor.
- Ce bine că avem un şanţ, spuse el; şi ce bine că podul mobil e ridicat
– nu aş fi ştiut niciodata cum sa-l folosesc.
- Bineînţeles că trebuie sa fie ridicat într-un castel aflat în asediu.
- Ar fi trebuit să fie soldaţi înăuntru, nu-i aşa? zise Robert.
- Vezi tu, nu ştii de cât timp acesta e asediat, spuse Cyril în chip în-
tunecos; probabil cei mai mulţi dintre apărătorii curajoşi au fost ucişi
destul de devreme în asediu şi toate proviziile mâncate, iar acum poate
că mai există doar câţiva supravieţuitori îndrăzneţi, iar aceia suntem
noi, aşa că îl vom apăra până la moarte.
- Şi cum începi – apărarea până la moarte, ţin să te întreb? spuse Anthea
- Păi, ar trebui să fim foarte bine înarmaţi, iar apoi să îi lovim pe măsură
ce avansează în atac.
- Obişnuiau să toarne plumb fierbinte peste asediatori, atunci când
acesţia ajungeau prea aproape de castel, spuse Anthea. Tata mi-a arătat
la Castelul Bodiam găurile ce aveau scopul de a se turna prin ele. Sunt
unele asemănătoare cu acelea, aici, în poarta turnului.
- Cred că mă bucur că este doar un joc; ESTE doar un joc, nu-i aşa?
mai spuse Jane
Dar nimeni nu răspunse.
• 95
Copiii găsiră o mulţime de arme ciudate în castel, şi în cazul în care aceştia

nu erau deloc înarmaţi, acum era clar ca în curând vor fi, după cum spusese
Cyril, înarmați din greu, aceste săbii, lănci şi baliste fiind prea grele chiar şi
pentru puterea bărbătească a lui Cyril; cât despre arcuri, niciunul dintre copii
nu reuşea măcar să le aplece. Pumnalele erau mai bune, însă Jane spera că ase-
diatorii nu vor reuşi să se apropie într-atât, încât să fie nevoie să le folosească.
- Nu-i nimic, le putem azvârli ca pe suliţe, spuse Cyril, sau le putem
arunca în capul oamenilor. Vă spun că există o mulţime de pietre în
cealaltă parte a curţii. Poate că ar trebui să luăm aici câteva ca să le putem
arunca în capul atacatorilor, în cazul în care ar încerca să înoate şanţul.
Deci, un morman de pietre fu adus în camera de deasupra porţii, şi un alt
morman, cu aspect lucios, ţepos şi periculos, de pumnale şi de cuţite.
În momentul în care Anthea mergea prin curte în căutare de mai multe
pietre, o ideea subită şi preţioasă îi trecu prin minte. Se duse astfel la Martha
şi îi spuse:
- Putem avea doar biscuiţi la ceai? Ne vom juca de-a castelele asediate
şi vrem biscuiţii ca să aprovizionăm garnizoana. Pune-i pe ai mei în
buzunar, te rog, mâinile mele sunt atât de murdare, iar eu le voi spune
celorlalţi sa vină după ai lor.
A fost într-adevăr o idee buna, căci acum cu patru mâini pline de aer, care
se transformă în biscuiţi în clipa în care Martha îl înghesui în buzunarele lor,
garnizoana fu bine aprovizionată până la apusul soarelui.
Aduseră cu ei şi nişte vase din fier, pline cu apă rece ca să le toarne pe ase-
diatori, în locul plumbului fierbinte, cu care castelul se pare că nu era asigurat.
După-amiaza trecu cu o rapiditate minunată. Era foarte palpitant, dar ni-
ciunul dintre ei, cu excepţia lui Robert, nu putea simţi că aceasta era cu adevărat
o treabă periculoasă.
Pentru ceilalţi, care văzuseră tabăra asediatorilor numai de la distanţă, totul
părea pe jumătate un joc, pe jumătate un vis splendid, distinct şi perfect sigur.
Robert însă, putea simţi în mod real.
Când veni vremea ceaiului, biscuiţii fură mâncaţi cu apă din fântâna adânca
din curte, şi băută din coarne.
96 •
Cyril insistă să se pună deoparte opt biscuiti, în cazul în care cineva va
leşina din cauza emoţiei. Chiar în clipa în care punea biscuiţii de rezervă într-un
fel de dulăpior din piatră, fără o uşă, un sunet brusc îl făcu să scape trei dintre
ei. Era strigătul puternic şi feroce al unei trompete.
- Vezi, ESTE real, spuse Robert, şi ne vor ataca!
Toţi se grăbiră către ferestrele înguste.
- Da, mai spuse Robert, ies toţi din corturile lor şi se deplasează precum
furnicile. Uite-l pe Jakin, dansând pe punctul de întâlnire al podului.
Mi-aş dori să mă poată vedea scoţând limba la el ! Pff !
Ceilalţi erau deja prea speriaţi să mai dorească să-şi scoată limbile la cineva.
Se uitară la Robert cu un respect plin de uimire. Anthea spuse:
- Tu ești cu ADEVĂRAT curajos, Robert.
- Un fleac! însă paloarea lui Cyril se transformă în roşeaţă într-o clipă.
El s-a pregătit toată după-amiaza să fie curajos, iar eu nu am fost gata,
asta e tot. Voi fi mai curajos decât el într-o jumătate de clipă.
- Of, Doamne! spuse Jane, ce contează care din voi doi este mai curajos?
Cred că Cyril a fost un prostuţ să-şi dorească un castel, şi eu chiar nu
vreau să mă joc !
- NU este , o întrerupse Robert cu asprime, dar Anthea urmă :
- Oh, ba da, eşti, spuse ea cu credinţă; e un joc tare drăguţ, cu adevărat,
pentru că e imposibil ca ei sa reuşească să pătrundă înauntru, iar dacă
fac asta, femeile si copiii sunt întotdeauna cruţaţi de armatele civilizate.
- Dar eşti chiar atât de sigură că ei sunt CIVILIZAȚI ? a întrebat Jane,
gâfâind. Par a fi din timpuri străvechi.
- Bineînţeles că sunt. Anthea arătă cu bucurie prin fereastra îngustă.
Uitaţi-vă la steguleţele de pe lăncile lor cât de luminoase sunt – şi ce
simpatic este liderul lor ! Uitaţi, acela e el – nu-i aşa, Robert ? Pe calul
cel sur.
Jane se uită şi ea, iar scena era aproape prea draguţă ca să se alarmeze.
Gazonul verde, corturile albe, reflexia luminii în metalul lăncilor, strălu-
cirea armurilor, precum şi culorile vii ale eşarfelor şi tunicilor, totul părea un
tablou splendid.
• 97
Trompetele sunau, iar când acestea se opreau pentru răsuflu, copiii puteau
auzi clincănitul armurilor şi murmurul vocilor.
Un trompetist veni la marginea şanţului, care acum părea cu mult mai îngust
decât la început, şi suflă cel mai puternic şi mai lung sunet din câte auziseră
copiii până atunci.
Când măreţul sunet pieri în depărtare, un om ce se afla lângă trompetist
strigă:
- Hei, voi de acolo ! iar vocea lui ajunse clar până la cazarmă.
- Hei ! strigă Robert la rândul lui deodată.
- În numele Regelui nostru şi al bunului nostru domn şi de încredere
lider, Sir Wulfric de Talbot, somăm acest castel să se predea – la durerea
focului şi a sabiei făra milă. Vă predaţi ?
- Nu, strigă Robert, bineînţeles că nu! Niciodată, niciodată, NICIODATĂ !
Omul răspunse înapoi:
- Atunci soarta să vă fie pe propriile capete !
- Înveseliţi-vă, spuse Robert într-o şoaptă cumplită. Înveseliţi-vă pentru
a le arăta că nu ne temem şi agitaţi pumnalele să facem cât mai mult
zgomot. Unu, doi, trei! Hip, hip, hooray! Înca o dată − Hip, hip, hooray!
Înca una − Hip, hip, hooray!
Ovaţiile erau mai mult înalte şi slabe, dar zornăitul pumnalelor le intensifică
puterea şi adâncimea.
Se mai auzi încă un strigăt din tabăra de peste şanţ, iar apoi copiii simţiră
că atacul începe cu adevărat.
Se lăsa întunericul în camera de deasupra porţii, astfel că Jane prinse un
pic de curaj, amintindu-şi că apusul soarelui nu poate fi prea departe acum.
- Şanţul este îngrozitor de îngust, a spus Anthea.
- Dar nu pot intra în castel nici dacă reuşesc să înoate precum peştii,
spuse Robert.
Şi în timp ce vorbea, auzi paşi pe scara din afară – paşi grei şi zăngănit de
oţel. Pentru o clipă, toţi îşi ţinură respiraţia.
Oţelul şi paşii au urcat apoi pe scara ce ducea în turn. Atunci, Robert sări
încet la uşă şi îşi scoase pantofii.
98 •
- Aşteptaţi aici, şopti el, şi se luă rapid şi silenţios după paşi si după
zăngănitul oţelului.
Aruncă o privire furişă în camera de sus. Omul se afla acolo, într-adevăr,
şi nu era nimeni altul decât Jakin, ud leoarcă de la apa din şanţ, jucându-se cu
maşinăria ce Robert credea sigur a fi cea care a acţionat podul mobil.
Robert izbi deodată uşa şi întoarse cheia cea mare în încuietoare, chiar în
clipa când Jakin se năpusti spre ea.
Apoi, o zbunghi pe scări, în partea cea mai de jos a tunului, unde se afla
cea mai mare fereastră.
- Trebuia să o apărăm pe ACEASTA ! ţipă către ceilalţi în timp ce
îl urmau. Ajunseră chiar la timp. Un alt om înotase şanţul, iar acum
degetele sale se aflau chiar pe marginea ferestrei. Robert nu înţelegea
cum de a reuşit acesta să iasă afară din apă.
Dar văzu degetele agăţate şi le lovi cât de tare a putut cu o bară de oţel pe
care o găsi pe podea. Bărbatul căzu pleoşc în apa din şanţ. Într-o clipită, Robert
era deja afară din micuţă cameră, trântindu-i uşa şi baricadând-o cu lacătele
sale enorme, chemându-l şi pe Cyril sa dea o mână de ajutor.
Aflându-se înapoi în turnul de deasupra porţii, respirau cu greutate, pri-
vindu-se unul pe celălalt. Jane ţinea gura deschisă.
- Înveseleşte-te, Jenny, spuse Robert, nu va mai dura prea mult.
Deodată se auzi un scârţâit chiar deasupra lor, iar ceva se zgudui şi se scutură.
Podeaua pe care se aflau părea să se cutremure. Pe urmă, ceva se prăbuşi, iar
ei îşi dădură seama că podul fusese coborât la loc.
- Oh, Doamne! spuse Anthea, lăsând din mână piatra ce se pregătea să
o arunce afară. Mă tem că am rănit pe cineva!
Robert prinse piatra cu furie.
- Sper doar că asta s-a şi întâmplat! spuse el. Aş da orice pentru un bun
fierbător de plumb. Atunci cu adevărat s-ar preda!
Se auzeau acum mai multe tropăituri, pe urmă o pauză, urmată de straşnica
bubuitură a berbecului de asediu. Şi în micuţa cameră se întunecase deja.
- Am rezistat până acum, ţipă Robert, nu ne vom preda ! Soarele TRE-
BUIE să apună într-un clipă!
• 99
Iată-i – iar se îngramădesc toţi jos. Păcat că nu mai e timp să mai adunăm
nişte pietre! Aici, toarnă apa aia pe ei! Nu are niciun sens, desigur, dar îi va
înfuria cu siguranţă.
- Oh Doamne! spuse Jane, nu crezi ca ar fi mai bine să ne predăm?
- Niciodată! spuse Robert, vom negocia, dacă doreşti, dar nu ne vom preda
niciodată! Oh, când o să mă fac mare, o să mă fac soldat, să vezi de nu.
- Hai să fluturăm o batistă şi să cerem o negociere, pledă Jane. Nu cred
ca soarele mai are de gând să apună în seara asta.
- Udă-i cu apă întâi – brutele! spuse Robert cel însetat de luptă.
Aşa ca Anthea înclină cea mai apropiată gaură pentru plumb şi turnă. Auziră
sunetul unei împroşcări, dar nimeni de jos nu părea să fi simţit apa.
Şi din nou, berbecul lovi în poarta cea mare. Anthea se opri.
- Cât de stupid, spuse Robert, culcat la podea şi pândind cu un ochi
printr-o gaură de plumb.
- Bineînţeles că găurile fac legătura cu dedesubtul turnului-poartă,
sunt pentru momentul când inamicul reuşeşte să treaca de poartă şi
aproape totul este pierdut.
Se târî până la marginea ferestrei cu trei colţuri din mijlocul peretelui, şi,
luând oala de la Anthea, începu să toarne apă prin deschizătură.
Şi de cum începu să toarne, zgomotul berbecului şi tropăitul duşmanilor
cât şi scandările lor, dar şi cuvintele precum „predaţi-vă” sau „De Talbot pentru
totdeauna’’, toate se opriră brusc şi dispărură exact ca fumul unei lumânări.
Micuţa cameră întunecoasă părea să se învârtească nebuneşte şi să se întoarcă cu
susul în jos, iar când copiii își reveniră, erau teferi şi nevătămaţi, în dormitorul
din propria lor casă, cu ornamentul de coşmar amplasat pe acoperiş.
Se adunară toţi la fereastră, uitându-se afară. Şanţul, corturile si forţa ase-
diatoare – toate dispăruseră – rămase doar grădina cu ale sale încurcături de
dalii, gălbenele, asteri şi trandafiri târzii şi spinoasele balustrade din fier, precum
şi liniştea drumului alb.
Toată lumea respiră adânc.
- Foarte bine ! spuse Robert. V-am spus eu! Şi nu ne-am predat, aşa-i?
- Nu te bucuri acum că mi-am dorit un castel? întrebă Cyril.
100 •
- Cred că ACUM mă bucur, spuse Anthea încet. Dar cred că nu mi-aş
mai dori să se repete vreodată, dragă Veveriță !
- Oh, a fost pur şi simplu splendid, spuse Jane în mod neaşteptat. Nu
m-am temut deloc!
- Oh, îţi spun…voia să adauge Cyril, dar Anthea îl opri.
- Ascultă aici, spuse ea, tocmai ce mi-a trecut prin minte. Asta e prima
data când ne-am dorit ceva şi nu ne-a certat nimeni. Nici cea mai mică
mustrare.
Nimeni nu e furios la parter, sunt bine sănătoşi, am avut o zi extrem de
minunată – adică nu chiar minunată, dar înţelegeţi ce vreau să spun. Iar acum
ştim cât de curajos este Robert – şi Cyril, bineînţeles, adăugă ea în grabă, şi Jane
de asemenea. Şi nu ne-a mustrat niciun adult.
Deodată, uşa se deschise brusc si violent.
- Ar trebui să vă fie ruşine, se auzi spunând Martha, iar după vocea sa,
îşi putură da seama că e foarte supărată. Am ştiut eu că nu veţi rezista
toată ziua să nu faceţi vreo trăznaie. Nu poate omul să ia o gură de aer
în pragul casei, căci trebuie să-i goliţi voi oalele cu apă în cap. La culcare
cu toţii, şi încercaţi să vă treziţi copii mai cuminţi mâine dimineaţă.
Acum, nu mă faceţi să vă spun de două ori ! Dacă nu-l găsesc pe vreunul
din voi în pat în zece minute, vă arăt eu voua, asta e tot! Ce naiba !
Martha plecă apoi nepăsătoare dintr-un cor de regrete şi scuze. Copiilor le
părea tare rău, dar de fapt nu era vina lor. Nu te poţi abţine dacă torni apă pe
un duşman asediator, iar castelul se preschimbă deodată în casa ta – şi totul se
schimbă cu excepţia apei, care se întamplă să cadă pe pălăria curată a altcuiva.
- Totuşi, nu înţeleg de ce apa nu s-a preschimbat în nimic, spuse Cyril.
- Dar de ce s-ar fi preschimbat ? întrebă Robert. Apa e apă în toată
lumea. Presupun că fântâna castelului e aceeaşi din ograda noastră,
spuse Jane. Şi chiar aşa şi este.
- M-am gândit eu că nu putem sa ne îndeplinim o dorinţă fără să fim
şi mustraţi, spuse Cyril, era prea frumos pentru a fi adevărat.
- Haide, Robert, eroul meu militar, o să vezi că dacă ne liniştim în pat,
ea nu va mai fi aşa de supărată, şi poate ne va aduce şi cina. Sunt grozav
de flămândă!
• 101
- Noapte bună, copii!

- Noapte bună! Sper să nu se întoarcă iarăşi castelul peste noapte, spuse
Jane.
- Bineînţeles că nu, spuse repede Anthea, dar Martha cu siguranţă – nu
peste noapte, ci într-o clipă. Hai, întoarce-te, să-ţi dezleg cordonul de
la şorţuleţ.
- Nu ar fi fost umilitor pentru Sir Wulfric de Talbot, întreba Jane
visătoare, să știe că jumătate din garnizoana asediată purta sorţuleţe ?
- Și cealaltă jumătate purta pantalonași scurți. Groaznic, întradevăr.
Stai liniștită că strângi nodul și mai tare, spuse Anthea.
102 •
a b Capitolul VIII
Mai mare
decât băiat ul
brut a rului
- Fiți atenți, zise Cyrill. Mi-a venit o idee.
- Te-a durut? întrebă Robert compătimitor.
- Nu fi stupid! Nu vorbesc prostii.
- Taci odata, Robert ! zise Anthea.
- S-auzim discursul lui Veveriţă, zise Robert.
Cyril făcu o schemă de echilibristică pe marginea apei, unde se întâmpla
să se afle toată lumea, şi cuvântă.
- Prieteni, compatrioţi şi compatrioate, am găsit un Sammayad. Am
avut dorinţe. Am avut aripi, am fost frumoşi ca ziua, uf, a fost chiar de-a
dreptul minunat dacă vreţi. Am avut şi bogăţii, şi castele, şi întâmplarea
aceea ciudată cu Mieluț. Dar n-am ajuns departe. Chiar n-am primit
nimic pentru dorinţele noastre, care să merite osteneala.
- Dar s-au întâmplat nişte lucruri, interveni Robert, asta înseamnă
întotdeauna ceva.
• 103
Mai mare decât băiatul brutarului
- Nu e de ajuns, dacă nu sunt lucrurile potrivite, zise Cyril cu fermitate.

