Introducere

“Problema din ce în ce mai gravă pe care o pune abuzul de droguri este astăzi unul
dintre principalele subiecte de preocupare a comunităţii internaţionale mai ales datorită
consecinţelor sale asupra viitorului copiilor şi tinerilor…”
Javier Peres de Cuellar
Actualitatea temei este determinată de faptul că, în ultimii ani, flagelul drogurilor
reprezintă fenomenul cel mai complex, profund şi tragic al lumii contemporane, în condiţiile în
care, anual, sute de mii de oameni sunt antrenaţi în acest mariaj al morţii numit „Traficul şi
consumul ilicit de droguri, etnobotanice sau analogii acestora”. Actualitatea problemei date este
condiţionată de creşterea rapidă a numărului de persoane consumatoare de droguri, fapt ce
provoacă îngrijorare în planul pericolului degradării speciei umane.
Criminalitatea creată de droguri, prin consecinţele sale de ordin social, economic, medical,
cutural şi politic cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar şi celor ale
societăţii, ale multor persoane particulare, atentează la viaţa şi sănătatea cetăţenilor, influenţează
în mod demoralizator asupra conştiinţei şi comportamentului oamenilor.
Drogurile prezintă un grav pericol pentru sănătatea şi bunăstarea întregii omeniri, pentru
independenţa, democraţia şi stabilitatea naţiunilor, pentru structura societăţii, distrugînd
demnitatea şi spulberînd speranţele milioanelor de oameni şi ale familiilor lor.
În prezent, traficul ilicit de droguri este o activitate criminală foarte lucrativă, cu caracter
supranaţional, care acţionează în conformitate cu legile pieței negre, avînd drept scop imediat
alimentarea centrelor de consum şi, ca finalitate, obţinerea unor enorme beneficii, ceea ce
presupune, în mod justificat, interesul statului de a-şi orienta, în mod cît mai eficient, propria
politică în lupta antidrog, pentru apărarea sănătăţii propriilor cetăţeni şi salvarea valorilor socio-
morale.În acelaşi timp, pe fondul crizei economice care mai dăinuie în Republica Moldova –
marcată de stagnarea în industrie, şomajul de masă etc. – investirea de mijloace băneşti în
circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope, a analoagelor şi precursorilor acestora
constituie pentru unii sursa de venit care le aduce un profit uşor şi rapid. În acest context, trebuie
de menţionat că creşterea infracţionalităţii legate de traficul ilicit de droguri, precursori,
etnobotanice și analogii acestora îşi are cauzele în combaterea ineficace a acestui fenomen, dar şi
în starea obiectivă a societăţii în perioada de tranziţie. În vederea eficientizării procesului de
prevenire şi combatere a circulaţiei ilegale a drogurilor , precursorilor, etnobotanicelor și analogii

1
acestora, apare necesitatea în noi abordări în soluţionarea problemelor privind răspunderea
penală pentru faptele infracţionale vizînd numitele fenomene.

Scopul prezentei lucrări îl constituie soluţionarea problemelor privind răspunderea penală

pentru infracţiunea prevăzută la art.217/6 CP al RM şi anume, introducerea ilegală intenţionată în
organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a drogurilor, etnobotanicelor sau analogii
acestora, stabilirea naturii juridice a infracţiunii respective, precum şi analiza problemelor
specifice de calificare a faptei infracţionale prevăzută la art.217/6 CP al RM.
Pentru a realiza acest scop, au fost stabilite următoarele obiective:
- analiza evoluţiei istorice a consumului şi traficului de droguri, etnobotanice sau analogii
acestora;
– determinarea conceptelor de bază formînd sistemul de referinţe în investigarea
fenomenului circulaţiei ilegale a drogurilor, precursorilor, etnobotanicelor sau precursorii
acestora;
– analiza juridică a elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la art.217/6 CP al
RM;
– examinarea şi rezolvarea unor probleme specifice de calificare a infracţiunii prevăzute la
art.217/6 CP al RM.

2
1.Evoluţia şi considerații generale cu privire la infracţiunile din sfera
circulaţiei drogurilor, etnobotanicelor sau analoagelor acestora ca infracţiuni
contra sănătăţii publice ;

1.1 Referinţe istorice asupra originii consumului şi traficului de droguri,

precursori, etnobotanice sau a analoagelor acestora;
Istoria consumului de substanţe narcotice, psihotrope şi a precursorilor acestora numară
mai multe milenii. Este greu de stabilit cînd şi în ce condiţii oamenilor a devenit cunoscută
acţiunea binefăcătoare sau toxică a anumitor plante sau produşilor izolaţi din ele.
Apariţia fenomenului de consum de substanţe narcotice, psihotrope sau a precursorilor
acestora nu poate fi raportată la o anumită dată precisă în timp, dar se poate afirma că el a existat
sub diferite forme încă din antichitate. Din acest motiv se poate afirma că abuzul întrebuinţării
substanţelor narcotice dăinuie de foarte multă vreme.
Dintre cele mai vechi înscrisuri care dovedesc despre faptul întrebuinţării substanţelor
narcotice sunt raportate la anii 350 înaintea erei noastre. Astfel, naturalistul grec Teofrast care era
elevul lui Aristotel, în secolul III înaintea erei noastre, în scrierile sale vorbeşte despre opiu, pe
care îl denumea “meconium”, denumire ce se păstrează şi astăzi.
În cursul secolului al II-lea înaintea erei noastre medicul grec Heraclide din Tarent
recomanda administrarea de doze masive de opiu contra muşcăturilor de şerpi veninoşi.
Din opera “Odiseea” scrisă de Homer se poate afla despre aşa-numitul “leac pentru a uita”
punînd la baza preparării acestuia opiul, care era considerată băutură magică contra tristeţii.
Din antichitate cunoscută ca o legendă despre frumoasa Elena se spunea că aceasta punea
opiu în vinul pe care îl dădea apărătorilor Troiei din dorinţa de a le împrăştia tristeţea.
Consumul substanţelor narcotice în scopuri lecuitoare la fel este cunoscută încă din
antichitate, fiind folosit în scopul de a micşora durerile şi de a înlătura suferinţele.Astfel, chinezii
utilizau cînepa ca anestezic în chirurgie încă cu 2000 mii de ani în urmă, în timp ce medicii arabi
erau specializaţi în folosirea opiului în scopuri medicale.
Macul de opiu a fost apreciat în medicină datorită efectului său sedativ şi somnifer, fiind
întrebuinţat în acelaşi timp şi în practicile magice. Opiul cu timpul căpătase şi denumirea de
“piatra nemuririi”.
Doctorul Sydenham van Helmont, care era supranumit şi doctor Opiatus, scria în anul
1680:”…printre remediile pe care a voit natura atotputernică să le dea omului pentru a-şi alina
suferinţele nu există nici unul atît de universal şi de eficient ca opiul……..”.
O altă direcţie în care s-a dezvoltat şi a fost cunoscută întrebuinţarea sau consumul
substanţelor narcotice este cea în scopuri mistice. Astfel, folosirea cînepei indiene încă din

3
timpuri îndepărtate, în scopuri mistice este demonstrată de unele practici religioase rămase pînă
în ziua de astăzi la unele popoare.
O răspîndită întrebuinţare a fost descoperită şi la slujitorii cultului religios în procesul
desfăşurării diferitor tradiţii religioase.
Faptul descoperirii acţiunii toxice la o anumită categorie de plante, arbuşti, ciuperci s-a
transmis din generaţie în generaţie ceea ce a dus la o dezvoltare tot mai mare şi mai răspîndită a
consumului de substanţe narcotice. Astfel, în anul 1803 a fost descoperită morfina substanţă care
este folosită în sens terapeutic şi în zilele noastre, dar care şi-a găsit întrebuinţarea de către
toxicomani în scopul drogării.
În anul 1874 a fost sintetizată pentru prima dată heroina, un stupefiant de cinci ori mai
toxic decît morfina şi care astăzi este unul dintre cele mai “la modă” droguri întrebuinţate la
moment de toxicomani.
În dependenţă de obiceiuri, tradiţie, istorie, poziţie geografică în diferite ţări consumul de
substanţe narcotice s-a răspindit diferit. Faptul că în diferite ţări creşteau diferite tipuri de plante
din care se puteau obţine diferite substanţe narcotice, adică cu efect diferit, a dus la faptul
răspîndirii diferitor tipurilor de substanţe narcotice.
Pe calea consumului de substanţe narcotice fiecare ţară, fiecare popor a mers pe calea sa
istorică, întrebuinţînd anume acele plante toxice care creşteau pe teritoriul său.
Ca de exemplu, cultura şi întrebuinţarea opiului a fost răspîndită în Asia Mică şi în
regiunile învecinate, iar mai apoi în China. Opiul, considerat secole de-a rîndul de cei mai buni
medici chinezi, ca un medicament salutar, a fost introdus în această ţară, în cursul secolului XIX
în cantităţi uriaşe.
Consumul acestui stupefiant luînd proporţii, autorităţile chineze au luat măsuri pentru a-l
combate, interzicînd totodată impotul opiului. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi comerţului
cu opiu, în anii 1840-1842, Anglia şi între anii 1856-1860, Anglia şi Franţa au purtat războaie
împotriva Chinei numite “războaie ale opiului”, care a fost silită prin forţa armelor, să accepte
importarea unor cantităţi imense de opiu.
În acest context s-au pus bazele dezvoltării traficului de droguri, astfel unele ţări şi popoare
au o practică dezvoltată şi o istorie mai îndelungată în ceea ce priveşte consumul şi comerţul de
substanţe narcotice. Alte ţări recent au început a se dezvolta în acest sens, însă merg spre această
cale în temp rapid. Pentru unele state comerţul cu substanţe narcotice a devenit ca o parte
integrantă a dezvoltării economiei ţării, substanţele narcotice devenind cartea de vizită a acestor
ţări.
Din aceste scurte referinţe istorice asupra apariţiei şi dezvoltării consumului de substanţe
narcotice se poate observa faptul că iniţial întrebuinţarea lor s-a făcut numai în scopuri medicale

