Capitolul I Noţiuni Introductive: 1.1. Definiţie

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definiţie
Insuficinţa renală cronică reprezintă un sindrom cronic definit prin diminuarea
progresivă şi ireversibilă a ratei filtrării glomerulare (RFG) şi creşterea creatininemiei
secundar leziunilor organice ireversibile ale rinichilor. Aceşti parametri se pot modifica
secundar unor afecţiuni renale cronice bilaterale sau unilaterale (în caz de rinichi unic
congenital sau chirurgical) sau uneori după o afecţiune renală acută (necroza corticală
acută),după nefrectomie.
Insuficienţa renală cronică reprezintă incapacitatea rinichilor de a-şi asigura
funcţiile în urma distrugerii lent progresive a nefronilor, atât în nefropatiile bilaterale cât şi în
cazul unui rinichi unic anatomic sau funcţional.
Sindromul uremic sau uremia reprezintă un sindrom clinic care apare în stadiul
terminal al insuficienţei renale cronice datorită retenţiei substanţelor azotate şi tulburărilor
electrolitice şi care se manifestă prin numeroase semne clinice.
I.2. Clasificare
 Stadiul compensat sau faza de latenţă;
 Stadiul decompensat sau faza manifestată;
 Stadiul terminal sau uremic.
Insuficienţa renală cronică stadiu compensat în stadiul compensat - latent – rinichiul
reuşeşte să asigure homeostaziile organismului. Nu există retenţie azotată. Diferenţierea din
punct de vedere funcţional a unui rinichi sănătos de unul bolnav poate fi efectuată cu ajutorul
unor probe funcţionale. Limitarea capacităţii de concentraţie sub 1025 sau o osmolaritate
urinară inferioară valorii de 850 mosm/l arată că bolnavul se află în insuficienţă renală cronică
compensată.
Insuficienţa renală cronică stadiu decompensat în stadiul decompensat al insuficienţei
renală acută este caracteristică alterarea profundă a funcţiei renale. Distrugerea progresivă a
masei nefronice provoacă o mare varietate de tulburări biochimice şi numeroase semne
clinice. Sarre consideră că între stadiul compensat şi cel decompensat există un stadiu
intermediar, ce poate fi observat la numeroşi bolnavi, numit de ,,retenţie compensată’’,
caracterizat printr-o creştere uşoară până la moderată a ureei şi a creatininei plasmatice, care
rămâne constantă uneori timp de mai mulţi ani.
1
¹ Prof. Adrian Covic, Nefrologie principii teoretice şi practice, Editura Medicală ,Bucureşti 2010 ,pag.580
Starea se menţine satisfăcătoare. În stadiul de retenţie compensată, are loc un echilibru
între substanţele azotate formate şi cele excretate în condiţiile reducerii masei nefronice.
Retenţia substanţelor azotate reprezintă un mecanism regulator, necesar eliminării acestor
substanţe. După faza de retenţie compensată se instalează stadiul propriu-zis de IRC
decompensată sau preuremie.
Semnele clinice ale insuficienţei renale cronice decompensate se manifestă de obicei
în stadiile avansate şi multe din ele nu au o explicaţie clară. Unele tulburări biochimice sunt
asimptomatice. În ultimul deceniu s-a acordat o mai mare importanţă studiilor privind
complicaţiile osoase şi neurologice, care au devenit mai evidente în urma aplicării
tratamentului prin hemodializă cronică. Debutul clinic al insuficienţei renale cronice
decompensate este insidios. Primele semne sunt poliuria şi nicturia, după care se instalează o
stare de oboseală, scăderea capacităţii de muncă, apariţia tulburărilor digestive, mai cu seamă
anorexia şi senzaţia de greaţă, în special dimineaţa. Bolnavul devine palid datorită anemiei iar
într-un stadiu mai tardiv poate apare şi dispneea.
Manifestările clinice şi biochimice caracteristice insuficienţei renale cronice
decompensate pot fi sistematizate în modul următor:
Tulburările stării generale - apare o stare de epuizare fizică şi psihică, pierderea
progresivă a capacităţii de muncă, slăbirea, topirea musculaturii şi în cazurile avansate apatie
şi somnolenţă.
Tulburările digestive sunt tulburări dispeptice, inapetenţă până la repulsia faţă de
alimente, uscăciunea gurii, greaţă urmată de vărsături, leziuni de gastrită şi gastro -
enterocolită. Manifestările digestive însoţite de o pierdere de apă şi electroliţi agravează şi
mai mult deficitul funcţional al rinichiului prin asocierea cu un grad de insuficienţă renală
funcţională.
Manifestările cutanate se caracterizează printr-o paloare galben-murdară a
tegumentelor şi mucoaselor datorită anemiei, hiperhidratării şi depunerii ucromogenului în
ţesutul gras subcutanat.
Tulburările cardiovasculare: insuficienţa cardiacă se poate instala la bolnavii cu
insuficienţă renală cronică consecinţă a HTA, alterării coronariene, tulburări metabolice şi
anemiei, pericardita se manifestă prin dureri precordiale şi dispnee, hipertensiunea arterială
incapacitatea rinichiului de a secreta sodiul.
Tulburări respiratorii se pot manifesta sub forma unei bronşite, a astmului uremic,
dispneei Cheyne-Stokes şi a respiraţiei Kussmanului.
2 Prof. Adrian Covic, Nefrologie principii teoretice şi practice, Editura Medicală ,Bucureşti 2010 ,pag.580
2
Anemia şi tulburările hematopoezei la bolnavii cu anemie severă azotemia depăşeşte
130-150 mg%, creatinina 3 mg%. Anemia poate fi produsă prin două mecanisme: factorul
hemolitic şi a altor factori secundari, insuficienţa medulară relativă.
Tulburările neurologice: manifestări centrale şi manifestări periferice ca:
 Alterarea activităţii secretoare a rinichiului;
 Retenţia substanţelor azotate în sânge şi ţesuturi;
Tulburarea echilibrului electrolitic: sodiul chiar în fazele avansate chiar distrugerea
masei nefrotice atinge 90% nu există o retenţie de sodiu, echilibru sodic fiind menţinut multă
vreme stabil la o ingestie între 2-8g; Kaliul în insufienţa renală cronică conservată kaliemia se
menţine în limite normale excreţia kaliului nefiind tulburată chiar dacă există o diminuare
accentuată.
Tulburările echilibrului hidric sunt strâns legate de dezechilibrele sodiului:
hiperhidratarea extracelulară, deshidratarea extracelulară, hiperhidratarea celulară, intoxicaţia
cu apă, deshidratarea intracelulară.
Tulburările echilibrului acidobazic, datorită reducerii masei nefrotice cantitatea de
ioni legată de anionii nevolatili devine superioară faţă de posibilităţile de excreţie ale
rinichiului. În urma determinării în urină a Ph-ului se pot deosebi două tipuri de acidoză
renală: acidoza din insuficienţa renală cronică, reabsorbţia bicarbonatului .
Tulburările metabolismului fosfocalcic şi complicaţiile osoase se observă dereglarea
metabolismului fosfocalcic la care se asociază şi prezenţa leziunilor osoase. Sunt în strânsă
legătură cu apariţia osteodistrofiei renale. Se poate prezenta aspectul leziunilor de tip
osteomalacic, ostită fibroasă, osteoscleroză.
Tulburările metabolismului glucidic la o categorie de bolnavi cu insuficienţă renală
cronică se poate evidenţia o tulburare a metabolismului glucidic caracterizată prin creşterea
glicemiei.
Insuficienţa renală cronică stadiul terminal stadiul terminal al insuficienţei renale
cronice poate fi accelerată printr-un accident inercurent sau printr-o complicaţie cardio-
vasculară. Evoluţia este lentă şi progresivă prezentând aspectul clinic cunoscut al comei
uremice.
Tulburările stării generale - se observă slăbirea în greutate, topirea musculaturii,
epuizare fizică, stare generală alterată.
3
Tulburări nervoase - se manifestă prin algii, crampe musculare, tresăriri ale
muşchilor, fibrilaţii musculare, contracturi ale unui muşchi ori a unui grup muscular sau
convulsii generalizate.
Tulburări digestive - anorexie, greaţă, vărsături, sughiţ, stomatite, faringită, gastrită şi
hemoragiik datorită ulceraţiilor pe tubul digestiv.
Tulburări cardio-vasculare - sunt pericardita uremică, insuficienţă cardiacă în urma
hipertensiunii arteriale şi hipovolemia.
Tulburări hemoragipare - tulburări ale hemostazei manifestată prin hemoragii la
nivelul mucoaselor (epistaxis, hematemeză, melenă, metroragii) şi cutanate ( echimoze,
hematoame).
1.3. Etiologie
Cauza cea mai frecventa a insuficienţei renale cronice este diabetul zaharat (diabet de
tip 1 sau 2). Această boală afectează vasele sangvine mici, inclusiv cele ale rinichilor,
determinând insuficienţa renală.
Alte cauze ale insuficienţei renale cronice sunt:
 Hipertensiunea arterială;
 Obstrucţia căilor urinare datorită unei hipertrofii a prostatei;
 Calculi renali, tumori, sau refluxul vezico-ureteral (întoarcerea urinei înspre vezică
către rinichi);
 Boli renale boala polichistică a rinichilor caracterizată prin prezenţa a numeroase
chisturi la nivelul rinichilor;
 Glomerulonefrita (inflamaţia glomerulilor) ;
 Pielonefrita (infecţia rinichiului);
 Stenoza de arteră renală se referă la ingustarea sau obstrucţia arterei renale. La
persoanele în vârstă, obstrucţiile sunt deseori rezultatul formării de depozite de grăsimi (placi
de aterom) pe peretele arterei (arteroscleroză);
 Stenoza de arteră renală poate afecta şi femeile tinere sub forma unei afecţiuni numite
displazie fibromusculară, care determină îngroşarea pereţilor arteriali. Ambele boli sunt
asociate cu o creştere a tensiunii arteriale;
 Bolile autoimune, precum lupus eritematos diseminat;
 Utilizarea excesivă de medicamente metabolizate prin rinichi ;
 Toxinele expunerea continuă la substanţe chimice, precum tetraclorura de carbon şi
plumbul (din vopselele cu plumb, ţevile din plumb, materiale de lipit, bijuterii şi alcoolul
distilat din carburatoarele maşinilor vechi) pot duce la insuficienţa renală cronică.
4
1.4. Epidemiologie
Prevalenţa bolii cornice de rinichi în populaţia generală în diverse ţări ale lumii este
situată cu aproximaţie între 10% şi 20%. În SUA studiile epidemiologice naţionale NHANES
au arătat o creştere cu aproximativ 50% a acestei prevelenţe.
În România boala cronică de rinichi a fost depistată la 45,5% dintre pacienţii unui
centru antidiabetic la 34,1% dintre cei spitalizaţi cu accidente vasculare în cursul unui an într-
o clinică de neurologie şi la 34,4% din cei cu afecţiuni cardiovasculare internaţi într-o secţie
de nefrologie.
Studiile NHANES au arătat că prevalenţa studiilor incipiente şi medii ale BCR sete
mult mai comparative cu studiile avansate .Acest lucru se datorează mortalităţii foarte ridicate
a bolnavilor cu BCR moderată , mortalitate atribuită în apropape jumătate din cazuri
complicaţii cardiovasculare, cu alte cuvinte, aceşti pacienţi au un risc mare de a deceda
înainte de a ajunge la boala cronică de rinichi faza terminală.
Rata mortalităţii în BCRT este şi mai ridicată astfel riscul de deces al unui pacien t
dializat cu vârsta de 25 şi 34 de ani este similar cu cel al unei persoane făr3 BCR în vârstă de
75-85 de ani.
5
CAPITOLUL II
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A RINICHILOR
2.1.Noţiuni de anatomie
Aparatul renal este alcătuit din rinichi şi căile urinare.
Rinichii produc urina, care reprezintă o soluţie apoasă cu substanţele de degradare
provenite din alte organe. Astfel este reglată compoziţia mediului intern al organismului,
respectiv echilibrul hidroelectrolitic şi al altor substanţe ce compun acest mediu. Formarea
urinei se face în două faze. La început se realizează un ultrafiltru din plasmă sangvină, urina
primară, care conţine substanţele pătrunse din sânge la o concentraţie egală cu cea din sânge
cu excepţia proteinelor. Cantitatea urinei primare este de aproximativ 150 litri/24 ore. Apoi,
unele substanţe (în principal glucoza şi apa) sunt reabsorbite în sânge, realizându-se astfel
urina secundară. Urina este evacuată prin căile excretorii, respective bazinet, ureter, vezică şi
uretră. Rinichiul exercită, de asemenea, funcţii endocrine asupra presiunii arteriale şi
hematopoezei.
Anexa nr.1. Anatomie rinichi¹

Rinichii sunt organe retroperitoneale, cel stâng fiind situat mai sus decât cel drept.
Au formă de bob de fasole şi prezintă:
 două feţe, anterioară (facies anterior) şi posterioară (facies posterior);
 două margini, una laterală convexă (margo lateralis) şi cealaltă medială (margo
medialis), în care se înfundă sinusul renal;
5 Voiculescu I.C & Petriciu I.C, Anatomia şi fiziologia omului, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, p.400
¹ http://anatomie.romedic.ro/rinichii
6
 în adâncul lui se găseşte hilul renal (hilus renalis); doi poli, unul superior (extremitas
superior) şi unul inferior (extremitas inferior), axul lor vertical fiind oblic în jos şi în afară, iar
cel transversal oblic înapoi şi în afară.
Măsoară circa 12x6x3 cm., cântăresc între 120 – 200 g. şi sunt de culoare roşie – brună şi
de consistenţă fermă. Rinichii sunt situaţi retroperitoneal, în regiunea lombo-diafragmatică, în
loja renală, care are drept limite: superior, un plan transversal ce trece prin vertebra T11 ;
inferior, tot un asemenea plan ce trece la nivelul vertebrei L3; lateral, un plan parasagital, prin
vârful coastei a XII-a; medial, linia paravertebrală. Polul renal superior se găseşte în spaţiul
subfrenic, iar cel inferior, în spaţiul sublombar. Irigaţia rinichilor, funcţia renală necesită un
flux sangvin important reprezentat de circa 20% din sângele trimis, de către cord, în circulaţie.
Arborele vascular al rinichiului are o dispoziţie particulară.
CĂILE EXCRETOARE ALE RINICHIULUI
Urina formată este eliminată în exterior prin căile excretorii, alcătuite din caliciile mici
(calyces renales minores), caliciile mari (calyces renales majores), pelvisul renal (pelvis
renalis), ureterul (ureter), vezica urinară (vesica urinaria) şi uretra. Calicele, pelvisul renal şi
ureterul alcătuiesc şi o regiune topografică numită pieloureterală, delimitată superior, de un
plan transversal.
Ureterul, este un conduct musculo-membranos care uneşte pelvisul renal cu vezica
urinară şi străbate, în lung, cavităţile abdominală şi pelvină. Este retroperitoneal şi are o
lungime de cca 30 – 35 cm.
Vezica urinară - dispoziţia fasciilor şi a peritoneului pelvin determină formarea unei
loji viscerale cu deosebită importanţă clinică şi chirurgicală – loja vezicii urinare. Vezica
urinară este un rezervor musculo-membranos în care se deschid ureterele, ce aduc urina
excretată de rinichi şi care este eliminată prin uretră în afara organismului, urina fiind reţinută
în vezică între micţiuni.
Vezica prezintă un vârf, un fund, opus vârfului ca orientare, loc de unde porneşte
uretra. Porţiunea dintre vârf şi fund formează corpul vezicii, de la nivelul căreia pleacă lateral
ligamentele ombilicale mediale, rezultate din obturarea arterelor ambilicale. Capacitatea
medie vezicală este de 250 – 350 ml, existând variaţii marcate în funcţie de vârstă, sex, stări
patologice etc.
Uretra se prezintă diferit la bărbat şi la femeie. Uretra masculină, este un segment
comun al aparatului urinar şi genital. Uretra începe la nivelul orificiului uretral al vezicii
urinare (orificium urethrae internum) şi se termină la nivelul meatului urinar (orificium
urethrae externum), situat la capătul liber al glandului penisului. Uretra se împarte în patru
porţiuni: intramurală, de la baza vezicii urinare, foarte scurtă; prostatică, lungă de 3 cm, care
7
trece prin prostată (pars prostatica); membranoasă (pars membranacea), ce străbate diafragma
urogenitală; spongioasă înglobată în corpul spongios al penisului ţin corpul cavernos al
uretrei).
STRUCTURA RINICHIULUI
Rinichiul este alcătuit din două parţi: capsula renală şi ţesutul sau parenchimul renal.
Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliş fibro-elastic, care acoperă toată suprafaţa
rinichiului şi care aderă la parenchimul subdiacent. Parenchimul renal este alcatuit din două
zone: o zonă centrală numită medulară ; o zona periferică , numită corticală.
Anexa nr.2. Anatomie rinichiului ²

