Sunteți pe pagina 1din 13

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

NATO

I. Elemente generale

 Tratatul Nord Atlantic


Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înfiinţată în aprilie 1949 prin
Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington. Tratatul
Atlanticului de Nord a instituit o alianţă de autoapărare colectivă, în conformitate cu articolul
51 al Cartei ONU.
 Scopurile Organizaţiei
Aşa cum se artă în preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează să
salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiile
democraţiei, ale libertăţii individuale şi statului de drept.
 Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o organizaţie interguvernamentală cu
personalitate juridică internaţională. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în
orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot
afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi
cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice
sau în afara sferei militare.
 Membri
Cei 29 membri actuali ai NATO sunt: Albania (din 2009), Belgia, Bulgaria (din 2004), Canada,
Croaţia (din 2009), Danemarca, Estonia (din 2004), Franţa, Germania (din 1955), Grecia (din
1952), Islanda, Italia, Letonia (din 2004), Lituania (din 2004), Luxemburg, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Spania (din 1982), Muntenegru (din 2017), Turcia (din 1952), Cehia (din 1999),
Polonia (din 1999), România (din 2004), Marea Britanie, Slovacia (din 2004), Slovenia (din
2004), Statele Unite ale Americii, Ungaria (din 1999).
In conformitate cu prevederile articolului 10 al Tratatului de la Washington, Alianţa rămâne
deschisă şi în viitor pentru aderarea altor ţări.
 Summit-uri NATO
De la fondarea NATO în 1949 şi până în prezent au fost organizate 28 de Summit-uri ale
Alianţei. Cel mai recent Summit a avut loc la Bruxelles, în Belgia (11-12 iulie 2018).
Următorul Summit (al 29-lea) va avea loc în Marea Britanie, la Londra, în decembrie 2019.
Summit-ul NATO de la Bucureşti (al 22-lea, 2-4 aprilie 2008) a reprezentat cel mai mare
summit NATO de până în prezent.

 Structura
1. Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. Fiecare stat
membru este reprezentat în Consiliul Nord-Atlantic de un reprezentant permanent, asistat de
o delegaţie naţională, alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite
comitete ale NATO.
2. Grupul de Planificare Nucleară - are aceeași autoritate ca și Consiliul Nord Atlantic, în
problematici legate de politicile nucleare.
3. Secretarul General este un funcţionar internaţional de rang înalt, numit de către guvernele
ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru
planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte al altor comitete
superioare ale NATO şi de şef executiv al NATO. Totodată, el este şi preşedintele Consiliului
pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană 1.
Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi
de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. Este responsabil de conducerea Secretariatului
Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în
comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media.
Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi are
sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului General.
Din octombrie 2014, Secretarul General NATO este norvegianul Jens Stoltenberg.
4. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai statelor membre şi serveşte
Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul
Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Comisia NATO-
Georgia şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca
personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe bază permanentă, abordând
o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţă şi pentru ţările Partenere. Sprijină
procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi
partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor
comitetelor NATO.
5. În mod similar, în scopul asistării Consiliului Nord-Atlantic, oferind consiliere în probleme
militare, ofiţeri superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari naţionali la NATO şi
cea de membri ai Comitetului Militar în sesiune permanentă.
6. Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi activitatea
sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea organismelor politice decizionale,
Comitetul Militar se întâlneşte regulat la nivel înalt şi anume, al şefilor de Stat major (CHOD).
Comitetul Militar (MC) este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri
considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său
rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare.
Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o
evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc
la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau
război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu
privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea
planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.
7. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din
Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT), sunt
răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a
problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază
şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari
cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice
şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi
comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului Militar

1
Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei) al Consiliului NATO-Rusia. De
asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.
şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor
lor.
8. Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau
amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul
Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi
recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului
Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

 Principii de funcţionare a Organizaţiei

Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. NAC se
reuneşte la nivel de ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la NATO), la nivel de
miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state sau guverne (Summit-uri). In
cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri şi consultări între statele
membre. Ca formă de asociere multinaţională şi interguvernamentală de state libere şi
independente, NATO nu are autorităţi supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii comune
independent de membrii săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate statele
membre. NATO poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de acord.

