Comunicarea poate fi verbala si non verbala.

La rândul sau comunicarea

verbala poate fi orala si scrisa.
TRIUNGHIUL COMUNICARII
10%
40%
50%
ce spui
cum spui verbal
non verbal
Comunicarea apare într-o situatie data, într-un anume context, care se
deosebeste de altul. Aceasta înseamna ca elementele constitutive ale
procesului de comunicare, participantii, difera in functie de situatii.Contextul
în care apare comunicarea poate fi: interpersonal, în grupuri mici,
organizational, public, de masa, intercultural, familial, în domeniul sanatatii
sau politic. Natura comunicarii se schimba si este influentata de context.
În definiţia din dicţionar, comunicarea este prezentată ca: aducere la cunoştinţă;
desfăşurarea de contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; prilej care
favorizează
schimbul de idei sau schimburi spirituale.
În sensul cel mai general, comunicarea are în componenţă patru factori: emiţătorul,
receptorul,
canalul de comunicare şi informaţia transmisă.
Un astfel de model poate fi exprimat prin schema de mai jos:
emiţător mesaj receptor
canal de comunicare
Desigur, în situaţia concretă, receptor înseamnă fie una, fie mai multe persoane potenţiale.
Esenţa procesului de comunicare include deplasarea, transferul sau transmiterea
informaţiei de la
emiţător la receptor (receptori). Dacă comunicarea se realizează într-un singur sens, ca în
schema
de mai sus, avem de a face cu un monolog. Dacă schimbul de mesaje se realizează în
dublu sens,
rolurile actorilor comunicării se schimbă, vorbim de dialog, conversaţie etc.
În dinamica comunicării, procesul de comunicare nu se încheie cu preluarea sau
interpretarea informaţiei. Mesajul transmis poate exercita o influenţă efectivă asupra
opiniilor,
ideilor sau comportamentelor receptorului. Schema comunicării devine mai complexă:
emiţător mesaj receptor efect
canal de comunicare
În acest nou model al comunicării este inclus un element specific, intenţionalitatea:
schimbul de mesaje trebuie să aibă intenţia de a provoca o un efect anumit asupra
interlocutorului. Procesul comunicării devine un proces prin care un emiţător transmite
informaţie unui receptor prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra
receptorului
anumite efecte.
Analiza mai detaliată adaugă încă trei componente acestui "proces de comunicare":
codarea mesajului, decodarea lui şi zgomotul perturbator al canalului de transmisie
(mediul sau
situaţia în care se produce comunicarea)
Schema va cuprinde astfel mai multe componente în interacţiune:
emiţător codare mesaj codat decodare receptor
canal de comunicare zgomot perturbator efect
Dacă un emiţător are intenţia de a transmite o informaţie unui receptor, mesajul trebuie să
fie inteligibil. Emiţătorul va trebui să-şi aleagă cuvintele, să se exprime într-un mod care
să ţină
seama de cunoştinţele interlocutorului, de limbajul care îi este accesibil, de situaţia
trebuinţelor
receptorului şi, nu în ultimul rând, de condiţiile situaţionale ale transmiterii.
Comunicarea se poate face prin vorbire, prin scris, dar şi citind, ascultând sau privind.
Toate aspectele considerate în modelele de mai sus sunt specifice situaţiei concrete de
comunicare şi trebuie de fiecare dată înţelese şi tratate concret: existenţa emiţătorului de
mesaje,
existenţa receptorului, existenţa canalului de comunicare, existenţa intenţionalităţii în
emiterea şi
dirijarea informaţiei şi dorinţa sau necesitatea de a obţine unul sau mai multe efecte la
receptor.
Aspecte privind influenţa motivaţiei umane asupra comunicării
În normalitatea funcţionării psihice există o succesiune de motivaţi, de trebuinţe care intră
în joc. Datorită caracterului succesiv, în care nivelul imediat următor de trebuinţe nu se
manifestă
atâta vreme cât nu i s-a răspuns adecvat nivelului inferior, sistemul motivaţiei umane a
fost
modelat asemeni unor trepte piramidale cunoscute după numele autorului, drept
"piramida lui
Maslow".
Pe măsură ce trebuinţele bazale sunt, cel puţin parţial satisfăcute, în dinamica psihică îşi
fac
apariţia trebuinţele de ordin mai ridicat. Această succesiune, de la bază spre vârful ei,
include 5
trepte:
1. trebuinţe de natură fiziologică, fără satisfacerea cărora individul nu ar putea
supravieţui:
satisfacerea foamei, setei, nevoii de oxigen, de sexualitate etc.;
2. trebuinţe de natură să-i asigure securitatea fizică şi existenţială, legate de adăpost, lipsa
de
stressori care să-i ameninţe viaţa, etc.
