DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR PARENTALE

Grundtvig - Parteneriate pentru învățare

GRU-11-P-LP-158-VS-TR

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

 PARTENERI
 GÜLŞEHIR KAYMAKAMLIĞI – TURCIA
 COLEGIUL TEHNIC “MARCEL GUGUIANU” – ROMÂNIA
 SOUTH EASTERN REGIONAL COLLEGE (NEWCASTLE CAMPUS)
– MAREA BRITANIE (IRLANDA DE NORD)
 MGR. INGRID VIKTOROVA - LINGUA PLUS - SLOVACIA

AUTORI

TURCIA
NUMAN ÇELEBI – coordonator proiect

ROMÂNIA
HULUŢĂ AURORA – coordonator proiect
GÎNDU LIVIU CÂRNU IRINA
OLARIU NIŢU LORELA SIMINCIUC ALINA
IOSUB NELIA SÂRBU DIANA
DARIE VASILICA PURICE FRANCISCA AGNES
STĂNESCU CULIŢĂ ANTON BEATRICE

MAREA BRITANIE
EAMONN BRANKIN – coordonator proiect

SLOVACIA
INGRID VIKTOROVÁ – coordonator proiect
MARIA LAZAROVA MIRIAM PARIHUZOVA
MICHAELA HUSTA IVAN BODNAR

Grafica realizată sub îndrumarea profesorilor:

PASCU SEBASTIAN PICIU EDUARD

2011 – 2013
Această publicaţie reflectă numai punctul de vedere al autorului iar Comisia şi AN nu sunt
responsabile pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.
 sunt cele mai frumoase, minunate şi
nepreţuite daruri pe care viaţa ni le oferă. A fi părinte este o
responsabilitate uriaşă, un job pentru care trebuie să te
pregăteşti permanent şi care îţi poate aduce cele mai mari
satisfacţii. Nu ne naştem cu acest talent, avem doar instincte,
dar ne putem antrena pentru a promova acest examen la care
ne supune viaţa.
Comportamentul părinţilor îşi pune profund amprenta
asupra personalităţii copiilor. Noi, părinţii, suntem primii
profesori ai copiilor noştri iar ei vor prelua de la noi şi ce ne
place şi ce nu ne place. În special în perioada celor ”7 ani de
acasă”, primii ani de viaţă, ei asimilează totul asemeni unui
burete care se îmbibă din mediul care îl înconjoară. De aceea
trebuie să fim un bun model pentru copiii noştri. Trebuie să îi
iubim necondiţionat, să îi ingrijim, să dezvoltăm în ei
sentimente de respect de sine şi încredere în forţele proprii.
Până în adolescență, părinților le place în general rolul
lor parental. Copiii sunt destul de previzibili, le place compania
părinților și, în general, casa este un loc liniștit și calm. Dar
anii adolescenţei schimbă toate astea. De acum înainte,
adolescenții par să prefere compania prietenilor lor, au o
nevoie mai mare de independență și intimitate, și de multe ori
devin provocatori și critici faţă de părinți. Este normal ca
adolescenții să fie orientaţi mai mult spre cei de aceeaşi
vârstă decât faţă de părinții lor, dar cei care sunt integraţi în
familiile lor, vor răspunde bine la eforturile părinților de a
rămâne conectaţi. O legătură adecvată între părinți și copii, de
timpuriu, îi va face pe părinţi să se simtă investiţi suficient în
adolescenţii lor pentru a rămâne conectaţi, chiar dacă acest
lucru necesită o mulțime de efort. Toată lumea ştie că aceşti
ani ai adolescenţei sunt dificili, astfel părinții, mai ales la
primul lor copil sau cei care nu au încredere încă în judecata
copilului lor, de multe ori intră în această perioadă cu groază.
Acum, părintele încetează să mai fie șeful în familie. Cu toate
acestea, în cazul în care părinții au făcut o treabă bună până
acum, ei vor avea ocazia de a fi reangajaţi ca prieteni și
consilieri de încredere. Aceasta depinde de performanțele lor
în acest post, dacă adolescentul lor le vor urma sfaturile.
Trebuie să stabiliţi genul de relație corectă cu
adolescenţii. Pedepsele nu sunt de nici un folos. Ele doar vor
duce la înstrăinarea adolescentului și veți avea mai puține
informații despre ceea ce se întâmplă în viața lui/ei. Aveți
nevoie cu disperare de aceste informații, dacă vreţi să fiţi un
părinte bun. Aveţi doar o pârghie cu adolescentul
dumneavoastră - dragostea. Nu este ușor să deveniţi prietenul
pe umărul căruia copilul tău va spune ce are pe suflet și, în
același timp, să fiţi părintele care păstrează reguli ferme, dar
se poate face.
Pentru a putea fi un părinte bun, există o serie de
abilităţi de care părintele are nevoie. Lucrarea de faţă se
doreşte a fi un ghid care poate ajuta în dezvoltarea abilitățile
parentale necesare pentru a face față provocărilor de a crește
un copil şi apoi un adolescent. El încurajează părinții să
utilizeze multă dragoste, râs, limite, și legături în creșterea
copiilor lor pentru a fi inteligenţi emoţional. Competențele
prezentate aici sunt esențiale dacă doriți să abordaţi cu
succes nevoile de dezvoltare ale copilului de apreciere,
încredere, competențe și contribuții.
Ghidul este util şi profesorilor în activitatea lor de
consiliere a părinţilor şi colaborare cu familiile elevilor.

4
 Dragi părinţi, multe abilități nu vor fi apreciate de
copiii voştri în unele momente. Nu contează. Să fii un părinte
grozav, nu înseamnă să câștigi un concurs de popularitate în
faţa copiii tăi, ci este vorba despre creşterea lor pentru a
deveni adulţi responsabili, realizaţi şi independenţi.
Vă dorim mult succes!

5
1. Abilitatea de a comunica într-un mod pozitiv
”Dacă îi vorbeşti unui om într-o limbă pe care o înţelege,
mesajul îi ajunge în minte. Dacă vorbeşti pe limba lui, mesajul
îi merge la inimă.”
(Nelson Mandela)

Modul în care vorbesc părinţii îi arăta copilului părerea

lor despre el, afirmaţiile lor influenţând încrederea şi
preţuirea pe care acesta şi-o acordă lui însuşi. Într-o mare
măsură limbajul adulţilor determină destinul copilului.
Dacă ar fi să ne gândim la un secret pentru arta de a
deveni un părinte cât mai bun, cât mai apropiat de modelul
ideal, acesta ar fi păstrarea conexiunii emoţionale cu toate
generaţiile familiei în care am crescut şi definirea tot mai
pregnantă a sinelui în cadrul acestei familii.
Comunicarea cu copilul este un proces complex şi
complicat, care se construieşte în timp, cu multă răbdare şi
tact din partea părinţilor. Ei au la fel de multe de învăţat
precum copiii când vine vorba de cele mai bune şi eficiente
tehnici şi instrumente de comunicare prin care să discute şi să
se înţeleagă cu cei mici.
Consolidarea unei relaţii apropiate între părinţi şi copil
şi prevenirea comportamentelor negative se pot realiza doar
printr-o comunicarea sinceră şi deschisă. Comunicarea este un
proces complex, care implică mai mult decât un simplu schimb
de informaţii şi este formată din: cuvinte, tonul vocii, gesturi,
poziţie, mimică (expresia facială). Abilităţile copilului de a
controla nivelul de stres, de a avea mai multă încredere în el şi
de a-şi creşte stima de sine depind foarte mult de
experienţele din copilăria timpurie. Acestea contribuie foarte
mult la crearea şi dezvoltarea conceptului despre sine a

6
copilului (cunoaşterea de sine şi sentimentele lui cu privire la
locul pe care-l are în familie şi comunitatea în care trăieşte).
O relaţie pozitivă cu copilul, intermediată de o
comunicare pe măsură, motivaţională, energică, optimistă, este
esenţială pentru creşterea unui copil fericit şi capabil de
succes în viitor. Comunicarea pozitivă clădeşte o atitudine de
învingător şi îl ajută să identifice mai uşor ce doreşte în viaţă
şi să găsească soluţiile pentru a reuşi.
E bine ca părinţii să evite să fie negativişti, să îl
folosească prea mult pe “nu” în discuţiile curente şi în
disciplinare şi să nu îl critice/certe mereu, pentru cea mai
mică greşeală. Dacă un părinte îşi laudă copilul pentru orice
lucru bun pe care-l face, îi întăreşte acest comportament.
Comunicarea constructivă, găsind mereu soluţii la
probleme şi învăţând din greşeli este extrem de importantă,
încă de la cele mai fragede vârste. Încrederea pe care o are în
voi când vă povesteşte amănunte din viaţa lui, este un lucru
îmbucurător. Încercaţi să discutaţi cu el despre orice, inclusiv
despre ziua lui la şcoală. Este foarte important să îl faceţi să
se deschidă şi să privească şcoala într-un mod pozitiv. Folosiţi
fraze de încurajare în tot ceea ce încearcă să facă sau
reuşeşte: “bravo”; “ai făcut o treabă bună”; “sunt foarte
mândră de cum te-ai descurcat”; “ce idee grozavă”; “ai reuşit”.
Acestea sunt tehnici de comunicare pozitivă şi încurajări sau
aprecieri care-l ajută pe copil să crească şi să se dezvolte
armonios, dar şi să deprindă anumite abilităţi esenţiale de
comunicare. În timp ce copiii lăudaţi se vor strădui să facă tot
mai bine lucrurile ştiind că vor fi răsplătiţi, copiii criticaţi se
vor strădui şi ei să facă lucrurile bine, un timp, în speranţa că
părinţii lor vor observa şi-i vor lăuda sau vor fi mulţumiţi de
ei, dar dacă acest lucru nu se întâmplă, vor renunţa.

7
 Părinţii şi profesorii trebuie să îşi unească forţele şi să
formeze parteneriate de lucru; trebuie să ştie care este
diferenţa dintre cuvintele care incită la confruntare şi cele
care invită la cooperare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în
imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra şi cuvintele
care descătuşează dorinţa firească de a învăţa.
Datorită mass-mediei şi Internetului, copiii sunt
expuşi, în ultimul timp, la imagini de o violenţă şi o cruzime
ieşită din comun în care rezolvarea problemelor se face
agresiv, cu bătăi, gloanţe sau bombe. Mai mult ca niciodată,
este o nevoie stringentă de a le oferi copiilor noştri un model
viu al felului în care pot soluţiona problemele printr-o
comunicare deschisă şi respectuoasă. Astfel, atunci când
intervin momentele inevitabile de frustrare şi furie, în loc să
pună mâna pe o armă, pot recurge la cuvintele pe care le-au
auzit de la persoanele importante din viaţa lor.

2. Abilitatea de a-şi face timp pentru copil

Părinții pot să-şi ajute copiii făcându-şi timp pentru ei.
Copiii prosperă atunci când ambii părinţi le dau: suport
emoțional și financiar și se implică permanent. În caz de
separare, un părinte nu are dreptul să înceteze să ofere timp
şi sprijin copilului din cauza eșecului celuilalt părinte de a se
conforma ordinului de la tribunal privind timpul şi sprijinul
parental.
Există mai multe moduri productive, eficiente și legale
prin care părinții pot acorda timp şi sprijin, mai degrabă decât
retragerea timpului şi sprijinului. Părinții care se confruntă cu
conflicte în privinţa timpului parental sau pensiei alimentare ar
trebui să consulte un decident al timpului parental, mediator,
avocat, sau Oficiul Județean de sprijin pentru copii.

8
 Noi cercetări au sugerat că adolescenţii beneficiază în
mod semnificativ de petrecerea timpului cu părinții lor. Un
studiu, publicat în Jurnalul Child Development, a relevat că
tinerii vorbesc adesea cu mamele și tații lor, atunci când sunt
singuri cu ei.
Susan McHale, un profesor de Dezvoltare Umană şi
director al Social Social Science Research Institute de la
Universitatea de Stat din Pennsylvania, a observat că: "În
timp ce adolescenții devin mai separaţi de familiile lor, ei
continuă să aibă oportunități unu-la-unu de a menține relații
strânse cu părinții lor."
Una din concluziile a fost că timpul părinte-adolescent,
cu nimeni altcineva prezent, creşte în adolescenţă timpurie şi
de mijloc. Acest lucru contrazice stereotipul că tinerii se
distanţează de mama și tatăl lor, pe măsură ce cresc.
O altă constatare a fost că adolescenţii care petrec o
mulțime de timp cu părinții lor, au în general o mai bună stimă
de sine, iar cei care stau cu tatăl lor în compania altora, de
multe ori şi-au îmbunătățit abilitățile sociale atunci când vine
vorba conversaţii cu cei de aceeaşi vârstă.
Dr. Hugh Koch, psiholog expert, comentează cu privire
la acest lucru: "Îngrijirea de bază care include timpul
petrecut zi cu zi timp împreună, de către unul sau ambii părinți
este crucială. Adolescentul învață un număr de aptitudini,
inclusiv comportamentul social, altruism, rezolvarea
conflictelor (sau încercă), dezvăluirea de sine și rezolvarea
problemelor în general atât la nivel practic cât și emoțional. În
cazul în care adolescentul vede, de asemenea, părinții că se
ocupă cu evenimentele de zi cu zi, 80 la sută cu succes și 20
de procente eşuând, acest lucru sporește hotărârea
adolescenților să facă același lucru. Familiile vin în diferite

9
forme și mărimi, dar timpul petrecut împreună este extrem de
important pentru stima de sine și bunăstarea adolescenţilor."1
Pe de altă parte, există un stil parental autoritar,
cunoscut sub numele de "părinţi elicopter", în care părinții îşi
supraveghează strict copiii și devin prea implicaţi în viața lor.
Un studiu, publicat online în Jurnalul de Studii ale Copilului și
Familiei, sugerează că copiii cu părinţii care controlează totul
sunt mai susceptibili la a fi deprimaţi sau anxioşi. Cercetătorii
avertizează că aceasta afectează capacitatea unui copil de a
mergem mai departe cu alții. Ei spun că o anumită implicare a
părinților ajută copilul să se dezvolte, dar prea multă poate
face copilul mai susceptibil la a fi deprimat și mai puțin
satisfăcut de viața lui/ei.
Concluziile studiului, de asemenea, au sugerat că copiii
cu părinți foarte protectori se simt mai puțin competenţi și
mai puțin capabili să gestioneze viața și factorii ei de stres.
Astfel, contribuţia părinţilor încetează să fie de susținere,
fiind mai degrabă negativă.
Studiul a fost realizat de Universitatea Mary
Washington din Statele Unite, și a implicat 297 de studenţi
americani cu vârsta între 18 şi 23 de ani. A fost un sondaj on-
line, în care participanții au fost rugați să descrie
comportamentul de părinte a mamele lor și să noteze propriile
lor percepții asupra autonomiei lor, competenței, și cât de bine
se înţeleg cu alte persoane. Studenţii au fost, de asemenea,
rugaţi să evalueze nivelul lor general de satisfacţia lor în
viaţă, nivelul lor de anxietate, și dacă au sau nu au suferit
simptome depresive.