 Mod de finanţare

NATO este o organizaţie interguvernamentală căreia statele membre îi alocă resursele


de care are nevoie pentru funcţionarea de zi cu zi şi pentru a putea oferi mijloacele necesare
pentru consultare, adoptarea de decizii şi implementarea ulterioară a politicilor şi activităţilor
convenite. În plan militar, cu excepţia unui număr limitat de forţe permanente şi centre, marea
majoritate a forţelor şi activelor militare aparţinând ţărilor membre NATO rămân sub comandă şi
control naţional, până în momentul în care unele sau toate, în funcţie de ţara care le deţine, pot
fi alocate Alianţei pentru misiuni militare specifice. Forţele statelor NATO care au contribuit la
Forţa de stabilizare pe care Alianţa a condus-o în Bosnia-Herţegovina (SFOR) şi la Forţa din
Kosovo (KFOR) au fost, astfel, trecute temporar sub autoritatea Alianţei în scopul îndeplinirii
mandatelor acesteia, dar sunt pregătite, înzestrate, întreţinute şi finanţate din bugetele
individuale de apărare ale ţărilor membre.
Ca regulă generală, toate statele membre participă la cheltuielile acceptate pentru
finanţarea comună. Astfel, toate statele membre contribuie la finanţarea cheltuielilor
Secretariatului internaţional, Statului major militar internaţional şi agenţiilor Comitetului militar,
precum şi în cadrul elementelor de finanţare comună ale operaţiunilor de sprijinire a păcii şi ale
activităţilor Parteneriatului pentru pace.
Cu ocazia Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, s-a convenit ca pentru contribuţiile
financiare ale noilor membri ai Alianţei să se utilizeze criteriul PNB exprimat în unităţi putere
de cumpărare, aplicat, de asemenea, parţial şi pentru Polonia, Ungaria şi Cehia.
Pe baza acestui criteriu, cota procentuală, stabilită de structurile financiare aliate, care
revine României pentru bugetul civil al Alianţei este de 1,1384%.

