Sunteți pe pagina 1din 16

Pincova şi Pine contra Republica Cehă - Privare de

proprietate. Existenţa unei legi naţionale de restituire a


imobilelor confiscate de stat.
Comentarii 0

Plângere împotriva Republicii Cehe întemeiată pe o privare de proprietate. Existenţa unei legi
naţionale de restituire a imobilelor confiscate de stat. Aplicabilitatea soluţiei restituirii în
natură inclusiv în cazul în care imobilul a fost dobândit între timp de terţe persoane, cu
respectarea legislaţiei în vigoare. Rambursarea către actualul proprietar a unei despăgubiri
calculate în considerarea preţului de cumpărare plătit pentru dobândirea imobilului de la stat.
Consecinţe. Constatarea de către Curte a unei violări a art. 1 din Protocolul nr.l

Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte:
prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă
principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, figurând în cea de-a doua frază a primului
alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ce o priveşte pe cea
de-a treia, ea recunoaşte Statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în
conformitate cu interesul general. Nu este vorba, totuşi, de reguli care nu s-ar afla în legătură
unele cu altele. A doua şi a treia se referă la exemple particulare de atingeri aduse dreptului de
proprietate; de aceea, ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat prin prima
regulă.

Curtea relevă că scopul vizat prin Legea nr. 229/1991 privind proprietatea funciară este de a
atenua efectele abuzurilor patrimoniale cauzate de regimul comunist şi admite că Statul ceh a
putut considera necesar să rezolve această problemă pe care a apreciat-o prejudiciabilă pentru
regimul său democratic. Obiectivul general al legii menţionate nu ar trebui aşadar să fie
considerat nelegitim deoarece el serveşte în mod efectiv unei “cauze de utilitate publică ”(...).

Curtea reaminteşte că orice măsură de ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea


proprietăţii trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Rezultă de aici că echilibrul amintit este, în regulă generală, atins atunci când despăgubirea
achitată celui expropriat se află într-un raport rezonabil cu valoarea “venală ” a bunului, astfel
cum aceasta este determinată la momentul în care are loc privarea de proprietate. (...)

Examinând sarcina suportată de reclamanţi în speţă, Curtea apreciază că nu are a se pronunţa


cu privire la maniera în care jurisdicţiile naţionale ar trebui să fixeze cuantumul despăgubirii.
(...)

Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că preţul de cumpărare plătit în 1967 şi
rambursat reclamanţilor nu s-ar afla într-un raport rezonabil cu valoarea bunului treizeci de
ani mai târziu.

(C.E.D.O., A doua Cameră, Cauza Pincova şi Pine contra Republica Cehă Dosar
nr.36548/1997, Hotărârea din 5 noiembrie 2002)
IN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

9. La 29 decembrie 1967, reclamanta şi soţul ei, care locuiau în spaţiu după 1953, au
cumpărat o casă forestieră împreună cu un hambar şi un grajd. A fost un expert desemnat de
proprietar, o întreprindere de stat la care ei erau angajaţi şi care dobândise casa fără a
indemniza pe foştii proprietari, deposedaţi de bunul lor în 1948 în virtutea Legii nr.142/1997
privind modificarea primei reforme funciare, care a fixat preţul tranzacţiei: 14.703 coroane
cehoslovace (CSK).

10. La 30 iunie 1968, reclamanta şi soţul ei încheiau cu vânzătorul, căruia achitaseră suma de
2.030 CSK, un acord de constituire a unui drept de folosinţă personală a terenului aferent.

II. La 23 decembrie 1992, după intrarea în vigoare a Legii nr. 229/1991 privind proprietatea
funciară, fiul persoanelor cărora casa forestieră aparţinuse înainte de a fi confiscată în anul
1948 a introdus pe rolul tribunalului districtului Pribram o cerere de restituire, întemeiată pe
art. 8-1 din legea privind proprietatea funciară. El susţinea că dobândirea imobilului de către
reclamantă şi soţul ei se făcuse prin încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării
şi că cei interesaţi beneficiaseră de un avantaj ilicit o dată ce preţul la care ei cumpăraseră
imobilul era inferior valorii reale

a bunului. El arăta că evaluarea imobilului nu fusese nici obiectivă nici conformă cu legislaţia
epocii.

12. în memoriul depus la tribunal pe data de 12 februarie 1993, reclamanţii au susţinut că, în
ceea ce îi priveşte, preţul de cumpărare fusese stabilit în mod corect, în conformitate cu
dispoziţiile aplicabile în acea vreme, având în vedere că contractul de vânzare fusese
considerat ca valabil de notariatul de stat din Pribram care procedase la înregistrarea lui.(...)

16. Prin hotărârea din data de 12 septembrie 1994, tribunalul districtual a admis cererea fiului
foştilor proprietari şi a decis să transfere în favoarea lui dreptul de proprietate asupra
imobilului în litigiu. Tribunalul a reţinut în principal următoarele:

“(...) Reclamantul este îndreptăţit să ceară restituirea în virtutea legilor de restituire (...).
Membrii familiei pârâţilor nu făcuseră parte din nomenclatura vechiului regim comunist, ci
fuseseră simpli muncitori forestieri care avaientemmenagem casă ca angajaţi ai întreprinderii.
Ei au acceptat să cumpere casa atunci când unitatea le-a făcut această ofertă deoarece nu
aveau o altă locuinţă. în ce priveşte preţul de cumpărare, ei au acceptat cuantumul care fusese
determinat de expert. Ei nu aveau nici un motiv să îl conteste.

Cu toate acestea, este incontestabil că, deşi ar fi trebuit să fie fixat la 19.477 CSK, preţul de
cumpărare

nu s-a ridicat decât la suma de 14.703 CSK. în consecinţă, condiţiile art.8-1 din legea privind
proprietatea funciară sunt întrunite în speţa de faţă deoarece, în 1967, pârâţii au dobândit un
imobil la un preţ inferior valorii reale. Diferenţa corespunde unui sfert din valoarea reală a
imobilului”.
17. La 11 octombrie 1994, reclamanţii au formulat o cerere de apel împotriva acestei hotărâri
judecătoreşti, în faţa curţii regionale din Praga. (...)

18. La 4 ianuarie 1995, curtea regională din Praga a confirmat hotărârea primei instanţe. (...)

19. La 17 martie 1995, reclamanţii au sesizat Curtea Constituţională printr-o cerere de recurs
în care afirmau că au dobândit imobilul potrivit regulilor în vigoare la data dobândirii şi fără
nici un avantaj ilicit.(...)

