Principatul mijloc artistic este comicul, o categorie estetica ce include situatii si personaje

ridicole, vicii si moravuri, fiind sanctionate prin ras si urmarindu-se, astfel, indreptarea acestora.
Comicul ilustreaza contrastul dintre esenta si aparenta, dintre serios si derizoriu, dintre iluzie si
realitate, dintre efort si rezultatele lui, dintre scopuri si mijloace etc.

Formele de manifestare ale comicului sunt foarte variate: comicul de situatie, comicul de
caracter, comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de intentie, comicul de nume etc.

Ion Luca Caragiale (1852 -1912), dramaturg si prozator, a fost un observator lucid si ironic al
societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de
oameni si de viata. Comediile sale - "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalului", "O noapte
furtunoasa" si "Conu Leonida fata cu reactiunea" - ilustreaza un spirit de observatie necrutator
pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii,
impostura^ ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra
moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala
reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane
memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, Garabet Ibraileanu afirma ca
dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui
Caragiale este "realismul tipic". Caragiale a avut intentia de a contribui la indreptarea
moravurilor sociale, fiind adeptul cugetarii clasice, "ridendo castigat mores" ("rasul indreapta
moravurile" - n.n.), idee pe care o afirma el insusi, convins fiind ca "nimic nu arde mai rau pe
ticalosi decat rasul". Comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale a fost citita la Iasi, in
cadrul cenaclului "Junimea" in ziua de 12 noiembrie 1878 si a avut premiera la 18 ianuarie 1879,
pe scena.
Tema. Structurata in doua acte, piesa "O noapte furtunoasa" este o comedie a moravurilor de
mahala, ilustrand aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu
scandaluri si "ambituri" de familisti, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a
iubit-o cu patima: "Ma innebunesc dupa evenimentele de senzatie, vesele sau funebre, parade,
accidente, crime, sinucideri, scandaluri [] imi trebuiesc dimineata cum deschid ochii stiri
palpitante, daca nu adevarate, macar altfel. Dezmintirea lor seara ma mahneste peste masura si
nu ma pot mangaia decat a doua zi cu o nascocire si mai si". Principalul mijloc artistic de
realizare a acestei comedii este comicul de situatie, alaturi de care se manifesta si comicul de
limbaj, comicul de nume, comicul de caracter.
Semnificatia titlului. Comedia lui Caragiale "O noapte furtunoasa sau Numarul 9" sintetizeaza
evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute intr-o singura noapte in casa lui Jupan
Dumitrache de la periferia Bucurestiului. S-au tras focuri de arma, au fost urmariri, spaime,
agitatie peste masura pentru ca nu cumva sa se atenteze la "onoarea de familist" a stapanului
casei, care avea "ambitul" de a nu fi inselat de nevasta. De altfel, Rica Venturiano, cel care
provoaca toata incurcatura, dupa ce reuseste cu chiu cu vai sa scape de urmaritorii dezlantuiti,
exclama surescitat: "O, ce noapte furtunoasa!". Subtitlul "Numarul 9 ilustreaza un comic de
situatie reiesit din confuziile provocate de numarul 6 la care se afla casa lui Dumitrache si pe
care mesterul care a tencuit zidul de la poarta 1-a batut invers, devenind numarul 9.

O noapte furtunoasa sau Numarul 9 este prima dintre capodoperele comice ale lui I.L.
Caragiale. Vede lumina rampei in 18 ianuarie 1879 la Teatrul National din Bucuresti.