1
http://www.bps.org.uk/news/spending-time-parents-benefits-teens

10
 Rezultatele au arătat că nivelul inadecvat de control
parental era legat de rezultate negative pentru bunăstarea
studenților. Cercetătorii au descoperit că acei copii care au
simțit că părinții le oferă puțina autonomie au fost, de
asemenea, mult mai susceptibili la a fi deprimaţi.
Comportamentul parental elicopter a fost legat de: un nivel
mai ridicat de depresie, scăderea satisfacția în viața și
niveluri mai scăzute ale autonomiei percepute, competenţă, şi
capacitatea de a se înţelege cu oamenii. Studiul a constatat că
studenţii care au perceput că au avut mai puțina autonomie și
competență au fost, de asemenea, mult mai susceptibili la a fi
deprimaţi.
Părinții ar trebui să ajusteze nivelul lor de implicare și
de control pe măsură ce copilul lor creşte pentru că nevoia lor
de autonomie crește în timp, pe măsură ce se străduiesc să
devină adulți tineri independenţi. Părinții ar trebui să fie
prevăzători să nu devină părinţi elicopter. Aceasta este o
metodă extrem de implicată, intensiv, și participativă de a fi
părinte care îi subminează copiii lor.
Holly Schiffrin, cercetător principal pentru acest
studiu, a declarat: "Părinții ar trebui să țină cont cât de
corespunzătoare pentru dezvoltare este implicarea lor și să
învețe să îşi adapteze stilul parental atunci când copiii lor simt
că îi ţin sub control prea strâns".2

2
http://www.dailymail.co.uk/health/article-2278596/Children-controlling-helicopter-parents-
likely-depressed.html

11
Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco

12
3. Abilitatea de a acorda prioritate nevoilor copilului
Nevoile de hrană, joacă, verbalizare, afecţiune,
expansivitate ale copilului sunt în prim plan, înaintea celor
personale de linişte, curăţenie etc. Deşi copilul vă poate părea
gălăgios, dezordonat, răsfăţat, nevoile sale trebuie, până la un
anumit punct, puse în faţa durerilor de cap pe care le
provoacă.
Aceste aspecte pot lipsi în situaţii de criză, de stres
trecătoare, dar devin o reală problemă atunci când sunt
expresia personalităţii de bază a părinţilor, denotând
imaturitate sau probleme personale grave. Incapacitatea de a-
şi exercita aceste abilităţi sau diminuarea lor, presupune
existenţa unor părinţi improprii.
Un copil nu reprezintă doar plăcere, confort. Există un
disconfort de care părinţii trebuie să se simtă capabili să şi-l
asume atunci când decid să aibă un copil.
Părinţii imaturi care îşi doresc un copil mai mult din
egoism, pentru a-şi satisface nevoia lor de a fi iubiţi de cineva
necondiţionat, sau care nu au beneficiat în copilăria lor de
bune modele parentale, nu vor putea resimţi nevoile copilului
ca fiind prioritare.
Doar părinţii maturi au disponibilitatrea de a răspunde
nevoilor copilului fără întrerupere, a fi mereu gata să
recepţioneze şi să înţeleagă ce se întâmplă cu el.
Benjamin Spock a declarat în mod clar câteva lucruri de
reținut despre întâlnirea nevoilor copiilor, în cartea sa – „Dr.
Spock ´s Baby And Child Care”:3
- Toți copiii au nevoie de anumite lucruri: siguranță,
încurajare, și dragoste.

3
Spock, B. Dr. Spock´s Baby And Child Care. New York: E.P.Dutton, 1985. Apud
http://www.aces.edu/pubs/docs/H/HE-0685/
13
- Fiecare copil este diferit de oricare altul. Noi ar trebui să
acordăm atenție comportamentul lui sau a ei, astfel încât să
știm cât de multă atenție, disciplină, și de orientare are
nevoie fiecare copil.
- Trebuie să fim atenți să nu ne așteptam ca copiii noștri să
fie capabili să facă lucruri pe care ei nu sunt suficient de
maturi pentru a fii capabili să le facă.
- Când avem de-a face cu copiii noștri ar trebui să permitem
marje de eroare pentru provocările cu care se confruntă.
- Răspunsul prompt și util copiilor îi ajută să se dezvolte în
adulţi sănătoşi.
- Fiind răbdători cu copiii noștri le arătăm că ne pasă.
- Copiii noștri au nevoie de noi să-i învețe cum să se ocupe de
situații dificile.
Hedy Cleaver şi colaboratorii săi au făcut lista de
probleme cheie pentru tinerii cu vârsta de 16 ani și peste și
factorii de protecție, care sunt priorități pentru părinți
pentru a satisface nevoile copiilor lor: 4
- Modele nepotrivite.
- Creșterea probabilităţii de a bea, fuma și consumă droguri
mai devreme.
- Risc mai mare de sănătate precară, leziuni și accidente, ca
urmare abuzului de substanţe timpuriu.
- Sarcina și maternitatea adolescentină.
- Probleme legate de relațiile sexuale.
- Un eșec în a-şi atinge potențialul, din cauza lipsei de sprijin
din partea părinților și dificultăților de concentrare.
- Absența de la școală din cauza îngrijirii părinţilor şi fraţilor
mai mici.

4
Cleaver, H., Unell, I., Aldgate, J.: Children´s Needs – Parenting Capacity. The Stationery Office,
Norwich, 2011, p. 193-195
14
- Creșterea riscului de excluziune școală.
- Şanse în viață scăzute din cauza excluderii și realizărilor
slabe școlare.
- Probleme emoţionale, ca urmare a auto-culpabilizare și
vinovăției.
- Risc crescut de automutilare și sinucidere.
- O mai mare vulnerabilitate la a ajunge la revoltă şi delicte.
- Stima de sine scăzută, ca urmare a neglijării și/sau unor
părinţi inconsecvenţi.
- Izolare crescută atât de prieteni cât şi de adulți din afara
casei.
- Tinerii au un risc mai mare de a adopta un rol agresiv și
abuziv în relațiile sexuale intime.
- Ornamentaţie inadecvată și extremă de îmbrăcăminţii şi a
corpului și comportament inadecvat care îi îndepărtează pe
alți tineri și adulți și pune în pericol cariera educaționala și
de muncă.
- Sacrificarea nevoilor și dorințelor tinerilor pentru a
satisface nevoile părinților lor și a fraților mai mici.
Factori de protecţie:
- Ajutor financiar suficient și standarde fizice bune în casă.
- Ajutor practic și gospodăresc.
- Controale medicale și dentare regulate și atenție acordată
la orice leziuni sau accidente.
- Informații practice despre sex și contracepție.
- Un adult de încredere cu care tânărul poate să discute
chestiuni sensibile, inclusiv cum să acționeze eficient în
relațiile sexuale și alte relaţii apropiate.
- Participarea regulată la școală, educație continuă sau
formarea la locul de muncă.
- Profesori cu compasiune, empatici și vigilenţi.

15
- Un loc de muncă, pentru cei care nu mai sunt în
învățământul la zi sau în formare profesională.
- Un adult care acționează ca un campion pentru tânăr.
- Un adult grijuliu, care stabilește o relație caracterizată de
încredere și respect reciproc.
- Un prieten comun.
- Achiziționarea unei serii de strategii de adaptare și
suficientă încredere pentru a ști ce să facă atunci când
părinții sunt bolnavi sau cu handicap.
- Abilitatea de a separa, fie psihologic sau fizic, din o
situație stresantă.
- Informații cu privire la modul de a contacta profesioniștii
în domeniu și numirea unei persoane de contact la care să
apeleze în cazul unei crize în ceea ce privește părintele.
- Sprijinul nestigmatizat de la profesioniști relevanţi care
recunosc și apreciază rolul lor de persoană desemnată să
aibă grijă de tineri.
- Accesul la proiectele persoanelor care au grijă de tineri.
- Sprijin specializat pentru cei persoanele „mai în vârsta”
care au grijă de tineri.
- O reședință alternativă, în condiții de siguranță și de
susținere pentru tinerii supuși violenței și ameninţării cu
violență și pentru cei care doresc să plece de acasă la o
vârstă fragedă.
Când noi, ca părinți arătam grijă și dragoste în
satisfacerea nevoilor copiilor noștri, ne ajutăm copiii să
crească şi să fie oameni puternici și atenţi. Deci, copiii noștri
trebuie să știe că îi apreciem și ne pasă de ei.

16
Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco

17
4. Abilitatea de a asculta copilul cu atentie
,,Exista o singura regulă pentru a deveni un vorbitor bun:
învaţă să asculţi.”
(Anonim)

Comunicarea presupune un dialog între două sau mai

multe persoane. Aşa cum în orice comunicare există reguli,
dialogul care se stabileşte adesea între părinte şi copil
trebuie să respecte câteva reguli.
Comunicarea în familie revine mai uşoară, dacă ştii să
asculţi, iar conflictele pot apărea mai rar. Trebuie să se
pornească de la ascultarea activă în familie, cu beneficii
multilaterale. Spre deosebire de auzit, care este o activitate
pasivă, ascultarea activă implică atenţie şi absenţa
întreruperilor. Atenţia pe care o acorzi copilului tău atunci
când purtaţi o discuţie îl poate face să se simtă mai iubit, mai
apreciat şi îl va face să apeleze la tine fără rezerve atunci
când are o dilemă.
Ascultarea, ca metodă de acumulare a informaţiilor,
este bine să fie utilizată într-o proporţie mult mai mare decât
scrisul şi cititul la un loc. Ascultarea implică procese mentale
mult mai complexe decât simpla funcţie a auzului. Ea necesită
energie şi autodisciplină. Ascultarea este o abilitate
dobândită. Ascultarea eficientă nu este un proces pasiv ci unul
activ.
Esenţial e să-ţi asculţi întotdeauna copilul cu atenţie,
dacă vrei ca acesta să dea ascultare pe viitor la ceea ce
încerci să îi transmiţi verbal. Nu discuta niciodată cu el în timp
ce găteşti, lucrezi sau faci alte lucruri. Opreşte-te din ceea ce
faci, stai în faţa lui, uită-te în ochii lui şi acordă-i toată
atenţia. Când el simte că este ascultat cu atenţie, simte
totodată că este şi îndrăgit, iubit şi respectat. Vei primi, la
18
rândul tău, acelaşi tratament din partea lui. Copilul tău va
putea, în timpul conversaţiilor, să înveţe cu ajutorul tău că
dialogul presupune un schimb de informaţii, aşteptarea
rândului ca interlocutorul să termine ce are de spus înainte de
a vorbi şi faptul că nu trebuie să îi întrerupă pe ceilalţi. Toate
acestea ajută la deprinderea unora dintre bunele maniere pe
care copilul le are de învăţat.
Copilul are de asimilat o sumedenie de informaţii, într-
un timp relativ scurt. Nu îi îngreuna şi mai mult efortul de
înţelegere şi reţinere a informaţiilor prin folosirea unor
cuvinte complicate (pe care nu le cunoaşte), fraze lungi şi
pronunţare rapidă şi precipitată a cuvintelor. Nu încărca
frazele cu multe informaţii, cu atât mai puţin cu directive sau
solicitări, deoarece nu le poate reţine.
Copiii care se simt ascultaţi tind, de asemenea, să aibă
mai multă încredere în sine. Singurul act de fi ascultat este
deseori singurul ajutor dorit. Lipsa abilităţilor de comunicare
a unor părinţi este rezultatul unor factori diverşi, unii de
ordin personal, alţii mai mult sau mai puţin universali. Toţi
derivă din experienţele trăite în timpul copilăriei, din
pregătirea şcolară, limitările psihologice şi din aspectele de
socializare. Atitudinea noastră faţă de ascultare se
conturează încă din leagăn. Un bebeluş care se mulţumeşte să
stea liniştit, ascultând lumea din jur, nu primeşte o atenţie
specială. Dar îndată ce începe să plângă echivalentul vorbirii la
vârsta lui - mama sau tată vin imediat şi-l iau în braţe, îi
vorbesc sau reacţionează în alt mod. Iar ceea ce aşteaptă
bebeluşul din partea celorlalţi este atenţie, orice fel de
atenţie. Chiar şi una de tip negativ (“Încetează cu
smiorcăiala!”) este mai bună decât nimic. Astfel copilului i se
transmite mesajul că vorbitul îi este mai util decât ascultatul.

19
Pe măsură ce creşte, părinţii şi celelalte persoane importante
din viaţa lui îi transmit alte mesaje referitoare la ascultare.
Uneori acestea sunt verbale, alteori sunt nonverbale.
Acţiunile şi gesturile vorbesc mai mult decât cuvintele
în majoritatea cazurilor. Limbajul nonverbal sau corporal este
extrem de important în consolidarea comunicării verbale şi
trebuie să respecte câteva reguli esenţiale, pentru a avea
efect şi pentru a putea fi însuşit: când vorbeşti cu copilul,
aşează-te la nivelul lui, astfel încât să vă puteţi uita cu
uşurinţă unul la celălalt; menţine contactul vizual pe tot
parcursul conversaţiei; zâmbeşte, deoarece detensionezi
atmosfera; evită să îi vorbeşti când stai cu spatele la el sau
faci altceva (dacă nu poţi amâna ce ai de făcut, spune-i frumos
că mai durează 5 minutele până când termini şi că apoi vei fi
atentă la el); atenţie la tonul pe care-l foloseşti, ai grijă să fie
prietenos, calm; îmbrăţişează-ți copilul cât de mult poți,
sărută-l pe frunte și obraz, alintă-l; în timp ce purtați o
conversație încearcă să eviți să-ți dai ochii peste cap, să-ți
miști mâinile și picioarele în sus și în jos sau să suspini. Toate
acestea sugerează că ești plictisit sau nerăbdător să termini
conversația.
Uneori cel mai mare ajutor pe care i-l putem oferi
copilului este ascultarea. Atunci când îl ascultăm cu adevărat,
suntem implicaţi cu tot corpul, nu numai cu urechile noastre.
Fiecare copil are propriul nivel de înţelegere. Atunci când
cineva vorbeşte mai presus de puterea lui de înţelegere,
copilul poate avea impresia că este tratat de sus. De aceea,
este important să utilizăm un vocabular şi un limbaj adecvat
celor care ne ascultă. Părintele trebuie să aibă multă răbdare
dar şi dragoste faţă de copilul său pentru a-l asculta cu
atenţie. Cum îşi educă propriul copil aşa şi acesta, la rândul său

20
va influenţa relaţiile sale cu ceilalţi cu care vine în contact. Să
încercăm să evităm, în comunicarea cu copilul, anumite
comportamente, cuvinte, expresii care riscă să-l afecteze în
mod negativ, sporesc rezistenţa şi reduc şansele de a fi bine
înţeles. Atunci când îl acuzăm, când ne comportăm ca şi cum
le-am şti noi pe toate sau când îl privim de sus, copilul va căuta
probabil orice prilej de a se răzbuna şi de a ne demonstra că
greşim, creând astfel o atmosferă de neîncredere.
Să ascultăm cu adevărat înseamnă să ne deschidem
sufletul faţă de copil şi să acceptăm o parte din durerea,
necazul sau confuzia acestuia.
Ascultarea activă presupune din partea interlocutorului
un proces de autodezvăluire. Auto dezvăluirea este procesul
prin care copilul comunică şi se comunică. Această
autodezvăluire are efect de liniştire. Persoanele care ţin un
secret, îl resimt pe plan emoţional ca fiind o sarcină neplăcută
şi grea.
Ascultarea poate spori aprecierea de sine. Ascultarea
reală transmite mesajul că interlocutorul - copilul este o
persoană merituoasă, demnă, care are ceva de oferit.
Ascultându-l pe copil cu atenţie, promovăm comunicarea,
contribuie la dezvoltarea unei gândiri active, facilitează
cooperarea, reduce tensiunile, poate soluţiona problemele.
Nevoia de adevăr şi iubirea faţă de acesta sunt elemente
adânc sădite în om şi deci şi în copil. Chemarea către adevăr
persistă în om din totdeauna. Această chemare se manifestă în
copil, prin această dorinţă nesfârşită de a cunoaşte totul. De
aceea, copilul întreabă despre toate. Şi orice răspuns din
partea celor mari este acceptat ca fiind adevărat.