II. Obiectivele şi funcţiile NATO

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor
săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile
Cartei ONU. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza
legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în conformitate cu Articolul 51 al Cartei ONU,
care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei păci juste şi
durabile în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în
conformitate cu dreptul internaţional. Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un
angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea
securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt principii care statuează implicarea tuturor
Aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor ameninţări la
adresa securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de
securitate naţională printr-un efort colectiv.
În 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversaţi 60 de ani
de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice. Aniversarea a reprezentat pentru NATO şi un moment
pentru definirea obiectivelor viitoare, ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.
La Summit-ul NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, şefii de stat şi de guvern au
adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile principale de
acţiune ale Alianţei Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Documentul defineşte trei sarcini
fundamentale ale Alianţei:
- apărarea colectivă;
- gestionarea crizelor;
- securitatea prin cooperare.
La Summit-ul NATO de la Chicago, din mai 2012, şefii de stat şi de guvern au dezbătut
teme legate de evoluţii de actualitate, precum primăvara arabă, situaţia din Libia, criza
financiară globală, tranziţia din Afganistan şi sistemul apărării antirachetă din Europa.
La Summit-ul NATO de la Newport, din septembrie 2014, a fost adoptat răspunsul Alianţei
la provocările din vecinătatea estică, respectiv ca urmare a anexării ilegale a peninsulei
Crimeea de către Federaţia Rusă şi a acţiunilor agresive ale acesteia împotriva Ucrainei.
Răspunsul Aliat, materializat în Planul de Acţiune al NATO pentru creşterea capacităţii
operaţionale (Readiness Action Plan), vizează asigurarea Aliaţilor Estici faţă de riscurile de pe
flancul estic, dar şi adaptarea pe termen lung a Alianţei la provocările de securitate din estul şi
sudul NATO.
La Summit-ul NATO de la Varșovia din iulie 2016, s-a hotărât creșterea prezenței militare
pe flancul estic al NATO, fiind decisă o prezență înaintată întărită în partea de nord a flancului
și o prezență înaintată adaptată în partea de sud a acestuia, precum și continuare misiunilor
din Afganistan cel puțin până în anul 2020. De asemenea, ciberspațiul a fost recunoscut ca un
nou domeniu operațional, iar parteneriatul NATO-UE a fost dezvoltat printr-o cooperare sporită.
Summit-ul NATO de la Bruxelles din iulie 2018 a marcat consolidarea deciziilor strategice
adoptate de șefii de stat și de guvern la Summiturile precedente de la Varșovia în anul 2016 și,
respectiv, din Țara Galilor în anul 2014. În centrul dezbaterilor au fost postura de apărare și
descurajare a Alianței, proiectarea stabilității în vecinătatea NATO și combaterea terorismului,
respectiv politica aliată față de Rusia și consolidarea cooperării NATO cu Uniunea Europeană.
România și-a consolidat, și cu acest prilej, profilul de stat aliat care contribuie eficient la
asigurarea securității în regiune, dar și dincolo de aceasta. Rezultatele Summitului au
reconfirmat că statul român și-a atins obiectivele strategice fixate.
III. Misiunile şi principiile fundamentale ale Alianţei
a. Apărarea colectivă
Ţările membre NATO îşi vor asigura întotdeauna asistenţă în mod reciproc în cazul unui
atac îndreptat împotriva lor, conform prevederilor Articolului 5 al Tratatului de la
Washington, considerând un atac împotriva unuia dintre ele drept un atac împotriva
tuturor. Acest angajament rămâne ferm. NATO va descuraja orice ameninţare cu forţa şi va
asigura apărarea membrilor săi, inclusiv împotriva oricăror provocări de securitate emergente,
atunci când acestea pun în pericol securitatea fundamentală a oricărui Aliat în mod individual
sau a Alianţei ca întreg.
Sistemul colectiv de apărare este şi va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este
cunoscut faptul că, pentru menţinerea securităţii statelor membre, este esenţial ca NATO să
acţioneze şi în afara graniţelor sale, pentru a răspunde ameninţărilor acolo unde acestea apar,
contribuind astfel la crearea unui mediu internaţional mai sigur de care beneficiază inclusiv
statele membre.
Planul de acţiune pentru realizarea capacităţii operaţionale a Alianţei (Readiness Action
Plan/RAP) prevede, în esenţă, o serie de măsuri concrete pe termen lung pentru ca NATO să
răspundă consistent şi eficient la ameninţările ce provin din vecinătatea imediată.
Constituirea unei Forţe de Reacţie Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force),
capabilă să se deplaseze în termen foarte scurt acolo unde este nevoie, va consolida apărarea
Aliaţilor. România găzduiește astfel de elemente de comandă, control şi sprijin pentru Forţa de
Reacţie Rapidă.
b. Gestionarea crizelor
NATO deţine un set solid şi unic de capabilităţi politice şi militare pentru a aborda întregul
spectru al crizelor – înainte de producerea, pe timpul desfăşurării şi după încheierea acestora.
NATO va întrebuinţa în mod activ un mix corespunzător de instrumente politice şi militare
pentru a putea: să gestioneze crizele care afectează securitatea Alianţei înainte ca acestea să
escaladeze şi să devină conflicte; să pună capăt conflictelor în curs de desfăşurare, atunci
când acestea afectează securitatea Alianţei; să consolideze stabilitatea în perioada post-
conflict.
c. Securitatea prin cooperare
NATO se va preocupa în mod activ pentru întărirea securităţii mondiale prin: intermediul
parteneriatelor cu alte ţări şi organizaţii internaţionale relevante; asigurarea unei contribuţii
active în domeniul controlului armamentelor, neproliferării şi dezarmării; menţinerea deschiderii
în privinţa aderării la NATO a tuturor democraţiilor europene care îndeplinesc standardele
Alianţei.