M-am gândit.
- În liniştea sau cum îi spune? Liniştea nopţii. E ca şi cum ţi s-ar pune
deodată o întrebare din istorie – data Cuceririi normande sau ceva
asemănător, ştii răspunsul mereu, dar când eşti întrebat se face gol în
capul tău. Doamnelor şi domnilor, ştiţi foarte bine că atunci când pier-
dem timpul de pomană, aşa cum ştim noi cel mai bine, se ivesc mereu
o grămadă de lucruri, iar atunci se nasc dorinţele reale şi serioase în
mintea celui în cauză.
- I-auzi, i-auzi, zise Robert.
- A celui în cauză, oricât de stupid ar fi el, continuă Cyril. Serios, chiar şi
lui Robert i s-ar putea întâmpla să se gândească la o dorinţă cu adevărat
folositoare – Gura, Bobs ! O să strici tot spectacolul !
O luptă aprigă pe marginea apei începu între cei doi fraţi, însă amândoi
ieşiră uzi leoarcă din toată această gâlceavă. Când cearta se termină, băieţii
aproape că se uscaseră. Anthea zise :
- Tu ai început totul, Bobs. Acum că onoarea ţi-e satisfăcută, lasă-l pe
Veveriţă să continue. Ne pierdem toată dimineaţa aici.
- Bine atunci, zise Cyril, care încă îşi storcea apa din poalele hainei.
Fac pace dacă şi Bobs face.
- Pace atunci, zise Robert îmbufnat, dar să ştii că am un ochi cât o
minge de cricket.
Anthea îi oferi calmă o batistă colorată şi plină de praf, iar Robert îşi curăţă
rănile în linişte.
- Acum, Veveriţă, zise ea.
- Bine atunci – hai să ne jucăm de-a bandiţii, de-a forturile sau soldaţii,
sau oricare din jocurile noastre vechi. Cu siguranţă ne va veni o idee,
dacă încercăm să nu ne gândim la ceva anume. Voi mereu faceţi aşa.
Ceilalţi fură de acord. Jocul de –a bandiţii fu ales şi el în grabă.
- E la fel de bun ca orice altceva, zise Jane un pic posomorâtă.
La început Robert se prefăcu că este un bandit, însă nu avu prea multă tragere
de inimă, dar când Anthea împrumută de la Martha batista cu bulinuţe roşii
104 •
în care paznicul îi adusese ciupercile în acea dimineaţă, şi îl lega la cap ca să fie
eroul rănit, care cu o zi înainte salvase viaţa căpitanului, se înveseli de minune.
În câteva minute erau cu toţii înarmaţi. Arcurile şi săgeţile atârnate de spate
arătau bine; iar umbrelele şi crosele de cricket înfipte în curele îţi dădeau clar
impresia că purtătorul era înarmat până-n dinţi şi gata de luptă. Pălăriile albe
de bumbac pe care le poartă azi oamenii de la ţară, împodobite cu câteva pene
de curcan, dădeau impresia că purtătorii lor sunt adevăraţi bandiţi. Căruciorul
lui Mieluț fusese acoperit cu o faţă de masă cu pătrăţele roşii-albastre şi putea fi
luat drept o minunată căruţă cu coviltir. Mieluț dormea înăuntru, astfel că nu
stătea în calea bandiţilor, care o porniră pe drumul ce ducea spre groapa cu nisip.
- Trebuie să fim în apropierea Sammayadd-ului, zise Cyril, v-am spus
ca să ştiţi, în caz că ne vine vreo idee bună.
Toate bune când te decizi să te joci de-a bandiţii- sau şah, sau ping-pong,
sau orice alt joc drăguţ – dar nu e uşor s-o faci şi cu bună dispoziţie, atunci
când toate acele dorinţe minunate la care te gândeşti, sau la care nu te gândeşti,
te asteaptă după colţ. Jocul se cam tărăgăna, iar câţiva bandiţi începuseră să
simtă că ceilalţi erau dezagreabili, şi o spuneau atât de blând, când, pe drum, se
ivi băiatul brutarului cu coşul plin de pâini. O astfel de şansă nu se putea rata.
- Punga sau viața! strigă Cyril.
- Banii sau viaţa! zise şi Robert.
Se puseseră de-o parte şi de alta a băiatului brutarului. Din păcate, acesta
părea să nu intre deloc în jocul lor. Era doar un băiat de brutar, cu o statură
neobişnuit de mare.
Spuse doar :
-Hai, lasaţi-o baltă ! şi îi împinse pe bandiţi în cel mai grosolan mod.
Atunci Robert, folosindu-se de coarda de sărit a lui Jane, îl prinse cu lasoul,
dar în loc să-l prindă de umeri, aşa cum intenţiona, lasoul alunecă la picioare
şi, astfel, îl puse la pământ. Coşul se răsturnă, iar frumoasele pâini proaspete
se duseră de-a dura pe drumul prăfuit şi calcaros. Fetele se grăbiră însă să le
culeagă de pe jos, şi într-un minut Robert şi băiatul brutarului rezolvau prob-
lema corp la corp. În vreme ce Cyril arbitra lupta, coarda li se răsucea în jurul
picioarelor ca un şarpe dornic să facă pace. Nu reuşi însă; într-adevăr, felul în
care mânerele din lemn ale corzii săriră şi loviră luptătorii peste glezne şi peste
• 105
fluierele picioarelor nu fu deloc unul împăciuitor. Știu că aceasta este a doua

luptă – sau concurs – în capitolul ăsta, dar n-am cum să mă abţin să nu vă po-
vestesc. Era o zi dintr-aceea. Știţi şi voi că sunt zile când disputele apar chiar şi
atunci când tu nu ai nicio intenţie de ceartă. Dacă aş fi fost vreun povestitor de
aventuri, asemenea celor care au apărut în The Boys of England (Băieţii Angliei)
când eram eu mică, bineînţeles că aş fi fost în stare să descriu lupta, dar nu pot
s-o fac. Niciodată nu pot să văd ce se întâmplă într-o luptă, fie ea şi cu câini.
De altfel, dacă aş fi fost unul din Băieţii Angliei, Robert ar fi avut o descriere de
erou. Dar eu sunt un fel de George Washington, nu pot să spun minciuni, nici
măcar despre un cireş, cu atât mai mult despre o luptă, şi nu pot să vă ascund
faptul că Robert a fost bătut măr a doua oară în ziua aceea. Băiatul brutarului
îi învineţi şi celălalt ochi, şi pentru că habar n-avea de regulile unui joc cinstit
sau de cum ar fi trebuit să se comporte un gentleman, îl trase şi de păr, lovindu-l
şi în genunchi. Dar nu sunt chiar sigură de asta. Oricum, aşa au stat lucrurile,
dureroase, de altfel, pentru respectul de sine al băieţilor.
Cyril tocmai îşi făcuse haina fâşii ca să-şi ajute fratele într-un stil propriu,
când Jane se aruncă cu braţele în jurul picioarelor lui Robert şi începu să plângă,
să-l roage să nu se ducă, ca să nu primească şi el o bătaie asemănătoare. Acel
‘şi el’ îi merse la inimă lui Robert, după cum vă puteţi imagina – dar nu se
compară cu ce simţi atunci când Anthea se repezi între el şi băiatul brutarului
şi îl apucă de mijloc pe acel bătăuş nedrept şi depravat, rugându-l să nu mai
dea în frăţiorul ei.
- O, nu-mi mai lovi fratele, te rog!, spuse cu râuri de lacrimi în ochi.
N-a vrut, ştii, ne jucam doar. Si sunt sigură că-i pare rău.
Înţelegeţi cât de nedreptă era această situaţie pentru Robert. Dacă băiatul
brutarului ar fi avut cea mai mică urmă de dreptate şi nişte instincte cavalereşti,
ar fi cedat rugăminţilor Antheei, acceptându-i scuzele demne de dispreţ, iar
Robert, în numele onoarei, n-ar mai fi putut să-i facă nimic altă dată, însă
temerile lui Robert fură curând spulberate. Băiatul brutarului n-avea nici cea
mai vagă urmă de cavalerism, aşa că o împinse brutal pe Anthea, şi-l urmări
pe Robert cu şuturi şi înjurături pe drumul ce duce aspre groapa de nisip, iar
acolo, cu un ultim şut îl azvârli într-un morman de nisip.
106 •
- Te învăţ eu minte, vierme! zise, şi plecă să-şi strângă pâinile şi să-şi
vadă de treburile lui.
Cyril, ţinut pe loc de Jane, nu putea face nimic fără s-o rănească, întrucât i se
agăţă de picioare cu puterea pe care numai disperarea ţi-o dă. Băiatul brutarului
plecă, cu faţa roşie şi transpirată; şi pentru ca abuzul să fie total, îi numi pe toţi
o adunătură de idioți, după care se făcu nevăzut. Doar atunci strânsoarea lui
Jane se mai slăbi. Cyril se întoarse în linişte, şi-l urmă demn pe Robert, iar fetele
îl urmară şi ele, bocind în voie. Convoiul trist se prăbuşi în nisip lângă Robert,
care şi el suspina, dar suspinele lui erau mai mult de furie, deşi eu ştiu că un
băiat cu adevărat curajos n-ar vărsa o lacrimă după o bataie. Un băiat curajos
câştigă mereu, dar nu putem spune asta şi despre Robert. Cyril era supărat pe
Jane, iar Robert era furios pe Anthea, fetele erau şi ele extrem de nefericite, iar
cu toţii aveau o părere extrem de proastă despre băiatul brutarului. Peste ei
căzuse, aşa cum ar spune scriitorii francezi, o tăcere grea de emoţii.
Robert îşi cufundă mâinile şi degetele de la picioare în nisip, legănându-se
înainte şi-napoi.
- Lasă că mă fac eu mare, brută laşă! Bestia! Îl urăsc! O să i-o plătesc eu
lui. Doar pentru că-i mare decât mine…
- Dar tu ai început, spuse Jane imediat.
- Știu că eu am început, dar eu mă prosteam doar, iar el a început să
mă lovească. Ia uite! şi Robert îşi dădu o şosetă jos şi scoase la iveală
o vânătaie.
- Pur şi simplu mi-aş fi dorit să fiu mai mare decât el, spuse el şi continuă
să sape cu degetele în nisip, când deodată sări-n sus, căci atinsese ceva
blănos. Era, desigur, spiridușul - ‘gata să le mai pregătească ceva’, aşa
cum remarcase Cyril mai târziu.
Imediat dorinţa lui Robert se îndeplini şi deveni mai mare decât băiatul
brutarului.
Dar vai, era mult, mult mai mare. Era chiar mai mare decât poliţistul acela
corpolent care stătea la trecerea de pietoni de la Mansion House cu ani în urmă,
care era atât de amabil şi ajuta bătrânelele să treacă strada, iar el era cel mai mare
om pe care-l văzuseră copiii vreodată şi cel mai amabil. Nimeni n-avea riglă la
el, aşa că nu l-au putut măsura pe Robert, dar cu siguranţă era mai înalt decât
• 107
tatăl său, dacă s-ar fi urcat pe capul mamei sale, deşi sunt sigură că nu l-ar fi
dus mintea să facă aşa ceva. Cu siguranţă avea vreo zece, unsprezece picioare
înălţime; la înălţimea asta era şi lat pe măsură. Din fericire, costumul i se lăr-
gise şi el, iar Robert în picioare acum, cu şoseta lui uriaşă atârnându-i, arăta
vânătaia imensă de pe piciorul lui de uriaş. Lacrimile mari încă se vedeau pe
faţa-i roşie de gigant. Părea atât de uimit, iar gulerul Eton pe care-l purta era atât
de nepotrivit cu mărimea lui, încât ceilalţi nu se putură abţine să nu râdă de el.
- Sammayadd ne-a făcut-o din nou, zise Cyril.
- Nu nouă- MIE mi-a făcut-o, zise Robert. Dacă ai avea un pic de bun
simţ ai încerca să-l obligi să te facă şi pe tine de mărimea mea. Habar
n-ai cât de ciudat te simţi, adăugă el fără sa se gândească.
- Și nici nu vreau să ştiu; văd foarte bine cât de aiurea e, dădu Cyril să
zică; dar Anthea îl întrerupse :
- Nu, nu! Nu ştiu ce-i cu voi azi, băieţi. Fii atent, Squirrel, haideţi să
fim cinstiţi!
Este tare neplăcut pentru săracul Bobs, singur singurel acolo sus.
- Hai să-l mai rugăm pe Sammayad să ne mai îndeplinească o dorinţă, şi
dacă va fi de acord, chiar cred că ne va face şi pe noi de aceeaşi mărime.
Ceilalţi căzură de acord, deşi nu fuseseră foarte încântaţi de idee. Dar
când îl găsiră pe Psammead, acesta îi refuză categoric.
- Sub nicio formă! zise el tăios, frecându-şi faţa cu picioarele. E un băiat
nesimţit, violent şi o să-i facă bine să fie aşa mare pentru o vreme. Ce-a
căutat să mă scoată din nisip cu mâinile alea ude şi nesuferite ? Aproape
că m-a şi atins! E un sălbatic ! Un băiat din epoca de piatră ar fi fost
mai atent decât el.
Mâinile lui Robert fuseseră într-adevăr ude, dar de lacrimi.
- Hai, plecaţi şi lăsaţi-mă-n pace, continuă spiridușul. Nu pot să înţeleg
de ce nu vreţi şi voi ceva mai rezonabil –ceva de mâncat, de băut, nişte
maniere sau poate bună dispoziţie. Plecaţi !
Aproape că mârâi în momentul în care îşi scutură mustăţile, apoi le întoarse
îmbufnat un spate maro. Chiar şi cel mai încrezător dintre ei şi-ar fi dat seama
că orice altă negociere cu Spiriduşul de Nisip ar fi fost în zadar, şi se întoarseră
la colosalul Robert.
108 •
- Ce o să ne facem? se întrebară ei într-un glas.
- Mai întâi, zise Robert hotărât, am de gând să mă măsor cu băiatul
brutarului. O să-i arăt eu lui.
- Bătrâne, să nu loveşti un băiat mai mic decât tine, zise Cyril.
- Ti se pare că am de gând să-l lovesc ? întrebă Robert cu dispreţ în glas.
De fapt, ar trebui să-l MĂTRĂŞESC ! O să-l fac eu să mă ţină minte.
Stai numai să-mi ridic şoseta.
Îşi ridică şoseta, care era cât o faţă de pernă, şi-o porni cu paşi mari. Paşii
lui erau cam de şase - şapte metri lungime, aşa că îi fu foarte uşor să ajungă
la poalele dealului. Băiatul brutarului cobora agale cu coşul gol, căutând din
priviri căruţa tatălui care împărţise pâine pe la toate casele ţărăneşti. Robert
se ghemui în spatele unei căpiţe de fân de la ferma care se afla chiar la colţul
drumului, iar când îl auzi pe băiat venind fluierând, sări la el şi-l prinse de guler.
- Acum, zise, şi vocea lui era de patru ori mai puternică decât de obicei,
aşa cum şi corpul era de patru ori mai mare decât de obicei, am de gând
să te învăţ eu să mai baţi băieţi mai mici decât tine!
Îl ridică pe băiatul brutarului şi-l puse exact în vârful căpiţei de fân, care să
tot fi avut vreo cinci metri. Apoi se aşeză şi el pe acoperişul staulului de oi şi-i
spuse băiatului de brutar exact ce credea despre el. Nu sunt sigură dacă băiatul
auzi chiar totul, era prea înfricoşat ca să mai poată reacţiona în vreun fel. După
ce Robert îşi descărcă tot amarul pe băiat, îl scutură bine, apoi îi zise :
- Acum dă-te jos cum oi putea! spuse Robert, lăsându-l cocoţat pe căpiţa
de fân.
Nu ştiu să vă spun cum a reuşit băiatul brutarului să se dea jos, dar ştiu sigur
că n-a mai prins căruţa şi că a dat de naiba când în sfârşit a ajuns la brutărie.
Îmi pare rău pentru el, dar până la urmă, trebuia să înveţe că băieţii în Anglia
trebuie să se bată cu cap. Bineînţeles că atunci când încercă să-i spună tatălui
despre băiatul pe care-l lovise şi despre gigantul mai înalt decât biserica, lu-
crurile luară o întorsătură şi mai proastă. Cine putea să creadă o aşa poveste
înflorită? A doua zi se pare că îl crezură, dar era prea târziu ca să-i mai fie de
vreun folos băiatului de brutar. Când Robert se întoarse la ceilalţi, îi găsi pe
aceştia în grădină. Anthea, precaută, o rugă pe Martha să-i lase să ia cina afară,
deoarece sufrageria era prea mică pentru Robert. Mieluț, care dormise liniştit
• 109
toată dimineaţa aceea furtunoasă, începuse acum să strănute, iar Martha îi

