UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DE DREPT CIVIL

CAPAŢÎNA ALINA

Răspunderea pentru prejudiciul

cauzat de minori, probleme, solutii.
Raport la cursul de masterat ’’Răspunderea juridică
civilă’’

Conducător al cursului_________________ Brumă Sorin,Doctor în

Dreot, Profesor Universitar

Autorul____________________

Chișinău 2013
1
 Cuprins
I. Noţiuni generale privind răspunderea delictuală.
1.1. Notiuni introductive privind raspunderea delictuala pentru
prejudiciul cauzat de minori.

II. Practica în domeniul răspunderii pentru prejudiciul

cauzat de minori
2.1. Practica Judiciară
2.2. Soluţionarea problemelor apărute în cadrul survenirii
răspunderii pentru prejudiciul cauzat de minori

III. Bibliografie

I. Noţiuni generale privind

răspunderea delictuală.
2
 1.1. Notiuni introductive privind raspunderea delictuala
pentru prejudiciul cauzat de minori.
Răspunderea civilă constituie, fără îndoială, una dintre categoriile fundamentale și, totodată, o
instituție deosebit de complexă a dreptului civil, iar definirea acesteia a fost și încă mai este
obiect de preocupare și analiză pentru literatura juridică.

Identificând elementele comune regăsite în diferitele accepțiuni ce i-au fost date în dreptul civil,
putem spune că Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice care constă într-un
raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia
prin fapta sa sau, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Ca instituție juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care
se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa
extracontractuală sau contractuală, pentru care este chemat de lege să răspundă. Majoritatea
acestor norme juridice sunt cuprinse în Codul Civil, precum și în alte acte normative.

Ocupînd locul central în cadrul răspunderii juridice, răspunderea civilă are caracter de drept
comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparținând aproape tuturor
celorlalte ramuri ale sistemului de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de
răspundere juridică.

Gradul de generalitate al principiilor și regulilor sale evidențiază, de asemenea, importanța

răspunderii civile, așa explicându-se faptul că pentru anumite cazuri noi, în care se pune
problema reparării unui prejudiciu, altele decît cele avute în vedere de legiuitorul român din
secolul trecut și pentru care nu există reglementare expresă specială.

Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile reglementată reglementata de

Codul civil si presupune ca orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingeri prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Este astfel reglementată o răspundere
directă, pentru fapta proprie, care constituie regulă în această materie. Prin dispoziţiile Codului
civil se stabileşte şi o răspundere indirectă, pentru fapta altor persoane, prevăzute numai în
cazurile expres stabilite de lege. Pentru existenţa răspunderii civile delictuale sunt necesare
îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa.

3
Fapta ilicită este o conduită ilicită şi poate consta într-o acţiune sau inacţiune. Este ilicită orice
acţiune interzisă de lege prin care se atinge unui drept subiectiv sau interes pe care legea îl
ocroteşte expres sau implicit. Inacţiunea este ilicită atunci când autorul era obligat la săvârşirea
unei acţiuni.

Prejudiciul sau paguba - reprezintă efectul negativ produs asupra patrimoniului unei persoane ca
urmare a conduitei ilicite a altei persoane.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru angajarea răspunderii delictuale nu
este suficientă stabilirea existenţei pagubei şi a faptei ilicite. Victima prejudiciului trebuie să
dovedească şi existenţa raportului cauzal între fapta ilicită şi pagubă. Raportul cauzal este o
condiţie obiectivă a suspendării. De raportul cauzal depinde existenţa răspunderii civile şi
întinderea răspunderii.

În literatura juridică culpa este definită ca atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sau
inacţiunea ilicită şi rezultatul produs.

Răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie. Codul civil consacră regula de
principiu, conform căreia obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine direct şi
nemijlocit autorului faptei ilicite.

Răspunderea indirectă este reglementată prin dispoziţiile Codului Civil, fiind o răspundere
pentru fapta altuia. Astfel se stabileşte că suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat
prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza
noastră. Din textul legii deducem că trei categorii de persoane răspund pentru fapta altuia şi
anume : părinţii pentru faptele copiilor lor minori, comitenţii pentru prepuşii lor precum şi
institutorii şi artizanii pentru faptele elevilor şi ucenicilor. Se consideră că aceste persoane
răspund în virtutea obligaţiei lor de a supraveghea persoanele care pot eventual răspunde.în
sarcina lor legea instituie o prezumţie de culpă iar victima unei fapte ilicite nu va fi ţinută să facă
dovada că aceste persoane.

Codul Civil al Republicii Moldova reglemeteaza în art. 1406 alin (1) că ‘’Prejudiciul cauzat de
un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori) sau de tutorii lui dacă nu
demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului.’’ Din această
reglementre deducem că pentru a dobândi calitatea de debitor în cadrul obligaţiei delictuale
persoana fizică trebuie să dispună de capacitate delictuală, care apare o dată cu împlinirea vârstei
de 14 ani. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate delictuală şi nu repară prejudiciul
cauzat. Prejudiciul cauzat de acesta se repară de către părinţii (adoptatori) sau tutorii minorului.

4
Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani aparţine ambilor
părinţi, indiferent de faptul locuiesc împreună cu copilul sau separat. Părintele care locuieşte
separat de copii poate fi exonerat de răspundere numai în cazurile în care din vina altui părinte a
fost lipsit de posibilitatea de a participa la educarea copilului (vezi pct. 22 din Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează
repararea daunei cauzate sănătăţii” din 23.02.1998, Buletinul CSJ, 1998, nr. 4). Copiii născuţi
într-o căsătorie declarată nulă sunt echivalaţi în drepturi cu copiii născuţi dintr-o căsătorie
valabilă. În consecinţă părinţii unui asemenea copil vor răspunde în egală măsură pentru
prejudiciul cauzat.

Dacă asupra minorului care nu a împlinit 14 ani este instituită o tutelă, în ordinea prevăzută de
lege, răspunderea revine tutorelui. Nu vor repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a
împlinit 14 ani persoanele care temporar îl supraveghează, nefiind obligate să-l supravegheze în
virtutea legii (rudele minorului).

În cazul în care minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciu când se afla sub
supravegherea unei instituţii de învăţământ, de educaţie sau curativă ori a unei persoane obligate
să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat. Se poate angaja
şi răspunderea comună pe cote părţi a părinţilor (tutorilor) şi a instituţiilor sus numite atunci când
fapta prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către
instituţiile respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi sau tutori.

În măsura în care un minor care nu a împlinit 14 ani a cauzat un prejudiciu, în baza art. 1406 Cod
civil se declanşează trei prezumţii: a) prezumţia că părinţii (tutorii) sau instituţiile respective nu
au executat sau au executat necorespunzător educarea şi/sau supravegherea minorului (fapta
ilicită); b) prezumţia existenţei raportului de cauzalitate dintre supravegherea şi educarea
necorespunzătoare şi săvârşirea de către minor a faptei ilicite dăunătoare; c) prezumţia vinovăţiei
părinţilor (tutorilor) sau a instituţiilor respective în neîndeplinirea sau îndeplinirea
corespunzătoare a îndatoririlor ce le revin. Persoana obligată să repare prejudiciul cauzat de un
minor care nu a împlinit 14 ani se poate exonera de răspundere dovedind nevinovăţia sa, şi
anume – că şi-a executat în mod ireproşabil obligaţiile de supraveghere şi educare a copilului, că
încălcarea obligaţiei de educare şi/sau supraveghere nu se află în raport cauzal cu fapta
prejudiciabilă a minorului.

Se apreciaza ca instituirea acestor prezumţii ar acorda protectie victimei, fiind conform achitatii.
Dificultăți au aparut cand s-a pus problema determinării in concret a indatoririlorparintesti

5
prezumate a nu fi fost îndeplinite sau indeplinite necorespunzator. S-a răspuns caprezumtia de
culpa vizeaza obligaţia de supraveghere a copiilor de către părinţi.

Într-o altă opinie îmbratisata de orientarea Instanței Supreme, s-a sustinutai prezumţia priveşte
nu doar lipsa supravegherii dar si lipsa unei educaţii corespunzătoare, apreciindu-se ca o astfel de
orientare corespunde unei concepţii mai exigente fata de părinţi si mai atente fata de victima. O
orientare ce se vrea si mai generoasa prezumtia de culpa ar privi, deopotrivă obligaţia de
supraveghere dar si obligaţia de creştere a copilului minor, aceasta din urma fiind preferabila
datorita gradului mai mare de generalitate. Asa cum se vede, efortul de a inventa cat mai multe
prezumţii are, aproape invariabil, justificarea de a mobiliza pe părinţi sa fie cat mai diligenţi in
evitarea oricăror fapte ilicite ale copiilor lor minori, contribuind, implicit, la o protectie mai mare
a victimei.