IV. Parteneriate

NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din
zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a
capacităţii de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este îndreptată către întărirea
securităţii tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la rezolvarea diviziunilor care ar putea genera
conflicte. Principalele instrumente ale acestei politici sunt, în prezent, Consiliul
Parteneriatului Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean şi Iniţiativa de la Istanbul.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic
Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO şi state din
Europa Centrală şi de Est.
La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul – cadru al
Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), după lansarea lui de către
NATO la 10 ianuarie 1994. Parteneriatul reglementează relaţia Alianţei cu 22 de state din
Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi
securităţii euro-atlantice prin cooperare şi dialog între statele participante.
Dialogul Mediteranean (DM)
La Summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern din
statele membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi extins pentru
Dialogul Mediteranean (DM).
După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la Istanbul
referitoare la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două procese sunt
complementare, progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în paralel şi în spiritul
unei strânse cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.
Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI)
ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. SUA au fost
motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale mai largi de transformare a
regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea de securitate a acestei strategii şi
constituie începutul unui demers ambiţios, dar dificil, de construire a unui parteneriat al NATO
cu state din această regiune.
Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma militară
(consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii (participarea statelor din GME la
exerciţii NATO şi la programe educaţionale); Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb
de informaţii şi cooperare în domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de
armele de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în
conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane); Urgenţele
civile.
Consiliul NATO – Rusia (NRC)
Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la
Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al
relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Potrivit acordului NRC, toate
aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi terorismul,
misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.
Cei 29 de aliați individuali și Rusia sunt parteneri egali în NRC - în loc să se întâlnească în
format bilateral "NATO + 1", așa cum era practica în cadrul Consiliului Mixt Permanent
-predecesorul NRC.
Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată,
asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de
securitate în zona Euro-Atlantică.
Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a
viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian,
proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare
nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.
Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării
civile și militare cu Rusia.
În cadrul Summit-ului de la Varșovia din 2016, liderii Alianței și-au reiterat îngrijorarea față
de acțiunile și politicile Rusiei, în special în zona Mării Baltice și a Mării Negre, dar și prin
sprijinul acordat regimului din Siria.

V. Procesul de extindere a Alianţei

Conceptul Strategic NATO, adoptat la Summit-ul de la Lisabona, în noiembrie 2010, a


reafirmat angajamentul faţă de politica „uşile deschise” pentru orice ţară europeană într-o
poziţie să-şi asume angajamentele şi obligaţiile de membru, şi să contribuie la securitatea în
spaţiul euro-atlantic. România a fost, încă de la început, printre cei mai importanţi promotori ai
procesului de extindere, ai politicii uşilor deschise, accentuând în acelaşi timp că NATO nu
este numai o Alianţă militară, ci şi o comunitate de valori, gata să-i includă pe cei care le
împărtăşesc. Apartenenţa la valorile euro-atlantice facilitează transformările democratice,
consolidează statul de drept şi conduce către progres economic şi social.

VI. Parteneriatul NATO - UE


NATO acordă o importanţă deosebită relaţiilor sale cu Uniunea Europeană, care îşi
dezvoltă propria Politică Externă şi de Securitate Comună. NATO doreşte stabilirea unui
parteneriat solid cu Uniunea Europeană, nu numai la nivel de cooperare militară în zone de
interes comun, dar şi la nivelul dialogului politic.
În dezvoltarea acestui parteneriat se va avea în vedere evitarea eventualelor dublări ale
acţiunilor celor două organizaţii. România susţine necesitatea unei reflecţii ample în raport cu
ameninţările care provin în special din vecinătatea estică, cu atitudini pro-active ale NATO şi
UE, prin sporirea sinergiilor între cele două organizaţii şi cooptarea partenerilor interesaţi în
acest proces.
Parteneriatul NATO-UE a fost dus la un nou nivel în cadrul Summit-ului de la Varșovia din
2016, prin sporirea cooperării în mai multe domenii, inclusiv în cel al securității maritime.
Totodată, Summit-ului NATO de la Bruxelles din 2018 a oferit participanților ocazia de a trece
în revistă cooperarea UE-NATO. În acest sens, cele 2 organizații internaționale au semnat o
nouă declarație comună înaintea Summitului, la 10 iulie 2018.

