1.

CONCEPTE ŞI ABORDĂRI TEORETICE ASUPRA

ECONOMIEI MEDIULUI

OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.
Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii şi
al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor create prin
activitatea umană, care în, strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină
condiţiile. de viată şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia
mediului este concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic, conservarea şi
ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale ale ţării, asigurarea unor
condiţii de viaţă şi activitatea tot mai bună pentru generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru
protecţia mediului a devenit o preocupare a tuturor sistemelor sociale şi a tuturor
subsistemelor sale.
Protecţia mediului natural presupune:
 cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi
sistemele naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai depărtate (pe termen
scurt sau lung ale acestor interacţiuni;
 utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent
de originea lor;
 prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de om, cât şi
a celei determinată de cauze naturale;
 armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă durată şi
permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a factorilor naturali de mediu: aer,
apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii si monumente ale naturii, peisaj.
Pentru realizarea acestor obiective ale protecţiei mediului este necesar ca toate
proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea atentă a implicaţiilor ecologice şi a
consecinţelor în acest domeniu ale fiecărei variante de dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu
grijă a contradicţiilor pe care le pot provoca acestea, stabilind modalităţile cele mai eficiente
de soluţionare a acestor contradicţii.
În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să se ţină seama de
priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia, ameliorarea, conservarea mediului
natural, cer eforturi însemnate atât pe plan ştiinţific, tehnic, economic, financiar și cultural-
educativ, cât şi o mare unitate de voinţă si acţiune din partea tuturor membrilor societăţii.
Efortul trebuie să stea la baza principiului raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de vedere
economic, cât şi ecologico-tehnic. Programele de protecţia mediului se pot organiza şi realiza
eficient numai pe baza unui plan de ansamblu care include priorităţile decurgând din
integrarea informaţiei ştiinţifice, tehnice, economice şi sociale, proiectând şi măsurând
influentele asupra tuturor resurselor.
Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a mediului, oferă
economistului posibilităţi de:
- îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie, reproducţie şi a
creşterii economice;
- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de colaborare şi
cooperare internaţională.
Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect îl
constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a intereselor
imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi permanent al societăţii
omeneşti, în condiţiile maximizării efortului depus pentru gestionarea sa.
Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de perspectiva
timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii cât şi ecologistului abuziv,
care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează din punct de vedere al protejării omului, al
existenţei şi progresului umanităţii.
Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi armonizeze
interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu gestionarea raţională şi prudentă a
mediului natural.
Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi a nevoii
stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii economice, ca şi a
instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei dezvoltări. Această viziune porneşte de la
faptul că omul nu s-a dezvoltat în sfera legilor, care guvernează viata, ci ca orice fiinţă de pe
pământ, s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar modul în care
acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.
Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au devenit în zilele
noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de marile pericole pe care le generează un
anumit fel de desfăşurare a activităţii economice şi le adresează ei însăşi.
Semnalul de alarmă l-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extins continuu în
rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi guvernelor. Ştiinţele au început
cercetarea fenomenelor de protecţie a mediului, de depistare a cauzelor, de măsurare a
efectelor şi de căutare a soluţiilor. Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute
probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea societăţii,
Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii şi sens
al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca sistem geofizic şi biochimic
organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu şi suport al vieţii, inclusiv al omului ca
fiinţă socială. Mediul constituie, în acelaşi timp, baza de resurse minerale şi energetice, de
resurse vegetale şi animale, iar deteriorarea acestora echivalează cu însăşi subminarea bazelor
dezvoltării economiei mondiale. Mediul ambiant constituie, de asemenea, suportul vieţii şi
sursa tuturor bunurilor de care avem nevoie.
El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi de muncă
pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii.
Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic, dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale, asigurarea unor
condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci de organizarea
socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un mijloc de a dobândi bogăţii care
satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care guvernează natura. Rezultatul final este criza
mediului ambiant, o criză a supravieţuirii, "Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm cum să
restituim naturii bogăţia împrumutată de la ea" (Barry Commener),
Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi l-a clădit pe suprafaţa pământului, planeta
noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ, trebuie să se încadreze în ecosferă, căci
altfel, piere. Criza mediului e un semn că legătura fin cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei, a
început să se macine, interacţiunile dinamice care sunt întregul, încep şi ele să cedeze şi pe
alocuri să dispară.
În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile biologice ale unui
animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile bacteriene hrănesc lumea vegetală,
animalele consumă plantele etc.
 Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în sfera tehnici, când
maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B, după folosire, este aruncat,
nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru producţie sau pentru cel care l-a folosit.
Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a ecosferei. Noi am
distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele lui cicluri în fenomene liniare, artificiale,
create de om: petrol – distilare – ardere - motoare – energie – gaze nocive - aer poluat.
Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor uzate, grămezilor
de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia ţesătura ecologică ce susţine de
milioane de ani viaţa pe pământ.

RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A EXISTENŢEI ŞI

DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci ca orice
vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă, dar gradul de
influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere economic condiţiile naturale
(mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;
 avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea solului, apa,
aerul, flora, fauna);
 avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si
nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene, hidraulice, aburului,
electricităţii.
Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un rol esenţial încă
de la începuturile civilizaţiei.
A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului de utilizare a
lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să primească o importanţă covârşitoare.
Întreaga mişcare este indisolubil legată de dezvoltarea istorică a producţiei, de muncă.
Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează, reglementează şi
prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el şi natură, munca presupune atât
unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta dintre el şi aceasta, deci contradicţia dintre ei.
Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea şi transformarea
naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi desigur numai pe măsura
cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a respectării acestora. Contradicţia dintre om şi
natură străbate întreaga existenţă a omenirii, constituind o parte componentă de cea mai mare
importanţă a istoriei omenirii.
Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice complexe.
Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în interacţiune şi legate de
un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată şi autoreglabilă) şi biotop, exprimând
relaţiile indisolubile dintre organismele vii şi factorii abiotici-constă în interacţiunea dintre
comunitatea biotică şi mediul fizic ce este necesar existenţei şi dezvoltării, în relaţia dintre
organismele vii şi mediul lor de viaţă. Toate elementele fizice ale mediului natural
influenţează organismele vii iar acestea exercită la rândul lor o anumită influenţă asupra
elementelor mediului.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de componente vii,
fiecare având o funcţie specială.
Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe nutritive din sol, prin
fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de carbon, aminoacizi) şi o transformă în
energie chimică înmagazinată în moleculele produselor care au fost sintetizate.
 Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte vieţuitoare de pe
Terra, inclusiv a omului.
Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele vegetale şi
animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământului componentele chimice ale
acestuia.
Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic. Energia solară ajunge pe
pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia forma energiei chimice, materiilor organice de lungă
durată sau materiilor organice moarte, dar apărute de prin procese complexe de descompunere
şi formând acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze naturale, petrol, cărbune etc.
În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade sau pieri, în
funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele necesare vieţii.
Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale, proporţiile modificărilor
mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu prezinte un pericol atâta timp cât nu
deteriorează echilibrul ecologic al biosferei.
Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările produse de om
în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să permită de fiecare dată restabilirea in
timp util a unui nou echilibru ecologic. Omul nu poate să scape din vedere posibilităţile noi de
adaptare a biosferei în dependenţă de intervenţia omului.
Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de unde nu mai
este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube imense, pot frâna sau împiedica
dezvoltarea economică şi socială, punând în pericol chiar existenţa.
Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu trebuie să uite că el
face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură cu ele, cerinţele echilibrului ecologic
dinamic.
Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea cu grijă,
raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea exigenţelor echilibrului
ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii economice.
Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului ecologic dinamic,
fără de care se îngustează condiţiile de bază ale desfăşurării ei.
Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a consecinţelor imediate şi
directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de intervenţie a omului în mediul natural.
Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determină varietatea şi
complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Omul se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu înseamnă
depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei mai eficientă în interesul lor.
Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei omului de resursele
naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale asupra naturii.
 2. DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI PROTECŢIA NATURII

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existenţa
lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a întregului înveliş viu al planetei. Dar, dacă
evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează doar acţiunii unor legi, biologice, în procesul
apariţiei şi evoluţiei speciei umane acţionează, pe lângă legi biologice, o nouă categorie de
legi: legile sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Acest proces a permis
confecţionarea uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a determinat transformarea
radicală a raporturilor omului cu propriul său mediu (comparativ cu alte specii) conferindu-i o
serie de trăsături ecologice cu totul noi. Compararea unora din aceste trăsături cu ale altor
specii apare ca deosebit de semnificativă pentru înţelegerea relaţiilor omului cu natura.
Omul a devenit specia dominantă în natură. Prin numărul său şi mai ales prin
stăpânirea ştiinţei şi a tehnologiei, el transformă mediul adaptându-l la nevoile sale, în timp ce
la celelalte specii procesul este invers, speciile se transforma adaptându-se la mediu. În acelaşi
timp însă, omul rămâne o parte componentă (un subsistem) al ecosferei. Ca atare, modificările
unor trăsături ale ecosferei determinate de om, până la urmă se reflectă şi asupra lui însuşi.
Această poziţie, în cadrul ecosferei, implică alte trăsături ecologice ale speciei umane. Astfel
în timp ce orice specie este localizată geografic şi ecologic în anumite ecosisteme în afara
cărora nu pot exista, omul nu este legat de un anume ecosistem, ci este răspândit în întreaga
ecosferă.
Acţiunea oricărei specii asupra mediului său - ca extindere şi intensitate, este limitată
de cadrul ecosistemului şi este controlată în mod automat prin necesitatea coexistenţei cu alte
specii, precum şi prin mecanisme ecologice. În cazul omului, această acţiune este practic
nelimitată şi necontrolată, iar prin intensitatea şi amploarea ei a ajuns să echivaleze cele mai
impresionante forţe la nivel planetar.
Multe mecanisme de autocontrol nu mai funcţionează la specia umană deoarece şi-au
pierdut rolul lor adaptiv, selecţia naturală fiind în mare măsură înlocuită prin factori sociali. În
primul loc trebuie menţionată înmulţirea necontrolată care prin corelaţie duce la accelerarea
creşterii necesităţilor şi a tuturor activităţilor umane.
Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele activităţii sale sunt
eliminate din mediul în care trăieşte ceea ce practic se realizează prin utilizarea acestora ca
sursă de hrană pentru alte specii. Ca urmare procesele din ecosistemele naturale au un
pregnant caracter ciclic. Spre deosebire de aceasta situaţie, deşeurile activităţii umane se
acumulează în mare măsură, neputând fi reintroduse în ritmul în care sunt produse.
Într-o anumită privinţă însă, acţiunea omului asupra naturii se aseamănă cu a celorlalte
specii: este aproape la fel de inconştientă. Se ştie că pentru a avea dreptul să opereze un om,
viitorul medic trebuie să studieze ani de zile anatomia normală şi patologică, fiziologică,
fiziopatologia, ca şi multe alte discipline legate de cunoaşterea structurii şi modului de
funcţionare a organismului uman. În acelaşi timp oamenii intervin brutal în structura şi
funcţionarea "organismului" mult mai complex, delicat şi fragil al naturii, cunoscând mai
nimic despre anatomia şi fiziologia lui. Rezultatul tuturor acestor acţiuni, care determină o
influenţă tot mai puternică a omului asupra întregii ecosfere, constituie situaţia de criză care a
apărut în relaţiile omului cu ecosfera din care face parte.
Esenţa acestei crize constă în deosebirea care există între strategia ecosisistemelor
naturale şi cea a omului.
Strategia sistemelor ecologice constă în maximizarea intrărilor de energie în sistem,
realizată prin creşterea diversităţii şi de aici a stabilităţii sistemului faţă de factorii
perturbatori. Dar menţinerea acestor parametrii la valori ridicate implică mari cheltuieli de
energie. De aceea un ecosistem matur, evoluat, cheltuieşte aproape tot ce produce, iar
producţia unui asemenea ecosistem tinde câtre zero, ceea ce evident, contravine intereselor
imediate ale omului. Trebuie subliniat însă că stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă nu
numai menţinerea structurii şi a modului de funcţionare a biocenozei ci şi a condiţiilor
abiotice stabilitatea climei, a structurii şi a compoziţie solului, a regimului hidrologic, deci a
condiţiilor generale de viaţă.
Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii umane, în dezvoltarea.
ei accelerată, constă în realizarea unei maxime productivităţi a ecosistemelor împreună cu
exploatarea tot mai intensă şi extinsă a resurselor naturale biologice şi nebiologice, pentru
satisfacerea intereselor imediate. Realizarea acestor tendinţe face ca intervenţiile omului în
echilibrele sensibile şi fragile ale naturii să submineze existenţa normală şi supravieţuirea
multor specii, care dispar sub ochii noştri, ca şi altor resurse nebiologice, de asemenea, insă şi
perspectivele dezvoltării economiei şi chiar a existentei speciei umane.