Plecandu-se de la rolul educativ pe care trebuie sa-1 aiba aceste prezumţii, se considera ca ele
sunt mobilizatoare, contribuind la prevenţia generala. In doctrina noastra au aparut, timid, si alte
opinii care fac ca edificiul raspunderiiridicat pe temelia culpei prezumate sa nu mai poata fi
considerat invulnerabil. Un distins autor, face o remarca, considerând ca “întemeierea
răspunderii părinţilor pe o prezumţie de culpa este depăşită, oferind prea multe posibilitati de
denaturare a realitatii, aplicarea ei in numeroase cazuri fiind formala, artificiala si profund
nedreapta “.

Fundamentul răspunderii părinţilor in concepţia promovată ca si al celorlalte cazuri de

răspundere, trebuie cautat de partea victimei care trebuie indemnizata si nu de partea autorului
care trebuie sanctionat. Injustetea prejudiciului proclama iperativul reparaţiei. Iar daca ne
intrebam de ce tocmai părinţii sunt cei chemaţi sa despagubeasca pe victima, este pentru ca ei au
o aceasta calitate naturala, fiind tocmai de aceea desemnaţi sa repare prejudiciul cauzat de copiii
lor si nu pentru ca sunt vinovaţi. Câta vreme dreptul prezuma buna credinţa, orice prezumţie
contrara este inadmisibila.

Conduita obişnuita a omului nu este nociva ci creatoare, pozitiva, afirmativa.

Nimeni si nimic nu ingaduie sa prezumam pe părinţi culpabili. Daca in practica intalnim destule
situatii in care părinţii au o vina in educarea copiilor, ele nu constituie regula pentru a o putea
prezuma, si inca absolut. Se accepta in doctrina ca justificarea sacrificării părinţilor prin
condamnarea lor consta in nevoia de a asigura o protectie cuvenita victimei, neobligand-o sa mai
faca dovada unei duble culpe, aceea a copilului si a părintelui. In realitate, acest fundament pare
a ne procura, mai degraba, liniştirea cugetului ca, totuşi o culpa exista undeva, decât unimperativ
rezonabil si parajuridic. A fundamenta raspunderea inseamna a identifica un imperativ situat in
6
afara ei, a gasi acel comandament moral preexistent dreptului care a impus soluţia juridica. Din
aceasta perspectiva, tripla prezumţie legala justifica juridic raspunderea parintilor, se pare greşită
pentru ca dreptul nu se poate autojustifica. Nevoia unei protectii a victimei, care este dupa noi
ideea forţa a intregii răspunderi delictuale, este mai bine servita prin recunoaşterea unui alt
fundament care exista obiectiv si poate funcţiona fara reproş decât sa apelam la multiple
prezumţii discutabile ce pot ajunge chiar la culpa de a fi părinte si care au doar virtutea de a ne
procura o motivatie artificiala a imperativului reparaţiei.

Susţinem deci ca raspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori va trebui
sa fie obiectiva, avandu-si justificarea tocmai in calitatea lor naturala de părinţi, tinuti de o
obligaţie la fel de naturala, anume aceea de solidaritate familiala.

Obligaţia părinţilor (tutorilor) sau a instituţiilor respective de a repara prejudiciul cauzat de un

minor care nu a împlinit 14 ani nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată
cu dobândirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului. Aceasta se explică prin
faptul că părinţii (tutorii) sau instituţiile respective răspund pentru propria faptă vinovată.

II. Practica în domeniul răspunderii pentru prejudiciul

cauzat de minori

2.1. Practica Judiciară

7
Conform Codului civil al republicii Moldova, minorii care nu au împlinit 14 ani nu au capacitate
delictuală, şi respectiv, nu răspund pentru prejudiciul cauzat prin faptele sale ilicite. Prejudiciul
cauzat de aceştia se repară de către părinţi/înfietori sau tutore. Prejudiciul cauzat de către minorii
între 14 şi 18 ani se repară personal de minor, iar în caz de insuficienţă de patrimoniu sau venit
personal pentru repararea integrală a daunei cauzate - de către părinţi/înfietori sau curatori
(art.1408 C.C. al RM).

Acestea sînt prevederile legale generate. În realitate, însă, se iscă unele situaţii mai complicate
care cer o studiere şi analiză mai aprofundată. Din aceste considerente dorim să scoatem în
evidenţă anumite cazuri speciale ale răspunderii părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor
minori, independent de vîrsta lor, încercînd o următoare clasificare convenţională a acestora.

1. Situaţia cînd copilul minor comite fapta ilicită şi prejudiciabilă fiind încredinţat unuia dintre
părinţi. Această ipoteză există atunci cînd părinţii:

a) nu au locuinţă comună;

b) sînt divorţaţi;

c) cazul părinţilor minorului născut din afara căsătoriei;

d) cazul părinţilor căsătoria cărora a fost declarată nulă.

În literatura de specialitate s-a înaintat ideea că pentru prejudiciul cauzat de minor în astfel de
situaţii va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredinţat prin hotărîre judecătorească sau
prin acordul părinţilor, pe motiv că celălalt părinte neavînd paza nemijlocită a copilului nu are
nici îndatorirea de a-i da direct educaţie şi nici pe cea de a-l supraveghea. Nu putem accepta
această opinie ca o regulă generală, poziţie pe care o vom argumenta în continuare pentru fiecare
din cazurile enunţate mai sus.

a) Cazul părinţilor care nu au locuinţă comună.

4 Potrivit art.58 alin.1 Codul familiei, părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii,
indiferent de faptul dacă copiii locuiesc împreună cu părinţii sau separat; de unde deducem că şi
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de către un minor aparţine ambilor părinţi. Părintele care
trăieşte separat de copii poate fi absolvit de răspundere pentru dauna cauzată de minor numai în
cazurile în care din vina altui părinte a fost lipsit de posibilitatea de a participa la educarea
copilului. Această regulă se bazează pe faptul că domicilierea separată de copil a unui părinte nu-
l eliberează de obligaţia de a educa copilul său şi reiese şi din prevederile art.60 alin.1 Codul

8
familiei, care stipulează că părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii, conform
propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat.

b) Cazul în care copilul a fost încredinţat în urma divorţului unuia dintre părinţi.

În cazul în care căsătoria se desface prin divorţ, copiii vor trebui să fie încredinţaţi unuia dintre
părinţi, potrivit art.38 din Codul familiei. Părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează
dreptul de a avea legături personale cu acesta şi de a primi informaţiile ce se referă la copilul lui
de la toate instituţiile educative, curative, de asistenţă socială etc., deci de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

În literatura de specialitate română se face concluzia enunţată la început, adică responsabil pentru
prejudiciul cauzat de copilul minor este părintele căruia acesta i-a fost încredinţat, pe motiv că el
este acel care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti. Această situaţie ridică însă unele semne
de întrebare, în cazul în care copilul se află la părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul. Într-o
părere, s-a susţinut că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul nu va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de copilul lui, deoarece legea română condiţionează răspunderea de locuinţa
de drept a copilului şi nu de locuinţa de fapt. Practica judiciară română, însă, a decis, uneori, că
va răspunde părintele la care copilul se află în fapt.

În ce priveşte Republica Moldova, apreciem că răspunderea exclusivă a părintelui căruia i-a fost
încredinţat copilul este excesivă, mai ales în cazurile în care carenţele în educarea copilului se
datorează şi celuilalt părinte, ca urmare a conduitei sale antisociale, a unei influenţe negative
asupra copilului sau altele. Credem că divorţul nu afectează nici într-un fel drepturile şi
obligaţiile părinţilor faţă de copiii săi minori şi trebuie acceptată, ca regulă, răspunderea ambilor
părinţi pentru prejudiciul cauzat de aceştia.

Totuşi, problema vinovăţiei în acest caz se pune nuanţat şi, în orice caz, va trebui să se ţină
seama în mod concret de circumstanţele personale şi cele reale ale cauzei.

c) Cazul părinţilor minorului născut din afara căsătoriei.

