Sunteți pe pagina 1din 1
Palatul de cleştar de Barbu Ştefănescu Delavrancea Odată, demult, omul avea mai multă putere decât

Palatul de cleştar de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Odată, demult, omul avea mai multă putere decât în prezent şi putea omorî dihăniile cu mâinile goale. Pe atunci doar apele şi munţii mai erau cum le ştim noi, iar împăraţii domneau multă vreme şi, dacă nu erau ucişi în luptă, mureau de bătrâneţe. În acele vremuri, într-un palat de cleştar minunat, trăia un împărat care purta o cunună cu diamant, ca ruptă din soare. Tot poporul îl respecta, fiindcă nicio oaste duşmană nu i se putea împotrivi şi domnise cu înţelepciune. Chiar şi la bătrâneţe îşi putea conduce oştile, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Într-o vineri seară, împăratului i s-a părut că stema împărătească devine din ce în ce mai grea, iar diamantul se face din ce în ce mai mare, până i-a plecat capul. Uimit şi înfricoşat de ce s-a întâmplat, împăratul a început să plângă amarnic. Atunci, cei care îl îndrăgeau – fetele sale, surorile, nepoatele, mai-marii tronului şi slugile – au încercat să îl consoleze. De ochii lumii, s-a prefăcut că e totul în regulă, dar mai apoi i-a spus surorii sale mai mari că uneori stema din frunte creşte, se întunecă şi devine grea până îl culcă la pământ. Se temea că îi va cădea neamul din scaunul domniei, căci nu avea moştenitor de parte bărbătească, ci doar fete. Împăratul primise moştenire patru chei – de aramă, de argint, de aur şi de dia- mant – de la tatăl său, care-i spusese să le folosească doar când îi va pieri o rază de pe frunte şi i se va părea prea grea mărirea. El a trimis-o acolo pe sora sa, să afle ce se întâmplă cu stema împărătească de i se pare grea. Coborând în beciul de la răsărit, sora împăratului a descoperit încăperi minunate din argint, din aur şi din diamant, iar în aceasta din urmă erau încătuşate nişte femei, printre care erau şi Zavistia, Pizma şi Prostia, dar şi o altă femeie, frumoasă şi dulce, care nu era legată. Aceasta era Înţelepciunea, şi i-a spus surorii împăratului că a sosit vremea să lase împărăţia pe mâinile altcuiva şi trebuie să-şi mărite una dintre fete cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi îşi doreşte împărăţia mai mult ca oricine. La întoarcere, sora împăratului a pierdut cheile tainelor. Când a auzit împăratul mesajul de la Înţelepciune, a pus să fie căutat feciorul potrivit în toată împărăţia, dar degeaba, niciunul nu era potrivit, fiindcă voiau ba avuţii, ba slavă, ba tinereţe fără bătrâneţe. După multe căutări, au găsit un voinic cu plete care nu-şi dorea decât să trăiască şi să cânte. Atunci l-au dus la împărăţie, iar împăratul i-a propus să se căsătorească cu fata sa cea mai frumoasă. Fericit, acesta a acceptat. Deodată, chiar când împăratul voia să-i binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul s-a întunecat şi s-a pornit o mare vijelie şi un potop de ploaie atât de puternic, încât palatul de cleştar s-a zguduit şi s-au spart policandrele şi jeţurile. Furios şi înspăimântat, împăratul şi-a dat seama că sora sa a pierdut cheile patimilor şi a blestemat-o. Atunci, tavanul s-a crăpat în două şi au năvălit pe uşi şi pe ferestre, răcnind ca fiarele, femeile care scăpaseră din beci. La o nouă cutremurare, pământul s-a despicat în două, iar Palatul de cleştar s-a prăbuşit într-o prăpastie fără fund. De atunci, patimile – Mânia, Furia, Nebunia şi Prostia – s-au răspândit pe Pământ.