aduse la cunostinţă că a răcit şi că cel mai bun lucru ar fi să stea în casă.
-Chiar cred că-i mai bine c-a intrat în casă, zise Cyril, nu cred că s-ar
mai fi oprit din ţipat dacă ar fi văzut cât eşti de imens!
Robert era într-adevăr ceea ce un negustor de stofe ar fi numit un băiat cu
măsuri extrem de mari. Acesta putu chiar să păşească peste poarta de fier din
faţa grădinii. Martha le aduse cina – friptură rece de viţel, cartofi copţi, pudding
din sago, care era un fel de produs alimentar în formă de praf sau de grăuncioare
albe sau roșietice, preparat din fecula sagotierului și care se consuma fiert în
supă sau în lapte, şi prune înăbuşite.
Bineînţeles că nu băgă de seamă mărimea neobişnuită a lui Robert, aşa că
îi dădu acestuia porţia obişnuită de cartofi, şi nimic în plus. N-aveţi idee cât de
mică i se păru porţia de mâncare lui Robert, mai ales când era de şapte ori mai
mare decât în mod obişnuit. Robert bombăni nemulţumit şi mai ceru pâine.
Dar nici Martha n-avea cum să-i tot dea lui toată pâinea. Se grăbea, pentru că
paznicul intenţiona să treacă pe la ea în drum spre bâlciul de la Beneshurts, şi
voia să fie pregătită înainte ca acesta să sosească.
- Îmi doresc să mergem şi NOI la bâlci, zise Robert.
- Nu poţi să mergi nicăieri aşa, îi zise Cyril.
- De ce nu? Doar au uriaşi la bâlci, mult mai mari decât mine.
- Nu chiar cu mult mai mari, începu Cyril, când dintr-o dată, se auzi un
„oh”, ce părea să vină din partea lui Jane, şi cu toţii o bătură pe spate,
întrebând-o dacă nu cumva înghiţise un sâmbure de prună.
- Nu, zise ea fără suflare de la cât o bătuseră ceilalţi pe spate, nu e, nu
e un sâmbure de prună. E o idee. Hai să-l ducem pe Robert la bâlci şi
să câştigăm nişte bani cu el. În felul asta, primim şi noi în sfârşit ceva
de la Sammayad.
-Da’, chiar, duceţi-mă, zise indignat Robert. Mai degrabă vă duc eu
pe voi !
Şi aşa s-a întâmplat. Cu toţii găsiră că ideea era de-a dreptul irezistibila, mai
puţin Robert, chiar dacă a fost convins până la urmă de propunerea Antheei
ca el să primească partea dublă din banii pe care i-ar câştiga. Lângă casă era o
căruţă veche, aşa că se suiră în ea să ajungă la bâlci cât mai repede posibil, iar
110 •
Robert, care acum cu paşii lui imenşi putea să meargă foarte repede, într-adevăr,
fusese de acord să tragă căruţa după el. Îi era la fel de uşor cum îi fusese să-l
împingă în cărucior pe Mieluț de dimineaţă. Din cauza răcelii, Mieluț nu îi
însoţi la petrecere. Era chiar ciudat să te afli într-o şaretă trasă de un uriaş.
Cu toţii se bucurară însă de călătorie, mai puţin Robert şi cei câţiva oamenii
pe lângă care au trecut. Majoritatea rămâneau muţi de uimire pe marginea
drumului. La intrarea în Benenhurst, Robert se ascunse într-un hambar, iar
restul intrară la bâlci.
Acolo găsiră câteva leagăne, un carusel în care era un vacarm de nedescris,
un loc unde se tragea cu tirul şi se arunca cu nuci de cocos. Rezistând eroic
tentaţiei de a câştiga o nucă de cocos, Cyril se duse spre femeia care încărca
nişte puşti mici în faţa unui şir de sticle atârnate de o sfoară în spatele cărora
se afla o pânză.
- Poftiți domnişorule!, zise ea. Un penny pentru lovitură !
- Nu, mulţumesc, zise Cyril, suntem aici cu treabă, nu în vacanţă. Cine
conduce aici?
- Poftim ?
- Stăpânul- căpetenia- şeful spectacolului, unde este ?
- Acolo, zise ea, arătând cu degetul spre bărbatul voinic cu sacoul de
in murdar, care dormea la soare; dar nu te-aş sfătui să-l trezeşti brusc.
Este morocănos, mai ales în zilele astea toride. Mai bine tragi un foc
cât aştepţi.
- Este important! spuse Cyril. Va fi foarte profitabil pentru el şi cred că
îi va parea rău dacă nu îi prezentăm oferta.
- Of, dacă înseamnă că are bani în buzunar, spuse femeia. Fără glume
acum? Ce e?
- E un URIAŞ!
- Glumeşti, NU-I AŞA?
- Vino şi vezi, spuse Anthea.
Femeia se uita cu îndoială la ei, apoi strigă către o fetiţă zdrenţăroasă care
purta nişte ciorapi dungaţi şi o fustă veche albă, sub tunica maro, şi lăsând-o
să supravegheze poligonul de tir, se îndreptă către Anthea şi spuse:
• 111
- Ei bine, grăbeşte-te! Dar dacă ÎNTR-ADEVĂR glumeș-

ti, ai face bine să spui. Eu sunt blândă ca un mieluşel, dar Bill al
meu este groaznic şi ... Anthea însă o conducea către hambar.
- Chiar ESTE un uriaş, spuse ea.
- E un băieţel uriaş, dar nu l-am adus la Bâlci direct pentru că oamenii
se holbează într-un hal şi par să se sperie atunci când îl văd. Noi ne-am
gândit că poate ai vrea să-l arăţi, aşa vei putea câştiga şi tu nişte bănuţi;
iar dacă vrei să ne plăteşti ceva şi nouă, poţi – numai că, va trebui să fie
destul, pentru că i-am promis lui că o să aibă dublu din cât om facem noi.
Femeia murmură ceva indesluşibil, din care copiii putură auzi doar
cuvintele: „Măi să fie!” O luă de mână pe Anthea şi o ţinu strâns; dar
Anthea nu putea să nu se gândească decât la ce s-ar întâmpla dacă
Robert plecase din acel loc sau dacă s-ar transforma înapoi la măsura
lui în timpul acestei pauze. Dar ea ştia că darurile lui Psammead chiar
durau până la apus de soare, oricât de incomodă era durabilitatea lor;
şi, cumva, nu se gândi că Robert ar vrea să iasă afară cât timp era de
mărimea aceea. Când ajunseră în faţa hambarului, Cyril îl strigă pe
Robert. Se auzi doar un foşnet prin paiele împrăştiate, iar apoi Robert
apăru. Prima oară nu i se văzură decât mâna şi braţul, apoi talpa picior-
ului, după care întreg picorul. Când femeia văzu mâna strigă, nu apucă
să strige decât un Vai mie, dar când văzu şi talpa piciorului spuse Pe
cinstea mea!. Să nu mai spunem că atunci când Robert apăru cu totul,
femeia trase adânc aer în piept şi începu să spună multe lucruri, care
deja nu mai aveau nicio logică. Trecu la engleza inteligibilă în sfârşit.
- Cât vrei pe el? spuse ea entuziasmată. Oricât e rezonabil. Am pune
să se construiască o dubă specială – cel puţin, ştiu unde e găsim una la
mâna a doua care ne-ar aranja frumuşel – una în care duceam un pui de
elefant care a murit. Cu cât îl dai? E blajin, aşa-i? Uriaşii ăştia sunt întot-
deauna – dar nu văd niciodată – nu, niciodată! Cu cât îl dai? Îţi dau bani
gheaţă. O să-l tratăm ca un rege şi o să-i dăm mâncare de primă clasă şi
un pat ca pentru un adevărat duce. Trebuie să fie bătut în cap, altfel n-ar
avea nevoie de voi, copii, să-l căraţi de ici colo. Ia spuneţi, cu cât îl dai?
- Ba nu or să mă vândă deloc! spuse Robert aspru. Sunt la fel de blajin ca şi
112 •
tine – însă nu atât de mult. Vin şi fac spectacol azi dacă îmi daţi – iar aici
ezită deoarece voia să ceară mai mulţi bani – dacă-mi daţi cinşpe șilingi.
- S-a făcut, spuse femeia, atât de repede, încât Robert simţi că fusese
nedreptă cu el şi că trebuia să-i fi cerut treizeci.
- Hai acum să-l vezi pe Bill al meu şi stabilim un preţ pe sezon. Aş
spune că ai putea să primeşti două lire pe săptămână normal. Hai! Şi
fă-te cât de mic poţi pentru numele lui Dumnezeu! Însă Robert nu
putu să nu iasă în evidenţă, astfel o mulţime de lume se strânsese cu
rapiditate în jurul lui, în aşa fel încât ajunsese în fruntea unui convoi
entuziast, atunci când pătrunse în pajiştea călcată în picioare unde se
ţinea Bâlciul. Păşi pe iarba aspră, galbenă şi prăfuită către uşa celui mai
mare cort. Se strecură înăuntru şi femeia se duse să-l cheme pe Bill al ei.
Era omul masiv care dormea şi nu care părea deloc mulţumit că fusese
trezit. Cyril, care se uita printr-o crăpătură a cortului, îl văzu zbierând,
dând din pumnii greoi şi din capul somnoros, dar femeia continuă să
vorbească foarte repede. Cyril auzi cum aceasta îi spuse bărbatului că
este un uriaş şi că nu exagerează deloc, iar atunci începu să creadă ca
şi Robert că cinsprezece șilingi erau într-adevăr mult prea puţin. Bill
merse greoi către uşa cortului şi intră, însă când observă proporţiile
magnifice ale lui Robert spuse doar – Fir-aş al naibii! Acestea putură fi
singurele cuvinte pe care le mai putuseră ţine minte copiii după aceea.
Bărbatul făcu rost imediat de cei cinsprezece șilingi, majoritatea în
monede de şase penny şi de nişte mărunţiş pe care îi dădu lui Robert.
- Stabilim ce o să faci după ce se termină spectacolul din seara aceasta,
spuse într-o voce groasă şi entuziasmată. ’Mnezeu iubeşte oamenii
nenorociţi! o să fii atât de fericit cu noi că n-o să vrei să ne părăseşti
niciodată, îţi garantez. Ştii să cânţi ceva sau să dansezi?
- Nu azi, spuse Robert, respingând idea de a încerca să cânte
„As once in May”1, unul dintre cântecele preferate ale mam-
ei sale şi singurul cântec care îi venea în minte în momentul acela.
✳ Personaj al romanului lui Charles Dickens Poveste despre două oraşe – personajul
seamănă d. p. d. v. foarte tare cu un altul, Charles Darney; la sfârşitul romanului, când
Darney este pe punctul de a fi executat, Carton îi ia locul, sacrificându-se în numele
prieteniei lor.
• 113
- Ia-l pe Levi şi scoate afară pozele afurisite. Eliberaţi cortul. Atârnaţi

o cortină sau ceva, continuă bărbatul. ’Mnezeule, ce păcat că n-avem
nişte colanţi măsura lui! Da’ o să-i avem pân’ la sfârşitul săptămânii.
Tinere, destinul ţi-e scris. Bine c-ai venit la mine şi nu te-ai dus la anu-
miţi indivizi despre care aş putea să-ţi zic câte ceva. Am cunoscut tipi
de-şi băteau uriaşii şi-i şi înfometau; aşa că ţi-o zic pe şleau, ai noroc azi
cum n-ai avut vreodată. Că eu-s un mieluşel, chiar sunt – şi nu te înşel.
- MIE nu mi-e frică de bătaia nimănui! spuse Robert, privindu-l cu
dispreţ pe aşa-zisul „mieluşel”. Robert stătea chircit pe genunchi,
pentru că acel cort nu era destul de mare, încât el să poată sta drept,
dar până şi din poziţia aceea putea să se uite în jos la toată lumea.
- Dar sunt lihnit de foame, aş vrea să-mi aduceţi ceva de mâncare.
- Ţine, Becca, spuse cu glas răguşit Bill. Adă-i nişte haleală, da’ ai grijă
să fie cea mai bună pe care o ai! Urmă apoi o altă şoaptă, din care copii
auziră doar: „Negru pe alb – mâine dis de dimineaţă.” Apoi femeia se
duse să ia mâncarea, însă se întorsese doar cu nişte pâine şi brânză, dar
pentru stomacul mare şi gol al lui Robert, tot ce era în farfurie era delicios.
Între timp, bărbatul se duse să pună pază în jurul cortului, ca să dea
alarma dacă Robert ar fi încercat să scape cu cei cinsprezece șilingi ai lui.
- De parcă n-am fi de încredere, spuse Anthea indignată, atunci când
îşi dădu seama de scopul străjilor.
După-amiaza fu stranie, dar minunată. Bill era priceput la afaceri. Într-un
timp foarte scurt, vederile, binoclurile prin care te uitai la ele ca să pară cât de
cât adevărate şi luminile sub care le priveai erau împachetate toate. O cortină,
care era de fapt un covor uzat de culoare roşu cu negru, fusese pus de-a lungul
cortului. Robert era ascuns după acesta, iar Bill stătea în picioare pe o masă de
genul unui piedestal în afara cortului, ţinând un discurs. Era un discurs destul
de bun. Începea prin a spune că uriaşul, pe care avea să îl prezinte publicului
în acea zi, era cel mai în vârstă fiu al Împăratului de San Francisco, ce fusese
constrâns printr-o idilă amoroasă eşuată cu Ducesa Insulelor Fiji să-şi pără-
sească propria ţară şi să se refugieze în Anglia – ţara libertăţii – unde libertatea
era dreptul oricărui om, indiferent cât de mare era acesta. Discursul se sfârşea
114 •
cu anunţul că primii douzeci care veneau la uşa cortului aveau să vadă uriaşul
cu trei penny biletul.
- După aia, spuse Bill, preţul creşte şi nu vreau să zic la cât o să crească.
Aşa că acu-i momentul, dacă vreţi să îl priviţi!
Un tânăr ce îşi însoţea iubita în după-amiaza aceea fu primul care ieşi în
faţă şi ceru să îl vadă. Pentru acea ocazie, atitudinea lui fu demnă de un prinţ –
banii nu contau – banii nu aveau importanţă. Vroia iubita lui să vadă uriaşul?
Ei bine, avea să vadă uriaşul, chiar dacă spectacolul uriaşului costa trei penny
de căciulă şi celelalte atracţii erau numai de câte un penny fiecare. Uşa cortului
se ridică, iar cuplul intră. Următorul moment un ţipăt sălbatic al fetei îi îngrozi
pe toţi cei prezenţi, aflaţi în afara cortului. Bill se plesni încântat peste picior.
-Ne-a reuşit! şuşoti către Becca.
Într-adevăr fu o reclamă splendidă a farmecului lui Robert, iar când fata
ieşi, era palidă şi tremura din tot corpul. Lumea nu mai înceta să se înghesuiască
în faţa cortului, punând mereu întrebări:
- Ei, cum a fost? întrebă un uşier.
-Vai! Groaznic! Nu-ţi vine a crede! spuse ea. E mare cât un hambar şi
fioros rău. Mi-a îngheţat sângele în vene. N-aş fi pierdut şansa de a-l
vedea pentru nimic în lume.
Robert se abţinu cu greu să nu râdă şi să strice momentul groazei. Dorinţa
de a face asta îl părăsi repede, iar înainte de apus îi veni mai mult să plângă decât
să râdă, însă oboseala îşi zicea şi ea cuvântul. Unul câte unul, câte doi sau trei,
oamenii continuau să vină toată după-amiaza, iar Robert trebuia să dea mână
cu cei care vroiau asta şi să suporte să fie lovit cu pumnul şi tras şi înghiontit,
în aşa fel încât lumea să se asigure că într-adevăr era real. Ceilalţi copii, adică
fraţii lui, stăteau pe o bancă şi se uitau şi aşteptau, însă erau cu adevărat foarte
plictisiţi. Li se părea că aceasta era cea mai grea modalitatea de a câştiga bani
inventată vreodată. Şi doar cinsprezece șilingi! Bill încasase deja de patru ori
pe atât, pentru că veştile despre uriaş se răspândiseră şi negustorii în căruţe şi
nobilii în caleşti veneau de departe ca să îl vadă. Un gentilom cu monoclu şi un
trandafir galben foarte mare la butonieră îi propuse lui Robert într-o şoaptă, cu
ton de îndemn, să îi dea zece lire pe săptămână numai să apară la Crystal Palace.
Robert însă trebui să răspundă că nu poate face asta, însă o spuse cu regret.
• 115
- N-are rost să promiţi ce nu poţi face.

- Vai, sărmanul de tine, presupun că nu poţi părăsi acest loc pentru mult
timp, nu-i aşa?! Ei bine, uite cartea mea de vizită; când ţi se termină
termenul aici, vino la mine.
- Aşa o să fac, dacă am să mai fiu de aceeaşi mărime, spuse Robert cu
sinceritate.
- Dacă mai creşti puţin, cu atât mai bine, spuse gentilomul.
Când acesta plecă, Robert îi făcu semn lui Cyril şi-i spuse:
- Spune-le că trebuie şi vreau să iau o pauză. Şi îmi vreau ceaiul.
Uriaşului i se aduse ceaiul, iar pe cort fusese pus un fel de bileţel pe care
scria: ÎNCHIS JUMĂTATE DE ORĂ, TIMP ÎN CARE URIAŞUL ÎŞI VA BEA
CEAIUL.
Apoi, copiii stătură la un sfat grăbit.
- Cum să scap? spuse Robert. M-am gândit la asta toată după-amiaza.
- Păi, o să ieşi pur şi simplu atunci când o să apună soarele, pentru
că nu vei mai fi un uriaş. Nu ne mai pot face nimic atunci. Robert îşi
deschise ochii.
- Păi, cred că o să ne alerge, spuse el, când or să vadă că am revenit la
înălţimea normală. Nu, trebuie să ne gândim la altă modalitate. TRE-
BUIE să facem cumva să fim singuri la apus.
- Ştiu, spuse Cyril sprinten şi se duse la uşă, în afara căreia Bill fuma o
pipă de lut şi vorbea în şoaptă cu Becca. Cyril îl auzi spunând:
-E la fel de bine ca atunci când ţi se lasă o moştenire.
- Uite ce e, spuse Cyril, poţi să laşi oamenii să intre din nou într-un
minut. Aproape că şi-a terminat ceaiul. Dar trebuie să fie lăsat în pace,
atunci când o să apună soarele. E foarte ciudat în perioada aia din zi şi
dacă e îngrijorat, eu nu răspund pentru consecinţe.
- Păi, ce i întâmplă atunci? întrebă Bill.
- Nu ştiu; e, e un fel de schimbare, spuse Cyril într-un ton candid. NU
o să fie deloc în apele lui, abia dacă o să îl mai poţi recunoaşte. E foarte
ciudat într-adevăr. Cineva o să păţească ceva, dacă nu e singur în jur
de ora apusului.
- Da-şi revine în timpul serii, presupun, nu?
116 •
- Oh, da! La jumătate de oră după apus îşi va reveni.
- Să-i facem pe plac atunci, spuse femeia.
Şi aşa, când Cyril calculă că mai e cam jumătate de oră până la apus, cortul
fu din nou închis, timp în care uriaşul îşi mânca cina. Mulţimea era foarte
amuzată în privinţa meselor uriaşului şi pentru faptul că era aşa de apropiate.
- Ei bine, poate să ciugulească un pic, spuse Bill autor-
itar. Vedeţi, la mărimea lui trebuie să mănânce copios.
Înăuntrul cortului cei patru copii puneau la cale pe nerăsuflate un plan
de retragere.
- Voi pleecați ACUM, le spuse Cyril fetelor, şi o luați spre casă cât de
repede puteţi. Oh, lasă nenorocita aia de căruţă; o luăm pe aia mâine.
Robert şi cu mine suntem îmbrăcaţi la fel. Reuşim noi cumva, cum a
făcut şi Sydney Carton✳. Numai că voi, fetelor, TREBUIE să plecaţi sau
planul nu va funcţiona. Noi putem să fugim, dar voi nu. Nu, Jane, nu
rezolvăm nimic daca Robert iese afară și începe să dărâme oameni.
Polițiștii l-ar urmări și l-ar împușc pe loc. Trebuie să plecaţi! Dacă nu,
nu mai vorbesc niciodată cu voi! De fapt, voi ne-aţi băgat în beleaua asta,
ţinându-vă de lume cum aţi făcut-o în dimineaţa asta. Plecaţi odată!
Jane şi Anthea plecară.
- Noi ne ducem acasă, i-au spus ele lui Bill. Îl lăsăm pe uriaş la tine. Să
fii bun cu el. După ce fetele plecară, Cyril se duse la Bill.
- Uite ce e, spuse el, vrea nişte spic de porumb, am văzut mai multe
în câmpul următor. Mă duc să aduc. Ah, şi te întreabă dacă nu poţi şi
tu să mai ridici un pic cortul la spate? Zice că se zbate după o gură de
aer. O să am grijă să nu tragă nimeni cu ochiul la el. Îl acopăr şi poate
să tragă un pui de somn cât mă duc eu după porumb. Îl VREA şi nu-i
chip să te înţelegi cu el când e aşa. Uriaşului i se asigură confortul cu
o grămadă de saci şi cu o prelată. Cortina fusese strânsă în sus şi fraţii
fură lăsaţi în pace. Îşi puseră la cale planul în şoaptă. Afară, caruselul
îşi trâmbiţa melodiile comice, ţipând din când în când ca să atragă
atenţia publicului. La jumătate de minut după ce apuse soarele, un băiat
într-un costum Norfolk ieşi pe lângă Bill.
• 117
- Am plecat după porumb, spuse el şi se amestecă repede printre mulţi-