Obligaţia de educare şi supraveghere, la fel ca şi alte obligaţii, precum şi drepturile părinţilor faţă
de copiii lor, se bazează pe provenienţa copiilor din părinţi, constatată în ordinea stabilită de
lege. Conform prevederilor Codului familiei provenienţa copilului de la mamă se stabileşte în
baza documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală. Dacă
copilul nu este născut într-o instituţie medicală, maternitatea se stabileşte pe baza documentelor
medicale, a depoziţiilor martorilor sau pe baza altor probe. Paternitatea copilului născut în afara
căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei

9
copilului, depusă la organul de stare civilă, a declaraţiei depuse personal de tată sau de către
instanţa judecătorească.

Astfel, dacă paternitatea este stabilită, considerăm că şi în acest caz obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat de copilul minor aparţine ambilor părinţi. Ca argument în favoarea acestei
afirmaţii invocăm prevederile art.58 alin.1 Codul familiei "părinţii au drepturi şi obligaţii egale
faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau în afara ei...".

d) Cazul părinţilor, căsătoria cărora este declarată nulă.

Copiii născuţi într-o căsătorie declarată nulă sînt echivalaţi în drepturi cu copiii născuţi într-o
căsătorie valabilă. Astfel, potrivit art.44 alin.5 Codul familiei, "declararea nulităţii căsătoriei nu
afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie." Ca urmare, împărtăşim părerea
autorilor care susţin că părinţii copilului născut într-o căsătorie declarată nulă vor răspunde în
egală măsură pentru prejudiciul cauzat de copilul lor minor.

Deci, concluzionăm că în toate aceste cazuri ambii părinţi răspund pentru prejudiciul cauzat de
copiii lor minori, existînd o singură excepţie de la această regulă prevăzută în Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea
daunei cauzate sănătăţii", p.23 alin.2 a căreia stipulează că părintele care trăieşte separat de copii
poate fi absolvit de răspundere pentru dauna cauzată de minor numai în cazurile cînd f ace
dovada că d in vina altui părinte a fost lipsit de posibilitatea de a participa la educaţia copilului.
În acelaşi context de idei, E.Cojocari menţionează că "răspunderea părinţilor este solidară, astfel,
victima poate pretinde reparaţia de la oricare părinte sau de la amîndoi părinţii."

2. Situaţia cînd părinţii sînt decăzuţi din drepturile părinteşti.

În legătură cu acest fapt s-a pus problema posibilităţii survenirii răspunderii pentru prejudiciul
cauzat de minor, în literatura de specialitate dîndu-i-se diferite interpretări. Potrivit unei opinii,
părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti nu pot fi subiecţi ai acestei răspunderi, ca argument
invocîndu-se faptul că obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat de copilul minor este
inseparabilă de altă obligaţie a părinţilor - şi anume cea de educare, însă părinţii lipsiţi de
drepturile părinteşti, pe lîngă alte drepturi, pierd şi dreptul şi obligaţia de educare a copiilor. Alţi
autori susţin contrariul, adică dacă există un raport de cauzalitate între fapta ilicită prejudicia bilă
a minorului şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de educare, fapt ce a şi
dus la decăderea din drepturile părinteşti, persoanele decăzute din drepturile părinteşti trebuie să
repare prejudiciul cauzat de copiii lor minori. Sîntem de acord cu această ultimă părere,
deoarece, considerăm necesară o stipulare normativă expresă a acestei reguli, de exemplu, cum s-

10
a procedat în Federaţia Rusă. Art.1075 Cod civil al acestei ţări prevede că instanţa de judecată
poate obliga părintele la repararea daunelor cauzate de copilul lui minor în termen de 3 ani după
decăderea părintelui din drepturile părinteşti, dacă comportamentul prejudiciabil al copilului este
rezultatul neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor părinteşti.

3. Situaţia părintelui arestat preventiv sau a celui aflat în executarea unei pedepse privative de
libertate.

Aprecierea vinovăţiei părintelui într-o asemenea situaţie a cunoscut o anumită evoluţie în timp.
Iniţial s-a susţinut ideea imposibilităţii tragerii părinţilor la răspundere pentru prejudiciul cauzat
de copiii lor minori în răstimpul arestării lor preventive sau al executării pedepsei privative de
libertate, pe motiv că în aceste situaţii nu şi-au putut îndeplini obligaţia de supraveghere şi
educare a copilului.

O asemenea soluţie a fost negată ulterior în literatura de specialitate, susţinîndu-se întemeiat,

după părerea noastră, că faptul arestării părinţilor apare ca fiind imputabil acestora şi are
relevanţă şi din punct de vedere al aplicării prevederilor privitoare la răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de copiii lor minori. Chiar dacă nu s-ar putea vorbi de o regulă de aplicaţie
generală, trebuie ca situaţia să fie examinată concret, analizîndu-se cauzele care au determinat
pedepsirea părinţilor, momentul în care s-a produs privarea de libertate şi legătura sa cu
momentul în care minorul a săvîrşit fapta ilicită şi prejudiciabilă.

O asemenea concepţie este raţională, mai cu seamă, în situaţiile cînd copilul, fiind încredinţat
unei alte persoane (tutore sau curator), comite fapta ilicită prejudiciabilă într-un răstimp scurt de
la momentul arestării părinţilor. Ar fi cu totul inechitabilă tragerea la răspundere a acestor
persoane pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a minorului, faptă rezultată din neîndeplinirea
corespunzătoare a obligaţiei de educare de către părinţii săi.

4. Situaţie în care minorul părăseşte domiciliul fără voia părinţilor săi şi săvîrşeşte fapte ilicite
cauzatoare de prejudiciu.

Aparent, într-o asemenea situaţie nu s-ar putea pune problema culpei din partea părintelui,
deoarece minorul a părăsit locuinţa împotriva voinţei părintelui şi acesta din urmă este în
imposibilitatea de a-l supraveghea pe copil. Cu toate acestea, credem că vinovăţia părintelui nu
este absentă. Fundamentul răspunderii părinţilor constă nu numai în lipsa supravegherii, dar şi în
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de educare a copilului minor. Deci,
în ipoteza dată, chiar dacă nu se poate susţine vinovăţia în supraveghere, există fără îndoială
culpa cu privire la educarea minorului. Trebuie să pornim şi de la ideea că părăsirea locuinţei de

11
către minor împotriva voinţei părinţilor nu corespunde unei stări de normalitate, anormalitate
datorată anume carenţelor în educarea copilului. Prin urmare, răspunderea părinţilor pentru
prejudiciul cauzat de copilul lor minor trebuie angajată şi în situaţia analizată.

5. Situaţie în care copilul minor se află temporar în altă parte cu consimţămîntul sau ştirea
părinţilor.

Fac parte din această categorie cazurile cînd copilul săvîrşeşte fapta ilicită prejudiciabilă în
timpul aflării în vizită la rude sau prieteni, în aceeaşi sau altă localitate; în perioada cît se află sub
supravegherea instituţiilor de învăţămînt, de educaţie sau curative.

După cum corect a fost exprimată opinia, că recunoaşterea persoanelor ce temporar

supraveghează copiii minori (rudele, prietenii), răspunzători pentru prejudiciul cauzat de aceştia
ar însemna, fără nici un temei, lărgirea cercului de subiecţi responsabili, căci părinţii care
transmit supravegherea copiilor lor altor persoane realizează dreptul lor la educaţie. Drept
consecinţă a acestui fapt, părinţii vor repara prejudiciul cauzat de minori şi atunci cînd aceştia l-
au cauzat, aflîndu-se sub supravegherea altor persoane. Părinţii răspund, în această situaţie,
pentru carenţele în educaţie şi pentru alegerea greşită a persoanelor cărora le-au încredinţat
supravegherea copiilor. Reparînd prejudiciul, părinţii nu se pot adresa acestor persoane cu
acţiune de regres, deoarece ele nu au avut obligaţia juridică de a supraveghea minorul. Rudele,
precum şi alte persoane care efectuează de fapt educarea şi supravegherea copilului minor,
răspund pentru prejudiciul cauzat de aceştia numai dacă au fost numiţi în calitate de tutori sau
curatori.

Conform art.1406 alin.2 Cod civil al Republicii Moldova, instituţiile de învăţămînt, de educaţie
sau curative răspund pentru prejudiciul cauzat de minorii care nu au împlinit 14 ani, dacă aceştia
s-au aflat sub supravegherea lor în momentul cauzării prejudiciului. Aici ne interesează situaţia
în care prejudiciul a fost cauzat de un minor, în timpul în care se afla sub supravegherea unei
astfel de instituţii, atît din vina acesteia, cît şi din vina părinţilor. Cu alte cuvinte, fapta
prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către instituţiile
respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi. Unii autori susţin că în acest caz se
angajează răspunderea lor solidară. Nu putem fi de acord cu această părere. Răspunderea solidară
se angajează numai pentru fapta comună a autorilor prejudiciului. Părinţii şi instituţiile în cauză
nu vor răspunde solidar, deoarece nu sînt autori ai prejudiciului şi nu au săvîrşit în comun o
faptă. Mai mult decît atît, după cum am menţionat mai sus, vinovăţia fiecăruia dintre ei îşi are
propriul fundament. Aceeaşi soluţie o găsim şi în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
"Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii",

12
p.23 al căreia prevede că în astfel de situaţii "dauna este reparată în baza principiului
responsabilităţii pro parte în dependenţă de gradul de vină al fiecărei părţi."