3. RESURSE NATURALE

CONCEPT ŞI CLASIFICARE

Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului de mediul
natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în natură care pot fi utile
societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale. Pe lângă sfera de cuprindere foarte largă
a conceptului, trebuie reţinut caracterul său dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în
raport cu necesităţile societăţii (diferite de la o perioadă de dezvoltare la alta, de gradul de
cunoaştere a naturii (dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de posibilităţile tehnice de a
le introduce în circuitul economic.
Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale prin geneza şi
forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă că proprietăţile şi repartiţia
lor sunt determinate de legităţile care guvernează natural, ele sunt în acelaşi timp şi categorii
sociale, datorită legăturii lor cu nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de
participare la activitatea productivă a societăţii. Si în cadrul documentelor ONU termenul de
resursă naturală este abordat în aceiaşi accepţiune largă, documente care include în sfera
acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite, mai frecvent, "condiţii naturale",
cum ar fi cele climatice şi morfologice (de relief, care favorizează viaţa omului sau care
constituie suport de dezvoltare a activităţii umane.
Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la nivelul unor
organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac confuzii între acesta şi cel de
"rezerve", îndeosebi atunci când este vorba despre substanţele minerale utile. Ca urmare, într-
un raport al grupului de experţi care se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale,
se fac precizările de rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă" o sferă de cuprindere
mult mai largă, fiind definită ca o concentrare naturală de substanţe solide, lichide şi gazoase
aflate în interiorul) sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit exploatarea actuală sau
cea potenţială, realizabilă în viitor. În acelaşi timp, prin "rezerve" trebuie să se înţeleagă acea
parte a resurselor identificate (descoperite şi măsurate din care o substanţă utilă omului poate
fi extrasă în condiţii economice şi legale.
Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme dar ele s-
au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii interesului general faţă de
problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora.
Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe diferite
criterii care pun în evidenţă o anumită caracteristică a acestora.

A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat caracter geografic),
resursele naturale pot fi grupate în:
a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoliană şi
diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;
b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Planetar (cu
resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele continentale care cuprind apele
subterane, hidroenergetice şi apele de uz industrial, agricol sau menajer;
c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, substanţe
minerale utile, roci de construcţii şi solul;
d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală. ·

B. După criteriul modului de folosinţă se pot deosebi;

a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie (combustibili
fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). în acest domeniu, gama de resurse
se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să facă faţă cerinţelor impuse de
consumul imens de energie al societăţii contemporane.
b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile
feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei, etc.,
c. resurse alimentare, ce includ produse de natură vegetală şi animală
Tot după acest criteriu, dar privite d într-un alt punct de vedere, se poate vorbi de
resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultură) şi de resurse utilizate
în domeniul neproductiv (destinate consumului populaţiei), precum şi de resurse cu
întrebuinţare mai restrânsă.

C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;

a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie
(substanţe minerale utile, apa, lemnul, etc.)
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc
(energia mareelor, a valurilor, solul, etc.)

D. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, inclusiv în

documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt
exploatabile economic în condiţiile actuale.
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a
căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile
în alte condiţii tehnice.
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor
în natură este indicată de studiile geologice
d. resurse nedescoperite (presupuse), paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se vorbeşte şi de
resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană, resursele de apă şi săruri ale
Oceanului Planetar, etc.), resurse relativ bine cunoscute (resursele biosferei, ale solului, etc.)
şi resurse slab cunoscute (resursele litosferei).
 TREBUINŢELE UMANE CA SOLICITATORI DE RESURSE

Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga activitate

economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai civilizaţiei materiale omeneşti. Un
alt element esenţial, care formează însă structura materială a economiei, il constituie materiile
prime minerale şi biologice. Toate obiectele confecţionate de om în procesul de producţie
pentru a satisface diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi care ne
înconjoară pretutindeni au ca origine materia primă supusă prelucrării.
În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări biofiziologice,
psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase trebuinţe, pentru satisfacerea cărora
există multe obstacole provocate de mediul înconjurător. În acest caz mediului i se dă un
înţeles larg, incluzând deci în această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial
(economic, social, cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai
bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu nevoile sale este
considerat ca un sistem cibernetic. Pentru conservarea şi dezvoltarea acestui sistem, omul
desfăşoară întreaga sa activitate pe baza informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la
variaţiile şi incertitudinile venite de la mediul ambiant:
Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia mediului,
omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind selectarea şi ordonarea nevoilor,
organizarea întregii sale activităţii individuale şi de grup după anumite priorităţi, în care se ia
în considerare mijloacele disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace
materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor.
Aceste mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai eficiente şi mai diversificate
cu cât omul, prin dezvoltarea economică şi socială, se eliberează de sub dominaţia directă a
naturii.
Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi răspunsuri şi a-şi
perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească limitele şi obstacolele impuse de
mediul înconjurător. Aceasta o face, pe de o parte, în scopul de a depăşi barierele impuse de
mediul ambiant, în permanenta sa schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în
raporturile sale tot mai complexe cu acest mediu.
Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la nivelul
individului, ci şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea unor categorii tot mai largi
şi cuprinzătoare de trebuinţe.
Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din diferite ţări
există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi diferenţe însemnate în ce
priveşte nivelurile de satisfacere a acestora.
De aceea se impune ca lucrurile să fie analizate mai atent, pentru a putea trage
concluzii corecte, conforme cu realitatea.
Prima constatare: Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în mod
hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în mod practic prin
cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere a acestora constituie motorul iniţial
care declanşează dezvoltarea economică. Dintre naţiunile si grupurile sociale cu condiţii grele,
devin cele mai dinamice tocmai acelea care sunt mănate de dorinţele ferme de a străbate noi
trepte de realizare a unor trebuinţe sporite cantitativ, calitativ şi ca diversitate.
Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea, nivelul şi structura
diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt puse în strânsă corelaţie cu studiile
de dezvoltare economică. Astfel, într-o societate mai puţin dezvoltată din punct de vedere
economic, nevoile sunt mai puţin diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor
principală o formează cele de supravieţuire biofiziologică. Însă pe măsură ce nivelul de
dezvoltare economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi serviciilor sporesc,
nevoile umane nu mai sunt legate atât de strâns de viaţa biofiziologică. Ele trec treptat la cele
de interes social, ştiinţific, cultural, estetic, etc.
A doua constatare: În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt factor care îşi
pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de evoluţie a trebuinţelor este cel
privind natura relaţiilor de producţie şi sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi
reprezentările şi concepţiile oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile
individuale şi colective. Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul
tendinţelor privind structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora cu
mecanismele economice şi sociale, care în întregime sunt dominate şi aservite scopului
maximizării profitului, procesele economice sunt intensificate la maximum prin aplicarea
descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul univoc al sporirii profitului.
Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi neregenerabile
din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a echilibrului ecosistemelor vitale
pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic, şi în primul rând a celui uman.
A treia constatare: Trecerea la producţia de masă a bunurilor, posibilităţile largi
oferite de tehnologii, ritmul accelerat al schimbării modului de viaţă, al schimbării locului de
muncă ş.a. duc la schimbări în toate domeniile de viaţă: materială, culturală, estetică, etc. De
la o atitudine generală a permanenţei impusă de mediul şi de concepţiile care predominau în
societăţile puţin schimbătoare din perioadele anterioare, astăzi prin acceleraţiile dezvoltărilor
şi schimbărilor se trece la o atitudine - după expresia lui A. Toffler - de temporizare a
metodelor de producţie şi de organizare, a fabricării şi folosirii bunurilor, ca şi a trebuinţelor.
De exemplu, reparaţia bunurilor este tot mai mult exclusă din economia modernă. Produsele
vechi după un grad minim de uzură nu se mai repară, ci se aruncă, pentru a fi înlocuite cu
altele noi, acestea din urmă fiind în general ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi metodele şi
mijloacele de producţie capătă uzură morală în mod rapid, uneori chiar înainte de a fi
introduse în fabricaţie de serie ceea ce impune schimbarea lor chiar înainte de a se recupera
complet cheltuiala de investiţie. De aici rezultă tendinţa generală de sporire rapidă a cererii şi
consumului de resurse.
A patra constatare: Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între diferitele
ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul trebuinţelor, a stat la baza unor
propuneri de elaborare a unor standarde privind nivelul minim şi nivelul maxim de trebuinţe
în medie şi pe o persoană. Atingerea nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să
formeze chiar obiective de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor
organisme ONU. Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de
satisfacere a trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare, se cere pe plan intern,
introducerea unor structuri economice şi sociale care să favorizeze, pe de o parte,
intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de altă parte, realizarea unei politicii de
repartiţie echitabilă.
A cincea constatare: Dacă stabilirea nivelului minim al trebuinţelor umane nu ridică
probleme metodologice deosebite, întrucât ponderea principală în structura acestora o au cele
biofiziologice, precizarea nivelului maxim însă este dificilă prin faptul că trebuie luate în
considerare mai multe aspecte, cum sunt: caracterul tot mai mobil, mai schimbător al
trebuinţelor, structura tot mai complexă a acestora; caracterul dinamic şi în spirală al evoluţiei
trebuinţelor, acesta explicându-se prin trecerea nu numai la noi bunuri, ci şi la noi forme de
satisfacere, precum şi la noi trebuinţe. Dezvoltarea economică şi tehnologică însă face să
apară noi mijloace (bunuri şi servicii), mai perfecţionate, de satisfacere a vechilor trebuinţe şi
să stimuleze altele noi, necunoscute anterior.
 4. CONSUMUL DE MATERII PRIME ŞI UNII FACTORI DETERMINANŢI

Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de consum individual şi

social şi în servicii constituie principala componentă a produsului final. Această componentă
atrage după sine pe de o parte, o dezvoltare importantă a activităţii de investiţii, iar pe de altă
parte, o extindere a producţiei ramurilor de materii prime şi semifabricate care formează
fluxul interramuri şi care ajunge la o pondere de 40-60% în produsul social total.
În felul acesta se produce o sporire fără precedent a fluxului global de materiale cu
dublă implicaţie:
a) extragerea din mediul natural şi antrenarea în economie a unor cantităţi tot mai
importante de resurse;
b) evacuarea în natură a unor cantităţi crescânde de deşeuri sub diferite forme.
Mărimea fluxului global de materiale depinde de numărul bunurilor produse, de
amploarea fluxurilor interramuri, de consumurile specifice de materiale pe unitatea de produs
şi de durata medie de viaţă sau longevitatea bunurilor.
Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea acestora este limitată
şi se referă la perioada de timp a utilizării lor. Reducerea longetivităţii produselor este
determinată de manifestarea a două tendinţe principale în economia modernă:
a. simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la înlăturarea lor după
o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de exemplu ambalajele);
b. deprecierea tehnică şi morală a produselor.
În legătură cu cea de-a doua tendinţă menţionată mai sus (deprecierea tehnică), aceasta
se referă, îndeosebi la deteriorarea calităţii produselor sau performanţelor lor tehnice ca
urmare a funcţionării acestora fie în condiţii normale, fie în condiţiile unor dereglări ale
mediului înconjurător. Ca urmare, are loc grăbirea deprecierii tehnice a produselor (de ex.
coroziunea unor instalaţii din cauza unor poluanţi chimici). Cel de-al doilea gen de depreciere
(morală) joacă un rol tot mai important în economie, datorită unor anumite schimbări în
mecanismele de piaţă, precum' şi în comportamentul consumatorului şi al producătorului.
Deprecierea morală are ca izvor apariţia unor bunuri noi cu performanţe tehnice şi economice
superioare celor existente şi care asigură o eficienţă economică sporită. Aceasta poate fi
numită depreciere morală, economică. Alt izvor al deprecierii morale este cel de origine
social-psihologică, asimilat unor fenomene ce ţin de schimbările sau de evoluţia psihologiei
individuale şi sociale, ca moda, gusturile, etc. Deprecierea morală psihologică se extinde tot
mai mult, pe măsura creării abundenţei de produse şi servicii.
Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care are loc schimbul
permanent intre om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de deşeuri.
După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte din deşeuri sunt
integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul economic.
Prima formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are loc mai cu seamă cu
ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua - reciclarea artificială, care se face de către om.
Problema este de a păstra la proporţii cât mai reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură
şi anume în limita potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla fără urmări
defavorabile de tipul dezechilibrelor ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de o parte prin
desprinderea din natură a unor cantităţi rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a
acestora, fără să rezulte cantităţi mari de deşeuri, iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în
proporţii crescânde aceste deşeuri, începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune
prelucrării în procesele de producţie.
 Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a resurselor.
Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de care trebuie să se tină
seama în formularea unor acţiuni practice în economie.