Medulara prezintă, pe secţiune nişte formaţiuni de aspect triunghiular numite
piramidele lui Malpighi. În număr de 7 până la 14, ele sunt orientate cu baza spre periferie,
către corticală, şi cu vârful spre centrul, catre hilul renal.
Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite şi poartă numele de papile renale. Suprafaţa
fiecarei papile renale este perforată de un număr variabil de orificii (15 - 20) care alcătuiesc
aria ciuruită ( aria cribosa). Prin aceste orificii se scurge urina prin tubii colectori Bellini în
calicele renale mici. Suprafaţa piramidelor renale are aspect striat, determinat de tubii
colectori Bellini şi arterele drepte adevărate care străbat piramidele Malpighi în tot lungul lor,
de la bază la vârf. Fiecare piramidă Malpighi are semnificaţia unui lob renal, cea ce înseamnă
că un rinichi are tot ataţia lobi câte piramide Malpighi are. Între piramide se găsesc coloanele
Bertin, care sunt prelungiri ale corticalei în medulară.
² http://anatomie.romedic.ro/rinichii
8
Corticala prezintă pe secţiune formaţiuni de aspect triunghiular, numite piramide
Ferrein, în numar de 300 - 500 pentru fiecare piramidă Malpighi. Aceste piramide Ferrein sunt
orientate invers decât piramidele malpighiene, adică cu baza spre centru, la baza piramidelor
Malpighi, şi cu vârful spre periferie, fără să atingă capsula renală. Fiecare piramidă Ferrein
are semnificaţia unui lobul renal şi reprezintă prelungiri ale medularei în corticală. Între
piramidele Ferrein se află aşa-numitul labirint, în care se gasesc corpusculii renali vase
sangvine şi tubi uriniferi în direcţii variate. Nefronul reprezintă unitatea anatomică şi
funcţională a rinichiului.
Numărul nefronului este mare, mai mult de un million pentru fiecare rinichi. În
alcătuirea unui nefron intră : capsula Bowman şi un sistem tubular. Capsula Bowman
reprezintă porţiunea iniţială a nefronului. Ea este situată în corticală şi are forma unei cupe cu
pereţi dubli, prezentând doi poli: un pol vascular, prin care intră în capsula arteriolă aferentă
care se capilarizează formând un ghem de capilare, numit glomerulul renal Malpighi, şi prin
care iese din capsula arteriolă aferentă; un pol urinar, situat în partea opusă celui vascular.
Foiţa internă a capsulei Bowman este formată din celule turtite şi se mulează intim pe
ghemul de capilare al glomerulul renal Malpighi. Foiţa externă a capsulei se continuă cu tubul
contort proximal. Capsula Bowman, împreună cu glomerulul renal, formează corpusculul
renal Malpighi. Sistemul tubular, situate în continuarea capsulei Bowman, este alcătuit din
mai multe segmente care, în totalitate, măsoară 3 - 4 cm. Acestea sunt tubul contort proximal,
cu o lungime de 15 mm, este un tub încolăcit, situat în corticală, în imediata apropiere a
capsulei Bowman. Prezintă în structura sa un epiteliu simplu cubic cu margine în perie, care
reperezintă substratul morfologic al unei intense activitaţi de resorbţie şi ansa Henle, situată
în continuarea tubului contort proximal, este formată din doua ramuri: un ram descendent, mai
subţire, care trece din corticală în medulară, unde face o buclă numită ansă propriu-zisă; un
ram ascendent, mai gros, care se reîntoarce din medulară în corticală (funcţional, ansa Henle
participă la procesul de concentraţie şi diluţie ); tubul contort distal, un tub răsucit, situat în
corticală, în continuarea ansei Henle.
Tubul contort distal este format din două porţiuni: o porţiune dreaptă şi o porţiune
contortă (întortocheată). Limita dintre cele două porţiuni ale tubului contort distal este
marcată de prezenţa unei structuri de tip particular, numita macula densa, care face parte din
aparatul juxtaglomerular. La exterior, această limită corespunde punctului de contact dintre
segmentul distal şi corpusculul renal de care aparţine.
Contactul se face la nivelul polului vascular al corpusculului. Aparatul juxtaglomerular
are rolul de a regla activitatea rinichilor şi de a secreta renina si eritropoietina. Mai mulţi tubi
contorţi distali se varsă într-un tub colector Bellini, care nu face parte din nefron. Într-un tub
9
colector Bellini drenează 5000 - 6000 tubi contorţi distali. Tubul colector Bellini trece din
corticală în medulară, străbătând piramidele Malpighi de la bază până la vârf, unde se varsă în
calicele renale mici prin orificiile de pe suprafaţa papilelor renale. Întreg sistemul tubular al
rinichilor are o lungime de 60 - 80 km şi o suprafaţă totală de circa 5 mp.
Vascularizaţia rinichiului este asigurată de artera renală, ramura viscerală din aorta
abdominală. Artera renală pătrunde în rinichi prin hilul renal şi de la acest nivel ramuri
prepielice ( 2 - 4 ), care trec înaintea bazinetului şi ramuri retropielice (de obicei una), care
trec înapoia bazinetului. De aici pornesc arterele interlobare care merg printre piramidele
Malpighi, în coloanele Bertin. Ajunse la baza piramidelor Malpighi, arterele interlobare devin
artere arcuate şi merg la limita dintre medulară şi corticală. Au un caracter terminal, adică nu
se anastomozeaza între ele.
Din arterele arcuate pornesc în corticală, printre piramidele Ferrein, arterele
interlobulare, care vascularizează corticala până la capsula renală. Tot de la acest nivel
pornesc în medulară arterele drepte adevărate sau “ în ploaie” care vascularizează piramidele
Malpighi de la bază la vârf, de-a lungul tubilor colectori Bellini. Din arterele interlobulare se
desprind arteriolele aferente care intră în capsula Bowman prin polul vascular, unde se
capilarizează şi formează glomerulul renal Malpighi, din care ia naştere apoi arteriola
eferentă, mai subţire decât cea aferentă.
Aceasta iese din capsula Bowman tot prin polul vascular, după care se recapilarizează
în pereţii tubului urinifer. Sângele venos este colectat de capilare dispuse la periferie, sub
capsula renală, numite stelele Verheyen. Din această reţea, venele au un traiect invers arterelor
şi sunt reprezentate de venele interlobulare, venele arcuate, venele interlobare, care se varsă în
venele pre şi retropielice, iar aceste în vena renală. În vena renală stângă se varsă şi vena
testiculară la bărbat sau ovariană la femeie. Venele renale se deschid în vena cavă inferioară.
Limfa rinichiului este colectată de vase limfatice care merg cu venele şi care o drenează în
ganglionii aortici.
Rinichiul are o intervenţie vegetativă simpatică şi parasimpatică. Inervaţia vegetativă a
rinichilor provine din plexul celiac, mesenteric superior şi aortico-renal, care conţin fibre din
lanţul simpatic (nervii splanhnici ) şi fibre vagale mai puţin numeroase. Cea mai mare parte a
fibrelor nervoase abordează rinichiul sub forma plexului renal ce se alătură arterei renale şi
ramurilor ei. Nervii au o acţiune vasomotorie, reglând debitul sangvin al rinichiului.
CĂILE DE ELIMINARE A URINII
Căile urinare sunt reprezentate de calicele renale mici, mari, bazinet, ureter, vezică
urinară şi uretră. Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi şi confluează
în trei calice renale mari: superior, mijlociu şi inferior. La rândul lor, calicele renale mari se
10
unesc şi formează bazinetul. Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza
la rinichi şi cu vârful spre ureter. Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care uneşte vârful
bazinetului cu vezica urinară.
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, fiind porţiunea cea mai dilatată a căilor
urinare. Ea acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere, şi o evacuează în
mod discontinuu, ritmic, de 4 - 6 ori în 24 de ore, prin actul micţiunii. Vezica urinară este
aşezată în pelvis şi are o formă globuloasă. Uretra este un conduct care, la bărbat, e mai lungă
decât la femeie. Ea este segmentul evacuator al aparatului urinar, prin care urina este
eliminată din vezică în timpul micţiunii. La bărbat, este un organ comun atât aparatului urinar,
cât şi celui genital, servind pentru micţiune şi pentru ejaculare. La femeie, uretra este un organ
care serveşte numai pentru eliminarea urinei din vezică, este prevăzută cu un sfincter intern,
neted, la joncţiunea cu vezica urinară, şi cu un sfincter extern, striat.
2.2. Noţiuni de fiziopatologie
Prin formarea urinii, rinichiul îndeplineşte o serie de funcţii importante pentru
organism. Acestea sunt funcţia de eliminare ( excreţii ) a celor mai mulţi produşi finali ai
metabolismului. Elimină substanţele inutile şi toxice rezultate din metabolismul proteinelor:
baze cuaternare, uree, acid uric, creatinină, fosfaţi, sulfaţi, amoniac, fenoli, crezoli, indoli,
scatoli şi indoxilul care ia naştere în urma proceselor de putrefacţii intestinală, sub formă de
indicant; elimină, ca atare sau sub formă de metaboliţi hidrosolubili, mare parte de
xenobiotice.
Funcţia de menţinere a homeostaziei mediului intern: reglarea echilibrului hidro-
electrolitic, reglarea echilibrului acido-bazic, menţinerea concentraţiei relative şi absolute a
constituenţilor normali al plasmei sangvine (glucoză, vitamine, aminoacizi). La realizarea
acestor funcţii participă atat glomerulul – funcţia glomerulară cât şi tubul – funcţia tubulară.
Cei doi rinichi conţin împreună 2 milioane de nefroni, fiecare nefron fiind apt să producă
urină. Unitatea funcţională a rinichiului, nefronul, este alcătuită din glomerulul, ce are
asociate arteriolele aferente şi eferentă, şi din tubul renal.
Glomerulul este alcătuit din capsula Bawman şi 20 – 40 anse capilare adăpostite de
aceasta. Tubul renal începe cu capsula Bawman şi se continuă cu tubul proximal; acesta este
urmat de ansa Henle (alcătuită dintr-o porţiune descendentă subţire şi o porţiune ascedentă
prevăzută cu două segmente , unul subţire şi unul gros) tubul distal, tubul colector cortical şi
tubul colector medular (sau tub colector).
11
Mai multe tuburi colectoare confluează formând tuburi colectoare din ce în ce mai
mari, care se vor deschide la nivelul pelvisului renal prin vârful papilelor renale. Papilele sunt
proeminenţe conice ale medularei, care proemină în calicele renale şi care sunt recesuri ale
pelvisului renal. În fiecare rinichi sunt aproximativ 250 tuburi colectoare mari, fiecare
adunând urină de la aproximativ 4000 de nefroni.
TIPURI DE NEFRONI
Nefroni corticali reprezentând 85% din numărul total de nefroni, ai glomerulului,
situate în cortexul renal (porţiune externă a rinichiului) şi au ansa Henle scurtă ce ajunge doar
în stratul extern al medularei renale (porţiune internă a rinichiului).
Nefroni juxtomedulari – au glomerulul situat la jocţiunea dintre corticală şi
medulară, având anse Henle lungi, ce coboară adânc în medulară, uneori ajungând la nivelul
papilelor renale fiind extrem de importanţi în mecanismul contracurent, prin care rinichiul
produce urina concentrată. Reţeaua capilară peritubulară primeşte sânge din arteriorele
eferente, sânge care a trecut deja prin glomerul. Cea mai mare parte a reţelei capilare
peritubulare se găseşte în cortexul renal de-a lungul tubilor proximali, tubilor distali şi tubilor
colectori corticali.
Din porţiunile mai profunde ale acestei reţele se desprind ramuri capilare lungi, care
formează anse, numite vasa recta, ce intră adanc în medulară, însoţind ansele Henle până la
capilarele renale, apoi se reîntorc în cortex şi se varsă în venele corticale. Debitul sanguin este
de aproximativ 1200 ml/min (420 ml/100 g ţesut/min). În condiţii bazate, debitul sanguin
renal reprezintă 20% din debitul cardiac de repaus. Există două paturi capilare asociate
nefronului: glomerulul şi capilarele peritubulare. Patul capilar glomerular primeşte sânge din
arteriola aferentă iar din aceasta reţea capilară sângele ajunge în patul capilar peritubular, prin
arteriola eferentă, care opune o rezistenţă la fluxul de sânge.
Patul capilar glomerular este un pat capilar de înaltă presiune, în timp ce capilarele
peritubulare sunt un pat capilar de joasă presiune. Datorită presiunii ridicate din glomerul
acesta funcţionează într-un mod similar cu capătul arterial al capilarelor tisulare filtrând în
permanenţă din glomerul în capsula Bawman. Presiunea scăzută din capilarele peritubulare
face ca acestea să funcţioneze în acelaşi mod ca şi capătul venos al capilarelor tisulare,
lichidul fiind absorbit continuu în capilare.
Un segment particular al sistemului capilar peritubular îl reprezintă vasa recta, care are
un rol deosebit în procesul de concentrare a urinii. Presiunile în circulaţia renală - presiunea
sângelui este de aproximativ 100 mm Hg. - în arterele arcuate iar în venele ce drenează
sângele este în final de 8 mm Hg. Zonele principale de rezistenţă sunt: arterele renale mici
arteriola aferentă şi arteriola eferentă. La nivelul glomerulului, presiunea este de aproximativ
12
60 mm Hg iar în capilarele peritubulare de 13 mm Hg. Formarea urinii finale este rezultatul
următoarelor procese: filtrarea glomerulară, reabsorţia, secreţia tubulara.
FILTRAREA GLOMERULARĂ ŞI FILTRATUL GLOMERULAR
Lichidul care filtrează prin glomerul în capsula Bawman este numit filtrat glomerular,
iar membrana capilarelor glomerulare este numită membrană glomerulară şi are câteva
particularităţi, fiind alcătuită din câteva straturi importante: endoteliul capilar, membrană
bazală, un strat de celule epiteliale.
În profida numărului de straturi, permeabilitatea membranei este de 100 – 500 ori
mai mare decat a capilarelor obişnuite. În acelaşi timp, ea are o selectivitate foarte mare în
privinţa dimensiunii: substanţele cu masa moleculară de 5200 filtrează la fel de uşor ca apa,
dar din proteinele cu masă moleculară de 69000 filtreză doar 0,5%; din acest motiv, practic,
putem considera că membrana glomerulară este aproape impermeabilă pentru proteinele
plasmatice, dar are o permeabilitate foarte mare pentru toate celelalte substanţe dizolvante în
plasma normală. Filtratul glomerular are aproape aceeaşi compoziţie ca şi lichidul care
filtrează în interstiţii la capătul arterial al capilarelor. Se consideră că, practic, filtratul
glomerular este o plasmă care nu conţine proteine în cantităţi semnificative.
Debitul filtrării glomerulare
Cantitatea de filtrare glomerular care se formează într-un minut prin toţi nefronii
ambilor rinichi se numeşte debitul filtrării glomerulare. Normal, acesta este de aproximativ
125 ml/min (zilnic, 180 l). Peste 99% din filtrat este reabsorbit în mod normal în tubi
uriniferi, restul trecând în urină. Fracţia de filtrare este procentul din debitul plasmatic renal
care devine filtrat glomerular, dacă debitul plasmatic prin ambii rinichi este de 650 ml/min, iar
debitul normal al filtrării glomerulare este de 125 ml / min., atunci fracţia de filtrare este de
aproximativ 20 %. Dinamica filtrării prin membrana glomerulară. Forţele care realizează
filtrarea la nivelul glomerulului în capsula Bawman sunt:
 Presiunea din capilarele glomerulare (valoarea sa medie este de 60 mm Hg.), care
determină filtrarea;
 Presiunea din capsula Bawman, în exteriorul capilarelor, care se opune filtrării
(aproximativ 18 mm Hg);
 Presiunea coloid – osmotică a proteinelor plasmatice din capilare, care se opune
filtrării (deoarece 20% din plasma din capilare filtrează în capsula Bawman, concentraţia
proteinelor creşte cu 20% pe masură ce sângele curge de la capătul arterial la cel venos al
capilarului glomerular;
13
 în mod normal, presiunea coloid-osmotică este de 28 mmHg la intrarea în capilarele
glomerulare, creşte la 36 mmHg la ieşirea din aceste capilare, iar presiunea coloid – osmotică
medie este de 32 mmHg ).
 Presiunea coloid-osmotică a proteinelor din capsula Bawman (considerată 0). Astfel ,
presiunea efectivă la filtrare este de 60 mmHg – 18 mmHg -32 mm Hg = 10 mmHg.
Factori care influenţează filtrarea glomerulară
Creşterea debitului sangvin la nivel renal determină creşterea debitului filtrării
glomerulare, deoarece are loc creşterea presiunii din capilarele glomerulare, cât şi scăderea
presiunii coloid-osmotice medii (prin mărirea cantităţii de plasmă ce intră în glomeruli,
filtrarea lichidului din plasmă va produce o creştere mică a concentraţiei proteinelor şi a
presiunii coloid – osmotice).
Constricţia arteriolei aferente scade debitul sanguin prin glomerul şi de asemenea şi
presiunea glomerulară; ambele efecte scad debitul filtrării. Invers, dilatarea arteriolei aferente
creşte debitul filtrării glomerulare.
Constricţia arteriolei eferente creează un baraj la ieşirea sângelui din glomerul. Ca
urmare, presiunea glomerulară va creşte ducând la o mărire a debitului filtrării glomerulare.
Totuşi, în acelaşi timp, scade fluxul sangvin, iar dacă constricţia arteriolei eferente este
moderată sau mare, plasma va rămâne un timp mai îndelungat în glomerul şi cantităţi
suplimentare de lichid se vor filtra din capilare. Aceasta va duce la o creştere excesivă a
presiunii coloid-osmotice, ceea ce va determina o scădere paradoxală a debitului filtrării
glomerulare, în pofida presiunii glomerulare crescute.
Controlul debitului filtrării şi al debitului sanguin renal
În cea mai mare parte, debitul sangvin renal şi cel al filtrării glomerulare sunt reglate
împreună prin mecanisme locale de control prin feed-back, cu ajutorul cărora aceste debite
sunt menţinute la nivele constante, adică sunt” autoreglate”. Debitul filtrării glomerulare
rămâne în mod constant, având variaţii foarte mici, chiar şi în cazul unor variaţii ale presiunii
arteriale sistemice (de la 75 mm Hg la 160 mm Hg).
Acest efect este numit autoreglarea debitului filtrării glomerulare şi este foarte important
pentru asigurarea eliminării prin urină a substanţelor nefolositoare şi reabsorţia celor
necesare.Fiecare nefron este prevăzut cu două mecanisme speciale de feedback de la tubul
distal la arteriolele periglomerulare: un mecanism de feedback vasodilator al arteriolei
aferente şi un mecanism de feedback vasoconstrictor al arteriolei eferente.
14
Combinaţia celor două este numită feedback tubulo-glomerular şi este posibilă cu
ajutorul complexului juxtaglomerular.
Secreţia tubulară principala modalitate de curăţire a plasmei de cataboliţii azotaţi
neutilizabili este filtrarea; secreţia tubulară completează funcţia de eliminare a unor substanţe
acide sau toxice, precum şi a unor medicamente; prin secreţie rinichii intervin şi în reglarea
concentraţiei plasmatice a unor constituenţi obişnuiţi ( K , acid uric, creatinină ); mecanismele
secreţiei sunt: active şi pasive; sensul transportului este inversat din interstiţiul peritubular
înspre interiorul tubului; procesele de secreţie pot avea loc pe toată lungimea nefronului;
Secreţia de H secretând ionii de hydrogen rinichiul participă la reglarea echilibrului
acido bazic în acidoze , ph-ul urinar poate să scadă pana la 4,5 iar în alcaloză poate creşte
până la 7,5.
Secreţia de K are loc în tubul contort distal , prin mecanisme active şi pasive ; prin
secreţie de potasiu rinichiul asigură menţinerea normală a potasemiei.
Secreţia de NH3 la nivelul celulei tubulare proximale se află o enzima (glutaminaza) care
desface glutamine în amoniac şi acid glutamic; amoniacul este eliminat în urină iar acidul
glutamic este reabsorbit în sânge; amoniogeneza renală reprezintă o modalitate de excreţie
suplimentară de protoni fară o acidifiere suplimentară a urinii. surplusul de protoni eliminaţi
se leagă de NH3 rezultând ionul amoniu care se elimină împreună cu clorul sub formă de
clorură de amoniu.
Conceptul de “Clearance plasmatic“ este folosit pentru a exprima capacitatea rinichiului
de a epura plasma de diferite substanţe; calculul clearance plasmatic (ml/min) = (Debit
urinar(ml/min) x Concentraţie urină (mg/ml) / Concentraţia plasmatică(mg/ml).
Transportul urinii prin uretere ureterele sunt mici tuburi musculare netede care încep în
pelvisul fiecărui rinichi şi coboară până la vezica urinară. Pe măsură ce urina colectează în
pelvis, presiunea din pelvis creşte şi iniţiază o contracţie peristaltică ce se răspândeşte de-a
lungul ureterului până la vezica urinară.
Unda peristaltică poate deplasa urina împotriva unui obstacol cu o presiune de până la 50 –
100 mmHg. Transmiterea undei peristaltice se produce probabil datorită unui potenţial de
acţiune care se propagă de-a lungul muşchiului neted al peretelui ureteral. Stimularea
parasimpatică poate creşte, iar stimularea simpatică poate scădea frecvenţa undelor peristaltice
şi probabil, pot afecta şi intensitatea contracţiei. În porţiunea inferioară, ureterul penetrează
oblic vezica urinară.
15
Ureterul trece câţiva centimetri sub epiteliul vezical, astfel că presiunea intravezicală
comprimă ureterul, prevenind refluxul urinii în ureter în timpul micţiunii, când presiunea din
vezica urinară creşte foarte mult.
Cistometrograma arată variaţiile presiunii intravezicale pe măsură ce aceasta se umple
cu urină. Când în vezică s-au adunat 30 – 50 ml de urină, presiunea creşte la 5 – 10 ml apă.
Acumularea în vezica urinară a 200 – 300 ml urină determină o creştere de numai câţiva
centimetri de apă a presiunii intravezicale; acest nivel aproape constant al presiunii este
rezultatul tonusului intrisec al peretelui vezical. Dacă volumul de urină depăşeşte 300 – 400
ml, presiunea creşte foarte mult şi rapid.
Reflexul de micţiune pe măsură ce vezica urinară se umple, încep să apară multiple
contracţii de micţiune suprapuse peste tonusul de fond. Acestea sunt rezultatul unui reflex de
distensie, iniţiat de presoreceptorii din peretele vezical, în special de receptorii din uretra
posterioară, stimulaţi atunci când vezica se umple de urină la presiuni intravezicale mari.
Stimulii de la aceşti receptori sunt conduşi, pe căile aferente ale nervilor pelvici, până la
segmentele sacrate medulare şi de aici, pe cale eferentă a fibrelor parasimpatice din cadrul
aceloraşi nervi, înapoi la vezică. Reflexul de micţiune odată iniţiat se autoamplifică. Contracţia
iniţială a vezicii creşte descărcarea de impulsuri de la receptorii vezicali şi ai uretrei
posterioare, ceea ce va duce la accentuarea contracţiei reflex, acest ciclu repetându-se până
când detrusorul ajunge la o contracţie puternică.
Apoi, după câteva secunde sau chiar un minut, reflexul începe să se stingă, ciclul reflex
se întrerupe şi detrusorul se relaxează. Dacă reflexul de micţiune declanşat nu reuşeşte să
golească vezica urinară, elementele nervoase ale acestui reflex rămân inhibate timp de câteva
minute sau uneori o oră sau chiar mai mult înainte ca un reflex să fie iniţiat. Totuşi, pe măsură
ce vezica se umple de urină, reflexele de micţiune se produc din ce în ce mai des şi sunt din ce
în ce mai intense, până ce apare un alt reflex care este transmis pe calea nervilor ruşinoşi până
la sfincterul vezical extern pentru a-l inhiba. Dacă această inhibiţie este mai puternică decât
comanda voluntară constrictoare venită de la scoarţa cerebrală, se va declanşa micţiunea. Dacă
nu, micţiunea nu se va produce până când umplerea vezicii urinare este suficientă pentru a
declanşa un reflex mai puternic.
Reflexul de micţiune este un reflex controlat în întregime de măduva spinării, dar
poate fi stimulat sau inhibit de centrii nervoşi superiori din trunchiul cerebral şi din cortextul
cerebral.
16
CAPITOLUL III
INSUFICIENŢA RENALĂ CRONICĂ
3.1. Noţiuni de anatomopatologie