6. Situaţie în care prejudiciul este cauzat de mai mulţi minori.

În situaţia în care prejudiciul este cauzat de un singur minor subiectul răspunderii se determină
mai simplu. În ce măsură însă răspund părinţii, dacă prejudiciul a fost cauzat de un grup de
minori? Conform art.1414 alin.1 Cod civil, dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe
persoane, acestea poartă răspundere solidară. Deci, dacă prejudiciul a fost cauzat în comun de
către minorii între 14-18 ani, ei vor purta răspundere solidară. În caz de insuficienţă de bunuri
sau venituri, pentru repararea integrală a prejudiciului va fi angajată răspunderea subsidiară a
părinţilor. Aceştia, însă, vor purta răspundere pe cote-părţi.

În cazul prejudiciului cauzat de minorii care nu au împlinit 14 ani, ei nu răspund în virtutea

faptului că nu au capacitate delictuală. În calitate de debitor în obligaţia de reparare a
prejudiciului apar părinţii minorilor, dar aceştia nefiind autori ai faptei ilicite, răspund faţă de
persoana vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi. Mai mult ca atît, după părerea noastră, în caz
contrar părinţii unor minori ar fi obligaţi să poarte răspundere pentru copii străini.

Aici poate, însă, apărea întrebarea referitoare la mărimea acestor cote. Credem că corect ar fi ca
prejudiciul cauzat prin fapta ilicită comună a minorilor să fie reparat de către părinţi în cote-părţi
egale şi acest fapt trebuie să aibă o stipulare normativă expresă.

2.2. Soluţionarea problemelor apărute în cadrul survenirii

răspunderii pentru prejudiciul cauzat de minori
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minorii, care n-au împlinit cincisprezece ani. Potrivit
alin.1, art.1408 CC RM prejudiciul cauzat de un minor care n-a împlinit cincisprezece ani se
repară de părinţi, înfietori sau tutorele lui, dacă ei nu vor dovedi că acesta s-a produs nu din vina
lor.

După cum vedem, pentru a dobîndi calitatea de subiect al răspunderii civile delictuale, autorul
prejudiciului trebuie să atingă o anumită vîrstă, prevăzută de lege. Raportul dintre vîrstă
autorului faptei ilicite şi subiectul răspunderii, prezintă importanţă nu numai în dreptul civil, ci şi
în alte ramuri de drept. Acest raport se manifestă diferit, în dependenţă de caracterul faptei

13
săvîrşite (este ea calificată ca delict civil, infracţiune, contravenţie administrativă sau încălcare
disciplinară). În consecinţă, răspunderea civilă delictuală se angajează odată cu atingerea vîrstei
de cincisprezece ani, cea administrativă - şaisprezece ani, cea penală - paisprezece sau
şaisprezece, în dependenţă de gravitatea faptei săvîrşite. Instituirea plafonului de vîrstă diferit
pentru angajarea răspunderii civile, penale sau administrative, a fost supusă criticii în literatura
de specialitate.

S-a afirmat că această diferenţă nu este justificată din punct de vedere al nivelului de dezvoltare a
conştiinţei şi intelectului minorului. Considerăm, că afirmaţia în cauză corespunde realităţii,
deoarece este îndoielnic faptul că posibilitatea de a conştientiza săvîrşirea infracţiunii apare mai
degrabă decît cea de a conştientiza săvîrşirea delictului civil.

Stabilind plafonul de vîrstă de la care apare capacitatea delictuală, adică capacitatea de a repara
personal prejudiciul, legiuitorul trebuie să ia în consideraţie anumite premise social-psihologice
şi economice.

Premisele social-psihologice se referă la capacitatea minorului, care a atins o anumită vîrstă, de a

conştientiza fenomenele înconjurătoare, de a coordona acţiunile sale, de a aprecia aceste
fenomene şi acţiuni, de a înţelege şi aprecia reacţia societăţii faţă de faptele săvîrşite. La
stabilirea plafonului de vîrstă de la care apare capacitatea delictuală, legiuitorul trebuie să ţină
cont şi de măsura în care se va realiza funcţia educativ-preventivă a răspunderii. Funcţia în cauză
nu se realizează fără o anumită maturitate social-psihologică a subiectului răspunderii. Această
maturitate include următoarele elemente: posibilitatea subiectului de a percepe normele ce
reglementează răspunderea; aptitudinea de a înţelege şi aprecia caracterul ilicit al faptelor sale;
posibilitatea de a conştientiza semnificaţia socială a răspunderii.

Referindu-ne la răspunderea civilă delictuală, care are două funcţii de bază - educativ-preventivă
şi compensatorie, trebuie de menţionat că în procesul stabilirii vîrstei de la care apare capacitatea
delictuală, este necesar să ţinem cont de posibilităţile reale ale minorilor de a înţelege
semnificaţia faptelor sale, de a coordona acţiunile sale, de a conştientiza răspunderea civilă şi
urmările acesteia, precum şi posibilitatea de a repara prejudiciul cauzat.

Funcţia educativ-preventivă a răspunderii civile delictuale se va realiza numai atunci, cînd

aceasta se va angaja în privinţa unei persoane mature din punct de vedere social şi psihic, iar cea
compensatorie - atunci cînd persoana dispune de un patrimoniu necesar şi suficient pentru
repararea prejudiciului. Lipsa premiselor economice şi social psihice are ca urmare nerealizarea
funcţiilor răspunderii civile delictuale.

Alegerea de către legiuitor a unui anumit plafon de vîrstă, de la care apare capacitatea delictuală,
depinde şi de anumite circumstanţe ce vizează dezvoltarea social-psihică a minorilor la un
anumit nivel de dezvoltare a societăţii. Stabilirea de către legiuitor a unei vîrste de la care se
angajează răspunderea, poate să nu corespundă posibilităţilor reale ale minorului, dar aceasta se
va referi la un număr neînsemnat de persoane, care formează excepţia de la regula generală. Din
aceste considerente, în legislaţia unor state (România, Cehia) nu există un plafon de vîrstă,
minorul putînd fi tras la răspundere civilă delictuală dacă se probează că la momentul cauzării
prejudiciului a fost în stare să înţeleagă semnificaţia faptelor sale şi să le coordoneze.

14
Instituirea unui plafon legal de vîrstă, de la care apare capacitatea delictuală, este benefică, fiind
menită să contribuie la realizarea funcţiei educativ-preventive a răspunderii civile delictuale.
Totodată, trebuie să luăm în consideraţie şi excepţiile de la regula generală, oricît de mic ar fi
numărul acestora. Astfel, dacă împrejurările concrete ale cazului permit de a constata că minorul,
care n-a împlinit cincisprezece ani, a fost în stare să înţeleagă însemnătatea faptelor sale şi
consecinţele pe care le pot produce, sau invers, din cauza infantilismului sporit, minorul care a
atins vîrstă de cincisprezece ani nu are aceste aptitudini, legea ar trebui să prevadă derogări de la
regula generală, adică posibilitatea înlăturării dobîndirii sau nedobîndirii capacităţii delictuale de
la vîrstă de cincisprezece ani.

În concluzie, putem afirma că răspunderea civilă delictuală va realiza funcţiile sale nu numai
atunci cînd minorul „abstract", „obişnuit" va fi în stare să o perceapă, ci şi cînd minorul
„concret", autor al faptei ilicite, va avea asemenea aptitudini, reieşind din împrejurările concrete
în care a fost săvîrşită fapta.

Potrivit reglementărilor în vigoare, minorii care n-au împlinit cincisprezece ani nu au capacitate
delictuală şi nu răspund pentru prejudiciul cauzat. Prejudiciul cauzat de aceştia se repară de către
părinţi, înfietori sau tutore.

Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de un minor, care n-a împlinit cincisprezece ani, aparţine
ambilor părinţi, deoarece legea obligă ambii părinţi să aibă grijă de copiii lor, să-i educe şi
supravegheze. Potrivit alin.1, art.58 Codul Familiei, părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de
copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc
împreună cu părinţii sau separat.