6. EFECTELE POLUĂRII ŞL ANALIZA LOR ÎN RAPORT CU

COSTURILE ANTIPOLUANTE

O cerinţă fundamentală actuală a soluţionării favorabile a protecţiei mediului

înconjurător constă în integrarea sa în teoria şi practica economică. Pentru aceasta însă trebuie
lămurite o seamă de aspecte teoretice cu numeroase implicaţii pentru practica economico-
socială. Printre cele mai importante pot fi menţionate următoarele:
- definirea, geneza si modalităţile de soluţionare a contradicţiei dintre creşterea
economică şi deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a solicitării factorilor de mediu,
biologici şi nebiologici şi a creşterii gradului de poluare;
- rolul noilor tehnologii şi problema pârghiilor economice pentru stimularea aplicării
lor atât în scopul substituţiei resurselor şi factorilor de producţie, cât şi în scopul reducerii
gradului de poluare pe care îl au procesele de producţie şi de consum;
- problema aşa numitelor externalităţi sau a efectelor (directe sau indirecte) pe care le
aduce poluarea în economie. Este vorba, pe de o parte, de evaluarea daunelor provocate de un
producător sau o sursă de emisie altor producători şi consumatorilor sau factorilor de mediu
de interes public (aer, apă, etc), iar pe de altă parte, de evaluarea rezultatelor economice şi
sociale ce ar avea loc prin înlăturarea tehnologiilor poluante şi adoptarea altora noi,
nepoluante.
În legătură cu aceste aspecte se ridică numeroase întrebări, la care trebuie date
răspunsuri corespunzătoare:
a. cine trebuie să suporte cheltuielile de protecţie a mediului înconjurător -
întreprinderile producătoare, consumatorii produselor poluante sau statul;
b. ce efecte pot avea asupra sporirii volumului producţiei, asupra indicatorilor
economici ca şi asupra preţurilor produselor la nivel microeconomic şi macroeconomic, pe de
o parte, dezvoltarea activităţii de protecţie a mediului înconjurător prin crearea de ramuri de
producţie specializate în acest domeniu, iar pe de altă parte, efectuarea unor cheltuieli de
protecţia mediului.
Neluarea în considerare a laturii economice, ci numai a celei juridice administrative
provoacă adeseori însemnate neajunsuri, manifestate îndeosebi prin lipsa de armonizare între
interesele economice locale şi cele generale, prin nerealizarea unor prevederi de respectare a
normelor de poluare, prin nerealizarea în întregime a programelor de cheltuieli privind
reducerea gradului de poluare, prin neaplicarea la timp a tehnologiilor antipoluante, ca şi a
altor activităţi în vederea protecţiei mediului, în teoria şi practica economică, ceea ce ar putea
contribui la înlăturarea unor asemenea aspecte negative, precum şi la ameliorarea mediului
înconjurător şi la o mai bună valorificare a resurselor.
Bunurile care formează obiectul tranzacţiilor economice (vânzare-cumpărare), de
regulă sunt rezultate ale muncii. La baza evaluării lor stau costurile de producţie. Pentru a
realiza o producţie în mod eficient producătorii sunt puşi în situaţia de a minimiza costurile
proprii de producţie, întrucât aceasta este calea principală de sporire a beneficiului, ca şi a
celorlalţi indicatori financiari. Se poate spune că în acest fel are loc alocarea eficientă a
resurselor pentru care unităţile economice sunt cointeresate. Ele au interesul de a economisi
resursele proprii şi, prin urmare, sunt preocupate de a minimiza şi aşa-numitul cost local.
Procesele economice însă, aşa cum am văzut, pe măsură ce se intensifică şi se
multiplică, produc şi evacuează în mediu cantităţi sporite de reziduuri poluante, cu efecte
externe negative, ce provoacă pagube crescânde factorilor de mediu de interes public, precum
şi unităţilor economice şi sociale, populaţiei. Aceste pagube se mai numesc şi costuri sociale.
Ele nu sunt evidenţiate în aşa numitele costuri locale şi, ca atare, nu sunt cuprinse în
cheltuielile de producţie ale întreprinderii producătoare de reziduuri poluante şi deci nici în
sistemul general de preţuri. În acest caz nu mai poate fi vorba de alocarea eficientă a
resurselor, deoarece apare contradicţia între interesele generale ale societăţii şi interesele
locale ale unităţilor economice de a reduce la minim cheltuielile. Când este vorba de efecte
negative sau de pagube externe, unităţile economice nu sunt interesate în acţiuni antipoluante.
Mai mult, în condiţiile minimizării cheltuielilor interne ele sunt interesate să evacueze în afară
(în mediul înconjurător), reziduurile poluante. Alocarea optimă a resurselor se poate asigura
numai printr-o adaptare corespunzătoare a analizei ca şi a pârghiilor economice, cerinţelor
privind protecţia mediului prin integrarea problemelor mediului în economie.
În legătură cu alocarea optimă a resurselor în condiţiile apariţiei unor diferenţe între
cele două categorii de costuri, ca urmare a existenţei efectelor externe prin poluare, au fost
făcute diferite încercări de a adapta în mod corespunzător şi a aplica unele tipuri de analize
economie. În cele ce urmează vom reda pe scurt conţinutul unora din acestea.

1. Analiza costului efectiv

Selectarea dintre programele posibile pe acelea care realizează obiectivul propus cu
volumul de cheltuieli cel mai scăzut, formează obiectul analizei costului efectiv. Precizând
deci iniţial un anumit obiectiv, problema este de a căuta acea variantă care să atingă obiectivul
propus cu costul cel mai redus. Această metodă nu ia în considerare beneficiul.
Într-o anumită privinţă, această metodă reprezintă un avantaj, întrucât adeseori
definirea şi măsurarea beneficiului prezintă în practică anumite dificultăţi. De exemplu,
păstrarea tot timpul anului la un anumit grad de puritate anumite cursuri de apă în care sunt
evacuate reziduurile industriale, zootehnice şi urbane dă loc la un număr mare de variante,
reprezentând diferite combinaţii de soluţii, cum sunt: recircularea totală a apelor industriale,
epurarea apelor uzate în una, două sau trei trepte, recircularea parţială a apelor uzate din
industrie şi zootehnie, epurarea apelor uzate la fiecare unitate economică sau în mod
centralizat prin colectarea lor dintr-o anumită zonă, epurarea apelor şi refolosirea reziduurilor
în diferite scopuri ş.a. Evident, în asemenea condiţii nu este posibilă determinarea beneficiului
nici metodologic şi nici practic. Metoda analizei costului efectiv este insă destul de simplă şi
uşor de aplicat. Ea se rezumă la evaluarea costului fiecărei variante, la ordonarea lor după
mărimea costurilor şi alegerea acelei variante care realizează costul minim.
Când se pune însă problema de a cheltui pentru protecţia mediului numai anumite
fonduri limitate şi de a opta pentru unul din obiectivele importante, cum sunt purificarea
apelor, prevenirea poluării cu substanţe chimice a mediului prin modificarea instalaţiilor,
reducerea concentraţiei gazelor şi particulelor evacuate în aer ş.a., nu mai este aplicabilă
metoda analizei costului efectiv. În acest caz se pune problema de a decide nu doar asupra
variantei celei mai ieftine, ci asupra unor direcţii de acţionare ce ţin de înfăptuirea politicii
ecologice sau a unor obiective din cadrul acesteia.
Trebuie căutată, de aceea, o metodă care pe de o parte cere, iar pe de altă parte oferă
elemente suplimentare de informaţii.