21
5. Abilitatea de a accepta responsabilitatea
satisfacerii nevoilor copilului şi nu invers
Fiecare copil este o combinaţie unică de temperament,
personalitate, inteligenţă şi mod de învăţare. Părintele
îşi demonstrează grijă şi iubirea prin felul în care poartă faţă
de copil.
Fiecare generaţie este unică şi înţelegerea noii
generaţii de către părinţi poate fi considerată abilitatea
părintelui de a se apropia de copil. Familia este locul de
întâlnire a generaţiilor care se succed, primul spaţiu educativ,
atmosferă de neînlocuit pentru dezvoltarea afectivă a
persoanelor. Funcţiile familiei de-a lungul timpului s-au
deplasat de la cele instrumental economice la cele expresiv
emoţionale; una dintre cele mai importante funcţii ale familiei
este socializarea copiilor; familia se constituie într-un fundal
socioafectiv pentru copii (Iluţ, 2005). Socializarea primară
este prima etapă a procesului şi coincide cu perioada
copilăriei. Copilul achiziţionează cunoştinţe, deprinderi, valori,
atitudini şi comportamente şi astfel devine efectiv membru al
societăţii.
Familia e primul mediu în care copiii învaţă mersul
relaţiilor interpersonale, ei sunt îngrijiţi pentru că sunt
dependenţi şi primesc atenţie pentru sociabilitatea lor. Pe
măsură ce trece timpul ei devin conştienţi de prezenţa altor
persoane (şi de dorinţele, interesele acestora), învaţă să
împartă spaţiul (resursele) cu alte persoane iar interacţiunile
presupun afecţiune, disciplină etc.; copilul îşi dezvoltă
capacitatea de a interacţiona cu alte persoane.
Psihologii, sociologii, asistenţi sociali, preoţii au constat
că divorţurile, perioadele complicate de tranziţie, situaţia
socio-economica existentă, lipsa bunurilor sociale

22
deteriorează familia. În plus diferenţele de personalitate
întâlnite la membrii familie, nevoile şi cerinţele fiecăruia,
modalitatea diferită de comportament, de atitudine pot
determina apariţia unor situaţii de conflict, de neînţelegere în
cadrul unei familii. În fiecare familie sunt stabilite norme şi
reguli de comportament, de a acţiona într-o modalitate
specifică. Aceste reguli şi norme în familie se stabilesc pentru
a realiza un echilibru între membrii familiei, pentru a construi
repere, aşteptări despre cum ar trebui să procedeze fiecare
membru în anumite situaţii şi condiţii. Regulile şi normele
varieaza de la o familie la alta şi pot fi impuse sau acceptate,
dorite sau nedorite, sociale sau personale, moştenite sau nou
create, spuse sau nespuse.
În unele familii mediul este unul favorabil armoniei,
discuţiilor deschise între părinte şi copil, cooperării şi
înţelegerii. Părintele este conştient de faptul că copilul său nu
este ’’un copil perfect’’ din punct de vedere psihologic, social şi
din punct de vedere al performanţei şcolare.
Există diferenţe de relaţionare în cadrul familiei,
fiecare persoană are trăsături psihologice pozitive şi negative,
are mai mulţi sau mai puţini prieteni, poate fi ataşat mai mult
de un părinte decât de celălalt şi poate avea înclinaţii spre
învăţare spre unele obiecte. Rolul familiei este să ofere
copilului sprijin şi suport, să identifice trăsăturile negative de
personalitate ale copilului şi să încerce să le corecteze pe cât
posibil, să colaboreze cu şcoala pentru a obţine succesul şcolar
al copilului.
Părinţii trebuie să satisfacă nevoile de dezvoltare,
afective şi educaţionale ale copilului. Unii părinţi aşteptă ca
proprii copii să le satisfacă nevoile, cum ar fi înţelegere,
linişte, ajutor, lucruri pe care ei înşişi nu le-au primit de-o

23
viaţă şi pe care le cer vehement de la copil. Aceşti copii
suportă un proces de dezvoltare forţat şi nu de multe ori
părinţii sunt foarte mândri de realizarea lor, fără a-şi da
seama că de fapt abuzează de copil. Dacă pretenţiile familiei
de la copil sunt prea mari sau copilul trebuie să acţioneze
conform indicaţiilor primite de la familie, nu îşi va dezvolta
niciodată personalitatea, nu îşi va cunoaşte nevoile, dorinţele
şi potenţialul propriu. Nu va ştii cu adevărat cine este, va avea
puţină încredere în ele şi-i va fi greu să ia decizii şi să
acţioneze în mod autonom. Va fi nesigur şi anxios în situaţii
sau în contact cu persoane necunoscute.Pe plan emoţional
copilul astfel controlat va simţi că nu este iubit, confirmat şi
acceptat. Toate acestea vor face dificilă adaptarea lui ca
adult.
Rolul fiecărei familii este să ţină cont de etapele de
dezvoltare prin care trece copilul sau adolescentul şi de
capacitatea acestuia de înţelegere, de a se manifesta. Familia
trebuie să îi ofere copilului modele de comportament adecvate
din punct de vedere social, comunicare, cooperare, atenţie,
echilibru pentru ca acesta să se poate dezvolta ca o fiinţă
unică.

6. Abilitatea de a trata copilul ca partener, nu ca

subordonat
În România s-a făcut o cercetare care a vizat
surprinderea punctelor tari şi nevralgice ale educaţiei
realizate în familie şi a investigat un număr de 3440 subiecţi,
respectiv 1720 elevi din 64 unităţi şcolare şi câte unul dintre
părinţii acestora. Eşantionul a fost reprezentativ la nivelul

24
României pentru grupul elevilor de clasa a VII-a (13-14 ani) şi
părinţilor de elevi din învăţământul obligatoriu. 5
Cercetarea s-a realizat prin chestionare cu răspunsuri
închise şi semi-deschise, vizând cunoştinţe, obiceiuri,
atitudini, astfel încât să se poată identifica modurile de
ameliorare ale problemelor înregistrate în familie în
contextual schimbărilor din societatea românească. S-a pornit
de la ipoteza teoretica că, în perioada de tranziţie prin care
trece societatea românească, strategiile educaţiei familiale nu
sunt clar conturate faţă de alte perioade istorice distincte.6
În urma acestei cercetări, s-a concluzionat că în
perioada de tranziţie a societăţii, strategiile educaţiei
familiale nu sunt clar conturate faţă de alte perioade istorice
distincte. Printre dominantele practicilor educative din familie
relevate de această cercetare sunt şi acestea:
 Modul de distribuţie a rolurilor între părinţi se
potriveşte modelului unei familii tradiţionale, din punct de
vederea a dimensiunii de gen, mamei revenindu-i în special
rolurile domestice, inclusiv cele privind educaţia copilului
(luarea deciziilor privind educaţia lui, participarea la şedinţele
cu părinţii, controlul şi ajutarea la teme, etc.) precum şi rolul
de părinte confident, sprijin afectiv. Ea este principalul sprijin
şi factor de referinţă în comunicarea copiilor în familie.
 Există o vizibilă tendinţă de adoptare a unor decizii în
comun sau de solidaritate în exercitarea anumitor roluri între
mamă şi tată (precum aplicarea sancţiunilor negative sau
pozitive). Atât elevii, cât şi mai ales, părinţii afirmă că la
luarea hotărârilor în problemele care îl privesc pe copil,
participă şi acesta. Totuşi, sunt mai puţine cazurile în care

5
Ionescu, M., Negreanu, E. ( coord.) Educatia in familie. Repere si practici actuale, Institutul de
Stiinte ale Educatiei. Laboratorul Teoria Educatiei, Bucuresti, 2006, p. 22-23.
6
Idem, p. 19
25
ambii părinţi pedepsesc frecvent copilul decât cele în care
doar un părinte îşi asumă constant această sarcină. Dar
părinţii optează mai des pentru imaginea sinergiei parentale în
cazul recompenselor.
 Preadolescentul arată că îşi asumă responsabilitatea
faptelor sale în măsura în care participă la deciziile privind
problemele lui şi la activităţile gospodăreşti domestice.
Tendinţele asumării autonomiei şi a responsabilităţii elevului
preadolescent - par să indice că copilul este (şi) agent al
propriei dezvoltări psihosociale. Totuşi nu există o practică a
stabilirii şi recunoaşterii sarcinilor pe care copiii le au de
îndeplinit ca membri ai familiei.
 Părinţii au tendinţa să sancţioneze copii mai ales în
raport cu reuşita şcolară (rezultate slabe, absenţe) şi de a
neglija atitudinile socio-morale şi chiar comportamentale
deviante în raport cu normele sociale. Cea mai folosită
sancţiune fiind certarea minorului.
 Este foarte deficitară comunicarea dintre părinţi şi
copii pe teme legate de viaţa lor cotidiană (activitate şcolară,
activităţi cu prietenii), dar şi pe teme de mare interes pentru
această etapă de vârsta (viitorul copilului, prietenia,
dragostea, sexualitatea). 7
Când tinerii nu reuşesc să stabilească o legătură cu cei
de acasă, din familie au de la şcoală, pot să între în situaţii
periculoase pentru sănătatea lor. Deşi majoritatea adulţilor
vrea ca tineretul să ştie despre abstinenţă, contracepţie şi
cum să prevină HIV şi alte boli transmise sexual, părinţii au
adesea dificultăţi în comunicarea despre sex.
Studii importante realizate în Statele Unite au arătat
că adolescenţii care au legături puternice cu părinţii şi familia

7
Idem, p. 154-155.
26
sunt înclinaţi mai mult decât ceilalţi să întârzie începerea
vieţii sexuale.8 Adolescenţii cu familii mai calde şi apropiate
sunt înclinaţi în mai mică măsură să treacă prin probleme
emoţionale sau să folosească droguri, decât semenii lor.
Lipsa de comunicare afectează comportamentele şi
atitudinile. Tinerii lipsiţi de căldură, dragoste parentală sunt
predispuşi la probleme emoţionale, stimă de sine scăzută,
probleme şcolare, folosirea drogurilor şi comportamente
sexuale riscante. 9
Studiile au arătat că o bună comunicare intre părinţi şi
tineri, împreună cu fermitatea asociată, conduce la mai puţine
cazuri de depresie şi anxietate în rândul tinerilor, promovând
încrederea în sine şi stima de sine. 10
Copiii care dezvoltă relaţii de ataşament sigure cu
părinţii lor sunt avantajaţi cognitiv, social şi emoţional în
comparative cu semenii lor care nu au asemenea relaţii
securizante.11 Teoria ataşamentului arată importanţa
relaţionării intime timpurii şi că pe baza relaţiilor primare,
copii îşi dezvoltă aşteptările privind capacitatea de a-şi face
şi întreţine relaţii sigure, ca şi încrederea în ceilalţi în relaţii.
Există o legătură semnificativă între ataşamentele
nesigure şi stilurile parentale inadecvate, cum ar fi
interacţiunile familiale tulburate, respingerea parentală,

8
Resnick MD et al. Protecting adolescents from harm: findings from the National Longitudinal
Study on Adolescent Health. JAMA 1997;278:823-32.
9
Karofsky PS et al. Relationship between adolescent parental communication and initiation of first
intercourse by adolescents. Journal of Adolescent Health 2000: 28; 41-45. Apud
http://www.advocatesforyouth.org/publications/442?task=view
10
Steinburg L. We know things: parent-adolescent relationships in retrospect and prospect. J
Research Adolesc 2001; 11:1-19.
11
M.F. Erickson, L.A. Sroufe, & B. Egeland, The Relationship Between Quality of Attachment and
Behavior Problems in Preschool in a High-risk Sample, Monographs of the Society for Research in
Child Development 147–166 (I. Bretherton & E. Waters eds., 1985). Apud
http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6
9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument
27
părinţi neatenţi sau dezorganizaţi, răul - tratament al copiilor
şi violenţa matrimonială.12
Copii care dezvoltă relaţii de ataşament sigure au
rezultate mai bune la testele de inteligenţă şi rezultate
academice mai bune, sunt mai populari printre semeni şi au un
control emoţional intern mai bun decât copiii în relaţii de
ataşament nesigure. Mediile haotice, care includ familiile cu
violenţa domestică (de exemplu abuz asupra partenerului sau
copilului) sau cu tutelă care se schimbă frecvent, sunt
asociate cu formarea de către copii a unor relaţii de
ataşament nesigur.13 Stresul şi trauma cronică cauzată de
trecerea prin experienţa violenţei familiale sau a pierderii pot
duce în final la slăbirea la copil a atenţiei, reglării emoţionale
şi auto-controlului asupra comportamentului.14
Un studiu cerut de guvernul Marii Britanii în 2010, a
arătat că stilurile parentale negative caracterizate prin
disciplinări mai dure sau inconsistenţe sunt clar asociate cu
12
P.A. Jarivs & G.L. Creasey, Parental Stress, Coping and Attachment in Families with an 18-month-
old Infant, Infant Behavior and Development 14: 383–395 (1991). M. Main, Introduction to the
Special Section on Attachment and Psychopathology: Overview of the Field of Attachment, J.
Consulting and Clinical Psych. 64: 237–243 (1996). Apud
http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6
9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument
13
M.F. Erickson, L.A. Sroufe & B. Egeland, The Relationship Between Quality of Attachment and
Behavior Problems in Preschool in a High-risk Sample, Monographs of the Society for Research in
Child Development 50(1-2): 147–166 (I. Bretherton & E. Waters eds., 1985). M.F. Erickson & B.
Egeland, Developmental View of the Psychological Consequences of Maltreatment, School
Psychology Review 16(2): 156–168 (1987). M.E. Lamb, C.P. Hwang, R. Ketterlinus & M.P. Fracasso,
Parent Child Relationships, Developmental Psychology: An Advanced Textbook 411–450 (M.H.
Bornstein & M.E. Lamb eds., 4th ed., 1999). Apud
http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6
9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument
14
D. Cicchetti & D.J. Cohen, Perspectives on Developmental Psychopathology, I Developmental
Psychopathology 3–20 (D. Cicchetti and D. Cohen eds., 1995); K.A. Kendall-Tackett, Chronic
Hyperarousal in Three Sequelae of Child Abuse: PTSD, Depression, and Irritable Bowel Syndrome,
paper presented at the 6th International Family Violence Research Conference, Durham, New
Hampshire (1998). F.W. Putnam, Dissociation in Children and Adolescents (1997). Apud
http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6
9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument
28
comportamente antisociale mai grave ale copiilor, indiferent
de situaţia social-economică a familiei.
Totuşi, depresia şi stresul mamei, ca şi violenţa
partenerului, sunt în egală sau mai mare măsură predispoziţii
pentru comportamentul antisocial al copilului.15
Alte studii realizate în acesta ţară arată că un mediu
familial de susţinere este asociat pozitiv de timpuriu cu
reuşite educaţionale ale copilului, bunăstarea lui şi mobilitatea
lui socială. O bună relaţionare între părinţi şi între părinţi şi
copii lor poate să facă o diferenţă semnificativă în privinţa
satisfacţiei tinerilor faţă de situaţia lor familială.
Implicarea taţilor este asociată cu o serie de rezultate
pozitive pentru copii incluzând reuşitele şcolare şi stabilitatea
emoţională şi îi protejează împotriva unor probleme de
sănătate mentală ulterioare.16
În fapt dragostea tatălui contribuie la fel de mult şi
uneori chiar mai mult la dezvoltarea copilului decât cea a
mamei. Aceasta este una dintre concluziile unei analize la
scară largă a cercetărilor privind puterea respingerii şi
acceptării parentale în conturarea personalităţii noastre ca
copii şi adulţi. Analizând 36 de studii făcute în jurul lumii
implicând peste 10.000 de participanţi, Rohner şi co-autorul
studiului Abdul Khaleque au arătat că respingerea părinţilor,
face copii să fie mai anxioşi, nesiguri, ostili şi agresivi faţă de
ceilalţi.
Rezultatele a peste 500 de studii sugerează că
respingerea de către tată, îi afectează pe copii şi viitorii
adulţi, mai mult decât respingerea de către mamă. O echipă de
psihologi din 13 ţări care a lucrat la Proiectul Internaţional de

15
https://www.education.gov.uk/publications/eOrderingDownload/DFE-RR185a.pdf , p.1.
16
http://www.esrc.ac.uk/_images/parenting-style-social-mobility_tcm8-20071.pdf, p.1.
29
Acceptare a Respingerii Tatălui a dezvoltat o explicaţie
pentru acesta diferenţă – copiii şi tinerii adulţi acordă mai
multă atenţie acelui părinte pe care îl percep ca având un mai
mare prestigiu şi o mai mare putere interpersonală. Astfel,
dacă copilul îşi percepe tatăl ca având un mai mare prestigiu,
el poate fi mai influent în viaţa lui/ei decât mama.17
În literatura de specialitate se conturează în general
trei stiluri parentale majore, dar fiecare părinte are propriul
mod de interacţionare. Înţelegerea stilului spre care tinde
fiecare părinte, poate ajuta la îmbunătăţirea relaţionării cu
copii şi formării unui parteneriat amiabil cu ei.
Astfel, părinţii autoritari au tendința de a exercita un
control mai puternic asupra copiilor lor şi vor ca anumite reguli
stricte să fie respectate indiferent de situaţie. Deseori copiii
nu înțeleg de ce li se impun aceste reguli. Există la aceşti
părinţi o înclinație spre pedeapsă în loc de încurajare prin
recompensă a unui anumit comportament. Acest tip de
comportament parental autoritar este adesea eficace pe
termen scurt, însă pe termen lung prezintă impedimentul ca
copiii nu îşi apropriază comportamentul vizat.
Părinţii permisivi permit copiilor să menţină controlul
cele mai multe ori. Adesea nu se doreşte fixarea unei rutine,
unor limite sau aşteptări comportamentale. Copiilor li se
permite să facă propriile alegeri chiar când nu sunt încă
capabili să facă alegerea bună, responsabilă pe cont propriu.
Părinţii permisivi se pot confrunta cu problema pierderii
controlului asupra copilului şi pot cădea în capcana permiterii
unui comportament negativ chiar dacă este dăunător.
Părinţii democratici adesea reuşesc să mențină un
echilibru între stilurile parentale autoritare şi permisive.