Socotita imorala, cu aluzii politice, piesa este scoasa de pe afis. La a doua reprezentatie, din 21
ianuarie, finalul este modificat fara consimtamantul autorului, ceea ce-l obliga sa-si retraga
piesa. Dupa 4 ani, in 1883, comedia a fost reluata intr-o noua distributie si regie. Piesa a aparut
in „Convorbiri literare", nr. 7-8 din . Caragiale a publicat apoi piesa, cu schimbari, in volumul
Teatru (1889) la Editura Librariei Socec. Versiunea in doua acte, pe care o cunoastem astazi, s-a
jucat in stagiunea 1905 - 1906 la Teatrul NationComedie de moravuri, O noapte furtunoasa
porneste „de la pretextul unei farse de mahala" (Florin Manolescu, Caragiale si Caragiale. Jocuri
cu mm multe strategii). Printr-o observatie lucida, autorul surprinde tipuri reprezentative si
trece la definirea trasaturilor lor caracteristice. Indicatiile scenice, vizand decorul,
particularizeaza cadrul social si istoric: „Odaie de mahala. Usa infund, dand in sala de intrare: de
amandoua partile usii din fund, cate o fereastra. Mobile de lemn si paie. La stanga in planul intai
si-n planul din fund, cate o usa; in dreapta pe planul al doilea, alta usa. in dreapta infund,
razemata defereasta, o pusca de gardist cu spanga atarnata langa ea".
Actul I se prezinta „ca o juxtapunere" de noua scene complementare. Primele doua scene il pun
la curent pe spectator / cititor cu situatia momentului. Jupan Dumitrache Titirca, zis Inima-rea,
personajul principal cherestegiu si capitan in garda civica, este dominat de orgoliul sau de
proprietar. Detesta functionarii, pe care ii numeste ,papugii, niste scarta-scarta pe hartie".
inainte de a-si face „rondul", ii marturiseste ipistatului Nae Ipin-gescu, amicul politic,
intamplarea cu „bagabonduf. Aceasta istorie, pe de o parte, rezolva tehnic „un mod de a naste
dramaticul din epic, de a separa dramaticul de epic" (Mircea Tomus, Opera lui I.L. Caragiale), iar
pe de alta parte, aduce in prim-plan viata personajului. Dumitrache tine „la onoarea de
familist1, gelozia se nutreste tot din orgoliu si ii este pricinuita de un prapadit de amploiat.
Povestea relatata este interiorizata asemenea unei confesiuni: ,JUPAN DUMITRACHE: Stii
dumneata ca la lasata secului am mers la gradina la «Iunion»; eram eu, consoarta mea si
cumnata-mea Zita. Ne punem la o masa, ca sa vedem si noi comediile alea de le joaca Ionescu.
Trece asa pret ca la un sfert de ceas, si numai ca ma pomenesc cu un ala, cu un bagabont de
amploiat. Orgoliul sau de proprietar il face sa nu se dezvaluie in vazul lumii: ,JUPAN
DUMITRACHE: () incep sa ma-ncruntez la bagabontul si mai ca-mi venea sa-l carpesc, dar mi-era
rusine de lume; eu de! negustor, sa ma pui in poblic, cu un coate-goale nu vine bine" Naratia. ca
mod de constructie a replicilor, esentiala in definirea personajelor, este intrerupta de
interventiile sfarsind in incoerenta ale lui Nae Ipingescu (devenit aici personaj-confident) care
aproba cu cate un „rezon".
Tanarul atat de insistent, „bagabontul", nu este altul decat Rica Venturiano, arhivar la o
judecatorie de ocol, student in drept si publicist, care se indragosteste de Zita. Aceasta ii trimite
un mesaj cu adresa exacta. Un mester „binagiu", din greseala, a schimbat numerele caselor: „a
batut numarul 6 d-a-ndoaselea".
in scena VII intra Veta, consoarta lui Jupan Dumitrache, care coase oaloanele la mondirul lui
Chiriac, amantul ei, „tejghetar, om de incredere al lui Jupan Dumitrache, sergent in garda",
dupa cum il prezinta autorul in lista de personaje. O asculta cu neatentie pe Zita, sora ei, careia
ii comunica hotararea de a nu mai merge la „Iunion". Pe ea o consuma banuiala lui Chiriac,
nicidecumasotului.in scena explicatiei cu Chiriac, intriga amoroasa dintre cei doi este de
mahala: Veta ii marturiseste acestuia ca nu este crezuta in sentimente, regreta ca nu se poate
muri din dragoste, dar totul se va incheia cu impacare, dublata de comicul situatiei. Jupan
Dumitrache, din strada, facandu-si rondul de noapte, ii striga lui Chiriac, imbratisat cu Veta, sa
vegheze la onoarea lui „de familist.
in cele noua scene ale actului II sunt explicate relatiile de adversitate sau de solidaritate dintre
personaje, in centru aflandu-se „parada sentimentala dar si patriotica" a lui Venturiano.al din
Bucuresti, sub directoratul lui Al. Davila. in puterea noptii, Rica Venturiano nimereste in camera
Vetei, sotia lui jupan Dumitrache. Din cauza miopiei nu distinge persoana, cade in genunchi si-si
debiteaza celebra declaratie de amor. Titirca vede din strada profilul „moftangiului"", „cu
ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap" si da buzna in casa, insotit de ipistat si de Chiriac. Veta ii da
drumul lui RiC pe fereastra care da pe niste schele. in penultima scena, a VIH-a, din actul II, Rica
reapare, speriat, plin de var, deoarece s-a ascuns intr-un butoi. Imprudenta i-ar fi fost fatala,
daca nu ar fi fost recunoscut de Nae Ipingescu „ca unul de-ai nostrf. Afland ca tanarul este
autorul articolului Republica si Reactiunea sau Venitorele si trecutul din ziarul „Vocea
patriotului nationale", Dumitrache consimte la casatoria celor doi. Venindu-si in fire, Rica
debiteaza fraze sonore ,Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei", spre
marele entuziasm al jupanului cherestegiu, care vede in el un viitor „diputaf sau „ministru'1.
Regasim si in aceasta piesa, doua dintre motivele importante intalnite in teatrul lui Caragiale.
Ziarul este prezent la inceputul piesei. „Vocea patriotului nationale" este citit dupa un ritual, din
moment ce Spiridon, baiat de pricopseala in casa lui Dumitrache, aduce gazeta in fiecare seara.
Ipistatul are rolul de a-l initia pe cherestegiu „cu ce mai zice politica"', este un fel de „pedagog
politic", desi desluseste cu greu slovele gazetei (Actul I, scena 3). Interpretarile deformate ale lui
Nae Ipingescu talmacesc in termeni ilogici teoriile lui Rica Venturiano, iar lectura agramata a
articolului este intrerupta de aprobarile jupanului cu cate un „bravos, da-i inainte'. Scrisoarea si
biletul, alte motive importante, sunt semne ale relatiei dintre personaje, incurcatura a inceput
de la epistola versificata scrisa de Rica, „intr-un moment de inspir atiune", Zitei si de la
raspunsul acesteia cu indicarea numarului casei. De asemenea, Chiriac isi exercita atributiile de
sergent in garda" tot prin bilete trimise lui Tache pantofarul sau lui Ghita Tircadau pentru a fi
scosi la „izircit'.
Nevoia funciara a personajelor de a se insela este dublata de siretenie. Toti stiu de relatiile
dintre Chiriac, tejghetar, om de incredere al lui Dumitrache, chemat sa-i apere „onoarea", si
Veta, dar se prefac a nu sti. Spiridon il pacaleste pe Rica pentru bacsis, Zita o ia cu vorba pe Veta
pentru a merge la "Iunion". Interogatia devine sireata. Chiriac o interogheaza pe Veta in
legatura cu intamplarea de la „Iunion" in crescendo, de la tonul neutru pana la inflamare, ca in
final sa ispraveasca in juraminte (Actul I, scena 9).
Talentul de dramaturg al lui Caragiale construieste in piesa doua categorii de personaje: unele
care actioneaza pe scena si altele care nu apar, dar, evocate, contribuie la conturarea acelora
care actioneaza in fata spectatorilor. Astfel. Tache, pantofarul de la Sf. Lefterie, adauga note la
caracterizarea lui Jupan Dumitrache, Ipingescu, Chiriac; Ghita Tircadau contureaza biografia
Zitei.