2. Analiza cost-beneficiu
Aceasta este o metodă de analiză cu o utilizare destul de largă în probleme de
eficienţă. Ea constă în evaluarea variantelor programelor de protecţia a mediului şi în
compararea pentru fiecare variantă în parte a celor două elemente estimate:
a. beneficii;
b. costuri de investiţii si curente.
 Pentru a fi comparabile, elementele ce intră în calcul sunt omogenizate şi actualizate
cu ajutorul ratelor de actualizare. De exemplu cheltuielile de investiţii efectuate în prezent
pentru realizarea proiectelor antipoluante pot fi cel mult egale cu suma actualizată a
beneficiilor derivate din aplicarea programului de reducere a gradului de poluare. Rata de
actualizare, notată cu En, reprezintă coeficientul de eficienţă normată, care înseamnă sporul
de venit pe care îl aduce creşterea cu o unitate a fondurilor de producţie. Limita minimă de
acceptare a efectuării cheltuielii de investiţie este realizarea egalităţii dintre volumul
investiţiilor (In) şi volumul beneficiilor (B) actualizate:
(1  En) t  1
B I
E (1  En) t
în care:
B = beneficiul anual prezumat.
En = coeficientul de eficientă normat
t = durata de funcţionare d obiectivului pentru protecţia mediului.
I = cheltuielile de investiţii pentru fondurile fixe şi circulante.
Împărţind suma actualizată a beneficiului la fondul de investiţii, rezultă un raport mai
mare sau cel puţin egal cu 1.
B (1  En) t1 / I  1
t

E (1  En)

În cazul când raportul dintre suma actualizată, a beneficiului şi suma avansată pentru
investiţii este subunitară, potrivit regulii impuse de analiza cost beneficiu, varianta este
inacceptabilă. Aceasta înseamnă că creşterea cheltuielilor întrece creşterea beneficiului
actualizat.
Ea devine cu atât mai favorabilă cu cât acest raport este mai mare decât unitatea. În
acest caz, creşterea beneficiului actualizat întrece creşterea cheltuielilor. Definirea si
măsurarea beneficiilor ca urmare a realizării unor proiecte antipoluante este deosebit de
dificilă, mai ales dacă se ţine seama că există foarte puţine cercetări concrete în asemenea
domenii. Înfăptuirea proiectelor antipoluante va avea ca efecte pozitive realizarea de beneficii
pe următoarele căi:
a. valorificare sau reintroducerea în circuitul economic a unor substanţe utile prin
prelucrarea reziduurilor;
b. evitarea sau înlăturarea unor pierderi de valori materiale ca urmare a reducerii
gradului de poluare a factorilor de mediu;
c. evitarea sau înlăturarea unor cheltuieli pentru sănătate publică din cauza poluării.
Rămân totuşi, unele efecte care nu pot fi evaluate în bani cum sunt cele referitoare la
confortul vieţii umane, (a calitatea vieţii indivizilor şi a întregii colectivităţi etc. De exemplu,
să presupunem că prin realizarea unui proiect antipoluant, un lac este reamenajat, creându-se
un loc agreabil pentru recreere. Fireşte asemenea efecte pozitive deşi foarte evidente şi
favorabile, nu pot fi, totuşi, evaluate în bani sau cuantificate.
La acceptarea şi realizarea unor asemenea proiecte trebuie ţinut cont tot mai mult de
aspecte ale condiţiilor de viaţă, întrucât pe această cale se satisface necesitatea asigurării
condiţiilor materiale necesare populaţiei de a-şi petrece timpul liber.

3. Reducerea gradului de poluare la un nivel optim

Din numeroasele observaţii şi studii empirice efectuate s-a constatat existenţa nu
numai a unei anumite evoluţii în timp a cheltuielilor pentru acţiuni antipoluante, ci şi a unor
anumite relaţii de dependenţă intre gradul de reducere a reziduurilor poluante, pe de o parte şi
costul precum şi beneficiul total ce se realizează prin controlul şi acţiunile de reducere a
gradului de poluare, pe de altă parte.
Realizarea unui grad înalt de purificare solicită cheltuieli foarte mari, care nu se mai
pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad de concentrare reziduurile devin
nevătămătoare şi nici economic suportabile. De aceea, se pune problema de a afla punctul în
care se pot obţine avantajele maxime din acţiunile de protecţie a mediului sau optimul
economic.
Figura 8.1 în care pe abscisă se notează gradul de reducere a reziduurilor poluante, iar
pe ordonată indicatorii privind costul total şi beneficiul total rezultaţi din acţiunile
antipoluante ne poate servi la determinarea nivelului optim de reducere a poluării.
Avantajele maxime se pot obţine în punctul Xo de pe abscisă. Aici, pantele tangentelor
(derivatele) la curbele funcţiilor privind costul şi beneficiul sunt egale, iar din punct de vedere
economic, diferenţa dintre beneficiul total realizat şi costul total al acţiunilor antipoluante este
maxim.
Limita maximă din punct de vedere economic până la care se pot efectua cheltuieli
pentru înlăturarea poluării este punctul Xl, unde costul total este egal cu beneficiul total.
Dincolo de acest punct, orice leu cheltuit suplimentar aduce avantaje mai mici de un
leu, deci, cu alte cuvinte, încep să se producă pierderi. Se poate spune că punctul unde
creşterea costului unei activităţi este egală cu creşterea beneficiului, înseamnă maximizarea
câştigului net al acelei activităţi. Dacă ne referim la cheltuielile pentru reducerea poluării, se
poate spune că gradul de poluare se află la nivelul optim din punct de vedere al societăţii
atunci şi numai atunci când creşterea costului pentru reducerea gradului de poluarea este egală
cu creşterea beneficiului din această reducere.
lei