Există două ipoteze asupra mecanismelor patogenice ale insuficienţei renale cornice:
Ipoteza nefronilor intacţi susţine menţinerea unui număr de nefroni intacţi ce
funcţionează normal dar care preiau funcţia nefronilor distruşi. Această suprasolicitare
conduce la hipertrofia nefronilor restanţi (volumul lor creşte de 10- 20 de ori).
Suprasolicitarea funcţională şi hipertrofia creşte capacitatea funcţională globală a
nefronilor restanţi. În timp, rezerva funcţionala a rinichiului se reduce. Consecutiv reducerii
numărului de nefroni apar modificări ale funcţiei renale:
 cantitative scăderea fluxului plasmatic renal (FPR), a RFG, a capacităţii maxime de
transport a substanţelor secretate sau reabsorbite active
 calitative creşterea raportului între clearance-ul unei sustanţe şi procentul filtrării
glomerulare a acesteia
 defective scăderea capacităţii de diluţie şi de concentraţie, scăderea capacităţii de
conservare a sodiului etc.
Ipoteza nefronilor patologici susţine alterarea tuturor nefronilor în grade variabile.
Există nefroni cu glomeruli normali şi cu tubi lezaţi sau cu glomeruli lezaţi şi tubi normali.
Funcţiile rinichiului bolnav sunt asigurate de toţi nefronii care păstrează balanţa glomerulo-
tubulara.
Se ştie că, în mod normal rinichiul are o rezervă funcţională care îi permite să se
adapteze unor solicitări crescute. În insuficienţa renală cronică, distrugerea netronilor nu mai
permite această adaptare. Prima funcţie alterată este capacitatea de concentraţie. În stadiul
iniţial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adică să menţină constantă
cantitatea de sare, apă, substanţe azotate şi electroliţi din organism, care se realizează prin
unele mecanisme compensatoare, principalul fiind poliuria.
În această perioadă, poliuria se însoţeşte de hipostenurie de scăderea capacităţii de
concentraţie. Odată cu progresarea leziunilor, poliuria devine maximă şi scăderea capacităţii
de concentraţie este foarte severă. Când densitatea urinii oscilează, invariabil între 1010-1011
aceasta este faza de izostenurie. În ultimul stadiu insuficienţa renală se decompensează şi
apare oliguria cu izostenurie şi apoi uremia terminală
17
3.2. Noţiuni de fiziopatologie
Rinichiul menţine homeostazia organismului prin:
 menţinerea compoziţiei mediului intern (hidroelectrolitic şi acido-bazic)
 excreţia produşilor de metabolism şi substanţe străine
 reglarea presiunii arteriale prin formarea şi eliberarea reninei
 funcţia endocrină - activarea vitaminei D/ reglarea eritropoiezei.
Formarea urinii începe la nivelul glomerulului prin ultrafiltrare plasmatică. Rata filtrării
glomerulare este determinată pe de o parte de presiunea hidrostatică din capilarul
glomerular,ce favorizează filtrarea, iar pe de altă parte, de presiunea coloid - osmotică din
capilarul glomerular şi presiunea hidrostatică tubulară, ce se opun filtrării, precum şi de fluxul
plasmatic glomerular şi aria suprafeţei totale a capilarelor glomerulare.
Scăderea RFG este determinata de:
 reducerea pH glomerulare ca în şocul circulator
 creşterea pCO glomerulare în hemoconcentraţia din deshidratări, mielom multiplu şi
alte disproteinemii
 creşterea pH tubulare în obstrucţia tractului urinar
 scăderea fluxului plasmatic glomerular în hipovolemie severă, insuficienţă cardiacă
 diminuarea ariei suprafeţei de filtrare prin pierderea de nefroni focal sau difuz în IRC
Pierderea masei de nefroni, datorată iniţial afecţiunii renale primare, determină intervenţia
mecanismelor compensatorii ale rinichiului ce încearcă să restabilească funcţia renală.
Acestea constau în:
 hipertrofia anatomică şi funcţională a nefronilor restanţi care are drept rezultat
normalizarea RFG prin creşterea fluxului plasmatic glomerular şi a presiunii hidrostatice în
capilarul glomerular, intensificarea proceselor de reabsobţie şi secreţie tubulară. Iniţial aceste
mecanisme reuşesc să compenseze pierderea funcţiei renale dar, în timp, şi ca urmare a
pierderii a peste 50% din masa nefronilor, cei rămaşi intacţi sunt suprasolicitaţi la limita
capacităţii lor funcţionale determinând glomerulo-scleroza focală şi segmentară, leziuni
tubulointerstiţiale şi scleroza vasculară. Astfel, din ce în ce mai mulţi glomeruli încetează să
mai funcţioneze ducând în cele din urmă la IRC în faza terminală
 mobilizarea rezervelor anatomo-funcţionale în condiţii fiziologice, rinichiul nu
funcţionează la capacitatea sa maximă. În cazul unei injurii, primul mecanism compensator
care intervine este reprezentat de mobilizarea rezervelor anatomo- funcţionale
 poliuria compensatorie creşterea cantităţii de urina peste 2000 ml/24 ore cu densitate
scăzută sub 1018 - mecanism ce intervine pentru a putea elimina produşii de metabolism
18
 hipertensiunea arterială - până la o anumita valoare (170 mmHg) determină creşterea
fracţiei filtrării glomerulare
 retenţia azotată compensatorie cu menţinerea aproape constantă a valorilor ureei serice
pe o perioadă de timp variabilă, reprezinta un ultim mecanism compensator
19
CAPITOLUL IV
SIMPTOMATOLOGIE
4.1. Simptome insuficienţă renală cronică