20. Reclamanţii au cerut, totodată, Curţii Constituţionale să suspende executarea deciziei


curţii regionale şi să anuleze în parte articolul 8-1 din Legea nr. 229/1991 privind proprietatea
funciară. Ei susţineau că această dispoziţie legală, în măsura în care permitea restituirea în caz
de “dobândire a unui imobil la un preţ inferior celui care corespundea reglementărilor în
materie aflate în vigoare la data dobândirii”, ameninţând, în acest fel, dreptul de proprietate
dobândit în conformitate cu legislaţia aplicabilă la data dobândirii, acorda foştilor proprietari
posibilitatea de a pune în discuţie evaluarea imobilelor făcută la momentul înstrăinării
acestora. Ei afirmau că art.8-1 din legea privind proprietatea funciară îi făcea să sufere o
nedreptate similară celor provocate între 1948 şi 1989, pe care legea se presupunea că doreşte
să le repare. Ei considerau că nu este admisibil ca particulari care dobândiseră bunuri cu bună-
credinţă şi în conformitate cu legislaţia aplicabilă la epoca respectivă să fie făcuţi răspunzători
pentru deciziile ilegale sau procedurile incorecte aplicate de stat.(...)

27. La 11 aprilie 1996, reclamanţii au promovat un recurs în casare în faţa Curţii Supreme.
(...)

28. La 13 ianuarie 1997, Curtea Constituţională a respins recursul promovat de reclamanţi ca


fiind vădit nefondat. Ea a reţinut, printre altele, următoarele:

“Pretinsa violare a articolului 11-1 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să
fie examinată nu numai din punctul de vedere al reclamanţilor, ci şi din punctul de vedere al
celui care solicită restituirea. (...) Sub acest aspect, Curtea

face trimitere la decizia sa publicată sub nr.131/1994 (...), în care a constatat că scopul
restituirii era acela de a diminua atingerile aduse drepturilor proprietarilor de imobile,
reparând ilegalitatea comisă împotriva acestora prin transferul dreptului de proprietate către
stat şi acordând prioritate restituirii imobilelor în starea în care ele se aflau la data acelui
transfer. în consecinţă, Curtea nu poate ajunge la concluzia unei violări a articolului 11 -1 citat
mai sus decât în cazul în care condiţiile cerute de legea de restituire nu sunt îndeplinite (...)”.

30. La 28 aprilie 1997, Curtea Supremă a declarat ca fiind inadmisibil recursul în casare
formulat de reclamanţi (...).

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

(...)

Legea nr. 229/1991 privind proprietatea funciară


35. Potrivit articolului 1-1 c), legea privind proprietatea funciară este aplicabilă clădirilor cu
destinaţia de locuinţă şi de exploatare, ca şi construcţiilor, inclusiv terenurilor cu construcţii,
care servesc producţiei agricole sau silvice ori sunt legate de o asemenea producţie.

36. Articolul 4-1 dispune că poate formula o cerere de restituire numai un cetăţean al
Republicii cehoslovace ale cărui terenuri, clădiri şi/sau construcţii care făceau parte dintr-o
fermă agricolă fuseseră preluate de stat sau de alte persoane juridice, în condiţiile prevăzute la
articolul 6-1, între 25 februarie 1948 şi 1 ianuarie 1990. Potrivit articolului 4-2 c), dacă o
asemenea persoană a decedat înainte de expirarea termenului prevăzut la articolul 13 sau a
fost declarată decedată înainte de expirarea aceluiaşi termen, dreptul său la restituire este
transferat, sub condiţia cetăţeniei cehoslovace, următoarelor categorii de persoane fizice: în
părţi egale, copiilor şi soţului persoanei menţionate la alineatul întâi; dacă un copil moare
înainte de expirarea termenului prevăzut la alineatul întâi, propriii săi copii succed în acelaşi
drept şi, dacă unul din ei decedează, dreptul său se transmite copiilor săi.(...)

38. Articolul 8, amendat prin Legea nr.195/ 1993, prevede, în particular, că tribunalul este cel
care decide restituirea imobilului aflat în posesia unei persoane fizice atunci când aceasta a
dobândit de la stat sau de la o altă persoană juridică cu încălcarea regulilor în vigoare la acel
moment sau la

un preţ inferior celui care corespundea reglementării privitoare la preţul aplicabil la momentul
respectiv sau atunci când a beneficiat de un avantaj ilicit la momentul cumpărării. De altfel,
paragraful al treilea al aceluiaşi articol dispune că persoana care este obligată să restituie
imobilul în virtutea primului paragraf are dreptul la restituirea preţului de cumpărare şi a
cheltuielilor avansate în mod rezonabil pentru întreţinerea imobilului. (...)

ÎNDREPT

1. CU PRIVIRE LA VIOLAREA ARTICOLULU11 DIN PROTOCOLUL NR.1

42. Reclamanţii se plâng de a fi fost lipsiţi de bunuri dobândite de ei cu bună-credinţă şi în


conformitate cu legislaţia naţională şi pretind că nu au primit o despăgubire adecvată. Ei
invocă articolul 1 din Protocolul nr.1:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a adopta legile pe
care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.”

43. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 1 din Protocolul nr.1 conţine trei norme distincte:
prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă
principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, figurând în cea de-a doua frază a primului
alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ce o priveşte pe cea
de-a treia, ea recunoaşte Statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în
conformitate cu interesul general. Nu este vorba, totuşi, de reguli care nu s-ar afla în legătură
unele cu altele. A doua şi a treia se referă la exemple particulare de atingeri aduse dreptului de
proprietate; de aceea, ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat prin prima
regulă.

44. în speţă, este de necontestat că reclamanţii au suferit o atingere la adresa dreptului lor de
proprietate care se analizează ca o “privare” de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a
primului

alineat din articolul 1 al Protocolului nr.1. Curtea trebuie, deci, să examineze justificarea
acestei ingerinţe faţă de exigenţele articolului 1 din Protocolul nr.1.

45. Curtea reaminteşte că dispoziţia mai sus menţionată cere, înainte de orice şi în mod
deosebit, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea proprietăţii
să fie legală: cea de-a doua frază a primului alineat nu permite o privare de proprietate decât
“în condiţiile prevăzute de lege” şi cel de-al doilea alineat recunoaşte Statelor dreptul de a
reglementa folosirea bunurilor adoptând anumite “legi”. In plus, preeminenţa dreptului, unul
din principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice, este o noţiune inerentă
ansamblului articolelor din Convenţie (a se vedea hotărârile Amuurc. Franţa din 25 iunie
1996, Recueil des arrets etdecisions 1996-111, p.850-851, par.50; Ex-regele Greciei şi alţii c.
Grecia, nr.25701/94, par.79, CEDH 2000-XII; Malama c. Grecia, nr.43622/98, par.43,
CEDH2001-II).

