Taramuri si aliante imaginare, Mihai Maci

După 1993 ne-am descoperit cu toţii (în frunte cu vechii aparatcici) “vocaţia europeană”. În fapt, descopeream atunci, noi am făcut
dintotdeauna parte din Europa şi doar tancurile lui Stalin şi demenţa “celui mai iubit fiu al poporului” ne-au împins într-un nedrept
exil. Acum reveneam – ca eroi şi martiri – în “casa noastră comună”. Sigur, în subsidiar, nu ne doream doar vorbele de complezenţă
ale oficialilor occidentali, ci voiam o viaţă “ca afară” (să nu uităm că, în 1990, salariul mediu al unui bugetar – şi toţi eram bugetari pe
vremea aceea – era cam cât un burger şi o Cola pe o terasă din oricare dintre capitalului Vestului). Ca mai mereu, prinşi în efuziunea
noastră, nu ne-am întrebat cum văd ceilalţi – în speță occidentalii – situaţia. Onest vorbind, pentru ei Ţările (şi apoi Principatele
Unite) Române n-au prea aparţinut istoriei europene. Oricine răsfoieşte o carte de istorie a Europei apărută acolo va fi surprins de
puţinul (adesea doar ca note sau trimiteri) alocat României. Paradoxal, doar în istoriile fostelor “democraţii populare” avem un loc
bine individualizat. Oricine ia un atlas istoric apărut în Vest va vedea că până la jumătatea secolului XIX teritoriile locuite de români
(cu excepţia Transilvaniei trecută pe seama Regatului Maghiar sau a posesiunilor habsburgice) sunt incluse în Imperiul Otoman. Ne
place sau nu, aceasta e percepţia Occidentului cu privire la lungul nostru Ev Mediu (care, în ochii lor durează dacă nu până la 1859,
măcar pâna la 1848): de provincii otomane. Sigur, noi am putea invoca statutul special al Valahiei şi al Moldovei (cu un Domnitor
creştin), însă mă tem că ni s-ar aduce aminte că acest Domnitor era asimilat ierarhiei administrative a Imperiului ca paşă. Iar
administraţia, cu grecii ei, era oricum, numai românească nu. Poate necunoaşterea limbilor (turcă, greacă, armeană etc.), poate puţina
frecventare a arhivelor Răsăritului să fie de vină, însă e cert că istoriografia noastră a pus accentul pe ceea ce ne individualizează la
frontiera europeană a Imperiului Otoman, în vreme ce Vesticii – privind la scară mare – sunt tentaţi să vadă mai curând ceea ce ne
identifică cu el. Un lucru e cert: din momentul în care devenim conştienţi că mai există şi o altă lume decât cea a Ţarigradului (cu
Fanarul său) şi decât Polonia marilor pani (mai orientali şi ei decât ar vrea să creadă), din acel moment europenitatea a devenit pentru
noi un ideal. Numai că, dintru început, acest ideal a luat forma unui paradox: pe de o parte ne doream a deveni asemeni celorlalţi
(adică părtaşi la o prosperitate pe care Revoluţia Tehnologică începea s-o disemineze la scara tuturor cetăţenilor), pe de alta ne
clamam apartenenţa (geografică şi istorică – dacă suntem de acord să coborâm până la Traian) la această Europă visată. Să ne amintim
că, la început, nici măcar n-am fost luaţi în serios; abia romanticii (exaltaţi, cum îi ştim) au văzut în noi o specie de bons sauvages,
ţinuţi a ajunge la modernitate fără handicapurile unui trecut monarhist şi absolutist. Totuşi, de fiecare dată când s-a pus problema
noastră (a Unirii celei mici – la Congresul de la Paris şi a Independenţei – la cel de la Berlin), diplomaţii, ceva mai lucizi, s-au întrebat
dacă vom fi capabili să ne guvernăm, odată ce suntem lăsaţi de capul nostru. Căci, dacă e să recunoaştem onest, aceasta e adevărata
problemă: ce facem după ce s-a terminat marea fiesta a sărbătorii naţionale? S-a întâmplat ca politica echilibrată a Regelui Carol I şi,
apoi, aceea a lui Ionel Brătianu să ne scoată din optica aceasta de “copii ai naturii” pe care o au marile ţări despre tot ceea ce e la Est
de Viena. Însă din 1930 până astăzi – cu mici episoade de prezenţă decentă – am rămas aproape tot aşa cum ne vedeau diplomaţii
secolului XIX: o țară periferică, pitorescă (dar pitorescul acesta are și o cotă de macabru – ce merge de la Țepeș la Ceaușescu) și mai
curând orientală (turcă și rusă depotrivă) în delăsarea ei. Pentru noi, Europa se înfăţişează ca o realitate geografică (şi, prin urmare,