Personajele care actioneaza pe scena „se pot rezuma intr-o singura formula, cel mai adesea
bine aleasa, care se repeta mereu cu o staruinta ce-o si impune" (E. Lovinescu): Jupan
Dumitrache, personajul cel mai angajat in piesa, mahalagiu, brutal, fidel siesi in ce priveste
suficienta, tine la „onoarea de familist", Nae Ipingescu, devotat, stupid, se rezuma la a spune
,rezon fiind personajul cel mai lucid, deoarece nu este antrenat in nici un fel de Joc". Chiriac,
omul de incredere al stapanului, fara a avea sentimentul pacatului, este un profitor al sotiei
acestuia, Rica Venturiano, volubil, este tratat grotesc, Veta este multumita cu mediul ei, Zita,
mai evoluata, aspira la "intelectualul Venturiano".
Scriitorul cultiva comicul de situatie, de caracter, dar mai ales limbajul care individualizeaza
personajele.Psihologia personajelor din O noapte furtunoasă e evidenţiată de limbajul pitoresc
al mahalalei, care transformă situaţiile tragice într-un comic spumos.
Triunghiul conjugal format din Jupan Dumitrache -Veta - - Chiriac este imaginea celui de mai
târziu din O scrisoare pierdută. Diferenţa este dată doar de stratul social pe care-l vizează
dramaturgul.Comicul de nume este şi el evident, mai ales în cazul „bagabontului" Rică
Venturiano. Numele lui are sonoritatea necesară unui june student la drept, jurnalist cu vederi
liberale, aflat în căutarea marii iubiri care să-l propulseze ca „dipotat", cum zice Ipingescu sau,
în varianta „vizionarului'' Jupan Dumitrache, după „Cum combate el, poate să ajungă şi
ministru".Personajele feminine poartă nume care nu au nimic comic în sine. În cazul lor comicul
este al categoriei sociale pe care o reprezintă - mahalaua Caragiale a reuşit să le treacă în
registrul comic imprimând realităţii concepţia lui, astfel încât Ziţa şi Veta au căpătat rezonanţe
comice. Celelalte personaje poartă nume specifice ocupaţiei lor: Jupan Dumitrache -negustor,
Chiriac - un fel de administrator al casei şi ajutor în le negustoriei iar Spiridon - sluga, ucenicul
celor doi. Nu trebuie să trecem cu vederea că primul dintre personajele amintite are şi o
poreclă -Titircă-inimă-rea. n acest caz comicul este creat prin inversarea raportului dintre
structura interioară a personajului şi realitate.
In vreme de razboi:- nuvelă psihologică de factură naturalistă -
Alături de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela "în
vreme de război" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a apărut în 1898 şi este o creaţie realist-
psihologică, având şi puternice accente naturaliste.

Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea, se preocupă mai ales de legile
cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu
pricepere şi meticulozitate medicală şi în care primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în
evoluţia destinului uman, la care se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină
concordantă cu stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape evoluţia
boliiacestora.

Structura şi compoziţia nuvelei:

Construcţie epică riguroasă, nuvela "în vreme de război" are un singur plan narativ, care se
referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară
rapidă, de la obsesie Ia nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan
psihologic şi o intrigă bine evidenţiatăconturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită
de îmbogăţire.

Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a

III-a, care ilustrează zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă
prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de
evenimente. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în
ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, ai hanului, cât şi unui
imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.

Nuvela este structurată în trei capitole:

Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în pericol de a fi prins
de poteră şi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi
să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui
său, averea îi rămâne lui Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare că
Iancu Georgescu a murit "pe câmpul de onoare de trei gloanţe inamice primite în pântece"
începe să fie obsedat de revenirea fratelui.

Capitolul al II-Iea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui Stavrache, iscate din
teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei doi fraţi şi
declanşarea nebuniei lui Stavrache.

Construcţia si momentele subiectului:

Firul epical nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat obsesia lui
Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o
riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se
manifestă în structura psihici a fraţilor Georgescu.

Incipitul ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi crimelor comise de o bandă de tâlhari,

care, în sfârşit, fusese prinsă.

Tema:

O constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând toate simptomele
acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de
comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.

In expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje şi împrejurările care le
determină destinele.

Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din "trei hotare", prin
furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră în pădurea Dobrenilor.
Căpetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la
târg. Se spunea despre el că era bogat, că avea "bănet", iar lumea bănuia că popa "găsise
vreo comoară". Toate acestea "băteau la ochi" şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa că
într-o noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi înscenează
un jaf acasă la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi "legat butuc, cu muşchii curmaţi
de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură" şi plângându-se că l-au schingiuit şi "i-au luat o
groază de bani". Acum tâlharii fuseseră prinşi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce
degrabă la "neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare", ca să-1 înveţe ce să facă.

Stavrache avea un han aşezat "în drum", era "om cu dare de mână" şi fusese şi el înfricoşat să
nu-1 calce hoţii, aşa că, de când îi prinseseră, răsuflase uşurat. El este uimit când frate-său îi
destăinuie, "ca la un duhovnic", că el era "capul bandei de tâlhari", că îşi înscenase jaful "ca
să adoarmă bănuielile", iar acum regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese". în
acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, "vreo douăzeci de voluntari tineri", cu un ofiţer
şi trei sergenţi care se duceau la război şi voiau să se odihnească până dimineaţă, când
trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache îi vine ideea să-1 trimită şi pe frate-său, Iancu,
voluntar pe front, îl rade şi îl tunde "muscăleşte", apoi acesta pleacă împreună cu militarii.
Despre preotul lancu nu se mai ştia nimic în Podeni, "parcă intrase-n pământ" şi oamenii au
adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână "fără liturghie". Tocmai când se-ntorcea
de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele lui,
care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit
sergent şi decorat cu "Virtutea militară". Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea de
spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era
trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte mulţi români. Hangiul se
întreabă, în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi
să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: "...O veni?... n-o veni?...". El se
interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia,
Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru oficialităţi: "Aoleu! ce mai judecători!...". Se manifestă
aici un limbaj colocvial: forma populară a viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar
exclamaţia "Aoleu! ce mai judecători!" sporeşte tulburarea afectivă şi ironia personajului
privind incompetenţa justiţiei.