46. în cazul de faţă, nu constituie subiect de controversă între părţi că privarea reclamanţilor
de proprietate se baza pe Legea nr. 229/1991 privind proprietatea funciară, care permitea unor
persoane care îndeplineau o serie de condiţii să obţină restituirea anumitor bunuri şi care
autoriza, în consecinţă, deposedarea unor persoane care dispuneau de acele bunuri. Curtea
constată, deci, că exigenţa existenţei unei legi era îndeplinită.

47. Curtea trebuie acum să cerceteze dacă această privare de libertate urmărea un scop
legitim, adică dacă exista o “cauză de utilitate publică” în sensul celei de-a doua reguli
menţionate în articolul 1 din Protocolul nr.1. Ea apreciază în această privinţă că, graţie
cunoaşterii directe a propriei societăţi şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale se găsesc, în
principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de
“utilitate publică”.(...) Rezultă că ele beneficiază de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte
domenii la care se referă garanţiile oferite de Convenţie.

48. în plus, noţiunea de “utilitate publică” este amplă prin natura ei. în mod particular, decizia
de a adopta legi având ca obiect privarea de proprietate implică îndeobşte examinarea
chestiunilor politice, economice şi sociale. Considerând normal ca legiuitorul naţional să
dispună de o anumită latitudine în a conduce o politică economică şi socială, Curtea

respectă maniera în care el concepe imperativele “utilităţii publice", afară numai dacă
judecata legiuitorului se relevă a fi în mod evident lipsită de un temei rezonabil (a se vedea
hotărârile James şi alţii c. Regatul Unitdm 21 februarie 1986, serie A nr. 98, p. 32, par.46 şi
Malama c. Grecia mai sus citată, par. 46).(...)

51. Curtea relevă să scopul vizat prin Legea nr. 229/1991 privind proprietatea funciară este de
a atenua efectele abuzurilor patrimoniale cauzate de regimul comunist şi admite că Statul ceh
a putut considera necesar să rezolve această problemă pe care a apreciat-o prejudiciabilă
pentru regimul său democratic. Obiectivul general al legii menţionate nu ar trebui aşadar să
fie considerat nelegitim deoarece el serveşte în mod efectiv unei “cauze de utilitate publică”
(a se vedea, mutatis mutandis, Zvolsky şiZvolska c. Republica Cehă nr.46129/99, 11
decembrie 2001).

52. Curtea reaminteşte că orice măsură de ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea


proprietăţii trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea,
printre altele, şi hotărârea Sporrong şi Lonnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, serie A, nr.
52, p. 26, par. 69). Preocuparea de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura
articolului 1 în ansamblul său, deci şi în cea de-a doua frază, care trebuie să fie citită în
lumina principiului consacrat în prima. în particular, trebuie să existe un raport rezonabil de
proportionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de orice măsură care privează o
persoană de proprietatea sa (a se vedea hotărârile Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c.
Belgia din 20 noiembrie 1995, serie A nr.332, p.23, par.38, Ex-regele Greciei c. Grecia, citată
mai sus, par.89). Astfel, echilibrul ce urmează a fi asigurat între exigenţele interesului general
şi imperativele respectării drepturilor fundamentale este rupt dacă persoana afectată a avut a
suporta o “sarcină disproporţionată” (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Sfintele
mănăstiric.Grecia din 9 decembrie 1994, Serie 1, nr.301-A, par.70-71).

53. în consecinţă, Curtea a apreciat că individul expropriat trebuie în principiu să obţină o


despăgubire “aflată într-un raport rezonabil cu valoarea bunului” de care a fost lipsită, chiar
dacă “obiective legitime de utilitate publică” (...) pot justifica o rambursare la

un nivel inferior valorii de piaţă” (ibidem). Rezultă de aici că echilibrul amintit este, în regulă
generală, atins atunci când despăgubirea achitată celui expropriat se află într-un raport
rezonabil cu valoarea “venală” a bunului, astfel cum aceasta este determinată la momentul în
care are loc privarea de proprietate.(...)

58. Curtea admite că obiectivul general al legilor de restituire, adică atenuarea anumitor
vătămări aduse dreptului de proprietate de către regimul comunist reprezintă un scop legitim
şi un mijloc de salvgardare a legalităţii tranzacţiilor juridice şi de protejare a dezvoltării
social-economice a ţării. Ea consideră, totodată, necesar să se facă astfel încât atenuarea
acestor vătămări să nu creeze noi nedreptăţi, disproporţionat de grave. în acest scop, legislaţia
ar trebui să permită a se ţine cont de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, pentru ca
persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu ajungă a suporta povara răspunderii
Statului care confiscase în trecut aceste bunuri. (...)

60. Examinând sarcina suportată de reclamanţi în speţă, Curtea apreciază că nu are a se


pronunţa cu privire la maniera în care jurisdicţiile naţionale ar trebui să fixeze cuantumul
despăgubirii. într-adevăr, ea nu ar putea să se substituie autorităţilor cehe pentru a determina
anul care ar trebui să fie luat în considerare pentru evaluarea imobilului şi stabilirea
cheltuielilor în mod rezonabil avansate pentru întreţinerea sa (a se vedea, mutatis mutandis,
hotărârea Malama c. Grecia mai sus citată, par.51).

61. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că preţul de cumpărare plătit în 1967 şi
rambursat reclamanţilor nu s-ar afla într-un raport rezonabil cu valoarea bunului treizeci de
ani mai târziu.

Mai mult decât atât, casa în discuţie era pentru cei interesaţi singura locuinţă la dispoziţie:
până în momentul deciziei de restituire, în 1995, ei locuiseră în ea timp de 42 de ani, dintre
care 28 în calitate de proprietari.
62. Este, totodată, de notat că reclamanţii se găsesc într-o situaţie socială nesigură, chiar
delicată. Cu suma obţinută cu titlu de recuperare a preţului plătit, ei nu sunt în măsură să
cumpere o altă locuinţă. Este adevărat că până în prezent ei nu au fost constrânşi să părăsească
locuinţa în litigiu şi că, potrivit articolului 712 din Codul civil, ei au dreptul

să li se propună o altă locuinţă în compensaţie. Cu toate acestea, Guvernul însuşi recunoaşte


că este imposibil să se revendice cu succes un asemenea drept în faţa tribunalelor. De altfel,
noul proprietar al imobilului pare a profita de poziţia sa faţă de reclamanţi, cărora le-a cerut să
plătească o chirie lunară fără ca un contract de închiriere să fi fost încheiat. Reclamanţii
refuzând să plătească chiria în aceste condiţii, noul proprietar a iniţiat o procedură care este în
curs de derulare.