17
http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120612101338.htm
30
Aceşti părinţi se asigură că copiii lor fac ceea ce se aşteaptă
de la ei într-un mod iubitor. Accentul este pus pe consolidarea
pozitivă a unui comportament bun. Pedeapsa este mai mult o
oportunitate de învăţare, pentru a permite copilului să
înțeleagă de ce comportamentul lor nu era de dorit.
Nu se poate spune că există un anumit stil parental
greşit sau bun, desigur fiecare are propriul stil şi oricare
dintre stilurile de mai sus poate fi aplicat cu foarte bune
rezultate. Ceea ce contează este să existe coerență şi părinții
trebuie să se susţină reciproc. Deoarece instinctele privind
modul de reacţie la o situație pot fi diferite de instinctele
partenerului, ar trebui ca cei doi parteneri să vorbească şi să
dezvolte un stil parental cu care amândoi să fie de acord.
Buna comunicare cu partenerul este cheia pentru
soluţionarea oricăror probleme de educaţie parentală. O idee
bună ar fi să creaţi o listă cu toate lucrurile pozitive care fac
din dumneavoastră un bun părinte. Continuaţi cu o listă de
tehnici parentale pe care dumneavoastră şi partenerul dvs. le-
aţi folosit, dar s-au dovedit a fi ineficiente. Dacă pe ambele
liste apare aceeași strategie ineficientă, va fi mai uşor pentru
amândoi să lucraţi la eliminarea acesteia, sau înlocuirea
acesteia cu o nouă strategie în viitor.
Ţineţi cont de faptul că obiectivul dvs. final este de a
dezvolta un stil parental care funcţionează bine pentru
dumneavoastră, ca și cuplu. Copiii ar trebui să înveţe de la
părinţii lor cum să facă alegeri bune şi să se gândească la
consecinţele comportamentului lor. Relaţia părinte-copil este
una din relaţiile cele mai importante şi mai informative. Cum
abordaţi problema educaţiei copilului dvs. ca un cuplu poate
fixa așteptările copilului dvs. despre cum arată şi se simte o
relaţie sănătoasă.

31
 Părinţii eficienţi sunt cei care formează o echipă. Este
mult mai ușor pentru copii să înţeleagă regulile, consecinţele şi
recompensele în cazul în care sunt prezentate într-un mod
consecvent, de la amândoi. O legătură iubitoare între
parteneri va genera un mediu iubitor şi de susţinere în care să
înveţe şi să crească copiii dumneavoastră.
Consideraţi copilul un partener cu drepturi egale în
familia dvs., nu o cantitate neglijabilă, atunci când este vorba
de luarea unor decizii, mai ales când îl privesc direct. Invitaţi-
l la masa negocierii atunci când trebuie soluţionată o problemă.
Mai ales dacă este mai mare va putea să ofere şi el soluţii
pentru problemă. E de preferat să nu daţi dvs. soluţia pentru
problemă ci să provocaţi şi copilul să gândească. Soluţiile se
vor da de toţi partenerii de discuţie, fiecare spunându-şi
părerea. E de preferat pe cât posibil să nu vă certaţi pe "cine
are mai multă dreptate" sau "cine oferă soluţia cea mai bună"
(acestea sunt lupte pentru putere şi nu duc la nimic productiv
sau benefic pentru relaţie). Soluţiile se pot scrie pe hârtie,
scriindu-se avantajele şi dezavantajele fiecărei soluţii în parte
iar decizia se va lua de comun acord, fără supărare. Este de
preferat ca soluţiile să fie practice-concrete. În comunicare e
foarte indicat să folosim empatia - adică să învăţăm să intrăm
în pielea celuilalt şi să simţim ce simte el, să gândim ce
gândeşte el, etc. Astfel e bine dacă ne punem întrebarea "Ce
se va întâmpla dacă alegem soluţia X în loc de Y? Cum se va
simţi celălalt? Cum mă voi simţi eu? Ce efecte negative pot
apărea? Soluţia va rezolva în totalitate problema sau doar
parţial?"18
Astfel părintele nu îi dă soluţii la problema copilului, nu
îi impune ceva fără discuţii, nici nu îl pune într-o situaţie

18
http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologia-cuplului/a-comunica_134
32
inferioară (chestionându-l la nesfârşit şi criticându-l dacă el
consideră că nu a făcut bine)... ci îl ajută să se exprime, să se
detensioneze şi să înveţe să îşi ofere singur soluţii. Copilul se
simte important şi devine mai responsabil pentru deciziile şi
faptele sale.

7. Abilitatea de a percepe copilul in mod realist

Există unii părinți care îşi descriu copiii ca fiind unici și
unii care îşi descriu copiii ca "dificili" sau "iuţi". Modul în care
părinții îşi formează percepția despre temperamentul copilului
lor poate influența dezvoltarea copilului lor. Percepțiile se
formează pe baza comparaţiei cu alţi copii sau judecând
temperamentul copilului, sau sunt influenţate de propriile
așteptări și valori. Ceilalți factori care influențează
percepțiile parentale ale copilului lor, în afară de așteptările
lor includ opinii ale experților, cum ar fi medici pediatri, cărți
și punctele de vedere ale rudelor. Noi credem că percepţiile
părinţilor despre copii lor sunt esențiale pentru meseria de
părinţi.
Teoreticienii spun că percepțiile părinților asupra
copilului lor influențează modul în care interacţionează cu
copilul lor. Mai mult, modul în care părinții percep și răspund
copilul lor este influențat de contextul familiei.19
Fiecare părinte încearcă să facă ce poate mai mult
pentru dezvoltarea copilului, prin cărți, cursuri, grupuri de
sprijin, observații personale, și conversații cu rudele și
prietenii. Părinții pot discuta despre copiii lor cu alții și face
comparații între copilul lor și alți copii, cu scopul de a judeca

19
Sarantos, S. Experiențe parental de dificultate: Un studiu despre cum percep părinții să
răspundă la temperamentul copilului lor. Compania UMI, 1997, p.. 18-19
33
dacă comportamentele copilului lor sunt mult mai tipice sau
unice. (Fig. 1).
Cercetările sugerează că, copiii cu temperamente mai
dificile, se vor descurca mai bine dacă părinții folosesc
strategii parentale mai pozitive și receptive, mai degrabă
decât strategiilor parentale bazate pe control. 20

asteptari

experti
familia de
origine rude

carti

descrierile temperamentul
parintilor copilului

valorile
parintelui

Figura 1. Cadrul conceptual: Percepţia părinţilor asupra

temperamentului21

Percepția realistă a unui copil trebuie să se bazeze pe

următoarele atitudini care ne sunt sugerate:
• să îţi tratezi copiii ca indivizi cu minte proprie,
• să vorbeşti cu copiii tăi despre gândurile, speranțele, ideile
și sentimentele lor,

20
Idem, p.. 23
21
Idem, p.. 27
34
• să împărtășeti părţi din propria "viață mentală" cu copiii -
nu părţile care pot să îi tulbure, ci părţi care îi ajută pe copiii
să își vadă părinții ca fiind fiinţe umane.22
Familia are un rol important în procesul de percepere a
propriei persoane a copilului în mod realist. Formarea unei
imagini realiste a copilului înseamnă a şti cine este, ce vrea şi
ce poate. Formarea acestei imagini începe încă din copilărie,
atunci când copilul devine conştient de corpul lui, de
sentimentele, emoţiile, gândurile, abilităţile, aptitudinile şi
valorile proprii. Perceperea corectă a copilului de către
familie, şcoală, societate va duce la construirea imaginii de
sine, adică la modul în care fiecare dintre noi se percepe pe
sine însuşi.
Familia trebuie să ofere un feed-back realist în ceea ce
priveşte calităţile, punctele forte, posibilităţile şi aptitudinile
unui copil. Este important să se formeze o imagine realistă în
ceea ce priveşte structura caracterială, afectivă, trăsăturile
de personalitate dominante a unui copil şi să contribuie în mod
realist la procesul de autocunoaştere a copilului. Atribuirea
calităţilor inexistente sau obsesiile legate de defecte proprii,
pe care se tem că le-au transmis copiilor, sunt factori ce pun
în pericol dezvoltarea sănătoasă a copilului.
Comportamentul copilului trădează foarte uşor gradul
de autocunoaştere şi imaginea de sine, prin felul în care acesta
face faţă situaţiilor noi, modul în care reacţionează şi
interacţionează cu cei din jur. De exemplu, copiii cu o imagine
de sine pozitivă au mai multă încredere în ei, sunt optimişti şi
duc la bun sfârşit sarcinile sau activităţile pe care le încep.
Dimpotrivă, cei cu o imagine de sine negativă nu au încredere

22
Dewar, G. Should parents be friends with their kids? Parenting Science. 2013. Apud
http://www.parentingscience.com/parents-be-friends.html
35
în forţele proprii, se tem de eşec şi au rezultate slabe la
învăţătură. Conform studiilor, se poate ajunge la o stima de
sine pozitivă a copilului cu multă răbdare din partea părinţilor.
Este important ca familia să se adapteze la cerinţele
fiecărui stadiu de creştere a copilului. 13 - 16 ani este vârsta
care marchează tranziţia de la copilărie la adolescenţă.
Înainte de 13 ani, copilul acţionează între limitele impuse de
părinţi. Nu este încă destul de experimentat încât să
acţioneze pe cont propriu şi să se situeze între propriile limite
şi legi. După cum se ştie adolescenţa este una dintre cele mai
frumoase dar şi cele mai tulburi perioade din viața unui om.
Este o perioadă tensionată şi confuză, în care modificările
fizice (hormonale) sunt maxime, iar cele psihice extrem de
tumultoase. Este o perioadă de conflicte şi stres, tinerii
căutându-şi identitatea personală. Pentru a atinge echilibrul
superior al unui adult, trebuie să înceapă să distrugă echilibrul
copilăriei. Acest proces necesită răbdare, implicare, emoţie.
Este necesar ca familia să fie apropiată de copil şi să aibă o
atitudine pozitivă dată de eventualele puncte slabe, eşecuri,
situaţii neplăcute ale acestuia.
Pentru o evaluare realistă a personalităţii copilului,
există unele strategii de comunicare. Se poate porni de la
aceste întrebări:
- Cine sunt EU?
- Care sunt calităţile şi defectele mele?
- Care sunt reuşitele şi eşecurile mele, competenţele şi
limitele?
- Care este valoarea mea, în ochii mei, ai apropiaţilor mei,
a persoanelor care mă cunosc?
- Mă consider o persoană care merită simpatia,
afecţiunea, iubirea celorlalţi sau, din contră, mă

36
 îndoiesc adesea de capacităţile de a fi apreciat şi
iubit?
- Faptele mele sunt în acord cu dorinţele şi părerile mele
sau, dimpotrivă, sufăr din cauza discrepanţei dintre
ceea ce vreau să fiu şi ceea ce sunt?
- Sunt împăcat cu mine însumi sau adesea nemulţumit?
- Când m-am simţit mândru de mine, satisfăcut şi
fericit?
Pentru ca, copilul să reacţioneze adecvat din punct de
vedere emoţional în diverse situaţii de viaţă, este important
ca părinţii să formeze abilităţi emoţionale corecte şi realiste.
Familia trebuie să reacţioneze empatic la emoţiile,
sentimentele copilului la un moment dat. Empatia, inima
îngrijirii copilului, este o abilitate socială ce face referire la a
înţelege emoţiile şi sentimentele altora, urmată de a acţiune
prosocială. Ea creează baza unei relaţii puternice, sănătoase,
plină de încredere cu copiii. Aceştia învaţă să aibă încredere în
emoţiile proprii şi cum să le trateze într-un mod pozitiv. Ei au
tendinţa de a se comporta mai bine la şcoală, de a avea
prietenii mai bune şi de a se reface mult mai repede în urma
unor evenimente puternic emoţionale. Copiii care beneficiază
de empatia părinţilor vor avea o dezvoltare armonioasă.
Deoarece fiecare decizie pe care o luăm influenţează
direcţia în care va merge viaţa noastră, încă de la cele mai mici
vârste, este recomandabil ca părinţii să înveţe copiii să facă
alegeri, să analizeze posibile soluţii, să se gândească la
consecinţele pe care acestea le-ar putea avea şi să decidă, în
final, ce este mai bine pentru ei.

37
8. Abilitatea de a analiza in mod corect realizarile
copilului
Oamenii sunt unici, nici măcar gemenii nu sunt identici,
fiecare având o individualitate biologică, de trăsături
psihologice şi sociale proprii. Este vorba de o personalitate
proprie, de conduite, gânduri, emoţii stabile pe o perioadă mai
lungă. Totuşi, în cursul vieţii, personalitatea suferă
transformări notabile, puţine caracteristici rămânând
constante (temperamente, talente - ceea ce este în general
înnăscut). Talentele sau disponibilităţile native spre un
domeniu, se referă la înclinaţiile fiecărui copil spre tehnică,
artă, sport, matematică, literatură, informatică. Sunt copii
foarte buni la fizică, matematică şi ajung la olimpiade; copii
care participă la întreceri sportive şi ajung să obţină medalii
chiar la nivel internaţional; copii care scriu poezii, creaţii
literare, însă există şi copii, indiferent de vârstă, sex, situaţia
economică a familiei, care au probleme cu studiul şcolar.
Aşteptările părinţilor trebuie să fie corelate cu vârsta
şi capacităţile copiilor. Dacă aşteptările sunt prea mari, copilul
este expus sentimentelor de eşec sau inutilitate.
Dacă părinţii au aşteptări prea mici de la copil, nu îi pot oferi
stimularea necesară pentru o dezvoltare armonioasă.
Aptitudinile/talentele rămân în stare latentă până când
încercarea unor activităţi le scot la suprafaţă. Educatorii ştiu
să le identifice interpretând îndemânările copiilor afişate în
jocurile specifice vârstei. Chiar şi la vârsta adultă mai
descoperim încă talentele ascunse. Nu contează că avem un
singur talent sau mai multe, că avem mai puţine sau mai multe
talente decât ceilalţi, că nu avem aceleaşi talente orice ar fi,
fiecare dintre noi este unic şi valoros în felul său.

