[ascunde]

Vă invităm să participați la concursul Wikimedia CEE Spring.

Săptămâna aceasta sunt promovate articolele propuse de
wikipediștii din Georgia, Kosovo.

Istoria medicinei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search

Lecția de anatomie a dr. Willem van der Meer, tablou al pictorului olandez Michiel Jansz van Mierevelt
(1617).

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de contribuțiile diverselor
personalități în acest domeniu.
Medicina nu a apărut ca știință așa cum este cunoscută astăzi. De la arta vracilor și șamanilor,
care pretindeau că alungă duhurile rele și de la medicina sacerdoților care practicau în umbra
templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist
era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul
modern trebuie să fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul
modificării pozitive a condițiilor de mediu natural și social.

Cuprins

 1Preistorie
 2Antichitate
o 2.1Egiptul antic
o 2.2Medicina mesopotamiană
o 2.3Medicina iudaică
o 2.4Medicina indiană
o 2.5Medicina persană
o 2.6China antică
 o 2.7Grecia antică
o 2.8Roma antică
o 2.9Școala elenisto-romană
 3Evul mediu
o 3.1Medicina islamică
 4Renașterea și iluminismul
 5Medicina modernă
 6Medicina actuală
 7Medicina viitorului
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Vezi și
 12Legături externe

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Medicina preistorică.
Boala a preexistat apariției omului pe Pământ: La animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri, se
înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activitățile tămăduitoare. Astfel,
mamiferele obișnuiesc să-și lingă rănile (prin care se realizeaza și o dezinfecție datorită
antibioticelor din salivă), își expun la soare părțile suferinde, în caz de indigestie chiar
și carnivorele consumă iarbă. Deci acțiunea de vindecare a existat înainte de apariția omului.
Există o filogeneză a activității vindecătoare. Se remarcă însă o deosebire esențială între
acțiunile vindecătoare din lumea biologică și cele din medicina umană. Cele din prima categorie
sunt instinctive, fiziologice în timp ce acțiunile medicinei umane se bazeaza pe
conștiință, gândire, strategie. Medicina umană a apărut și evoluat din necesitatea păstrării forței
de muncă, necesitatea îngrijirii nou-născutului și a gravidei, necesitatea combaterii durerii.
Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor

de vindecare și procese patologice conservate pe scheletele
vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare.
Principala sursă de informație privind această perioadă o
constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile
de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista și
astăzi.
S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase,
luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele
forme de intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.

 arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu

igiena și practica medicală, instrumentarul medical, obiectele
magice etc.
 etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor
populații aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării
sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații așa-zis
"primitive", putem deduce informații privind practicile medicale preistorice.
De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.
În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era practicat de
către vraci și șamani.
În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile acestora erau
descoperite întâmplător.
Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele descoperite în
diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de Neanderthal, sau de Cro-magnon,
sau cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40 de ani. Față de sinantrop,
care, în peste 70% din cazuri, murea înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.
Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a
organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor
primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera Les trois frères este
reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de
elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în
funcție de etiologie: incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în
practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării
(aceasta apare odată cu medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata și
de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine
(antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje,
măști etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de
produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:[1]

 luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare

a hipertensiunii, febrei, migrenei, apoplexiei;
 descântecul;
 poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul
intervențiilor chirurgicale;
 lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.
Egiptul antic[modificare | modificare sursă]

Actul medical în anticul Egipt

Articol principal: Medicina în Egiptul antic.

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele papirusuri
medicale.[2] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930)[3]. Alte
surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile unor istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici laici care
totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare
ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o
impresionantă literatură medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu,
regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia. Totuși chirurgii
egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau minerală:
săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau
excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.
Medicina mesopotamiană[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina mesopotamiană.
Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.
În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate de
reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eșecului actului
medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția bibliotecii de profil a
lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).
Cea mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris de medicul
Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. -
1046 î.Hr.).
Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza, examinarea
medicală și prescripțiile.[4]
Medicina iudaică[modificare | modificare sursă]
Medicina indiană[modificare | modificare sursă]

Nagarjuna, discipol al lui Buddha, inventator al multor leacuri pentru probleme psihice.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere
spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede). Această lucrare
de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numim medicină naturistă".
Medicina persană[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina persană.
Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții propice
dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din Jundishapur s-au format
generații de medici.
Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele acelor
vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre
care pojarul și variola.
Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina (Avicenna).
Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și pentru Europa până în
perioada Iluminismului.
China antică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina tradițională chineză.
Având o vechime de câteva milenii[5], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar și-a
păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare datorită deteriorării
echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.
Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a
medicilor, primii ocupându-se de aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele
comune.
Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene medicale
amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor lui Confucius, corpul
omenesc era sacru, iar cercetările anatomice erau interzise.
În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar utilizau
și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși chimici).
Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.
Grecia antică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina Greciei antice.

Hippocrate, părintele medicinei.

