C9 Tipuri de familie

Familii nucleare
Conţine:
 Un cuplu căsătorit
 Partenerii sunt părinţii unor copii biologici sau adoptaţi
 Toţi membrii locuiesc împreună în acelaşi cămin
Acest tip de familie este cel mai dorit în toate societăţile, deoarece el permite:
 legătură mai strânsă între membrii familiei,
 relaţii democratice şi stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială,
 gradul de intimitate este mai mare,
 şansele de a fi satisfăcute nevoile afective, de siguranţă şi stabilitate pentru copii, cresc.

Familii extinse
Este formată din mai mulţi membri ai familiei, care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă două
sau trei generaţii: fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi.
Acest tip de familie subordonează familia nucleară şi, de cele mai multe ori, este formată din două
familii nucleare.
De exemplu, doi soţi cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinţii unuia dintre soţi (sau
doar cu un părinte).
Acest tip este foarte întâlnit în societăţile tradiţionale, dar nu numai. Ea se caracterizează prin
conservatorism al regulilor şi tradiţiilor familiale.
Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare şi funcţionare şi
celeilalte familii.
De exemplu, doi soţi care locuiesc cu părinţii vor tinde să adopte aceleaşi comportamente ca şi
părinţii, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele şi pot să se raporteze la dorinţa părinţilor lor ori
de câte ori doresc să întreprindă ceva.
De aceea, datorită acestei tendinţe la conservarea pattern-urilor de viaţă şi de relaţionare, deseori
tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care convieţuieşte, ceea ce determină scăderea
intimităţii şi a satisfacţiei maritale.
Nu de puţine ori se poate ajunge chiar la disoluţia cuplului nou constituit, datorită imixtiunii părinţilor
în relaţia acestuia sau prin tendinţa prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri.
În alte cazuri, cuplul tânăr este cel care dezorganizează cuplul parental prin revoltă sau perturbare a
relaţiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieţii familiale.
Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinţi atât pentru nepoţi, cât şi
pentru părinţii acestora, se poate ajunge la neclarităţi şi confuzii de rol atât pentru părinţi, cât şi
pentru copii, aceştia din urmă nemaiştiind de cine să asculte şi când.
Avantaje ale familiei extinse:
În primul rând, faptul că există mai mulţi membri înseamnă şi o mai mare varietate de modele de
comportament care pot fi adoptate de către copii.
Fiecare membru al familiei este diferit şi poate oferi o educaţie diferită.

1
De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenenţă şi siguranţă, care sunt
esenţiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor.
Este mult mai uşor să existe mai multe persoane care să permită un bun ataşament al copiilor, fapt
important în dezvoltarea lor emoţională, mai ales la nivelul încrederii în sine şi al abilităţilor de
relaţionare cu ceilalţi.
Totodată, într-o familie extinsă este mult mai uşor să se facă faţă sarcinilor gospodăreşti, crizelor
familiale şi să se îndeplinească funcţiile familiei.
Avantajele sunt cu atât mai mari şi mai evidente cu cât fiecare membru îşi cunoaşte şi îşi duce la bun
sfârşit rolul pe care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile celorlalţi, în special intimitatea.

Familii monoparentale
Este familia în care unul dintre părinţi nu există, copilul sau copiii fiind crescuţi doar de un singur
părinte.
Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului sau alegerii unei persoane de a deveni
părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va
lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia unui copil.
Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor sau decesului unui partener.
În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), această stare
de fapt având motive naturale, dar şi raţiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinţi mai
potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa).
Dar, în ultima vreme, asistăm la tot mai multe femei care îşi asumă rolul de mamă singură, prin
naşterea unui copil sau prin adopţie.
Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil şi uşor de realizat financiar,
persoanele care îşi asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie şi nivel crescut
de educaţie.
Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri copilul, dar, de regulă, ei apelează şi la persoane
din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.).
Există însă o diferenţă între mamele singure şi taţii singuri.
Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la
suprasolicitare şi tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii.
De asemenea, ele tind să preia şi rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaţilor părinţi
singuri.
În aceste familii este foarte evidentă:
modificarea regulilor
mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea
regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui;
taţii,dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai
restrictivi în unele reguli (de exemplu,venirea acasă seara a fetelor);
modificarea graniţelor dintre membri
graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând
relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat.