4
sau religioase, iar odată cu dispariţia acestor caracteristici au apărut primii germeni ai traficului
şi consumului illicit de substanţe narcotice.
Astăzi, cannabisul, cu varietăţile şi numeroasele sale produse şi subproduse este utilizat pe
toată suprafaţa globului pămîntesc în mod curent. Potrivit documentelor publicate de ONU,
milioane şi milioane de fiinţe umane, încă de acum patru sau chiar cinci mii de ani, fumează,
prizează, amestecă aceste substanţe cu diverse băuturi.
După părerea unuia dintre cei mai mari specialişti-narcologi academicianul Babaian, toată
istoria de conveţuire a omului cu substanţele narcotice se poate de o împărţit în două etape şi
anume:
- pînă în anul 1880 şi
- după anul 1880.
Prima etapă se caracterizează prin aşa numita “narcomanie inconştientă”, cînd în practica
de medicină pe larg se utilizează opiul. Acesta posedă proprietatea de un bun somnifer, însă de el
persoana devine uşor dependentă.
Etapa a doua se caracterizează prin faptul că în anul 1880 a avut loc o conferinţă
internaţională la care pentru prima dată a fost anunţată descoperirea unei noi boli legate de
întrebuinţarea drogurilor şi anume – narcomania.
Omul a cunoscut efectele deosebite ale drogurilor asupra organismului său, preistoric,
descoperindu-le accidental proprietăţile, ca urmare a mestecării de frunze şi rădăcini a unor
plante şi arbuşti pe care le culegeau din arealul său în care trăia. Prin repetiţie aceste noi trăiri s-
au fixat în memoria colectivă, efectele curative ori excitante ale unor plante căpătînd o aură
magică, exploatată în timp de cei interesaţi de acest lucru. Acordînd drogurilor esenţă divină
omul credea că prin consumarea lor poate accede în lumea zeităţilor responsabile de viaţa şi
sănătatea sa.
De-a lungul timpului, prin consumul de droguri, omul a încercat să inhibe durerile, să fugă de
obsesii, de tristeţe, să evadeze de rutină, să-şi creeze percepţii mistice care l-ar induce în falsa
experienţă a sacrului. Din aceste motive el a selectat plante şi produse minerale care fiind
administrate după anumite criterii de întrebuinţare, îi produceau senzaţiile dorite şi erau utilizate
în cadrul unor ceremonii sau ritualuri, fie utilizate în scopuri terapeutice. Cert este faptul că
asupra individului toate drogurile au doar la început un efect pozitiv (“benefic necesar” în
situaţia dată) de stimulare a plăcerii, curiozităţii de exploatare, de îndepărtare a durerii, a
insomniei, a fricii, foamei, oboselii, epuizării.

5
1.2 Aspecte generale privind infracţiunile care ţin de circulaţia ilegală a
drogurilor, precursorilor, etnobotanicelor sau analoagelor acestora;
În art.36 din Constituţia Republicii Moldova este prevăzut faptul că cetăţenii au dreptul la
apărarea sănătăţii lor.1 Statul stipulează activitatea direcţionată spre îmbunătăţirea stării de
sănătate a cetăţenilor şi totodată pedepseşte aspru persoanele care încalcă regulile sanitaro-
epidemiologice, ecologice şi care pun în pericol sănătatea populaţiei.
Un rol deosebit pentru combaterea infracţiunilor contra sănătăţii publice îi revine dreptului
penal. Astfel, pentru săvîrşirea acestor fapte, adică a faptelor ce pun în pericol sănătatea publică,
în Codul Penal al Republicii Moldova se prevăd la diferite articole incluse în Capitolul VIII al
Părţii Speciale “Infracţiuni contra sănătăţii publice şi conveţuirii sociale”, pedepse a căror
mărime este determinată în fiecare caz concret în dependenţă de gradul prejudiciabil al faptei
săvîrşite.
Infracţiunile care urmează a fi analizate în lucrarea dată sunt acele infracţiuni care aduc
atingere sănătăţii publice.
În scopul ocrotirii sănătăţii publice împotriva oricăror atentate, legea penală interzice
săvîrşirea faptelor care pot avea drept consecinţă afectarea sănătăţii omenirii.
Sănătatea publică reprezintă o valoare socială de o deosebită importanţă pentru existenţa şi
dezvoltarea normală a oricărei colectivităţi umane.
Conform Legii Republicii Moldova privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei,
adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 16.06.1993, prin “sănătate publică” se înţelege
sistemul de măsuri orientate spre prevenirea bolilor, promovarea sănătăţii, sporirea potenţialului
fizic şi psihic al omului prin canalizarea eforturilor societăţii spre asanarea mediului de viaţă,
dirijarea cu bolile contagioase, educaţia pentru sănătate a fiecărui individ şi promovarea modului
sănătos de viaţă, organizarea asistenţei medicale şi de îngrijire, desăvîrşirea mecanismului social
privind accesul fiecărei persoane la un standard adecvat de viaţă care asigură sănătatea.2
Însă aceasta este doar un aspect al conceptului de sănătate publică. Există şi opinia potrivit
căreea sănătatea publică înseamnă, pe de o parte, totalitatea condiţiilor şi măsurilor menite să
asigure cît mai deplin sănătatea unui grup social organizat – comună, oraş etc,- iar pe de altă
parte, starea pe care acel grup o are sub aspectul sănătăţii sale.

1
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, Chişinău Editura Moldpres 1994;
2
Legea Republicii Moldova privind asigurarea sanitaro-epidemiologicăa populaţiei adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 16.06.1993// Monitorul Parlamentului Republicii Moldova 1993, Nr.9;

6
 Grija pentru sănătatea publică constituie una dintre preocupările centrale ale unui stat
democratic, o latură importantă a activităţii de apărare socială, deoarece conceptual de sănătate
publică depinde de însăşi existenţa unei comunităţi umane.
Într-un stat care se bazează pe principii democratice sănătatea publică reprezintă o valoare
socială cu putere de simbol pentru membrii colectivităţii umane, deoarece sănătatea individuală a
acestora depinde în primul rînd de sănătatea colectivă.
Infracţiunile din sfera traficului de droguri nu numai că-l contaminează pe individul
consumator de astfel de substanţe, dar şi pun în primejdie însăşi colectivitatea din care el face
parte. De aceea, între traficul de droguri şi sănătatea publică există o strînsă legătură, în cadrul
căreia sănătatea individului privit izolat depinde de sănătatea colectivă care poate fi periclitată
prin astfel de fapte ilicite.
Gravitatea prejudiciabilă a infracţiunilor din sfera circulaţiei substanţelor narcotice,
psihotrope şi a analoagelor acestora decurge din pagubele enorme aduse sănătăţii oamenilor,
pagube care pot să se manifeste prin circulaţia ilegală a drourilor.
Dicţionarul explicativ al limbii române noţiunii de drog îi dă următoarea definiţie:” o
substanţă sorginte vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la prepararea unor
medicamente sau ca stupefiant”. 3
În limbajul de toate zilele folosit de oameni în popor prin noţiunea de drog se înţelege orice
substanţă susceptibilă de a da naştere narcomania.
În viziunea autorului Ardelean H., avînd în vedere efectele sale, drog poate fi considerat
orice produs sau substanţă care, o dată introdus în corpul uman viu, îi perturbă acestuia
percepţia, comportamentul, funcţiile cognitive sau motorice.
Republica Moldova dispune de un cadru legal apt de-a reglementa circulația legală a drogurilor,
etnobotancelor sau analogii acestora, mai cu seamă că în ultimul timp se încearcă a se cuprinde
un cerc de reglementare mai vast a relațiilor sociale din această sferă de activitate, întrucît
tehnologiile de laborator sunt din ce în ce mai preocupate de aducerea in circuit a produselor care
aduc profit semnificativ, aceasta reprezentînd o preocupare și o provocare a organelor de drept
naționale și international în combaterea acestui fenomen, și aceasta o spun prin prisma
modificărilor aduse la 28.07.16 Legii Republicii Moldova cu privire la circulaţia substanţelor
stupefiante, psihotrope şi a precursorilor.
Noțiunile substanțelor cu efect narcotizant a cărui regim este limitat le putem întilni în art. 1,
Legea anterior menționată cît și în art. 134/1 Codul Penal al RM , astfel observînd că în legislaţia
penală naţională noţiunile sunt pe larg folosite.