Insuficienţa renală cronică poate fi prezentă mulţi ani înainte de apariţia simptomelor.
Dacă un pacient prezintă riscuri de insuficienţă renală, efectuarea cu regularitate a analizelor
de sânge şi urina contribuie la depistarea precoce a bolii. În lipsa unei supravegheri medicale,
simptomele pot trece neobservate până când afectarea renală este ireversibilă.
Unele simptome, precum oboseala, pot fi prezente mult timp, dar, întrucât se
instalează treptat, nu sunt remarcate.
Unele semne şi simptome sunt evidente: urina tulbure sau de culoare închisă, prezenţa
sângelui în urină (hematurie), micţiuni frecvente, în special noaptea, cantitate redusă de urină,
durere sau dificultăţi în timpul micţiunii.
Alte simptome sunt mai puţin evidente, dar sunt direct legate de incapacitatea rinichilor
de a elimina toxinele şi lichidele în exces din organism:
 edeme ale pleoapelor;
 membrelor superioare şi inferioare;
 hipertensiune arterială;
 oboseală;
 anorexie (pierderea apetitului);
 greţuri şi vărsături;
 pierdere inexplicabilă în greutate;
 prurit (mâncărimi) persistent şi generalizat;
 crampe musculare;
 cefalee (dureri de cap).
Pe masură ce insuficienţa renală cronică se agravează, iar toxinele se acumulează în
sânge, pot să apară crize epileptice şi confuzie mentală.
În stadiul iniţial al bolii majoritatea pacienţilor acuză: astenie, adinamie, oboseală,
lipsa poftei de mâncare, paloare tegumentară, poliurie, nicturie, polidipsie (senzaţie crescută
de sete).
În stadiul final apar simptomele sindromului uremic: greaţă, vărsături, tulburări de
tranzit, sughiţ, hemoragii, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, aritmii, mâncărime,
paloare, convulsii, obnubilare, ochi roşii.
20
CAPITOLUL V
INVESTIGAŢII DE LABORATOR
5.1.Examen clinic
Inspecţia generală - oferă importantă dată de diagnostic de exemplu :
 poziţia ‘’cocoş de puşcă’’ este luată de bolnav în colica renală;
 paloarea tegumentelor întâlnite la bolnavii cu insuficienţă renală cronică, (uremia);
 edemul - traduce o hiperhidratare, uneori este discret, alteori considerabil, antrenând
infiltrarea ţesutului celular subcutanat din întreg organismul, ori colecţii de lichid în
toate seroasele (pleură, pericard, peritoneu), Acesta este edemul generalizat.
Edemul renal este alb, nedureros, moale (păstrează amprenta degetului la apăsare), cu
piele lucioasă. Debutează la pleoape, faţă şi maleole, la început vizibil numai dimineaţa cu
timpul, cuprinde faţa dorsală a labei piciorului, gambă, coapsă , organele genitale, peretele
abdominal şi faţa dorsală a mâinilor. Edemul renal trebuie deosebit de celelalte edeme cardiac
şi hepatic, de edemul alergic, de edemul de tromboflebite şi varice, edeme de inflamaţii.
Inspecţia locală constă în:
Bombarea regiunii lombare în tumori renale sau bombarea regiunii suprapubiene în
caz de retenţie de urină cu glob vezical. Se obţin informaţii importante prin palpare.
O manevră importantă în bolile renale este percutarea regiunii lombare cu vârful
degetelor sau cu marginea cubitală a mâinii care declanşează, dureri vii în caz de litiază
renală, pielonefrite, glomerulonefrită acută.
Un examen important este tuşeul rectal care permite depistarea unui obstacol în micul
bazin: la bărbaţi - prostata, la femei - tumoră pelvină.
Examenul cardiovascular este deosebit de preţios, pe de o parte datorită implicării
rinichiului în numeroase afecţiuni cardiovasculare HTA, pe de altă parte implicării ccordului
în unele boli renale glomerulonefrite.
Pacienţii cu diabet vor efectua un test urinar anual pentru măsurarea cantităţilor mici de
proteine din urină (microalbuminurie). Acest test poate depista precoce afectarea rinichiului
cauzată de diabet (nefropatie diabetică).
În cazul unei suspiciuni de insuficienţă renală cronică, se efectuează analize de sânge şi
urină, pentru depistarea nivelelor crescute de reziduuri din sânge, precum ureea şi creatinina.
Examen de laborator
 Examenul de sânge, ureea sanguină, creatinina şi acidul uric se găsesc întotdeauna
crescute;
 Examenul urinii ;
21
 Probele funcţionale renale;
 Determinarea electroliţilor în plasmă şi urină.
5.3. Examen de radiologie
Ecografia indică forma şi structura rinichilor şi pune în evidenţă o eventuală
obstrucţie a căilor urinare ce poate cauza insuficienţa renală;
Tomografia computerizata (CT) –creează imagini mai detaliate ale organelor interne,
inclusiv ale rinichilor;
Rezonanţa magnetică nucleară (RMN) ;
Biopsia renală - prelevarea unei probe de ţesut renal pentru a fi examinată la
microscop.
Creşterea nivelelor de uree şi creatinină din sânge este o indicaţie a insuficienţei
renale terminale funcţia renală este afectată grav şi ireversibil.
22
CAPITOLUL 6
EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC
6.1. Evoluţia
Evoluţia este foarte variabilă, uneori rapidă în câteva luni alteori lentă ani.
Supravegherea riguroasă, cu menţinerea echilibrului hidroelectrolitic şi metabolic, permite o
evoluţie îndelungată.
Evoluţia insuficienţei renale cronice este gravă către exitus. Ea poate fi lentă, durând
timp de mai mulţi ani sau rapidă în câteva luni în caz de nefroan-gioscleroză.
6.2.Prognostic
Evoluţia şi prognosticul insuficienţei renale cronice sunt în funcţie de:
 Gradul reducerii nefrotice este perioada uremică în care survin complicaţii
grave:pericardita, edemul pulmonar acut, polinevrita ce vor duce către exitus, dacă bolnavul
nu este supus unui tratament prin hemodializă cronică urmat eventul prin transplantarea
renală;
 Tipul anatomo-clinic al nefropatiei s-a observat că glomerulopatiile au o evoluţie mult
mai rapidă decât nefropatiile interstiţiale;
 Complicaţiile sau factorii de agravare accelerează evoluţia insuficienţei renale cronice
prin alterare funcţiei renale;
 Complicaţii cardio-vasculare hipertensiunea arterială esenţială sau secundară
reprezintă factorii importanţii de agravare;
 Infecţiile cea mai gravă infecţia tractului urinar declanşată printr-o sondă vezicală poate
fi extrem de gravă;
 Obstrucţia căilor excretorii;
 Accidentele intercurente care pot provoca o decompensare brutală cum ar fi pierderile
hidroelectrolitice de origine digestivă, intoxicaţiile, intoleranţa la unele medicamente.
23
CAPITOLUL VII
TRATAMENT ŞI COMPLICAŢII
7.1. Tratament
Tratamentul insuficienţei renale cronice este în funcţie de stadiul clinic.
Are ca obiectiv principal stoparea sau întârzierea degradării funcţiei renale. Aceasta se
realizează prin tratamentul simptomelor, prevenirea complicaţiilor şi eliminarea factorilor
exogeni care pot agrava insuficienţa renală cronică (medicamente nefrotoxice, infecţii, toxice
exogene etc.), şi printr-o dietă corespunzătoare.
7.1.1. Tratamentul profilactic.
Tratamentul profilactic vizează:
 depistarea şi tratarea în fază incipientă, a afecţiunilor renale, în special a celor
bilaterale;
 evitarea hemoragiilor 7i deshidratărilor;
 tratarea complicaţiilor
7.1.2. Tratamentul igieno-dietetic.
 aport crescut de lichide: apă 1500-3000 ml/zi
 aport scăzut de sodiu (3-5g/zi)
 aport energetic adecvat: 35 Kcalorii/Kg/zi
 restricţie proteică 0,6g/kg de proteine/zi
 asigurarea necesarului de calorii din glucide şi lipide
 calciu 3-4g/zi - bolnavii cu IRC au un necesar crescut de calciu datorită deficitului de
vitamina D şi rezistenţei la acţiunea vitaminei D
 oligoelemente în special Fe: 100 mg Fe bivalent/zi, livitamine.
7.1.3. Tratamentul curativ
 repausul va fi parţial în stadiul compensat 12-14 ore/zi şi total în cel decompensat;
 în faza compensată dieta normocalorică 2000-3000 calorii/zi, moderat hipoproteică,
normolipidică şi hiperglucidică
 în faza decompensată proteinele vor fi reduse 2-3 g/zi/kg corp, se administrează
glucide în exces şi puţine grăsimi.
 în faza de uremie, când alimentaţia pe cale orală nu este posibilă, se recurge la
alimentarea pe sondă sau perfuzie intra venos adăugându-se cantitatea de apa pierdută prin
vărsături, diaree, urină.
24
17Prof. Adrian Covic, Nefrologie principii teoretice şi practice, Editura Medicală ,Bucureşti 2010 ,pag.590
7.1.3. Tratamentul medicamentos.
 tratamentul simptomatic: combaterea tulburărilor digestive: greţuri, vărsături, dureri
epigastrice, tulburări de tranzit cu: antiacide pe bază de compuşi de aluminiu, metoclopramid,
antiemetice, combaterea mâncărimii utilizând emolienţi dermici.
 tratamentul antihipertensiv
 tratamentul anemiei: tratamentul ideal al anemiei din insuficienţa renală cronică este
administrarea de eritropoietina umană recombinată (EPO)
 tratamentul corect al infecţiilor urinare care pot agrava pielonefrita cronică şi
insuficienţa renală cronică: se vor evita tetraciclinele (cu excepţia Doxiciclinei),
Nitrofiirantoinul, Biseptolul. Se utilizează cu prudenţă aminoglicozidele şi în doză ajustată se
pot utiliza betlactaminele (Peniciline şi Cefalosporine).
 prevenirea şi tratamentul hiperparatiroidismului secundar şi osteodistrofiei renale.
Aceasta se realizează prin diminuarea aportului de fosfat (sursa principală sunt proteinele) şi
administrarea de chelatori de fosfat: Carbonat de calciu 3g/zi + Hidrozid de Aluminiu 3g/zi +
alfahidroxivitamina D.
Tratamentul urologic are în vedere acele situaţii în care obstrucţiile de tract urinar
(necroza papilară diabetică, necroza papilară în abuzul de fenacetina, litiaza ureterală,
hiperplazie de prostată, stricturi uretrale) şi infecţiile urinare (abces renal) pot beneficia de o
formă de drenaj sau o intervenţie minim agresivă.
Primele măsuri recomandate pacienţilor cu insuficienţă renală cronică sunt
modificările regimului alimentar, în special reducerea aportului de proteine, pentru a încetini
acumularea reziduurilor în organism şi pentru a limita greţurile şi vărsăturile asociate cu
insuficienţa renală cronică. Medicul nutriţionist poate ajuta pacienţii să adopte un regim
adecvat, care să ţină seama de bolile subiacente.
Întrucât funcţia rinichilor de eliminare a reziduurilor din organism este diminuată,
rezultatul este fie o concentraţie prea mare de electroliţi (calciu, sodiu şi potasiu), fie o
eliminare prematură a acestor elemente. Analizele sangvine periodice permit măsurarea
acestor concentraţii pentru depistarea unui eventual dezechilibru electrolitic.
Tratamentul urmăreşte menţinerea cât mai mult în viaţă cu tulburări cât mai reduse
precum şi asigurarea capacităţii de muncă a bolnavilor cu insuficienţă renală cronică.
În tratamentul insuficienţei renale cronice se utilizează două metode:
Tratamentul conservator are ca scop tratarea afecţiunii cauzale când este posibil.
Tratamentul se limitează la îndepărtarea factorilor agravaţi şi combaterea simptomelor. Un
25
bolnav cu insuficienţă renală cronică corect tratat duce o viaţă socială şi profesională normală
până la stadiul de hemodializă cronică.
Epuraţia extrarenală cronică poate asigura supravieţuirea bolnavilor cu insuficienţă
renală cronică în stadiul terminal prin eliminarea din organism a unor cantităţi importante de
uree, normalizarea dezechilibrelor hidroelectrolitice şi sustragerea de apă şi sodiu. Ca indicaţii
există două metode pentru aplicarea hemodializei la un bolnav cu insuficienţă renală cronică
decompensată.
Hemodializa temporară sau intermitentă se aplică bolnavilor la care funcţia renală
se menţine stabilă dar s-a instalat un puseu acut de decompensare în urma unei infecţii,
deshidratări, hemoragii sau agravări a bolii de bază.
Hemodializa iterativă se adresează bolnavilor cu insuficienţă renală cronică a căror
funcţie renală este definitiv compromisă. Ea se recomandă fie în scop paliativ fie pentru
pregătirea bolnavului în scopul transplantării renale.
Transplantarea renală a devenit astăzi o metodă larg utilizată în tratamentul
insuficienţei renale cronice terminale. În condiţiile incapacităţii rinichilor de a elimina
excesul de lichide, trebuie redus aportul lichidian pentru a reduce efortul impus rinichilor.
Cantitatea de lichid recomandată zilnic depinde de cantitatea de urină emisă în ziua
precedentă. De exemplu, o persoana care a emis 500 ml de urină într-o zi, va putea să
consume 500 ml lichid în cursul urmatoarelor 24 ore. Restricţiile lichidiene se aplică numai în
cazurile grave, sau în cazul de insuficienţă renală cronică în stadiu terminal.
Dacă deteriorarea funcţiei renale continuă în ciuda tratamentului instituit, se recurge la dializă
sau grefă renală.
DIALIZA - suplineşte funcţia renală diminuată, cu ajutorul unei membrane, ce joacă
rolul de filtru, pentru a elimina rezidurile şi excesul de lichide din organism. Alegerea unei
metode de dializă peritoneală sau hemodializă depinde de gravitatea insuficienţei renale.
În dializa peritoneală, membrana naturală a cavitaţii abdominale, numită peritoneu,
joacă rolul de filtru. Cu ajutorul unui cateter - tub flexibil de mici dimensiuni, plasat
permanent în abdomen, se introduce în cavitatea abdominală o soluţie numită dializat. După
un anumit timp, dializatul încărcat cu reziduurile şi lichidele în exces, care traversează
membrana peritoneului este înlocuit cu un dializat proaspăt. Dializa peritoneală poate fi
efectuată în mod continuu, în cicluri. În majoritatea cazurilor, este efectuată la domiciliu, de
către pacient sau un membru al familiei. Este efectuată zilnic, fie repetând ciclul la fiecare 6
ore, sau doar o dată pe zi, introducând dializatul seara şi retrăgându-l dimineaţa.
Hemodializa este o intervenţie ce trebuie practicată în spital. Metoda utilizează un
dializor (o membrană semipermeabilă) pentru a filtra sângele şi a elimina rezidurile şi excesul
26
de lichide. Sângele pacientului este pompat în dializor, care serveşte drept filtru. La fel ca şi în
cazul dializei peritoneale, reziduurile şi excesul de lichide traversează membrana şi rămân în
dializat. Sângele astfel epurat se întoarce în organism. Hemodializa este mai rapidă decât
dializa peritoneală şi, în general, ciclul se termină în 4 ore. Ea este repetată de aproximativ 3
ori pe săptămână. Pentru unii pacienţi cu insuficienţă renală cronică, grefa renală este singura
soluţie. Persoanele ce pot beneficia de o grefă sunt cele ale căror insuficienţa renală este
cauzată de hipertensiune, de infecţii sau de diabet. În general, grefa renală nu este practicată la
pacienţii cu insuficienţă cardiacă.
Rinichiul grefat poate proveni de la un donator viu, o rudă în general, sau de la o
persoană care a decedat de curând şi care a acceptat să işi doneze organele. După o grefă
renală reuşită şi cu îngrijiri medicale adecvate, pacientul poate duce o viaţă activă, relativ
normală.
7.2. Complicaţii
Complicaţiile cardio-vasculare. HTA esenţială sau secundară reprezintă unul din
factorii importanţi de agravare, mai cu seamă în cazurile în care HTA ia caracter sever sau
malign. Alţi factori mai sunt: insuficienţa cardiacă congestivă, tulburările de ritm şi stările de
hipotensiune cauzate de hemoragie sau deshidratare.
Infecţia. În primul rând infecţia tractului urinar (sonda vezicală). Poate fi extrem de
gravă. Nu trebuie neglijate infecţiile respiratorii, gastro-intestinale sau sistemice. Predispoziţia
la infecţii este favorizată de denutriţie, utilizarea cateterelor venoase, sondelor sau canulelor.
Obstrucţia căilor excretorii. Atât cele prin anomalii congenitale (la copil), cât şi cele
dobândite (litiaza renală, adenomul prostatic) vor trebui cercetate şi îndepărtate.
Accidentele intercurente. Pot provoca o decompensare brutală. în acest sens se vor
menţiona: pierderile hidro-electrolitice de origine digestivă, unele tulburări metabolice
(hiperuricemia, hiponatremia, hipokalemia, hiperkalemia), intoxicaţiile, intoleranţa fatţă de
anumite medicamente, traumatismele chirurgicale sau de altă natură.
27
CAPITOLUL 8
PREZENTAREA CAZURILOR
Cazul nr. 1
Culegerea datelor
Informații generale:
Nume și preume: M.V.
Sex: feminin
Vârsta: 70 ani
Starea civilă: căsătorită
Data nașterii: 11.09.1947
Adresă: Brăila
Data internării: 01.04.2017
Caracteristici individuale
Naționalitate: română
Religie: ortodoxă
Cultură: studii superioare.
Ocupație:pensionară
Gusturi personale și obiceiuri:
- îi plac plimbările, vizionează programele TV, citește presa.
- consumă cafea ;
- nu consumă alcool, nu fumează.
Alimentația: orar neregulat al meselor, hidratare insuficientă.
Ritm de viață: acasă se ocupă de gospodărie și de nepoţi.
Evenimente biografice legate de sănătate
Boli anterioare: apendicectomie.
Alergii: neagă
Vederea: retinopatie proliferativă
Auzul: adecvat vârstei
Proteze: are
Limite senzoriale: se orientează în timp și spațiu
Rețeaua de susținere a pacientei: soțul și cei 2 copii.
Diagnostic la internare: IRC stadiul V compensat
BCR STADIUL III
28
Motivele internării:
- cefalee
- astenie fizică
- inapetenţă
- oboseală.
Antecedente:
- personale: - menarha: la 13 ani
- nașteri: 2
Istoricul bolii: pacientă M.V în vârstă de 70 de ani din mediul urban se prezintă la Spitalul
Judeţean de Urgenţă cu diagnosticul de insuficienţă renală cronică compensată stadiul V. De
câteva zile prezintă cefalee, astenie fizică, insomnii. Pacienta este în tratament pentru
supleerea funcţiei renale cu hemodializă având cateter femural, cu şedinţe de dializă de 3 ori
pe saptămână. În urma anamnezei și examenului general se hotărăște internarea pe secţia
Nefrologie pentru investigaţii şi tratament de specialitate.
Condiții de viață și de muncă: pacienta locuiește într-o casă cu 3 camere împreună cu soțul.
Examenul clinic general
Tegumente și mucoase: echimoze colorate.
Țesut musculo adipos: bine reprezentat
Sistem ganglionar: nepalpabil
Sistem osteo articular: limitarea mişcărilor, deficit de locomoție.
Aparat respirator: torace normal conformat, sonoritate pulmonară normală, murmur vezicular
prezent bilateral, frecvența respirației - 14 r/min.
Aparat cardiovascular:
- zgomote cardiace ritmice bine bătute
- șocul apexian în spațiul V intercostal stâng pe linia medio-claviculară
- TA: 120/75mmHg.
- AV: 80b/ min.
Aparat digestiv: abdomen normal, nedureros la palpare; tranzit normal.
Aparat renal: oligurie până la anurie.
Sistem nervos central: orientată temporo spațial, ROT prezente bilateral.
Condiții psihosociale
Capacitatea de a comunica: pacienta este retrasă, nu își exprimă cu ușurință gândurile și
sentimentele față de persoanele necunoscute.
Grad de autonomie: este dependentă de soț datorită limitelor impuse de boală.
29
Anxietate: este foarte îngrijorată de starea sa de sănătate.
Examene de laborator
Analiza Valori reale Valori normale
VSH (1h) 23mm 3 – 5 mm
Hb 10,5 15-18/dl
Ht 33,7 46-60
Proba ADDIS 2500
Leucocite 7,6 4-8
Volum Trombocitar mediu 5,7 5-8
Uree sanguină 38,6 20-40 mg/dl
Test coagulare D-dimerii 1441ng/mL.
Examen de urină
Densitate 1031 1005 – 1030
pH 5 4,5 – 7
Proteine urme foarte fine Absent
Glucoză absent Absent
Corpi cetonici absent Absent
Tratament
Medicament Clasa Doza/ orar Cale de administrare
Algocalmin Analgezice 1 f /zi I.M.
Indometacin Antiinflamatoare 2 cp/zi Orală
Fraxiparină 0,4 anticoagulant 3 ml im
Manitol Soluţie hidrică 500 ml pev
Vitamina B1+B6 vitamine 1 cp/zi I.M.
Inhibitor de pompă
Omeprazol 20 mg 1 cp/zi D Orală
de protoni
Ser fiziologic 5% Soluţie hidrică 500 ml pev
Diazepam sedativ 1 f/zi I.M.
Furosemid diuretic 1 f/zi I.M.
PROBLEMELE PACIENTULUI
DATE OBIECTIVE DATE SUBIECTIVE
 echimoze cutanate;  cefalee ;
 anemie;  astenie fizicǎ ;
 prurit;  sete;
 paloare;  slăbire fizică;
 halenă ;  oboseală;
30
 stare generală alterată;  oligurie până la anurie;
 R – 14/min;  inapentenţă;
 TA – 120/70 mmHg;  anxietate ;
 P – 80/min;  ameţeli;
Analiza și interpretarea datelor