După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta cu "slovă străină", prin care i se
anunţă moartea fratelui său, "sublocotenentul Iancu Georgescu", răpus "de trei gloanţe
inamice primite în pântece". Cel care scrisese înştiinţarea elogia curajul şi vitejia eroului, care,
zâmbind, "şi-a cântat singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!". După ce "a plâns
mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare pentru a
moşteni averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei.

Naratorul deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitateşi intervine cu paranteze sau scurte

comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului.

Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite,

hangiul afla că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor,
dar el "cine ştie unde s-o fi prăpădit". Din acest moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie
gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.

Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni nu-1
deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de coşmar ale lui popa Iancu, "care venea din
când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale lui
Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă
aievea momentele tulburătoare ale "vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte
sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.

O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său în haine de
ocnaş, "stins de oboseală, bolnav", cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile "pline
de sânge", pentru că evadase din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-şi va
pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi
ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice
scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când "nebunul a voit să-!
sugrume", hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi acesta "a pierit în
întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste
cruci" pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a făcut
slujbă de sufletul mortului. A doua apariţie de coşmar are Ioc într-o noapte, când, încercând
să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului, care
se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol", elementele naturalistesugerând
starea psihică a personajului. Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul
care conducea compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot",
strigă. "- Gândeai c-am murit, neică?". Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care,
speriat, "se-ndârjeşte şi-l strânge de gât", dar chipul militarului se lumina din ce în ce mai
mult, râdea zgomotos şi vesel, întrebându-1: "- Gândeai c-am murit, neică? ", apoi dă
comanda de plecare.

Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.

Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, "măzărică şi vânt vrăjmaş"
care s-a abătut peste sat şi a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că Stavrache îşi
schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un
exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu
două sticle să cumpere "de un ban gaz" şi "de doi bani ţuică", rugându-1 "să nu mai pui gaz în
a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri" şi să scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea
bani. Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi: "Scrie-v-ar popa să vă
scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!".

Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestivpentru
evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare
"Gândeai c-am murit, neică? ", învălmăşeala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis,
cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache.

Punctul culminant::

Este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla,
Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau doi oameni
înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau
"prăpădiţi" iar ei îngheţaţi bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul dintre
cei doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind. Vrând să afle de unde ştie călătorul
cum îl cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: "- Cum să nu te
cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?"

Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă "tot viforul care urla
în noaptea grozavă" ar fi năpădit dintr-o dată peste el, "deschise gura mare să spună ceva,
dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute
şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a
lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din coşmarurile lui: "- Mă
credeai mort, nu-i aşa?", constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză
a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Iancu venise să-i ceară
cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, că
altfel "trebuie să mă-mpuşc".

Deznodământul:

Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului:

"Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane;
făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii
în coate", începând să horcăie şi să geamă.

Dacă la început criza psihologicăabia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv, sub imperiul

obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi
declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi
cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în
picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă
roşcată". Răsturnând masa, lumânarea se stinse şi "odaia rămase luminată numai de candela
icoanelor". Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-1
strângă de gât şi să-l muşte, iar camaradul lui popa lancu, încercând să-i despartă, este şi el
trântit la pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi
leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca pieptului,
până când "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind". Atmosfera este
amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese "în culmea nebuniei",
făcând să trosnească "zidurile hanului bătrân". In timp ce-i legau mâinile deasupra capului,
Stavrache "îi scuipa şi rădea cu hohot". Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum "îi dete
lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte."

Istovit de încăierare, popa lancu se uită la fratele lui mai mare care "cânta nainte, legănându-
şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta" şi se gândeşte că n-are
noroc.
Finalul:

Nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o adevărată fişă
clinică, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit", "părul
vâlvoi", "mâinile încleştate", "gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot",
"începu să cânte popeşte".

Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie Ia iluzie, apoi la

halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până Ia nebunie, toate aceste stări definind natura
psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.

Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între

natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei personajului: "Legănate de mişcarea

sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte." Elementul auditiv
devine pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând "în clipe ritmate pe fundul unui
butoi dogit" compunea "un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri." Când, în final,
Stavrache se prăbuşeşte, "vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile
hanului bătrân".

Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au
replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează
autorul în această creaţie.

Nuvela "In vreme de război" este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările
de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive,
iar destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice, întrucât
"incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca
popă şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).

In "Arta prozatorilor români", Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-personaj, atât de

întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: "Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din
personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă.
Distanţele dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune
simpatetică (care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară a acestora nu este
«produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din
aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind
şi simţind."
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare
stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber,
prin atitudinea ironică. Imaginea lui Stavrache este construita conform normelor
naturalismului.

Astfel, faptele acestuia pot fi explicate si prin factorul ereditar: "Incontestabil exista o tara in
familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapU dator ca ofiter"
(Calinescu).

Ca intr-o foaie de observatie clinica, autorul urmareste reactiile fiziologice ale hangiului, in
episodul final.

Terorizat de aparitia omului care il chinuise si in visele halucinatorii, Stavrache are gesturile
unui dement: gura ii ramane cascata, privirea fixa, mainile ii intepenesc. incercarea lui Iancu
de a-i explica motivul sosirii sale, declanseaza alte manifestari anormale: hangiul isi varsa pe
piept paharul cu vin, apoi, cuprins de frisoane, le arata celor doi drumeti un chip " ingrozitor,
cu parul valvoi, cu mainile-nclestate, cu gura plina de spuma roscata".

Instinctele lui criminale se trezesc si, in crancena incercare de a-si ucide fratele, Stavrache
capata forta unui nebun.Legat " butuc" (printr-o stratagema a fostului preot), hangiul ii scuipa
pe cei doi si rade in hohote.Cand lumanarea este aprinsa, iar ochii lui intalnesc lumina,
Stavrache incepe sa cante popeste.Prin tenta naturalista din nuvela, conditia umana este
pusa sub semnul biologicului, al patologiei si al instinctelor primi負ive, mijloc de a prezenta
un personaj dezumanizat pana la limita inferioara.Preponderent* imaginea personajului
Stavrache se realizeaza prin monolog-interior si prin actiune.

Specia literara:

"In vreme de ratboi", de I.L. Caragiale, prezinta urma負oarele caracteristici:

. Este o lucrare narativa in proza;
. Are un singur fir narativ;
. Actiunea se desfasoara pe momente si se complica pro茆resiv;
. Intriga si conflictul sunt bine conturate; Personajele sunt puternic reliefate.
"In vreme de razboi" este o nuvela.
Nuvela este o lucrare narativa in proza, de amploare medie, avand o actiune care se complica
progresiv, un conflict pu負ernic si personaje bine reliefate.
in plus, nuvela mentionata se caracterizeaza prin analiza psi虐ologica profunda, autorul
cercetand adancurile sufletesti ale personajului central, de la nasterea obsesiei si pana la
nebunie.
O facile de Paste
O făclie de Paște a apărut pentru prima oară în Convorbiri literare, din 1 august 1889 și a
foste republicată în volumul Păcat…O făclie de Paște, Om cu noroc (Trei novele), în 1892.

TITLUL stabilește momentul în care se petrece acțiunea, de Paște.

PERSONAJELE Personajul principal Leiba Zibal, este un hangiu evreu al cărui nume semnifică
șubrezenia fizică, zibaler însemnând în limba idiș născut prematur.

Nuvela începe cu o povestire din trecutul hangiului din Podeni pentru a portretiza mai bine
personajul principal la modul balzacian, prin biografie. Epitetele ce evocă viața lui Zibal au
caracterul definirii obiective de către naratorul omniscient.

Enumerarea negustoriilor ambulante marchează ambiguitatea personajului care, în final, se

stabilește la Podeni după ce moștenește hanul după moartea cumnatului său. Biografia lui
Zibal arată încă de la început frământările personajului legat de hanul pe care dorește, de
fapt, să-l părăsească. Leiba nu se află în relații bune cu oamenii din Podeni pe care-i consideră
răi. Însă dintre toți, Gheorghe, o fostă slugă, este cel care-i creează cele mai mari spaime.
Leneș, obraznic și brutal, Gheorghe este dat afară de Zibal după mai multe episoade violente.
Gehorghe pleacă după ce îl amenință pe Zibal cp se va întoarce de Paște să ciocnim ouă roșii.
Gheorghe este caracterizat de autor prin epitete la superlativul absolut pentru a sublinia
trăsăturile sale temperamentale. Violența sa este ilustrată încă de la început și este în relație
directă cu violența prin care trece Zibal când era copil.