63. Curtea constată, prin urmare, că “compensaţia” acordată reclamanţilor nu ţine cont de
situaţia lor personală şi socială şi că ei nu s-au văzut indemnizaţi cu nici o sumă cu titlu de
prejudiciu moral suferit ca urmare a privării de singura lor proprietate. în plus, ei nu au
obţinut niciodată restituirea cheltuielilor în mod rezonabil avansate pentru întreţinerea
imobilului, deşi o perioadă de

şapte ani şi jumătate se scursese după 23 ianuarie 1995, ziua în care a dobândit autoritate de
lucru judecat decizia curţii regionale din Praga care confirmase transferul de proprietate în
favoarea fiului foştilor proprietari.

64. Reiese din aceasta că reclamanţii au avut a suporta o sarcină specială şi exorbitantă care a
rupt justul echilibru ce trebuie să existe între exigenţele interesului general, pe de o parte, şi
salvgardarea dreptului la respectarea proprietăţii, pe de altă parte. Există, deci, o violare a
articolului 1 din Protocolul nr.1.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

(-)

2. Constată că a avut loc o violare a articolului 1 din Protocolul nr.1.

COMENTARIU

Măsura restituirii unor imobile preluate, prin confiscare, de fostul stat totalitar, dispusă printr-
o lege specială adoptată de noua putere democratică, intervine chiar şi pentru situaţia în care
un asemenea imobil a fost înstrăinat de stat către un terţ, pentru că ea urmăreşte un scop
legitim, anume înlăturarea consecinţelor unor injustiţii comise în trecut, care ar putea
influenţa negativ dezvoltarea noii societăţi democratice.

Totuşi, noua legislaţie trebuie să ţină cont de anumite circumstanţe particulare, în aşa fel încât
să nu se ajungă la suportarea de către cel ce a dobândit bunul de la stat, cu bună-credinţă, o
sarcină disproporţionată datorită despăgubirii lui necorespunzătoare, ceea ce constituie o
„privare de proprietate' ce înfrânge dispoziţiile art. 1 § 1 din Primul Protocol adiţional al
Convenţiei.

1. Speţa de mai sus pune o problemă nouă privitoare, în special, la aplicarea dispoziţiilor art. 1
al Protocolului nr. 1 cunoscut şi sub denumirea de Primul Protocol adiţional la Convenţia
europeană a drepturilor omului care consacră protecţia dreptului de proprietate, astfel că ni se
pare de real interes comentarea ei.

Pentru a o înţelege mai bine, să-i reluăm datele, pe scurt.

În anul 1967, reclamanta, împreună cu soţul ei, a cumpărat o casă forestieră cu anexe, pe care
o locuiau în calitate de chiriaşi încă din anul 1953, de la o întreprindere de stat ai căror
angajaţi erau. La rândul ei, întreprinderea vânzătoare preluase imobilul de la proprietarii lui,
fără plata vreunei indemnizaţii, de fapt, în baza unor dispoziţii de confiscare a unor bunuri,
adoptate la acea vreme de puterea comunistă de curând instaurată în Cehoslovacia. Deşi, de
regulă, credem că nu trebuie acordată mare atenţie sumelor în discuţie, de această dată ni se
pare necesar să precizăm că reclamanta şi soţul ei au plătit, potrivit evaluărilor de atunci, cca
14.000 coroane pentru construcţii şi cca 2000 coroane pe temeiul „unui acord constitutiv de
drept de folosinţă personală asupra terenului aferent", convenit cu întreprinderea de stat
vânzătoare, care devenise proprietară a imobilului, teren şi construcţii, în condiţiile arătate.
Familia reclamantei a dobândit, aşadar, dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul
de folosinţă asupra terenurilor pe care acestea se aflau, stăpânind astfel bunurile până în anul
1992.

2. în anul 1991 puterea democratică reinstalată în Cehoslovacia a adoptat Legea nr. 229 cu
privire la proprietatea funciară, potrivit cu care, ca măsură reparatorie, printre altele,
persoanele cărora li se confiscaseră terenuri şi construcţii puteau cere restituirea lor pe cale
judecătorească.

Pe temeiul dispoziţiilor acestei legi, fiul proprietarilor iniţiali, în calitate de moştenitor al


acestora, a cerut tribunalului de district restituirea imobilului-teren şi construcţii - confiscat,
cu motivarea că achiziţionarea construcţiei de către reclamantă şi soţul ei s-a făcut cu
încălcarea normelor în vigoare chiar la momentul vânzării şi că ei au beneficiat de un avantaj
prohibit de acele norme, deoarece au plătit un preţ inferior valorii reale a bunului.

Facem precizarea că potrivit dispoziţiilor legii reparatorii din anul 1991 modificate în anul
1993, foştii proprietari puteau cere restituirea în natură a terenurilor şi construcţiilor aferente
aflate în stăpânirea statului sau a altor persoane juridice. Au fost reglementate mai multe
situaţii în care foştii proprietari putea cere restituirea bunurilor confiscate de fostul regim
comunist. Dacă asemenea bunuri fuseseră, între timp, înstrăinate unor persoane fizice, ca în
speţa comentată, foştii proprietari sau moştenitorii acestora puteau cere restituirea imobilelor
confiscate numai dacă dobândiseră bunurile prin nerespectarea normelor în vigoare la data
vânzării sau la un preţ inferior valorii reale a bunurilor calculate potrivit normelor aplicabile
în materie, ori beneficiaseră de „un avantaj ilegal la momentul vânzării".

în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei familia cumpărătoare s-a apărat arătând că preţul
vânzării a fost corect stabilit, prin aplicarea normelor de evaluare corespunzătoare, iar
controlul validităţii actului a fost făcut de notariatul de stat care l-a instrumentat şi l-a
înregistrat.

Tribunalul de district a constatat că membrii familiei cumpărătoare nu erau persoane influente


ale fostului regim comunist, ci simpli muncitori forestieri care au dobândit locuinţa de la
întreprinderea la care lucrau, că nu aveau altă posibilitate de a-şi procura o locuinţă, că ei au
acceptat preţul de vânzare aşa cum a fost determinat la acel moment, dar a admis acţiunea
fiului foştilor proprietari şi a dispus restituirea bunurilor către acesta, cu motivarea că sunt
întrunite condiţiile legii de retrocedare, deoarece s-a demonstrat, pe bază de expertiză, ca la
data cumpărării imobilul a fost subevaluat. Instanţa a reţinut o valoare de cca 19.000 coroane,
faţă de cea de cca 14.000 coroane, sumă plătită, ca preţ al vânzării, de cumpărători.