1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație
- căi respiratorii integre;
- R- 14 r/min
- P- 80 b/min
- TA- 120/70 mm Hg.
2. Nevoia de a bea și a mânca
- hidratare insuficientă;
- regim alimentar hiposodat;
- tendința de a consuma alimente bogate în glucide peste nevoile organismului.
3. Nevoia de a elimina
- oligurie;
4. Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură
- diminuarea gradului de mobilizare;
5. Nevoia de a se odihni și a dormi
- somn întrerupt, treziri frecvente;
- stare de neliniște.
6. Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca
- îndemânarea de a se îmbrăca și dezbrăca.
7. Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale
- temperatura la internare: 36,7 C
- temperatura actuală: 36,5 C.
8. Nevoia de a-și menține tegumentele curate și integre
- echimoze cutanate
- slăbiciune
- oboseală.
9. Nevoia de a evita pericolele
- agitație, oboseală;
- surmenaj fizic și psihic;
31
- neliniște.
10. Nevoia de a comunica
- diminuarea capacităţii de a interacționa cu ceilalți pacienți;
- apatie, stare depresivă.
11. Nevoia de a acționa conform propriilor credințe
- imposibilitatea de a participa la activitățile zilnice și religioase.
12. Nevoia de a se realiza
- incapacitatea de a lua decizii, descurajare;
- sentimentul de inutilitate.
13. Nevoia de a se recreea
- dificultate la îndeplinirea activităților recreative.
14. Nevoia de a învăța cum să îți păstrezi sănătatea
- cunoștințe insuficiente despre boală;
- teama de prognosticul bolii, iritabilitate.
Planul de îngrijire
Dx. 1. Probabilitate de atingere a integrităţii fizice şi psihice datorită mediului spitalicesc
manifestată prin anxietate, potenţiale complicaţii în timpul şedinţei de hemodializă.
Obiective
- Pacienta să prezinte o stare de confort pe perioada spitalizării prin prevenirea complicaţiilor
şi calmarea durerii.
Intervenţii
- se va interna pacienta într-un salon cu condiţii optime;
- se va asigura condiţii de microclimat corespunzător;
- se măsoară funcţiile vitale şi se notează în foaia de observaţie TA , puls respiraţie, diureza;
- se asigură repaus absolut la pat ;
- a se asigură un climat de securitate
- se asigură pacientei un mediu curat liniştit ;
- se ajută pacienta să-şi recunoască factorii care cresc nivelul anxietăţii ;
se pregăteşte pacienta pentru începerea şedinţei de hemodializă;
- se pregăteşte aparatul de hemodializa de către asistentă după o prealabilă sterilizare a
tuburilor, pieselor şi sticlăriei;
- se pregăteşte soluţie dializante formată din: clorura de Na, clomra de K, clorură de Mg,
clorura ce Ca, bicarbonat de Na şi glucoza realizând un mediu uşor hipertonic;
32
- se face pregătirea psihică a bolnavei dacă starea generală o permite şi se administrează un
calmant;
- se aşează pacienta într-un pat balanţă, comod, deoarece şedinţa poate dura 4 ore;
- se va aşeza capul şi toracele uşor ridicate, iar membrele superioare fixate în poziţii accesibile
denudării.
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta cooperează în timpul şedinţei de dializă.
Ziua 2.
- Şedinţa de dializă se efectuează corect.
Ziua 3.
- Pacienta ascultă de sfaturile echipei medicale.
Ziua 4.
- Pacienta comunică cu echipa medicală.
Ziua 5.
- În urma tratamentului durerea s-a diminuat în intensitate, pacienta se plimbă singură pe hol.
Dx. 2. Eliminare urinară insuficientă calitativ şi cantitativ din cauza bolii manifestată prin
oligurie, vărsături.
Obiective
Pacienta să revină la normalizarea diurezei normale
Intervenţii
- se asigură repaus la pat ;
-se pregăteşte pacienta pentru sumarul de urină;
- se face restabilirea diurezei în cazul oliguriei ;
- pentru restabilirea diurezei asistenta va administra la indicaţia medicului diuretice: Manitol
60-80 ml i.v şi Furosemid 150 mg i.v. din 3 în 3 ore timp de 12 ore;
- se va urmări şi notade către asistentă dacă se reia sau dacă se produce o creştere a diurezei;
- se consideră că tratamentul este eficace numai dacă se produce o diureză de 40 ml/oră;
- se calculează bilanţul ingestie – excreţie ;
- se asigură un regim hidric de 2 – 2,5 l/zi.;
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta prezintă în continuare vărsături.
Ziua 2.
33
- Pacienta este neliniștită.
Ziua 3.
- După efectuarea tratamentului pacienta nu mai prezintă vărsături.
Ziua 4.
- Pacienta ascultă sfaturile echipei medicale.
Ziua 5.
Dx. 3. Alterarea tegumentelor din cauza bolii, manifestată prin echimoze cutanate, slăbiciune,
oboseală, prurit, paloare.
Obiective
- Pacienta să nu devină sursă de infecţii nosocomiale.
Intervenţii
- se aplică local de către asistentă comprese reci sau pungi cu gheaţă pentru 20- 30 de
minute, cu scopul de a reduce din tumefacţia zonei ;
- punga cu gheaţă nu trebuie aplicata direct pe piele este recomandat interpunerea unui
prosop la contactul cu tegumentul;
- se are grijă să nu se depăşească timpul maxim recomandat, de 30 de minute;
- se face refrigerarea locală de mai multe ori în timpul zilei dacă se respectă pauze de câteva
ore între aplicaţii;
- se administrează la indicaţia medicului ca analgezice Paracetamol 2 tb/zi;
- se administra după 48 de ore, la nivelul zonei comprese cu apă caldă;
- se menţin timp de 10 minute şi se pot pune de 2-3 ori pe zi, ele favorizând fluxul sangvin în
regiune şi astfel grăbind vindecarea rănii.
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta are o igienă bună.
Ziua 2
- Pacienta comunică cu echipa medicală
Ziua 3
- Pacienta ascultă sfaturile echipei medicale
Ziua 4
- Pacienta după efectuarea tratamentului nu mai prezintă prurit.
Ziua 5
- Pacienta are o igienă bună.
34
Dx.4. Alimentaţie şi hidratare insuficientă datorită bolii manifestată prin sete, necesitatea
unui regim alimentar.
Obiective
- Pacientei să i se asigure aportul caloric şi electrolitic necesar în timp de 24 ore.
Intervenţii
- se educă pacienta cu privire la alimentaţia adecvată ;
- să aibă un regim hiposodat, hipoprotidic, hipolipidic, hipoglucidic constând în:- supe de
zarzavat, legume fierte;
- ceaiuri diuretice;
- fără grăsimi, băuturi carbogazoase;
-se va calcula raţia alimentară a pacientei;
- se va determina numărul meselor pe 24 de ore - 3 mese principale şi 2-3 gustări; dieta va fi
suplimentată cu vitamine;
- suprimarea completă a proteinelor nu trebuie să depăşească 10-15 zile deoarece lipsa
aminoacizilor esenţiali creşte metabolismul protidic;
- se va urmǎri ca pacienta sǎ consume numai alimentele cuprinse în regim.
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta nu are poftă de mâncare, este neliniștită.
Ziua 2.
- Refuză regimul impus de medic.
Ziua 3.
- Consumă doar compot în cantități mici.
Ziua 4.
- Mănâncă lactate și supe.
Ziua 5.
- Acceptă regimul alimentar recomandat de medic; mănâncă 3 mese și 2 gustări; consumă
1500 – 2000 ml/zi.
Dx. 5. Incapacitatea de a avea un somn calitativ şi cantitativ din cauza evoluţiei nefavorabile a
bolii şi neadaptarea la mediul spitalicesc manifestată prin insomnii, nelinişte, anxietate.
Obiective
Pacienta trebuie să beneficieze de un somn liniştit şi odihnitor.
Intervenţii
- se observă şi se notează cât a dormit pacienta;
35
- se asigură liniştea necesară odihnei pacientei;
-se întocmeşte un program de odihnă corespunzător organismului;
- se va ajuta pacienta de a avea o poziţie cât mai comodă în pat
-se sfătuieşte pacienta să îşi caute o poziţie antalgică care să-i permită o bună respiraţie;
-se ajută pacienta să se relaxeze înainte de a dormi fie cu un pahar de lapte, ceai cald sau prin
ascultarea muzicii,
urmărirea programelor preferate la televizor;
-se diminuează stimulii auditivi şi vizuali pe timpul somnului pentru a evita ca pacienta să fie
trezită de zgomotele de rutină zilnică a spitalului;
-se administrează la indicaţia medicului DIAZEPAM ( sedativ clasa benzodiazepine)i.m.
seara înainte de culcare şi se observă
efectul acestuia asupra organismului.
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta adoarme greu și se trezește după 2 ore din cauza durerilor.
Ziua 2.
- Pacienta este neliniștită, se trezește în timpul nopții și nu poate readormi.
Ziua 3.
- Doarme 3 – 4 ore, dar se trezește obosită.
Ziua 4.
- Ațipește frecvent în timpul zilei și doarme 4 - 5 ore pe noapte.
Ziua 5.
- Pacienta doarme 1 oră ziua și 6 ore noaptea.
Dx. 6. Insuficientă cunoaştere datorită lipsei surselor de informare manifestată prin cerere de
informaţii.
Obiective
- Pacienta să beneficieze de confort psihic în 6 zile.
- Pacienta să cunoască cât mai multe informații despre boală.
Intervenţii
- Creez pacientei condițiile necesare să-ți exprime neliniștea și temerile în legătură cu
evoluția și prognosticul bolii.
- Asigur un climat de înțelegere, de calm și securitate.
- Explic pacientei că, în mare măsură, depinde de ea modul în care va evolua boala și că
vârsta ei o va ajuta să înfrunte boala.
36
- Ajut pacienta să înțeleagă exact ce depinde de ea pentru ameliorarea bolii, redându-i
optimismul.
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta are cunoştinţe suficiente despre boală, modul de manifestare la tratamentul
medicamentos
Ziua 2.
- Pacienta coopereze cu personalul medical, în vederea administrării tratamentului.
Ziua 3.
medicamentos .
Ziua 4.
- Pacienta a devenit cooperantă, a acumulat noi cunoștințe despre boala sa.
Ziua 5.
- Pacienta a acceptat statutul de bolnavă cronică și a înțeles rolul pe care îl are în ameliorarea
bolii, continuarea tratamentului și a metodelor de recuperare.
Dx. 7. Comunicare ineficace la nivel afectiv din cauza adaptării foarte dificilă la statutul de
bolnav manifestată prin îngrijorare deprimare, anxietate, neadaptare la boală.
Obiective
- Pacienta trebiue să participe la activitătile de grup.
Intervenţii
- asistenta comunică în permanenţă cu pacienta;
- se explorează cu pacienta mecanismele de adaptare pe care le foloseşte pentru a face faţă
situaţiilor:cerere de informaţii,reflectare,confidenţe,repaus sau medicamente;
- se determină pacienta să participe la îngrijirile sale pentru a-i da sentimentul de control al
situaţiei;
- se planifică împreună cu pacienta îngrijirile cotidiene astfel încât să-i redea progresiv
independenţa;
- se va educa pacienta să ţină o legătură strânsă cu familia;
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
- Pacienta s-a integrat in activităţile de grup.
37
Ziua 3.
- La regimul alimentar a cooperat corespunzător
Ziua 4.
Ziua 5.
- În urma intervențiilor durerile s-au mai diminuat și pacienta se poate descurca singură.
Epicriza
Pacienta M.V., în vârstă de 70 ani, se internează pe secția de Nefrologie pentru
investigații și tratament. În urma evaluării și tratamentului corespunzător se recomandă regim
igieno dietetic și continuarea şedinţelor de dializă. La indicația medicului se externează cu
stare generală ameliorată
Se recomandă:
- să respecte normele de igienă personală;
- să evite frigul și umezeala, ortostatismul prelungit,eforturile fizice mari și sedentarismul.
- - să aibă un regim hiposodat normoglucidic hipoprotidic, să consume lichide în cantităţi mari
2-2,5 l /zi,supe,sucuri neacidulate,compot,ceaiuri diuretice
- va fi informată asupra riscurilor la care se expune în cazul nerespectării tratamentului;
.
Cazul nr. 2
Culegerea datelor
Nume și preume: D.I
Sex: feminin
Vârsta: 60 ani
38
Adresă: Brăila
Religie: ortodoxă
Cultură: studii MEDII.
- consumă cafea ;
Boli anterioare: colecestectomie.
Alergii: neagă
Vederea: adecvată vârstei
Proteze: nu are
Diagnostic la internare: IRC stadiul II
COLICă RENALă.
- dureri în lojele renale.
- astenie fizică
- inapetenţă
- oboseală.
Antecedente:
- nașteri: 1
Judeţean de Urgenţă cu diagnosticul de insuficienţă renală cronică stadiul II. De câteva zile
39
prezintă cefalee, durere în lojele renale, astenie fizică, insomnii. În urma anamnezei și
examenului general se hotărăște internarea pe secţia Nefrologie pentru investigaţii şi
tratament de specialitate.
Tegumente și mucoase: normal colorate.
Sistem osteo articular: normal reperezentaţi..
- TA: 120/75mmHg.
- AV: 80b/ min.
Aparat renal: durere lombare în lojele renale..
VSH (1h) 39 mm 3 – 5 mm
Hb 11,5 15-18/dl
Ht 34,7 46-60
Proba ADDIS 2500
Leucocite 7,6 4-8
40
Examen de urină
Densitate 1031 1005 – 1030
pH 5 4,5 – 7
Ecografie Rinichi drept 82 mm , insuficient cu arhitectură modificată. Rinichi stâng 84 mm