38
 Educaţia are menirea de a corecta trăsăturile
exagerate, deplasate mult spre o extremă sau alta. Educaţia
nu presupune ştergerea trăsăturilor native şi imprimarea
altora noi. Educaţia stimulează sau inhibă caracteristicile
psihice, echilibrându-le şi pregătindu-l pe viitorul adult pentru
a se armoniza cu societatea în care trăieşte, aşa încât să se
manifeste în siguranţă, fără a-i încălca regulile. Educaţia
asigură însuşirea atitudinii corespunzătoare condiţiei de om
civilizat, capabil de reuşită personală, fără a periclita reuşita
semenilor săi.
Astfel, copilul între 6-7 ani/10-11 ani poate învăţa orice
sport: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, handbal etc, cu
condiţia ca el să fie susţinut şi stimulat în acest sens.
Şcoala creează condiţii noi favorizante pentru
dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important
în cunoaşterea lumii înconjurătoare. Copilul îşi însuşeşte pe
parcursul acestei perioade un mare volum de cunoştinţe,
dezvoltându-şi concomitent modalităţi noi de înţelegere.
Astfel se dezvoltă o serie de calităţi ale cunoaşterii cum ar fi:
observarea atentă, atenţia, exprimarea cursivă a ideilor,
imaginaţia reproductivă, dezvoltarea memoriei, a limbajului.
Dezvoltarea gândirii este condiţionată şi strâns legată de
dezvoltarea limbajului, dar şi de dezvoltarea experienţei
cognitive directe – senzaţii, percepţii, reprezentări.
În contextul şcolii, notele sunt o modalitate de
evaluare a prestaţiei copiilor la şcoală dar şi pentru a le întări
respectul de sine, pentru a-i învăţa pe copii să facă faţă
competiţiei, să îi ajute să înveţe din greşeli şi să le formeze
motivaţia şi rezistenţa. Din acest punct de vedere cel mai
important lucru pentru părinţi - este să îşi motiveze copiii să
se implice în activitatea de învăţare, indiferent de note.

39
 Uneori, prinşi de realizările copilului vostru, este dificil
ca părinte să nu creşteţi şi mai mult aşteptările pe care le
aveţi. Dacă comunicaţi în mod conştiincios cu copiii voştri,
sunteţi totuşi mai sensibili probabil faţă de nivelul de stres
acumulat şi, prin urmare, puteţi să vă schimbaţi şi aşteptările
pe care le aveţi faţă de ei. Puteţi să vă ajutaţi copiii să se
simtă motivaţi fără să simtă o anxietatea care nu este
rezonabilă.

9. Abilitatea de empatizare cu copilul

Empatia este capacitatea de a te putea pune în locul
altcuiva, de a simţi ceea ce simte el şi a înţelege perfect
stările sale şi modul de gândire. Această abilitate este
esențială, de ea depinzând întreaga capacitate de a răspunde
nevoilor copilului. Îngrijorarea reală faţă de ceea ce se
întâmplă cu copilul este semnul existenţei empatiei.
Un părinte empatic cu copilul va înţelege toate trăirile
copilului şi recunoscându-i-le, le va legitima ajutându-l astfel
pe copil să și le integreze, să devină parte din identitatea lui,
la care are dreptul şi care este respectată de ceilalți.
Bucuria/tristeţea unui copil, provocate de lucruri care pentru
adult nu au nici o importanţă, sunt tot atâtea situaţii în care
părintele îşi poate valorifica empatia ce o are faţă de copil.
Empatia îl ajută pe părinte să înţeleagă nevoile copilului
fără ca acesta să le exprime cu claritate, să le revendice. Cu
cât copilul este mai mic sau cât este mai incapabil să-şi
exprime clar nevoile, cu atât este mai salvatoare capacitatea
empatică a părintelui.
Această abilitate presupune a da nume gândurilor şi
sentimentelor copilului. Neglijarea trăirilor copilului,

40
nelegitimarea lor de către părinte, înseamnă refuzarea
identităţii lui, a existenţei lui.
Abilitatea empatică a părinţilor cu proprii copii se leagă
în mare măsură de capacitatea de a-şi reaminti propriile trăiri
din copilărie, sentimentele pe care le-au încărcat atunci când
au suferit diverse forme de abuz. Majoritatea părinţilor însă
care provin din aceste copilării abuzate nu-şi mai pot aminti
sentimentele şi trăirile devastatoare avute căci acestea au
fost adânc refulate în inconștient. În consecinţă, în relaţia cu
copilul, ei nu pot rezona la sentimentele acestuia şi nu le pot
accepta.
Unii părinţi spun: ”şi ai mei m-au bătut și astfel au
făcut om din mine.” Dar ei au fost victime ale unor părinţi
abuzivi şi sunt la rândul lor maltratanţi cu copilul lor. Dacă nu
înţelegi şi nu te preocupă trăirile copilului, suferinţa lui, a-i
aplica diferite rele tratamente poate deveni o rutină.
Abilitatea de a se pune în locul copilului, înţelegerea
modului în care acesta experimentează situaţiile şi nevoile,
este decisivă pentru gradul în care părintele este capabil să
răspundă copilului, nevoilor sale şi să se abțină de la
revărsarea frustrărilor vieții zilnice, a stresului asupra
copilului.
Capacitatea de a-şi face griji realiste în ceea ce
priveşte copilul este importantă pentru rolul părintelui şi
determină capacitatea de a îngriji copilul atât fizic cât şi
emoțional. Dacă părintele are empatie pentru copil, se simte
îngrijorat în mod real, în timp ce lipsa empatiei va fi o
trăsătură continuă, înrădăcinată în personalitate, ce poate
afecta întreaga funcţionare paternă.
De obicei, empatia este legată de abilitatea de a fi în
legătură cu cineva şi de a-şi reaminti propriile experienţe şi

41
sentimente. Ea este dependentă la rândul său de atașamentul
timpuriu al părinților.
O componentă importantă a adoptării şi executării
rolurilor paternale, capacitatea de empatizare, permite
armonizarea interrelaţiilor familiale.
Relația empatică a părinţilor cu copiii are trei elemente:
- Abilitatea de a face diferența și de a numi gândurile şi
sentimente copilului;
- Abilitatea de a prelua rolul mintal al acestuia, de a se pune în
locul lui;
- Abilitatea de a răspunde în concordanţă cu sentimentele
copilului.
Părinții pot prin empatia paternală să presimtă şi să
anticipeze cel mai corect reacţiile copiilor lor în anumite
situații, precum şi să se "pătrundă" emoţional de suferințele,
eşecurile, bucuriile şi succesele acestora.

42
Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco

43
10. Abilitatea de a răspunde nevoilor copilului
Ani de cercetare în dezvoltarea copilului au identificat
opt cerințele esențiale pentru ca, copii să deveni adulți fericiți
şi de succes. Copiii dumneavoastră au nevoie de:
1. Securitate, trebuie să se simtă în siguranță şi nevătămaţi.
Acest lucru înseamnă să le acoperiţi nevoile de bază de
supraviețuire: adăpost, hrană, îmbrăcăminte, asistență
medicală și protecție.
2. Stabilitate, aceasta vine de la familie și comunitate. În
mod ideal, o familie rămâne împreună într-o gospodărie stabilă,
dar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, viața copilului
dumneavoastră trebuie să fie cât mai puțin perturbată posibil.
Copiii și familiile ar trebui să fie, de asemenea, parte din
unități mai mari pentru a le da un sentiment de apartenență și
continuitate culturală.
3. Consecvenţa - părinții trebuie să îşi sincronizeze stilul
parental. Nu e bine să se declare "polițistul bun, polițistul
rău." Valorile importante nu ar trebui să fie modificate
ocazional sau pentru comoditate.
4. Sprijin emoţional - părinții ar trebui să faciliteze
încrederea, respectul, stima de sine, și, în cele din urmă,
independența copiilor.
5. Dragostea - dacă declari și le arăţi că îţi iubeşti copiii,
poate ajuta la depășirea aproape oricărei "greșeli" parentale
pe care ai putea-o face. Chiar și atunci când copiii nu ascultă,
sunt înfuriaţi, frustraţi, și răzvrătit împotriva ta, ei trebuie
să știe că îi iubeşti și că îi vei iubi mereu.
6. Educație, asiguraţi-vă că ai dumneavoatră copii obțin cea
mai bună educație pentru viitorul lor. Aceasta, desigur, include
școala. Dar include, de asemenea, şi lecții prețioase despre
viața pe care tu le oferi în timpul pe care îl petreci cu ei.

44
7. Model de viaţă pozitiv - părinții sunt primele și cele mai
importante modele pentru copii lor. Fii genul de persoană care
doriți să devină.
8. Structura - copii au nevoie de reguli, graniţe și limite. Fără
ele, copiii sunt obligați să fie adulți înainte de a fi gata şi îşi
pierd respectul pentru tine și alți adulți.
Timpul este soluția miracol pentru cele mai multe
dileme de părinte. Timpul petrecut cu copiii dumneavoastră vă
oferă posibilitatea de a răspunde la toate nevoile esențiale ale
copiilor tăi. Dacă nu petreceţi suficient timp cu copiii sau nu e
calitativ, îi privaţi de o parte sau de toate nevoile lor. La fel
de important, a nu petrece suficient timp cu copiii
dumneavoastră sau a o face în mod inadecvat vă privează de
privilegiile parentalităţii.
Copiii au drepturi. Acesta este un set de lucruri pe
care toți copiii și tinerii ar trebui să le aibă, indiferent de
vârstă sau de unde sunt. Convenția ONU cu privire la
Drepturile Copilului este un tratat internațional (acord), care
oferă copiilor și tinerilor peste 40 drepturi majore ale omului.
Aceasta a fost semnată de către toate statele membre
(țările) ONU, cu excepția Statelor Unite și Somaliei. Unele
drepturi ale Convenției au fost scrise mai ales pentru copiii
care au nevoie de protecție suplimentară faţă de rele
tratamente sau de discriminare, inclusiv copii cu dizabilități,
copii care locuiesc departe de casă, tinerii refugiați, și copii în
conflict cu legea.
Toți copiii au dreptul de a fi ascultaţi și luaţi în serios.
Articolul 12 din Convenția ONU spune că orice copil care are o
opinie are dreptul de a se exprima în toate aspectele care-l
afectează, și că punctele lor de vedere trebuie să fie luate în
serios, ținând cont de vârsta și gradul lor de maturitate.

45
11. Abilitatea de a-si stăpâni propria durere si
frustrare fără a se răasfrânge asupra copilului
Această abilitate se referă la căile prin care părinții îşi
manifestă frustrarea şi agresiunea, precum şi de felul în care
aceasta se răsfrânge asupra copilului. Este vorba de expresia
verbală şi fizică a frustrării şi a agresiunii şi cuprinde atât
frustrarea şi agresiunea provocate de copil, cât şi de alți
factori din viața lor.
Rolul părintesc presupune un anumit grad de abilitate
de a tolera conflictele și frustrarea. Este inevitabil ca și copiii
să-i frustreze pe părinți. Când abilitatea de a-şi stăpâni
conflictul şi frustrarea este limitată, conflictele şi frustrarea
între părinţi, la fel ca şi cele avute în afara familiei, pot să se
răsfrângă asupra copilului.
Unii părinţi au o atitudine de agresiune continuă față
de orice şi oricine. La multi dintre aceştia se poate observa o
comportare prin care provoacă copilul la o reacție violentă,
atunci când acesta manifestă o formă de comportament pe
care însuşi părintele a provocat-o. Unii pot părea a fi foarte
controlaţi în ceea ce priveşte agresiunea. Pot fi chiar convinşi
că este drept să pedepsească copilul şi îşi pot justifica cu
tărie folosirea violenței față de copil.
O relație conjugală conflictuală, experiența lipsurilor
sau conflicte în muncă şi șomajul pot să se răsfrângă asupra
copilului, el fiind prezent, disponibil, fără apărare, uneori chiar
provocator, făcut parcă pentru a fi paratrăsnet în asemenea
situații.
Pe baza celor exprimate anterior, putem spune, că în
cadrul relațiilor părinţi-copii, climatul familial joacă un rol
decisiv. Climatul familial caracterizează grupul familial, ca
grup social mic, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri

46
de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție,
etc. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se
interpune ca un filtru între influențele educaționale
exercitate de părinți şi achizițiile psiho comportamentale
realizate la nivelulpersonalității copilului, trăsăturile psiho-
comportamentale ale copilului fiind influențate de trăsăturile
pe care le are familia în care trăiește.
Se pot diferenția, în funcție de caracteristicile şi
trăsăturile climatului familial două tipuri:
- Familii stabile, cu o anumită constantă a vieții de familie, în
care se respectă ferm unele principii şi norme de viață, de
activitate;
- Familii instabile, marcate de schimbări permanente ale
modului de viață.
Se poate stabili şi o tipologie familială în funcție de
gradul de libertate de acțiune acordată copilului:
- Familii reprimatoare, care înăbuşă spiritul de independență
al copilului;
- Familii liberale, care dezvoltă inițiativele copilului.
Astfel vedem că de o importanță deosebită, în relația
filială, este componenta afectivă, respectiv "căldura" sau
"răceala emoțională", "răutatea" sau "bunătatea", "duritatea"
sau "gingăşia" care îmbracă şi colorează activitatea de
îngrijire, comunicarea verbală şi jocul cu copilul, raportul
dintre toleranța, înțelegere, blândețe şi intoleranța, coerciție
şi severitate în procesul cotidian de educație al copilului, ca şi
raportul dintre permisivitate şi interdicție în reglarea
tendințelor, trebuințelor şi dorințelor copilului.
Relația părinţi-copii trebuie să fie cât mai bine
adecvată la individualitatea copilului și la specificul situațiilor,
pentru a avea valenţe formative pozitive. Unidimensionarea şi

47
excesul pot avea efecte negative asupra desfășurării
procesului de formare a personalității copilului.
"O relație centrată pe hiper protecţie și dragoste
sufocantă conduce în timp la construirea unei personalități
slabe, lipsită de inițiativă, pasivă, abulică, debusolată şi fară
mijloace psihice proprii de întâmpinare şi abordare a
eventualelor obstacole ale vieții. O atitudine hiper evaluativă
şi hiper laudativă favorizează apariția îngâmfării, a
complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului şi
disprețului pentru cei din jur.
La rândul său, o relație creată univoc pe hiper
severitate şi hipercoercitie va determina construirea unei
structuri fie timorată şi depresivă, fie irascibilă, răutăcioasă,
răzbunătoare, rigidă.
O atitudine depreciativă, minimalizatoare și anihilistă
va favoriza instalarea neîncrederii în sine şi formarea
complexelor de inferioritate, cu consecințe nefaste asupra
adaptării şi integrării mai întâi în activitatea şcolară, iar mai
târziu, în viața socială".
Este considerată optimă, din punct de vedere
psihologic, relația în care ambii părinți îşi sincronizează, în
limitele raționale, tratamentul aplicat copilului. O sincronizare
perfectă, este evident imposibilă, firile celor doi părinţi fiind
sensibil diferite, însă o corelare cât mai strânsă, obținută
chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate. Disocierea
şi discordanța comportamentală a părinţilor în relația cu
copilul se poate manifesta în două forme: mama hiper
protectoare şi tatăl exigent sau mama hiper exigentă şi tatăl
hiper tolerant. Când se întâmplă asta, copii pot aborda moduri
preferențiale de relaţionare cu fiecare dintre părinți:
afecțiune şi atracție față de unul, indiferență, răceală sau

48
chiar apatie față de celălalt. Aceste relaționări induc în sfera
inconştientului anumite tensiuni latente, care în anumite
situații pot răbufni într-un conflict deschis între părinți şi
copii.
Nu există o altă relație interpersonală cu o încărcătură
psihologică la fel de puternică şi de complexă ca relația dintre
părinți și copii. Pecetea pe care părinții o lasă asupra
structurii şi profilului spiritual-moral al personalității
propriilor copii se menține toată viața. Datorită locului pe
care-l ocupă părintele în sistemul relațional al copilului, acesta
din urmă va tinde spre o anumită idealizare a celui dintâi și
corespunzător, va emite exigențe deosebite în ceea ce
privește statutul lui social și moral.
Influența imaginii parentale asupra formării
personalității copilului se poate realiza în principiu, sub două
forme:
a) forma consonantă, împingând evoluția personalității copilului
în direcția descoperirii şi identificării cu modelul parental.
"Modelul parental ideal se caracterizează prin înalt nivel de
organizare şi coeziune, echilibru, nivel înalt de adaptare şi
integrare, cadru relațional optim, afecțiune, sprijin,
colaborare, cooperare, etc.";
b) forma disonantă, impunând evoluția personalității copilului
în direcția îndepărtării sau negării modelului parental prin:
- Hipercompensație pozitivă, copilul tinzând să
depăşească valoric imaginea şi statutul părinților;
- Hipercompensație negativă, copilul tinzând să anuleze
statutul părinților, conştientizându-şi capacitatea de a-l
atinge.