VII. Abordarea noilor tipuri de ameninţări


Cu toate că operaţiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activităţii NATO în prezent,
Alianţa Nord-Atlantică este preocupată şi de contracararea noilor tipuri de ameninţări precum:
proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, riscurile la adresa securităţii energetice
sau atacurile cibernetice, recunoscute în mod expres ca o amenințare la Summit-ul de la
Varșovia din 2016. Aceste tipuri de ameninţări sunt complexe şi au atât o dimensiune civilă,
cât şi una militară. De aceea, NATO nu doreşte să deţină un monopol în ceea ce priveşte
contracararea acestora, ci îşi aduce o contribuţie proprie de substanţă la răspunsul comun în
faţa acestor ameninţări.
În faţa acestor ameninţări imprevizibile, NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie
să anticipeze provocările şi să folosească resursele politice şi militare de care dispune, pentru
ca, în cooperare cu partenerii săi, să poată reduce cât de mult posibil nivelul riscului.

VI. Elemente de actualitate


A. Consiliul NATO – Rusia (NRC)
Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la
Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator
al relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un
cadru de cooperare la nivel „29+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic
NATO-Rusia, deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit
acordului NRC, toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington,
cum ar fi terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.
Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată,
asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil
de securitate în zona Euro-Atlantică.
Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a
viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian,
proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare
nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.
Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea
cooperării cu Rusia. Cu prilejul Summit-ului din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014),
şefii de stat şi guvern au condamnat ferm Rusia pentru acţiunile sale împotriva Ucrainei,
reafirmând politica de nerecunoaştere a anexării ilegale a peninsulei Crimeea. S-a hotărât
continuarea suspendării cooperării NATO-Rusia, atât pe linie civilă, cât şi militară,
considerându-se că evoluţiile nu sunt compatibile cu o relaţie de parteneriat, la care NATO
a contribuit semnificativ în ultimii ani.
Aceste condamnări și îngrijorări au fost reiterate de către liderii Alianței în cadrul
Summit-ului de la Varșovia (2016), Rusia fiind acuzată de „acțiuni și politici
destabilizatoare” în Crimeea, Ucraina de Est, Marea Baltică, Marea Neagră, Siria,
Mediterana de Est.
În cadrul aceluiași Summit, Alianța s-a declarat deschisă pentru un dialog politic
periodic, concentrat și semnificativ cu Rusia pe baza reciprocității. În acest sens, în 2016
au avut loc trei întâlniri ale Consiliului NATO-Rusia, trei în 2017; două în 2018; și până în
prezent unul în 2019. Aceste întâlniri au confirmat rolul important al Consiliului NATO-
Rusia în calitatea sa de forum de dialog și schimb de informații, cu obiectivul reducerii
neînțelegerilor și creșterii predictibilității.

