Sticletele

de Mihail Sadoveanu

A fost odată, de mult, o iarnă grozavă pe la noi.

Păsările, înfricoșate, s-au strâns sub streaăina bisericii. Veniseră acolo toate
locuitoarele vailor si munților, neamurile de la câmpii și de la baltă, cântăreții cei mărunți din
dumbrăvi.
- Trebuie sa furăm oleacă de foc din cer, altfel pierim, spuse pajura, împărăteasa cea
bătână de la munte.
- Înțelept cuvânt, Măria Ta! țipă neamul pasăresc.
- Să vedem cine va aduce o rază! Eu nu pot lăsa lumea fără stapânire, zise pajura.
- Eu sunt bătân! croncăni corbul.
- Să se ducă una dintre păsările mărunte și sprintene! hotărî împărăteasa.
- Noi nu avem putere! Știm numai să cântăm, zise cinteza.
- Auzi necuviintă!
- Auzi lașitate! strigara păsările mari.
- Nu vă supărați, mă duc eu, zise sticletele, cel mai mic și cel mai sfios.
Sticletele a plecat fluturând din aripioare spre cerul senin.
A mersața multă vreme până când a intrat in vârtejul soarelui. Cu cea din urmă
sforțare, se avântă și prinse o rază.
Aproape orbit, cu penele pârlite, se rostogolește îndărăt spre pământ cu soarele în cioc.
Când sticletele ajunse pe pământ, cele dintâi fluor ridicau cupele din frunzele moarte
și-l salutau.
Coțofana văzu goliciunea sticletelui și râse.
- Fraților si surioarelor! zise botgrosul. Să-l ajutam, săracul!
- Să-l îmbracăm, ciripiră toate.
Fiecare îi dadu o pană. De atunci are sticletele fes purpuriu și hăinuța din bucăți.

***
Altă legendă spune că el ar fi încercat să scoată coroana de spini de pe capul lui Isus
Hristos și ghimpii i-ar fi rănit capul, care, de atunci are culoarea sângelui.
Sticletele”