3
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti Ed. Academiei, 1975, pag.282;

7
În concepția legiuitorului ,,prin drog se înțeleg plantele sau substanţele stupefiante ori
psihotrope, sau amestecuri ce conţin asemenea plante ori substanţe.4
“Prin stupefiante se înțeleg substanțele înscrise în anexele la Convenția unică a Națiunilor
Unite asupra substanțelor stupefiante din 1961,,
Anterior definiţia dată de legiuitor “substanţei psihotrope” era identică cu cea de ,,substanță
narcotic,, adică legiuitorul definea printr-o singură definiţie două noţiuni.
Actualmente, în urma modificărilor aduse, prin substanță psihotropă se înțelegsubstanțele
înscrise în anexele la Convenția asupra subsanțelor psihotrope din 1971’’, lucru întîlnit și în
legislaţia României şi anume Legea nr.339/2005 defineşte “ substanţele narcotice” şi
“substanţele psihotrope” separate, prin substanţă psihotropă înțelegîndu-se “totalitatea
substanţelor înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971” 5, similar
definiției auothtone.
Unii autori încearcă să identifice diferenţe specifice de ordin medical între substanţele
narcotice şi substanţele psihotrope. Astfel, I. Simakova susţine că numitele substanţe se
deosebesc prin “utilitatea terapeutică şi sfera de aplicare (substanţele psihotrope sunt mai
frecvent folosite în medicină, au o influenţă specifică asupra sistemului nervos central, sunt
utilizate eficient pentru tratarea afecţiunilor psihice). 6 După opinia altor autori ceea ce vine chiar
în contradicţie cu opinia lui I.Simakova, anume substanţele narcotice şi nu cele psihotrope sunt
cele care au o influenţă specifică asupra sistemului nervos (influenţă stabilizantă, sedativă,
halucinogenă).
Noţiunea de “substanţă psihotropă” este definită la lit. r) art.1 al Convenţiei ONU contra
traficului illicit de substanţe stupefiante şi substanţe psihotrope: ”Expresia “substanţă
psihotropă” desemnează orice substanţă de origine naturală sau de sinteză sau orice produs din
tabelele I, II ,III sau IV ale Convenţiei din 1971 cu privire la substanţele
Definiţia legală a noţiunii de substanţă psihotropă se conţine la art.1 Legii nr.382/1999 şi la
alin. (3) art. 134/1 CP al RM . În ambele cazuri prin noţiunea de “substanţă psihotropă” se are în
vedere substanțele înscrise în anexele la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971.
Definiţia dată de legiuitor în cazul dat este una uniformă şi constantă cu definiţiile date
substanţei psihotrope la nivel internaţional, definiţii pe care le găsim în Convenţiile
internaţionale.

4
Codul Penal al RM publicat 14.04.2009 în MO Nr.72-74;
5
Legea României n.339 din 29.11.2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante
şi psihotrope // Monitorul Oficial al Romţniei 2005, Nr.1095;
6
И. Симакова «Прововая характеристика психотропных веществ», Уголовное право, 2004, №2, стр.122-125;

8
Un alt termen întîlnit în legislația națională care identifică substanța de origine naturală sau
sintetică utilizată ca materie primă la producerea de substanțe stupefiante și psihotrope este
precursorul.
Prin modificările din 28.07.16 aduse Legii RM cu privire la circulaţia substanţelor stupefiante şi
psihotrope şi a precursorilor (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 06.05.1999) , s-au
introdus termeni noi care să acopere lacunele preexistente la incriminarea infracțiunilor di
domeniul circulației legale a drogurilor.
Astfel, în art. 1 a prezentei legi cît și în Codul Penal a fost introdus termenul de ,,etnobotanice,,
care reprezintă amestecurile de prafuri și/sau plante sau amestecurile de ierburi și diverse părți de
plante stropite cu substanțe chimice care produc schimbări ce induc efecte fiziologice și/sau
metale, halucinogene și/sau acțiuni psihoactive.
În lexicul juridico-penal al Republicii Moldova prin Legea Republicii Moldova cu privire la
modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative, Codul penal al
Republicii Moldova şi Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 04.11.2005 a fost introdusă expresia de “ analog al substanţei
stupefiante sau psihotrope”.
Conform definiţiei date de către CP al RM prin analog al substanţelor stupefiante sau
psihotrope se înţelege orice substanţă sau asocier de substanțe de origine naturală ori sintetică,
în orice stare fizică, sau orice produs, plantă, ciupercă, ori părți ale acestoora , care are
capacitatea de a produce psihoactive și care, indifirent de conținutul său, denumirea sa, modul
său de administrare, de prezentare sau de publicitatea care i se face, este ori poate fi folosită în
locul unei substanțe sau al unui preparat stupefiant, psihotrop ori cu effect psihotrop sau în locul
unei plante ori substanțe aflae sub control national sau international..7
Analogul substanţei narcotice sau psihotrope se caracterizează prin următoarele trăsături:
1) după componenţa (structura) chimică şi efectele pe care le produce (calităţile pe
care le are) se asimilează cu substanţa stupefiantă sau substanţa psihotropă;
2) nu este inclusă în lista de substanţe stupefiantă şi substanţe psihotrope supuse
controlului din partea statului.
Substanţele narcotice şi substanţele psihotrope în literatura de specialitate mai sunt numite şi
“substanţe dependogene”, adică întrebuinţarea acestora presupune faptul că persoana devine
dependentă fizic de ele. Prin “dependenţa fizică” se înţelege starea fizică sau psihică ce rezultă
din interacţiunea organismului victimei cu substanţe narcotice sau psihotrope, stare caracterizată
prin modificarea de comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de necesitatea de a folosi

7
Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002;

9
asemenea substanţe în mod continuu sau periodic, pentru a le resimţi efectele psihice şi uneori,
pentru a evita suferinţele.8
În opinia lui J. Drăgan, Gh. Alecu şi M. Ţipişcă dependenţa fizică este considerată “o stare
adaptivă caracterizată prin apariţia unor tulburări fizice intense atunci cînd administrarea
drogului este întreruptă sau cînd acţiunea este contracarată printr-un antagonism specific. Aceste
tulburări, adică simptomele de sevraj ori abstinenţă, se compun din simptome de natură fizică
sau psihică, caracteristice fiecarui drog.”9
În doctrina medicală se consideră că dependenţa fizică constă în includerea drogurilor
consumate în procesul de schimb de substanţe din organismul uman ceea ce determină individul
să sufere insuportabil sub aspect fizic, în cazul lipsei următoarei doze de drog. Un alt punct de
vedere referitor la dependenţa fizică este acela că aceasta apare atunci cînd substanţa narcotică
sau psihotropă folosită devine o necesitate permanentă pentru ca organismul să funcţioneze
normal; întreruperea în întrebuinţarea regulată a substanţelor respective duce la apariţia
sindromului de abstinenţă care se caracterizează nu numai prin tulburari psihice, ci şi prin
tulburări somatice şi neurologice care dispar după consumarea unei doze.

2 Analiza juridico-penală a infracţiunii prevăzute la art. 217/6 CP al RM;

2.1 Elementele obiective ale infracţiunii prevăzute la art. 217/6 CP al RM;
Conform prevederilor art.14 CP al RM prin noţiunea de infracţiune se înţelege o faptă
(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă
de pedeapsă penală.
În dreptul penal se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi
subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă prejudiciabilă drept o infracţiune
concretă.10
Componenţa infracţiunii este echivalentă cu conţinutul noţiunilor diferitor infracţiuni şi
îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii funcţia generală de determinare,
cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni.
Fiecare componenţă a infracţiunii descrisă în lege constituie un ansamblu de semne
caracteristice unei anumite infracţiuni. Cînd legea penală stabileşte componenţa unei infracţiuni,
ea nu face decît să determine care sunt elementele constitutive ale infracţiunii respective.
Elementele componenţei infracţiunii reprezintă părţi componente ale unui sistem integral,
care include grupuri de semne care corespund diferitelor laturi ale faptelor prejudiciabile

8
9
J.Drăgan, Gh. Alecu, M. Ţipişcă „Elemente introductive în dreptul drogurilor”, Constanţa, Dobrogea 2001,
pag.18;
10
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002;

10
caracterizate de legea penală ca infracţiuni. Se deosebesc patru părţi componente, care se numesc
elementele componenţei infracţiunii. Acestea sunt: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.
Semnele componenţei infracţiunii reprezintă o caracteristică concretă, legislativă a celor mai
importante trăsături ale infracţiunii. Semnele componenţei infracţiunii sunt trăsături concrete,
specifice, caracteristice elementelor.
Reiese că celor patru elemente ale componenţei de infracţiune le corespund respective patru
grupuri de semne ce caracterizează aceste elemente.
Deci, rezultă că noţiunile de “semn” şi “element” al componenţei de infracţiune sunt două
noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate.
În această secţiune a lucrării date mă voi referi la elementele obiective a componenţei de
infracţiune prevăzute la art.217/6 CP al RM, şi anume obiectul şi latura obiectivă.
Cînd se vorbeşte despre gradul de prejudiciabilitate al unei infracţiuni, se înţelege că ea este
prejudiciabilă numai în raport cu ceva aflat în exterior, adică în raport cu un obiect. A săvîrşi o
faptă penală înseamnă a pune în primejdie un obiect sau a-i aduce atingere, a-l vătăma, a-l leza.
Infracţiunea fiind săvîrşită în cadrul societăţii cauzează prejudicii şi lezează careva valori
sociale care compun societatea. În acest context, putem defini societatea ca fiind un sistem de
valori şi de relaţii sociale referitoare la aceste valori, influenţînd atît mediul fizic, cît şi cel social
în care individul trăieşte.
Ţinînd seama de faptul că relaţiile sociale sunt nu doar obiectul apărarii penale, ci şi obiectul
apărării de alte tipuri, prin obiect al infracţiunii trebuie de înţeles şi valorile sociale cele mai
importante, cărora li se cauzează prejudicii esenţiale ori care sunt puse în pericolul de a li se
cauza astfel de prejudicii.
Acţiunea sau inacţiunea descrisă în norma penală de incriminare aduce atingere nemijlocită,
prin vătamare sau punere în pericol, valorilor sociale ocrotite de legea penală şi, prin intermediul
acestora, relaţiilor sociale care se formeză, se desfaşoară şi se dezvoltă în jurul valorilor
respective. Prejudicierea acestor valori este mijlocul prin care sunt vătămate sau puse în pericol
relaţiile sociale reprezentînd obiectul infracţiunii.
Astfel, fapta infracţională în afară de rezultatul pe care îl produce imediat, produce şi alte
urmări, de proporţii mai mari, şi anume nemulţumirea şi îngrijorarea în centrul grupului social.
Din săvîrşirea acestei fapte se naşte temerea repetării ei şi, deci, se crează o stare de nelinişte, o
stare neconvenabilă pentru desfăşurarea normală şi paşnică a relaţiilor sociale, fiecare
considerîndu-se ameninţat de pericolul unor fapte de natura celor săvîrşite. Pe cale de consecinţă,
legea penală, incriminînd faptele care aduc atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală,
apără, implicit, relaţiile sociale împotriva acestor manifestări.