me. În acelaşi timp un alt băiat ieşi prin spatele cortului pe lângă Becca,
pusă acolo drept paznic.
- Am plecat după porumb, spuse şi acest băiat, apoi se îndepărtă în linişte
şi se pierdu în mulţime. Băiatul de la uşa din faţă era Cyril; iar băiatul de
la uşa din spate era Robert – acum, de când apusese soarele, revenit la
mărimea lui normală. Merseră repede prin câmp şi de-a lungul străzii,
unde Robert îl ajunse pe Cyril din urmă. Apoi fugiră. Ajunseră acasă de
îndată ce ajunseseră şi fetele, pentru că drumul era lung, iar ei au fugit
o bună parte din el. Era într-adevăr foarte departe, după cum şi-au dat
seama când a trebuit să aducă căruţa înapoi către casă în următoarea
dimineaţă, fără ajutorul unui Robert imens care să-i plimbe ca şi când
ar fi un căruţ de copil, ei bebeluşi, iar el uriaşa lor doică. Nu-mi este cu
putinţă să vă spun ce au zis Bill şi Becca atunci când au aflat că uriaşul
dispăruse. Sau cel puţin, nu ştiu ce au spus.
118 •
a b Capitolul IX
Oameni mari
C
yril remarcase odată că viața obișnuită e plină de împrejurări în care
împlinirea unei dorințe ar fi extrem de binevenită. Acest gând îi umplea
mintea atunci când se trezi devreme în a doua dimineață de după cea
în care Robert își dorise să fie mai mare decât băiatul brutarului, iar dorinţa i
se îndeplinise. Ziua dintre acestea fusese dedicată în întregime aducerii căruţei
înapoi acasă de la Benenhurst.
Cyril se îmbrăcă în grabă; însă nu făcu baie, deoarece căzile de tablă sunt
prea zgomotoase, iar el nu vroia să îl trezească pe Robert; aşa că se furişă afară
de unul singur, așa cum făcuse odată Anthea, și alergă prin roua dimineții până
la cariera de nisip. Dezgropă Psammeadul cu grijă și cu blândețe și deschise
discuția, întrebându-l dacă încă mai simțea vreun efect secundar de pe urma
contactului cu lacrimile lui Robert în urmă cu două zile în urmă. Psammeadul
era în toane bune. Îi răspunse politicos.
- Deci, cu ce te pot ajuta? întrebă el. Presupun că ai venit aici atât de
devreme ca să ceri ceva doar pentru tine, ceva despre care frații și sur-
orile tale să nu afle, nu-i așa? Acum, hai, lasă-te convins, pentru binele
tău! Cere un Megatherium gras și frumos și să terminăm o dată cu asta.
- Îți mulțumesc, dar cred că nu azi, spuse Cyril prudent. Ceea ce vreau
eu să spun e...știi cum e atunci când îți dorești dintr-o dată câte ceva
în timp ce te joci pe undeva?
• 119
Oameni mari
- Rareori mă joc, răspunse Psammeadul cu răceală.

- Ei, înțelegi tu, continuă Cyril nerăbdător. Ceea ce vreau sa spun eu
este: ce-ar fi să ne îndeplinești dorințele chiar când ne gândim la ele, pe
loc, acolo unde suntem la momentul respectiv. Ca să nu mai fie nevoie
să venim și să te deranjăm, adăugă Cyril șiret.
- Rezultatul ar fi că v-ați dori ceva ce nu vreți cu adevărat, cum a fost
cu castelul, răspunse Psammeadul, întinzându-și brațele maronii și
căscând. Se întâmplă întotdeauna, de când oamenii au încetat să mai
manânce lucruri cu adevărat sănătoase. Dar fie, voi face cum vrei tu.
La revedere.
- La revedere, zise Cyril politicos.
- Să-ţi mai spun ceva înainte să pleci, spuse dintr-o dată Psammeadul,
cu ochii săi lungi ca ai unui melc țâșnind în afară, încep să mă cam
satur de voi – de voi toți. Aveți mai puțină minte decât niște stridii.
Acum pleacă!
Și Cyril plecă.
-Copiii rămân tot copii, spuse Cyril, după ce observă că Mieluțul îi luase
ceasul din buzunar când nu fusese atent și, printre gângureli și cloncăneli
obraznice de încântare, deschisese carcasa și folosise obiectul pe post de
lopățică de gradină și nici măcar scufundarea acestuia într-o chiuvetă
cu apă nu fusese de ajuns ca să curețe pământul de pe mecanisme și
să facă ceasul să meargă din nou. Cyril înjurase pe moment; dar acum
se mai calmase și fusese chiar de acord să îl ducă pe Mieluț în spate o
parte din drumul spre pădure. Cyril îi convinsese și pe ceilalți să fie de
acord cu planul său, să nu își mai pună nicio dorință până nu își vor dori
ceva cu adevărat. Între timp, i se păruse că ar fi o idee bună să meargă
în pădure după alune, iar acum ședeau toți cinci pe iarba acoperită de
mușchi de sub un castan. Mieluț smulgea mușchiul în smocuri mari,
iar Cyril comtempla cu tristețe rămășițele ceasului său.
- Ce repede crește, spuse Anthea. Nu-i asa, draguţule?
- Eu chește, răspunse Mieluț, vesel; eu chește băiat mare, o să am alme
si vânătăi si... si...
120 •
Însă imaginația şi vocabularul său se împotmoliră acolo. Dar era, în orice
caz, cea mai lungă frază pe care o rostise Mieluț până atunci și îi vrăjise pe toți,
chiar și pe Cyril, care îl rostogoli pe Mieluș prin covorul de mușchi, pe fundalul
unui șuvoi de chicoteli de încântare.
- Presupun că o sa fie și el om mare într-o zi, spunea Anthea, în timp
ce privea visătoare la cerul albastru care se zărea printre frunzele lungi
și drepte de castan.
Dar în acel moment, Mieluț, care se încăiera vesel cu Cyril, vârî un picior
zdravăn chiar în pieptul fratelui său; se auzi o pocnitură – Mieluț nevinovat
spărsese fără să vrea ceasului de Waterbury, al doilea ceas ca valoare al tatălui
său, pe care Cyril îl împrumutase fără premisiune.
-Fă-te mare odată! spuse Cyril aspru, trântindu-l pe Mieluț în iarbă.
Sunt sigur că asta o sa facă exact atunci când nimeni nu o să vrea. Tare
mi-aş dori ...
- Oh, ai grijă! strigă Anthea, alarmată. Dar era deja prea târziu – ca și
melodia unui cântec, cuvintele ei și ale lui Cyril ieșiră de-odată – Ant-
hea: Oh, ai grijă!, însă Cyril continua să spună: ...să crești mare acum!.
Psammeadul îndatoritor își ținu promisiunea: sub privirile îngrozite ale
fraților și surorilor lui, Mieluț crescu mare, brusc și cu brutalitate. Schimbarea
nu era așa de fulgerătoare cum erau alte schimbări provocate de dorințe. Mai
întâi se schimbă fața copilului. Se făcu mai slabă și mai mare, pe frunte apărură
riduri, ochii i se adânciră și căpătară o culoare mai închisă, gura îi deveni mai
lungă și mai subțire; și cea mai mare grozăvie dintre toate, o mustață mică și
întunecată apăru pe buza cuiva care încă era – cu excepția feței – un copil de
doi ani îmbrăcat într-o salopetă de in și sosete albe brodate.
- Oh, îmi doresc să nu se întâmple asta! Oh, îmi doresc să nu se întâm-
ple asta! Și voi ar trebui să vă doriți asta! Toți își doriră cu ardoare,
căci priveliștea era destul de înspăimântătoare chiar si pentru cei mai
nemiloși. Își doriră, într-adevăr, cu atâta ardoare, că se simțeau chiar
amețiți și aproape că își pierdură cunoștiința; însă dorința fu în zadar,
căci atunci când pădurea încetă să se mai învârtă în jurul lor, privirile
buimăcite le fură atrase de imaginea unui tânăr arătos, înveșmântat
în flanelă și cu o pălărie de paie pe cap – un tânăr cu aceeași mustață
• 121
Oameni mari
mică și neagră pe care tocmai o văzuseră crescând pe buza copilului.

Acesta era, deci, Mieluț – ca om mare! Mieluț al lor! Erau nişte clipe
teribile. Mieluț adult traversă graţios întinderea de muşchi şi se opri
lângă trunchiul castanului. Îşi trase pălăria de paie pe ochi. Era, în
mod clar, istovit. Avea de gând să doarmă. Mieluț – cel de dinainte,
micuțul, neobositul, mult-iubitul Mieluț, adormea adeseori în momente
neobișnuite și în locuri neașteptate. Era acest nou Mieluț în costum gri
de flanelă și cravată verde asemenea celuilalt Mieluț? Sau și mintea i se
maturizase o dată cu trupul?
Aceasta era întrebarea pe care și-o puneau ceilalți, în timp ce se sfătuiau
în grabă în mijlocul unui pâlc de ferigi îngălbenite aflat la câteva sute de metri
distanță de omul adormit.
- Oricum ar fi, va fi la fel de neplăcut, spuse Anthea. Dacă simțurile
interioare i s-au maturizat de asemenea, nu va suporta să-i purtăm noi
de grijă; iar dacă este tot un copil pe dinăuntru, cum o să îl convingem
noi să facă ceva? Și se apropie ora cinei și noi nu am adunat nici măcar
o alună, spuse Jane.
- Dă-le încolo de alune! zise Robert; dar cu cina e altceva – nu am mân-
cat nici pe departe îndeajuns la cină ieri. Nu am putea să îl legăm de
copac, să ne ducem acasă la cină și să ne întoarcem înapoi după aceea?
- Mult o să mai mâncăm noi dacă ne întoarcem acasă fără Mieluț! se
plânse Cyril, disprețuitor. Și la fel o să fie și dacă ne întoarcem cu el așa
cum e acum. Da, știu că e vina mea; nu e nevoie să îmi amintiți! Știu
că sunt un monstru pentru că mi-am dorit asta; dar nu trebuie să îmi
reamintiţi. Întrebarea e ce ne facem acum?
- Haideţi să îl trezim şi să îl ducem la Rochester sau Maidstone, apoi
să luăm ceva de-ale gurii de la vreo patiserie, spuse Robert încrezător.
- Să-l ducem? repetă Cyril. Hai, fă-o! E vina mea, nu neg asta, dar vei
descoperi că este un lucru tare dificil să îl duci pe acest tânăr undeva.
Mieluț a fost întotdeauna răsfățat, dar acum că a crescut cred că e pur
și simplu un diavol. Îmi pot da seama că așa e. Uitați-vă la gura lui.
- Ei bine, atunci, spuse Robert, hai să îl trezim să vedem ce o sa facă el.
Poate că o să ne ducă el la Maidstone și o să ne facă cinste. Trebuie să
122 •
aibă o grămadă de bani în buzunarele de la sacii aia nemaipomeniți.
Oricum, trebuie să mâncăm.
Traseră la sorți folosind bucăți de ferigă. Îi pică lui Jane sarcina de a-l trezi
pe Mieluț. Făcu asta cu blândețe, gâdilându-i nasul cu o nuielușă de caprifoi
sălbatic. El spuse Fir-ar să fie de muște! de vreo două ori, apoi deschise ochii.
- Salutare, copii! zise el pe un ton plictisit. Tot aici sunteți? Cât mai e
ceasul? Vedeţi că o să întârziați la masă!
- Știm, răspunse Robert aspru.
- Atunci grăbiți-vă acasă, spuse adultul Mieluț.
- Și totuși cum rămâne cu masa ta? întrebă Jane.
- Oh, cam cât de departe credeți că e gara? Mă bate un gând să merg în
oraș să mănânc ceva la restaurant.
O amărăciune pură se așternu ca un văl peste ceilalți patru. Mieluț – singur,
nesupravegheat – se va duce în oraș și va mânca la un restaurant! Poate că va bea
și un ceai acolo. Poate că apusul soarelui îl va găsi în luxul orbitor al cluburilor
și un copil neajutorat, supărat, adormit se va trezi singur printre chelnerii ne-
prietenoși și va urla și va plânge după pantalonaşii lui, afundat într-un fotoliu
de la acel restaurant! Această imagine o mișcă pe Anthea până la lacrimi.
- Oh nu, dragul meu Mieluț, nu trebuie să faci una ca asta! plânse ea,
fără să se poată stăpâni.
Adultul Mieluț se încruntă.
- Draga mea Anthea, zise el, cât de des trebuie să îți spun că numele meu
e Hilary, sau Sf. Maur, sau Devereux? Frații și surorile mele sunt liberi
să folosească oricare dintre numele mele de botez, dar nu Mieluț – o
rămășiță a unei copilării îndepărtate și ridicole.
Asta fusese chiar îngrozitor. Acum era fratele lor mai mare, nu-i așa? Ei,
sigur că era, având în vedere că el crescuse mare, iar ei nu. Astfel își șopteau
Anthea și Robert.
Dar aventurile aproape zilnice, care nu erau decât urmările dorințelor în-
deplinite de Psammead, îi făcuseră pe copii să fie mai înțelepți decât alții de
vârsta lor.
- Dragul meu Hilary, spuse Anthea, iar ceilalți scoaseră un sunet înăbușit
la auzul acestui nume, știi că tata nu ar fi vrut să te duci la Londra. Nu
• 123
Oameni mari
i-ar fi plăcut să ne lași singuri, să nu fii cu noi și să nu ai grijă de noi.