Apelul familiei cumpărătoare - adică mama şi fiul, deoarece tatăl între timp decedase iar fiul
devenise parte în procedura internă, în calitate de comoştenitor şi, deci, de coproprietar, -a
fost respins de Tribunalul regional Praga, instanţa de apel însuşindu-şi motivarea instanţei de
fond.

3. Din acest moment, potrivit reglementărilor naţionale, cumpărătorii au început noi proceduri
distincte: prima în faţa Curţii Constituţionale, cu motivarea că, din moment ce ei au dobândit
imobilul în condiţii legale, obligarea la restituire constituie o atingere a dreptului lor de
proprietate apărat de Carta de drepturi şi libertăţi fundamentale, adoptată după revenirea ţării
la un regim democratic.

Totodată, ei au cerut Curţii Constituţionale anularea dispoziţiilor din legea reparatorie


privitoare la instituirea obligaţiei de restituire pentru cei care au cumpărat bunurile la un preţ
inferior celui prevăzut de normele în vigoare la data cumpărării, deoarece, pe această calei se
ajunge ca cei care au fost cumpărători de bună-credinţă şi au plătit preţul care li s-a cerut să
fie deposedaţi de bunul dobândit în condiţii legale.

în paralel, cumpărătorii au promovat la tribunalul de district o triplă procedură: una de


suspendare a hotărârii judecătoreşti prin care se dispusese restituirea imobilului, alta în care
cereau exonerarea de cheltuieli de judecată şi a treia în care cereau „revizuirea” primei
proceduri care a condus la obligarea lor la restituirea imobilului, producând un alt raport de
expertiză potrivit cu care preţul pe care ei l-au plătit iniţial fusese corect calculat.

Curtea Constituţională a respins recursul constituţional al cumpărătorilor cu motivarea că


legea de restituire urmăreşte înlăturarea ilegalităţilor fostului regim în materia confiscării
proprietăţilor imobiliare, astfel că dispoziţiile ei nu sunt în contradicţie cu cele ale Cartei
drepturilor fundamentale deoarece tribunalele interne sunt chemate să aprecieze îndeplinirea
condiţiilor în care se poate face restituirea imobilelor confiscate.

Cât priveşte cele trei proceduri începute în faţa instanţei de drept comun, ele au parcurs toate
gradele de jurisdicţie, inclusiv prin examinarea celei în revizuire de Curtea Supremă, dar toate
s-au finalizat cu soluţii defavorabile reclamanţilor.

4. Pe cale administrativă, reclamanţii au fost despăgubiţi de Ministerul Agriculturii cu preţul


plătit în 1967, adică cca 16.000 coroane. Ei au cerut şi rambursarea „rezonabilă” a
cheltuielilor pe care le-au făcut cu întreţinerea imobilului în toată perioada cât l-au stăpânit ca
proprietari, dar, datorită neînţelegerilor dintre părţi privind cuantumul lor, n-au primit nici o
sumă cu acest titlu. Potrivit normelor aplicabile în materie, în caz de dezacord între cei
interesaţi, cuantumul lor trebuie stabilit pe cale judecătorească, astfel ca, în anul 2000,
reclamanţii au formulat o acţiune civilă împotriva Ministerului Agriculturii, cerând 360.000
coroane, contravaloarea acestor cheltuieli, calculată de ei, procedură nefinalizată până la
pronunţarea hotărârii Curţii Europene.

De asemenea, Curtea a fost informată de faptul că proprietarul care a redobândit imobilul nu


şi-a îndeplinit obligaţia legală de a pune la dispoziţia celor ce l-au stăpânit şi ocupat anterior o
aşa-numită „locuinţă compensatorie" care, potrivit art. 712 C. civ. ceh, este destinată să
asigure minimul nevoilor de locuit, şi că le pretinde o sumă de bani - cca 28.000 coroane - cu
titlu de chirie neplătită după redobândirea proprietăţii şi obligarea la plata unei chirii mărite
substanţial.

în această situaţie reclamanţii s-au adresat în anul 1997 fostei Comisii cu o cerere împotriva
Republicii Cehe, în care susţin că au fost privaţi de dreptul de proprietate asupra unor bunuri
pe care ei le-au dobândit cu bună-credinţă şi în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare
la momentul dobândirii şi că nu au fost indemnizaţi în mod adecvat, ceea ce înseamnă,
potrivit susţinerilor lor, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, care proteguiesc
dreptul de proprietate.

Preluată, după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie, la 1 noiembrie 1998, spre
soluţionare de către Curtea Europeană, cererea a fost declarată admisibilă; părţile au pus
concluzii pe fond, astfel că instanţa de contencios european a trecut la soluţionarea ei.

5. Problema inedită cu care a fost confruntată Curtea în această speţă este aceea a asigurării
protecţiei dreptului de proprietate, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, în
condiţiile aplicării dispoziţiilor unei legi naţionale privitoare la restituirea unor imobile
preluate de fosta putere totalitară din Cehoslovacia. Interesant este de subliniat că cel care
reclamă această protecţie este titularul unui drept dobândit asupra imobilului iniţial preluat -
în speţă prin confiscare - de la fostul proprietar, prin vânzarea acestuia celui în cauză de către
stat, devenit proprietar la momentul preluării.

Aşadar, situaţia litigioasă nu se referă la restituirea imobilului de stat proprietarului iniţial. De


altfel, reamintim că, după cum au statuat în mod constant, atât fosta Comisie cât şi Curtea,
Convenţia nu consacră dreptul de a dobândi un bun. Aplicarea ei priveşte numai

„bunurile actuale", adică aflate în patrimoniul reclamantului care pretinde că i-a fost încălcat
un drept asupra bunurilor în discuţie. Este adevărat că, potrivit unei jurisprudenţe constante a
organelor Convenţiei, articolul 1 din Primul Protocol adiţional se aplică şi cu privire la „valori
patrimoniale” sau „interese economice legitime” ale unei persoane, inclusiv creanţe, pe
temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" la exerciţiul
efectiv al unui drept cu privire la un bun. Dar, Curtea a decis că speranţa de a se recunoaşte
supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi
considerată „bun", în sensul Convenţiei.

De asemenea, trebuie avută în vedere şi problema aplicării în timp a dispoziţiilor Convenţiei.


Curtea a decis în mod constant că ea nu este competentă să examineze o cerere decât în
măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru statul în cauză.