11
 Dacă ar fi să dăm o definiţie generală a noţiunii de obiect al infracţiunii atunci am obţine că
acesta reprezintă ceea asupra ce făptuitorul atentează în momentul comiterii infracţiunii.
Rezumînd cele expuse se poate concluziona că obiectul infracţiunii îl constituie valorile
sociale şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori care sunt prejudiciate ori vătămate prin
fapta infracţională.
În literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii ale obiectului infracţiunii şi
anume:
Obiectul infracţiunii reprezintă totalitatea relaţiilor sociale apărute între persoane, relaţii care
au fost expuse pericolului infracţiunilor şi care sunt apărate de legea penală prin prevederea
pentru aceste fapte a sancţiunilor penale.
Obiect al infracţiunii într-o altă accepţiune este considerat ceea asupra ce se îndreaptă
infracţiunea şi cui aceasta îi produce prejudiciu.11
Astfel înţeles, obiectul infracţiunii apare ca factor sau termen al infracţiunii, fără de care nu
poate fi concepută existenţa infracţiunii. Infracţiunea este o faptă prejudiciabilă, deoarece aduce
atingere valorilor sociale ocrotite de lege, prevăzute la alin. (1) al art. 2 din CP al RM. Aşa fiind,
nu poate fi imaginată infracţiunea fără existenţa unor valori sociale (şi, implicit, relaţiile sociale),
ocrotite de legea penală, cărora li se aduce atingere prin fapta comisă. Valorile sociale şi relaţiile
sociale, care necesită apărare penală, de a căror consolidare şi dezvoltare este interesată
societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor grupuri
de persoane, li se poate aduce atingere esenţială.
Obiectul infracţiunii determină necesitatea incriminării şi gravitatea abstractă a infracţiunii,
care este în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate sau periclitate. Cu alte cuvinte, toate
infracţiunile prezintă un oarecare grad prejudiciabil în sensul legii penale, fapt care justifică
incriminarea lor. Gradul prejudiciabil diferă de la o faptă infracţională la alta, în funcţie, mai
ales, de importanţa valorilor sociale lezate prin săvîrşirea faptei ilicite concrete. Aşadar,
obiectul infracţiunii determină şi gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta incriminată, prin care
se va putea preîntîmpina săvîrşirea de noi fapte.
Pentru înţelegerea şi analiza mai profundă a rolului şi importanţei obiectului infracţiunii
trebuie ca acesta să fie clasificat pe categorii.
Aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii, fundamentată ştiintific, contribuie nu doar la
studierea obiectului apărării penale, ci conduce şi la o exprimare mai plenară a rolului şi a
însemnătăţii lui. De asemenea, ea ne permite să determinăm cu uşurinţă locul unui obiect concret
de apărare penală în sistemul general de valori şi relaţii sociale, iar, în consecinţă, să clarificăm

11
C.Bulai „Manual de drept penal. Partea generală”, Bucureşti ALL, 1997, pag. 196;

12
însuşirea sa de a corespunde necesităţilor sociale şi a idealurilor generate de acestea. Aşezarea
obiectului infracţiunii pe categorii facilitează şi calificarea faptelor infracţionale.
Obiectul juridic îl constituie valoarea socială împotriva căreea se îndreaptă acţiunea sau
omisiunea incriminată şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteea.
Obiectul juridic există în cadrul oricărei infracţiuni, indiferent dacă există sau nu expresia
materială a valorii sociale din cadrul obiectului respectiv.
Nu toate infracţiunile au obiect material, el există numai în cazul în care valoarea socială
ocrotită, asupra căreia atenteză făptuitorul, se proiectează într-o entitate materială, astfel încît
relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin intermediul acestei entităţi. În acest fel
obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul material al acesteea se corelează ca o categorie socială
şi o categorie materială.
Obiectul juridic al infracţiunii poate fi subclasificat în mai multe categorii şi anume: obiectul
juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special.
Obiectul juridic general al infracţiunii reprezintă ansamblul relaţiilor sociale privitoare la
ordinea de drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate prin intermediul legii
penale împotriva infracţiunilor. Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate
infracţiunile prevăzute de legea penală.
Noţiunea obiect juridic generic al infracţiunii desemnează un grup de valori sociale de
aceeaşi natură şi de relaţii sociale create în jurul acestor valori şi datorită lor, vătămate sau lezate
de către un grup de infracţiuni.
Aşadar, obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunii este reprezentat de totalitatea
valorilor sociale din unul şi acelaşi domeniu şi al relaţiilor sociale care s-au creat în jurul acestor
valori şi datorită lor. La constituirea unui obiect generic al infracţiunii, legiuitorul a inclus în
conţinutul acestuia o totalitate de valori şi relaţii sociale omogene, astfel încît înţelesul lor să fie
clar determinat de elementele esenţiale pe care le cuprind.
Obiectul juridic generic al infracţiunii este constituit din valoarea socială fundamentală în a
cărei componenţă este inclusă, într-o formă specifică, valoarea socială individuală, care
constituie obiectul juridic special al infracţiunii. De asemenea, fac parte din obiectul juridic
generic al infracţiunii relaţiile sociale create în jurul şi datorită valorii sociale fundamentale
respective.
Obiectul juridic special al infracţiunii serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni
în cadrul unui grup de infracţiuni de acelaşi gen. Obiectul juridic special al infracţiunii este
valoarea socială concretă (şi, implicit, relaţiile sociale corespunzătoare) căreea i se aduce
atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special al infracţiunii este obiectul infracţiunii, aşa cum
acesta este descris prin norma incriminatoare.

13
 Aşadar, obiectul infracţiunii apare ca factor sau termen al infracţiunii, un “dat” fără de care nu
poate fi concepută existenţa infracţiunii. Infracţiunea este o faptă prejudiciabilă, deoarece aduce
atingere valorilor sociale ocrotite de lege, prevăzute la alin. 2 din CP al RM. Astfel, conform
prevederilor legale valorile sociale aparate de lege sunt: persoana, drepturile şi libertăţile
acesteea, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii,
precum şi întreaga ordine de drept.12
Raţiunea evidenţierii obiectului juridic special al infracţiunii constă în a concretiza la gradul
maxim posibil caracterul şi gradul prejudiciabil al unor sau altor acte de conduită, care vatămă
sau ameninţă valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. De aceea, este pe deplin
justificată tendinţa de a formula o astfel de definiţie a noţiunii de obiect juridic special al
infracţiunii care ne-ar apropia cel mai mult de realitate şi care ne-ar ajuta să individualizăm şi să
stabilim cît mai precis gradul prejudiciabil al fiecărei infracţiuni săvîrşite.
Într-o altă ordine de idei, este cunoscut că obiectul fiecărei infracţiuni determină întregul
caracter al infracţiunii date, îi conferă o fizionomie deosebită care o disociază de alte fapte
infracţionale. De aceea, soluţionarea corectă a problemei obiectului juridic special al infracţiunii
are o importanţă excepţională de ordin teoretic şi practic.
Obiectul Juridic
Astfel, precum în prezenta lucrare se analizează componenţa de infracţiune prevăzută de
Codul penal în Partea specială şi anume art.217/6 CP al RM, atunci în privinţa obiectului
infracţiunii date se poate spune următoarele:
Introducerea ilegală intenţionată, indiferent de mod, în organismul altei persoane, împotriva
voinţei acesteea, a drogurilor, etnobotanicelor sau analogii acestora se pedepseşte cu amendă în
mărime de la 400 la 700 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii
de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 3 ani.
(1) Aceeaşi acţiune săvîrşită:
a) faţă de două sau mai multe persoane;
b) faţă de un minor sau o persoană care se află în stare de neputinţă;
c) cu bună ştiinţă faţă de un minor sau de o femeie gravidă ori profitînd de starea
de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei
înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
d) cu substanţe narcotice sau psihotrope a căror circulaţie în scopuri medicinale
este interzisă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.13

12
Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002;
13
CP al RM Nr. 985-XV din 18.04.2002