Oh, cât de mincinoasă sunt! adăugă ea pentru sine.
- Uite ce e, spuse Cyril, dacă tot ești fratele nostru mai mare de ce să
nu te comporți ca atare și să ne duci la Maidstone să ne veselim și să
sărbătorim cu toții și să mergem la râu după aceea?
-Ai dreptate, spuse Mieluț politicos, dar aș prefera să merg singur. Du-
ceți-vă acasă la masa de prânz – adică la cină. Poate o să trec și eu pe
acolo pe la ora ceaiului, sau poate că o să mă întorc acasă abia după ce
voi suteți în paturile voastre.
Paturile lor! Cei patru, amărâți, schimbară fulgerător tot felul priviri. Re-
pede vor mai ajunge ei în paturile lor, dacă se vor întorace acasă fără Mieluț.
- I-am promis mamei că nu te vom pierde din priviri dacă te scoatem
pe-afară, spuse Jane, înainte să o poată opri cineva.
- Ascultă aici, Jane, spuse Mieluț cel adult, băgându-și mâinile în
buzunare și uitându-se în jos la ea, fetițele ar trebui să fie văzute, dar
nu și auzite. Voi, copiii, ar trebui să vă învățați să nu mai fiți o pacoste
pentru cei mari. Acum fuga acasă - și, dacă sunteți cuminți, poate că
mâine vă dau la fiecare câte un penny.
- Ia ascultă, spuse Cyril, pe cel mai bun ton de discuție ca „de la bărbat
la bărbat” de care era în stare, unde te duci, omule? Ai putea să ne iei
cu tine pe mine și pe Bobs, dacă nu vrei să vină și fetele.
Era un gest chiar generos din partea lui Cyril, având în vedere că nu ținuse
niciodată neapărat să fie văzut în public alături de Mieluț, care, desigur, va fi
din nou un copil mic după apusul soarelui.
Tonul de discuție ca „de la bărbat la bărbat” dădu rezultate.
- O să mă duc la Maidstone pe bicicletă, zise noul Mieluț, nepăsător,
atingându-și mustața mică și neagră. O să iau prânzul la Crown, apoi
poate o să trec și pe la râu; dar nu prea vă pot lua pe toți pe bicicletă,
nu-i așa? Aşa că duceți-vă acasă, ca niște copii cuminți.
Erau, într-adevăr, într-o situație disperată. Robert și Cyril schimbară priviri
deznădăjduite, iar Anthea își desprinse un bold de la betelie, un bold în lipsa
căruia o crăpătură se căscă între fustă și corsaj, și i-l înmână pe furiș lui Rob-
ert, cu o strâmbătură ce ascundea cele mai profunde și întunecate înțelesuri.
124 •
Robert se strecură până la stradă. Acolo se afla, bineînțeles, o bicicletă – nouă
și frumoasă. Desigur, Robert își dădu seama îmediat că, dacă Mieluț era acum
om mare, trebuia să aibă o bicicletă. Acesta era unul din motivele pentru care
Robert însuși își dorea să fie om mare. Fără să zăbovească, se apucă să folosească
boldul – unsprezece înțepături în cauciucul din spate, șapte în cel din față. Ar fi
făcut douăzeci și două în total, dar auzi foșnetul frunzelor îngălbenite de alun,
care îl înștiință de apropierea celorlalți. Apăsă în grabă fiecare roată și primi ca
răspuns fâsâitul aerului rămas țâșnind prin optsprezece înțepături ordonate.
- Bicicleta ta e stricată, spuse Robert, întrebându-se cum de reușise să
devină atât de viclean așa de repede.
- Așa se pare, zise Cyril.
- E o înțepătură, spuse Anthea, după ce se aplecă și se ridică din nou,
cu un ghimpe în mână pe care îl avea pregătit pentru acest scop. Uite.
Mieluț cel adult (sau Hilary, cum presupun că trebuie să i se spună
acum) își fixă pompa și încercă să umfle cauciucul. Imediat se văzu
clar cât era de găurit.
- Cred că e prin apropiere o vilă, de unde aș putea să fac rost de o găleată
de apă, nu-i așa? întrebă Mieluț.
Era, într-adevăr; și când numărul înțepăturilor fu limpede, faptul că la vilă
puteau servi „ceai pentru bicicliști” fu ca o binecuvântare. Lui Mieluț și fraților
săi le fu servit un meniu mai neobișnuit de ceai și jambon. Această masă fu plătită
cu cei cincisprezece șilingi câștigați de Robert când fusese uriaș - căci se părea
că Mieluț nu avea, din păcate, niciun ban. Asta fu o mare dezamăgire pentru
toți ceilalți; dar e ceva ce i s-ar putea întâmpla oricui, chiar și celor mai maturi.
Totuși, Robert mâncă pe săturate, iar asta era ceva. Calmi, dar cu încăpățânare,
cei patru nefericiți încercară pe rând să îl convingă pe Mieluț (sau Sf. Maur)
să-și petreacă restul zilei în pădure. Nu mai rămăsese mult din zi atunci când
termină de reparat a optsprezecea înțepătură.
Cu un suspin de ușurare, își ridică ochii de la treaba terminată și, dintr-o
dată, își îndreptă cravata.
- Vine o domnișoară, spuse el repezit. Pentru Dumnezeu, plecați
de-aici. Duceți-vă acasă, ascundeți-vă, faceți cumva astfel încât să dispăreți!
Nu pot sa fiu văzut cu o haită de copii murdari.
• 125
Oameni mari
Frații și surorile lui erau, într-adevăr, cam murdari, fiindcă în aceeași zi,
puțin mai devreme, Mieluț, pe când era încă un copil mic, îi împroșcase cu o
grămadă de pământ. Vocea adultului Mieluț era atât de dură, după cum spusese
Jane după aceea, încât aceştia chiar se retraseră în grădina din spate și îl lăsară,
cu mustața lui mică și costumul lui de flanelă, să o întâlnească de unul singur pe
tânăra domnișoară care, purtată de o bicicletă, ajunsese acum în grădina din față.
Stăpâna casei veni afară și vorbi cu domnișoara – Mieluț își ridică pălăria
când trecu pe lângă el – dar copiii nu puteau auzi ce spunea, deși se tot întindeau
pe după colț, pe lângă o găleată pentru porci, ascultând cu urechile ciulite. Când
Mieluț începu să vorbească pe un ton afectat, extrem de policticos, ei începură
să-l audă suficient de bine..
- O înțepătură? spunea el. Vă pot fi cumva de ajutor? Dacă îmi dați voie...?
În spatele găleții pentru porci se auzi un hohot de râs înăbușit, iar Mieluț
cel adult (sau, cu alte cuvinte, Devereux) întoarse, cu coada ochiului, o privire
furioasă în direcția zgomotului.
- Sunteți foarte amabil, spuse domnișoara, privindu-l pe Mieluț. Părea
chiar sfioasă, dar cum spuneau băieții, nu avea nimic ieșit din comun.
- Dar oh, șopti Cyril din spatele găleții pentru porci, credeam că i-a
ajuns cât a reparat la bicicletă pe ziua de azi - și dacă ea ar ști că el e, de
fapt, doar un copil mic, prostuț și smiorcăit.
- Nu-i adevărat, murmură Anthea supărată. E un scump – numai să fie
lăsat în pace. E dragul nostru Mieluț, indiferent în ce l-ar transforma
un prostănac – nu-i așa, Pisicuțo?
Jane fu de acord, neîncrezătoare.
Acum, Mieluț – căruia trebuie să țin minte să îi spun Sf. Maur – examina
bicicleta domnișoarei și discuta cu ea întocmai ca un om matur. Văzându-l și
ascultându-l, nimeni nu ar fi crezut că, doar puțin mai devreme, în acea dimi-
neață, fusese un copilaș dolofan de doi ani care spărgea ceasurile de Waterbury
ale adulţilor. După ce termină de reparat bicicleta domnișoarei, Devereux (așa
cum ar trebui să i se spună pe viitor) scoase un ceas de aur și toți spectatorii din
spatele găleții pentru porci scoaseră un „Oh!” – deoarece părea nedrept ca acel
copilaș, care chiar în acea dimineață distrusese două ceasuri ieftine, dar bune,
126 •
să aibă, acum că era om mare, așa cum îl transformase nebunia lui Cyril, un
ceas din aur adevărat, cu lanț și sigiliu!
Hilary (cum îl voi numi de acum) îi învrednici pe frații și surorile lui cu o
privire fugară şi disprețuitoare, apoi i se adresă domnișoarei, față de care părea
să fie destul de prietenos.
- Dacă îmi permiteți, vă voi însoți până la Răscruce; deja se face târziu
și umblă mulţi prin această zonă.
Nimeni nu avea să afle vreodată ce răspuns i-ar fi dat domnișoara la această
propunere galantă, căci, imediat ce îi auzi vorbele, Anthea alergă la el, răsturnând
în graba ei troaca, din care se scurse un lichid murdar, și îl apucă pe Mieluț
(presupun că ar trebui să îi spun Hilary) de braț. Ceilalți o urmară și, într-o clipă,
cei patru copii murdari erau la vedere, fără a se mai putea ascunde privirilor.
- Nu îi permiteți, îi spuse Anthea domnișoarei, pe un ton cât se poate
de serios; nu e în măsură să meargă nicăieri cu nimeni!
- Du-te de-aici, fetițo! spuse Sf. Maur (cum îi voi spune de acum) pe un
ton îngrozitor. Du-te acasă chiar acum!
- Ar fi bine să nu aveți deloc de-a face cu el, continuă Anthea, fără să-i mai
pese de nimic. Nu știe nici el cine e. Nu este cine credeți dumneavoastră
că este.
- Ce vrei să spui? întrebă, nu în mod neașteptat, domnișoara, în timp
ce Devereux (așa cum trebuie să îl numesc pe adultul Mieluț) încerca
în zadar să o îndepărteze pe Anthea. Ceilalți o susțineau, așa că era
nemișcată ca o stâncă.
- Dacă îi permiteți să meargă cu dumneavoastră, spuse Anthea, veți
afla destul de curând ce vreau să spun! Cum ar fi să vă treziți dintr-o
dată lângă dumneavoastră cu un copil mic și neajutorat gonind la vale,
cu picioarele ridicate, pe o bicicletă pe care nu o mai poate controla?
Domnișoara păli.
- Cine sunt aceşti copii atât de murdari? îl întrebă ea pe adultul Mieluț
(numit şi St. Maur în aceste pagini).
- Nu ştiu, răspunse el – o minciună sfruntată.
- Vai, Mieluț ! Cum poţi să minţi în halul acesta? strigă Jane – când ştii
prea bine că eşti frăţiorul nostru drag, iar noi te iubim atât de mult!
• 127
Oameni mari
Noi suntem fraţii şi surorile lui mai mari – îi explică ea domnişoarei

care, cu mâini tremurânde, îşi întorcea acum bicicleta spre poartă – şi
este datoria noastră să avem grijă de el. Şi trebuie să îl ducem acasă
înainte de apusul soarelui, ori altfel nu ştiu ce se va alege de noi. Vedeţi
dumneavoastră, el este – cum să zic eu? Este sub puterea unei vrăji. E
fermecat – cred că ştiţi ce vreau să spun!
În repetate rânduri, Mieluț (vreau să spun, Devereux), încercase să oprească
discursul pasionat al lui Jane, însă Robert şi Cyril îl ţineau fiecare de un picior
şi nu putea fi vorba de nicio explicaţie din partea lui. Domnișoara se îndepărtă
în grabă pe bicicletă pentru ca, mai târziu, să facă senzaţie printre rudele ei la
cină, povestindu-le cum a evadat din ghearele unei familii de nebuni periculoşi.
Ochii fetiţei erau, pur şi simplu, ochii unei nebune. Nu îmi dau seama cum a
reuşit să scape pe străzi nesupravegheată, avea să le spună ea.
După ce bicicleta se îndepărtase, zbârnâind de-a lungul drumului, Cyril
îşi luă un ton grav.
- Hilary, bătrâne, spuse el, cred că ai făcut insolaţie sau ceva de genul
ăsta. Când mă gândesc ce ai putut să-i spui bietei domnișoare! Păi, dacă
ar fi ca mâine dimineaţă, când vei fi iar tu însuţi, noi să-ţi spunem ţie
ce i-ai spus tu ei, nici măcar nu ne-ai înţelege, darămite să ne mai şi
crezi! Ascultă-mă pe mine, bătrâne, şi vino acasă acum, şi, dacă mâine
dimineaţă nu eşti iar tu însuţi, îl rugăm pe lăptar să îl roage pe doctor
să vină la noi.
Bietul Mieluț adult (St. Maur fiind chiar unul dintre numele lui de botez)
era acum prea derutat pentru a mai rezista.
- Cum păreţi să fiţi toţi nebuni de legat, spuse el cu amărăciune, încep
să cred şi eu că TREBUIE să vă duc acasă. Dar să nu vă treacă prin cap
că o să uit de această întâmplare. Vorbim noi mâine dimineaţă.
- Da, vorbim noi, Mieluțul meu, îşi spuse Anthea în barbă, dar nu o să
fie aşa cum crezi tu.
În adâncul sufletul ei, auzea deja vocea gingaşă, blândă şi iubitoare a Mieluțu-
lui cel mic – atât de diferită de tonul afectat al nesuferitului Mieluț adult (care se
mai numea şi Devereux) – spunând „Eu iubit Panterla, eu vlut la Pantela mea.”
128 •
- Of, hai acasă, pentru numele lui Dumnezeu! spuse ea. Ne spui ce ai
de spus mâine dimineaţă.
Şi adăugă în barbă:
- Dacă mai poţi.
Şi, astfel, o porniră cu toţii, cam mohorâţi, spre casă, în lumina blândă a serii.
În timp ce Anthea vorbea, Robert începuse din nou să se joace cu acul şi
cu cauciucul de la bicicletă, iar Mieluț (căruia trebuiau să îi spună St. Maur sau
Devereux sau Hilary) părea că, în sfârşit, se săturase de reparat biciclete. Aşa că
se hotărâră să tragă după ei numitul vehicul. Soarele era pe punctul de a apune
când au ajuns la Casa Albă. Cei patru copii mai mari ar fi vrut să zăbovească
pe alee până ce soarele, dispărând sub linia orizontului, l-ar fi transformat pe
Mieluț cel adult (cu ale cărui nume de botez nu am de gând să vă mai plictisesc)
în fratele lor mic şi drag, dar şi cam obositor pentru ei.
Însă acesta, cum era încă adult, insistă să meargă mai departe şi astfel fu
întâmpinat de Martha în grădina din faţa casei.
Vă aduceţi aminte, cu siguranţă, cum, ca o favoare deosebită, Psammeadul
făcuse în aşa fel încât servitorii să nu observe niciuna dintre schimbările provo-
cate de dorinţele copiilor. Prin urmare, Martha nu văzu altceva decât grupul
obişnuit, cu Mieluț cel mic, pentru care îşi făcuse griji toată după-masa, ţopăind
alături de Anthea, cu picioruşele lui mici şi grăsune de bebeluş, pe când copiii,
bineînţeles, îl vedeau încă pe Mieluț cel adult (ale cărui nume de botez nu mai
contează aici). Prin urmare, Martha se repezi spre el şi îl luă în braţe, exclamând:
- Vino la Martha, păpuşica mea mică!
Mieluț cel adult (ale cărui nume de botez vor fi, de-acum înainte, date uitării)
se lupta cu furie să scape din strânsoarea ei, şi o expresie de mare groază şi con-
sternare pusese stăpânire pe chipul lui. Însă Martha era mai puternică decât el.
Şi aşa, îl luă pe sus şi îl duse în casă. Niciunul dintre ceilalţi copii nu avea
să uite vreodată această imagine.
Chipeşul tânăr în costum gri de flanel, cu cravată verde şi cu mustăcioara
lui neagră – care, din fericire, era destul de firav şi nu prea înalt – încerca să se
elibereze din braţele vânjoase ale Marthei, care îl ducea pe sus, implorându-l,
în acelaşi timp, să fie băieţel cuminte şi să vină să îşi bea lăpticul! Din fericire,
soarele apuse chiar în clipa în care treceau pragul, bicicleta dispăru, iar copiii
• 129
Oameni mari
o văzură pe Martha, ducându-l în casă acum pe drăgălaşul Mieluț, din nou un

copil de doi ani, puţin cam somnoros. Mieluț cel adult (de acum înainte lipsit
de toate numele lui de botez) dispăruse acum pentru totdeauna.
- Pentru totdeauna, spuse Cyril, pentru că, de îndată ce Mieluț al nostru
va fi destul de mare ca să fie luat la bătaie, va trebui să ne ocupăm noi
de asta, de dragul lui, ca să nu ajungă în halul ăsta când creşte!
- N-ai să-l baţi, spuse Anthea, hotărâtă. Nu dacă voi fi eu de faţă să te
opresc.
- Va trebui să îl domesticim cu binişorul, adăugă Jane.
- Vedeţi voi, zise Robert, dacă creşte aşa cum e normal să creşti, vom avea
destul timp să îl învăţăm din mers. Azi s-a purtat cum s-a purtat pentru
că a crescut dintr-o dată. N-am avut timp să îl învăţăm să fie mai bun.
- E perfect aşa cum e, spuse Anthea, iar prin uşa deschisă se auzi vocea
lui Mieluț, aşa cum o auzise ea în adâncul sufletului în acea după-amiază:
- Eu iubit Pantela, eu vlut la Pantela mea.
130 •
a b Capitolul X
Scalpuri
P
robabil că ziua ar fi decurs mult mai bine, dacă lui Cyril nu i-ar fi trecut
prin cap să citească Ultimul Mohican. Povestea i se derula în minte la
micul dejun, şi dând să-şi bea a treia ceaşcă de ceai, spuse visător:
- Aş vrea să fie indieni şi în Anglia – nu aşa mari, ci mici, destul de mici
cât să ne putem lupta cu ei.
Nimeni nu fu de acord cu el atunci, şi nu dădu vreo importanţă acelui mo-
ment. Dar când se duseră la groapa cu nisip să ceară o sută de lire în monede de
câte doi şilingi cu chipul Reginei Victoria, pentru a întâmpina orice încurcătură
– o dorinţă despre care crezuseră mereu a fi destul de rezonabilă pentru a se
îndeplini cu bine – îşi dădură seama că o făcuseră de oaie din nou! Căci Psam-
meadul, cătrănit şi somnoros, spuse:
- Of, nu mă deranjaţi. Dorinţa voastră s-a îndeplinit.
-Nu ştiam, spuse Cyril.
- Nu vă mai aduceţi aminte de ieri? spuse Spiriduşul Nisipului, cu şi mai
multă îndârjire. M-aţi rugat să vă îndeplinesc dorinţele oriunde v-aţi
afla, v-aţi pus o dorinţă în dimineaţa asta, şi vi s-a îndeplinit.
- Păi, am făcut noi asta? spuse Robert. Care era dorinţa?
• 131
Scalpuri
- Aşadar, aţi uitat-o? spuse Psammeadul, încercând să intre în vizuină.

Nu-i nimic, vă veţi da seama curând. Să vă bucuraţi de ea! Aţi intrat
în bucluc, nu glumă!
- Mereu facem greşeli, se pare, spuse Jane cu tristeţe.
Iar acum ce era ciudat era că nimeni nu-şi mai aducea aminte ca cineva să-şi
fi pus o dorinţă în dimineaţa aceea. Dorinţa legată de indieni nu se întipărise
în mintea nimănui. Era o dimineaţa foarte agitată. Toţi încercau să-şi aducă
aminte ce dorinţă fusese pusă, însă nimeni nu reuşea şi toţi se aşteptau ca în
orice clipă ceva îngrozitor să se întâmple. Era extrem de neliniştitor; ştiau, din
cele spuse de Psammead, că trebuie să-şi fi dorit ceva mai mult decât neplăcut,
şi-şi petrecură astfel câteva ore în cea mai cumplită şovăială. Abia când veni ora
mesei, şi Jane căzu, împiedicându-se de Ultimul Mohican – care fusese, desigur,
uitat pe podea cu faţa în jos – Anthea spuse, ridicând atât cartea cât și pe Jane:
- Ştiu! şi se aşeză dezamăgită pe covor. Ah, Pisicuţo, cât de îngrozitor!
Indieni îşi dorise - Cyril – la micul dejun, îţi mai aduci aminte? A
zis, Aş vrea să fie indieni şi în Anglia, iar acum sunt, şi vor lua scalpul
oamenilor din toată ţara, cu siguranță.
- Poate că sunt numai în Northumberland şi Durham, spuse Jane mângâi-
etor. Era aproape de necrezut că oamenii puteau fi, într-adevăr, scalpaţi
de la o asemenea distanţă.
- Nu te încrede în asta! spuse Anthea. Sammyadul a spus că am in-
trat în bucluc. Asta înseamnă că indienii vor veni chiar AICI. Dacă îl
scalpează pe Mieluț!
- Poate că scalparea ar avea loc abia la apusul soarelui, spuse Jane, dar
nu la fel de încrezătoare ca de obicei.
- Nu, spuse Anthea. Ce se naşte dintr-o dorinţă nu dispare atât de uşor.
De exemplu, cei cincisprezece şilingi! Pisicuţo, o să trebuiască să sparg
ceva, iar tu trebuie să-mi dai fiecare bănuţ pe care îl ai. Indienii vor
veni AICI, pricepi? Arţăgosul Psammead s-a ţinut de cuvânt. Înţelegi
care e planul meu? Haide!
Jane nu pricepu nimic, dar îşi urmă sora cu supunere până în dormitorul
mamei lor.
132 •
Anthea luă ulciorul greu cu apă – avea un model cu berze şi iarbă înaltă,
pe care Anthea nu-l uită niciodată. Îl duse în camera de baie şi goli atent apa
din el în cadă. Duse apoi ulciorul înapoi în dormitor şi-l lăsă să cadă pe podea.
Stiţi cum se sparge un ulcior dacă se întâmplă să-l scapi fără să vrei. Dar dacă
se întâmplă să-l scapi intenţionat, atunci e altceva.
Aşa că, până la urmă, Anthea fu nevoită să ia calapodul tatălui şi, cu sânge
rece, să spargă cu ea ulciorul. O muncă nemiloasă.
Pe urmă sparse cutia cu bani pentru misionari, ajutându-se de vătrai. Jane
îi spuse că nu era bine ce făcea, fireşte, dar Anthea tăcu, după care spuse:
- Nu fi prostuţă – este o chestiune de viaţă şi de moarte.
Nu erau cine ştie ce bani în cutia pentru misionari, doar şapte şilingi şi
patru pence, însă fetele aveau la un loc aproape patru şilingi. Asta însemna
unsprezece şilingi, după cum veţi vedea.
Anthea legă strâns banii într-un colţ al batistei de buzunar.
- Haide, Jane! spuse şi fugi spre fermă. Ştia că fermierul avea să plece la
Rochester în acea după-amiază. Mai exact, fusese stabilit ca fermierul
să-i ia pe cei patru copii cu el. Plănuiseră asta în fericita zi când crezură
că vor scoate suta de lire, în monezi a câte doi şilingi, de la Psammead.
Stabiliseră să-i plătească fermierului câte doi şilingi fiecare pentru drum.
Acum, Anthea îi explică fermierului în grabă că nu mai puteau merge
toţi cu el, şi-l întrebă dacă putea să-i ia doar pe Martha şi pe Miel în
schimb. Fermierul acceptă, dar nu fu prea încântat să primească doar
o jumătate de coroană în loc de opt şilingi.
După aceea, fetele fugiră înapoi acasă. Anthea era neliniştită, dar nu şi ner-
voasă. Abia mai târziu, când se gândi la cele întamplate, nu putu să nu observe
că procedase cu cea mai nebănuită promptitudine, întocmai ca un adevărat
general. Luă o cutiuţă din sertarul din colţ al camerei ei şi se duse să o caute pe
Martha, care punea masa nu tocmai în cele mai bune toane.
- Uite, spuse Anthea. Am spart ulciorul din camera mamei.
- Tipic ţie – mereu pui la cale vreo prostie, spuse Martha, lăsând solniţa
să cadă cu un zgomot puternic.
- Nu te supăra, Martha dragă, spuse Anthea. Am destui bani ca să
cumpăr altul – numai de-ai fi tu drăguţă să te duci să-l cumperi în locul
• 133
Scalpuri
nostru. Verii tăi au un magazin cu porţelanuri, nu-i aşa? Tare aş vrea