3. trebuinţe de apartenenţă care îi asigură, odată nevoile de nivel unu şi doi satisfăcute,
trebuinţe
de a exista într-un grup uman, care să-l accepte şi cu care să relaţioneze (omul este prin
definiţie, o fiinţă socială)
4. trebuinţe de prestigiu, tipic umane, prin care persoana se simte recunoscută, simte că
are
valoare, că este importantă pentru ceilalţi;
5. trebuinţe de realizare personală, care intervin în situaţia în persona îşi pune în valoare
talentele, resimte un sens al existenţei proprii spre care aspiră şi construieşte creativ.
Din această perspectivă a "piramidei trebuinţelor", este important să ştim care este nivelul
de satisfacere a trebuinţelor bazale când ne adresăm unei persoane sau persoanelor care
formează
un grup. În măsura în care cel care le vorbeşte identifică corect situaţia prezentă poate
decide
modul în care îşi va transmite mesajul informaţional.
În cazul în care psihicul interlocutorului sau auditoriului sunt în mod evident dominate de
nevoi
de ordin bazal, ştiind că, atâta vreme cât persoana trăieşte o stare acută de nesiguranţă, de
incertitudine sau insecuritate legat de un nivel inferior al trebuinţelor, nu este deschis
psihologic
pentru a se concentra pe alte probleme, în cadrul dialogului sau expunerii referinţa primă
trebuie
să răspundă, să se adreseze trebuinţelor bazale nesatisfăcute.
Pentru ajunge să vorbim de valori comune pentru grupul de apartenenţă, de scopurile
organizaţiei, trebuie să ne asigurăm că persoanele nu se simt ameninţate în trebuinţele de
securitate personală. Putem vorbi despre siguranţa personală şi dacă nivelele biologice ale
trebuinţelor nu sunt ameninţate şi, cel puţin parţial, sunt satisfăcute (nevoie de hrană, de
aer,
etc.).
Când construim un discurs, când planificăm un dialog, trebuie avut în vedere să ne
adresăm şi să lămurim problemele legate de nivelul de satisfacere a trebuinţelor
interlocutorilor.
Desigur, dacă ne adresăm unor oameni care au ce mânca, ca nu-şi simt pereclitată
siguranţa
proprie prin condiţiile de viaţă şi muncă, ne putem adresa direct unor probleme legate de
scopurile organizaţiei, de apartenenţa la grupul, putem focaliza mesajul pe aspecte legate
de
motivaţia profesională şi socială sau pe cerinţa de a se implica creativ în acţiunile
grupului.
Modalităţi de exprimare şi transmitere a informaţiei în comunicarea umană
Ţinând seama de dinamica motivaţională, comunicarea se poate manifesta, voluntar şi
involuntar, prin două modalităţi: pe cale verbală şi pe cale non-verbală.
Limbajul este mijlocul uman de comunicare, orală sau scrisă, prin care ne relevăm sau ne
ascundem nu numai opiniile, ci şi intenţiile (ostile, neutre, amicale), anxietăţile, temerile,
frustrările, aspiraţiile, satisfacţiile, sentimentele şi stările emoţionale. Toate acestea sunt
transmise intenţionat şi neintenţionat, prin cuvinte, modularea cuvintelor în expresia
verbală,
astfel încât să putem comunica, să putem fi receptaţi de Celălalt (persoană sau grup de
persoane).
Capacitatea de percepere psihologică a exprimării prin cuvinte este indispensabilă în orice
mediu
de lucru, atât pentru cel care vrea să-şi exprime ideile şi informaţiile de care dispune, cât
şi
pentru cei care recepţionează şi înţeleg comunicarea.
Din aceste puncte de vedere, o comunicare verbală eficientă depinde de mai mulţi factori
pe care îi vom trece în revistă aici, dar la care ne vom referi mai pe larg, cu exemple, în
capitole
ulterioare:
1. capacitatea de a vorbi acelaşi limbaj. Deşi pare că acest lucru este o
evidenţă, este un factor indispensabil în comunicare să ne adresăm unui
interlocutor care stăpâneşte nu numai limba în care vorbim, dar mai ales
limbajul (nivel de dezvoltare al vocabularului, termenii tehnici, dialectul,
jargonul comunitar etc.);
2. Înţelegerea conotaţiilor cuvintelor folosite în mesaj de ambii actori ai
comunicării, emitent şi receptor. Dacă cel care receptează atribuie o
semnificaţie diferită cuvintelor din care este format mesajul emitentului, se
poate obţine o "decodificare" eronată, uneori aberantă în care sensul
original, intenţionat, este înlocuit cu alte semnificaţii;
3. Disponibilitatea celui care ascultă de a asculta şi înţelege mesajul; acest
aspect depinde şi de motivaţie, dar şi de starea afectivă şi /sau fiziologică.