Pentru angajarea răspunderii civile a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, este
necesară existenţa unui raport formal între aceştia. Raporturile juridice dintre părinţi şi copii se
bazează pe provenienţa copiilor din părinţi, constatată în ordinea stabilită de lege. Prejudiciul
cauzat de un copil născut în cadrul căsătoriei înregistrate, precum şi cel cauzat de un copil născut
în afara căsătoriei, în privinţa căruia paternitatea s-a constatat benevol sau pe cale judiciară, se
repară de părinţi, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună cu copilul sau separat de acesta.
Părintele care locuieşte separat de copii, poate fi exonerat de la răspundere pentru prejudiciul
cauzat de minor numai în cazurile cînd din vina altui părinte a fost lipsit de posibilitatea de a
participa la educaţia copilului (alin.2, p.22 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu
privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii" din 23
februarie 1998 - în continuare Hotărîrea din 23.02.98). Această regulă se bazează pe faptul, că
domicilierea separată de copil a unui părinte nu-l eliberează de obligaţia de a educa copilul său.
Potrivit alin.1, art.60 Codul Familiei, părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii
conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat.

Copiii născuţi într-o căsătorie declarată nulă sînt echivalaţi în drepturi cu copiii născuţi într-o
căsătorie valabilă. Astfel, potrivit alin.5, art.44 Codul Familiei, declararea nulităţii căsătoriei nu
afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie. Ca urmare, părinţii copilului născut
într-o căsătorie declarată nulă, vor răspunde în egală măsură pentru prejudiciul cauzat de copilul
lor minor.

Răspunderea părinţilor se fundamentează pe obligaţia de a educa şi supraveghea copiii lor

minori. Părinţii decăzuţi din drepturile parinteşti, de rînd cu alte drepturi, pierd dreptul şi

15
obligaţia de a educa copiii, în legătură cu acest fapt s-a pus problema angajării sau neangajării
răspunderii acestora pentru prejudiciul cauzat de copiii, în privinţa cărora au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti.

În literatura de specialitate au fost expuse mai multe soluţii privind problema respectivă. Potrivit
unei opinii, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti nu au calitatea de debitor în raportul de
reparare a prejudiciului cauzat de copii minori. Alţi autori susţin că părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti sînt obligaţi să repare prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în privinţa
cărora au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Ultima soluţie este fundamentată prin următorul
argument: decăderea din drepturile părinteşti este anticipată de neîndeplinirea de către părinţi a
obligaţiei de educare a copiilor, fapt ce are drept consecinţă cauzarea prejudiciului de către
minor.

Sîntem de acord cu afirmaţia, potrivit căreia persoanele decăzute din drepturile părinteşti la
momentul cauzării prejudiciului de către copiii lor minori, trebuie să-l repare, dacă există un
raport cauzal între fapta prejudiciabilă a minorului şi neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei de educare, fapt ce conduce la decăderea din drepturile părinteşti.

Este cert faptul, că comportamentul amoral al părinţilor, neexecutarea obligaţiilor sale de educare
a copiilor, creează premisele necesare pentru săvîrşirea faptelor ilicite de către minori. Dacă în
procesul examinării cauzelor cu privire la repararea prejudiciului cauzat de minor se constată
existenţa raportului cauzal dintre fapta vinovată a părinţilor decăzuţi din drepturile părinteşti şi
fapta prejudiciabilă a minorilor, trebuie de obligat părinţii să repare acest prejudiciu. Pentru a
angaja răspunderea părinţilor decăzuţi din drepturile părinteşti, este necesară o consacrare
normativă a acestei reguli, aşa cum s-a procedat în Federaţia Rusă. Potrivit art.1075 Codul Civil
al Federaţiei Ruse, instanţa de judecată poate obliga părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti să
repare prejudiciul cauzat de copiii lor minori, dacă fapta prejudiciabilă a fost săvîrşită în termen
de trei ani din momentul decăderii din drepturile părinteşti şi dacă se constată că fapta minorului
este rezultatul neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor părinteşti.

Legislaţia în vigoare prevede răspunderea penală pentru atragerea minorilor la activitatea

criminală sau la beţie (art.224-2241 CP RM). Dacă rolul respectiv a aparţinut părintelui
minorului, tras la răspundere penală şi decăzut din drepturile părinteşti, ar fi alogic să-l eliberăm
de la răspundere civilă pentru prejudiciul cauzat de minor.

Unii autori propun de a institui răspunderea civilă a oricărei persoane majore, care a contribuit la
cauzarea prejudiciului de către minor prin atragerea acestuia la beţie, la activitate criminală, la
consumarea diferitor substanţe narcotice. Această soluţie nu poate fi acceptată, deoarece potrivit
reglementărilor în vigoare delicventul major, fiind tras la răspundere penală, nu este obligat să
repare prejudiciul cauzat de minor. Prejudiciul cauzat prin săvîrşirea infracţiunii se repară de
către minor, dacă acesta a atins vîrsta de cincisprezece ani şi are salariu sau alt patrimoniu, ori de
către părinţi, curatori, dacă acest minor nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului;
dacă minorul nu a împlinit cincisprezece ani, prejudiciul se repară de către părinţi, tutorele lui.
Potrivit legislaţiei în vigoare, este inadmisibilă extinderea cercului persoanelor obligate să repare
prejudiciul cauzal de minori. Chiar şi de lege ferenda acest lucru ar fi imposibil, deoarece este
dificil, dacă nu imposibil, de a fundamenta răspunderea unor persoane, care nu sînt obligate să
educe şi supravegheze minorul.

16
Minorul care n-a împlinit cincisprezece ani nu va repara prejudiciul nici în situaţia în care are
patrimoniu propriu suficient pentru acoperirea prejudiciului, iar părinţii sau tutorele au mijloace
necesare reparării acestuia. Minorul nu devine subiect al răspunderii odată cu atingerea vîrstei de
cincisprezece ani, iar ulterior a majoratului, chiar dacă la acea vîrsta părinţii au decedat. Aceasta
se explică prin faptul că subiectul răspunderii se determină la momentul cauzării prejudiciului şi
nu poate fi schimbat ulterior.

În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, conform căreia legiuitorul ar trebui să admită
tragerea la răspundere civilă a minorului, dacă prejudiciul nu poate fi reparat de persoanele
responsabile de repararea lui. Această soluţie, în principiu, nu poate fi acceptată, deoarece
răspunderea minorului care n-a împlinit cincisprezece ani nu va realiza funcţia educativ-
preventivă. Spunem în principiu, deoarece ţinînd cont de interesele persoanei vătămate,
legiuitorul ar putea adopta şi o altă soluţie, obligînd minorul la repararea prejudiciului atunci
cînd acesta va atinge majoratul, părinţii nefiind în stare să-l repare. Această situaţie ar urma să se
realizezeîn prezenţa unor condiţii, şi anume:

- responsabili de cauzarea prejudiciului să fie părinţii, înfietorii, tutorele sau alte persoane fizice-
cetăţeni, ci nu persoanele juridice;

- autorul prejudiciului să dobîndească capacitatea de exerciţiu deplină;

- punerea în sarcina minorului a obligaţiei de a repara prejudiciul se va face numai în cazul

decesului debitorului sau insolvabilităţii lui;

- să fie vorba despre repararea prejudiciului patrimonial, cauzat prin vătămarea sănătăţii sau a
integrităţii corporale a persoanei;

- autorul prejudiciului să dispună de mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului;

- problema angajării răspunderii autorului prejudiciului să fie soluţionată numai de către instanţa
de judecată.

Acţiunea cu privire la schimbarea subiectului răspunderii civile poate fi intentată de către

persoana vătămată sau de către persoana care repară prejudiciul. Prin aceasta se urmăreşte
protejarea persoanelor, a căror sănătate a fost vătămată. Din aceste considerente, instanţa de
judecată poate adopta o nouă hotărîre cu privire la schimbarea debitorului sau poate redistribui
cotele ce le revin debitorilor, dacă starea materială a autorului prejudiciului se înrăutăţeşte
ulterior.

De regulă, copiii domiciliază împreună cu părinţii, în virtutea unor împrejurări copiii se pot afla
sub supravegherea rudelor o anumită perioadă de timp. Deseori copiii sînt supravegheaţi de
dădacă. În toate aceste situaţii se pune problema determinării subiectului răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de minori.