14
 Ţinînd cont de faptul că infracţiunea prevăzută la art. 217/6 CP al RM este plasată în Partea
specială la Capitolul VIII care poartă denumirea de Infracţiuni contra sănătăţii publice şi
conveţuirii sociale, atunci despre obiectul infracţiunii date am putea spune urmatoarele:
Obiectul juridic generic al infracţiunii analizate îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la
sănătatea publică. Trebuie de menţionat faptul că sănătatea publică reprezintă anume o
componentă a valorii sociale fundamentale apărate împotriva infracţiunii prevăzute la art. 217/6
CP al RM.
Noţiunea de “sănătate publică” care se subînţelege ca obiect al infracţiunii date poate fi
definită ca fiind starea de sănătate fizică sau psihică a unui grup relativ numeros de persoane
nedeterminate, reprezentînd în unele cazuri o comunitate locală sau populaţia întregii ţări.
Sănătatea publică reprezintă sănătatea unei anumite mase de oameni, a unui summun
nedeterminat de indivizi nepersonificaţi.
Obiectul juridic special al infracţiunii în cauză îl reprezintă totalitatea relaţiilor sociale cu
privire la circulaţia legală a a drogurilor, etnobotanicelor sau analogii acestora , apărate împotriva
introducerii ilegale intenţionate, indiferent de mod, în organismul altei persoane, împotriva
voinţei acesteia, a unor asemenea substanţe. Anume această categorie de obiect serveşte la
determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup.
Reieşind din conţinutul obiectului juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 217/6 CP al
RM, care a fost relevant mai sus, obiectul material al acestei infracţiuni îl constituie a drogurilor,
etnobotanicelor sau analogii acestora a căror circulaţie în scopuri medicale este interzisă şi
anume este vorba despre infracţiunea de la lit. d) alin.(2) art.217/6 CP RM. 14
Analiza conţinutului obiectului material al infracţiunii prevăzute la art.217/6 CP RM denotă
că la caracterizarea acesteea se utilizează următoarele noţiuni: “droguri”, “etnobotanice”,
“analogii acestora ”, “corpul persoanei”, “circulaţie interzisă în scopuri medicinale a drogurilor
și etnobotanicelor”.
Unele dintre noţiunile nominalizate au fost deja supuse examinării în cadrul Capitolului I
Secţiunea II a tezei de faţă, şi anume acestea sunt noţiunile de: “droguri”, “etnobotanice”,
“analogii acestora”, de aceea vor fi examinate noţiunile care nu au fost anterior examinate.
Noţiunea de “corpul persoanei” este necesară desemnării obiectului material al infracţiunii
prevăzute la art.217/6 CP RM. În contextul acestei infracţiuni, prin „corpul persoanei” trebuie de
înţeles expresia corporală a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, adică ansamblul de
funcţii şi procese organice care asigură individului prezenţa biologică şi care, odată distruse,
suprimă calitatea de fiinţă integră corporal sau sănătoasă a persoanei.
14
Problemele răspunderii penale pentruinfracţiunile săvîrşite în sfera circulaţiei substanţelor narcotice......”, pag.94;

15
 Prin noţiunea de „circulaţie interzisă în scopuri medicinale adrogurilor și etnobotanicelor” se
înţelege faptul că în general circulaţia substanţelor pe teritoriul Republicii Moldova este strict
reglementată de legislaţia în vigoare, iar consumul acestora este permis în scopuri medicale.
Unele droguri au proprietăţi de a reduce durerile oamenilor şi sunt întrebuinţate în scopuri
medicinale, însă întrebuinţarea acestora se permite doar cu prescripţia medicului specialist. Din
considerentul că unele substanţe narcotice posedă proprietăţi dăunătoare pentru organismul uman
acestea sunt interzise chiar şi pentru folosirea lor în scopuri medicinale.
Victima infracțiuni prevăzute la art. 217/6 poate fi orice persoană, însă la alin.2, lit.c), vixtima
capătă un statut special de: minor, femeie gravidă, sau altă persoană care se află în stare de
neputiință datorată vîrstei inaintate, bolii, dizabilității ori altui factor.
Latura obiectivă
Al doilea element obiectiv constitutiv al componenţei de infracţiune prevăzute la art. 217/6
CP al RM este latura obiectivă.
Latura obiectivă reprezintă unul dintre cele patru elemente ale componenţei de infracţiune şi
constă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii. În literatura de specialitate se menţioneză că latura obiectivă este
caracterizată de manifestările exterioare prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea şi prin
care se produc urmările prejudiciabile. Deci latura obiectivă reprezintă aspectul exterior al
comportamentului persoanei care a comis o infracţiune. Latura obiectivă o constitiue fapta
prejudiciabilă, ilegală care se săvîrşeşte într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă de timp,
prin intermediul unui anumit mijloc sau unei anumite metode. De asemenea, în conţinutul
acesteea sunt incluse urmările prejudiciabile care s-au produs ori s-au fi putut produce ca rezultat
al săvîrşirii faptei. Anume semnele ce caracterizează latura exterioară a comportamentului
persoanei determină conţinutul laturii obiective a infracţiunii. Acest comportament trebuie să fie
în primul rînd prejudiciabil. În alin.(1) art.14 din CP al RM, legiuitorul determină un asemenea
comportament drept o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală şi pasibilă de pedeapsă
penală.
Uneori, legea caracterizează fapta prejudiciabilă cu anumite cerinţe esenţiale, a căror
îndeplinire determină chiar existenţa ei. Dintre acestea pot fi amintite: condiţiile de timp, de loc,
mijloacele ori metodele ce se cer pentru existenţa unor anumite infracţiuni.
Alteori, legea impune anumite mijloace pentru existenţa faptei prejudiciabile ca semn al
laturii obiective a infracţiunii.
Săvîrşirea infracţiunii prin anumite metode constituie o caracteristică de bază a unor tipuri de
infracţiuni.

16
 O faptă este prejudiciabilă numai atunci cînd provoacă apariţia unei vătămări materiale sau
periclitarea unei valori sociale, adică producerea unei stări de pericol ce ameninţă o anumită
valoare socială. Determinînd vătămarea materială cauzată prin săvîrşirea faptei prejudiciabile,
teoria dreptului penal foloseşte noţiunea de “ urmare prejudiciabilă”. Iar pentru existenţa
legăturii dintre fapta săvîrşită şi urmarea prejudiciabilă şi stabilirea dependenţei dintre aceste
noţiuni în literatura de specialitate se foloseşte termenul de legătură de cauzalitate sau raportul
cauzal. Ambele semne- urmarea prejudiciabilă şi legătura de cauzalitate – se referă la latura
obiectivă a infracţiunii.
Astfel, latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează printr-un grup de semne ce determină
aspectul exterior al comportamentului persoanei. Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se
face prin examinarea semnelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:
a) fapta prejudiciabilă;
b) urmarea prejudiciabilă;
c) legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă;
d) locul, timpul, metoda şi mijlocul comiterii faptei.
Analizînd dispoziţiile nomelor din Partea specială a Codului penal, observăm că numai
unul dintre semnele obiective enumerate anterior caracterizează absolut toate componenţele
infracţiunilor. Acest semn este fapta prejudiciabilă care este elementul material. Toate celelalte
semne se întîlnesc numai în unele componenţe concrete. Urmarea prejudiciabilă şi, respectiv,
legătura cauzală sunt semne ce caracterizează toate componenţele materiale de infracţiune, iar
locul, timpul, metoda şi mijlocul se întîlnesc comparativ mai rar în descrierea componenţelor
infracţiunilor în Partea specială a Codului penal.15
În continuare vom expune analizei latura obiectvă a infracţiunii prevăzută la art. 217/6 CP al
RM.
Latura obiectivă a infracţiunii analizate include fapta prejudiciabilă care constă într-o acţiune.
Această acţiune se poate exprima prin introducerea ilegală intenţionată, indiferent de mod, în
organismul unei alte persoane împotriva voinţei acesteea, a drogurilor, etnobotanicelor sau
analogii acestora.
Infracţiunea în cauză poate fi comisă doar prin acţiune.
În cazul componenţei supuse analizei în contextul lucrării date, acţiunea se exprimă prin
introducerea substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora în organismul unei alte
persoane. Aşadar, nu are relevanţă modul în care s-a efectuat introducerea substanţelor narcotice,
psihotrope sau a analoagelor acestora ( prin injectare, prin folosirea de comprese, prin dizolvarea
în băutură, prin pulverizare etc.). important este ca această acţiune de introducere a respectivelor
15
S.Botnaru, A.Şavga,V.Grosu, M.Grama “Drept penal. Partea generală” Volumul I Chişinău Cartier 2005, pag.156-
157;

17
substanţe în organismul victimei să se facă în afara condiţiilor legale şi în lipsa consimţămîntului
victimei. Astfel, nu poate fi sancţionat medicul care, în exercitarea obligaţiilor profesionale,
administreză justificat unui pacient o substanţă narcotică sau psihotropă; în plus, a fost exprimat
consimţămîntul conştientizat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, iar în lipsa
acestuia a rudei apropiate, pentru administrarea unei substanţe, exprimat benevol, în baza
informaţiei multilaterale şi exhaustive primite de la medicul curant sau de la medicul care
efectuează studiul clinic, autentificat prin semnătura pacientului sau a reprezentantului său legal
şi a medicului în documentaţia medicală respectivă.
Referindu-ne la modul de introducere, acesta nu are importanță la calificare dar deducem că
violenţa nu poate reprezenta modul (mai corect – metoda) de introducere ilegală intenţionată în
organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a substanţelor narcotice sau a analoagelor
acestora.
Dacă fapta prejudiciabilă de introducere se realizează prin intermediul violenței fizice atunci
va fi necesară în acord cu art.114 CP RM, aplicarea concursului real între art. 217/6 și respective
art. 151, 152, 155 CP, sau 78 Cod Contravențional.
Importanţa oglindirii concursului de infracţiuni în cazul calificării infracţiunilor, prevăzute la
art.217/6 CP RM, reiese chiar din preambulul Convenţiei ONU contra traficului ilicit de
stupefiante şi substanţe psihotrope.16 Printre altele, conform acestuia, se stabileşte că sunt
recunoscute legăturile dintre traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope şi alte activităţi
criminale organizate, conexe, care subminează bazele economiei legitime şi ameninţă
stabilitatea, securitatea şi suveranitatea statelor.
În acest context pot menţiona faptul că traficul de finite umane se poate conecta cu
infracţiunile săvârşite în sfera circulaţiei drogurilor precursorilor, etnobotanicelor și analogii
acestora. În acest sens, trebuie de amintit că, în acord cu lit.g) alin.(2) art.165 „Traficul de fiinţe
umane” din Codul penal, folosirea dependenţei fizice reprezintă una dintre metodele traficului de
fiinţe umane. În acelaşi timp, profitarea de dependenţa fizică a copilului este una dintre metodele
traficului de copii (aşa cum rezultă din lit.c) alin.(2) art..206 „Traficul de copii” din Codul
penal). Dacă subiectul traficului de fiinţe umane (traficului de copii) este cel care a adus anterior
victima în starea de dependenţă fizică (de exemplu, prin introducerea ilegală intenţionată în
organismul victimei a drogurilor, precursorilor, etnobotanicelor și analogii, împotriva voinţei
acesteia), cele săvârşite reprezintă fie concursul real dintre infracţiunea prevăzută la lit.g) alin.(2)
art.165 CP RM şi infracţiunea prevăzută la art.217/6 CP RM, fie concursul real dintre