Astfel, în cauza Constandache împotriva României, în care reclamanta s-a plâns de refuzul
autorităţilor statale române de a-i restitui un imobil naţionalizat pe temeiul Decretului nr.
92/1950, Curtea a reţinut că exproprierea a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data intrării în
vigoare a Convenţiei europene a drepturilor omului pentru România. Ca atare, ea a constatat
că nu este competentă, ratione temporis, să examineze circumstanţele exproprierii, ca de
altfel, ale oricărei privări de proprietate care s-ar fi produs înainte de această dată.

Soluţiile pronunţate de instanţa de contencios european al drepturilor omului în cele peste 30


de cauze tip Brumărescu împotriva României sau în cauza Zwierzynski împotriva Poloniei nu
contrazic acest principiu pentru că, în aceste din urmă cauze reclamanţii redobândiseră dreptul
de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi, fie că hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus
restituirea au fost desfiinţate pe calea recursului în anulare, ca în cauzele împotriva României,
fie că autorităţile statale pur şi simplu au refuzat executarea hotărârii de retrocedare timp de
peste 9 ani, ca în cauza împotriva Poloniei.

în orice caz, în situaţiile de genul celor din aceste din urmă cauze, reclamanţii s-au adresat
Curţii pentru privarea de proprietate imputabilă autorităţilor naţionale în împrejurări care s-au
produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele în cauză.

în sfârşit, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene în cauza Malhous împotriva R. Câhă,


procedura judiciară în cadrul căreia se discută, la nivel naţional, existenţa sau inexistenţa
dreptului la retrocedarea imobilelor trebuie să corespundă exigenţelor Convenţiei, respectiv să
se desfăşoare în conformitate cu articolul 6, care apără dreptul la un proces echitabil.

Revenind la speţa comentată, este limpede că reclamanţii erau proprietarii actuali ai bunului
cu privire la care s-a dispus restituirea, indiferent de împrejurarea că ei l-au cumpărat de la
organizaţia de stat care-l stăpânea după confiscare. Desigur, fostul proprietar şi-a redobândit
bunul pe cale judecătorească, potrivit dispoziţiilor legii de restituire, prin punerea în discuţie a
condiţiilor în care reclamanţii au achiziţionat bunul. Restituirea a avut însă ca efect pierderea
dreptului de proprietate al reclamanţilor, fără ca aceştia să fie indemnizaţi la valoarea actuală
a bunului. Semnifică aceasta o privare de proprietate în sensul Convenţiei sau nu? Aceasta
este întrebarea la care a avut a răspunde Curtea.

6. In analiza sa, instanţa europeană a pornit de la ceea ce a devenit o constatare inconturnabilă


pentru toate situaţiile în care se pune problema unei privări de proprietate, începând cu cauza
Sporrong şi Ldnnroth contra Suedia: articolul 1 conţine trei norme distincte: prima, cuprinsă
în alineatul 1, prima frază, are un caracter general şi enunţă principiul respectării dreptului de
proprietate; a doua figurează în cea de a doua frază a aceluiaşi alineat şi prevede că se poate
ajunge la privarea de proprietate, cu îndeplinirea unor condiţii, adică aceasta să se facă pentru
utilitate publică, să fie prevăzută de lege şi să fie conformă principiilor generale ale dreptului
internaţional; cea de a treia, cuprinsă în alineatul 2 al articolului 1, recunoaşte statelor, între
altele, prerogativa de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general.

Curtea a reţinut că, în cauza dată, nu este contestat faptul că reclamanţii au suferit o privare de
proprietate, în sensul articolului 1: ei au rămas lipsiţi de bunul pe care l-au dobândit cu multă
vreme în urmă, raportat la data deposedării, şi pe care l-au stăpânit în toată această perioadă.
în mod evident, este vorba despre o ingerinţă în dreptul lor de proprietate asupra acelui bun.

Pasul următor pe care l-a avut Curtea de făcut a fost acela de a examina dacă această ingerinţă
se justifică, având în vedere condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spre a fi compatibilă
cu dispoziţiile înscrise în a doua frază a primului alineat al articolului 1.

Prima condiţie este aceea ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, adică să fie legală. Ea decurge
din principiul fundamental al provenienţei dreptului în orice societate democratică şi care este
inerent ansamblului dispoziţiilor Convenţiei. Or, din acest punct de vedere părţile au fost de
acord că privarea de proprietate s-a făcut pe temeiul legii reparatorii, adoptate de parlament,
care permitea ca persoanele cărora le-au fost confiscate bunuri de fostul regim totalitar să
poată cere restituirea lor, în anumite condiţii chiar prin deposedarea celor care le deţin la
momentul cererii; exigenţa legalităţii privării a apărut ca fiind îndeplinită.
Urma să se vadă dacă privarea urmărea un scop legitim, adică în ce măsură a fost făcută
pentru „utilitate publică", astfel cum prevede articolul 1. Din acest punct de vedere,
judecătorul european a susţinut că datorită unei cunoaşteri directe a societăţii şi a
imperativelor ei, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât el, pentru a determina ce
înseamnă „utilitatea publică". De aceea, în mecanismul de protecţie a drepturilor omului creat
de Convenţie, ele sunt cele chemate să se pronunţe, în primul rând, cu privire la existenţa unui
interes general care poate justifica o privare de proprietate. De altfel, însăşi noţiunea de
„utilitate publică" este amplă prin natura ei şi presupune luarea în considerare a mai multor
factori: economici, sociali, politici. De aceea, ca principiu, Curtea respectă modul în care
statele concep această noţiune, afară de situaţiile ce dovedesc aprecieri care apar în mod
evident ca nefiind rezonabile.

Curtea a constatat profunda divergenţă între părţi cu privire la acest aspect aflat în discuţie.
Astfel, în timp ce guvernul a susţinut că privarea de proprietate a reclamanţilor privea un
interes public deoarece urmărea să repare consecinţele aplicării dispoziţiilor unei legi adoptate
de fostul regim totalitar, aceştia au argumentat că nu se poate ajunge la o reparaţie cu
ignorarea principiilor echităţii, pentru că, până la urmă, consecinţa reparării unei nedreptăţi se
concretizează într-o nouă nedreptate pe care o suferă ei, deveniţi proprietarii bunului supus
restituirii.

Curtea a recunoscut că obiectivul legii cehe de restituire constă în repararea unor situaţii de
încălcare a dreptului de proprietate care s-au produs în trecut şi care, menţinute, pot deveni
prejudiciabile pentru un regim democratic.

