La moartea lui Ferdinand, tronul ar fi trebuit să revină fiului său cel mare, Carol.

Acesta se remarcase din

tinereţe ca o personalitate controversată şi adusese deja numeroase neplăceri familiei regale. În 1918,
Carol se însoară, în secret, cu Zizi Lambrino, fiica unui general român. Căsătoria, din care se naşte şi un
copil (Mircea Grigore Carol Lambrino) este anulată, iar Carol, sub presiunea părinţilor, se însoară în cele
din urmă cu prinţesa Elena a Greciei, care îi dăruieşte şi un fiu:Mihai. Aventurile lui Carol nu se sfârşesc
însă aici. El începe o aventură cu Elena Lupescu, pentru care ajunge să renunţe la tron. În 1925, Carol
pleacă la Paris alături de amanta sa, iar în ianuarie 1926, printr-un act al Parlamentului, fiul său Mihai e
proclamat moştenitorul tronului.

Acestea sunt condiţiile în care tânărul Mihai, în vârstă de doar 6 ani, accede la tron în 1927, după
moartea bunicului său. Potrivit legii, o regenţă preia prerogative regale, urmând a guverna în numele
regelui până la majoratul său.

Luând în considerare efectele nefaste (în termeni de stabilitate politică) pe care o regenţă îndelungată le
putea avea asupra societăţii româneşti, unii oameni politici încep a-l curta pe exilatul Carol, încercând
să-l aducă înapoi pe tron. Planul se va concretiza în vara lui 1930, când acesta revine în ţară şi este
proclamat rege (la 8 iunie).

Spre deosebire de tatăl său, Carol al II-lea nu-şi dorea să guverneze ca un monarh constituţional,
acţionând ca un factor de echilibru în politica internă a ţării. Dimpotrivă:Carol a vrut să fie un rege activ
şi să aibă mai multă putere. Astfel, domnia sa e marcată de o dezvoltare economică semnificativă, dar şi
de o instabilitate cronică în plan politic, de creşterea autorităţii monarhice şi slăbirea partidelor politice
şi, nu în ultimul rând, de ascensiunea mişcărilor de extremă dreaptă şi stângă. Carol al II-lea pune bazele
şi primului cult al personalităţii din istoria României. Din acest punct de vedere, putem spune că el a
fost, cu siguranţă, un om al epocii sale.

Campania lui Carol împotriva sistemului democratic se încheie în 1938, prin instaurarea unui regim de
autoritate monarhică. Constituţia din 1923 este înlocuită cu una care îi oferă regelui mai multă putere.
Aşadar, Carol reuşeşte ceea ce-şi propusese, dar face acest lucru acţionând împotriva intereselor ţării
sale. Prestigiul său scade dramatic, iar acest lucru va avea consecinţe importante în 1939-1940, când
România cade victimă presiunilor internaţionale.

Prăbuşirea României Mari în vara lui 1940, prin cedarea forţată a Basarabiei, nordului Bucovinei,
Transilvaniei şi a Cadrilaterului, pune capăt domniei lui Carol al II-lea. El nu avea cum să supravieţuiască
politic acestui dezastru pentru care se făcea, în bună măsură, responsabil. De aceea, la 6 septembrie
1940, el este obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, tronul revenind fiului său, Mihai. Carol
va pleca în exil alături de Elena Lupescu şi nu se va mai întoarce niciodată în România. El moare în
Portugalia, în 1953.

La momentul celei de-a doua urcări pe tron, Mihai avea 19 ani. La fel ca prima dată, el rămâne în afara
afacerilor politice. În aceeaşi zi în care e proclamat rege, Mihai semnează un decret prin care îi acordă
generalului Antonescu puteri depline.
În perioada guvernării antonesciene, regele Mihai este ţinut departe de toate problemele politice,
inclusiv de decizia intrării în război alături de Germania nazistă. Antonescu vedea în Mihai un copil lipsit
de experienţă care nu poate juca niciun rol în conducerea statului, mai ales pe timp de război.

„Până când regele va deveni cu vârsta şi mintea ca să-şi dea seama de problemele statului, vă rog să
luaţi notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă
s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în
faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului.”(Antonescu)

În ciuda faptului că nici măcar nu i s-a cerut părerea în privinţa intrării în război, regele Mihai sprijină
decizia generalului Antonescu de a lupta împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei. De
aceea, el călătoreşte pe front pentru încurajarea soldaţilor. Treptat, tânărul rege se îndepărtează din ce
în ce mai mult de politica lui Antonescu, dezaprobând continuarea luptelor dincolo de Nistru. După
dezastrul de Stalingrad, care marchează primul moment în care victoria germană nu mai era considerată
sigură, regele Mihai, alături de principalii reprezentanţi ai opoziţiei, încep să se gândească la
îndepărtarea Mareşalului.

Regele a jucat un rol central în planul de înlăturare a lui Antonescu de la conducerea statului, plan
concretizat prin lovitura de la 23 august. După aceea, el a făcut eforturi pentru reinstituirea unui regim
democratic, dar s-a confruntat cu presiunea din partea unui nou actor politic:Partidul Comunist.