să-l iei chiar azi, în caz că mâine mama se întoarce acasă. Ştii doar că
a zis că s-ar putea să facă aşa.
- Dar voi toţi vă duceţi în oraş, spuse Martha.
- Nu ne mai putem permite, dacă luăm noul ulcior, spuse Anthea; dar
îţi dăm ţie bani de drum, dacă îl iei şi pe Mieluț cu tine. Şi, Martha,
uite – îţi dau şi cutia mea de bijuterii, dacă te duci. Uite, este atât de
frumoasă – toată încrustată cu argint pur, fildeş şi abanos, precum
templul Regelui Solomon.
- Înţeleg, spuse Martha; nu, nu-ţi vreau cutia, domnişorică. Tu vrei doar
să scapi de grija drăguţului Mieluț în după-amiaza asta. Să nu crezi că
nu ştiu să te citesc!
Asta aşa era, iar Anthea nu voia să recunoscă. Nu era treaba Marthei să ştie
atât de multe. Dar se abţinu să-i vorbească.
Martha puse jos pâinea cu zgomot, făcând-o să sară de pe fundul de lemn.
- Eu CHIAR vreau să se cumpere ulciorul, spuse Anthea încet. Te vei duce,
nu-i aşa?
- Ei bine, doar de data asta, nicio problemă; dar nu care cumva să mai faci
cine ştie ce prostie cât sunt eu plecată – asta-i tot!
- Fermeirul pleacă mai devreme decât credea, spuse Anthea cu nerăbdare.
Mai bine te-ai grăbi şi te-ai duce să te îmbraci. Să-ţi pui rochia violet, Martha,
şi pălăria aceea roz cu albăstrele şi gulerul din dantelă galbenă. Jane va termina
de pus masa în locul tău, iar eu îl voi spăla şi pregăti de drum pe Mieluț.
În timp ce îl spăla pe mofturosul Mieluț, şi-l îmbrăca iute cu hainele lui cele
mai bune, Anthea se mai uita, din cînd în când, cu coada ochiului pe fereastră,
deocamdată toate erau în regulă – nu vedea niciun indian. După mare foială şi
agitaţie, Martha, toată îmbujorată, şi Mieluț o porniseră la drum, iar Anthea
răsuflă adânc.
- E în siguranţă! spuse ea şi, spre uimirea lui Jane, se prăbuşi pe podea
şi izbucni în hohote de plâns.
Jane nu înţelegea deloc cum cineva ar putea fi atât de curajos ca un general,
după care brusc să se dea bătută şi să se desumfle ca un balon spart. De preferat
e să nu te desumfli, fireşte, dar veţi vedea că Anthea nu s-a dat bătută până
134 •
nu şi-a atins scopul. Îl mânase pe dragul de Mieluț departe de pericol – era
sigură că indienii ar trebui să fie pe lângă Casa cea Albă sau deloc – iar căruţa
fermierului se întorcea abia după apus, aşa că îşi putea îngădui să plângă puţin.
Altfel, plângea de bucurie, pentru că făcuse ceea ce îşi propusese. Plânse preţ
de aproape trei minute, timp în care Jane o îmbrăţişa necăjită şi-i spunea la
interval de cinci minute Nu plânge, Panteră dragă!
Pe urmă sări în picioare, îşi frecă apăsat ochii cu colţul de la şorţuleţ, cât
să-i rămână roşii toată ziua, şi începu să le vorbească băieţilor. Însă tocmai
atunci bucătarul sună clopoţelul ce anunţa ora mesei, şi nimic nu mai putu fi
rostit, până ce nu ajutaseră toţi la servitul mâncării din carne de vită tocată.
Bucătarul ieşi din cameră, iar Anthea îşi spuse povestea. Dar mare greşeală e să
te apuci să povesteşti o întâmplare palpitantă când oamenii manâncă tocătură
de carne de vită şi cartofi fierţi. Părea să fie ceva cu mâncarea accea, care făcea
ca ideea indienilor să pară neinteresantă şi neadevărată. Băieţii chiar râseră şi
o numiră pe Anthea o prostuţă.
- Dar, spuse Cyril, sunt aproape sigur că înaintea mea Jane a spus că îşi
doreşte să fie o zi frumoasă.
- Ba nu, spuse Jane scurt.
- Păi dacă erau indieni, Cyril continuă – sare, te rog, şi muştar – tre-
buie să fac pasta asta să alunece pe gât cumva – dacă erau indieni, ar fi
mişunat peste tot până acum – ştiţi bine asta. Eu cred era o zi frumoasă
pentru asta.
- Şi atunci de ce Sammyadul a spus că am intrat în bucluc? întrebă Anthea.
Era supărată foc. Ştia că procedase cu înţelepciune şi atenţie, dar acum îi
era greu să accepte să i se spună că e o prostuţă, mai ales când avea povara unei
cutii pentru misionari sparte şi aproape şapte şilingi şi patru pence, majoritatea
din bronz, atârnând ca plumbul în conştiinţa ei.
Urmă o tăcere, în timpul căreia bucătarul luă farfuriile cu carnea de vită
tocată şi aduse budinca de melasă. Imediat cum plecă, Cyril începu din nou:
- Bineînţeles că nu pot spune, recunoscu el, că nu a fost bine să-i scoţi
după-amiaza pe Martha şi pe Mieluşel din casă, dar în ce priveşte indi-
enii - doar ştii foarte bine că dorinţele se îndeplinesc pe loc. Dacă erau
indieni, ar fi fost chiar acum aici.
• 135
Scalpuri
- Eu cred că sunt, spuse Anthea, şi că stau la pândă prin tufe, dacă mă

întrebi pe mine. Eşti îngrozitor de aspru cu mine!
-Indienii chiar ASTA fac de cele mai multe ori – nu-i așa – stau la pândă,
adăugă Jane, dorind să se facă linişte.
- Nu, nu fac asta, spuse Cyril ţâfnos. Şi nu sunt aspru, doar am dreptate.
Şi cred că a fost o mare prostie să spargi ulciorul; cât despre cutia pentru
misionari, consider că e o crimă de înaltă trădare, şi nu ar trebui să mă
mire dacă ai fi spânzurată pentru asta, dacă vreunul din noi te-ar da
de gol.
- Poţi să taci? spuse Robert; dar Cyril nu putea. Vedeţi voi, în adâncul
inimii lui el credea că dacă ar fi fost ÎNTR-ADEVĂR indieni, aceştia ar
fi fost numai din vina lui, aşa că nu dorea să creadă în ei. Şi nimic nu
te poate chinui mai mult, decât să încerci să nu crezi anumite lucruri,
când în inima ta eşti sigur că ele există.
- E pur şi simplu prostesc, spuse el, să vorbeşti despre indieni când
vedeţi foarte bine că Jane este cea căreia i s-a îndeplinit dorinţa. Priviţi
ce zi frumoasă este! Ha, ha!
Se întoarse către fereastră spre a le arata ce zi frumoasă era – ceilalţi se
întoarseră şi ei – şi o tăcere glacială îl cuprinse pe Cyril, iar nimeni nu simţi
deloc nevoia să o rupă. Căci acolo, uitându-te cu atenţie după colţul ferestrei,
printre frunzele roşii de viţă sălbatică, se vedea o faţă – o faţă bronzată, cu nasul
lung şi gura încleştată şi ochii foarte vii. Faţa era pictată în pete colorate. Avea
părul lung, iar în păr erau pene!
Gura fiecărui copil din cameră se deschise şi rămase aşa. Budinca de melasă
îşi pierdea culoarea şi se răcea în farfurii, însă nimeni nu se mai putea mişca.
Brusc, capul acoperit de pene se trase încet înapoi, iar vraja se destrămă.
Îmi pare rău să spun că primele cuvinte rostite de Anthea fură exact acelea ale
unei fetițe răsfățate.
- Vedeţi! spuse ea. V-am spus eu!
Acum budinca de melasă încetase cu siguranţă să mai fie îmbietoare pen-
tru copii. Împachetându-şi iute porţiile într-un ziar de săptămâna dinaintea
penultimei săptămâni, le ascunseră în spatele hârtiei încreţite de ornament a
cuptorului, şi plecară pe scări să spioneze şi să ţină un mic consiliu.
136 •
- Pace, spuse Cyril frumos, când ajunseră în dormitorul mamei. Pantero,
îmi pare rău că am fost o brută.
- Bine, spuse Anthea, dar acum ai înţeles! Şi totuşi nicio altă urmă de
indieni nu se distingea de la ferestre.
- Ei bine, spuse Robert, ce facem acum?
- Singurul lucru la care mă pot gândi, spuse Anthea, care acum era
pe deplin recunoscută a fi eroina zilei, este să ne costumăm cât mai
asemănător cu indienii şi să ne uităm afară pe ferestre sau chiar să
mergem afară. Ar putea crede că suntem căpeteniile de temut ale unui
mare trib din vecinătate, şi – şi să nu ne facă nimic, ştiţi voi, de teama
unei răzbunări năprasnice.
- Dar Eliza sau bucătarul? spuse Jane.
- Ai uitat – nu sunt în stare să observe nimic, spuse Robert. N-ar observa
nimic ciudat, nici dacă ar fi scalpaţi sau fripţi la foc încet.
- Dar oare își vor da seama la apus?
- Desigur. Nu poţi fi scalpat sau ars fără să-ţi dai seama, şi fii sigur că
ai să-ţi dai seama a doua zi, chiar dacă nu ai realizat la momentul dat,
spuse Cyril.
- Cred ca Anthea are dreptate, deşi vom avea nevoie de o mulţime de pene.
- Mă duc până la coteţele găinilor, spuse Robert. Este un curcan acolo,
aşa că i-aş putea tăia din pene, fără să-l deranjeze prea mult. Este în-
tr-o stare foarte rea – nu pare să-i pese ce se va alege de el. Aduceţi-mi
foarfecele de tăiat!
Spionajul îi convinse pe toţi că niciun indian nu se afla în curtea cu păsări.
Robert plecă. În cinci minute se întoarse – palid, dar cu multe pene.
- Fiţi atenţi, spuse el, e foarte important. Am tăiat penele, şi când m-am
întors să ies, am dat de un indian, uitându-se chiorâş la mine de sub
vechiul coteţ de găini. Am fluturat ameninţător penele şi am ţipat şi
am fugit înainte ca el să se dezmeticească. Pantero, ia păturile colorate
de pe paturile noastre şi dă-i bătaie, da?
Era minunat să te prefaci că eşti un indian şi să îţi alegi pături, pene şi eşarfe
colorate. Bineînţeles că niciunul din copii nu avea părul negru, însă era destulă
pânză neagră, luată pentru a înveli cărţile de şcoală în ea. Tăiară fâşii din ea,
• 137
Scalpuri
sub forma unui breton, şi o fixară pe cap cu fundele de culoarea chihlimbaru-

lui din rochiile de sărbătoare ale fetelor. Pe urmă, înfipseră penele de curcan
în funde. Pânza semăna nespus de mult cu un păr lung, negru, mai ales când
fâşiile începură să se onduleze puţin.
- Dar feţele noastre, spuse Anthea, nu toate au culoarea potrivită. Sun-
tem mai degrabă palizi, şi sunt sigură, dar nu ştiu de ce, că Cyril e mai
închis decât noi la ten.
- Nu sunt, spuse Cyril.
- Adevăraţii indieni de afară par a fi bronzaţi, spuse Robert repede. Cred
că trebuie să fim cu adevărat ROŞII – este un semn de superioritate să
ai pielea roşie, dacă eşti Piele Roşie.
Ocrul roşu pe care bucătarul îl folosise pentru cărămizile din bucătărie părea
să fie roşul cel mai aprins din casă. Copiii amestecară puţin din el într-o sosieră
cu lapte, cum îl văzuseră pe bucătar procedând pentru podeaua bucătăriei. Apoi
îşi pictă fiecare faţa şi mânile cu acel amestec, până au fost îndeajuns de roşii
cum numai unui indian îi stă bine – dacă nu chiar mai roşii.
Îşi deteră imediat seama cât de înspăimântători erau, când se întâlniră cu
Eliza pe hol, iar ea dădu un strigăt cât o ţinu gura. Această manifestare spontană
le plăcu foarte mult. Spunându-i în fugă să nu mai fie o gâsculiţă şi că totul era
doar o joacă, cei patru împăturiţi şi împănaţi, Piei Roşii - cum te văd şi cum
mă vezi - se duseră plini de curaj afară, să-şi întâlnească inamicii. Spun plini de
curaj, asta pentru că doresc să fiu binevoitoare. În orice caz, se duseră.
De-a lungul gardului viu ce despărţea sălbăticia de grădină era un rând de
capete întunecate, toate pline de pene.
- Este singura noastră şansă, şopti Anthea. E mai bine decât să aşteptăm
atacul lor groaznic şi sângeros. Trebuie să facem pe nebunii. Exact ca
la jocul acela de cărţi, în care te prefaci că ai aşi, când de fapt nu ai. A
te umfla în pene cred că se zice. Şi acum, la atac!
Cu patru strigăte de luptă – sau cam aşa ceva pentru nişte copii englezi care
pleacă fără să fi exersat nimic înainte – dădură buzna pe poartă şi luară poziţii
de atac dinaintea liniei Pieilor Roşii. Aceştia erau toţi cam de aceeaşi înălţime,
adică de înălţimea lui Cyril.
- Sper, din toată inima, să vorbească engleza, spuse Cyril pe poziţie.
138 •
Anthea ştia că indienii o vorbeau, deşi niciodată nu află cum de a ştiut
asta. Avea un prosop alb legat de un baston. Era un steag de armistiţiu, iar ea
îl flutura în speranţa că indienii îl vor recunoaşte. Şi se pare că îl recunoscură,
întrucât unul din ei, cel mai bronzat dintre toţi, păşi înainte.
- Vreţi adunare? spuse el într-o engleză perfectă. Eu sunt Vulturul de
Aur, din marele trib Locuitorii Stâncilor.
- Iar eu, spuse Anthea cu o subită inspiraţie, sunt Pantera Neagră –
căpetenie a...a...a tribului Mazawattee. Fraţii mei – nu, vreau să spun
– ba da – tribul – adică cei din Mazawattee, stau la pândă mai jos de
marginea dealului de colo.
- Şi cine sunt aceşti mari luptători? întrebă Vulturul de Aur, întorcân-
du-se către ceilalţi.
Cyril spuse că este marele Veveriţă din tribul Moning Congo, şi, văzând-o
pe Jane că-şi suge degetul mare şi în mod clar nu poate găsi niciun nume pentru
ea, adăugă:
- Acesta este marele luptător Pisica Sălbatică – Pisicuţa Feroce îi spunem
noi pe aici – căpetenia întinsului trib Phiteezi.
- Iar tu, veritabile Piele Roşie? şi Vulturul de Aur îl fulgeră pe Robert
cu privirea. Luat prin surprindere, Robert nu mai putu să zică decât că
el este Bobs, căpitanul tribului Mounted Police.
- Iar acum, spuse Pantera Neagră, dacă doar fluierăm, o să vină de
îndată întăriri, aşa că nu este cazul să ne atacaţi. Întoarceţi-vă de unde
aţi venit, duceţi-vă pe tărâmurile voastre şi fumaţi-vă pipa păcii, alături
de vracii voştri şi purtaţi-vă mocasinii fericiţi acolo.
- Ai spus-o total greşit, murmură nervos Cyril. Dar Vulturul de Aur
se uita doar întrebător la ea.
- Pantera Neagră vrea să spună că obiceiurile voastre nu se aseamănă
deloc cu ale noastre, spuse el. Puteţi să aduceţi oameni din tribul vostru,
iar noi îi vom învăţa lucruri din tribul nostru.
- O să îi creştem aşa cum trebuie, spuse Anthea, cu arcuri şi săgeţi,
cuţite pentru scalpat şi cu orice la care vă puteţi gândi, asta dacă nu vă
răzgândiţi şi veţi pleca.
• 139
Scalpuri
Anthea vorbi cu mult curaj, însă inimile celorlalţi băteau nebuneşte în piept,
iar respiraţiile lor abia dacă se mai auzeau, asta pentru că reacţia adevăraţilor
indieni nu fusese deloc una bună, dimpotrivă, se auziră multe şoapte pline de
furie. Copiii nu mai avură cum să mai vorbească deoarece tot tribul se adună
în jurul acestora, cu nişte feţe crude şi mohorâte.
- Nu a avut niciun efect, şopti Robert, ştiam că asta se va întâmpla. Ar
trebui să facem cumva să ajungem la Psammead. Poate că ne-ar putea
ajuta. Dacă nu, ei bine, presupun că vom scăpa de îndată ce soarele va
apune. Asta dacă mai scăpăm cu viaţă. Mă întreb dacă te doare atunci
când te scalpează. Am auzit că este tare dureros.
- O să încerc să flutur steagul din nou. Dacă se opresc, încercăm să fugim.
Aşa că ridică prosopul în aer, iar şeful tribului le spuse celorlalţi să stea pe
loc. În momentul acela, toţi copiii începură să alerge cât îi ţinură picioarele
printre indienii care îi înconjuraseră în cerc. Putură să îi împingă pe câţiva
pentru că erau la fel de mici ca şi ei. Fuga se petrecu exact ca într-un adevărat
trib, prin ierburile înalte, urmăriţi de ţipetele acestora.
Vulturul de Aur şi tribul lor dădură peste copii exact în locul în care aceştia
îl găsiră pe Psammead în acea dimineaţă.
Rămaşi fără suflare şi plini de cea mai mare teamă posibilă, aceştia îşi
aşteptau soarta să vină. Cuţitele ascuţite şi topoarele mari erau tot ceea ce puteau
să vadă copiii, dar cel mai oribil lucru era fără îndoială privirea crudă din ochii
Vulturului de Aur şi din cea a urmăritorilor săi.
- Ne-aţi minţit, Panteră Neagră, căpetenie a tribului Mazawattees, şi tu
la fel, Veveriţă din tribul Monig Congo. Şi tu, Pisică Sălbatică a tribului
Phiteezi, şi tu Bobs al tribului Mounted Police. Au minţit cu limba lor.
Iar acum tac, pentru că ştiu că am dreptate. Au minţit în faţa lui Steag
al Adevărului şi în faţa lui Faţă Palidă. Nu aveţi niciun trib. Tribul
vostru cred că este la foarte mare depărtare de voi. Ce putem face cu
ei? întrebă el însoţitorii cu un zâmbet de toată groaza.
- Pregătiţi focul! strigară însoţitorii, iar ceilalţi începură deja să se uite
după ce să aprindă focul.
Cei patru copii fură luaţi pe sus de câte doi indieni mai puternici. Oh,
numai de l-ar fi putut întâlni pe Psammead!
140 •
- Vrei să spui că mai întâi ne veţi scalpa, iar apoi ne veţi prăji? întrebă
Anthea cu disperare în glas.
- Desigur! Spuse Piele Roşie, uitându-se fix la ea. Asta se face întotdeauna!
Indienii formară un cerc în jurul copiilor şi stăteau uitându-se la aceştia.
Se lăsă o linişte de nedescris. Apoi încet se întoarseră şi ceilalţi care plecaseră
să caute lemne pentru for, însă cu mâna goală.
Nu fuseseră în stare să găsească niciun lemn pentru foc. Nici măcar o ra-
mură, nimic!
Copiii nu putură decât să respire uşuraţi, însă nu pentru foarte mult timp,
pentru că armele strălucitoare ale indienilor le săreau în ochi. În acel moment,
fiecare copil era măsurat de câte un indian, iar fiecare închise ochii şi încercă
să nu ţipe.
Aşteptară în cea mai mare linişte durerea ascuţită a cuţitului, însă aceasta
nu apăru. Nu simţiră niciun pic de durere, dimpotrivă, avură o senzaţie de
uşurare şi de răcoare.
Țipetele ascuţite ale indienilor îi făcură să deschidă ochii. Într-adevăr, putură
vedea cum indienii alergau ţinând în mâini ceva negru care semăna cu părul lor
de pe cap, aşa că îşi puseră repede mâinile în cap, însă părul era acolo. Prostuţii
de indieni nu îşi dădură seama că scalpaseră părul fals pe care şi-l puseseră
copiii înainte de venirea lor. Le scalpaseră, ca să spunem aşa, doar perucile!
Copiii căzură unii în braţele celuilalt, bucurându-se că scăpaseră ca prin
urechile acului.
- Scalpurile lor ne aparţin! spuse şeful tribului.
- O să vedeţi că or să îşi dea seama că au făcut o greşeală, spuse Robert,
încercând să se mânjească în păr cu vopseaua roşie de pe faţă.
- Păcat că nu ne putem duce treaba până la capăt, mai urmă şeful trib-
ului, nu există scalpat fără foc. Focul simbolizează victoria noastră.
Ce tărâm ciudat, să nu găseşti nicio ramură ca să faci focul şi să îţi
prăjeşti inamicii. În ţara nostră nu există aşa ceva, acolo copaci sunt
la tot pasul. Îmi doresc să fi fost acolo, pentru că altfel ne-am fi putut
îndeplini victoria.
• 141
Scalpuri
Deodată, ca şi cum fulgeră, cercul de indieni dispăru într-un nor de ceaţă.