Depresia sau fericirea care îl inundă, emoţia necontrolată, sau oboseala,
stresul, anxietatea, sunt numai câţiva dintre principalii factorii care pot
indisponibiliza recepţia. În acelaşi timp, aici intervin şi factori care ţin de
capacitatea de a crea condiţii care să asigure exprimarea liberă a informaţiei
esenţiale (lipsa de control şi restricţii);
4. Capacitatea celui care vorbeşte de a nu suscita ostilitatea
interlocutorului, care include atenţia spre condiţia de spirit a celuilalt: a
menaja sentimentele mai delicate, a nu ataca direct stima de sine, orgoliul şi
amorul propriu; aici sunt incluse şi aspecte legate de tonul folosit (un ton
condescendent transmite informaţia că cel care vorbeşte îşi afirmă
superioritatea personală şi implicit inferioritatea auditoriului;
5. Intenţia reală a celui care vorbeşte de a transmite un mesaj clar,
organizat şi lipsit de echivoc. Un mesaj intenţionat, limpede ca sens cere
implicit un dialog cu intervenţii la fel de clare din partea celorlalţi
participanţi. Cum vom vedea, datorită unor stări de insecuritate personală,
de care se poate chiar să nu fie pe deplin conştient, omul poate folosi
cuvintele ca pe un mijloc de apărare, cu intenţia de a ţine la distanţă
auditoriul, a manipula auditoriul, a mistifica un subiect pe care nu îl
stăpâneşte complet;
6. Atitudinea de deschidere şi modestie raţională a celor implicaţi în
comunicare: toţi suntem egali pentru că există în toţi participanţii nevoia şi
dorinţa sinceră de a înţelege, de a cunoaşte, de a evolua în funcţie de ceea ce
afli. Dar acest lucru ţine de o personalitate puternică, dispusă să-şi
recunoască propriile limite, să-şi cunoască propriile carenţe şi să-şi modifice
preconcepţiile pentru a fii mereu în pas cu existenţa.
Factorii non-verbali sunt mult mai pregnanţi în comunicarea umană decât suntem în
general conştienţi; sunt specialişti ale căror studii indică că, de fapt, pe cale verbală se
transmite
doar aproximativ 20% din ceea ce comunicăm unii cu alţii şi restul informaţiei se
transmite
nonverbal! Deşi vom detalia în câteva dintre capitolele acestei lucrări care sunt şi cum
putem
folosi aceste surse, vom trece aici în revistă principalele căi de comunicare non-
verbală:
1. expresivitatea facială, definită ca mimică; transmite de exemplu măsura în
care cineva este atent, de acord sau nu, obosit şi / sau plictisit, enervat etc.;
2. mişcarea corporală, definită ca gestică este o sursă importantă de mesaje
directe sau indirecte despre intenţiile şi atitudinea vorbitorului, despre
congruenţele sau între ceea ce spune şi simte, în general despre starea sa
emoţională;
3. limbajul propriu-zis al gesturilor; unele gesturi se pot forma în cadrul
exercitării unei profesii, deci au o natură relativ convenţională (aprobarea se
manifestă prin clătinarea capului în sus - jos pe verticală, etc.); sunt şi gesturi
care exprimă stări psihice sau chiar o condiţie psihică ce domină persoana
(ticurile);
4. inflexiunile vocii; gemete, sunete nedefinite, suspine, tonul interogativ, tonul
plângăreţ, iată doar câteva exemple care comunică în contextul conversaţiei şi
pot chiar schimba sensul a ceea ce se transmite verbal;
5. tăcerea; poate semnifica aprobare sau dezaprobare, dar şi indiferenţă,
perplexitate, aşteptare; evaluarea corectă a tăcerii interlocutorului sau a
grupului căruia i te adresezi ca vorbitor, poate să-ţi aducă informaţii
importante despre adecvarea la expectaţiile grupului, despre participarea
Celuilalt sau despre momentul când poate interveni o pauză sau, dimpotrivă,
o reluare cu alte cuvinte, o reconsiderare a celor spuse anterior;
6. expresia prin simbolizare sau prin aducerea în prim plan a unor elemente
grafice, sau sonore; reclama şi publicitatea trăiesc mai ales din utilizarea
acestor forme de comunicare.