Părinţii, care transmit supravegherea copiilor altor persoane, realizează dreptul său la educaţie.
Ca consecinţă a acestui fapt, părinţii vor repara prejudiciul cauzat de minori şi atunci cînd aceştia
au cauzat prejudiciul aflîndu-se sub supravegherea rudelor. Părinţii răspund pentru alegerea
greşită a persoanelor, căror le-a încredinţat supravegherea copiii. Reparînd prejudiciul, părinţii
nu se pot adresa acestor persoane cu acţiune de regres, deoarece ele nu au avut obligaţia juridică

17
de a supraveghea minorul. Rudele, precum şi alte persoane, care efectuează de fapt
supravegherea şi educaţia copilului minor, răspund pentru prejudiciul cauzat de acesta numai
dacă au fost numiţi în calitate de tutori

În prezent, deseori supravegherea minorilor se face de către persoane, care şi-au asumat această
obligaţie în bază de contract încheiat cu părinţii minorului. În aceste situaţii nu putem spune că
aceste persoane nu au obligaţia juridică de a exercita supravegherea asupra minorului. În
consecinţă, putem afirma că prejudiciul cauzat de un minor atunci, cînd acesta se afla sub
supravegherea unei persoane obligate să-l supravegheze în virtutea contractului, trebuie să se
repare de această persoană.

Potrivit art.485 CC RM, prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit urmează a fi reparat de
posesorul izvorului de pericol sporit, indiferent de vinovăţie. În legătură cu acest fapt, în
literatura de specialitate s-a pus problema angajării răspunderii minorului, care n-a împlinit
cincisprezece ani, pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit. Minorii care n-au
împlinit cincisprezece ani nu sînt debitori în obligaţia de reparare a prejudiciului atunci cînd
răspunderea se antrenează în prezenţa vinovăţiei. Cum procedăm în situaţiile în care răspunderea
se angajează fără vinovăţie? Cine va repara prejudiciul cauzat de un asemenea minor, atunci cînd
acesta este posesorul izvorului de pericol sporit - însuşi minorul în baza art.485 CC RM sau
părinţii acestuia în baza art.481 CC RM? Prejudiciul cauzat de minori prin exploatarea unui izvor
de pericol sporit, se repară de către părinţi, înfietori, tutore.

Minorii care n-au împlinit cincisprezece ani, fiind persoane incapabile, se exonerează de la
răspundere pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit nu numai în virtutea faptului că
nu sînt titularii vinovăţiei, ci şi de aceea că, potrivit art.11 CC RM nu-şi pot asuma obligaţii
civile prin actele sale, nu pot fi subiecte ale răspunderii civile obiective sau subiective.

În situaţia în care prejudiciul este cauzat de un singur minor, subiectul răspunderii se determină
simplu. Există, însă, cazuri în care prejudiciul este cauzat de cîţiva minori, care n-au împlinit
cincisprezece ani, în comun cu alte persoane cu capacitate delictuală, în aceste situaţii este dificil
de a stabili corect subiectele răspunderii. Potrivit art.486 CC RM persoanele care au cauzat în
comun o daună răspund în mod solidar faţă de persoana vătămată. Minorii nu răspund în virtutea
faptului că nu au capacitate delictuală şi nu pot dobîndi calitatea de debitor în obligaţia de
reparare a prejudiciului. În calitate de debitor apar părinţii sau tutorele minorului. Părinţii,
tutorele nefiind autori ai faptei ilicite, răspund faţă de persoana vătămată nu solidar, ci pe cote
părţi.

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin fapta comună a minorilor care n-au împlinit cincisprezece ani
şi a celor care au împlinit această vîrstă, se angajează răspunderea părinţilor primilor şi a
minorilor care au atins vîrsta de cincisprezece ani.

Dacă minorul care n-a împlinit cincisprezece ani a cauzat dauna cînd se afla sub supravegherea
unei instituţii de învăţămînt, de educaţie sau curative, aceste instituţii răspund pentru daună, dacă
nu vor dovedi, că ea nu s-a produs din vina lor (alin.2, art.481 CC RM). Această normă are în
vedere instituţiile de învăţămînt, de educaţie sau curative staţionare, activitatea căror presupune
supravegherea minorilor pentru o perioadă îndelungată de timp. Unele dintre aceste instituţii
(casele de copii) au menirea de a educa copii. Este evident că aceste instituţii vor răspunde nu
numai pentru prejudiciul cauzat de minori, în rezultatul nesupravegherii adecvate, ci şi pentru cel

18
care este urmarea neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei de educaţie a
copiilor.

Instituţiile de învăţămînt, de educaţie sau curative răspund pentru prejudiciul cauzat de minorii
care n-au împlinit cincisprezece ani, dacă aceştia s-au aflat sub supravegherea lor în momentul
cauzării prejudiciului. După cum vedem, prezintă importanţă locul şi timpul cauzării
prejudiciului. În legătură cu acest fapt se pune problema angajării răspunderii acestor instituţii
pentru prejudiciul cauzat de minori în momentul în care aceştia nu se aflau sub supravegherea
acestor instituţii, deşi trebuiau să se afle. Credem că, în asemenea cazuri, instituţiile respective
nu urmează să repare prejudiciul cauzat de minori.

Pot exista situaţii în care prejudiciul a fost cauzat de un minor în timpul în care se afla sub
supravegherea unei instituţii de învăţămînt sau educative, atît din vina acestei instituţii, cît şi din
vina părinţilor. Fapta prejudiciabilă se săvîrşeşte ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate
de către instituţiile respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi. Unii autori susţin că
în acest caz se angajează răspunderea lor solidară. Credem că această soluţie trezeşte îndoieli.
Răspunderea solidară se angajează numai pentru fapta comună a autorilor prejudiciului. Părinţii
şi instituţiile respective nu vor răspunde solidar, deoarece nu sînt autori ai prejudiciului şi nu
săvîrşesc în comun o faptă. Fiecare debitor va repara o cotă parte din prejudiciu, proporţional cu
gradul de vinovăţie a fiecăruia.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minorii în vîrstă de la cincisprezece la optsprezece ani.

Minorii în vîrstă de la cincisprezece la optsprezece ani au capacitate de exerciţiu limitată. Un
element al capacităţii de exerciţiu limitată este capacitatea delictuală, adică aptitudinea de a fi
subiect al răspunderii civile delictuale. De aceea, minorul între cincisprezece şi optsprezece ani
răspunde pentru prejudiciul cauzat (art.482 CC RM).

În situaţia în care minorul între cincisprezece şi optsprezece ani nu are bunuri sau salariu,
suficiente pentru repararea daunei cauzate, ea trebuie să fie reparată, pentru partea respectivă, de
către părinţii, înfietorii sau curatorul lui, dacă aceştia nu vor dovedi că dauna s-a produs nu din
vina lor.

Răspunderea părinţilor sau a curatorilor este subsidiară, fiind angajată numai atunci cînd minorul
nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului. Excepţie de la această regulă există
atunci cînd minorul a cauzat prejudiciu în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în
acest caz răspunderea părinţilor sau a curatorilor nu se angajează nici în baza acţiunii directe a
persoanei vătămate, nici în baza acţiunii de regres a patronului minorului, autor al prejudiciului.
Aceasta se explică prin faptul că legislaţia muncii, reglementînd dreptul patronului de a obţine de
la salariatul său, în ordine de regres, despăgubirea plătită persoanei vătămate, nu admite
înaintarea acţiunii de regres împotriva părinţilor sau curatorului salariatului minor. Răspunderea
părinţilor sau a curatorului nu se angajează, deoarece aceştia nu coordonează procesul de muncă,
nu exercită supravegherea copiilor minori implicaţi în procesul de producţie. Obligarea părinţilor
la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale minorilor, săvîrşite în timpul îndeplinirii
îndatoririlor de serviciu, ar însemna tragerea lor la răspundere pentru prejudiciul a cărui
producere nu s-a putut preveni, adică pentru fapta nevinovată.

Fiind subsidiară, răspunderea părinţilor sau a curatorului încetează atunci cînd autorul
prejudiciului atinge majoratul, precum şi în cazul, dacă înainte de majorat va dobîndi bunuri sau

19
va primi salariu, suficient pentru repararea prejudiciului. Odată cu atingerea majoratului, autorul
prejudiciului devine unicul debitor în obligaţia de reparare a prejudiciului, indiferent de faptul
are sau nu bunuri suficiente pentru repararea acestuia.

Cercul subiectelor răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor care a atins cincisprezece
ani este mai restrîns decît cel al subiectelor răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor
care n-a atins cincisprezece ani. Prejudiciul cauzat de minorii între cincisprezece şi optsprezece
ani nu se repară de către instituţiile de învăţămînt, de educaţie sau curative. Aceasta se explică
prin faptul, că în cazul minorilor între cincisprezece şi optsprezece ani supravegherea nu are un
rol determinant pentru excluderea faptelor prejudiciabile.

