1

LEGILE SENZAȚIILOR

1. Legea intensității sau legea pragurilor;

2. Legea contrastului;
3. Legea adaptării;
4. Legea sensibilizării și depresiei sau legea interacțiunii dintre
analizatori;
5. Sinestezia;

1. Legea intensității

La nivelul omului, sensibilitatea este diferențiată, înalt specializată şi

distribuită pe modalități în cadrul diverșilor analizatori.
Toate aceste modalități, pe lângă particularitățile proprii, pun în evidentă
existenta unor trăsături şi legi generale comune:
 toate se prezintă în forma unor continuumuri, delimitate la
extremități de pragul absolut superior (intensitatea maximă a
stimulului care continuă încă să determine o senzație specifică;
dincolo de această valoare, senzația specifică este înlocuită de
senzația nespecifică de durere) şi de pragul absolut inferior
(intensitatea minimă a stimulului necesară pentru a determina o
senzație abia conștientizabilă);
 în interiorul continuumului, între cele două praguri absolute, fiecare
modalitate pune în evidență un anumit număr de trepte
discriminabile, separate prin pragurile diferențiale, acele câtimi ce
trebuie adăugate la intensitatea inițială a stimulului pentru a
determina o variație (creștere abia sesizabilă în intensitatea
senzației); rezultă, deci, că în cadrul fiecărei forme modale de
sensibilitate se delimitează două tipuri de sensibilitate:
sensibilitatea absolută şi sensibilitatea diferențială;

Weber a şi aproximat valoarea acestui raport pentru diferite modalități ale

sensibilității:
 1/30 g, pentru sensibilitatea cutano-tactilă:
 1/10 dB, pentru sensibilitatea auditivă;
 1/ 100 lucși, pentru sensibilitatea vizuală.
1
 2

Fechner a considerat că diferențele abia perceptibile între senzații pot fi

luate ca egale între ele, întrucât sunt valori extrem de mici şi, deci, pot fi folosite
ca unitate de măsură, cu ajutorul căreia să se exprime numeric intensitatea
senzațiilor:

În final, el formula legea potrivit căreia intensitatea senzațiilor creste în

progresie aritmetică, în timp ce intensitatea stimulilor creste în progresie
geometrică:

E = k log S + C

unde E = sensibilitatea diferențială, k şi C = niște constante ce țin de

receptor, S = intensitatea stimulului.

Cercetările ulterioare au dus la constatarea unor fapte care ies în afara

limitelor acțiunii legii lui Weber-Fechner. În primul rând, s-a stabilit că sfera de
acțiune a legii amintite se situează doar în registrul intensităților medii ale
stimulilor specifici. În cazul stimulilor de intensitate mare şi slabă (segmentele
extreme ale continuumului sensibilității), legea lui Weber-Fechner devine
inaplicabilă.
Cu alte cuvinte:
 La intensități scăzute ale stimulului legea Weber - Fechner este
contrazisa de legea semnificației. Valoarea de semnalizare ridicată a
unui stimul poate face ca acesta să fie receptat fără să fie nevoie de
creșteri logaritmice ale intensității.
 La intensități foarte ridicate legea este contrazisă de către legea
adaptării. Mecanismul adaptării intervine în vederea protecției
analizatorului astfel încât orice creșteri ulterioare ale intensității
stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.

2. Legea contrastului

Exprimă creșterea sensibilității ca efect al interacțiunii spaţio-temporare a

excitanților de intensități diferite, care acționează simultan sau succesiv asupra
aceluiași analizator.
Contrastul simultan constă, fie în accentuarea reciprocă a clarității şi
pregnanței stimulilor prezentați în același moment în câmpul percepției, fie în
accentuarea stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond.

2
 3

Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de intensitate dintre stimuli

să nu fie nici prea mari, încât să genereze fenomenul de alternanță, nici prea
mici, încât să genereze amestecul.
Contrastul simultan are o sferă de manifestare mai redusă decât cel
succesiv, este greu de obținut în cadrul sensibilității gustative şi olfactive şi slab
exprimat în cadrul celei auditive.
Ex: Cel mai pregnant, el se evidențiază în sfera sensibilității vizuale –
contrastul simultan al culorilor, contrastul simultan al mărimilor.