microlitiază medulară redusă.
Tratament
Paracetamol Antitermic 2 cp/zi Orală
Meronem antibiotic 1 fl/12 ore I.M.
Inhibitor de pompă
de protoni
Ampicilină 500 mg antibiotic 1 cp/6 ore po
Glucoză Soluţie hidrică 500 ml pev
 polakiurie;  dureri lombare în loja renală dreaptă;
 febră: 38,4°C;  cefalee ;
 transpiraţii abundente;  astenie fizicǎ ;
 stare generală alterată;  sete;
 slăbire fizică;
 oboseală;
 nicturii;
 anxietate;
41
- R- 14 r/min
- P- 80 b/min
- TA- 120/70 mm Hg.
- polakiurie;
- transpiraţii
- slăbiciune
- oboseală.
- neliniște.
42
manifestată prin anxietate, potenţiale complicaţii.
Obiective
Pacienta să prezinte o stare de confort pe perioada spitalizării prin prevenirea complicaţiilor şi
calmarea durerii.
Intervenţii
- se va interna pacienta într-un salon cu condiţii optime ;
- se va asigura condiţii de microclimat corespunzător ;
- se măsoară funcţiile vitale şi se notează în foaia de observaţie TA , puls. respiraţie, diureza ;
- se evaluează intensitatea durerilor ;
- se administrează calmante ;
- se asigură un climat de securitate ;
- se asigură pacientei un mediu curat liniştit pentru prevenirea infecţiilor intercurente,
intraspitaliceşti având în vedere rezistenţa scăzută la infecţii a pacienţilor cu IRC ;
- se aleg procedurile de investigaţie şi tratament cu risc minim de infecţii ;
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta nu prezintă semne de infecţie şi nici alte manifestări care să denote existenţa altor
complicaţii
Ziua 2.
- În urma administrării de calmante ,a repausului la pat durerile din regiunea lombară s-au
diminuat.
Ziua 3.
43
Ziua 4.
Ziua 5.
Dx. 2 Eliminare urinară insuficientă calitativ şi cantitativ din cauza bolii manifestată prin
polakiurie disurie.
Obiective
Pacienta să revină la normalizarea micţiunilor,controlul diurezei, calmarea durerilor şi
combaterea transpiraţiilor
Intervenţii
- se va asigura igiena tegumentelor şi mucoaselor;
-se va urmării şi nota în foaia de observaţie numărul micţiunilor şi aspectul urinei ;
- se va determina diureza rugând pacienta să urineze numai în recipientul de recoltare ;
- se educă pacienta să menţinǎ o igienă corporală adecvată;
- se schimbă lenjeria de pat şi de corp de câte ori este nevoie;
- se va urmări volumul, frecvenţa micţiunilor şi aspectul urinii;
- se va cântării pacienta zilnic pe toată perioada spitalizării;
- se insistă asupra pacientei să ingere cantităţi mari de lichide 200 ml/zi ;
-se administrează FUROSEMID diuretic 1 fiolă/zi în scop diuretic;
-se administrează perfuzii cu glucoză şi ser fiziologic 500 ml/zi
- se administrează calmante analgezice PIAFEN 1 fiolă/zi şi ALGOCALMIN 1 fiolă/zi.
Evaluare:
Ziua 1.
- Diureza-1400m/zi, Sumarul de urină a prezintă urme fine, hematii rare
Ziua 2.
- Pacienta nu mai transpiră.
Ziua 3.
- După efectuarea tratamentului pacienta nu mai prezintă dureri.
Ziua 4.
Ziua 5.
44
Dx. 3. Dificultate în a-şi menţine temperatura în limite normale datorită procesului infecţios
manifestată prin febră, nelinişte, anxietate.
Obiective
- Pacienta să poată menţine temperatura în limite normale
Intervenţii
-se măsoară temperatura pacientei din oră in oră şi ori de câte ori este nevoie şi se notează în
foaia de temperatură;
-se va creşte treptat temperatura mediului ambiant;
- se aplică comprese reci pe frunte pacientei ;
-se schimbă lengeria de corp şi de pat ori de câte ori este necesar ;
- se hidratează bolnava prin perfuzie ;
-se administrează la indicaţia medicului;
- se administrează AMPICILINĂ 500mg la 6 ore antibiotic capsule;
- se administrează medicaţia antipiretică PARACETAMOL 500mg 2 tablete/zi ;
- Algocalmin 500 mg 2 tablete /zi analgezic;
- se va ajută bolnava să consume multe lichide pentru a se hidrata ;
-se hidratează corespunzător pacienta cu 2 l de lichide pentru a combate dezechilibrul hidric;
Evaluare:
Ziua 1.
- Febra începe să se reducă din intensitate progresiv, iar tegumentele sunt hiperemice. - T ºC =
37,5 ºC.
Ziua 2
Ziua 3
Ziua 4
- Pacienta după efectuarea tratamentului nu mai prezintă temperatură.
Ziua 5
- Pacienta consumă multe lichide.
Dx.4. Alimentaţie şi hidratare insuficiente datorită bolii manifestată prin anorexie, sete,
necesitatea unui regim alimentar
Obiective
45
Intervenţii
- se explorează gusturile şi obiceiurile pacientei ţinând cont de câteva indicaţii ;
- se informează pacienta asupra importanţei regimului alimentar ;
- regimul în primele 24h trebuie să conţină lapte, ceai, sucuri de fructe, piure de legume;
- regimul alimentar trebuie ales la preferinţele pacientei;
- se efectuează bilanţul hidric şi se scrie in foaia de observaţie
- senzaţia de sete a pacientei se va exploata folosind: lapte, sucuri de fructe cu legume;
- se asigură necesităţile calorice de 1800 cal/24h prin admi-nistrarea de preparate lichide;
- se administrează perfuzie cu Glucoză 5% 500ml, Ca gluconic 1 fiolă/zi, vitamine în perfuzie
B1, B6, B12 1 fiolă/zi;
- grăsimile permise vor fi luate din unt. smântână, frişcă;
- cantitatea de glucide permisă 300-400g va fi luată din marmeladă, jeleuri, miere, compot ;
-se dau lichide în raport cu diureza aproximativ 2000ml/zi
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
1500 – 2000 ml/zi.
Obiective
Intervenţii
46
ascultarea muzicii,
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
informaţii.
Obiective
Intervenţii
optimismul.
Evaluare:
47
Ziua 1.
medicamentos
Ziua 2.
Ziua 3.
medicamentos .
Ziua 4.
Ziua 5.
Obiective
Intervenţii
situaţiei;
independenţa;
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
48
Ziua 5.
-
Epicriza
Pacienta D.I în vârstă de 60 ani, se internează pe secția de Nefrologie pentru investigații
și tratament. În urma evaluării și tratamentului corespunzător se recomandă regim igieno
dietetic și continuarea tratamentului în ambulator. La indicația medicului se externează cu
stare generală ameliorată
Se recomandă:
. - se administrează tratament la domiciliu : No-spa 3 fiole/zi i.m. ,analgezice, antibiotice:
Ciprofloxacin 1 tabletă/6 h .
Cazul nr. 3
Culegerea datelor
Nume și preume: R.A.
Sex: feminin
Vârsta: 60 ani
Adresă: Brăila
Religie: ortodoxă
Cultură: studii medii
49
- consumă cafea ;
Boli anterioare: colecestectomie.
Alergii: neagă
Vederea: adecvată vârstei
Proteze: nu are
Diagnostic la internare: IRC stadiul II
COLICĂ RENALĂ.
- dureri în lojele renale.
- astenie fizică
- inapetenţă
- oboseală.
Antecedente:
- nașteri: 1
Judeţean de Urgenţă cu diagnosticul de insuficienţă renală cronică stadiul II. De câteva zile
prezintă cefalee, durere în lojele renale, astenie fizică, insomnii. În urma anamnezei și
examenului general se hotărăște internarea pe secţia Nefrologie pentru investigaţii şi
tratament de specialitate.
Tegumente și mucoase: normal colorate.
Sistem osteo articular: normal reperezentaţi..
50
- TA: 120/75mmHg.
- AV: 80b/ min.
Aparat renal: durere lombare în lojele renale..
VSH (1h) 39 mm 3 – 5 mm
Hb 11,5 15-18/dl
Ht 34,7 46-60
Proba ADDIS 2500
Leucocite 7,6 4-8
Examen de urină
Densitate 1031 1005 – 1030
pH 5 4,5 – 7
51
Ecografie Rinichi drept 82 mm , insuficient cu arhitectură modificată. Rinichi stâng 84 mm
microlitiază medulară redusă.
Tratament
Paracetamol Antitermic 2 cp/zi Orală
Meronem antibiotic 1 fl/12 ore I.M.
Inhibitor de pompă
de protoni
Ampicilină 500 mg antibiotic 1 cp/6 ore po
Glucoză Soluţie hidrică 500 ml pev
 polakiurie;  dureri lombare în loja renală dreaptă;
 febră: 38,4°C;  cefalee ;
 transpiraţii abundente;  astenie fizicǎ ;
 stare generală alterată;  sete;
 slăbire fizică;
 oboseală;
 nicturii;
 anxietate;

- R- 14 r/min
- P- 80 b/min
- TA- 120/70 mm Hg.
52
- polakiurie;
- transpiraţii
- slăbiciune
- oboseală.
- neliniște.
53
manifestată prin anxietate, potenţiale complicaţii.
Obiective
Pacienta să prezinte o stare de confort pe perioada spitalizării prin prevenirea complicaţiilor şi
calmarea durerii.
Intervenţii
- se va interna pacienta într-un salon cu condiţii optime ;
- se va asigura condiţii de microclimat corespunzător ;
- se măsoară funcţiile vitale şi se notează în foaia de observaţie TA , puls. respiraţie, diureza ;
- se evaluează intensitatea durerilor ;
- se administrează calmante ;
- se asigură un climat de securitate ;
- se asigură pacientei un mediu curat liniştit pentru prevenirea infecţiilor intercurente,
intraspitaliceşti având în vedere rezistenţa scăzută la infecţii a pacienţilor cu IRC ;
- se aleg procedurile de investigaţie şi tratament cu risc minim de infecţii ;
Evaluare:
Ziua 1.
- Pacienta nu prezintă semne de infecţie şi nici alte manifestări care să denote existenţa altor
complicaţii
Ziua 2.
- În urma administrării de calmante ,a repausului la pat durerile din regiunea lombară s-au
diminuat.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
Dx. 2 Eliminare urinară insuficientă calitativ şi cantitativ din cauza bolii manifestată prin
polakiurie disurie.
Obiective
54
Pacienta să revină la normalizarea micţiunilor,controlul diurezei, calmarea durerilor şi
combaterea transpiraţiilor
Intervenţii
- se va asigura igiena tegumentelor şi mucoaselor;
-se va urmării şi nota în foaia de observaţie numărul micţiunilor şi aspectul urinei ;
- se va determina diureza rugând pacienta să urineze numai în recipientul de recoltare ;
- se educă pacienta să menţinǎ o igienă corporală adecvată;
- se schimbă lenjeria de pat şi de corp de câte ori este nevoie;
- se va urmări volumul, frecvenţa micţiunilor şi aspectul urinii;
- se va cântării pacienta zilnic pe toată perioada spitalizării;
- se insistă asupra pacientei să ingere cantităţi mari de lichide 200 ml/zi ;
-se administrează FUROSEMID diuretic 1 fiolă/zi în scop diuretic;
-se administrează perfuzii cu glucoză şi ser fiziologic 500 ml/zi
- se administrează calmante analgezice PIAFEN 1 fiolă/zi şi ALGOCALMIN 1 fiolă/zi.
Evaluare:
Ziua 1.
- Diureza-1400m/zi, Sumarul de urină a prezintă urme fine, hematii rare
Ziua 2.
- Pacienta nu mai transpiră.
Ziua 3.
- După efectuarea tratamentului pacienta nu mai prezintă dureri.
Ziua 4.
Ziua 5.
Dx. 3. Dificultate în a-şi menţine temperatura în limite normale datorită procesului infecţios
manifestată prin febră, nelinişte, anxietate.
Obiective
- Pacienta să poată menţine temperatura în limite normale
Intervenţii
-se măsoară temperatura pacientei din oră in oră şi ori de câte ori este nevoie şi se notează în
foaia de temperatură;
-se va creşte treptat temperatura mediului ambiant;
- se aplică comprese reci pe frunte pacientei ;
55
-se schimbă lengeria de corp şi de pat ori de câte ori este necesar ;
- se hidratează bolnava prin perfuzie ;
-se administrează la indicaţia medicului;
- se administrează AMPICILINĂ 500mg la 6 ore antibiotic capsule;
- se administrează medicaţia antipiretică PARACETAMOL 500mg 2 tablete/zi ;
- Algocalmin 500 mg 2 tablete /zi analgezic;
- se va ajută bolnava să consume multe lichide pentru a se hidrata ;
-se hidratează corespunzător pacienta cu 2 l de lichide pentru a combate dezechilibrul hidric;
Evaluare:
Ziua 1.
- Febra începe să se reducă din intensitate progresiv, iar tegumentele sunt hiperemice. - T ºC =
37,5 ºC.
Ziua 2
Ziua 3
Ziua 4
- Pacienta după efectuarea tratamentului nu mai prezintă temperatură.
Ziua 5
- Pacienta consumă multe lichide.
Dx.4. Alimentaţie şi hidratare insuficiente datorită bolii manifestată prin anorexie, sete,
necesitatea unui regim alimentar
Obiective
Intervenţii
- se explorează gusturile şi obiceiurile pacientei ţinând cont de câteva indicaţii ;
- se informează pacienta asupra importanţei regimului alimentar ;
- regimul în primele 24h trebuie să conţină lapte, ceai, sucuri de fructe, piure de legume;
- regimul alimentar trebuie ales la preferinţele pacientei;
- se efectuează bilanţul hidric şi se scrie in foaia de observaţie
- senzaţia de sete a pacientei se va exploata folosind: lapte, sucuri de fructe cu legume;
- se asigură necesităţile calorice de 1800 cal/24h prin admi-nistrarea de preparate lichide;
56
- se administrează perfuzie cu Glucoză 5% 500ml, Ca gluconic 1 fiolă/zi, vitamine în perfuzie
B1, B6, B12 1 fiolă/zi;
- grăsimile permise vor fi luate din unt. smântână, frişcă;
- cantitatea de glucide permisă 300-400g va fi luată din marmeladă, jeleuri, miere, compot ;
-se dau lichide în raport cu diureza aproximativ 2000ml/zi
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
1500 – 2000 ml/zi.
Obiective
Intervenţii
ascultarea muzicii,
57
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
informaţii.
Obiective
Intervenţii
optimismul.
Evaluare:
Ziua 1.
medicamentos
Ziua 2.
Ziua 3.
medicamentos .
58
Ziua 4.
Ziua 5.
Obiective
Intervenţii
situaţiei;
independenţa;
Evaluare:
Ziua 1.
Ziua 2.
Ziua 3.
Ziua 4.
Ziua 5.
-
Epicriza
Pacienta R.A în vârstă de 60 ani, se internează pe secția de Nefrologie pentru
investigații și tratament. În urma evaluării și tratamentului corespunzător se recomandă regim
59
igieno dietetic și continuarea tratamentului în ambulator. La indicația medicului se externează
cu stare generală ameliorată
Se recomandă:
. - se administrează tratament la domiciliu : No-spa 3 fiole/zi i.m. ,analgezice, antibiotice:
Ciprofloxacin 1 tabletă/6 h .
ANEXE
RECOLTAREA SÂNGELULUI VENOS
PUNCŢIA VENOASĂ
SCOP:
Stabileşte modul de lucru privind recoltarea sângelui în vederea efectuării
investigaţiilor paraclinice.
Crearea accesului la o venă pentru:
- recoltare de sânge în siguranţă pentru examene de laborator
- extragerea unei cantităţi de sânge
- introducerea medicamentelor în circulaţia venoasă
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- Garou
- Mănuşi de unică folosinţă
- Seringi; ace; o canulă Buterfly (fluturaş); sistem vacutainer (după scop)
- Tampon
- Alcool
- Muşama, aleză
- Etichetă
- Eprubete
- Bandă adezivă non alergică
- Formulare pentru laborator
60
- Alte materiale in funcţie de obiectivul urmărit, tăviţa renală
- Recipient pentru colectarea materialelor
PREGĂTIREA PACIENTULUI
Verificaţi indicaţia medicului privind scopul puncţiei venoase
a) PSIHICĂ:
- Informaţi şi explicaţi pacientului necesitatea procedurii
- Explicaţi pacientului cum poate participa la procedură, anuntaţi-l că e puţin dureroasă
- Explica i-i pacientului c ii ve i recolta sange sau ve i introduce ţ ă ţ ţ medicamente
- Incurajaţi pacientul pentru a reduce anxietatea
- Intrebaţi-l dacă i s-a mai recoltat sange altă dată; dacă a simţit leşin, transpiraţie, stare de
greaţă, vărsătură
- Obţineţi consimţămantul informat
b) FIZICĂ:
- Asiguraţi poziţia corespunzătoare in conformitate cu starea pacientului, cu scopul şi locul
puncţiei (decubit dorsal sau mai rar şezand)
- Examinaţi calitatea şi starea venelor şi alegeţi locul
EFECTUAREA PROCEDURII:
Anexa nr.5. Recoltare sânge 5

