Sunteți pe pagina 1din 7

Moartea este etapa finală a vieţii - astfel, moartea are o legătură importantă cu sensurile vieţii.

Chiar mai mult, probabil că fiinţele umane sunt singurele vietăţi de pe planetă care îşi dau seama
că sunt muritoare. Oamenii ştiu ce este moartea şi sunt dispuşi să îi atribuie mai multe sensuri,
poate tocmai ca să ascundă sensul cel mai simplu şi mai evident al morţii.
Desigur, problema morţii este fundamentală şi profundă. Realitatea morţii este la fel de
universală ca reticenţa umană de a o accepta aşa cum este ea.
Problema morţii a fost rezolvată în mai multe feluri, atribuindu-i-se foarte multe sensuri diferite.
Deşi moartea a fost mereu percepută ca reprezentând o problemă, natura acesteia a fost diferită.
Philippe Aries (1981) a trecut în revistă atitudinile faţă de moarte care au dominat civilizaţia
vestică în ultimele două milenii. El a ajuns la concluzia că era modernă accentuează neobişnuit de
mult "moartea invizibilă", cea care este atât de înfricoşătoare, încât evităm să ne confruntăm cu
ea, o ţinem bine ascunsă şi nu vorbim despre ea, fiind într-un contrast puternic cu atitudinea
majorităţii strămoşilor noştri faţă de moarte.
Aspectul social al morţii
aspectul cel mai important în problema socială a morţii constă în înlocuirea celui care trece în
nefiinţă.

Un al doilea aspect, mai larg din acest punct de vedere, se referă la faptul că moartea evidenţiază
fragilitatea relaţiilor sociale (Kearl, 1989).
Fiecare moarte îi impune societăţii să se modifice şi să se adapteze.
La fel, oamenii au nevoie să aparţină unul celuilalt, iar societatea facilitează acest proces - însă
moartea blochează această nevoie.
Prin prisma morţii se vede cât de temporare şi de fragile sunt, de fapt, relaţiile umane. Dacă
societatea este fragilă sau schimbătoare în alte moduri, moartea este un memento tragic al acestei
probleme generale. Importanţa acestei ameninţări
Toate societăţile au ritualuri prin care acceptă moartea (Kearl, 1989).
Deci moartea reprezintă o ameninţare simbolică pentru societate, deoarece ea dovedeşte că
societatea nu îşi poate ţine promisiunea de a le oferi oamenilor condiţii sigure şi stabile de
convieţuire.
Cu cât o societate este mai vulnerabilă şi mai fragilă, cu atât va suferi mai mult de pe urma
ameninţării simbolice a morţii individuale.
Moartea duce la crearea unor probleme de tranziţie şi înlocuire; astfel, cu cât societatea deţine
mai mult controt cu atât va reuşi să rezolve mai eficient problema.Dacă fiinţele umane sunt
dispuse să moară pentru societatea căreia îi aparţin, acest lucru va avea un avantaj competitiv
deosebit în faţa rivalilor.
Faptul că societatea poate beneficia de pe urma morţii aduce în prim plan o problemă mai vastă,
şi anume că societatea ar putea avea nevoie de moarte. Lipsa sau penuria morţii ar putea
reprezenta o problemă pentru societate.
Creşterea speranţei de viaţă şi a longevităţii a dus la creşterea numărului persoanelor în vârstă,
strat social care trebuie întreţinut din munca şi contribuţiile generaţiilor tinere.
Pe scurt, moartea individuală produce societăţii probleme de tranziţie şi de înlocuire a .persoanei.
Rolurile deţinute de persoana decedată trebuie predate altor persoane, la fel cum se procedează şi
în cazul pieselor de schimb ale unei maşini.
Din punctul de vedere al societăţii, rezolvarea eficientă a problemei morţii constă în
eficientizarea procesului de tranziţie, ceea ce, în societatea modernă, se realizează prin
pensionare.
De asemenea, societatea trebuie să gestioneze fenomenul morţii; mai precis, ea trebuie să prevină
omuciderea - din acest motiv, moartea trebuie să fie protejată de un control oficial obţinut prin
legi şi reguli, ceea ce va duce la reducerea problemelor cauzate de decese (în special,
neaşteptate).