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei realizând
separarea definitivă de magie și supranatural.
Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și epidemice.
Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice(umori).
Roma antică[modificare | modificare sursă]
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul,
speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Romanii, la fel ca și grecii și egiptenii antici, au avut un impact foarte mare asupra medicinei și
sănătății. Impactul roman a fost asupra schemelor de sănătate publică. Chiar dacă descoperirile
romane nu au fost în domeniul medicinei pure, igiena proastă a oamenilor a fost o sursă
constantă de boală așa încât orice îmbunătățire în sănătatea publică ar fi avut o influenta majora
asupra societății.
Romanii au învățat foarte multe de la grecii antici. Primul contact cu grecii l-au avut în jurul anilor
500-146 Î.Hr., atunci când părți ale Greciei au devenit provincii ale Imperiului Roman iar până în
anul 50 Î.Hr. aceștia dețineau controlul și asupra zonelor din jurul Mediteranei unde se vorbea
limba greacă.
Romanii au folosit ideile grecilor dar nu le-au copiat pur și simplu. Ideile care li se păreau
impractice le ignorau, ei fiind mai interesați de modalități ce ar fi avut un impact direct asupra
calității vieții oamenilor din imperiu.
În primii ani ai Imperiului Roman nu existau persoane care să fi avut o profesie
medicală separată. Se credea că fiecare persoană care era capul unei case știa suficient de
multe despre ierburi și medicină pentru a trata bolile din casa sa.
Odată cu extinderea Imperiului Roman în Grecia, mulți doctori greci au venit în Italia și la Roma.
Unii dintre aceștia erau prizonieri de război și ar fi fost cumpărați de către romani bogați pentru a
lucra în casele lor, devenind indivizi valoroși pentru casele respective.
Se știe că o parte dintre acești doctori și-au cumpărat libertatea și și-au deschis propriile cabinete
în Roma. După anul 200 Î.Hr., mai mulți doctori greci au venit la Roma dar succesul lor pe seama
romanilor a atras o anumită neîncredere.
Chiar și așa, mulți doctori greci aveau parte de sprijinul împăraților iar cei mai buni dintre ei erau
foarte populari în rândul poporului roman. De exemplu când doctorul grec Thessalus se plimba
prin zonele publice, atrăgea grupuri mari de oameni la fel ca orice actor roman faimos.
Romanii credeau cu tărie în ideea că o minte sănătoasă era la fel de importantă ca un corp
sănătos. Exista o credință conform căreia dacă te păstrai într-o condiție fizică bună ai fi fost mai
capabil să combați boala. Decât să își cheltuie banii pe doctori, romanii preferau să îi cheltuie
pentru a avea o condiție fizică bună.
În același timp, ei credeau că boala are o cauză naturală și că sănătatea proastă putea fi cauzată
de apă contaminată sau apa menajeră. De aici a apărut și dorința lor de a îmbunătăți sistemul de
sănătate publică în așa fel încât tot imperiul să poată beneficia. Cei care lucrau pentru romani
trebuiau să fie sănătoși la fel ca și soldații. În acest sens, romanii au fost primii care au introdus
un program de sănătate publică pentru toată lumea nu doar pentru cei bogați. Ei au început să
dreneze mlaștinile pentru a putea scăpa de țânțarii purtători de malarie.
O atenție deosebită o primeau soldații, fără de care imperiul s-ar fi prăbușit. Accentul era pus pe
accesul la apă curată și la menținerea lor într-o formă fizică bună. De cele mai multe ori soldații
romani trăiau mai mult decât cetățenii obișnuiți deoarece primeau o îngrijire medicală foarte bună,
în ciuda faptului că erau supuși constant pericolelor.
Orașele erau construite în apropierea izvoarelor. Dar pe măsură ce acestea creșteau la fel
creștea și nevoia de apă. Cum apa nu putea fi adusă prin țezi au fost folosite conducte iar când
apa intra în oraș erau folosite conducte ceramice sau de bronz mai mici. Văile mari erau
traversate de apeducte. Unul dintre cele mai faimoase este apeductul de la Pont du Gard din
Nimes din sudul Franței.
Roma avea o alimentare cu apă impresionantă. Sistemul a fost proiectat de Iulius Frontinus în
jurul anului 97 D.Hr. Se estimează că apeductele sale alimentau Roma cu aproximativ 1000 de
milioane de litri de apă pe zi.
Igiena personală era și ea foarte importantă în viața de zi cu zi iar faimoasele lor băi au jucat un
rol important. Băile erau folosite de toată lumea indiferent de bogăție, acest lucru fiind evident din
faptul că percepeau o sumă foarte mică la intrare.
Din scrierile lui Seneca știm că romanii cheltuiau foarte mult pe construcția băilor. El descrie băi
ale căror pereți erau acoperiți cu oglinzi imense și marmură. Chiar și cei bolnavi erau încurajați să
facă baie considerându-se că acest lucru i-au putea ajuta să-și recapete sănătatea.
Case romane și străzile aveau toalete. Și alte civilizații foloseau toaletele dar acestea erau pentru
cei mai avuți, fiind un semn al bogăției. Pentru a face față acestor toalete, romanii aveau nevoie
și de un sistem de drenaj foarte eficient.
Scriitorul Pliniu a scris că pentru mulți romani sistemul de canalizare al Romei era cea mai mare
realizare a orașului. Șapte râuri au fost făcute să treacă prin canalizarea orașului pentru a ajuta la
curățarea mizeriei.
Importanța igienei s-a extins până la spitalele militare care aveau sisteme de drenaj și canalizare
atașate. Ei credeau cu tărie că un soldat rănit s-ar fi recuperat mult mai repede într-un mediu
igienic.
Școala elenisto-romană[modificare | modificare sursă]
Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe operații
îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei oculare.