B. Summit-ul NATO din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014)


Summit-ul NATO a fost găzduit de către Marea Britanie, în perioada 4-5 septembrie
2014. Evenimentul s-a desfăşurat într-o perioadă marcată de evoluţii relevante pentru
securitatea globală: de la criza ruso-ucraineană la evoluţiile din Orientul Mijlociu şi Nordul
Africii. Summit-ul din Marea Britanie a avut o relevanţă aparte pentru România, în contextul
împlinirii, în 2014, a 10 ani de la aderarea ţării noastre la NATO.
Cu acest prilej, Alianţa Nord-Atlantică a reconfirmat angajamentul de a oferi un răspuns
credibil şi eficient provocărilor curente ale mediului de securitate internaţional, în special
din vecinătatea estică. Consolidarea apărării colective a NATO în vederea transmiterii unui
semnal puternic de descurajare a oricăror tentative de a testa solidaritatea Aliată în
contextul actual de securitate a reprezentat un rezultat major al Summit-ului din Marea
Britanie. Capacitatea de apărare a NATO a fost întărită prin adoptarea Planului de acţiune
pentru realizarea capacităţii operaţionale a Alianţei (Readiness Action Plan/RAP), fiind
astfel convenită prezenţa NATO pe teritoriul Aliaţilor estici, inclusiv România. Relaţia
transatlantică a beneficiat, de asemenea, de o atenţie aparte cu prilejul reuniunii la vârf din
septembrie 2014, fiind adoptată o Declaraţie în acest sens, care reafirmă ataşamentul
Americii de Nord şi Europei pentru asigurarea securităţii euro-atlantice.
Totodată, reuniunea a fost şi una de evaluare a capacităţii NATO de a acţiona ca
actor de prim rang pe scena internaţională.
De asemenea, a existat interesul Aliat pentru menţinerea angajamentului NATO faţă de
politica uşilor deschise şi pentru transmiterea unui mesaj de susţinere a eforturilor
statelor candidate.
Cu ocazia Summit-ului NATO din Marea Britanie a avut loc o discuţie aprofundată cu
privire la viitorul raporturilor NATO-Rusia, precum şi o reuniune a Comisiei NATO-
Ucraina la nivel de şefi de stat şi de guvern. De asemenea, Alianţa a abordat la Summit
inclusiv angajamentul său în Afganistan după încheierea misiunii ISAF la sfârşitul lui 2014.

C. Summit-ul NATO din Varșovia (8-9 iulie 2016)


Al 27-lea Summit NATO a fost găzduit de către Polonia, în perioada 8-9 iulie 2016.
Într-un context global de securitate divers și imprezibil, NATO a anunțat intenția de a
continua lupta împotriva amenințărilor reprezentate de terorism și al grupării Stat
Islamic în cadrul Coaliției Globale, fiind condamnate în mod expres actele săvârșite atât pe
teritoriul european, cât și pe cel din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord.
Alianța și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la acțiunile și politicile
destabilizatoare ale Rusiei în diverse zone (Marea Baltică, Marea Neagră, Crimeea,
Ucraina de Est, Siria), precum și cu privire la incidentele grave ce continuă să se producă
în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord (îndeosebi în Siria, Irak și Libia).
Liderii NATO au încurajat Statele Membre să continue eforturile pentru finanțarea Alianței
prin alocarea a 2% din PIB. S-a discutat despre îmbunătățirea, adaptarea și dezvoltarea
Planului de acțiune pentru realizarea capacității operaționale a Alianței (Readiness Action
Plan) și sporirea prezenței Alianței în Țările Baltice și în Polonia, precum și în regiunea
Mării Negre (prin discutarea unei inițiative a României de stabilire a unei brigade-cadru
multinaționale).
A fost recunoscută în mod expres amenințarea reprezentată de atacurile cibernetice la
adresa securității internaționale, iar Alianța și-a reiterat de asemenea susținerea privind
misiunea Resolute Support din Afganistan, Forța NATO din Kosovo (KFOR), operațiunile
de combatere a pirateriei în Oceanul Indian, parteneriatul cu Irak, Libia, Iordania, Serbia,
Georgia, dar și cu instituții precum Uniunea Europeană, OSCE și Uniunea Africană.