anistorică) ce se întinde – cum a spus-o de Gaulle – “de la Atlantic la Urali” şi în care ne revendicăm o centralitate pe care nici o
(în)făptuire istorică nu o justifică. Pentru cei din Vest, Europa e un spaţiu al bunăstării şi al funcţionării instituţiilor în beneficiul
cetăţeanului. Ne place sau nu ne place, aceasta e realitatea Europei pentru cei care au făurit-o. Dar, la urma urmei, de ce ne-am dorit
noi înşine atât “integrarea în Europa”? Nu pentru a beneficia de viaţa umană pe care o fac cu putinţă prosperitatea şi funcţionarea
instituţiilor? Oricât de “mândri” de autohtonismul nostru am fi, ştim cu toţii că ceea ce ne desparte de “lumea dezvoltată” e sărăcia. Şi
că oricât de mult am vrea să punem această sărăcie pe seama altora (a “exploatatorilor străini”), ea se datorează mult mai mult
corupţiei noastre endemice şi ineficienţei instituţionale. Prin diverse mecanisme – ultimul dintrte ele fiind integrarea din 2007 –
Occidentul a încercat să ne “restarteze” în logica lui. A funcţionat această reorientare? Da şi ba. S-au schimbat multe în lumea
românească, însă nu suficiente pentru a marca un point de non-retour. Din punct de vedere economic am rămas săraci (cei mai săraci
din Uniune), din punct de vedere instituţional, foarte fragili (după cum o arată numeroasele “zile negre” din Parlament şi corupţia ce
pare a fi generalizată la vârful societăţii). În ciuda a ceea ce am vrea să credem, semănăm mai puţin cu comercianţii de la Anvers şi
Hamburg, sau cu funţionarii de la Frankfurt ori Lyon şi mai mult cu “oamenii şefului” de la Minsk sau de la Rostov ori cu “băieţii” ce
se descurcă de la Sofia ori de la Belgrad. În ciuda europenităţii pe care o revendicăm mereu, am rămas ancoraţi în Estul post-bizantin,
cu Sultanul şi cu Ţarul lui. În realitate, istoric vorbind, de beneficiile unei “vieţi europene” a profitat întotdeauna doar o mică parte –
prea puţin reprezentativă – a societăţii noastre. Şi, în mod paradoxal, a profitat tocmai exploatând – foarte oriental – masa indistinctă a
unei populaţii care supravieţuia sub pragul istoriei. Transformarea majorităţii compatrioţilor noştri în cetăţeni – printr-o reală
conectare (a drumurilor, a căilor ferate, a rețelei de gaz, a canalizării, a cablului optic şi a reţelelor de telefonie mobilă), printr-o
educaţie performantă, o economie dinamică la scară locală, un sistem de sănătate performant, instituţii focalizate pe probleme şi o
justiţie vrednică de respect – sunt încă deziderate pioase în lumea noastră. În 2007, Europa trăia încă în siajul entuziasmului de după
1990; din 2008 s-a văzut confruntată cu propriile ei probleme şi – ca atare – ne-a acordat mai puţină atenţie. Problema viitorului s-ar
putea să fie nu aceea a integrării noastre – la capitolele menţionate – în logica de funcţionare a Uniunii, ci aceea a ritmului acestei
integrări. N-ar fi exlus ca un ritm prea lent să ne ducă cu un pas dincolo de periferia Uniunii la care ne aflăm acum. Pentru că, da,
Europa Unită are multe probleme şi, neîndoielnic, tratarea lor îi va lua mult timp şi multe resurse. Dar – să nu uităm acest lucru – noi
suntem destul de puţin capabili să ne asumăm problemele Europei (si să contribuim la rezolvarea lor), căci am rămas prizonierii
vechilor noastre probleme. Iar acestea sunt cele ale primei modernităţi europene, cea de secol XIX. Cu o jumătate de populaţie în
rural, trăind mult sub pragul european al sărăciei, fără nici o autostradă, cu căi ferate demne de vremea lui Carol I, cu sistemul
educativ şi cel de sănătate pe butuci, în aşteptarea colapsului sistemului de pensii, cu feudalizarea progresivă a instituţiilor, România e
orice, numai o ţară europeană a începutului de secol XXI nu. Un lucru e cert: am intrat în Europa nu pentru că eram pregătiţi pentru
aceasta, ci pentru că forurile decizionale europene ne-au acceptat, în ciuda problemelor noastre. Şi la fel de adevărat e şi faptul că
orice restructurare şi regândire a Europei ne va lăsa pe dinafară. Dacă europenitatea se defineşte ca prosperitate şi ca funcţionalitate
instituţională, atunci integrarea noastră în Europa e la fel de departe ca oricând în istoria noastră modernă şi contemporană.