49
Lucrare realizată de Varlam Anda Georgiana

50
12. Abilitatea de a-i oferi copilului experienţe
noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv
Este important să înțelegem că experiențele nu se
întâmplă doar creierului copilului. Experiența este produsul
unei interacțiuni continui, reciproce între mediul înconjurător
și creier. 23 Rolul crucial al părinţilor aici este de a pregăti
mediul sigur și de a stimula suficient pentru a face copiii să
crească punct de vedere fizic și mental. Desigur, orice
experiență dată poate varia foarte mult în condiții identice de
mediu, în funcție de istoria, de maturizare, și de starea
creierului individului. Oricum trebuie să producem cât mai
multe experiențe posibil pentru a maximaliza dezvoltarea
creierului copilului. Părinții sunt cei care pot prezenta copilului
informațiile corespunzătoare pentru a procesa aceste
informații care rezultă din experiență.
Impactul experienței asupra copilului și creierul lui nu
este constant pe tot parcursul vieții deoarece sensibilitatea
creierului la experienţă variază, dar putem proclama că vârstă
mai mică este perioada sensibilă când experiențele au cel mai
puternic impact asupra copiilor și asupra dezvoltării lor
mentale. Pe măsură ce copiii intră în a doua jumătate a lor
primul an de viaţă, memoria lor să devină explicită.24 Acela
este punctul de la care trebuie să începem influența pozitivă
asupra lor. Ca adulţi vor acționa și vor influenţa conținutul
memoriei lor. Deci, trebuie să ne dăm seama de puterea
noastră părintească de influență asupra copiilor noștri și
consecințele sale.
Stimularea cognitiv se referă la memorie, înțelegere,
analiză, deducere, inducere. Dar, la începutul tuturor

23
Kuhn, D. , Siegler, R. Handbook of Child Psychology, Cognition, Perception, and Language, John
Wiley & Sons, Inc. Hoboken, New Jersey, 2006, p. 13
24
Idem, p. 14
51
proceselor cerebrale menționate stă percepția. Copilul percepe
un simplu eveniment de lansare oferit de părinte care ar
trebui să încerce mereu să îmbogățească dezvoltarea cognitivă
şi a limbajului copiilor lui prin implicarea copiilor în activități
care promovează învățarea. Deci, părinții ar trebui să
înconjoare copiii lor de cărți și jucării educative, care vor lăsa
amprente pozitive asupra creierului lor până în adolescența
târzie, aşa cum a arătat un studiu de cercetare de desfăşurat
pe durata a două decenii. Oamenii de ştiinţă au descoperit că
cu cât primeşte mai multă stimulare mentală un copil în jurul
vârstei de patru, cu atât vor fi mai dezvoltate fi în deceniile
următoare părțile creierele lor dedicate limbii și cogniţiei. 25
Dar noi nu trebuie să uităm că totul se învață prin
emoţii. "Dezvoltarea emoțională nu este doar fundamentul
pentru capacități importante, cum ar fi intimitatea şi
încrederea", spune Stanley Greenspan, profesor clinic de
psihiatrie şi de pediatrie de la George Washington University
Medical School şi autorul noii cărţii complete „Construirea
Minţilor Sănătoase”. "De asemenea, este fundamentul
inteligenței și o gamă largă de abilități cognitive. La fiecare
stadiu de dezvoltare, emoțiile sunt primele, și învățarea
faptelor de și abilitățile urmează. "26
Bruce Hood, un psiholog experimental, care este
specializat în neurostiinta cognitivă a dezvoltării la
Universitatea din Bristol, a declarat că sfatul său pentru

25
Jha, A. Childhood stimulation key to brain development, study finds. The Gurdian, 2012. Apud
http://www.guardian.co.uk/science/2012/oct/14/childhood-stimulation-key-brain-development
26
Tuckeer-Drob, E, Paige Harden K. Early childhood cognitive development and parental cognitive
stimulation: evidence for reciprocal gene environment transactions. Development Science, 2011,
p. 1-10. Apud
http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/group/TuckerDrobLAB/website/pdf/Tucker-
Drob%20&%20Harden%20%28in%20press,%20Developmental%20Science%29%20Reciprocal%20
G-E%20Transactions.pdf
52
părinți era doar să fie "binevoitori cu copii voştri. Dacă nu îi
creşti într-o cutie de carton, fără nici o stimulare sau de
interacțiune, atunci ei vor fi, probabil, foarte bine. "27
Copilul se naște, trăiește primii ani de viață, se
dezvoltă și se formează în mediul familial. Acesta este liantul
dintre copil și societate, având rolul primordial de a asigura
condițiile prielnice trecerii prin etapele de dezvoltare ale
copilăriei. Copilul se integrează în relațiile sociale, prin
relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații. Astfel el se apropie
de societate, își cunoaște valoarea și începe să-și formeze
imaginea de sine. Din punct de vedere al dezvoltării individuale
familia oferă climatul de siguranță afectivă necesar
dezvoltării componentelor personalității atât la vârste mici cât
și mai târziu, ca factor de echilibru și compensare în
rezolvarea problemelor sociale. Este primul mediu de creștere
și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică și
morală.
Pentru copil, relațiile din familie sunt exercițiul
școlarizării și modelul viitorului. Copilul poate avea încredere
în ceilalți și în sine aici mai mult ca în orice alt mediu.
Familia are funcții de:
- supraviețuire şi securitate (asigurând nevoile de bază,
hotărând dimensiunile ei, menţinând sănătatea,
furnizând asigurarea financiară);
- dezvoltare socială și emoțională a membrilor ei prin
sprijin în perioade de stres, educație, compensații,
protecția de influențe nedorite din exterior;
- educarea copiilor (valori morale, culturale, dezvoltarea
personalității, socializare)

27
Lipari, J. Stimulating Emotional and Intellectual Growth in Children. Community of Mindful
Parents. Apud http://www.communityofmindfulparents.com/stimulating-emotional-and-
intellectual-growth-in-children/
53
Astfel se urmărește mai ales dezvoltarea într-un cadru cât
mai prielnic al copilului. În cazul în care familia este dominată
de violență și conflict, creşterea și dezvoltarea copilului nu
mai constituie un factor pozitiv cu rezultate optime.
Brazelton și Greenspan identifică nevoile copilului ca
fiind nevoi de:
- A avea relații emoționale calde și stabile
- A fi protejat fizic, de a avea siguranța și o viață
regulată
- Experiențe adaptate nivelului de dezvoltare a
copilului
- Limite, de viață structurată și de responsabilități
adecvate nivelului de dezvoltare
- A trăi într-o comunitate stabilă și de a beneficia de
sprijinul și cultura acesteia
- A avea un viitor protejat.
Va fi receptivă la nevoile copilului și va face tot ce îi
stă în putere pentru a-i asigura o creștere normală atât fizică
cât și moral-spirituală, psihologică și intelectuală - o familie cu
valori şi respect mutual între parteneri.

54
Lucrare realizată de George Bizgu

55
13. Abilitatea de a-şi dovedi dragostea faţă de copil
Aşa cum în orice trebuie să fie o măsură şi copiii
trebuie iubiţi cu acea iubire creştinească echilibrată. Iubirea
necontrolată, patologică, pe care din nefericire unii părinţi o
nutresc faţă de copiii lor, devine principala cauză a ignorării
problemelor lor de comportament. Văd numai calităţi în
vlăstarele lor şi cele mai mari obrăznicii le consideră virtuţi
sau, dovezi de inteligenţă.
Ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti -
tradusă prin expresia, “copii trebuie sărutaţi numai când
dorm” - ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi,
exista în multe familii până acum câţiva ani. Dar dragostea
faţă de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Comportamentul unui copil crescut cu dragoste este mult mai
uşor de corectat. Astfel, dacă nu răspunde cerinţei noastre
atunci când încercam să-l învăţăm să facă un lucru să-i formăm
o deprindere de comportament, vor fi suficiente numai
schimbarea tonului vocii şi o atitudine mai rece şi mai distantă
faţă de el ca să înţeleagă că a greşit, iar teama de a pierde
dragostea părinţilor săi îl va face să nu mai repete greşeala
respectivă. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie
că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era
mic, căruia părinţii nu i-au adresat vorbe bune, deoarece
primul are ce pierde, pe când al doilea nu. Pericolul formării
unui copil gen D-l Goe, din literatura românească, răsfăţat şi
needucat, nu vine de la manifestarea iubirii faţă de el, ci de la
faptul că părinţii l-au tratat ca pe o jucărie, s-au amuzat de el
de când era mic, i-au făcut toate poftele fără să-i ceară nimic,
au uitat că ei sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze
la lumea în care trăieşte, şi nu cei care să se lase conduşi de
capriciile copilului.

56
 Familia reprezintă primul univers al copilului, contactul
său cu lumea. Astfel atmosfera din familie îl va influenţa
puternic pentru toată viaţa. Unele cercetări au demonstrat că
plantele cresc mai rapid şi se dezvoltă mult mai bine într-un
mediu în care trăiesc oameni calzi, echilibraţi şi unde au parte
de atenţia celor care le cultivă. Le place chiar să se vorbească
cu ele şi ”să asculte” o muzică armonioasă.
Ştim deci că plantele şi animalele reacţionează puternic
la iubirea celor din jur, dar acest lucru se întâmplă cu atât mai
mult cu un copil. De aceea copilul va avea nevoie de iubirea,
căldura sufletească şi armonia lumii în care vine şi în care va
trăi. Pentru un copil, părinţii lui sunt cele mai dragi şi
importante fiinţe, scutul lui de protecţie faţă de o lume
necunoscută, deci străină şi ameninţătoare. Atâta timp cât el
îi simte pe părinţi aproape, uniţi şi în bună înţelegere, va fi
ocrotit şi fericit. Familia trebuie să fie pământul ferm în care
copilul îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac
puternic, capabil să înfrunte furtunile vieţii. Pământul ferm
reprezintă doi părinţi hotărâţi să accepte fără să se plângă,
toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea
unui copil. Primul lucru pe care trebuie să-l accepte sunt
schimbările pe care copilul le aduce în viaţa lor. Asta înseamnă
să fie pregătiţi să răspundă nevoilor copilului lor, să nu li se
pară greu să se trezească noaptea sau să-şi lase orice lucru
început pentru a se ocupa de copil.
Nu e suficient să vorbeşti frumos doar cu copilul tău, ci
trebuie s-o faci cu toate persoanele din jurul lui. Dacă părinţii
se ceartă, strigă unul la altul în faţa copilului, tensiunea dintre
ei i se va transmite şi lui şi va deveni irascibil. Deci nu numai
felul în care i se vorbeşte unui copil este important, ci şi
ambianţa din jurul lui. Dacă părinţilor le place să asculte

57
muzică, trebuie să facă acest lucru şi în prezenţa copilului, dar
numai dacă intensitatea sunetului este moderată. Oricum, se
ştie că o muzică armonioasă, care induce o stare de relaxare,
este binevenită şi pentru copil la orice vârstă. Muzica rebelă,
exprimată pe puţine note muzicale, care se repetă până la
exasperare, cu volum ridicat, va fi foarte supărătoare pentru
copil, îl va irita. Acelaşi efect îl are o astfel de muzică şi
asupra oamenilor mari, fără ca ei să-şi dea seama. Vedem acum
în jurul nostru destui copii nervoşi, irascibili, agresivi,
încăpăţânaţi. Cauza o reprezintă comportamentul părinţilor
care îşi descarcă nervii pe copii sau cel puţin în faţa lor,
făcându-i să se simtă nedoriţi, neimportanţi, o povară pentru
ei. Un copil echilibrat, senin, fericit este rezultatul unei
familii în care părinţii îşi asumă greutăţile. Acest gen de
părinţi se simt răsplătiţi pentru toate eforturile făcute cu
creşterea copilului lor atunci când ajung acasă şi îi văd bucuria
manifestată cu tot corpul.
O relaţie apropiată părinţi-copii nu trebuie să însemne
pierderea autorităţii părinţilor. Este normal ca în acţiunile şi
alegerile pe care le fac, copiii să ţină seama de sfaturile
părinţilor. Părinţii, la rândul lor, aceştia sunt datori ca,
bazându-se pe experienţa lor, să-şi sfătuiască copiii pentru a
încerca să-i ferească să facă greşeli.

58
Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco

59
14. Abilitatea de a-şi recunoaşte greşelile
O veche zicală spune „a greşi e omeneşte”. Totuşi ne e
greu să recunoaştem când greşim. S-ar putea să fie pentru că
societatea noastră este plină de exemple de oameni, evident
vinovaţi de anumite acţiuni, dar care, într-un mod la fel de
evident, aruncă vina asupra altora sau nu-şi asumă nicio
responsabilitate. Vedem că se întâmplă foarte rar ca cineva să
iasă în public şi să afirme: „Aceasta este numai vina mea şi îmi
asum în întregime consecinţele acţiunilor mele”. Societatea
noastră este devotată ideii de „salvare a aparenţelor” prin
orice mijloace necesare. Se consideră a fi ruşinos şi scandalos
a recunoaşte în faţa altora ca ai greşit.
Psihologii specializaţi în probleme de familie se
confruntă cu aceeaşi problemă în relaţiile soţ-soţie, părinte-
copil. În general, părinţii se plâng de faptul că nu-şi pot educa
copiii în a recunoaşte când aceştia greşesc. Mike Riera (un
nume cu greutate în ceea ce priveşte educarea părinţilor şi
eficientizarea relaţiilor părinte-copil în SUA) menţionează în
una dintre cărţile sale sugestiile pe care le da părinţilor care
se confruntă cu această problemă. El îi sfătuieşte că poate un
prim pas în educarea copiilor în acest sens (de a-şi recunoaşte
propriile greşeli) ar fi acela ca ei înşişi să recunoască
momentele când au greşit. Psihologul recunoaşte că, de cele
mai multe ori, răspunsurile au fost de genul: ”Nu vreau să
renunţ la autoritatea pe care o am în casă. Dacă recunosc că
am greşit, voi părea slab şi vulnerabil”.
Poate că au dreptate, dar greşelile, oricum, sunt ceea
ce ne fac umani. Eşti mult mai eficient ca părinte, dacă îi arăţi
copilului tău că eşti capabil să-ţi mărturiseşti greşelile şi să
înveţi din ele pentru a merge mai departe, într-o direcţie mai
bună. Totul se va întoarce împotriva ta dacă dai impresia că tu