Aspectele personale ale morţi
Moartea nu este doar o problemă a societăţii în ansamblu; ea este o problemă şi pentru individ.
Există o serie de aspecte legate de problema morţii, printre care se numără: teama de suferinţă,
pierderea oportunităţilor, inutilitatea şi pierderea sensului şi ameninţarea individualităţii.
Teama de suferinţă.
Pierderea oportunităţilor.
Aspectul separării, evidenţiat de problema morţii, a dus la conturarea mai multor răspunsuri
destinate să asigure individul că, după moartea sa, viata nu va fi la fel.
Persoane influente s-au asigurat că, odată cu ei, vor muri şi al~i. Soţii, sclavi, slujitori au fost
ucişi în mod sistematic atunci când o persoană importantă trecea în nefiinţă.
Probabil că una dintre formele cele mai extreme ale acestei dorinţe este reprezentată de dorinţa
lui Hitler. Dictatorul german şi-a dorit ca, după moartea sa, toată ţara să fie ştearsă de pe faţa
pământului.

Moartea presupune că nu mai avem posibilităţi şi potenţial. Nimic din ceea ce doreai să faci în
viaţă nu mai este posibil după moarte. Nu vei mai putea niciodată să faci tot ceea ce ai amânat
sau nu ai reuşit să îndeplineşti.
Realitatea mortalităţii - faptul că la un moment dat vom muri cu toţii - îşi lasă amprenta pe tot
ceea ce ni se întâmplă în viaţă.
Limita temporală impusă vieţii înseamnă că există o limită superioară în ceea ce priveşte lucrurile
pe care le putem realiza sau trăi de-a lungul vieţii - iar cumulul acestor posibilităţi scade pe zi ce
trece - de fapt, suma posibilităţilor scade de fiecare dată când pierdem o oportunitate sau nu
reuşim să realizăm ceva.
Fascinaţia modernă pentru aspectul fizic, pentru o gândire şi un comportament tineresc, a fost
denumită "cultul tinereţii", dar ar putea la fel de bine să fie denumită şi "cultul morţii"(Kearl,
1989).
Pe măsură ce omul trece prin viaţă, orizontul posibilităţilor scade constant. Visele măreţe,
grandioase şi ambiţiile fantastice se transformă în traiectorii mult mai concrete şi convenţionale,
marcate de realizări modeste şi de eşecuri.
Totuşi, ideea principală este că moartea este responsabilă pentru această reducere treptată,
inexorabilă a oportunităţilor.
Dacă am putea avea o viaţă fără sfârşit nu am avea motive să credem că aceste posibilităţi sunt de
neatins. Nu ar fi niciodată prea târziu să ne realizăm visele.
Astfel, moartea semnifică ~fârşitul şansei persoanei de a face ceva, de a fi şi de a experimenta
lucruri. Intr-adevăr, doar din cauza morţii se pierd posibilităţile. Din acest motiv, ocaziile pierdute
devin un aspect important al problemei personale a morţii.
Moartea înseamnă absenţa viitorului, astfel, viaţa ta nu mai are cum să capete sens în acest fel.
În cel mai bun caz, poate dobândi sens din scopuri încorporate în contexte de viaţă mai extinse -
de exemplu, o persoană poate muri gândindu-se că şi-a devotat viaţa slujirii unei credinţe
religioase sau promovării intereselor naţionale sau contribuind la îmbogăţirea cunoştinţelor
ştiinţifice.
Prin moarte, subiectivitatea ia sfârşit, în1ăturând astfel orice şansă de împlinire.
Ideea cea mai importantă este aceea că înlăturarea şansei de a atinge o stare de împlinire este un
aspect extrem de ameninţător al problemei personale a morţii
Pe scurt, moartea implică ameninţarea că vom fi uitaţi şi ignoraţi (de exemplu, Becker, 1973;
Kearl, 1989).
Când li se aduce aminte de moarte, oamenii se agaţă mai ferm de cultura şi de tradiţiile etnice de
care dispun.
Îşi susţin mai puternic valorile şi discreditează culturile rivale sau mişcările ideologice când li se
vorbeşte despre moarte (Greenberg şi colab., 1990; Rosenblatt şi colab., 1989).