THE victory of Israel over the Arab armies that encircled it in 1967 was so swift and absolute that, many Jews thought, the divine
hand must have tipped the scales. Before the six-day war Israel had feared another Holocaust; thereafter it became an empire of sorts.
Awestruck, the Jews took the holy sites of Jerusalem and the places of their biblical stories. But the land came with many Palestinians
whom Israel could neither expel nor absorb. Was Providence smiling on Israel, or testing it?

For the past 50 years, Israel has tried to have it both ways: taking the land by planting Jewish settlements on it; and keeping the
Palestinians unenfranchised under military occupation, denied either their own state or political equality within Israel. Palestinians
have damaged their cause through decades of indiscriminate violence. Yet their dispossession is a reproach to Israel, which is by far
the stronger party and claims to be a model democracy.

Israel’s “temporary” occupation has endured for half a century. The peace process that created “interim” Palestinian autonomy, due to
last just five years before a final deal, has dragged on for more than 20. A Palestinian state is long overdue. Rather than resist it, Israel
should be the foremost champion of the future Palestine that will be its neighbour. This is not because the intractable conflict is the
worst in the Middle East or, as many once thought, the central cause of regional instability: the carnage of the civil wars in Syria, Iraq
and elsewhere disproves such notions. The reason Israel must let the Palestinian people go is to preserve its own democracy.

Unexpectedly, there may be a new opportunity to make peace: Donald Trump wants to secure “the ultimate deal” and is due to visit
the Holy Land on May 22nd, during his first foreign trip. The Israeli prime minister, Binyamin Netanyahu, appears as nervous as the
Palestinian president, Mahmoud Abbas, seems upbeat. Mr Trump has, rightly, urged Israel to curb settlement-building. Israel wants
him to keep his promise to move the American embassy to Jerusalem. He should hold off until he is ready to go really big: recognise
Palestine at the same time and open a second embassy in Jerusalem to talk to it.

The outlines of peace are well known. Palestinians would accept the Jewish state born from the war of 1947-48 (made up of about
three-quarters of the British mandate of Palestine). In return, Israel would allow the creation of a Palestinian state in the remaining
lands it occupied in 1967 (about one-quarter). Parcels could be swapped to take in the main settlements, and Jerusalem would have to
be shared. Palestinian refugees would return mostly to their new state, not Israel.

The fact that such a deal is familiar does not make it likely. Mr Netanyahu and Mr Abbas will probably string out the process—and
try to ensure the other gets blamed for failure. Distracted by scandals, Mr Trump may lose interest; Mr Netanyahu may lose power (he
faces several police investigations); and Mr Abbas may die (he is 82 and a smoker). The limbo of semi-war and semi-peace is, sadly,
a tolerable option for both.

Nevertheless, the creation of a Palestinian state is the second half of the world’s promise, still unredeemed, to split British-era
Palestine into a Jewish and an Arab state. Since the six-day war, Israel has been willing to swap land for peace, notably when it
returned Sinai to Egypt in 1982. But the conquests of East Jerusalem, the West Bank and the Gaza Strip were different. They lie at the
heart of Israelis’ and Palestinians’ rival histories, and add the intransigence of religion to a nationalist conflict. Early Zionist leaders
accepted partition grudgingly; Arab ones tragically rejected it outright. In 1988 the Palestine Liberation Organisation accepted a state
on part of the land, but Israeli leaders resisted the idea until 2000. Mr Netanyahu himself spoke of a (limited) Palestinian state only in
2009.

Another reason for the failure to get two states is violence. Extremists on both sides set out to destroy the Oslo accords of 1993, the
first step to a deal. The Palestinian uprising in 2000-05 was searing. Wars after Israel’s unilateral withdrawal from Lebanon in 2000
and Gaza in 2005 made everything worse. As blood flowed, the vital ingredient of peace—trust—died.

Most Israelis are in no rush to try offering land for peace again. Their security has improved, the economy is booming and Arab states
are courting Israel for intelligence on terrorists and an alliance against Iran. The Palestinians are weak and divided, and might not be
able to make a deal. Mr Abbas, though moderate, is unpopular; and he lost Gaza to his Islamist rivals, Hamas. What if Hamas also
takes over the West Bank?

All this makes for a dangerous complacency: that, although the conflict cannot be solved, it can be managed indefinitely. Yet the
never-ending subjugation of Palestinians will erode Israel’s standing abroad and damage its democracy at home. Its politics are
turning towards ethno-religious chauvinism, seeking to marginalise Arabs and Jewish leftists, including human-rights groups. The
government objected even to a novel about a Jewish-Arab love affair. As Israel grows wealthier, the immiseration of Palestinians
becomes more disturbing. Its predicament grows more acute as the number of Palestinians between the Jordan river and the
Mediterranean catches up with that of Jews. Israel cannot hold on to all of the “Land of Israel”, keep its predominantly Jewish identity
and remain a proper democracy. To save democracy, and prevent a slide to racism or even apartheid, it has to give up the occupied
lands.

Thus, if Mr Abbas’s Palestinian Authority (PA) is weak, then Israel needs to build it up, not undermine it. Without progress to a state,
the PA cannot maintain security co-operation with Israel for ever; nor can it regain its credibility. Israel should let Palestinians move
more freely and remove all barriers to their goods (a freer market would make Israel richer, too). It should let the PA expand beyond
its ink-spots. Israel should voluntarily halt all settlements, at least beyond its security barrier.
Israel is too strong for a Palestinian state to threaten its existence. In fact, such a state is vital to its future. Only when Palestine is born
will Israel complete the victory of 1967.