60
nu greşeşti niciodată, iar dacă faci asta, este cel mai rău lucru
care se poate întâmpla... pentru că şi asta participă la
modelarea caracterului. Copilul te urmăreşte şi învaţă de la
tine.
Poţi vorbi copilului tău despre greşelile pe care le-ai
făcut după această reţetă. Recunoaşterea acestora nu trebuie
să însemne conversaţii lungi şi plictisitoare despre cât de greu
este să fii părinte. Mai degrabă, poţi spune ceva de genul:
„Dragul meu/Draga mea, acum că m-am mai liniştit şi am avut
timp să mă gândesc la asta, recunosc că am greşit când ţi-am
interzis să... (te mai joci la calculator sau să ieşi cu prietenii în
weekend), doar pentru că ai refuzat să-ţi faci temele. Data
viitoare, voi încerca să fiu mai calm (ă) înainte de a lua decizii.
Acum, hai să vedem ce-i cu tema aceea!”
Cuvintele: „îmi pare rău”, pot fi cele mai grele rostite
vreodată. Totuşi tu, ca părinte, transmiţi mult mai mult: „Te
iubesc”, „Te respect”, „Sunt şi eu om”. Părinţii nu sunt
perfecţi... ei greşesc. Dar adolescenţii nu vor părinţi experţi,
care să ştie toate răspunsurile şi care să poată rezolva orice
problemă. Ceea ce vor ei sunt părinţi care să îmbrace rolul de
consultant; adolescenţii simt nevoia să ştie că pot conta pe
părinţi că le vor fi aproape atunci când vor explora noi
experienţe şi se vor confrunta cu noi provocări în proprii lor
termeni.
Dai un exemplu bun când spui: „Am greşit şi îmi pare
rău”. Să-ţi asumi responsabilitatea pentru greşelile tale este
important; cere-ţi scuze pentru ele; învaţă din ele, astfel încât
să nu le mai repeţi. Teama adolescenţilor faţă de pedeapsă,
ruşine sau respingere face să le fie şi lor greu să-şi
recunoască greşelile. O legătură strânsă cu părinţii îi poate
face pe aceştia să nu le mai fie atât de greu să recunoască

61
faptul că au greşit şi totodată îi poate face să înveţe din
greşelile lor. Ei trebuie să înveţe că a face greşeli nu înseamnă
că ei sunt răi, proşti sau incapabili de a fi iubiţi. Pur şi simplu
înseamnă că sunt şi ei oameni.
Procedează corect data viitoare. Aşteaptă până când te
calmezi. Începe o discuţie cu copilul tău, mai târziu seara,
când şi el s-a liniştit şi e pregătit să staţi de vorbă. Respiră
adânc şi urmează aceşti paşi:
1. Discută cu empatie – e bine să aveţi o discuţie din
perspectiva adolescentului. Poţi spune: „Pun pariu că nu-ţi sunt
cea mai dragă persoană din lume momentan” sau „Probabil că
eşti foarte supărat pe mine pentru ceea ce am făcut”. Astfel
le vei confirma trăirile şi vei arăta că înţelegi şi recunoşti că
acţiunile tale nu au fost din cele mai lăudabile.
2. Poartă conversaţia ca pe o discuţie, nu o confesiune.
Rezumă-te la propriile sentimente de vinovăţie şi fă
conversaţia să fie doar despre tine. Nu devia de la subiect,
dând explicaţii interminabile sau cerându-ţi scuze la nesfârşit;
acestea nu sunt decât justificări deghizate. Recunoaşte-ţi
direct greşeala, apoi permite-i adolescentului să-ţi răspundă.
3. Fă un plan. Spune-i cum ai de gând să eviţi problema în
viitor. Cere-i sugestii copilului tău şi ascultă-l. Asigură-te ca
amândoi v-aţi învăţat lecţia şi că aţi căzut de acord asupra
unui plan viitor.
Conform specialiştilor, aşadar, părinţilor le este foarte
greu să-şi recunoască greşelile, pentru că le este teamă să nu
devină slabi în ochii copiilor. Dar, acest lucru se poate
schimba. Să înveţi să-ţi ceri scuze şi să-ţi recunoşti greşeala
este o lecţia de care va beneficia copilul în viitor, sub multe
aspecte, deoarece cu această atitudine se formează diferite
valori ale dezvoltării personale:

62
a. Responsabilitatea: copilul îşi va recunoaşte greşelile sau
comportamentul inadecvat;
b. Înţelegerea sau empatia: copilul îşi va cere scuze, va
recunoaşte că acţiunile sale au cauzat rău unei alte persoane şi
va înţelege scopul greşelilor sale;
c. Modestia: învăţând să-şi ceară scuze şi să-şi recunoască
greşeala, copilul nu va înclina înspre mândrie şi aroganţă în
ceea ce-i priveşte pe ceilalţi;
d. Coexistenţa şi prietenia: să ştii să-ţi ceri scuze şi să ierţi
sunt două atitudini de bază pentru a crea un climat bun în
cooperarea dintr-un grup şi pentru a promova dezvoltarea
relaţiilor de prietenie dintre membrii grupului.
Deci, abilitatea părintelui de a-şi recunoaşte greşelile
are numai beneficii, pentru părinte şi copil, dar şi în relaţia
părinte-copil.
Astfel, Robert Newell spunea: „Să nu-ţi fie niciodată
teamă să recunoşti că ai greşit. Este ca şi cum ai spune că eşti
mai înţelept astăzi decât ai fost ieri.”

15. Abilitatea de a se schimba

Dezvoltarea copilului şi abordarea comportamentelor
copilului într-o manieră constructivă, care nu răneşte
copilul, fac parte din abilităţile necesare unui părinte
competent. La baza metodelor adecvate de management
comportamental stau comunicarea şi atenţia îndreptată
asupra nevoilor copilului. Astfel copiii vor fi încurajaţi să îşi
dezvolte abilităţile şi să se simtă bine cu ei înşişi.
Moştenirea genetică, educaţia primită şi mediul în care
creşte, deopotrivă familial şi social, îşi pun amprenta asupra
adulţilor. Când devine părinte, un adult responsabil, îşi doreşte
să asigure copilului său o dezvoltare armonioasă, psihică şi

63
fizică, o educaţie prin care să devină autonom, capabil de a lua
decizii cât mai bune pentru viaţa sa.
Fiecare părinte foloseşte un stil parental propriu în
educarea copiilor lui. În funcţie de gradul de responsabilitate
al părinţilor la nevoile copiilor, de nivelul aşteptărilor şi al
cerinţelor de comportament şi de performanţă, consistenţa
regulilor şi claritatea limitelor pe care le stabilesc faţă de
copiii lor, au fost stabilite cinci stilurile parentale (protector,
autoritar, indulgent, democrat, indiferent).
Majoritatea specialiştilor au căzut de acord că stilul
democrat este cel care serveşte cel mai bine interesului
psihologic al copilului şi satisface nevoile lui de dezvoltare
(Kelly & Emery, 2003). Părinţii care adoptă acest stil parental
sunt asertivi în relaţie cu copiii lor, având metode disciplinare
suportive şi orientate spre încurajarea şi responsabilizarea
copilului.
Astfel se stabileşte un echilibru între cerinţele
părinţilor şi individualitatea şi abilităţile personale ale copiilor.
Deşi standardele de comportament sunt ridicate, ele
demonstrează o flexibilitate în ceea ce priveşte respectarea
şi aplicarea propriilor valori şi judecăţi morale.
Fiecare părinte are propriile aşteptări în privinţa
copilului, depinzând de convingerile părinţilor referitor la ce
este normal în această etapă de vârstă. Totuşi evoluţia
fiecărui copil este unică şi se realizează în ritmuri diferite.
Copiii trebuie să fie pregătiţi ca nivel de dezvoltare,
înainte de a putea învăţa abilităţi noi. Când părinţii
aşteaptă prea mult, prea repede; sau se aşteaptă să aibă un
copil perfect, apar probleme. Uneori, aceste aşteptări sunt
realiste, alteori nu. Comunicarea, disciplinarea şi înţelegerea
cu copilului devine dificilă atunci când părinţii au aşteptări

64
nerealiste, când supraevaluează sau subestimează abilităţile
copilului şi nu sunt atenţi la nevoile acestuia.
Aşa cum sunt situaţii când există o corespondenţă
între aşteptările părinţilor şi comportamentul copiilor, în
sensul că părintele este mulţumit de felul cum se comportă
copilul, de rezultatele lui şcolare şi de relaţiile pe care le are
în mediul social; sunt şi situaţii în care atitudinea şi
comportamentul părinţilor nu mai corespund cu nevoile,
interesele sau situaţia în care se găseşte copilul. Părintele
este cel care va trebui să îşi schimbe comportamentul, dacă se
dovedeşte că părintele este cel care a greşit până la acest
moment. El trebuie să-şi înlocuiască comportamentul
neadecvat cu unul adecvat care să corespundă mai bine noilor
cerinţe. S-a constat că atunci când are loc o schimbare
pozitivă în comportamentul părinţilor, copiii îţi dezvoltă
următoarele capacităţi:

Capacitate Definiţie
Comunicarea Reprezintă capacitatea de a se exprima, verbal şi
eficientă nonverbal, în moduri adecvate culturii şi situaţiei
fiecăruia. Se refera la exprimarea opţiunilor,
dorinţelor, nevoilor şi temerilor. Se poate referi si
la capacitatea de a cere sfaturi şi de a ajuta la
nevoie.
Gândirea Reprezintă capacitatea de a analiza informaţiile şi
critică experienţele într-un mod obiectiv. Gândirea critică
poate contribui la menţinerea stării de sănătate
prin recunoaşterea şi analizarea factorilor care
influenţează atitudinea şi comportamentul.
Rezolvarea Reprezintă capacitatea de a aborda constructiv şi
problemelor eficient problemele din viaţa întâlnite în viaţa de
zi cu zi.
65
Aptitudini de Reprezintă capacitatea de a realiza şi păstra
relaţionare relaţii amicale cu ceilalti. Este de o mare
importanţă pentru sănătatea mentală şi
bunăstarea socială. Menţinerea relaţiilor bune cu
oamenii este o importantă sursă de suport social.
Capacitatea de încheia o relaţie într-
un mod constructiv reprezinta si
o aptitudine intra-personala.
Auto- Se referă la cunoaşterea de sine, a caracterului
conştientizarea personal, a punctelor slabe şi forte, a gusturilor şi
aversiunilor. Auto-conştientizarea ne poate ajuta
să recunoaştem când suntem stresaţi sau presati.
Empatia Reprezintă capacitatea de a îţi imagina prin ce
trece o altă persoană care se afla într-o situaţie
cu care nu eşti familiarizat. Ne poate ajuta să
înţelegem şi să acceptam alte persoane care sunt
foarte diferite de noi, poate îmbunătăţi
interacţiunile sociale şi poate încuraja cultivarea
comportamentului de sprijin faţă de oameni care
au nevoie de îngrijire, asistenţă sau toleranţă.
Confruntarea Se referă la recunoaşterea emoţiilor altora cât şi
cu emoţiile pe cele personale, înţelegerea cum emoţiile
influenţează comportamentul, şi puterea de a
răspunde la emoţii într-un mod corespunzător.
Emoţiile intense precum furia sau durerea pot
avea efecte negative asupra sănătatii noastre dacă
nu reacţionăm corespunzător.

Există şi situaţii când comportamentul

copilului/adolescentului nu este adecvat, este un
comportament, care pune în pericol sănătatea fizică şi psihică
(de exemplu consumul de alcool, tutun sau droguri). Părintele
trebuie să dea dovadă de o schimbare în comportament în

66
acest caz, dând dovadă de însuşiri pozitive şi eliminând
însuşirile negative.

Însuşiri pozitive Însuşiri negative

Căldură şi afectiune;
Stabilirea clară a limitelor şi
negocierea acestora cu copilul;
Recunoaşterea nevoilor
copilului;
Acceptarea defectelor copilului;
Respectarea individualităţii
copilului;
Recunoaşterea şi respectarea
calităţilor copilului.
Răceală şi ostilitate;
Îngrijire insuficientă;
Atitudine de superioritate în
relaţia cu copilul;
Atitudine de respingere în relaţia
cu copilul;
Lipsă de respect faţă de copil;
Lipsă de răspuns la nevoile
acestuia.

16. Abilitatea de a asigura securitatea copilului

În formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului,
familia are un rol deosebit. De atmosfera din familie depind
sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, dezvoltarea
capacităţilor sale intelectuale şi afective.

Autorul Spune despre familie:

G.P. Familia este grupul social ai cărui membri sunt legaţi
Murdock prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care
trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au
grijă de copii.
A.Giddens Familia este un grup de persoane legate direct prin
relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă
responsabilitatea pentru creşterea copiilor.

E.W. Familia este unitatea de interacţiuni şi intercomunicări

Burgess, personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie,
J. Locke mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră .
67
L.Berge Familia este un fel de personalitate colectivă a cărei
armonie generală influenţează armonia fiecăreia
dintre părţi.
C.Levi Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie,
Strauss fiind alcătuit din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea
lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i
unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale (inclusiv drepturi şi interdicţii
sexuale).

68
 Alvy (apud. Small şi Eastman, 1991, pp.455-462)
propune 4 funcţii şi responsabilităţi legate de parentalitate în
ceea ce priveşte abilitatea de protecţie sau de securitate a
copilului:
a. acoperirea nevoilor de bază ale copiilor
(asigurarea resurselor şi îngrijirea mediului
domestic);
b. protecţia copiilor;
c. sprijinirea dezvoltării fizice şi psihice a copiilor;
d. reprezentarea intereselor copiilor în
comunitate.

a. Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea

condiţiilor care asigură supravieţuirea: hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, acces la servicii medicale de bază.
Variabilele din mediul familial care pot afecta modul de
realizare a acestei funcţii sunt: nivelul de educaţie al
adulţilor (părinţilor), profesia acestora, nivelul veniturilor,
dar şi priorităţile sau strategiile de consum ale acestora.
b. Abilitatea de securitate parentală (de protecţie parentală)
este legată de responsabilitatea părintelui pentru
integritatea fizică, psihică, spirituală, etnică şi culturală a
copiilor, în relaţia lor cu mediul înconjurător, cu persoane,
grupuri, instituţii (Alvy, 1987).
Funcţia de securitate a părinţilor în raport cu copiii lor
este acoperită, conform lui Small şi Eastman (1991, pp. 455-
462), de două tipuri de comportamente:
- De monitorizare parentală sau de control
parental (care se referă la supravegherea nutriţiei, stării de
sănătate a copilului, a comportamentelor acestuia în raport cu
o serie de factori de risc, cum ar fi consumul de tutun, de
alcool, activitatea sexuală etc.)
69
 - De transmitere a abilităţilor de autoprotecţie, care
sunt extrem de importante în perioada adolescenţei, când
gradul de autonomie al copiilor în raport cu adulţii este
avansat, iar supravegherea de către părinţi devine din ce în ce
mai dificilă, mai ales în condiţiile exigenţelor pieţei muncii din
societatea contemporană, cu care sunt confruntaţi adulţii care
sunt părinţi.
O dezbatere legată de importanţa timpului petrecut de
părinţi cu copiii lor a fost lansată în literatura americană a
anilor ‘60. Unii susţineau importanţa numărului de ore
petrecute împreună (quantity time). Ei au fost sprijiniţi mai
târziu, în anii ’80 de o serie de studii empirice (Gallinski, 1999,
p.59) care au stabilit importanţa lor pentru dezvoltarea
copilului a timpului petrecut cu mama în primul an de viaţă
(sugarii care erau separaţi de mamele lor mai mult de 20 de
ore pe săptămână aveau probleme de dezvoltare a
ataşamentului faţă de mamă). Alţii, dimpotrivă, susţineau
prioritară calitatea interacţiunilor dintre părinţi şi copii,
indiferent de cantitatea de timp petrecută împreună (quality
time).
E. Gallinsky a realizat în 1999 în Statele Unite un
studiu care se arată că regularitatea cu care părinţii
interacţionează cu copiii lor în activităţi precum servirea
mesei împreună, realizarea temelor, diverse jocuri este
esenţială pentru percepţia pe care o au copiii despre părinţii
lor: părinţii care sunt mai implicaţi în aceste activităţi sunt
văzuţi de copiii lor ca gestionând cu succes problemele
personale şi profesionale, că punând pe primul plan importanţa
familiei în raport cu munca şi sunt apreciaţi de copii ca
persoane „care îi fac să se simtă importanţi şi iubiţi, care
petrec timp vorbind cu ei pentru a şti ce se întâmplă cu

70
adevărat în viaţa lor, care îi încurajează să înveţe şi le inspiră
plăcerea de a învăţa, care îi apreciază pentru ceea ce sunt,
care îi temperează când au nevoie, care sunt lângă copiii lor
când sunt bolnavi, care stabilesc tradiţiile, rutinele şi regulile
familiei...” (Gallinsky, 1999, p. 84).
c. Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică se
referă la promovarea tuturor aspectelor legate de
dezvoltarea copilului - fizice, emoţionale, cognitive, sociale,
morale, sexuale, spirituale, culturale şi educaţionale (Alvy,
1987).
d. Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă
la rolul jucat de părinte în interacţiunile dintre copil şi diverse
persoane, grupuri, instituţii din comunitate, mai ales atunci
când vârsta copilului nu îi permite să se reprezinte singur.