Ca fundament de valoare, sinele individual este limitat în timp - fiindcă moare.
Dacă viaţa este trăită de dragul unui dumnezeu, în slujba patriei sau pentru onoarea familiei,
atunci se menţine promisiunea continuării valorilor pentru posteritate, iar moartea nu va mai
reprezenta o ameninţare a inutilităţii.
În momentul în care sinele moare, tot ceea ce s-a întreprins de dragul său devine inutil.
Moartea este regretabilă, cel puţin în măsura în care participarea ta personală se termină odată cu
survenirea decesului, însă munca ta nu îşi pierde valoarea după ce treci în nefiinţă.
Sinele este fundamentul de valoare care justifică şi legitimează toate eforturile şi sacrificiile
personale. Moartea înlătură sinele, transformând retrospectiv toate aceste eforturi în inutilităţi.
Sinele este fundamentul de valoare care justifică şi legitimează toate eforturile şi sacrificiile
personale. Moartea înlătură sinele, transformând retrospectiv toate aceste eforturi în inutilităţi.
Astfel, moartea ameninţă persoana că o va priva de fundamentul de valoare pe care şi-a construit
viaţa.
Pentru individul modern, ale cărui acţiuni îşi fondea~ă valoarea pe justificarea şi cultivarea
sinelui, moartea ameninţă bazele convingerii că viaţa are sens.
În consecinţă, putem spune că problema personală a morţii este legată foarte strâns de modul în
care sinele dă sens vieţii persoanei.
In primul rând, moartea stabileşte limitele sinelui în aşa măsură încât, odată survenită, ea înlătură
din lume doar sinele şi nimic mai mult.
Cu alte cuvinte, ceea ce este îndepărtat din lume prin moartea ta este exact suma a ceea ce eşti.
În al doilea rând, istoria vieţii tale devine completă în momentul morţii tale, astfel devine posibilă
evaluarea exactă a ceea ce ai realizat în viaţă.
În al treilea rând, moartea ta este doar a ta - nimeni nu poate muri în locul tău.
Sinele supravieţuieşte doar sub forma unei idei din mintea oamenilor şi nici măcar aşa nu
supravieţuieşte pentru prea mult timp.
Însă, în prezent, valoarea provine din noi şi nu din sinele inventatorului decedat.
O a doua ameninţare importantă pentru individualitate o reprezintă faptul că persoana poate fi
înlocuită de altcineva (vezi Kearl, 1989).
Când mori, cineva îţi ia locul - şi în general este năucitor de simplu să fii înlocuit.
Dintr-un important punct de vedere, problema socială a morţii se contrazice cu problema
personală a morţii privind aspectul înlocuirii personale.
Societatea doreşte să îi înlocuiască pe oameni cât se poate de uşor şi de repede, prin tranziţii line
şi cu probleme cât mai puţine. Dar oamenii au nevoia să creadă că sunt unici şi speciali, iar
sentimentul individualităţii accentuează faptul că nu putem fi înlocuiţi.
Empiric vorbind, majoritatea oamenilor pot fi înlocuiţi doar în scopuri foarte limitate (Kearl,
1989).
Astfel, aceste relaţii intime devin un important bastion al individualităţii, deoarece reprezintă
probabil singura ipostază în care persoana nu poate fi înlocuită de nimeni altcineva.
Un rezultat probabil este acela că, mai ales pe măsură ce se apropie de moarte, conştientizarea
morţii îi va determina pe oameni să accentueze din ce în ce mai mult legăturile de familie.
Înlocuirea facilă contrazice individualitatea persoanei - din acest motiv, moartea îi împinge pe
oameni să se agaţe de orice domeniu al vieţii în care nu sunt uşor de înlocuit.
Pe scurt, cu cât o persoană atribuie mai multă valoare dorinţei de a deveni un individ special, unic
(şi cu cât mai puţină valoare derivă viaţa sa din contexte largi care să îi supravieţuiască, cum ar fi
cauzele religioase sau politice), cu atât se va concentra mai mult asupra familiei sale de fiecare
dată când va veni vorba despre moarte.