2
 Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult faţă de partener şi
propriii copii;
modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulţilor este redus la un singur adult.
Cine reprezintă modelul feminin şi cine pe cel masculin?
Cum vor proiecta ei modelul mamei şi pe cel al tatălui?
Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie,este foarte necesară,
chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului şi în abilităţile lui de
manifestare a intimităţii.

Familii vitrege
Acestea pot fi formate din părinţii naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau
reconstituite, dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul.
Ei vin cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni.
Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăţi pe care trebuie să le depăşească şi care provin
din pierderile suferite anterior formării lor.
Cele mai frecvente obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite sunt:
neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca „înlocuindu-l” pe
cel natural, această neacceptare fiind însoţită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie.

Aceste sentimente sunt însă destul de fireşti pentru copil şi pot să se diminueze în timp.
La această situaţie pot contribui şi atitudinile sau greşelile de comportament ale părinţilor,
cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau
admonesta copilul, tehnicile educative dure sau, pur şi simplu, diferite, pe care părintele
vitreg le foloseşte etc.;
copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie şi iubire după
recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală şi cea conjugală;
neacceptarea copilului de către părintele vitreg.
Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecţiune pentru copilul
partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă şi luptă împotriva sa.
De multe ori, părintele este cel care are nevoie să îşi ajusteze comportamentul, astfel încât să
poată să facă faţă acestei situaţii;
conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/sau copiii proveniţi din căsniciile lor
anterioare.
Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi sau iubiţi
decât noul copil al cuplului.
Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi decât fratele sau sora lor vitregă, atunci
când greşesc.

Familia cu un singur copil

3
Este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi.
Este tipul de familie care împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar şi previne
suprasolicitarea economică şi psihologică, determinată de prezenţa mai multor copii.
Dacă familia este funcţională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă şi el normal.
De regulă, el va simţi nevoia unui frate sau a unei surori.
Dacă nu va avea un văr care să ţină loc de frate, atunci el îşi va dori prieteni.
Astfel, în funcţie de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat sau, dimpotrivă, sociabil.
Copilul se simte în atenţia ambilor părinţi, ceea ce este un lucru bun, dar cresc şansele răsfăţului şi a
centrării excesive pe sine.
Poate, datorită suprainvestirii emoţionale a părinţilor, să rămână în starea de copil pentru multă
vreme, deşi, fizic, devine adult.
Pentru că trăieşte mai mult între adulţi, copilul interiorizează uşor trăirile acestora,ceea ce poate duce
la conflicte interioare şi la întârzierea sau accelerarea maturizării.

Familia cu doi copii

Este un model de familie foarte apreciat şi foarte întâlnit.
Marele avantaj este că fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze.
„Se au unul pe celălalt”, se spune deseori, accentuând faptul că oricând se pot ajuta şi sprijini.
Rolurile în casă sunt împărţite pe sexe şi în ordinea apariţiei.
Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales pentru dragostea părinţilor şi pentru resursele
materiale.
Competiţia este mai evidentă la fraţii apropiaţi ca vârstă.
Această competiţie nu este negativă, este chiar de dorit, pentru că ea stimulează abilităţile de
negociere şi de a face faţă societăţii, unde copilul va întâlni foarte mulţi egali, nu doar unul.

Familia cu trei sau mai mulţi copii

În aceste familii, fraţii au mari şanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt.
Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiţionale,
primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinţilor, adică de a ţine gospodăria, de a ajuta la
creşterea celorlalţi copii, de a lucra atunci când creşte mai mare.
Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoţional,
neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie.
Acest lucru poate determina tulburări de comportament şi alte simptome (inclusiv boli, insuccese
şcolare şi profesionale, dificultăţi de relaţionare).