17. Abilitatea de a fi un bun model pentru copilul tău

Pentru că tu, părintele, eşti primul model pe care el îl
urmează, este foarte important ce faci, cum faci, ce spui, cum
spui... Felul de a se comporta în societate, sistemul de valori,
părerile, ideile se construiesc treptat de la vârste foarte mici.
Primele exemple, după care se ghidează, sunt părinţii. Calm sau
coleric, agresiv sau liniştit, manierat sau nu, cu preferinţe
culinare greu de satisfăcut, copilul tău este aşa pentru ca şi tu
eşti de cele mai multe ori la fel, tu îi serveşti ca model în
general.28
În afara modelului, unde mecanismul imitaţiei
funcţionează la parametrii maximi, părinţii transmit şi valori.
Ei îşi doresc permanent să-l înveţe pe copil ce este
onestitatea, bunul-simţ, disciplină, respectarea cuvântului dat,
punctualitatea, ambiţia, perseverenţă, colegialitatea,

28
http://www.femeilor.ro/parintii-primele-modele-pentru-copiii-lor-85.html
71
loialitatea, toleranţa, bunătatea, modestia etc. Toate acestea
sunt atitudini-valori, trăsături de caracter care funcţionează
ca un mecanism integrator, orientativ şi reglator.
Valoarea se poate transmite din generaţie in generaţie,
nu este înnăscută. Aceasta este influenţată şi de
personalitatea fiecăruia. Aşa cum fiecare familie are un
anumit sistem de valori, fiecare scoală, instituţie, şi societate
au. În funcţie de ceea ce este învăţat în familie, de ceea ce i
se spune la şcoală, de pretenţiile instituţiei pe care o
frecventează, de relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi, îşi
va forma propriul sistem de valori, un amalgam al influenţe
externe şi interne.
Ceea ce apărăm, susţinem şi încurajăm este ceea ce
considerăm că este bine pentru el ca individ, ce dorim să
înveţe copiii din comportamentul nostru- ceea ce-i ajuta să se
descurce în viaţă. Astfel sistemul de valori promovat de
familie poate viza cinstea, corectitudinea, loialitatea, etc.
Chiar dacă nu v-aţi gândit încă la valorile proprii
familiei voastre, niciodată nu este târziu. Toată viaţa vom fi
părinţii copiilor noştri şi le putem modela comportamentul, în
funcţie de provocările din exterior.29
Pe parcursul existenţei, oamenii răspund aproape
condiţionat la stimuli şi situaţii de viaţă marcaţi fiind de
cunoaşterea acumulată în copilărie. Dacă tot ce aud copiii sunt
plângerile părinţilor care spun cât de grea este viaţa, cât de
greu le este adulţilor la serviciu, cât de insuportabil este
şeful... copiii devin negativişti cu privire la tot ceea ce este în
jurul lor. Preluând modelul unor astfel de părinţi, copiii vor
începe să se simtă neputincioşi şi incapabili.

29
http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea-parintilor/Educatie/Scoala-parintilor/Valori-si-modele-
pentru-copiii-nostri-articol-995.html
72
 Nu e bine să îi lăsaţi să vă audă spunând: “Nu pot să fac
aia şi cealaltă”. Părinţii care au o atitudine pozitivă faţă de
viaţă sunt modele mai bune pentru copiii lor, care vor fi de
asemenea, mult mai încrezători în forţele proprii. Fiţi un model
pentru copiii voştri în viaţă şi de asemenea, încercaţi să găsiţi
pentru ei şi alte modele valabile.
Cultul celebrităţii şi al frumuseţii fizice este propagat
în zilele noastre de diverse surse. Dumneavoastră ca părinţi,
încercaţi să le vorbiţi şi despre oameni care se fac remarcaţi
prin intermediul altor activităţi: oameni de ştiinţă, diplomaţi,
aventurieri, sportivi, filantropi. Mai ales dacă sunteţi părinţi
de fetiţe, căutaţi astfel de modele feminine, pentru a le arăta
că vor reuşi orice îşi vor propune în viaţă chiar dacă nu
corespund tiparului frumuseţii promovat de mass-media.
Pe aceeaşi notă, nu-i lăsaţi să vă audă că vă plângeţi de
aspectul dumneavoastră fizic, că nu vă iubiţi corpul, fiindcă
vor prelua acest gen de autocritică nediscriminat. Părinţii care
se iubesc pe ei înşişi, cultivă şi copiilor lor stima de sine şi
preţuirea propriei imagini. Este extrem de important pentru ei
a fie încrezători în ceea ce ştiu şi în felul în care arată.30
Putem să vă prezentăm 4 Moduri de a fi un bun Model
pentru copiii dvs:
1. Prezentaţi valori pozitive
Valorile şi moralitatea sunt învăţate în primul rând prin
experienţe personale şi asistând la comportamentul altora.
Deci, dă un exemplu arătând aceste valori pentru ei. Fii
conştient de tot ceea ce faci în prezenţa copiilor. Practică
valori cum ar fi generozitatea, respect, onestitate şi iertare.
Evită bârfa, înjurăturile, certurile, minciuna şi alte

30
http://www.garbo.ro/articol/Familie/8996/Tu-stii-sa-fii-un-model-pentru-copilul-tau.html
73
comportamente negative pe care le-ar putea prelua. Copiii sunt
ca nişte bureţi.
Dar poţi să îi înveţi valorile, de asemenea, implicit,
făcând unele alegeri pentru petrecerea timpului. Dacă
petrecerea timpului cu familia este o prioritate pentru tine,
copilul tău va valoriza familia. Dacă doriţi ca, copilul
dumneavoastră să se simtă responsabil de comunitate, trebuie
să faceţi servicii în folosul comunităţii. Idei pentru aceasta
sunt: fă eforturile tale de voluntariat vizibile, ia copilul cu tine
pentru a face donaţii de caritate şi să faceţi lucruri pentru a
ajuta mediul înconjurător cum ar fi reciclarea, ridicarea gunoi
sau de conservarea energiei.
2. Practică Regula de Aur.
Trebuie să respecţi pe alții, inclusiv copilul, ca să-l
înveţi să respecta alte persoane și să arate empatie. Arată
înțelegere pentru sentimentele copiilor dumneavoastră,
ascultă-i atunci când vorbesc, spune "te rog" şi "mulţumesc",
acceptă scuzele lor şi evită să urli, ameninţi şi să foloseşti
pedepsele fizice. Este esenţial să-ţi ceri scuze faţă copiii,
atunci când ai greşit şi cere iertare.
3. Du o viaţă sănătoasă.
Dacă doriţi să creşteţi copii sănătoși, trebuie să fiţi un
model pentru o viaţă sănătoasă. Arătaţi-le că a avea grijă de
corpul tău este important şi vizitele regulate la medic şi
dentist sunt o necesitate. Demonstraţi obiceiuri alimentare
sănătoase. Gătiţi alimente nutritive, evitaţi prea multe
alimente grase şi dulciuri şi faceţi alegeri bune atunci când
mâncaţi la restaurante. Este bine, de asemenea, pentru a
arăta importanţa exerciţiilor să te duci la sala de sport, să
faci jogging, ciclism sau să iei parte la alte activități sportive
în mod regulat. Încurajaţi-i să vi se alăture. În cazul în care

74
copiii dumneavoastră văd că fumaţi, consumaţi alcool excesiv
sau droguri, ei pot interpreta acest lucru ca permisiunea de a
le încerca, de asemenea.
4. Arată o dragoste de învățat.
Când demonstrezi dragoste pentru învăţat, este mai
ușor să creşti un copil care este motivat la şcoală. Dacă un
copil te vede citind în mod regulat, uitându-te la programe de
televiziune educaţionale sau făcând cursuri, îi poate insufla
apreciere pentru învățat pentru toată viaţa. Să ai o atitudine
pozitivă față de educație este contagios, în special pentru
copii. 31
Iată 10 Sfaturi simple pentru a fi un bun Model
pentru copiii dvs.:
1. Copiii tăi vor învăţa încrederea în sine şi o stimă de sine
sănătoasă, dacă aceştia cresc văzându-te exprimându-ţi
fericirea şi mulțumirea de tine, fără laudă şi fără să te
vezi mai bine şi mai mare decât restul lumii.
2. Dacă valorizezi anumite valori şi credinţe, cum ar fi
onestitatea, fă-le o parte din viaţa ta şi a copiilor tăi.
3. Împărtăşiţi succesele şi eșecurile dvs. cu copiii
dumneavoastră în mod corespunzător. Discutaţi aspectele
pozitive şi negative, de la locul de muncă de exemplu,
arătând cum acestea v-au afectat şi împărtășiţi cu copiii
dumneavoastră ceea ce aţi învățat din acestea. Ei vor
învăţa cum să facă faţă situaţiilor dificile din reacţiile
voastre.
4. Este bine să le arăţi tristeţea sau dezamăgirea ta. Văzând
cum te descurci cu aceste sentimente, ei vor învăţa cum
să se ocupe de propriile lor sentimente în același mod
sănătos.

31
http://www.livestrong.com/article/7875-good-role-model-children/
75
5. Permiteţi fericirii şi entuziasmului să facă parte din
atmosfera din casa ta, încurajându-i astfel să integreze
acestea în personalitatea lor.
6. Trăieşte sănătos şi descurajează pe cei din jur de la a
afişa tipuri de comportamente, obiceiuri (cum ar fi
folosirea drogurilor, fumatul şi consumul de alcool), la
care nu doreşti să-ţi expui copiii. Apoi, arătaţi copiilor tăi
ce simțiți în ce priveşte acestea prin discutarea lor sincer
şi deschis şi ne complăcându-vă în aceste voi înşivă.
7. Deveniţi o persoană iertătoare, nu purtaţi ură, dacă doriţi
să creşteţi copii iubitori, care iartă şi renunţă la ură şi
negativitate. Nu mai vorbi negativ despre colegii tăi, socri,
vecini şi fosta soție sau fostul soţ. Copiii ascultă ceea ce
spui despre alţii şi învaţă să trăiască viaţa la fel.
8. Fiţi conştient de lumea în care tu şi copiii tăi trăiţi. Știind
ceea ce se întâmplă în lume este important pentru
bunăstarea şi integritatea familiei voastre. Insuflaţi
această virtute în copiii de la o vârstă fragedă îi va ajuta
foarte mult în viaţa lor atunci când vor fi adulţi.
9. Crede şi practică consideraţia, compasiunea, bunătatea şi
respectul pentru alţii, dacă te aştepţi ca și copiii tăi să
aibă aceste calităţi. Dacă eşti egoist şi nepoliticos, atunci
copiii tăi se vor comporta la fel cu alţii şi cu voi.
10. Exprimă-ţi individualitatea şi independenţa. Crescându-ţi
copiii să gândească pentru ei înşiși şi să îşi susţina
convingerile într-un mod potrivit, va funcţiona doar dacă
le arăţi că ei au dreptul să facă acest lucru şi opreşte-i
atunci când întrec limita. 32

32
http://greatparentingacademy.com/resourceslist/35-basic-parenting/85-10-easy-tips-for-being-
a-good-role-model-to-your-children
76
 SFATURI PENTRU PĂRINŢI

 Acordă-i atenţie copilului tău!

 Rezistă tentației de a spune că TU ai dreptate!

 Ascultă cu atenție!

 Fă-ți timp pentru copilul tău!

 Stabilește limite clare în ceea ce privește comportamentul

copilului tău!

 Învață-ți copilul bunele maniere prin prisma

comportamentului tău!

 Spune-i copilului că îl iubeşti!

 Arată-i că îl iubești!

 Apreciază-ţi copilul!

 Nu avea aşteptări nerealiste!

 Răspunde-i copilului în așa fel încât acesta să și înțeleagă!

 Nu jigni copilul!

 Nu umili copilul!

 Nu-ţi compara copilul cu fraţii sau cu alţi copii!

 Fii un bun model pentru copilul tău!

 Respectă drepturile şi demnitatea copilului!

 Fii flexibil şi dispus să îţi schimbi ideile!

 Nu te enerva, nu țipa!
77
 Nu fi răutăcios!

 Exprimă-te clar şi hotarât!

 Oferă-i siguranţă!

 Fii afectuos!

 Fă-ţi timp pentru familie!

 Discută despre sex!

 Iubeşte-l necondiţionat!

 Nu-i fă morală în prezenţa prietenilor!

 Nu folosi violenţa!

 Tratează-ţi copilul ca partener nu ca subordonat!

 Încurajează-ţi copilul! Ajută-l să aibă încredere în el!

 Ţine familia unită!

 Creează-i amintiri plăcute din familie!

 Recunoaşte atunci când greşeşti!

 Respectă-ţi promisiunile - aşa nu-l vei dezamăgi!

78
 Bibliography:

1. Bradley, J. Michael (2003), Yes, Your Teen is Crazy!: Loving

Your Kid Without Losing Your Mind, Publisher: Harbor
Press.
2. Fenwick, Elizabeth , Smith, Tony (1998), Adolescence: The
Survival Guide for Parents and Teenagers, Dorling
Kindersley Publishers Ltd, 2nd Revised edition.
3. Greenberg, R. Barbara , Powell-Lunder A. Jennifer (2010),
Teenage as a Second Language: A Parent's Guide to
Becoming Bilingual, Publisher: Adams Media.
4. Hasson, Gill (2012), Cum să-ţi dezvolţi abilităţile de
comunicare, Bucureşti, Editura Polirom
5. Hemmen, Lucie (2012), Parenting a Teen Girl: A Crash
Course on Conflict, Communication and Connection with
Your Teenage Daughter, Publisher: New Harbinger
Publications, INC., Oakland.
6. Hines, Gill , Baverstock, Alison(2006), Whatever!: A down-
to-earth guide to parenting teenager, Publisher: Piatkus;
New edition.
7. Kastner, S., Laura, Wyatt, Jennifer (2009), Getting to
Calm: Cool-Headed Strategies for Parenting Tweens +
Teens, Publisher: ParenMap.
8. Keller, Jeff (2012), Atitudinea este totul. Schimbă-ţi
atitudinea ...şi îţi vei schimba viaţa!, Bucureşti, Editura
Curtea Veche
9. Ionescu, Mihaela, Negreanu, Elisabeta (2006), Educaţia în
familie. Repere şi practici actuale, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei. Laboratorul Teoria Educatiei, Bucureşti

79
10. Nicola,Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară,
Bucureşti , Editura Aramis
11. Papacioc, Arsenie (2003), Despre viaţa de familie şi
diverse probleme ale lumii contemporane, Bucureşti,
Editura Humanitas;
12. Pease, Allan& Barbara (2007) Abilităţi de comunicare,
Bucureşti, Editura Curtea Veche
13. Popescu Elena (2007), Cum să ne creştem copiii bine,
Bucureşti, Booklet;
14. Şchiopu, Ursula, Emil Verza (1997), Psihologia
vârstelor, Bucureşti;
15. Usinski, K.D., (1974), Omul ca obiect al educaţiei. O
experienţă de antropologie pedagogică, Bucureşti, Editura
Didactica si Pedagogica
16. Văideanu, George (1988), Educaţia la frontiera dintre
milenii, Bucureşti, Editura Politică
17. Wolf, E., Anthony (1991), Get Out of My Life, but
First Could You Drive Me & Cheryl to the Mall: A Parent's
Guide to the New Teenager, Revised and Updated,
Publisher: Farrar, Straus and Giroux, New York

http://www.advocatesforyouth.org
https://www.education.gov.uk
http://www.esrc.ac.uk
http://www.floridabar.org
http://www.sciencedaily.com
http://www.sfatulmedicului.ro

80