Deci există mai multe laturi ale problemei personale a morţii. La nivelul cel mai superficial, apare
teama de durere şi suferinţă asociată morţii. La niveluri mai profunde, persoana nu doreşte să fie
separată prin moarte de ceilalţi, de aspectele vieţii - această teamă este generată de
conştientizarea faptului că putem fi foarte uşor înlocuiţi de alţii. Moartea semnifică sfârşitul
oportunităţilor de care dispune persoana.
Acest distres legat de reducerea treptată a opţiunilor şi a posibilităţilor de care dispune, afectează
stările afective legate de timp şi de mortalitate de-a lungul vieţii (aici poate fi inclusă şi nostalgia,
teama de îmbătrânire şi alte manifestări).
Toate aceste aspecte contribuie la dezvoltarea reţinerii omului faţă de moarte.
Ideea morţii aduce în prim plan probleme care ameninţă sau anulează sensul vieţii.
Moartea implică inutilitatea în sensul în care persoana şi munca individuală vor fi date uitării.
Este extrem de îngrijorător dacă ne gândim că valoarea vieţii noastre nu va supravieţui morţii
noastre
Moartea este, prin urmare, din mai multe puncte de vedere, o ameninţare atât pentru individ, cât
şi pentru societate.
Moartea semnifică sfârşitul posibilităţilor, o experienţă neplăcută de tranziţie, probabilitatea de a
fi înlocuit de altcineva.
Pe scurt, moartea este prea groaznică încât să poată fi acceptată în mod natural.
De fapt, noţiunea morţii este exact ceea ce pare să fie - întreruperea activităţilor şi a conştiinţei, o
cădere în abis, lăsând în urmă corpul fizic ca pe nişte resturi care vor fi reciclate
Paradoxal, fiinţele umane au dorit mereu să creadă că viaţa nu se termină odată cu moartea.
Pe scurt, oamenii cred şi astăzi că viaţa lor continuă după moarte.
Credinţa umană în viaţa de după moarte este un fenomen social, care îi aparţine vieţii terestre, iar
cercetătorii din domeniul ştiinţelor umane ar avea multe de discutat despre acest fenomen.
Adevărul este că nu există dovezi obiective care să demonstreze că există viaţă după moarte -
totuşi, oamenii au avut mereu o tendinţă puternică de a crede în existenţa ei.
În loc să creadă că viaţa se termină odată cu moartea, oamenii conceptualizează existenţa lor ca
fiind nesfârşită. Ideea noastră despre viaţă supravieţuieşte realităţii vieţii fizice.
Fiinţele umane nu doresc să creadă că prietenii şi cei la care ţin nu mai există. Nu vor să accepte
nici ideea că viaţa lor se poate termina brusc şi definitiv.
În această concepţie, credinţa în viaţa de după moarte este o noţiune extrem de atractivă, deoarece
îi ajută pe oameni să facă faţă uneia dintre sursele cele mai importante de stres, şi anume teama
de moarte.
Forma cea mai atrăgătoare a unei astfel de iluzii ar fi să considerăm că moartea este de fapt o
formă de împlinire - adică după moarte persoana va avea experienţe subiective, profunde, foarte
plăcute care nu se vor termina niciodată.
Evoluţia ideilor despre viaţa spirituală după moarte se potriveşte cu tiparul iluziilor pozitive.
O altă noţiune timpurie descrie moartea ca având atât trăsături pozitive, cât şi negative.
Imediat după moarte, cel decedat devine o stafie, o fiinţă nefericită care stă ascunsă printre cei vii
şi îi invidiază (uneori, dându-Ie şi bătăi de cap). Mai târziu, spiritul celui decedat va trece în sfere
mai fericite, unde va continua să trăiască pe veci. Din nou, moartea era percepută ca fiind
similară pentru toată lumea şi ea presupunea o anumită cantitate de neplăcere.
Mai târziu a apărut un set de idei care descriau moartea ca pe o modalitate prin care se evaluau
acţiunile din viaţa persoanei pentru care ea era pedepsită sau recompensată după moarte.
Moartea însemna judecată, iar calitatea vieţii după moarte depindea în mare măsură de această
judecată.
oamenii s-ar putea comporta într-o manieră mai dezirabilă din punct de vedere social (adică,
virtuos) ca să îşi asigure o viaţă mai bună după moarte.
moartea este prezentată ca o stare preferabilă vieţii, ceea ce poate fi perceput ca un triumf asupra
problemei morţii.