Rolul limbajului în comunicare
Rolul limbajului în comunicare socială este dominant: este imposibil să gândeşti o
societate umană fără capacitatea de a comunica cu ceilalţi şi fără să înţelegi legătura
dintre
aspectele interne ale limbajului şi funcţiile sociale ale limbajului. Tensiunea dintre cele
două
aspecte provine din faptul că modul în care gândesc oamenii este în mare parte determinat
de
limbajul folosit în comunitatea în care vieţuiesc pentru că limbajul are un rol esenţial în
menţinerea convenţiilor şi normelor unei societăţi particulare.
Este important să fim conştienţi de congruenţa care există între limbajul utilizat în
gândirea personală şi limbajul utilizat în comunicarea socială publică; de aici, necesitatea
de a lua
în consideraţie sensurile implicite în limbaj şi specificul de comunicare al celor cărora te
dresezi.
Această congruenţă este importantă pentru a fi capabil să transmiţi fructele gândirii tale
minţii
altor oameni şi, de asemenea, să aduci în planul interior al gândirii tale şi să reflectezi
asupra a
ceea ce îţi comunică ceilalţi. În acest sens, un rol constrângător asupra înţelesului
limbajului îl
joacă, de exemplu, prejudecăţile care domină într-un grup social de vorbitori.
Motivul pentru care limbajul este atât de crucial în medierea felului cum oamenii văd
lumea este faptul că limbajul are un avantaj special în comparaţie cu alte tipuri de
experienţe şi
trăiri care intervin în comunicare. Simbolurile lingvistice sunt legate de ceea ce persoana
preia
din percepţia actuală (a ceea ce percepe acum şi aici), dar conţine ceva dincolo de
concretul
acestei situaţii.
De exemplu, dacă vezi pe cineva stând pe un trunchi de copac
căzut, poţi considera că acel trunchi foloseşte pe post de scaun în
acel moment, deşi nu ajungi să gândeşti că ai văzut cu adevărat un
scaun cu picioare şi braţe!
Altfel spus, natura specială a limbajului este faptul că poate fi folosit pentru a descrie
ceva "ca şi când": folosind limbajul oamenii pot discuta planuri viitoare, construcţii
alternative
faţă de cea ce există în prezent ca dat, evenimente ipotetice, deci entităţi care pot să nu fi
existat
vreodată concret, speculaţii filosofice, etc., fără vreo limită aparentă. Totuşi, există
constrângeri
ale limbajului care se datorează modului cum este înţeles de membrii unei comunităţi;
aceştia pot
închide - limita şi controla - dezbaterea şi discuţia în cadrele acceptate ale gândirii
(prejudecăţi,
norme şi reguli proprii, etc.).
De asemenea, apare o tensiune între cunoaşterea implicată în învăţarea de a vorbi o limbă
sau un limbaj particular şi contextul social în care limbajul este în mod real utilizat.
Pentru a
putea utiliza un limbaj pentru a comunica, vorbitorii ca indivizi trebuie să înveţe acel
limbaj.
Când doi oameni nu au în comun nici un limbaj doar evaluările şi judecăţile bazate pe
cunoaşterea reciprocă a situaţiei ei pot da anumiţi indici asupra a ceea ce intenţionează să
comunice fiecare. Însă acest lucru poate duce la frustrări şi neînţelegeri sau la proaste
înţelegeri
care pot fi risipite repede dacă cel puţin una dintre persoane ştie cum să se exprime în
limbajul
celeilalte persoane.
Limbajul, are fără îndoială două feţe: o faţă este întoarsă spre procesele de gândire care se
petrec în interiorul persoanei şi care sunt implicate în învăţarea utilizării unui limbaj
particular,
iar cealaltă faţă este întoarsă spre comunicarea exterioară în contextul social. Utilizarea
limbajului pentru a articula gânduri şi importanţa abilităţii fiecărui individ de a folosi, de
a da
glas unui limbaj, reprezintă ceea ce, în psihologie, se numesc aspectele cognitive ale
limbajului.
Regula majoră a comunicării prin limbaj este de a avea mereu în minte cunoştinţele şi
expectaţiile celor care ascultă sau citesc; auditoriul nu va reuşi să vă înţeleagă dacă le
pierdeţi din
vedere. Dar dacă le spuneţi doar lucruri pe care le ştiu deja, conversaţia îşi pierde
interesul!