16
Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena la 20.12.1988 (în
vigoare pentru Republica Moldova din 16.05.1995) // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Vol.8. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, p.214-247;

18
infracţiunea prevăzută la lit.c) alin.(2) art.206 CP RM şi infracţiunea prevăzută la lit.b) alin.(2)
art.217/6 CP RM.
În altă ordine de idei, pîna la 18. 12. 2008, la lit.d) alin.(2) art. 171 CP RM se prevede
răspunderea pentru violul săvârşit prin drogarea sau otrăvirea prealabilă intenţionată a victimei.
În pct.10 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Despre practica judiciară în cauzele din
categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală”, nr.17 din 7.11.2005 17, se menţiona că, în cazul
violului săvârşit prin drogarea sau otrăvirea prealabilă intenţionată a victimei, se avea în vedere
că făptuitorul intenţionat îi administrează victimei substanţe narcotice, psihotrope, toxice sau cu
efect puternic, având ca scop aducerea victimei în stare de imposibilitate de a opune rezistenţă
sau reducerea substanţială a intensităţii acestei rezistenţe. Respectiv eram în prezența unei
concurențe dintre o normă specială și una generală, și conform art. 116, se aplica numai norma
specială, cea de la art. 171 alin. (2), lit. d) CP RM. Actualmente, în prezența unor asemenea
circumstanțe, se va aplica concursul real între art.171 și art. 217/6 CP RM.

Termenul de „introducere ilegală” presupune faptul că introducerea drogurilor sau

etnobotanicelor se face în afara condiţiilor legale, adică cu încălcarea legii. Introducerea
substanţelor narcotice sau psihotrope se permite numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai
cu prescripţia medicului competent, în caz contrar introducere va fi ilegală.
Sub aspectul semnelor secundare ale laturii obiective, acestea sunt în general irelevante
pentru calificarea faptei prevăzute la art.217/6 CP RM. Acestea se iau în consideraţie doar la
stabilirea pedepsei
În alt context, menţionăm că A.Borodac opinează : ” O varietate a violenţei fizice în cazul
tîlhăriei este aducerea victimei în stare de inconştienţă sau imposibilitate de a se apăra ca rezultat
ai introducerii, contrar voinţei ei, inclusiv prin înşelăciune, în organism a unor substanţe
narcotice...”
Infracţiunea prevăzută la art.217/6 CP RM este o infracţiune formală.
Infracţiunea cu componenţă formală este infracţiunea a căror latură obiectivă nu include în
sine urmările prejudiciabile, consumarea acestora are loc în momentul în care a luat sfîrşit
executarea acţiunii prejudiciabile tipice, indiferent de întinderea şi durata acestei acţiuni, căci în

17
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Despre practica judiciară în cauzele din
categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală”, nr.17 din 07.11.2005 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova. – 2006. – Nr.3. – P.11-13.

19
acel moment se naşte şi starea de pericol ce caracterizează, sub aspectul urmărilor, această
infracţiune.
Agravantele de la alin.(2) al art.217/6 CP al RM sunt:
a) faţă de două sau mai multe persoane;
b) faţă de un minor sau o persoană care se află în stare de neputinţă;
c) cu bună ştiinţă faţă de un minor sau de o femeie gravidă ori profitînd de starea de
neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii,
handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
d) cu substanţe narcotice sau psihotrope a căror circulaţie în scopuri medicinale este
interzisă.
Prima circumstanţă agravantă şi anume săvîrşirea infracţiunii date asupra două sau mai multor
persoane se explică prin faptul că pericolul social al faptei este mai ridicat din cauza numărului
victimelor şi din temerea pe care o inspiră făptuitorul. Această infracţiune reprezintă o
infracţiune unică, presupunînd însă o pluralitate de victime. Agravanta dată se aplică în cazul în
care fapta a fost îndreptată spre savîrşirea introducerii ilegale a substanţelor narcotice sau
psihotrope în corpul a două sau mai multor persoane.
Circumstanţa agravantă privind săvîrşirea faptei date faţă de un minor se explică prin faptul
că ea dovedeşte periculozitatea socială sporită a făptuitorului care pune în pericol sănătatea unei
persoane aflate la început de viaţă.
La momentul săvîrşirii infracţiunii victima trebuie să nu aibă împlinită vîrsta de 18 ani.
Sintagma „cu bună-ştiinţă” denotă că făptuitorul cunoştea despre faptul că persoana este
minoră la momentul săvîrşirii infracţiunii. Această cunoaştere trebuie să fie nu una prezumtivă,
dar să se bazeze pe anumite împrejurări reale. Dacă făptuitorul nu cunoştea acest fapt
circumstanţa analizată nu-i poate fi imputată. În acelaşi timp, dacă făptuitorul considera eronat
despre faptul că săvîrşeşte infracţiunea asupra unui minor, cele comise vor fi calificate conform
art.27 şi art.217/6 alin.(2) lit.c) CP al RM.
O interpretare similară o are şi circumstanţa agravantă care presupune săvîrşirea faptei cu
bună-ştiinţă asupra unei femei gravide. Pericolul social al faptei date se explică prin faptul că, pe
lîngă faptul că se pune în pericol sănătatea femeii, se pune în pericol şi sănătatea produsului de
concepţie, care deşi nu este o persoană, constituie o viaţă în curs de dezvoltare.
Agravanta privind săvîrşirea faptei prevăzute de lit.c) alin.(2) CP al RM, adică profitînd de
starea de neputinţă a victimei, se justifică prin aceea că, pe de o parte, circumstanţa dată
înlesneşte săvîrşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, cel care profită de o asemenea stare a
victimei vădeşte un grad sporit de pericol social.

20
 Prin „starea de neputinţă” se înţelege incapacitatea victimei de a se apăra din cauza stării sale
fizice sau psihice precare. În această situaţie poate fi o persoană infirmă sau bolnavă, sau aflată
într-un loc izolat şi fără vreun mijloc de apărare, ori adusă în stare de inconştienţă prin
narcotizare, sau a cărei forţă fizică este vădit disproporţională de cea a făptuitorului.
Pentru calificare nu este necesar numai ca victima să se afle în stare de neputinţă, mai este
necesar ca făptuitorul să profite de această stare, ceea ce presupune că el cunoaşte condiţia
precară a victimei şi a hotărît să se folosească de ea.
Pentru aplicarea agravantei date nu are importanţă dacă însuşi făptuitorul a adus victima la
starea de neputinţă sau ea se găsea în aşa stare independent de acţiunile lui.

2.2 Elementele subiective ale infracţiunii prevăzute la art.217/6 CP al RM

În secţiunea respectivă vor fi supuse analizei elementele subiective ale infracţiunii prevăzute
la art.217/6 CP al RM şi anume latura subiectivă şi subiectul infracţiunii.
Latura subiectivă a componenţei infracţiunii reprezintă activitatea psihică a persoanei legată
nemijlocit de săvîrşirea infracţiunii, care este alcătuită din elementele intelective, volitive şi
afective ce determină şi însoţesc actul fizic de executare. Astfel, conţinutul laturii subiective
constituie aspectul interior al infracţiunii.
Latura subiectivă
Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care se materializează printr-un act exterior
de execuţie şi poate fi percepută nemijlocit de partea vătămată, de martori şi alte persoane, latura
subiectivă exprimă momentul subiectiv, poziţia psihică a subiectului infracţiunii în raport cu
activitatea materială desfăşurată de el şi nu poate fi percepută de organele de simţ ale omului.
Cunoaşterea laturii subiective poate avea loc doar prin analiza şi aprecierea comportamentului
făptuitorului şi a împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii.
În acest sens, latura subiectivă a componenţei infracţiunii reprezintă partea interioară a
infracţiunii, care determină atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită
şi de urmările acesteia, sub raportul conştiinţei, voinţei şi emoţiilor sale.
Analiza juridico-penală a laturii subiective a componenţei infracţiunii se realizează prin
intermediul semnelor juridice care o carecterizează: vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii.
Importanţa juridico-penală a acestor semne nu este identică, însă toate în ansamblu caracterizeză
procesul lăuntric care are loc în conştiinţa celui vinovat. Deşi se intercondiţionează, aceste semne
reprezintă totuşi entităţi psihologice cu conţinut de sine stătător. Nici unul dintre semnele laturii
subiective nu întruneşte în corpul său un alt semnal acesteia ca parte componentă.