Începând cu secolul al XIX-lea, europenii au început să nu mai creadă în existenţa iadului
Iniţial, oamenii au crezut că toată lumea va avea o viaţă neplăcută după moarte. În prezent, însă,
oamenii cred că aproape toată lumea va avea o viaţă plăcută după moarte.
În mare parte, nemurirea seculară se reduce la dorinţa de a fi ţinut minte. După ce mori, oamenii
te vor ţine minte, iar numele tău va fi asociat în continuare cu realizările sau cu acţiunile tale
pozitive.
că şi speranţa de a fi ţinut minte este doar o iluzie. Şansa reală de a fi ţinut minte într-un mod
corect, care să aibă sens, este destul de redusă.
Speranţa că vom fi ţinuţi minte poate, de asemenea, să fie parte integrantă din dorinţa de a avea
copii. Prin copii, părinţii doresc să accentueze continuitatea dintre generaţii (Thompson, Clark şi
Gunn, 1985).
În general, în timp ce părinţii tind să accentueze şi să exagereze continuitatea dintre generaţii,
tinerii au tendinţa de a o minimaliza şi de a-i subestima importanţa (Thompson şi colab., 1985).
În general, în timp ce părinţii tind să accentueze şi să exagereze continuitatea dintre generaţii,
tinerii au tendinţa de a o minimaliza şi de a-i subestima importanţa (Thompson şi colab., 1985).
Până la un punct, oamenii sunt într-adevăr ţinuţi minte de rudenii, timp de aproximativ 70 de ani -
cam atât durează în mod obişnuit viaţa unui om (Kearl, 1989).
Amintirea ta se şterge treptat în cei 70 de ani după moartea ta, după care eşti uitat complet.
Viaţa şi sinele persoanei sunt filtrate prin dorinţele, nevoile şi distorsiunile interpretative ale celor
care o ţin minte. Amintirea supravieţuieşte, probabil fiindcă ideea în sine este utilă sau
atrăgătoare dintr-un anumit punct de vedere.
Singura veste bună (dacă poate fi ea considerată bună) este că oricum nu contează. După ce mori,
nimic nu mai are vreo importanţă pentru tine- aşa că pentru tine nu mai contează dacă lumea te
ţine minte sau nu.
Din acest motiv, nemurirea seculară este temporară. Însă faptul că oamenii doresc să fie păstraţi
în amintire, chiar dacă pentru un timp limitat, are o importanţă deosebită.
Orice lucru care poate îndepărta moartea (chiar şi amânarea ei) ajută la reducerea ameninţării şi a
anxietăţii.
Este adevărat, când oamenii se gândesc la inevitabilitatea morţii, probabil că ar prefera să aibă o
viaţă veşnică.
Moartea care va surveni într-un viitor îndepărtat este mult mai acceptabilă decât ideea că am
putea muri chiar în acest moment.
În accepţiunea lui Kiibler-Ross reacţia individuală la ideea morţii proprii iminente este însoţită de
o serie de manifestări: în primul rând, persoanei îi vine greu să creadă că acest lucru se va
întâmpla (adică nu pot să cred că mi se va întâmpla aşa ceva); în al doilea rând, nu acceptă; în al
treilea rând, persoana este dispusă să facă compromisuri şi să renegocieze lucrurile.
Pe scurt, viaţa este întotdeauna incompletă, provizorie, ea poate fi supusă schimbărilor majore
(vezi Sartre, 1934)
Reţinerea persoanei faţă de moarte începe cu rezerva de a lăsa un proiect neterminat. Reacţia de
"negociere", observată de Kiibler-Ross, reflectă dorinţa fiinţelor umane de a termina proiectul
început. În
Rezumând cele spuse de Graham, în rai vom avea un corp superb, nu ne vom simţi niciodată rău,
nu ni se vor întâmpla niciodată lucruri rele, vom avea un loc minunat unde să trăim cu familia
noastră, vom şti mai multe decât aşa-zişii experţi, ne vom bucura de iubire şi de virtute şi vom fi
în preajma lui Dumnezeu. Raiul este descris ca un loc binecuvântat, o stare de plăcere
permanentă, de care nu am prea avut parte aici pe pământ.