Problema determinării subiectului răspunderii apare şi atunci cînd minorul între cincisprezece şi
optsprezece ani cauzează prejudiciu în timpul practicii de producţie. Există mai multe variante de
soluţionare a problemei în cauză:

a) în timpul practicii de producţie, între întreprindere şi minor apar raporturi similare cu cele de
muncă, în consecinţă, urmează a fi angajată răspunderea întreprinderii;

b) trebuie angajată răspunderea instituţiei de învăţămînt pentru prejudiciul cauzat de minor în

timpul practicii de producţie;

c) întreprinderea, unde minorul face practica de producţie, răspunde nu pentru acţiunile acestuia,
deoarece nu se află în raporturi de muncă cu minorul, ci pentru acţiunile salariaţilor săi
(pedagogi, maiştri), care erau obligaţi să organizeze procesul de instruire şi să supravegheze
elevii minori.

Considerăm că primele două soluţii sînt inacceptabile, deoarece minorul care face practica de
producţie nu se află în raporturi de muncă cu această întreprindere şi nici cu şcoala. A treia
soluţie este mai aproape de adevăr, dar poate fi criticată pentru faptul că exonerează minorul de
la răspundere civilă delictuală, deşi acesta dispune de capacitate delictuală. Din aceste
considerente, credem că întreprinderea, unde minorul face practica de producţie, trebuie să apară
în calitate de debitor subsidiar.

Potrivit art.11, alin.2 CC RM, persoana care s-a căsătorit înainte de împlinirea vîrstei de
optsprezece ani, dobîndeşte capacitate de exerciţiu deplină din momentul încheierii căsătoriei.
Aceste persoane răspund personal pentru prejudiciul cauzat, neangajîndu-se răspunderea
subsidiară a părinţilor.

În toate cazurile cînd s-a cauzat un prejudiciu de un minor între cincisprezece şi optsprezece ani,
în calitate de copîrîţi trebuie atraşi părinţii sau curatorul acestuia, indiferent de faptul dacă
minorul dispune sau nu de mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului. Această ordine ar
exclude necesitatea intentării unei noi cauze, atunci cînd starea materială a minorului, obligat să
repare prejudiciul, s-ar schimba astfel, încît el nu va mai fi în stare să repare prejudiciul. Ţinînd
cont de faptul că răspunderea civilă a părinţilor sau curatorilor, ca răspundere subsidiară, se
realizează în dependenţă de starea materială a minorului, în hotărîre urmează de indicat doi
debitori, chiar şi atunci cînd minorul-debitor are mijloace suficiente pentru repararea
prejudiciului.

20
Condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de minori. Pentru
angajarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat de minori sînt necesare condiţiile generale
ale răspunderii civile delictuale, fiecare avînd trăsăturile sale.

Potrivit regulii generale, prejudiciul urmează a fi reparat dacă a fost cauzat printr-o faptă ilicită,
adică printr-o faptă care încălcînd normele dreptului obiectiv, lezează drepturile subiective ale
persoanei. Ilicită trebuie să fie nu numai fapta minorului, autor al prejudiciului, ci şi cea a
persoanelor obligate să-l supravegheze şi/sau educe. Caracterul ilicit al faptei minorului şi al
persoanelor obligate să-l supravegheze este condiţionat de producerea prejudiciului.

Fapta ilicită apare sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite. Cu privire la minori putem vorbi
numai despre acţiunea ilicită. Inacţiunea ilicită nu poate fi prezentă în acest caz, deoarece legea
nu pune în sarcina persoanelor incapabile, cum sînt minorii, obligaţii a căror neexecutare
angajează răspunderea civilă delictuală.

În literatura de specialitate s-a afirmat că ilicitatea este o categorie care nu se răsfrînge asupra
faptei minorilor. Minorii nu au capacitate de exerciţiu şi de aceea nu este posibil de a examina
faptele lor ca ilicite. Considerăm că această afirmaţie nu rezistă criticilor, deoarece fapta ilicită
formează latura obiectivă a componenţei delictului civil, ci nu cea subiectivă, aspecte confundate
de autorul în cauză. Este ilicit însuşi faptul cauzării prejudiciului. Faptele persoanelor incapabile
nu sînt culpabile, dar sînt ilicite.

Caracterul ilicit al faptei persoanelor, obligate să supravegheze şi să educe minorii, constă tocmai
în lipsa educaţiei şi supravegherii. Persoanele obligate să repare prejudiciul cauzat de minorii
care n-au împlinit cincisprezece ani, răspund pentru fapta proprie, ce constă în aceea că drept
urmare a supravegherii şi educării neadecvate, aceşti minori au săvîrşit fapta ilicită
prejudiciabilă.

Prejudiciul cauzat de minori, ca condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, nu are

particularităţi şi nu va forma obiectul studiului nostru.

Vorbind despre raportul cauzal, trebuie de menţionat că acesta are două verigi. Pe de o parte, este
necesar raportul cauzal dintre fapta ilicită a minorului şi prejudiciul cauzat, iar pe de altă parte -
raportul dintre supravegherea şi educaţia necorespunzătoare şi fapta ilicită a minorului. Mai mult
decît atît, unii autori susţin că legiuitorul a instituit prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea
îndatoririlor ce le reveneau părinţilor şi comiterea de către minori a faptei ilicite, cauzatoare de
prejudiciu.

Potrivit art.481-482 CC RM, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor se angajează în

prezenţa faptei vinovate. Părinţii, tutorele, curatorul şi instituţiile obligate să supravegheze
minorii, răspund pentru vinovăţie proprie. Vinovăţia acestor persoane se prezumează, deoarece
art.481-482 CC RM conţin sintagma „....răspund pentru daună, dacă nu vor dovedi că ea s-a
produs nu din vina lor".

Unii autori afirmă că părinţii răspund pentru fapta vinovată a copiilor lor. Această afirmaţie
trezeşte îndoieli, deoarece minorii care n-au împlinit cincisprezece ani nu au capacitate delictuală
şi nu sînt titularii vinovăţiei.

21
Cu privire la principiul prezumţiei vinovăţiei, unii autori susţin că răspunderea părinţilor,
tutorilor şi a instituţiilor obligate să supravegheze minorul, care n-a împlinit cincisprezece ani,
este necondiţionată, în sensul că ei nu pot fi eliberaţi de la răspundere probînd nevinovăţia sa.
Prezumţia vinovăţiei lor nu poate fi înlăturată în măsura în care minorul a cauzat prejudiciu.

În literatura de specialitate există controverse privind conţinutul vinovăţiei părinţilor, tutorilor,

curatorilor, formulîndu-se cîteva soluţii.

a) Potrivit unei opinii, răspunderea părinţilor se întemeiază pe nerespectarea obligaţiei ce le

revine de a exercita supravegherea adecvată asupra copiilor lor minori. Susţinînd această
afirmaţie, unii autori au remarcat că părinţii sînt obligaţi să educe copiii lor minori, dar
încălcarea acestei obligaţii nu angajează răspunderea lor civila.

b) Potrivit altei opinii, răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată atît pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supravegheze, cît şi a „obligaţiei de creştere" a
copiilor minori, astfel cum această obligaţie este definită de legislaţia familiei. În concepţia
menţionată „obligaţia de creştere" este mai amplă decît cea de educare. În conţinutul „obligaţiei
de creştere" intră obligaţia părinţilor să-şi educe copiii, să aibă grijă de sănătatea lor, de
dezvoltarea lor fizică, spirituală şi morală, de instruirea şi de pregătirea lor pentru munca social-
utilă (art.60 Codul Familiei). Acesta fiind conţinutul „obligaţiei de creştere" a copiilor, concepţia
menţionată sporeşte exigenţele faţă de copii şi în aceeaşi măsură sporeşte şi răspunderea
părinţilor pentru faptele săvîrşite de copiii lor minori, diminuîndu-se, în mod corespunzător,
posibilitatea lor de a înlătura prezumţia vinovăţiei.

c) Potrivit acestei a treia concepţii, răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată nu numai pe
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, dar, totodată, şi a
obligaţiei de a asigura educarea copiilor minori. Supravegherea este un element care formează
conţinutul obligaţiei de a asigura educarea minorilor.