Nu mai rămăsese niciun indian. Pesemne că Psammead fusese în zonă şi îi
îndeplini dorinţa şefului de trib.
Martha se întoarse acasă cu un ulcior nou cumpărat, desenat cu un cârd de
berze în iarbă înaltă. De asemenea, îi adusese înapoi banii Antheei.
- Verişoara mea mi-a dat acest ulcior ca să îmi poarte noroc, a spus că
aduce ghinion să spargi unul.
- Oh, Martha, verişoara ta este o drăguţă, spuse Anthea, îmbrăţişând-o.
- Da, chicoti Martha, ar fi bine să mai profitaţi de bunătatea mea, atâta
timp cât mă aflu aici. Am să plec de îndată ce vor veni părinţii voştri.
- Oh, Martha, am fost atât de răi cu tine, încât să pleci? întrebă Anthea.
- Oh, nu este vorba despre asta, domnişoară, iar Martha începu să
chicotească şi mai tare, eu o să mă mărit în curând cu paznicul Beale,
cel care v-a salvat de pe turla bisericii. A venit cu propunerea asta, pe
care nu am avut cum să o refuz. Astăzi i-am dat cuvântul meu că îl voi
face un bărbat fericit.
Anthea puse banii pe care îi luase de la mama ei la locul lor în puşculiţă.
Era foarte mândră că putu să facă acest lucru.
142 •
a b Capitolul XI
Ult i m a dorinţ ă
F
ără îndoială că tu, cititorule, văzând că am ajuns la capitolul unsprezece
– care este şi ultimul – ştii foarte bine că ziua despre care se relatează
aici este ultima în care Cyril, Anthea, Robert şi Jane obţinuseră ultima
dorinţă de la Psammead, Spiriduşul de Nisip.
Copiii însă nu ştiură acest lucru. Imaginaţia lor roia plină de închipuiri
care mai de care mai îndrăzneţe şi, dacă până atunci li se păruse extrem de
dificil să se gândească la ceva drăguţ ce şi-ar fi putut dori, imaginaţia lor era
acum plină cu cele mai frumoase şi cele mai practice idei. După cum afirmă
Jane ceva mai târziu :
- Aşa trebuia să fi procedat încă de la început.
Toată lumea se trezi devreme în acea dimineaţa, iar planurile urmau a fi
discutate, cu însufleţire optimistă, în grădină, chiar înainte de micul dejun.
Copiilor le reveni ideea de a-i cere Psammead-ului monede, însă de data aceasta
să fie bune, dar se mai gândeau la o altă dorinţă care concura, ce-i drept, strâns
cu aceasta, şi anume, ca fiecare să primească un ponei de fiecare. Aceasta din
urmă prezenta un avantaj uriaş. Fiecare îşi putea dori un ponei dimineaţa, pe
care să îl călărească apoi toată ziua şi care să dispară la apusul soarelui, doar ca
să şi-l dorească din nou a doua zi. Se gândeau că poneii produceau foarte puţin
bălegar şi nu necesitau multă îngrijire din partea lor.
• 143
Ultima dorinţă
Însă la micul dejun se petrecură două evenimente. Primul fu sosirea unei

scrisori din partea mamei lor, în care aceasta îi anunţă că bunica se simţea ceva
mai bine, iar că ei urmau să sosească acasă chiar în acea după amiază.
Izbucniră strigăte de bucurie, însă vestea aceasta spulberă pe neaşteptate toate
dorinţele la care se gândiseră înainte de micul dejun, deoarece toată lumea îşi
dădea acum seama că dorinţa zilei va trebui să îi aducă bucurie mamei, şi nu lor.
- Mă întreb oare ea ce şi-ar putea dori? se gândi Cyril.
- Şi-ar dori să fim cu toţii cuminţi, spuse Jane pe un ton afectat.
- Da, însă pentru noi acest lucru sună atât de plictisitor, adăugă Cyril;
şi, de fapt, mi-aş dori să putem fi astfel fără ajutorul Spiriduşului de
Nisip. Nu, trebuie să fie ceva splendid, un lucru pe care nu-l putem
obţine fără a ni-l dori.
- Aveţi grijă, spuse Anthea pe un ton de avertizare, nu uitaţi ziua de
ieri ! Amintiţi-vă că dorinţele ni se îndeplinesc acum indiferent unde ne
aflăm în momentul în care rostim mi-aş dori. Haideţi să nu ne îngăduim
nimic prostesc astăzi, mai prostesc decât în alte zile.
- Bine, spuse Cyril, nu e nevoie să ne dădăceşti.
Chiar în acel moment, Martha intră în cameră, aducând o carafă cu apă
fierbinte pentru ceainic, afişându-le copiilor o expresie plină de înţelesuri.
- Este o binecuvântare că suntem cu toţii în viaţă pentru a lua micul
dejun! spuse ea pe un ton misterios.
- De ce, ce s-a întâmplat ? întrebară cu toţii.
- Ah, nimic, spuse Martha, se pare că în zilele noastre nimeni nu este
în afara pericolului de a fi ucis în patul său în timpul somnului.
- De ce, întrebă Jane simţind un plăcut fior de groază, străbătându-i
şira spinării şi picioarele până în degete. A fost cineva ucis în patul său?
- Ei, nu chiar, spuse Martha. Dar ar fi putut fi foarte uşor ucis. Hoţii
au dat spargere la Peasmarsh Place – tocmai am aflat de la Beale – şi
au luat toate diamantele, bijuteriile şi lucrurile doamnei Chittenden,
saraca de abia îşi mai poate reveni din şoc, nu mai poate striga decât
Vai, diamantele mele! Iar Lordul Chittenden este plecat la Londra.
- Ah, doamna Chittenden, spuse Anthea. Am văzut-o. Poartă o rochie
roşu cu alb, nu are copii şi nu poate suferi oamenii deloc.
144 •
- Despre ea este vorba, spuse Martha. Ei bine, şi-a pus toată încrederea
în lucruri de valoare şi acum vedeţi că i-a fost învăţătură de minte. Se
spune că diamantele şi lucrurile valorau mii şi mii de lire sterline: un
colier, o mulţime de brăţări, precum şi o coroană, dar şi foarte multe
inele. Dar ce fac eu aici? Decât să stau la taclale, mai bine aş merge să
fac curăţenie înainte să se întoarcă mămica voastră.
- Nu îmi dau seama de ce ar avea ea atâtea diamante, spuse Anthea, după
ce Martha dispăru. Mi s-a părut a fi o doamnă nu foarte cumsecade.
Iar mama nu are niciun diamant, abia dacă are ceva bijuterii - colierul
de topaz şi inelul de safir pe care le-a primit cadou de la tata când s-au
logodit, şi steaua de granat, şi mica broşă cu perlă în care se află părul
străbunicului, dar cam atât.
- Când o să fiu mare o să îi cumpăr mamei, dacă vrea, cât mai multe
diamante, spuse Robert. Voi câştiga atâţia bani din explorările mele pe
care le voi face în Africa, încât nu voi avea ce să fac cu ei.
- Nu-i aşa că ar fi grozav, spuse Jane visătoare, dacă mama ar găsi aceste
lucruri minunate, colierele şi râurile de diamante şi tarele?
- TI-ARELE, o corectă Cyril.
- TI-ARELE, atunci – şi inelele, şi totul la ea în cameră când se va în-
toarce acasă ? Aş dori să le găsească.
Ceilalţi îi aruncară priviri îngrozite.
-Ei bine, le va găsi, spuse Robert; draga mea Jane, ţi-ai exprimat o do-
rinţă, iar acum singura noastră şansă este să îl găsim pe Psammead, iar
dacă va fi într-o dispoziţie bună, ar putea să ne ia înapoi dorinţa aceasta
şi să ne ofere o alta. Dacă nu – ei bine – Dumnezeu ştie ce-om mai
face ! – om ajunge şi la poliţie, bineînţeles, dacă trebuie şi… Nu plânge,
prostuţo! Nu te vom lăsa singură. Tata ne-a spus să nu ne fie niciodată
teamă, atâta timp cât nu facem nimic greşit şi spunem mereu adevărul.
Însă Cyril şi Anthea se priviră posomorâţi. Îşi amintiră cât de convinşi
fuseseră de existenţa Spiriduşului Psammead, înainte de a auzi pomenindu-se
numele poliţiei.
• 145
Ultima dorinţă
Fu o zi plină de ghinioane. Bineînţeles că Psammead fu de negăsit şi nici de

bijuterii nu dădură, deşi fiecare dintre copii scotoci camera mamei în repetate
rânduri.
- Bineînţeles, spuse Robert, noi nu am reuşit să dăm de urma lor. Acest
lucru va cădea în sarcina mamei. Când le va găsi, probabil că va crede
că se află în casă de mulţi ani, şi nu va afla niciodată că sunt cele furate.
- Da, sigur! se arătă Cyril extrem de dispreţuitor. În acest caz mama va fi
primitoare de bunuri furate şi ştiţi şi voi foarte bine ce se poate întâmpla.
O nouă examinare amănunţită a gropii de nisip nu îl aduse la lumină
pe Psammead, astfel că se îndreptară cu toţii posomorâţi spre casă.
- Mie nu îmi pasă, spuse Anthea cu hotărâre, îi vom spune mamei
adevărul şi ea va returna bijuteriile – şi totul va fi bine.
- Crezi tu că va fi bine? întrebă Cyril apăsat. Crezi că ne va crede? Ar
putea cineva să creadă în existenţa lui Sammyadd fără să îl fi văzut
în realitate? Mama va gândi că ne prefacem sau va crede probabil că
suntem nebuni de legat, iar în cazul acesta din urmă ne vor trimite la
Bedlam. Ce aţi prefera? spuse răsucindu-se brusc către nefericita Jane
– ce ai prefera: să te închidă într-o cuşcă din bare de metal, unde să
nu ai altceva de făcut toată ziua decât să îţi împleteşti paie în păr şi să
asculţi urletele şi aiurelile celorlalţi nebuni? Eu zic să luaţi o hotărâre
în privinţa lor. Nu are niciun sens să îi spunem mamei.
– Dar este adevărat, ripostă Jane.
– Bineînţeles că este adevărat, dar nu este sufcient de adevărat pentru
a fi crezut şi de oamenii mari, zise Anthea. Cyril are dreptate. Haideţi
să aranjăm vazele cu flori şi să nu ne mai gândim la diamante. La urma
urmei, toate s-au sfârşit cu bine până acum de fiecare dată.
Aşa că umplură cu vazele cu flori de toate felurile: ochiul boului, cârci-
umărese şi trandafiri roşii cu frunzele desprinse culeşi din gardul împrejmuitor
al grajdurilor, până ce casa deveni un umbrar adevărat. Şi imediat după ce se
strânse masa, mama ajunse acasă şi fu înconjurată de opt braţe iubitoare. A fost
într-adevăr foarte dificil pentru ei să se abţină a-i dezvălui dintr-o dată totul
despre Psammead, deoarece îşi formaseră un obicei din a-i spune orice. Izbutiră
totuşi să păstreze secretul faţă de ea. Mama, în schimb, avea foarte multe să le
146 •
povestească – despre bunica şi despre iepurii ei, despre măgarul şchiop domesticit
al mătuşii Emma. Casa transformată într-un frunzar înflorit o încântă nespus şi
totul părea atât de natural şi de plăcut, acum că mama era din nou acasă, încât
copiii aproape crezură că Psammead nu fusese decât un vis.
În momentul când mama se îndreptă spre scări pentru a urca în dormitor
la etaj să îşi scoată boneta, cele opt braţe se încleştară în jurul ei, dând impresia
că nu avea decât doi copii, unul fiind Mieluț, iar celălalt o caracatiţă.
– Dragă mamă, te rog, nu te duce sus, zise Anthea; lasa-mă pe mine să
îţi duc lucrurile.
– Sau pe mine, i se alătură Cyril.
– Am vrea să vii să te uiţi la aceşti arbuşti de trandafiri, zise Robert.
– Nu, nu te duce sus! exclamă Jane cu neajutorare în glas.
– Dragii mei, lăsaţi prostiile, spuse mama grăbită, nu sunt atât de bătrână,
încât nu-mi pot scoate boneta la locul unde trebuie. Şi mai trebuie să
îmi spăl şi mâinile astea murdare.
Astfel că o porni spre etajul de sus, iar copiii schimbară în urma ei priviri
pline de previziuni sumbre.
Mama îşi scoase boneta – era o pălărie foarte cochetă, împodobită cu tran-
dafiri albi – şi se îndreptă spre masa de toaletă pentru a-şi aranja părul bogat.
Pe masă, între suportul pentru inele şi perna de ace se afla un etui mic învelit
în piele de culoare verde. Mama îl deschise.
– O, e minunat! strigă ea. Era un inel cu perlă mare cu un rând de dia-
mante pe margine. Ăsta de unde a mai apărut? întrebă mama, încercând
bijuteria pe degetul inelar, unde i se potrivea de minune.
– Cum a ajuns aici?, întrebă ea, iar copiii răspunseră:
– Nu ştim.
– Cu siguranţă că tata i-a spus Marthei să îl lase aici, spuse mama. Am
să cobor să o întreb.
– Pot să văd inelul? întrebă Anthea, ştiind că Martha nu ar fi avut cum
să vadă inelul. Bineînţeles că Martha, la întrebarea mamei, răspunse
că nu ea era cea care lăsă inelul acolo, la fel şi Eliza, şi bucătarul. Mama
reveni în camera ei, dar era foarte interesată şi încântată de inel. Însă nu
mică îi fu mirarea când deschise sertarul mesei de toaletă şi descoperi
• 147
Ultima dorinţă
un colier de diamante de o valoare inestimabilă într-o cutiuţă lungă.