21
 Vinovăţia, sub formă de intenţie sau imprudenţă, constituie semnul principal (uneori singurul)
al laturii subiective a componenţei oricărei infracţiuni. În lipsa vinovăţiei nu există componenţa
infracţiunii, iar făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală.
Vinovăţia de una singură nu scoate în evidenţă mobilurile lăuntrice ce au determinat persoana
să săvîrşească infracţiunea şi rezultatul final pe care tinde să-l obţină. De aceea, în cadrul unor
anumite infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin norma incriminatoare sunt
prevăzute şi alte condiţii referitoare la scopul şi motivul infracţiunii. Spre deosebire de vinovăţie,
motivul şi scopul infracţiunii reprezintă semne facultative ale laturii subiective ale componenţei
de infracţiune.
În afara vinovăţiei ramîn şi emoţiile persoanei, care însoţesc săvîrşirea infracţiunii. În cazul
săvîrşirii oricărei infracţiuni persistă o anumită nuanţă emoţională, ce exprimă trăirile persoanei
în acel moment. Emoţiile nu sunt incluse, de obicei, în cadrul semnelor laturii subiective a
componenţei infracţiunii.
Săvîrşirea faptei cu vinovăţie este una dintre trăsăturile de bază a infracţiunii. Asfel, legislaţia
penală a Republicii Moldova, teoria dreptului penal şi practica judiciară consacră expres
principiul incriminării subiective: răspunderii şi pedepsei penale poate fi supusă numai persoana
vinovată de săvîrşirea infracţiunii.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică (conştientă şi volitivă) a persoanei faţă de fapta
prejudiciabilă săvîrşită şi faţă de urmările prejudiciabile ale acesteea, ce se manifestă sub formă
de intenţie sau imprudenţă. Vinovăţia se caracterizează prin prezenţa a doi factori necesari pentru
existenţa sa şi anume: facorul volitiv şi factorul intelictiv.
Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care sunt mobilizate sau orientate conştient
energiile fizice ale unui om în vederea săvîrşirii unui act de conduită exterioară. Voinţa de a
săvîrşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină şi să fie imputabil persoanei
care l-a săvîrşit.
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi consecinţelor
urmărite sau acceptate prin săvîrşirea faptei penale.
Între cei doi factori există o strînsă legătură, actul de voinţă corelîndu-se continuu cu cel de
conştiinţă. Voinţa de a comite fapta este condiţionată numai după reprezentarea în conştiinţa
făptuitorului a urmărilor faptei.
Vinovăţia se prezintă sub două forme determinate de variaţiunile factorului intelectiv, în
raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi intensitatea
prevederii de către acesta a urmărilor prejudiciabile ale faptei sale. În funcţie de aceste variaţiuni,
vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci cînd persoana a avut reprezentarea corectă a

22
rezultatelor faptei sale, sau forma imprudenţei, atunci cînd făptuitorul şi-a reprezentat greşit sau
nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat.
Intenţia constituie forma fundamentală, generală şi originară a vinovăţiei. De regulă
majoritatea infracţiunilor se comit din intenţie.
Conform prevederilor art.17 din CP al RM, „se consideră că infracţiunea a fost comisă cu
intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient
survenirea acestor urmări.”18
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de survenirea urmărilor prejudiciabile, intenţia se
prezintă sub două modalităţi desemnate de legea penală: intenţie directă şi intenţie indirectă.
Intenţia directă se caracterizează prin aceea că infractorul îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările ei prejudiciabile şi doreşte
survenirea acestor urmări.
Intenţia indirectă se caracterizează prin aceea că făptuitorul îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările ei prejudiciabile şi admite, în mod
conştient, survenirea acestor urmări.19
Imprudenţa reprezintă una dintre formele vinovăţiei. Conform prevederilor art. 18 C.P al
R.M, „ Se consideră că infracşiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-
o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.”
Imprudenţa se manifestă sub două modalităţi: încrederea exagerată şi neglijenţa.
Încrederea exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, dar consideră în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.
Neglijenţa penală constă în poziţia psihică a făptuitorului care nu îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor
prejudiciabile, deşi putea şi trebuia să le prevadă.
Latura subiectivă a infracţiunii o caracterizează nu numai atitudinea psihică a făptuitorului
faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările ei, dar şi motivul şi scopul.
Unul dintre semnele facultative ale laturii subiective este motivul şi care este definit în
doctrina de drept penal ca fiind imboldul interior, adică acea necesitate, dorinţă, pasiune, emoţie,

18
CP al RM nr.985-XV din 18.04.2002;
19
S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M. Grama „Drept penal. Partea generală”, V.I, Cartier juridic, Chişinău 2005,
pag.139;

23
acel sentiment care determină persoana să săvîrşească infracţiunea şi îi dirijează voinţa în
momentul săvîrşirii ei.
Unele infracţiuni pot fi săvîrşite din mai multe motive.
Prin scopul infracţiunii se înţelege obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al
acţiunii sau inacţiunii sale, adică finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei penale. În ceea ce
priveşte latura subiectivă a infracţiunii analizate în lucrarea dată, putem spune următoarele că
acesteia îi este caracteristică forma vinovăţiei exprimată prin intenţie.
La săvârşirea infracţiunilor, în cazul cărora legiuitorul le fixează momentul de consumare în
momentul comiterii acţiunii sau inacţiunii, intenţia indirectă nu este posibilă”. Odată ce
făptuitorul săvîrşeşte acţiunea, rezultă în mod inevitabil că o şi doreşte. Tot aici, în cadrul acestei
secţiuni, trebuie analizate şi semnele facultative ale laturii subiective, care sunt scopul şi motivul
infracţiunii.
Motivul infracţiunii nu influenţează calificarea faptei incriminate la art. 217/6 CP al RM. El
trebuie însă luat în consideraţie la individualizarea pedepsei.
Diferenţa dintre motiv şi scop este marcată în mod tranşant de către G.Antoniu: „Scopul nu
se confundă cu motivul, deoarece el aparţine momentului finalizării actului, pe când motivul este
legat de momentul adoptării hotărârii”.
În contextul studiului asupra laturii subiective a infracţiunii prevazute la art. 217/6 CP al RM
prezintă interes pentru examinarea problemei eroarea de fapt care există cînd făptuitorul nu a
cunoscut sau a cunoscut greşit în momentul comiterii infracţiunii o împrejurare din realitatea
înconjuratoare de natură să confere faptei o anumită gravitate sau caracter penal. Capacitatea
psihică a făptuitorului nu a acţionat eficient, el nu şi-a dat seama de natura faptei sale, avînd o
imagine deformată a realităţii în momentul care a acţionat sau s-a abţinut de la acţiune.”
În doctrina penală, de asemenea, se vorbeşte despre eroarea asupra calităţilor speciale ale
victimei. În contextul temei analizate, despre calităţile speciale ale victimei este cazul să vorbim
în următoarea ipoteză:
- faţă de două sau mai multe persoane;
- faţă de un minor sau o persoană care se află în stare de neputinţă;
- cu bună ştiinţă faţă de un minor sau de o femeie gravidă ori profitînd de starea de
neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii,
handicapului fizic sau psihic ori altui factor.
Ca de exemplu, dacă făptuitorul a considerat eronat că introduce ilegal intenţionat în
organismul unei femei gravide, împotriva voinţei acesteea, substanţe narcotice, psihotrope sau
analoage ale acestora, atunci cele comise trebuie calificate conform art.27 şi lit. c) alin.(2) art.
217/6 CP al RM ‚şi nu conform alin.1) art.217/6 CP al RM.

24
 Considerăm că se poate vorbi şi de eroare asupra numărului de victime, dacă luăm în seamă
că la lit. a) alin. 2 art.217/6 CP al RM e stabilită circumstanţa agravantă „ faţă de două sau mai
multe persoane”. Astfel, dacă făptuitorul a considerat eronat că introduce ilegal intenţionat
substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora în organismul a două persoane,
împotriva voinţei acestora – dar în rezultat substanţele amintite au fost introduse în organismul
unei singure persoane sau nu au fost introduse în organismul nici unei persoane – atunci
calificarea trebuie făcută potrivit art.27 şi lit. a) alin.(2) art. 217/6 CP al RM.