Vom explica cum participanţii la un dialog sau la o conversaţie pot asigura echilibrul
adecvat de cunoştinţe pentru ca ceea ce comunică să capteze interesul pe tot parcursul, să
fie
înţeles şi să conducă la sentimentul de satisfacţie şi utilitate.
Principiile eficienţei în comunicarea prin limbaj
1. Pentru ca comunicarea să fie eficientă, să aibă succes, este esenţial:
• să iei în consideraţie cunoştinţele, punctul de vedere anterior al
interlocutorului;
• şi să-ţi măsori limbajul în funcţie de fiecare interlocutor sau auditoriu;
• cel care ascultă să reuşească să realizeze (facă) judecăţile care să permită
legătura, puntea adecvată între ceea ce ştie şi ceea ce i se spune.
2. Cercetările din teoria vorbirii au condus la principiul că intenţiile a ceea ce
exprimi sunt mai importante decât înţelesul ad literam, în sine. Pentru
identificarea actelor indirecte ale vorbirii este necesar să iei în consideraţie
contextul.
3. Stilurile de limbaj variază în funcţie de statutul social al a participanţilor dar
şi de cerinţele care ţin de condiţia socială concretă în care are loc
comunicarea.
Contractul dintre partenerii de comunicare: cel care vorbeşte şi cel care ascultă
Sarcina celui care vorbeşte
Psihologia vorbeşte de un contract implicit între cei doi participanţi în actul de
comunicare lingvistică prin care este de datoria celui care vorbeşte sau scrie să indice
informaţia
dată prin procedee care, în momentul când comunică o informaţie nouă, să facă clar
interlocutorului despre cine sau despre ce este vorba.
Rolul celui care ascultă
Cel care ascultă trebuie să acţioneze presupunând că cel care îi comunică ceva încearcă
să-i furnizeze o informaţie anume pe care să-şi poată baza interpretări plauzibile.
Contractul dintre cei participanţi la comunicare, indiferent că este vorba de un dialog între
două, trei sau mai multe persoane, sau de o comunicare realizată în faţa unui auditoriu,
asigură
ca cel care vorbeşte şi cel are ascultă se pot înţelege unul pe celălalt atâta timp cât
emiţătorul
oferă un minim de informaţie pentru ca receptorul să poate realiza aceste punţi de
legătură, aceste
judecăţi implicite.
Adecvarea la auditoriu
Planificarea pentru a te adecva auditoriului se referă la faptul că este necesar să-ţi
planifici, să-ţi construieşti ceea ce exprimi pentru a putea fi înţeles de auditoriul particular
căruia
i te adresezi.
Înţelegerea se bazează întotdeauna pe presupunerea că cel care vorbeşte şi cel care ascultă
au în comun o anumită sumă de cunoştinţe şi de opinii, atitudini, credinţe. Pentru că doar
astfel
cel care vorbeşte îşi poate permite să considere, să se aştepte ca cel care ascută să poată
face ceea
ce numeam mai sus judecăţi implicite, judecăţi punte între ceea ce spun şi ceea ce
intenţionez să
comunic. Doar astfel mă pot aştepta ca interlocutorul să-mi descifreze şi înţeleagă ceea ce
doresc
să comunic, înţelesul a ceea ce exprim prin limbaj.
Mult din comunicarea lingvistică se desfăşoară lin, fără ca să observăm sau să
conştientizăm aceste implicite judecăţi pe care le facem când ascultăm pe celălalt, sau
când îi
transmitem celuilalt un lucru. În orice caz, pentru a comunica eficient este important să ne
asigurăm că cel care ne ascultă are posibilitatea de a face aceste judecăţi implicite, are
informaţia
pe baza căreia poate evalua ceea ce i se comunică.
Ca exemplu, iată o situaţia în care pot fi observate dificultăţile care deformează
comunicarea şi care se datorează situaţiei în care cel care vorbeşte cere prea multe
astfel de judecăţi din partea celui care ascultă:
Vânzătorul: "Vrei să cumperi un steag pentru Cupa Connex la fotbal?"
Cumpărător: "Nu mulţumesc. Îmi petrec de obicei timpul liber cu soţia la pescuit!"
Principiul relevanţei informaţiei pentru cel care ascultă
În bună măsură, aceste judecăţi implicite pe care cel care vorbeşte se aşteaptă să le
realizeze interlocutorul