Aşadar, ea a admis că legea în discuţie are un obiectiv legitim, deci „o cauză de utilitate
publică".

7. De la acest punct al raţionamentului ei, instanţa europeană a strămutat discuţia pe un teren


care nu mai reprezintă o condiţie înscrisă în articolul 1, ci o exigenţă pe care ea a impus-o
printr-o bogată jurisprudenţă, şi anume că o privare de proprietate trebuie să respecte un just
echilibru între interesele generale ale societăţii şi imperativul protecţiei drepturilor
fundamentale ale individului.

în concepţia Curţii preocuparea pentru asigurarea unui astfel de echilibru se reflectă în toată
structura articolului 1.

Se impune, aşadar, ca la orice măsură de privare de proprietate să existe un raport rezonabil


de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Acest
echilibru este rupt atunci când cel care se vede privat de proprietatea sa suferă „o sarcină
disproporţionată", adică grave consecinţe în privinţa dreptului asupra bunurilor sale.

De asemenea, o altă „condiţie jurisprudenţială" pe care trebuie s-o îndeplinească ingerinţa în


dreptul de proprietate al unei persoane spre a corespunde exigenţelor Convenţiei este aceea că
ea trebuie să fie făcută cu plata unei indemnizaţii rezonabile prin raportare la valoarea
bunului, chiar dacă, uneori, obiective legitime de utilitate publică pot impune o dezdăunare
inferioară valorii lui de piaţă. Şi cu privire la acest aspect părţile nu au avut un punct de
vedere comun.
Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au avut de suportat consecinţe grave, pentru că, potrivit
legislaţiei naţionale, ei pot refuza să se mute din imobil până nu li se va pune o altă locuinţă la
dispoziţie.

Dimpotrivă, aceştia au arătat că au suferit o „sarcină specială şi exorbitantă", agravată de


lungi suferinţe morale şi fizice, mai ales pentru reclamantă, în vârstă de peste 80 de ani, şi că,
atunci când au cumpărat bunul, ca simpli muncitori forestieri care-l utilizau, nu au ştiut că este
vorba despre un imobil devenit proprietatea statului prin confiscare.

Instanţa europeană a reţinut că este necesar ca repararea unor atingeri aduse în trecut dreptului
de proprietate nu trebuie să conducă la crearea altor situaţii inechitabile. De aceea, legislaţia
naţională adoptată în materie trebuie să permită luarea în considerare a circumstanţelor
particulare ale fiecărei situaţii, în aşa fel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-
credinţă să nu fie obligate să suporte consecinţele angajării răspunderii statului care a
confiscat, în trecut, anumite bunuri.

Din acest punct de vedere, Curtea a admis că reclamanţii au fost de bună-credinţă atunci când
au cumpărat imobilul, neştiind că acesta a fost confiscat de la foştii proprietari şi fără să fi
avut puterea să influenţeze în vreun fel, preţul cu care au cumpărat bunul, căci acesta a fost
stabilit de stat, după normele în vigoare la data când s-a făcut vânzarea. Iar valoarea diferită
stabilită prin expertizele făcute în cursul procedurii de restituire nu pare să prezinte o diferenţă
notabilă faţă de preţul de cumpărare iniţial.

De asemenea, tot cu privire la indemnizarea reclamanţilor, Curtea a arătat că ea nu se poate


substitui instanţelor naţionale în modul ei de stabilire. Nu mai puţin, ea a reţinut că preţul de
cumpărare din 1967 restituit reclamanţilor nu poate fi socotit ca rezonabil, prin raportarea la
valoarea aceluiaşi bun 30 de ani mai târziu; imobilul în discuţie reprezenta, pentru reclamanţi,
singura soluţie pentru asigurarea unei locuinţe pe care, de altfel, ei o utilizau de peste 42 de
ani, din care 28 în calitate de proprietari.

Cu preţul rambursat ei nu-şi puteau cumpăra o altă locuinţă, iar dreptul la aşa-numita
„locuinţă compensatorie" se reduce la o facultate acordată celui ce redobândeşte bunul,
deoarece nu este susceptibil a fi valorificat prin justiţie. De aceea, instanţa europeană a
considerat că suma plătită ca despăgubiri reclamanţilor nu a ţinut seama de situaţia lor
personală şi socială, de prejudiciul moral suferit prin privarea de unica proprietate imobiliară
sub forma unei case de locuit pe care reclamanţii o aveau şi nici de cheltuielile pe care ei le-au
făcut cu întreţinerea acelui imobil în toată perioada în care l-au stăpânit.

Concluzia Curţii a fost în sensul că nu a fost respectată cerinţa existenţei unui raport de
proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui, cu consecinţa
constatării unei încălcări a dispoziţiilor articolului 1 din Primul Protocol adiţional.

8. Este cazul să spunem că soluţia din speţa comentată nu este singulară în recenta
jurisprudenţă a Curţii.

într-adevăr, ea a fost confruntată cu aceeaşi problemă a validităţii unor acte de înstrăinare


încheiate de stat cu privire la imobile preluate prin confiscare de la persoane fizice, în
următoarele împrejurări: în anul 1967, reclamanţii din cauză au încheiat cu o persoană fizică,
un contract „de vânzare şi de donaţie", prin care aceasta din urmă vindea reclamanţilor o casă
de locuit şi le transfera cu titlul gratuit terenurile agricole aferente construcţiei.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare la acea epocă, transferul unei „gospodării rurale" se
făcea prin vinderea locuinţei unei alte persoane fizice şi donarea terenurilor aferente către o
organizaţie socialistă, care le dădea în folosinţă dobânditorului dreptului de proprietate asupra
locuinţei; acesta se angaja faţă de organizaţia devenită proprietara lor „să lucreze terenurile în
cadrul ei şi pentru ea”.

Reclamanţii au plătit fostului proprietar preţul imobilului şi o altă sumă drept „compensaţie"
pentru valoarea terenurilor transferate.

în anul 1991, fostul proprietar a semnat o declaraţie prin care a arătat că transferul imobilelor
efectuat în anul 1967 nu s-a datorat constrângerii.

Totuşi, în anul 1993, pe baza dispoziţiilor cuprinse în aceeaşi lege specială privitoare la
restituirea proprietăţilor financiare, amintită în speţa precedentă, anume Legea nr. 229/1991,
el a cerut, pe cale judiciară, anularea parţială a contractului încheiat în anul 1967, anume în
partea sa privitoare la transferul terenurilor agricole.

Instanţele naţionale i-au admis acţiunea, fără plata vreunei despăgubiri.