Găsi descoperirea aceasta şi mai interesantă, cu toate că nu o bucură prea
tare. În garderobă, unde mersese să ducă boneta, mai găsi o tiară şi mai
multe broşe, iar restul de bijuterii apărură prin odaie în diverse locuri,
pe parcursul jumătăţii de oră ce urmă. Copiii începură să se simtă din
ce în mai stânjeniţi, iar Jane se puse ca de fiecare dată pe smiorcăială.
Mama îi aruncă o privire severă.
– Jane, spuse ea, am convingerea că nu sunteţi complet străini de toate
acestea. Gândeşte-te bine înainte de a vorbi şi spune-mi te rog adevărul.
– Am găsit un Spiriduş de Nisip, spuse Jane ascultătoare.
– Fără prostii, te rog, replică mama tăios.
– Jane, nu fi prostuţă, o întrerupse Cyril şi continuă pe un ton disperat.
Uite, mamă, noi nu am mai văzut lucrurile astea până acum, iar doamnei
Chittenden i-au furat hoţii toate bijuteriile noaptea trecută. Ar putea
oare fi acestea bijuteriile ei?
Cu toţii traseră aer adânc în piept. Erau salvaţi.
– Dar cum se face că le-au adus aici? Şi de ce le-ar aduce aici? întrebă
mama, nu fără motiv. Nu ar fi fost mai simplu şi mai sigur să plece cu ele?
– Imaginează-ţi, spuse Cyril, că li s-a părut mai potrivit să aştepte
apusul soarelui – vreau să spun, căderea nopţii – înainte de a pleca cu
ele. Nimeni în afară de noi nu ştia că vă veţi întoarce azi.
– Trebuie să chem poliţia imediat, spuse mama distrată.
– O, cât mi-aş dori ca tata să fie şi el aici!
– Nu ar fi mai bine să aşteptăm până când vine şi el? întrebă Robert,
ştiind că tatăl său nu va ajunge acasă până la apusul soarelui.
– Nu, nu! Nu mai pot aştepta niciun minut cu toate astea pe capul meu,
strigă mama. „Toate astea” însemnau o grămada de cutii de bijuterii
ce zăcea pe pat. Le puseră pe toate în şifonier şi mama îl încuie. Apoi
mama o chemă pe Martha.
– Martha, începu ea, de când am plecat ai văzut cumva pe cineva străin
intrând în camera mea? Spune-mi sincer.
– Nu, doamnă, răspunse Martha. Oricum, ceea ce vreau să spun... Şi
aici se opri.
148 •
– Vino aici, spuse stăpâna pe un ton prietenesc. După cum văd, cineva
a pătruns în casă şi trebuie să îmi spui imediat cine. Sunt convinsă că
nu aţi făcut nimic rău.
Martha izbucni într-un plâns cu sughiţuri.
– Voiam să vă dau de ştire chiar astăzi că o să plec la sfârşitul lunii,
aşa voiam – căci am de gând să fac fericit un tânăr respectabil. Este de
meserie paznic de vânătoare, eu nu te dezamăgesc pe matale, să ştii –
şi numele lui este Beale. Şi este la fel de adevărat, aşa cum mă vezi şi
cum te văd, că primind vestea sosirii matale atât de subite, fără nicio
înştiinţare prealabilă, mi-a zis din toată inima:
- Martha, frumoasa mea, îmi zice el – ceea ce nu sunt şi nu am să fiu
niciodată, dar ştii matale cum bărbaţii o ţin una şi bună – urăsc să te văd
trudind din greu fără a-ţi da o mână de ajutor; braţul meu este puternic
şi este slujitorul tău, draga mea Martha, mi-a zis el. Aşa că m-a ajutat
să spăl geamurile dar pe dinafară, doamnă, le-a spălat pe dinafară tot
timpul iar eu pe dinăuntru; să îmi ia bunul Dumnezeu glasul pe veci
dacă nu spun adevărul.
– Ai fost cu el tot timpul? o întrebă stăpâna.
– El afară, iar eu înăuntru am fost, spuse Martha; doar o dată m-am
repezit să aduc o găleată curată şi mopul, pe care Eliza le-a dosit în
spatele calandrului.
– Este de ajuns, spuse mama copiilor, nu sunt mulţumită de tine, Martha,
dar ai grăit adevărul, şi lucrul acesta contează.
Imediat ce Martha plecă, copiii se strânseră ciorchine în jurul mamei.
– O, dragă mamă, strigă Anthea, nu este vina lui Beale, chiar nu este!
El e un băiat foarte de treabă; chiar este, o spun cu mâna pe inimă, şi
onest ca lumina zilei. Nu lăsa poliţia să vină să îl aresteze, mami! O,
nu, nu, te rog nu!
Era de-a dreptul îngrozitor. Un om nevinovat era acuzat de jaf ca urmare a
acelei dorinţe prosteşti a lui Jane, iar să spună adevărul nu ar fi ajutat la nimic.
Cu toţii tânjeau să spună adevărul, însă cum le revenea în minte imaginea
paielor împletite în păr şi auzeau strigătele celorlalţi nebuni de legat, nu se mai
încumetau să-l spună.
• 149
Ultima dorinţă
– Este vreo trăsură pe aici pe undeva? întrebă mama febril. O cabrioletă

de orice fel? Trebuie să merg la Rochester să anunţ poliţia de îndată.
Copiii începură a plânge în hohote:
– Este o trăsură la fermă, dar... nu te duce! – nu, nu te duce! – nu te
duce! – aşteaptă până se întoarce tata acasă!
Mama nu dădu nici cea mai mică atenţie rugăminţilor. Mereu când îşi
punea în gând să înfăptuiască ceva, mergea până la capăt; în această privinţă
îi semăna mai degrabă Anthea.
– Cyril, ia aminte, spuse ea fixându-şi pălăria în ace de păr lungi cu
capete purpurii. Las totul în sarcina ta. Stai în camera garderobă. Te
poţi preface că te joci cu corăbii în cada de baie sau ceva de genul acesta.
Să spunem că ţi-am dat eu voie. Numai să stai aici, cu uşa palierului
deschisă; am încuiat cealaltă uşă. Şi nu lăsa pe nimeni să intre în camera
mea. Ţineţi minte, nimeni nu ştie că bijuteriile sunt acolo, în afară de
mine, şi de voi toţi, şi de hoţii netrebnici care le-au adus aici. Robert,
tu o să rămâi în grădină şi o să ai grijă la ferestre. Dacă observi că vrea
cineva să intre, trebuie să alergi să le spui celor doi fermieri, pe care îi
voi trimite eu, să aştepte în bucătărie. Le voi spune că umblă persoane
periculoase prin zonă – lucru destul de adevărat. Acum, nu uitaţi că
am mare încredere în voi doi. Însă nu cred că hoţii vor încerca ceva
până la lăsarea serii, aşa că veţi fi în siguranţă. La revedere, dragii mei!
Încuie apoi uşa de la dormitor şi se îndepărtă punând cheia în buzunar.
Copiii nu puteau decât să admire felul îndrăzneţ şi hotărât în care ea reacţion-
ase. Se gândiră cât le-ar fi fost de ajutor îndrăzneala ei pentru a depăşi unele
situaţii dificile în care ajunseseră în ultima vreme ca urmare a dorinţelor ex-
primate în momente nepotrivite.
– Are aptitudini de general de armată, spuse Cyril – dar nu ştiu ce se va
întâmpla cu noi. Chiar dacă fetele ar reuşi să dea de urma nesuferitului
Sammyad şi l-ar convinge să ia bijuteriile înapoi, mama s-ar gândi doar
că nu am fost destul de atenţi şi că am lăsat hoţii să intre să le fure –
iar poliţia va crede că NOI le-am furat – ori că ea i-a minţit. Ah, de
data asta am intrat într-o încurcătură cât se poate de serioasă şi nu ne
permitem să facem greşeli!
150 •
Construiră la repezeală o corabie de hârtie, o lansără în cada de baie şi
începură să îşi facă de lucru cu ea, aşa cum fuseseră instruiţi.
Robert merse în grădină şi se aşeză pe iarba uscată şi îngălbenită, ţinându-şi
capul abătut între mâini. Anthea şi Jane se auzeau şuşotind în pasajul de jos,
unde se afla rogojina din cocos cea găurită în care îţi puteai oricând prinde
piciorul, dacă nu erai atent. Vocea Marthei se auzea din bucătărie mormăind
tare şi îndelung.
– Suntem într-o situaţie îngrozitor de dificilă, spuse Anthea. De unde
ştii că diamantele se află toate acolo? Dacă nu sunt, cei de la poliţie vor
crede că mama şi tata le-au luat şi că au returnat o parte din ele încer-
când prin acest gest disperat să îi amăgească. Şi vor fi duşi la închisoare,
iar noi vom fi văzuţi drept nişte proscrişi, copii de hoţi. Şi nici pentru
mama şi tata nu va fi bine deloc, adăugă ea, ca reacţie imediată la un
gând întârziat.
– Dar noi − ce putem face? întrebă Jane.
– Nimic – îl putem cel puţin căuta pe Psammead din nou. Este o zi extrem
de caldă, aşa că sunt sigur că a ieşit din nou pentru a-şi încălzi mustaţa.
– Nu ne va mai îndeplini nicio afurisită de dorinţă azi, spuse Jane pe
un ton plat. Pare din ce în ce mai supărat pe noi de fiecare dată când îl
întâlnim. Cred că urăşte să fie nevoit să îndeplinească dorinţe.
Anthea clătinase sumbru din cap – acum însă se opri din clătinat atât de
brusc încât păru că îşi ciuleşte urechile.
– Ce este? Întrebă Jane. O, ţi-a venit vreo idee?
– Este singura noastră şansă, strigă Anthea pe un ton dramatic; ultima
slabă speranţă ce ne-ar putea salva. Aşa că haideţi.
O porni la trap vioi şi îi conduse până la groapa de nisip. Ce fericire! – îl
găsiră pe Psammead tolănit într-o groapă de nisip galben, arajându-şi mustăţile
în soarele auriu al amiezii. În clipa în care îi zări trecu repede cu mâna peste
mustăţi şi se ascunse în vizuină – era evident că prefera să fie singur decât să
mai aibă de-a face cu ei.
Dar Anthea se dovedi mai rapidă decât el. Îl apucă de umerii păroşi cu un
gest ferm, dar totodată delicat, şi îl ţinu.
– Hei – fără lucruri din acestea! spuse Psammead. Dă-mi drumul, te rog!
• 151
Ultima dorinţă
Anthea îl ţinea însă ferm.

– Dragul şi scumpul nostru Sammyad, zise ea fără suflu.
- Câte dorinţe mai poţi îndeplini?
- Nu ştiu, cât mă ţin puterile.
- Păi, în primul rând, îmi doresc ca doamna Chittenden să îşi găsească
bijuteriile.
Psammead-ul se umflă tot mai mult, apoi se prăbuşi şi spuse:
- S-a făcut!
- Îmi doresc ca mama să nu ajungă la poliţie.
- S-a făcut! spuse creatura după un timp.
- Îmi doresc, spuse Jane repede, ca mama să uite de toate acele diamante.
- S-a făcut! mai spuse Psammead-ul, însă vocea lui părea din ce în ce mai slabă.
- N-ai vrea să te mai odihneşti un pic? întrebă Anthea plină de îngrijorare.
- Da, v-aş ruga, spuse Spiriduşul de Nisip, iar înainte să trecem mai
departe, aţi putea pune o dorinţă şi pentru mine?
- Păi putem să punem dorinţe şi pentru tine?
- Bineînţeles că nu, spuse creatura. Întotdeauna suntem obişnuiţi să
dorim ceva numai pentru noi acum, nu ca în bunele vremuri. Vreau să vă
doriţi ca fiecare dintre voi să nu poată pomeni niciodată despre MINE.
- De ce, întrebă Jane?
- De ce? Nu înţelegi? Dacă adulţii vor afla despre mine, asta înseamnă
că nu voi mai avea vreun pic de linişte cât oi trăi de acum încolo. S-ar
ţine scai după mine şi sunt sigur că nu şi-ar dori lucruri prosteşti ca
ale voastre, ci lucruri adevărate, cum ar fi descoperiri ştiinţifice, sau
scăderea taxelor, sau case imense, sau educaţie gratuită, sau multe altele.
Întreaga mea lume s-ar întoarce cu susul în jos. Doriţi-vă asta! Repede!
Anthea repetă repede tot ce spusese Spiriduşul de Nisip, aşa că el se umflă
mult, aşa cum copiii nu îl mai văzură niciodată.
- Acum mai pot face ceva pentru voi? spuse el, prăbuşindu-se în nisip.
- Încă ceva, şi cred că asta va rezolva totul, nu-i aşa Jane ? Îmi doresc
ca Martha să uite de inelul cu diamant, iar mama să uite că paznicul
a curăţat geamurile.
- Este exact ca în Brass Bottle, spuse Jane.
152 •
- Da, mă bucur că am citit-o şi că nu am uitat-o.
- Acum, spuse Psammead aproape leşinat. Sunt epuizat. Mai este ceva?
- Nu, doar să îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi şi sperăm
că o să te odihneşti aşa cum trebuie, şi că poate o să te mai vedem
într-una din zile.
- Aceasta este tot o dorinţă? spuse o voce slabă.
- Da, te rugăm, spuseră cele două fetiţe.
Apoi, pentru ultima oară în această poveste, Spiriduşul de Nisip se mai
umflă, iar apoi căzu lat. Îi mai privi câteva secunde pe copii, apoi le făcu cu
ochiul cel de melc, iar apoi se îngropă în nisip.
- Sper că am făcut ceea ce trebuie, nu? spuse Jane.
- Sunt sigură că da, adăugă Anthea. Hai să le povestim și băieţilor.
Anthea îl găsi pe Cyril lipindu-şi bărcuţele din hârtie şi îi povesti totul, iar
Jane îi spuse lui Robert.
Cele două povestiri se apropiară de sfârşit, în momentul în care mama
lor îşi făcu apariţia în cameră, plină de praf şi aproape leşinată de căldură. Le
explică celor mici că se dusese până în Rochester să le cumpere fetiţelor rochii
pentru şcoală, însă trăsura se strică. Nu fusese rănită în vreun fel, însă trebui
să meargă pe jos până acasă.
- Şi, oh, dragii mei copii, spuse ea, îmi doresc din tot sufletul o ceaşcă
de ceai. Fugiţi să vedeţi dacă ibricul este pe foc!
- Deci vedeţi că este adevărat, şopti Jane, nu îşi aminteşte nimic.
- Aşa cum nu îşi aminteşte nici Martha, căreia i s-a spus să vadă dacă
apa din ibirc fierbe.
În momentul în care servitorii se aşezară să îşi bea ceaiul, Beale, paznicul,
îşi făcu apariţia. Aduse cu el veşti bune, cum că doamna Chittenden nu îşi
pierduse niciun diamant. Domnul Chittenden le luase cu el ca să le repare şi să
le mai cureţe, iar cel care se ocupa de acest lucru fusese plecat într-o călătorie.
Aşa că totul ieşise aşa cum trebuia.
- Mă întreb dacă o să îl mai vedem vreodată pe Spiriduşul de Nisip,
spuse Jane în momentul în care se duceau în grădină, în timp ce mama
lor îl punea pe Mieluț în pătuţ.
- Sunt sigur că o să îl mai vezi, spuse Cyril, dacă ţi-ai dori cu adevărat.
• 153
Ultima dorinţă
- I-am promis că nu ne vom mai pune nicio dorinţă, niciodată, spuse

Anthea.
- Nici nu ne mai dorim, spuse Robert încrezător.
Copiii îl mai văzură pe Spiriduş, dar nu în această poveste. Iar Spiriduşul
nu se mai afla în cariera de nisip, ci într-un loc foarte, foarte diferit de acesta.
Era într-un... dar, pentru moment, o să mă opresc aici.
154 •
• 155
Ultima dorinţă
156 •
• 157

Edith Nesbit Cinci Copii Si Aratarea PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Edith Nesbit Cinci Copii Si Aratarea PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Edith Nesbit

Cinci copii și Arătarea

Ilustrația copertei © Cristina Negrău

denivelări, și motivul pentru care ei spun că pământul se învârte în jurul soare-

- Și catarge de corăbii, și comori spaniole pierdute pe mare. Aș vrea să

Copiii împrejmuiseră gaura, holbându-se la creatura pe care o găsiseră.

- Există acum suficienți Pterodactili? continuă Spiriduşul.

- Desigur, spuse arătarea. Nu ți-am îndeplinit o dorinţă acum câteva

Băieții spuseră că n-avea niciun sens și că legile din Anglia nu te puteau

- N-am putut din cauza LOR, spus Anthea.

îndeajuns de toante să propuneți ca toți să fim frumoși ca o zi senină

- Aşa şi este, spuse Spiriduşul pe neaşteptate. Dar n-o să vă ajute la nimic,

atenţia vizitiului despre miraculoasa lor întâmplare cu monedele şi cu dorinţele

- Nu plecăm,spuse Jane cu mult curaj, fără baieți nu mergem nicăieri.

discuţi ceva în amănunt şi în acelaşi timp să te ocupi cu toată grija de nevoile

vreau să fiu antipatic, dar aşa a fost. Trebuie să încercăm să găsim o

ea, cât puteau de iute, alergau de scoteau scântei picioarele fraţilor şi

mâna un căruţ cu un butoi de parafină în spate. Aproape că ajunseseră acasă,

- Da, dar, continuă Anthea, în ce priveşte mesele lui; trebuie neapărat

- Se vede treaba că şi noi îl voiam pe Mieluşel la fel de tare ca toţi ceilalţi,

Anthea se trezise la cinci. Se forţă singură să se trezească, iar eu trebuie să

- Vezi tu, continuă Anthea, este un lucru minunat – o şansă splendidă.

Aşa că Andrew şi vărul bucătarului aprinseră felinarul; iar soţia vicarului

- Domnule, eu mă aştept să aibă un complice. Cineva i-a adus aici, iar

UN CASTEL ŞI O CINĂ LIPSĂ

-Aha! spuse Spiriduşul când îl zări pe Robert cu ochiul stâng. Mă uitam

- Apoi ne-am dorit să avem mulţi bani – o comoară, ştii; însă nu am

Copiii găsiră o mulţime de arme ciudate în castel, şi în cazul în care aceştia

- Noapte bună, copii!

- Nu e de ajuns, dacă nu sunt lucrurile potrivite, zise Cyril cu fermitate.

fluierele picioarelor nu fu deloc unul împăciuitor. Știu că aceasta este a doua

toată dimineaţa aceea furtunoasă, începuse acum să strănute, iar Martha îi

- Ei bine, grăbeşte-te! Dar dacă ÎNTR-ADEVĂR glumeș-

- Ia-l pe Levi şi scoate afară pozele afurisite. Eliberaţi cortul. Atârnaţi

- N-are rost să promiţi ce nu poţi face.

- Am plecat după porumb, spuse el şi se amestecă repede printre mulţi-

- Rareori mă joc, răspunse Psammeadul cu răceală.

mică și neagră pe care tocmai o văzuseră crescând pe buza copilului.

i-ar fi plăcut să ne lași singuri, să nu fii cu noi și să nu ai grijă de noi.

Noi suntem fraţii şi surorile lui mai mari – îi explică ea domnişoarei

o văzură pe Martha, ducându-l în casă acum pe drăgălaşul Mieluț, din nou un

- Aşadar, aţi uitat-o? spuse Psammeadul, încercând să intre în vizuină.

nostru. Verii tăi au un magazin cu porţelanuri, nu-i aşa? Tare aş vrea

- Eu cred că sunt, spuse Anthea, şi că stau la pândă prin tufe, dacă mă

sub forma unui breton, şi o fixară pe cap cu fundele de culoarea chihlimbaru-

Deodată, ca şi cum fulgeră, cercul de indieni dispăru într-un nor de ceaţă.

Însă la micul dejun se petrecură două evenimente. Primul fu sosirea unei

Fu o zi plină de ghinioane. Bineînţeles că Psammead fu de negăsit şi nici de

un colier de diamante de o valoare inestimabilă într-o cutiuţă lungă.

– Este vreo trăsură pe aici pe undeva? întrebă mama febril. O cabrioletă

Anthea îl ţinea însă ferm.

- I-am promis că nu ne vom mai pune nicio dorinţă, niciodată, spuse

S-ar putea să vă placă și