Subiectul infracţiunii.
Într-o accepţiune mai simplă, subiect al infracţiunii este cel ce a comis infracţiunea. Însă
apare întrebarea cine poate comite infracţiunea? Un răspuns univoc la această întrebare încă nu a
fost dat în doctrina juridico-penală, din care cauză şi discuţiile cu privire la constituirea altor
subiecte, pe lîngă cel tradiţional şi indiscutabil – persoana fizică, în particular cea a entităţilor
colective, adică a persoanelor juridice-, sunt dintre cele mai actuale.
Legislaţia penală nu dă o definiţie concretă a subiectului infracţiunii, aceasta putînd fi doar
subînţeleasă din prevederile CP al RM.
Astfel, conform prevederilor art.21 CP al RM prin noţiunea de subiect al infracţiunii se
prezumă următoarele: sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în
momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
Subiect al infracţiunii este recunoscută persoana care a comis o faptă prevăzută de legea
penală şi care graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru această categorie
de subiect, este pasibilă de răspundere penală.20
Subiectul infracţiunii mai este definit în literatura de specialitate şi ca fiind persoana care
săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii.
Este necesar a menţiona că subiect al infracţiunii este recunoscută persoana care a comis o
faptă prevăzută de legea penală şi care, graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege
pentru această categorie de subiecţi, este pasibilă de răspundere penală.
Vîrsta este unul dintre semnele persoanei fizice pentru a putea fi privită în calitate de subiect
al infracţiunii
Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii, se cere ca în momentul comiterii faptei
ea să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al RM vîrsta de la care persoana devine
responsabilă penal este cea de 16 ani.
Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani, sunt pasibili de
răspundere penală numai pentru anumite categorii de infracţiuni şi cu condiţia săvîrşirii acestora
20
S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M. Grama „Drept penal. Partea generală”, V.I, Cartier juridic, Chişinău 2005,
pag.176;

25
în stare de responsabilitate.Legiuitorul a inclus în lista infracţiunilor care pot fi imputate unei
persoane începînd cu vîrsta de 14 ani faptele de o periculozitate sporită.
Dacă minorul a atins vîrsta răspunderii penale, dar în urma retardării în dezvoltarea sa psihică,
care nu este legată de o dereglare psihică, nu era capabilă în deplină măsură să conştientizeze
caracterul de fapt şi pericolul social al acţiunilor sau inacţiunilor sale sau să le conducă, el nu
poate fi tras la răspundere penală.
Responsabilitatea este cea de a doua facultate a persoanei fizice pentrua se putea constitui în
calitate de subiect al infracţiunii. Responsabilitatea este premisa necesară pentru constituirea
subiectului infracţiunii- persoana fizică- , precum şi pentru stabilirea vinovăţiei sale, tragerea la
răspundere penală şi pedeapsă.
Subiect al infracţiunilor săvârşite în sfera circulaţiei drogurilor, precursorilor,
etnobotanicelor și analogii acestora este persoana fizică responsabilă, care la momentul
comiterii infracţiunii, a atins, de regulă, vîrsta de 16 ani. Ca excepţie, vîrsta minimă a răspunderii
penale de 14 ani este stabilită pentru subiecţii infracţiunilor prevăzute la alin.(2) art.217/6 CP
RM.
Dintre condiţiile ce caracterizează subiectul infracţiunii analizate o atenţie mai mare trebuie
acordată responsabilităţii subiectului. Aceasta deoarece persoanele care săvîrşesc infracţiunile
prevăzute la art.217/6 CP RM sunt deseori consumatori de droguri. Deci, pot suferi de anumite
afecţiuni de natură psihică, legate mai ales de prejudicierea sferei volitive a psihicului. În
cazurile în care consumul sistematic de droguri a atins acel grad, cînd sunt sesizabile
modificările stabile ale psihicului, iar persoana şi-a pierdut capacitatea de a-şi dirija acţiunile,
expertiza o poate recunoaşte iresponsabilă.
De multe ori, asemenea afecţiuni nu exclud responsabilitatea, însă nu permit acestor persoane
să conştientizeze în deplină măsură caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi de a-şi manifesta
voinţa şi de a-şi dirija în mod plenar acţiunile. Considerăm că, în asemenea cazuri, trebuie să-şi
găsească aplicarea prevederile art.103 CP RM, în conformitate cu care faţă de narcomani se
aplică măsurile de constrângere cu caracter medical.
Concluzii
Consumul de droguri în prezent s-a răspîndit foarte mult cuprinzînd marea majoritate a
populaţiei. Tendinţele ascendente ale acestui fenomen reprezintă nu numai un îndemn la
reflecţie, ci şi un bun prilej de a identifica cele mai potrivite căi şi soluţii de prevenire şi
combatere a traficului ilicit şi a abuzului de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope.
Pentru Republica Moldova, fenomenul consumului de droguri a început să devină o problemă
socială o dată cu schimbările socio-politice din anii 1990, odată cu adoptarea de către Republica

26
Moldova a principiilor democratice şi cu limitarea controlului exercitat de către autoritatea
statală asupra libertăţilor individuale.
Principala categorie de populaţie vulnerabilă la consumul de droguri este, fără îndoială, cea
formată din tineri care este mult deschisă la nou, mai predispusă la noi experienţe, la risc.
Specialiştii din lume, inclusiv cei din Republica Moldova, califică grupa de vîrstă cea mai
afectată ca fiind cuprinsă între 20-24 ani, dar se impune necesitatea acordării unei atenţii sporită
şi segmentului de vîrstă de 15-19 ani.
În acest sens, ar fi recomandabil promovarea unei politici de iluminare a problemei drogurilor
în mediul copiilor şi al adolescenţilor, elucidînd cauzele interne şi externe care îi fac pe tineri să
încerce sau să consume curent droguri.
Printre cauzele cele mai răspîndite se menţionează: curiozitatea, tentaţia,”fructul oprit”, dorinţa
de senzaţii tari, lipsa de maturitate precum şi responsabilitate, problemele personale, necazurile,
disperarea, singurătatea, lipsa prietenilor, plictiseala, lipsa unor preocupări interesante,
teribilismul sau nevoia de a ieşi în evidenţă, posibilităţi financiare peste medie etc. Cauzele
interne, în colaborare cu cele externe, - anturajul, grupul de prieteni „dubioşi”, climatul familial
defavorabil, nivelul educaţional şi cultural redus, lipsa informaţiilor sau informaţii false despre
droguri, imitarea modelelor din filme, etc. – pun tinerii în situaţia de a încerca, iar mai târziu a
folosi substanţele narcotice distrugătoare de vieţi şi destine.
Prin reglementarea strictă a condiţiilor de deţinere substanţelor narcotice, psihotrope şi
analoagele acestora, fabricare, producere, extragere, vînzare a acestora, legiuitorul nu a făcut
decît să-i apere pe membrii societăţii de pericolul toxicomaniei prin folosirea abuzivă a acestora,
în alt scop decît cel medical.
Se susţine că abuzul ce s-a constatat a se face de foarte multe persoane cu substanţe numite
stupefiante aşa cum ar fi morfina, cocaina a căror efecte asemănătoare cu cele ale alcoolului,
determină tulburări în funcţiile fizice ale celor care le întrebuinţează punînd în discuţie
responsabilitatea lor penală, a atras atenţia psihiatrilor şi penaliştilor provocînd o adevărată
mişcare contra vînzării şi răspîndirii unor astfel de substanţe.
Datorită efectelor grave pe care le produce narcomania contra individului din punct de vedere
fizic şi psihic, ea constituie o plagă socială care a determinat comunitatea de a întreprinde măsuri
în vederea împiedicării proliferării ei.
Printre aceste măsuri se înscriu şi cele de ordin juridic prin care faptele de trafic de substanţe
narcotice, psihotrope şi analoagelor acestora sunt incriminate şi sancţionate cu pedepse privative
de libertate pe diferite termene, ele fiind considerate deosebit de periculoase.

27
 În asigurarea sănătăţii publice sunt interesaţi toţi membrii societăţii iar faptele prin care
aceasta este pusă în pericol sau efectiv vătămată, sunt deosebit de periculoase şi tratate ca atare
de justiţia penală.
Prevenirea infracţiunilor de circulaţie ilegală a substanţelor narcotice constituie o sarcină
socială importantă pentru soluţionarea căreia sunt necesare nu doar eforturile subdiviziunilor
Ministerului de Interne, dar şi a tuturor structurilor statale şi neguvernamentale implicate în
procesul prevenirii criminalităţii. Astfel, în scopul eficientizării acestui proces complex este
necesar de elaborat şi implementat o serie de măsuri educative, juridice şi de altă natură, ţinându-
se cont de factorii crminogeni, particularităţile personalităţii celor implicaţi în traficul ilicit de
droguri şi de motivaţia acţiunilor infracţionale ale acestora..

Bibliografie

Acte normative
1) Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la
29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 12.08.1994;
2) Codul penal al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
18.04.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.128-129/1012 din 13.09.2002;
3) Legea Republicii Moldova privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei (adoptată
de Parlamentul Republicii Moldova la 16.06.1993) // Monitorul Parlamentului Republicii
Moldova Nr.19 din 1993;
4) Legea Republicii Moldova cu privire la circulaţia substanţelor narcotice şi psihotrope şi a
precursorilor (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 06.05.1999) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova Nr.73-77/339 din 15.07.1999;

28
5) Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea tabelelor şi listelor substanţelor narcotice,
psihotrope şi a precursorilor acestora, supuse controlului nr.1088 din 05.10.2004 // Monitorul
Oficial al RM nr.186-188/1278 din 15.10.2004;
8) Convenţia asupra substanţelor psihotrope, adoptată la Viena la 21.02.1971 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 16.05.1995) // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte. Vol.8. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, p.181-213;
9) Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena
la 20.12.1988 (în vigoare pentru Republica Moldova din 16.05.1995) // Tratate internaţionale la
care Republica Moldova este parte. Vol.8. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1999, p.214-247;
10) Legea României n.339 din 29.11.2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi
preparatelor stupefiante şi psihotrope // Monitorul Oficial al Romţniei 2005, Nr.1095;

Hotarîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie

11) Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Despre practica
judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală”, nr.17 din 07.11.2005;
12) Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova ,, Cu privire la practica
judiciară de aplicare a legislaţiei penale ce reglementează circulaţia substanţelor narcotice,
psihotrope sau a analoagelor lor şi a precursorilor’’, nr.2 din 26.12.2011;

Izvoare doctrinare
13) S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M. Grama „Drept penal. Partea generală”, V.I, Cartier juridic,
Chişinău 2005;
14) J.Drăgan, Gh. Alecu, M. Ţipişcă „Elemente introductive în dreptul drogurilor”, Constanţa,
Dobrogea 2001,
15) Igor Hadîrcă ,,Problemele răspunderii penale pentru infracţiunile săvîrşite în sfera circulaţiei
substanţelor narcotice, psihotrope, a naloagelor și precursorilor acestora” Chișinău, 2007;

29