- Identificaţi pacientul
- Spălaţi mainile şi puneţi mănuşile pentru a preveni contaminarea
- Selectaţi locul potrivit (venele distale sau proximale), venele de la plica cotului, mai rar cele
de pe faţa dorsală a mainii
- Puneţi muşamaua sub braţul pacientului
61
- Aplicaţi garoul la 5 - 8 cm deasupra locului de puncţie; capetele garoului fiind direcţionate
departe de zona de puncţie
- Palpaţi vena
- Verificaţi prezenţa pulsului distal, radial
- Montaţi seringa şi ataşaţi acul
- Recomandaţi pacientului să strangă pumnul
- Dacă venele nu sunt vizibile şi nu se pot simţi la palpare incercaţi următoarea tehnică:
a) Rugaţi pacientul să închidă şi să deschidă pumnul
b) Daţi drumul la garou şi rugaţi pacientul să-şi coboare mana sub nivelul inimii pentru a i se
umple venele, apoi reaplicaţi garoul şi bateţi incet pe venă pentru a deveni mai vizibilă.
5 http://www.sfatulmedicului.ro/modul-de-recoltare a probelor de sânge

c) Înlăturaţi garoul şi puneţi o compresă caldă şi umedă pe venă timp de 10-15'
- Dezinfectaţi tegumentul (cu un tampon cu alcool), 60" folosind mişcări circulare de la centru
in afară cu caţiva cm, pentru a evita introducerea potenţialei flore de pe piele in interiorul
vaselor pe perioada efectuării procedurii
- Poziţionaţi mana nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncţie şi cu policele se intinde pielea
dreaptă pe venă
- Ţineţi acul cu bizoul in sus in mana dominantă şi introduceţi-l la un unghi de 10-30°, de
deasupra venei sau dintr-o parte a venei, in poziţie oblică
- Urmăriţi cursul venei şi cand sangele se intoarce prin lumenul acului avansaţi cu acul in
venă 1-2 cm
- In cazul recoltării continuaţi puncţia conform obiectivului
- Aspiraţi sangele in seringă (cantitatea necesară pentru efectuarea analizelor indicate de
medic)
- Dacă curgerea sangelui este rapidă dezlegaţi garoul pentru a preveni staza şi
hemoconcentraţia care pot modifica rezultatele testelor de laborator
- Dacă curgerea sangelui este lentă, nu dezlegaţi garoul decat inainte de a retrage acul cu
seringa cu sange (dacă tehnica nu impune altfel)
- Plasaţi un tampon cu alcool pe locul puncţiei venoase şi uşor retrageţi acul cu
seringa
- Aplicaţi o presiune blandă pe tamponul cu alcool, pe locul puncţiei 2-3' sau pană se opreşte
sangerarea; aceasta previne extravazarea in ţesuturile din jur, cu cauzarea hematomului
- După oprirea sangerării aplicaţi o bandă adezivă peste tampon
62
- Transferaţi sangele din seringă in eprubete, după ce aţi detaşat acul de la seringă
- Aplicaţi etichetele pe eprubete, indicand numele şi prenumele bolnavului, proba recoltată,
secţia care trimite proba de sange la laborator
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- Aşezaţi pacientul in poziţie comodă
- Observaţi faciesul pacientului, culoarea tegumentelor şi măsuraţi pulsul
- Intrebaţi pacientul dacă are stare de greaţă sau vomă
- Verificati locul punctiei venoase pentru a fi siguri ca nu s-a dezvoltat un hematom
- Sfătuiţi pacientul să nu flecteze antebraţul pe braţ
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- Colectaţi deşeurile conform P.U. in recipiente speciale
- Indepărtaţi manuşile
- Spălaţi mâinile
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi procedura in fişa de proceduri şi in dosarul/planul de ingrijire
- Notaţi data, ora, locul puncţiei venoase, timpul cand proba a fost trimisă la laborator
- Notaţi orice observaţie legat de starea şi reacţia pacientului
- Notaţi dacă puncţia a fost facută pentru recoltarea analizelor şi specificaţi ce probe aţi
recoltat, cand au fost trimise la laborator
EVALUAREA EFICACITĂŢII PROCEDURII
Rezultate aşteptate/dorite:
- Pacientul are tegumente şi mucoase normal colorate
- Semnele vitale sunt normale
- Pacientul a inţeles scopul puncţiei venoase
- Pacientul nu a prezentat leşin, stare de greaţa, vomă, hematom
Accidente –incidente:
- Leşinul, starea de greaţă sau voma
- anunţaţi medicul
- Anxietatea
- discutaţi cu pacientul şi incurajaţi-l
- Refuzul pacientului privind puncţia venoasă
- anunţaţi medicul
- Extravazarea sangelui in ţesuturile din jur
- Hematomul
- comprimaţi locul cu un tampon steril
63
- nu repetaţi inţepătura in aceeaşi zonă
- aplicaţi compresă rece
- aplicaţi unguente care favorizează resorbţia
- Hemoliza sangelui recoltat
- repetaţi recoltarea cu acordul pacientului:
- Recoltarea nu s-a făcut in condiţii corespunzătoare
- Infecţia
- evitarea prin efectuarea procedurii in siguranţă
CONSIDERAŢII SPECIALE
- Niciodată nu efectuaţi puncţia venoasă pentru recoltarea sangelui dintr-un braţ, o venă deja
utilizată pentru terapia i.v. sau opriţi perfuzia şi aşteptaţi 5 min.
- Nu recoltaţi din locuri aflate deasupra liniei intravenoase, risc de hemodiluţie
- Nu efectuaţi puncţia venoasă pe un loc deja infectat
- Evitaţi vena care este dureroasă la palpare
- Nu efectuaţi puncţia venoasă, nu recoltaţi sange dintr-o arie edematoasă, shunt arteriovenos,
locuri ale hematomului anterior, sau răniri
- Dacă pacientul are tulburări de coagulare sau primeşte terapie anticoagulantă, se menţine o
presiune fermă pe locul puncţiei venoase, minim 5' după retragerea acului din venă pentru a
preveni formarea unui hematom
- Evitarea folosirii venelor de la picioare pentru puncţia venoasă, deoarece aceasta creşte
riscul de tromboflebită
- La bătrani, dacă este posibil evitaţi venele dorsale ale mainii la braţul dominant pentru
puncţia venoasă deoarece aceste locuri interferă mult cu independenţa varstnicului
- La copii locurile uzuale pentru puncţia venoasă sunt scalpul sau piciorul
64
Anexa nr.6. Măsurare tensiunii arteriale6
Definiţie:
Evaluarea funcţiei cardio-vasculare ne dă informaţii asupra forţei de contracţie asupra inimii
şi rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor.
Elemente de evaluat:
Tensiunea arterială sistolică (cea maximă)
Tensiunea arterială diastolică ( cea minimă).
Materiale necesare:
6 http://www.cardioclass.ro/tensiune-arteriala
Aparat pt măsurarea tensiunii arteriale: cel cu mercur, cel cu manometru, oscilometru
PACHON
Stetoscop biaurecular
Tampon de vată
Alcool
Creion sau pix cu mină roşie.
Metodă de determinare:
Palpatorie şi auscultatorie.
Intervenţiile asistentei pentru metoda auscultatorie:
Pregatirea psihică a pacientului.
Asigurarea repaosului psihic şi fizic timp de 15 minute
Spălarea pe mâini
65
Se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului. Braţul trebuie să fie fixat şi întins (în
extensie).
Se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei.
Se introduc olivele stetoscopului în urechi.
Se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul perei de cauciuc până la dispariţia
zgomotelor pulsative.
Se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei până când se percepe
primul zgomot arterial, aceasta reprezentând valoarea tensiunii arteriale maxime.
Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau a manometrului pentru a fi consemnată.
Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice.
Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului. În momentul în
care zgomotele dispar, această valoare reprezentând tensiunea arterială minimă.
Se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie.
Considerăm pentru fiecare linie a foii de temperatură o unitate a coloanei de mercur. Se unesc
liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat. În alte documente
medicale se înregistrează cifric.
Se dezinfectează olivele stetoscopului şi membrana de alcool.
Pentru metoda palpatorie:
Determinarea se face prin palparea arterei radiale.
Nu se foloseşte stetoscopul
Etapele sunt identice, urmărim pulsul.
Dezavantajul: obţinerea unei valori mai mici decât realitatea, palparea pulsului periferic fiind
posibilă numai după reducerea accentuată a compresiunii exterioare.
De reţinut:
- manşeta va fi bine fixată pe braţul pacientului
Manometrul va fi plasat la nivelul arterei la care se face determinarea.
Măsurarea va fi precedată de liniştirea pacientului.
În caz de suspiciune se repetă măsurarea fără a scoate manşeta de pe braţul pacientului.
Se pot face măsurători comparative la ambele braţe.
Injecţia intramusculară
Generalităţi.
- calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este
mai mare;
- când întârzierea resorbţiei provoacă modificarea compoziţiei soluţiilor
medicamentoase sau când prin stagnarea soluţiei prin ţesuturi ar provoca iritaţia lor;
66
- resorbţia soluţiilor injectate începe imediat deoarece ţesutul muscular este
foarte bine vascularizat de o bogată reţea de vase limfatice fiind lipsit de trunchiuri importante
nervoase care ar putea fi lezate;
- intramuscular pot fi introduse şi soluţii uleioase sau soluţii înglobate în
substanţe speciale;
- dintre toate injecţiile are cel mai mare risc de infecţie - abces post-injectabil ;
- din această cauză atenţie la cantitatea maximă de introdus a substanţei
medicamentoase (fără urmări, 5 ml).
Anexa nr.7. Injecţia intramusculară 7
7 http://www.corpul-uman.com/2011/10/injectii-intramusculare.html
- muşchii externi sau anteriori ai coapsei în treimea mijlocie fără rotirea

exterioară a membrului inferior - se produc leziuni vasculare ;
- sugarii au musculatura dezvoltată mai mult în regiunea coapsei decât în cea
fesieră fiind de preferat această zonă pentru efectuarea injecţiilor;
- faţa externă a braţului în muşchiul deltoid fără rotirea braţului deoarece se pot
produce leziuni de vase sanguine şi nervi.
Efectuarea injecţiei:
- injecţia intramusculară poate fi efectuată pacientului aflat în decubit ventral,
lateral, poziţie şezând;
- injecţia efectuată la pacientul aflat în ortostatism, prezintă riscuri mari,
deoarece musculatura regiunii fesiere nu este complet relaxată în această poziţie, iar în caz de
67
şoc, lipotimii, colaps cu pierdere de echilibru şi cădere acul se poate rupe, injecţia nu poate fi
efectuată, iar pacientul suferă traumatisme cu consecinţe grave.
Poziţia decubit lateral:
- pacientul se va afla cu capul în partea stângă faţă de cel care efectuează
injecţia.
Poziţia şezând:
- injecţia se execută în toată regiunea fesieră de deasupra punctului de sprijin;
- după poziţionarea pacientului degresăm şi dezinfectăm locul de elecţie timp de
1 minut dinspre centru în afară;
- fixăm regiunea aleasă cu policele, indexul sau medianul mâinii stângi şi cu o
mişcare rapidă introducem acul perpendicular pe piele aproximativ 4-7 cm (seringa încărcată
cu soluţie medicamentoasă, se află în mâna dreaptă la nevoie putem fixa degetul mic pe
ambou - ac) pentru a ajunge în muşchi;
- schiţăm o uşoară mişcare de aspirare pentru a poziţia acului (în cazul soluţiilor
colorate;
- detaşăm seringa de ac; ex: preparate de ficat) şi introducem lent soluţia prin
apăsarea pistonului: cu policele mâinii drepte, indexul şi medianul fiind fixate la aripioarele
seringii;
- după injectarea totală a substanţei medicamentoase, retragem brusc acul pe
DIRECŢIA DE INTRODUCERE, dezinfectăm locul înţepăturii cu un tampon îmbibat cu o
soluţie dezinfectantă, iar pentru a activa circulaţia şi favoriza închiderea canalului format de
lumenul acului precum şi resorbţia soluţiei masăm zona respectivă, pacientul va sta în repaus
5-10 minute;
- resorbţia începe imediat şi în 5-10 minute soluţia pătrunde în circulaţie cu
excepţia celor uleioase.
Complicaţii posibile:
- durere vie = atingerea nervului sciatic sau a ramurilor sale; scoatem acul şi
efectuăm injecţia în altă regiune;
- paralizia parţială sau totală a nervului sciatic = injectarea în/lângă nerv a unor
substanţe medicamentoase ca de exemplu: săruri de chinină, bismut, sulfamide ;
- hematom = puncţionarea cu acul într-un vas sanguin, sângele refulează în
seringă; scoatem acul şi injectăm în altă parte ;
- embolie = introducerea de soluţii uleioase sau în suspensie într-un vas sanguin
datorită lipsei de verificare prin aspiraţie; se poate produce decesul pacientului;
68
- ruperea acului - tehnică incorectă, extracţia se poate executa numai chirurgical
(în cazul pacienţilor agitaţi vor colabora 2 cadre medicale pentru injectare);
- abces = deficienţe grave de sterilizare şi în tehnica de lucru;
- transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale = prin refolosirea
acelor şi seringilor;
- iritaţie periostală = injectarea substanţei medicamentoase aproape de os; acul
trebuie retras în muşchi deoarece a fost introdus prea adânc şi lângă os.
Injecţia intravenoasă
Generalităţi:
- calea intravenoasă este aleasă atunci când trebuie să obţinem efectul rapid al
soluţiilor medicamentoase sau când acestea pot provoca distrucţii tisulare;
- injecţia intravenoasă constă în introducerea soluţiilor cristaline, izotonice sau
hipertonice în circulaţia venoasă.
Loc de elecţie:
- pentru administrarea anumitor medicamente al căror efect trebuie obţinut rapid
ca şi pentru corectarea unei hipovolemii, anemii, abordul venos capătă o importanţă deosebită
în cadrul diverselor conduite terapeutice;
- abordul venos poate fi efectuat periferic sau central;
- abordul venos periferic este realizat de către asistenta medicală sau medic iar
cel central numai de către medic;
- alegerea tipului de abord venos şi a locului de elecţie depinde de:
- starea clinică a pacientului şi criteriul de urgenţă în administrare sau nu;
- tipul medicamentului ce trebuie administrat şi efectul scontat ;
- cantitatea de administrat, durata tratamentului.
- pentru alegerea locului în efectuarea puncţiei venoase examinăm atent ambele
braţe ale pacientului pentru a observa calitatea şi starea anatomică a venelor.
69
Anexa nr.8. Injecţia intravenoasă 8
Pregătirea puncţiei
Pregătirea materialelor:
- materiale de protecţie (musama, aleză);
- materiale pentru dezinfecţia locului punctiei;
- Ac, seringi sterile, garou sau bandă esmarch;
- Medicamente de injectat;
- Manuşi;
- Tăviţă renala.
Pregatirea pacientului:
- psihic - se informeaza pacientelu cu privire la scopul punctiei;
- fizic - pentru puncţia la venele braţului sau antrebraţului, se aşează pacientul
într-o poziţie confortabilă atât pentru el cât şi pentru asistentă şi acesta este DD sau şezând;
- se aşează baraţul pacientului pe perniţă în abducţie şi extensie maximă.
Tehnica de lucru:
- mă spăl pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- mă dezinfectez pe mâini cu alcool medicinal, eventual ;
- aplic mănuşi sterile (dacă există);
- montez seringa în condiţii de asepţie corectă;
- după verificarea fiolei, încarc seringa cu substanţă;
8 http://www.ymed.ro/injecţia-intravenoasă
- medicamentoasă de injectat, apoi elimin bulele de aer, obligatoriu pentru