Contrastul succesiv constă în creșterea acuității perceptive (a nivelului

sensibilității) în raport cu un stimul prezentat la scurt timp după acțiunea mai
îndelungată a altui stimul de aceeași modalitate, dar diferit după intensitate.
El se evidențiază în sfera tuturor modalităților senzoriale, fiind deosebit de
pregnant în cadrul sensibilității gustative, olfactive, termice şi vizuale.
Ex: Stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanțe dulci duce
la creșterea considerabilă a sensibilității pentru acru; scăderea prealabilă a
sensibilității dominatorilor pentru roșu, determină creșterea sensibilității
dominatorilor de verde (R. Granit, 1956); stimularea îndelungată a pielii cu
rece ridică sensibilitatea pentru cald, şi invers (contrastul termic).

3. Legea adaptării

Legea adaptării exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensibilității,

deplasarea în sus sau în jos a pragurilor absolute şi diferențiale sub acțiunea
prelungită a stimulului sau în absența acestuia.
Procesul adaptării se compune din două secvențe corelate:
 scăderea nivelului sensibilității în raport cu punctul sau valoarea
inițială;
 creșterea nivelului sensibilității în raport cu punctul inițial de
referință;

Adaptarea se manifestă în cadrul tuturor analizatorilor şi are ca mecanism

interacțiunea dintre veriga corticală şi cea periferică.
După viteza de adaptare, D. Adrian (1928) a împărțit analizatorii în trei
grupe:
 rapid şi puternic adaptabili (tactul, gustul şi mirosul);
 mediu adaptabili (văzul și auzul);
 greu şi slab adaptabili (durerea, senzațiile interne/organice).

3
 4

Văzul are o particularitate anume: vederea diurnă este rapid adaptabilă,

în timp ce adaptarea în cazul vederii nocturne este lent adaptabilă.

Pe lângă intensitatea şi durata de acțiune a stimulului, adaptarea depinde şi

de semnificația stimulilor: în raport cu aceeași intensitate şi durată, scăderea
sensibilității va fi diferită pentru stimulii indiferenți (scădere mare) şi
semnificativi (scădere mică).

4. Legea sensibilizării și depresiei sau legea interacțiunii dintre

analizatori

Exprimă creșterea sau scăderea sensibilității în cadrul unui analizator, fie ca

urmare a interacțiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a
interacțiunii lui cu alți analizatori.
Ex: Stimularea cu o lumină de intensitate relativ slabă a unor segmente
retiniene, de pildă, duce la creșterea nivelului sensibilității în segmentele
apropiate.
S.V. Kravkov (1948) şi S. Stevens (1961) au studiat în detaliu interacțiunea
analizatorilor, demonstrând experimental cum stimularea unuia din ei determină
efectul de sensibilizare sau de depresie în cadrul celorlalți, corespunzător
intensității şi duratei stimulilor utilizați:
 stimularea sistemului auditiv cu sunete cuprinse între anumite
frecvențe (1.000-3.000 Hz) determină o creștere notabilă a
sensibilității bastonașelor din retină, în timp ce excitarea aceluiași
receptor cu sunete de altă frecvență provoacă un efect contrar;
 stimularea aparatului vizual cu o lumină de intensitate submedie
determină sensibilizarea analizatorului auditiv;
 excitarea cu rece a pielii feței sau a porțiunii occipitale determină
creșterea rapidă a sensibilității vizuale şi auditive;
 excitarea între anumite limite şi în anumite condiții a receptorilor
tactili şi kinestezici duce la creșterea sensibilității vizuale şi
auditive, iar între alte limite şi în alte condiții, asemenea excitare
duce la apariția fenomenului de depresie.

5. Sinestezia

4
 5

Exprimă acea interacțiune între analizatori, în cadrul căreia calitățile

senzațiilor de o anumită modalitate (de exemplu vizuală) sunt transferate
senzațiilor de o altă modalitate (de exemplu auditivă).
Se întâlnesc, astfel, situații când un stimul aplicat unui analizator produce
efecte subiective proprii altui analizator, fără ca acesta să fie stimulat.
Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc efecte (senzații)
cromatice, așa-numitul auz colorat. Acest fenomen este foarte pregnant la unele
persoane. Se citează cazurile unor mari compozitori, precum Schubert,
Ceaikovski, care dispuneau de un auz colorat extrem de dezvoltat, ceea ce îi
ajuta chiar în procesul creației.
Sinestezia a fost pusă în evidentă şi în interacțiunea altor analizatori:
vizual şi gustativ, auditiv şi gustativ (senzațiile de culoare se asociază prin
activare cu senzații gustative, la fel şi cele auditive) sau între analizatorii
vizual şi auditiv, pe de o parte, şi cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi”
şi „sunete dulci”).
Se consideră că sinestezia este o componentă a aptitudinilor artistice.

5
 6

6
 7

7
 8

8
 9

9
 10

10