D. Summit-ul NATO de la Bruxelles (10-12 iulie 2018)


Documentele publice rezultate în urma reuniunii la nivel înalt - Declarația finală a
Summitului și Declarația privind securitatea transatlantică -, precum și deciziile care au fost
adoptate de liderii Aliați, conturează consistent valoarea de reper important al
Summitului din 2018 pentru procesul de adaptare a Alianței la realitățile mediului
actual de securitate.
Marea Neagră a beneficiat de vizibilitate în cadrul acestui Summit, inclusiv prin
menționarea sa repetată în documentele și deciziile aliate, ceea ce reconfirmă importanța
sa strategică pentru Alianță. De asemenea, NATO a reiterat angajamentul pentru
consolidarea dialogului politic și a cooperării practice cu Georgia și Ucraina- doi
parteneri importanți în acest proces.
Direcțiile strategice de acțiune adoptate vizează ca NATO să aibă o postură de
descurajare și apărare solidă și credibilă, să fie în măsură să gestioneze eficient
apărarea spațiului euroatlantic, printr-o abordare omnidirecțională. De asemenea, aceste
decizii au în vedere întărirea capacității de reacție a forțelor aliate și un nivel superior de
libertate de mișcare al acestora, astfel încât NATO să fie în măsură să răspundă eficient
oricărei potențiale situații sau acțiuni ostile din exteriorul Alianței.
Totodată, a fost aprobată noua Structură de comandă și control a NATO - mai flexibilă,
adaptată realităților strategice. În forma sa revizuită, ea va putea să acopere mai bine
nevoile specifice regionale și cele de ansamblu pentru o mai bună conducere a apărării
întregului spațiu euroatlantic.

E. Operațiuni în desfășurare
În prezent, NATO, în realizarea activităților de menținere a păcii și securității mondiale,
desfășoară următoarele operațiuni:
 Afganistan: misiunea Resolute Support (din 2015), reprezentată de oferirea de
antrenament, consultanță și sprijin forțelor și instituțiilor de securitate afgane; implică
peste 13.000 de persoane și reprezintă principala operațiune prezentă a Alianței
 Kosovo: misiunea KFOR (din 1999), implică aproximativ 4.500 de trupe NATO și
partenere ce continuă să fie prezente în Kosovo pentru derularea de operațiuni de
securitate
 Marea Mediterană: operațiunea Sea Guardian (din 2016), o operațiune maritimă
flexibilă ce derulează în prezent activități de cunoaștere a situației maritime, contra-
terorism maritim și sprijin
 Uniunea Africană: aceasta continuă să fie sprijinită de către NATO în diverse
domenii, inclusiv prin oferirea de antrenament Forțelor Africane de Rezervă (African
Standby Force)
 Securitate aeriană: detectarea, urmărirea și identificarea violărilor și încălcărilor
spațiului aerian; aeronave suplimentare au fost trimise în regiunea Baltică și în
Turcia (la solicitarea aliaților săi).
TRATATUL NORD-ATLANTIC

Washington DC, 4 aprilie 1949


Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele.
Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor popoarelor pe
care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii.
Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să îşi
unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii.
Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:
ARTICOLUL 1
Părţile se angajează, conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace
paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă atingere
păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile internaţionale la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor
Unite.
ARTICOLUL 2
Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin
consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza
cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi
bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor
încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.
ARTICOLUL 3
Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin
intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta
capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat.
ARTICOLUL 4
Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este
ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi.
ARTICOLUL 5
Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în
America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca,
dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare
individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea
sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a
oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi
menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate
imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va
adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 62
În scopul aplicării Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre Părţi se
consideră că include un atac armat:

2
Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea
Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 1951
• pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale
Franţei3, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia pe teritoriul oricărei Părţi în
Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau pe
insulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul Cancerului;
• asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau deasupra
acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre Părţi
erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona
nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului.
ARTICOLUL 7
Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile care
decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau responsabilitatea principală a
Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 8
Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat
între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile
prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict
cu acest Tratat.
ARTICOLUL 9
Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căruia fiecare va fi reprezentată în procesul
de analiză a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi astfel
organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va constitui
atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al
apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5.
ARTICOLUL 10
Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în
poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice, să
adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii la
guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale
Americii va notifica fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document de aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu
regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând la
guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legătură cu
fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va
depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei,
Franţei,
Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte
State, la data depunerii ratificărilor lor4.
ARTICOLUL 12
După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară, Părţile, la cererea
oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii care
la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltarea
de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 13
După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din
cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite ale
Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea fiecărei astfel de
notificări de denunţare.
3
La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte fostele departamente algeriene ale Franţei,
clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962.
4
Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor statelor semnatare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi
depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi
transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.