exclude riscul unei embolii gazoase;
70
- dezinfectez pielea cotului cu tamponul alcoolizat, apoi aleg şi palpez vena;
- aplic garoul pentru evidenţierea venei;
- dezinfectez din nou zona şi cu indicele sau pelicele de la mâna stângă fixez
vena ce urmează să fie puncţionată;
- cu acul îndreptat cu secţiunea bizeului în sus, montat la seringă în unghi ascuţit
faţă de planul regiunii, străbat pielea, apoi înaintez puţin aproape paralel cu tegumentul, pe
deasupra venei, după care voi puncţiona vena;
- după pătrunderea acului în venă, aspir uşor pentru a verifica poziţia acului;
- înlătur garoul şi injectez substanţa lent sau rapid, în funcţie de specificitatea
acesteia şi de prescripţia medicului;
- scot acul printr-o mişcare sigură, evitând riscul lezării venei şi ţesutului;
- acopăr locul puncţionat cu tamponul alcoolizat, care se va menţine un timp
necesar opririi sângerării (2-3 min).
Reorganizarea la locul de muncă:
- arunc la coş deşeurile (fiole golite, acoperitorile seringilor şi acelor);
- pun seringa şi acele în locul special amenajat pentru colectarea acestora în
vederea distrugerii lor;
- mă spăl pe mâini cu apă curentă şi săpun.
Complicaţii posibile:
- durere - la înţeparea pielii, avem grijă ca pacientul să nu mişte braţul ;
- embolie gazoasă - introducerea de aer în cantitate mare duce ia decesul
pacientului;
- hematom şi revărsări sanguine prin străpungerea venei sau retragerea acului
- menţinând staza venoasă datorită garoului nedesfăcut;
- interzis a se puncţiona vena din nou după formarea hematomului;
- vom comprima cu un tampon steril 3-5 minute;
- tumefierea bruscă a ţesutului perivenos şi paravenos - revărsarea substanţei în
afara venei; pot rezulta necroze în regiunea injectării;
- flebalgia - injectarea rapidă sau efectul iritativ al soluţiei injectate asupra
endovenei; se manifestă prin durere vie;
- valuri de căldură şi senzaţia de uscăciune în faringe - soluţii injectabile ca Ca,
Mg, vor fi introduse foarte lent;
- tensiunea pe cale reflexă - injectarea prea rapidă a soluţiei
medicamentoase;
71
- ameţeli, lipotimie, colaps - întrerupem imediat injectarea şi se anunţă
medicul;
- embolie gazoasă - injectare de soluţie uleioasă => decesul pacientului.
Alimentatia bolnavului
Alimentatia pacientului cu IRC este bazată pe un regim hipoproteic pentru a preveni
progresia deteriorării renale. Dieta este uneori bazată şi pe o restricţie a aporturilor de sodiu şi
de potasiu. Pentru unii bolnavi, restricţia lichidelor poate fi de asemenea necesară. Iar dacă
insuficienţa renală este însoţită de diabet, se recomandă şi un regim hipoglucidic.
La bolnavii care suferă de afecţiuni renale majoritatea caloriilor trebuie să provină din
carbohidraţi complexi. Alimentaţia trebuie să cuprindă: ouă, carne, peşte,brânză, pâine, paste
făinoase, orez, cartofi.
Aportul caloric trebuie să ţină cont de starea de nutriţie a bolnavului, precum şi de
echilibrul azotat. Aportul caloric la bolnavii subnutriţi va fi 40-45Kcal/Kg/zi, la bolnavii
normoponderali 35Kcal/Kg/zi
Aportul mediu de glucide pentru un bolnav de 70Kg va fi: 340-460g/zi sub formă de
zahăr şi zaharoase, legume, fructe, paste făinoase.
Aportul mediu de lichide la o greutate de 70Kg: 80-90g/zi cu raport egal 1/1grăsimi
vegetale/grăsimi animale.
Aportul proteic. Regim hipoproteic prin reducerea fosfatemiei şi depunerilor renale de
fosfat de Ca.
Aportul de lichide-săruri. Se indică consumul unui pahar de apă după fiecare urinare
pentru a se evita deshidratarea.
Reechilibrarea hidro-electrolitica în IRC. Se administrează diuretic-furosemid 500-
1000 mg intravenos lent sub controlul Na, K seric a diurezei
Combaterea acidozei. Profilaxia stării de acidoză metabolică se obţine în formele
uşoare şi medii de IRC prin reducerea aportului oral de echivalenţi acizi la 15-20mEg/zi,
regim hipoproteic 0,6g proteine/zi cu 500-600 mg fosfaţi.
Recoltarea produselor biologice şi patologice
Examinările de laborator se fac pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului,
depistarea unor îmbolnăviri, complectează simptomatologia bolilor, reflectând evoluţia
acestora, semnalând apariţia unor complicaţii şi comfirmând vindecarea.
La fiecare pacient cu IRC se efectuează obligatoriu examenul sumar de urină,
examenul de sânge şi explorarea mecanismelor funcţionale renale propriu-zise glomerulare şi
tubulare.
72
Analiza urinei:- se recoltează urina din prima emisie urinară de dimineaţă când urina
este mai concentrată, după toaleta organelor genitale externe, se recoltează 100-150 ml urină
în recipient curat, dezinfectat. Examenul sumar de urina poate furniza date asupra stării
funcţionale a rinichilor şi asupra homeostaziei organismului. Examenul cuprinde: analiza
macroscopică; microscopică, bacteriologică, fizico-chimica.
Pregătirea materialelor necesare sunt urinar sau ploscă, muşama, aleză, materiale
pentru toaleta organelor genitale externe, eprubete sterile sau alte recipiente în funcţie de
examenul cerut .
Tehnica:
recoltarea urinei pentru examen sumar
- din urina obţinută se trimite un eşantion de 100-150 ml
recoltarea urinei pentru urocultură la jumătatea micţiunii
- urocultura stabileşte prezenţa bacteriilor în urină
- se recoltează urina de dimineaţă (concentraţie mare de germeni), în absenţa unui tratament
cu perfuzii (efect de diluţie)
- înainte de începerea tratamentului cu antibiotice, se spală mâinile cu atenţie şi se usucă cu
prosop curat
- prima cantitate de urină emisă, aproximativ 50 ml, se elimină la toaletă sau în bazinet, apoi
fără să se întrerupă jetul urinar, se recoltează aproximativ 5 ml urină într-un recipient steril
- se astupă repede cu dopul
- se transportă la laborator sau se însămânţează direct pe mediul de cultură şi se introduce la
termostat.
Pregătirea pacientului pentru dializă
Se explică pacientului unde urmează să meargă şi tehnica utilizată în procesul de
dializă, se preia pacientul pe secţia de dializă. Urmează pregătirea fizică şi psihică a
pacientului pentru începerea dializei, se prelevează produse hematologice ale pacientului.
Se pregăteşte aparatul de dializă, se montează sistemele şi destinderea serului pentru
începerea dializei cu supravegherea continuă a pacientului. Se efectueaza tratamentul
medicamentos şi perfuzabil a pacientului la indicaţia medicului. Se face cântărirea înainte şi
după începerea dializei a pacientului, se pansează cateterele permanente de dializă a
pacientului şi se pansează fistulele după efectuarea dializei.
Trebuie să se monitorizeze continu tensiunea arterială şi ritmul cardiac al pacientului
în timpul dializei. Se face încheierea dializei apoi se asigură igiena aparatelor de dializă după
efectuare fiecărei şedinţe de dializă cu sterilizarea şi dezinfecţia aparatelor. Se reorganizează
locul de muncă. Dializa suplineşte funcţia renală diminuată, cu ajutorul unei membrane, ce
73
joacă rolul de filtru, pentru a elimina reziduurile şi excesul de lichide din organism. Alegerea
unei metode de dializă (peritoneală sau hemodializa) depinde de gravitatea insuficienţei
renale.
Anexa nr.9. Hemodializa 9

Hemodializa este o intervenţie ce trebuie practicată în spital. Metoda utilizează un
dializor (o membrană semipermeabilă) pentru a filtra sângele şi a elimina reziduurile şi
excesul de lichide. Sângele pacientului este pompat în dializor, care serveşte drept filtru. La
fel ca şi în cazul dializei peritoneale, reziduurile şi excesul de lichide traversează membrana şi
rămân în dializat. Sângele astfel epurat se întoarce în organism. Hemodializa este mai rapidă
decât dializa peritoneală şi, în general, ciclul se termină în 4 ore. Ea este repetată de
aproximativ 3 ori pe săptămână.
Anexa nr.10. Procedura de hemodializă 10

Scintigrafia renală:- bolnavului i se injectează intravenos o cantitate de
substanţă radioactivă, cu tropism renal, după care, cu ajutorul unui aparat scintigraf, se
detectează repartizarea radiotrasorului în parenchimul renal.
9 https://newsmed.ro/hemodializa
10 https://newsmed.ro/hemodializă filtrarea
CONCLUZII
74
Insuficiența renală cronică se manifestă prin diminuarea lentă și progresivă a
capacității de filtrare a rinichilor, fapt ce produce reținerea în organism a substanțelor toxice.
Spre deosebire de insuficiența renală acută, aceasta are o perioadă de instalare mai mare,
deteriorarea rinichilor putându-se face chiar pe perioada mai multor ani. Evoluția este atât de
lentă, încât primele simptome apar doar după ce boala a determinat consecințe clinice și
biologice importante.
În lume, aproximativ 1% din populaţie suferă de insuficiență renală cronică, iar anual
se efectuează mai mult de 50.000 de transplanturi renale pe glob, 85% dintre ele având și
succes.
Rinichii asigură trei funcții majore:
 filtrează sângele și ajută la eliminarea deșeurilor prin urină, împiedicând astfel
acumularea toxinelor în sânge;
 reglează concentrația mineralelor și electroliților (sodiu, calciu și potasiu) și cantitatea
de lichid din organism;
 produce hormoni care acționează asupra altor funcții ale corpului, precum reglarea
tensiunii arteriale (renina) și produce globule roșii (eritropoietina).
BIBLIOGRAFIE
75
1. Titircă Lucreţia, Ghid de nursing, Editura viaţa Medicală Românească, Bucureşti,
1998
2. Prof. Adrian Covic, Nefrologie principii teoretice şi practice, Editura Medicală
,Bucureşti 2010
3. Voiculescu I.C & Petriciu I.C, Anatomia şi fiziologia omului, Editura Medicală,
Bucureşti, 1971.
4. http://anatomie.romedic.ro/rinichii
5. http://www.sfatulmedicului.ro/modul-de-recoltare a probelor de sânge
6. http://www.ymed.ro/injecţia-intravenoasă
7. https://newsmed.ro/hemodializa
8. https://newsmed.ro/hemodializă filtrarea
CUPRINS
CAPITOLUL 1.............................................................................................................1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE.......................................................................................1
76
1.1. Definiţie.................................................................................................................1
1.2. Clasificare..............................................................................................................1
1.3. Etiologie.................................................................................................................4
1.4. Epidemiologie........................................................................................................5
CAPITOLUL 2.............................................................................................................6
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE..............................................................6
2.1. Noțiuni de anatomie...............................................................................................6
2.2. Noțiuni de fiziologie............................................................................................11
CAPITOLUL 3...........................................................................................................17
NOȚIUNI DE ANATOMOPATOLOGIE ȘI FIZIOPATOLOGIE……………..….17
3.1. Noţiuni de anatomopatologie...............................................................................17
3.2. Noţiuni de fiziopatologie.....................................................................................17
CAPITOLUL 4...........................................................................................................20
SIMPTOMATOLOGIE..............................................................................................20
CAPITOLUL 5...........................................................................................................21
5.1. EXAMENE DE LABORATOR...........................................................................21
5.2. EXAMENE RADIOLOGICE…………………………………………………..22
CAPITOLUL 6...........................................................................................................23
EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC..................................................................................23
6.1. Evoluţie................................................................................................................23
6.2. Prognostic............................................................................................................23
CAPITOLUL 7...........................................................................................................24
TRATAMENT ŞI COMPLICAŢII.............................................................................24
7.1. Tratament.............................................................................................................24
7.2. Complicaţii..........................................................................................................27
CAPITOLUL 8...........................................................................................................28
PREZENTAREA CAZURILOR.................................................................................28
Cazul nr. 1...................................................................................................................28
Cazul nr. 2...................................................................................................................39
77
Cazul nr. 3...................................................................................................................50
ANEXE.......................................................................................................................61
CONCLUZII...............................................................................................................75
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................76
CUPRINS...................................................................................................................77
78

Capitolul I Noţiuni Introductive: 1.1. Definiţie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I Noţiuni Introductive: 1.1. Definiţie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

Anexa nr.1. Anatomie rinichi¹

Anexa nr.2. Anatomie rinichiului ²

3.1. Noţiuni de anatomopatologie

4.1. Simptome insuficienţă renală cronică

Test coagulare D-dimerii 1441ng/mL.

Analiza și interpretarea datelor

Ecografie Rinichi drept 82 mm , insuficient cu arhitectură modificată. Rinichi stâng 84 mm

Analiza și interpretarea datelor

Anexa nr.5. Recoltare sânge 5

5 http://www.sfatulmedicului.ro/modul-de-recoltare a probelor de sânge

Anexa nr.7. Injecţia intramusculară 7

- muşchii externi sau anteriori ai coapsei în treimea mijlocie fără rotirea

- medicamentoasă de injectat, apoi elimin bulele de aer, obligatoriu pentru

Anexa nr.9. Hemodializa 9

Anexa nr.10. Procedura de hemodializă 10

2. Prof. Adrian Covic, Nefrologie principii teoretice şi practice, Editura Medicală

5. http://www.sfatulmedicului.ro/modul-de-recoltare a probelor de sânge

S-ar putea să vă placă și