Reclamanţii s-au adresat Curţii europene, arătând că dreptul la respectarea bunurilor lor le-a
fost încălcat prin faptul obligării, ca urmare a hotărârilor instanţelor naţionale, la restituirea
către fostul proprietar a terenurilor agricole aferente construcţiei dobândite în proprietate
asupra cărora ei aveau un drept de folosinţă, terenuri pe care acesta le-a transferat cu titlu
gratuit în anul 1967.

Raţionamentul instanţei europene a fost asemănător celui din cauza Pincovâ şi Pine, analizat
mai sus: ingerinţa autorităţilor statale cu privire la „dreptul lor de proprietate" avea o bază
legală în dreptul intern dată de dispoziţiile Legii nr. 229/1991, urmărea un scop legitim,
anume înlăturarea unor situaţii de injustiţie create în trecut, dar posibilitatea pentru tribunale

de a anula un contract, fără a lua în considerare „compensarea" plătită, la acea epocă, de către
actualul titular al dreptului de folosinţă asupra acestor terenuri şi declaraţia fostului proprietar
prin care atestă consimţământul său valabil la efectuarea actului de donare a lor către stat, au
fost de natură să creeze o situaţie care rupe, în defavoarea reclamanţilor, justul echilibru care
trebuie să existe între protecţia dreptului de proprietate individuală şi exigenţele interesului
general.

De aceea, fără a pune la îndoială scopul legitim al legii naţionale de restituire a unor bunuri
imobiliare, Curtea a ajuns la concluzia că obligaţia impusă reclamanţilor de a restitui, fără
indemnizare, bunurile dobândite de ei cu bună-credinţă, în urma unei donaţii „liber consimţite
şi contra unei proprietăţi echivalente" reprezintă o „sarcină disproporţionată", care nu se
justifică, în lumina dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1.

9. Desigur, nu trebuie pierdut din vedere că, în prima speţă, măsura de restituire a constituit
pentru reclamanţi o „privare de proprietate" pentru că ei deveniseră proprietarii bunurilor pe
care au fost obligaţi să le restituie, ceea ce face ca dispoziţia încălcată să fie art. 1, paragraful
1, partea a doua: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
în cauza Zvolsky şi Zvolskâ obligaţia de restituire impusă reclamanţilor le-a afectat numai
dreptul la folosinţă asupra terenurilor aferente locuinţei rămase în proprietatea lor.

într-adevăr, prin actul iniţial încheiat în anul 1967, „donaţia" terenurilor restituite, însoţită de
plata unei „compensaţii" în sarcina reclamanţilor - nu discutăm aici, pe plan intern, natura
acestui act - s-a făcut către organizaţia socialistă, devenită titulara dreptului de proprietate
asupra acestora, care au fost date apoi, în folosinţă, reclamanţilor. Curtea a apreciat că
ingerinţa autorităţilor naţionale, prin obligarea reclamanţilor de a restitui aceste terenuri
reprezintă o încălcare a dispoziţiilor celui de al doilea paragraf al articolului 1 care
reglementează condiţiile în care statul îşi poate exercita puterea de a reglementa „folosinţa
bunurilor

Se poate discuta dacă privarea de un drept de folosinţă nu poate fi cuprinsă în noţiunea de


„privare de proprietate", în sensul Convenţiei, având în vedere jurisprudenţă Curţii în sensul
interpretării în sens larg a noţiunii de „proprietate".

10. Există însă, după părerea noastră, un element comun ambelor speţe care merită a fi
evidenţiat, şi anume noţiunea de bună-credinţă (bonne foi) (hotărârile originale sunt redactate
în limba franceză ). într-adevăr, în prima cauză Curtea a reţinut, aşa cum am arătat mai sus, că
reclamanţii „au dobândit bunurile lor - supuse apoi restituirii,. - cu bună-credinţă, fără a şti că
era vorba despre bunuri confiscate anterior şi fără a putea influenţa modul de achiziţionare sau
preţul acestora”, iar în cea de a doua, că obligaţia de restituire priveşte bunuri „dobândite de
ei, cu bună-credinţă, urmare a unei donaţii liber consimţite...”.

în prima speţă ar părea că instanţa europeană circumstanţiază noţiunea de bună-credinţă la


aparenţa de proprietate creată pentru stat în urma aplicării dispoziţiilor legii pe temeiul cărora
el a devenit proprietar. Nu considerăm însă că statul era un proprietar aparent, deci nu se
putea vorbi de o aparenţă de proprietate; statul devenise proprietarul bunurilor şi a decis
înstrăinarea lor către un terţ tot prin aplicarea unor dispoziţii legale ce permiteau

efectuarea unui asemenea transfer. La rândul lor, reclamanţii au devenit proprietari prin
cumpărarea bunurilor de la stat, noul lor proprietar.

Obligaţia de restituire prevăzută de legea reparatorie adoptată de noua putere democratică


privea pe noii proprietari şi nu pe stat, care nu mai era titularul unui asemenea drept cu privire
la bunurile supuse restituirii.

La rândul ei, restituirea urma să se facă numai cu respectarea anumitor condiţii impuse de
noua lege, pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea acestor dispoziţii a condus, astfel
cum a constatat Curtea, la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în condiţiile
arătate, dar aceasta nu schimbă cu nimic datele discuţiei.

în cea de a doua speţă instanţa europeană nu mai reţine că buna-credinţă ar rezulta din
ignorarea condiţiilor în care organizaţia socialistă a devenit proprietara terenurilor supuse
restituirii tot pe baza dispoziţiilor legii reparatorii şi tot pe cale judiciară.

în fapt, observăm că reclamanţii nu puteau ignora condiţiile dobândirii dreptului lor, pentru
că, în realitate era vorba despre o operaţie juridică pe care credem că o putem defini
complexă, deoarece, prin încheierea ei, reclamanţii au devenit proprietarii construcţiilor,
nesupuse restituirii, şi titularii dreptului de folosinţă a terenurilor aferente, devenite
proprietatea organizaţiei socialiste faţă de care ei s-au obligat să le pună în valoare, condiţie a
dobândirii dreptului de proprietate asupra locuinţei. Aşa fiind, buna lor credinţă reţinută de
Curte priveşte situaţia juridică rezultată din aplicarea unor norme în vigoare la epoca
încheierii actelor juridice în discuţie.

Or, ni se pare că în acelaşi cadru se înscrie şi buna-credinţă la care se referă Curtea şi în prima
speţă: o situaţie juridică creată în acelaşi fel, şi nu o circumstanţiere la aparenţa de proprietate
în favoarea statului, cu privire la bunurile înstrăinate, în care s-ar fi încrezut dobânditorul
acestora.