Amenințarea lui Gheorghe fixează data răzbunării și modul prin care va duce la îndeplinire
folosindu-se de un paralelism ironico-sarcastic între ciocnirea ouălor și ciocnirea sângeroasă,
bazat pe o identitate cromatică.

Hangiul îl denunță pe Gheorghe și cere autorităților să-i asigure protecția, însă este luat peste
picior de acestea, socotindu-l un fricos. Nepăsătoare, autoritățile încearcă să-l învinovățească
de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă va stârni oamenii din sat lucru care va spori și mai mult
frământările interioare ale hangiului. Din acest moment, realizând că este singur în fața
amenințărilor, psihicul hangiului începe să se transforme tragic.

Aforismele, zicătorile, proverbele sunt utilizate frecvent de Caragiale în nuvelistica sa pentru

a defini o situație aparte, de a generaliza o circumstanță atât în spiritul moralismului popular
cât și al celui clasic.
Perspectiva este auctoriala , iar naratorul omniscient urmareste analitic , ca intr-o fisa clinic ,
toate simptomele vizibile in comportamentul personajului principal , Leiba Zibal , care conduc
spre prabusirea interioara , insemnand nebunie.

Transfigurarea artistica a realitatii este o trasatura specifica a realismului.Deoarece nuvela

surprinde tarele si comportamentul bolnav al unui personaj ingrozit de frica , perceput astfel
prin prisma patologiei sale se incadreaza in naturalism.

Expozitiunea este inlocuita printr-un portret al lui Leiba Zibal , hangiu in Bodeni .
Inceputurile vietii rememorate peste ani de catre evreul lovit de friguri sunt legate de targul
``Iesilor`` , ``precupet , vanzator de maruntisuri , samsar , croitor de straie vechi , apoi croitor
si stergator de pete intr-o ulicioara trista din Iesi``- acestea sunt identitatile vietii umile si
obscure de Zibal , dupa o trauma suferita in adolescenta care se ca repercuta asupra formarii
si dezvoltarii sale ulterioare . Daca prin casatorie viata lui nu se lumineaza prea mult norocul
pare sa-i surada atunci cand mosteneste hanul din Bodeni , care apartinuse cumnatului mort.

Motivul literar al frigurilor este des invaluit in nuvelistica lui Caragiale , iar in cazul lui Zibal
un element important in favorizarea si alimentarea starilor obsesive de frica . ``Amenintarea
este mai grea pentru un suflet ce se continua usor , decat chiar lovitura``. Fondul nevralgic ,
labil al unui Zibal se macereaza interior sub forta amenintarii primite cand si-a concediat
sluga lenesa si violenta , amenintare care a devenit factor declansator al disolutiei si
distrugerii echilibrului interior deoarece hangiul are `` un suflet care se clatina usor`` - fragil
,slabit , predispus cedarilor.

Un prim tip de conflict pare mai degraba de natura exterioara , anume Leiba Zibal si
Gheorghe care o amenintase pe balabusta , dar si pe Strul cel mic , cearta inlocuindu-se cu
amenintarea aruncata la vederea musteriilor cum ca in noaptea de Paste , Ghorghe se va
intoarce sa-si incheie socotelile.

Personajul nuvelei se construieste pe masura ce naratorul inregistreaza toate simptomele si

manifestarile sensibilitatii sale nevralgice si fracturate de un cutum de temeri care
degenereaza in psihoza dezumanizadu-l in final . Astfel de la baiatul de pravalie slabut
traumatizat , care trebuie sa se zbata pentru existenta si pana la imaginea hangiului din scena
agoniei lui Gheorghe care moare zvarcolindu-se sub privirile lipsite de expresie ale lui Zibal ,
surd la suferinta celui care a ajuns in noaptea de inviere sa se transforme in faclie aprinsa in
numele lui Hristos , insa conotatia acestei interpretari are sens doar asezata in relatie cu
starea de maxima intensitate a trairilor personajului care dupa un an de acumulare a fricii in
diferite forme , traieste sentimentul eliberarii care defapt este o noua inchisoare , cea a
nebuniei .