TIMPUL.

(PE)TRECERI

Trec. Anii. Lunile. Zilele. Și noi.

Trec. Clipele de tihnă. Clipele de bucurie. Clipele de suferință ce poate părea, pe alocuri,
insuportabilă. Dar trec si ele.

Trec. Pe lângă noi. Copii răzleți. Priviri în flăcări. Inimi străpunse. Vieți ce poate stau să se
stingă.

Trec. Bătăi neregulate de inimă. Respirări sacadate. Trec și cele firești, de rutină.

Trec. Clipe de crudă și delicioasă bucurie profundă, de împărtășire fecundă de gând. Și cum
îmi pot ele reține sufletul în urmă, parca uitând chiar să își continue alergarea... Și poate că își
regăsește chiar ritmul. Doar pentru o vreme. Pe-treceri vinovate de ritm sincopat, dereglare
totala de echilibru, cu o simplă privire. Și tot ce ai încercat să uiți, s-a revărsat, covârșitor,
printre măruntaie cuminți.

Și atunci toate trecerile par să se fi mistuit în neguri de timp, toate perindările, toate rătăcirile,
toate frământările par uitate.

Rămâne un singur dor, atât de tainic că nici n-aș ști să îi spun astfel. Dorul de a mă stinge de
tot. De a trece cu totul în liniștea și încremenirea unde orice mișcare, ticăit, pendulare, a
încetat. Și nu mai este timp, pentru că nu îl mai are cine, cu ce, măsura.

Poate atunci o sa uit.