Considerăm că această ultimă concepţie corespunde adevărului. Părinţii răspund nu numai pentru
prejudiciul apărut ca urmare a ne-exercitării supravegherii adecvate, ci şi pentru cel apărut în
rezultatul neexecutării obligaţiei de educare a minorilor. Autorii care susţin că răspunderea
părinţilor se angajează pentru neexecutarea obligaţiei de supraveghere a minorilor, nu ţin cont de
faptul că obligaţia de supraveghere este un element component al obligaţiei de educare. Nu este
convingătoare afirmaţia, potrivit căreia obligaţia de a asigura educarea copiilor minori este o
obligaţie ce ţine de dreptul familiei, ci nu de dreptul civil şi, de aceea neexecutarea ei nu poate
avea efecte civile.

Răspunderea se antrenează nu pentru lipsa educaţiei, în general, ci pentru cauzarea prejudiciului

ca urmare a neexecutării obligaţiei de educare. Vinovăţia părinţilor în cazul supravegherii
neadecvate poate lipsi la momentul cauzării prejudiciului de către minor. În asemenea cazuri
vinovăţia părinţilor anticipează cauzarea prejudiciului şi constă în neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a obligaţiei de educare a copiilor minori. Aceste teze şi-au găsit expresie şi în
practica judiciară. Astfel, potrivit p.22 al Hotărîrii din 23.02.98, în cazurile prevăzute de art.481
CC RM, prin culpa părinţi-lor, înfietorilor sau tutorelui trebuie de înţeles atît neexercitarea
supravegherii adecvate asupra minori-lor care n-au împlinit cincisprezece ani, cît şi atitudinea
iresponsabilă faţă de educaţia lor sau folosi-rea nelegitimă a drepturilor sale în ort cu copiii, ceea

22
ce a avut raport cu copiii, ceea ce a avut drept consecinţă comportamentul ilicit al copiilor şi
cauzarea prejudiciului.

Răspunderea părinţilor trebuie angajată şi atunci, cînd copiii au cauzat prejudiciu ca urmare a
neexecutării de către părinţi a obligaţiei de întreţinere a copiilor. Neexecutarea de către părinţi a
obligaţiei de întreţinere se îmbină cu neexecutarea obligaţiei de educare. Putem afirma că
neexecutarea obligaţiei de educare absoarbe neexecutarea obligaţiei de întreţinere a copiilor. Este
dificil să ne imaginăm situaţia în care părinţii fiind buni educatori, nu-şi îndeplinesc obligaţia de
întreţinere a copiilor.

Vinovăţia instituţiilor de învăţămînt, de educaţie sau curative constă în neexercitarea

supravegherii adecvate asupra minorilor în momentul cauzării prejudiciului. Dacă minorii nu au
părinţi sau dacă părinţii acestora sînt decăzuţi din drepturile părinteşti, instituţiile de educare
răspund nu numai pentru prejudiciul apărut ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate, ci
şi pentru neexecutarea obligaţiei de educare a copiilor minori.

Părinţii, înfietorii, instituţiile de învăţămînt, de educaţie sau curative se vor exonera de la

răspundere probînd nevinovăţia sa, şi anume:

a) că şi-au executat în mod ireproşabil obligaţia de supraveghere şi educare a copiilor;

b) că încălcarea obligaţiei de supraveghere şi/sau educare nu se află în raport cauzal cu fapta

prejudiciabilă a minorului.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile. Prejudiciul cauzat de o persoană

incapabilă se repară de tutorele ei sau organizaţia, obligată să supravegheze, dacă nu vor dovedi
că prejudiciul s-a produs nu din culpa lor (art.483 CC RM).

Pentru aplicarea art.483 CC RM, nu este suficient ca persoana ce a cauzat prejudiciu să fie
alienată mintal. Este necesar ca autorul prejudiciului să fi fost declarat incapabil, în ordinea
stabilită de lege, la momentul cauzării prejudiciului. Potrivit art.16 CC RM cetăţeanul, care din
cauza alienaţiei mintale sau debilităţii mintale nu este în stare să înţeleagă însemnătatea actelor
sale sau să le dirijeze, poate fi declarat incapabil de către instanţa de judecată şi asupra lui se
instituie o tutelă.

Hotărîrea instanţei, prin care persoana s-a declarat incapabilă, are semnificaţia unui fapt juridic
ce naşte obligaţia tutorelui sau a instituţiei respective de a repara prejudiciul cauzat de persoana
incapabilă. Debitor în raporturile de reparare a prejudiciului cauzat de o persoană incapabilă sînt
tutorele sau organizaţia, obligată s-o supravegheze. Părinţii persoanei incapabile vor răspunde
pentru prejudiciul cauzat de aceasta cu condiţia că au fost numiţi tutori, în ordinea stabilită de
lege.

Art.483 CC RM instituie răspunderea civilă a instituţiilor obligate să supravegheze persoana

incapabilă, dar nu enumera aceste instituţii. De regulă, instituţiile obligate să repare prejudiciul
cauzat de persoane incapabile sînt instituţiile medicale.

Condiţiile angajării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile sînt identice cu
cele necesare pentru antrenarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor care n-a
împlinit cincisprezece ani. Tutorele sau instituţia obligată să supravegheze persoana incapabilă,

23
sînt vinovaţi pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere.
Ei se exonerează de la răspundere probînd nevinovăţia sa.

Obligaţia tutorelui sau a instituţiei obligate să supravegheze persoana incapabilă, se menţine în

cazul cînd autorul prejudiciului şi-a redobîndit ulterior capacitatea de exerciţiu deplină. Excepţie
de la această regulă poate fi instituită atunci cînd prejudiciul s-a cauzat prin vătămarea sănătăţii,
iar debitorul a decedat sau nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului. În acest caz
instanţa de judecată poate pune în sarcina autorului prejudiciului obligaţia de a-l repara.

Prejudiciul cauzat de persoane limitate în capacitatea de exerciţiu, ca urmare a abuzului de

băuturi spirtoase sau substanţe narcotice, se repară de către aceste persoane, în prezenţa
condiţiilor generale, necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Curatela instituită
asupra persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu verifică modul în care persoana aflată sub
curatelă dispune de salariul şi bunurile sale, neavînd obligaţia s-o supravegheze. Astfel, limitarea
capacităţii de exerciţiu nu are ca efect limitarea capacităţii delictuale.

Potrivit art.484 CC RM, persoana care are capacitate de exerciţiu şi care a cauzat o daună,
aflîndu-se într-o stare, cînd nu putea să înţeleagă însemnătatea faptelor sale sau să le dirijeze, nu
răspunde pentru dauna cauzată. Această normă cuprinde cazurile, cînd prejudiciul a fost cauzat
de o persoană care nu era în stare să înţeleagă însemnătatea faptelor sale sau să le dirijeze,
precum şi de o persoană fără discernămînt, dar care n-a fost declarată incapabilă pe cale
judiciară.

Bibliografie:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, publicată
la 18 august 1994 în Monitorul Oficial nr.1, a intrat în vigoare la 27 august 1994;

2. Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea

nr.1107-XV din 6 iunie 2002, Monitorul Oficial nr.82-86 (967-971) din 22 iunie 2002;

3. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. I.

Chişinău: Arc, 2005

4. Baieş S. Volcinschi V. ş.a. Drept Civil, Drepturile reale.

Teoria generală a obligaţiilor, Volumul II, Ediţia a 2-a, Tipografia Centrală, 2005.

5. Băieşu Aurel, Chibac Gheorghe ş.a., Drept civil. Contracte

şi succesiuni. Volumul III, Chişinău: Cartier, 2010
24
6. Brumă S., „Caracteristica generală a temeiurilor
răspunderii juridice civile”, în Revista Naţională de Drept nr. 6 din 2005

7. Bloşenco A. Răspunderea Civilă Delictuală, Editura ARC,

2002.

8. Corhan A. Repararea Prejudiciului prin echivalent bănesc,

Editura LUMINA LEX, 1999

9. Teoria cu privire la cauzele civile N. Ţurcanu - Cazuri

speciale de răspundere a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, Revista
Naţională de Drept 9/46, 2003

10. Lacrima Rodica Boilă, „Noul Cod Civil. Perspective

privind răspunderea civilă delictuală”, Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2012Vasilescu Paul „Regimuri
matrimoniale. Partea generală”, Bucureşti: Editura Rosetti, 2003

11. Notă informativă privind generalizarea practicii judiciare la

examinarea pricinilor civile la cererea de chemare în judecată înaintată de către procuror în
interesele statului, în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei
cointeresate

12. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către

instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral nr. 9 din 09.10.
2006

13. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către

instanţele de judecată a legislaţiei la soluţionarea litigiilor ce decurg din asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 3 din 30.03.2009

25