Costul total al controlului şi

reducerea reziduurilor

Beneficiul total obţinut

Beneficiu
pentru realizarea controlului
net maxim
şi reducerea reziduurilor

%
0 X0 X1
Gradul de depoluare (purificare)
Figura 1 Determinarea nivelului optim de reducere a gradului poluării

Precizând mai bine această problemă se afirmă din teoria optimizării alocării
resurselor că producţia unui anumit bun (în cazul de faţă a unui efect extern) poate continua
până la acel punct în care utilitatea sa pentru membrii societăţii este egală cu costul său. Unii
economişti au aplicat acest principiu la problema optimizării reducerii gradului de poluare. Se
interpretează astfel noţiunea de utilitate în cazul de faţă în sens monetar, sub forma valorii
pagubelor care ar putea fi evitate printr-o acţiune specială îndreptată în acest scop şi a preţului
pe care consumatorii ar fi dispuşi să-l plătească pentru a se putea bucura de un mediu curat,
nepoluat. Deci se pune problema de a determina până la ce grad de depoluare a mediului este
interesată şi dispusă societatea să ajungă, cunoscându-se:
 - gradul iniţial de poluare a mediului;
- utilitatea socială suplimentară (marginală), reprezentată de sumele de bani în plus pe
care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească pentru reducerea gradului de poluare, sume care
sunt în descreştere odată cu diminuarea gradului de poluare;
- costurile suplimentare pe care societatea trebuie să le plătească pentru a avea un
mediu tot mai curat, costurile care sunt în creştere odată cu sporirea gradului de purificare a
mediului.
Asemenea relaţii pot fi reprezentate în mod sintetic într-un grafic în care pe abscisă
se ia gradul de depoluarea (purificare) a mediului şi unde valoarea funcţiilor privind utilitatea
suplimentară, marginală (Um) şi costurile suplimentare (Cm) descriu curbe cu evoluţii contrarii
(Fig. 2)
lei

D F
Um Cm

A
E

%
0
X0 Gradul de depoluare
(purificare)
Figura 2. Gradul de depoluare, utilitate marginală şi costurile suplimentare

Pe măsură ce gradul de purificare a mediului creşte, costurile suplimentare sunt tot mai
mari. În ce priveşte însă utilitatea, iniţial aceasta este mai ridicată, deoarece gradul de poluare
este mai înalt şi deci societatea este dispusă să cheltuiască mai mult pentru curăţirea mediului.
Treptat sumele suplimentare pe care societatea ar fi dispusă să le plătească cresc odată cu
reducerea concentraţiei substanţelor poluante din mediu, ca urmare a acţiunilor antipoluante
întreprinse. Într-un mediu bine purificat, utilitatea unor acţiuni antipoluante suplimentare
dispare şi deci, dacă o exprimăm numeric, ea devine egală cu zero.
Limita până la care din punct de vedere economic se recomandă purificarea mediului
este capătul din dreapta Oxo din fig. 2 în dreptul căruia are loc întretăierea curbei costurilor
suplimentare. Dincolo de acest punct, avantajele suplimentare exprimate prin utilitate sunt
mai mici decât costurile suplimentare şi ele tind să devină tot mai mici; până dispar complet,
în timp ce costurile suplimentare cresc foarte mult.
În interpretarea analizei cost beneficiu, suprafaţa mărginită de 0DE reprezintă utilitatea
socială sau avantajele pe care le aduc societăţii acţiunile pentru purificarea completă a
mediului, iar suprafaţă mărginită de 0EFA reprezintă costul pe care societatea trebuie să-i
plătească pentru purificarea completă a mediului.
Dintre acestea, suprafaţa ABD ilustrează mărimea avantajelor nete maxime ale
activităţi antipoluante. Suprafaţa BX0E, reprezentând, de asemenea, avantaje economice, este
dominată însă de suprafaţa costurilor 0EFA, aşa încât costurile nete (pierderile) sunt descrise
de suprafaţa EBF.
Din cele arătate până acum se poate trage o concluzie importantă pentru practică:
aceea de a nu pretinde efectuarea purificării totale a mediului, întrucât aceasta ar deveni foarte
costisitoare şi cu avantaje economico-sociale tot mai mici. Important este de a căuta punctul
unde se realizează valoare extremă a variabilelor, adică ace) punct limită la care cheltuiala
suplimentară pentru protecţia mediului mai poate asigura cel puţin un avantaj echivalent. Este
punctul critic, peste care orice cheltuială suplimentară se soldează cu pierderi. Asemenea
raţionamente se pot face atât pe ansamblu, cât şi separat pe fiecare factor de mediu şi reziduu
poluant în parte având în vedere, totodată, şi variantele tehnologice, precum şi evoluţia
tehnologiilor.

7. PÂRGHII ECONOMICE ÎN VEDEREA REDUCERII GRADULUI

DE POLUARE

Mai sus s-a arătat necesitatea şi posibilitatea de a compara costul reducerii poluării cu
valoarea diminuării pagubelor economice şi sociale provocate de poluare. S-a subliniat că deşi
elaborarea standardelor privind respectarea concentraţiilor limită ale reziduurilor poluante
constituie un factor necesar şi pozitiv, este, totuşi, insuficient. Sistemul de norme obligatorii
trebuie integrat în sistemul economic, în speţă în sistemul valoric şi financiar, pentru a
permite în primul rând, efectuarea unor calcule corecte privind cheltuielile şi rezultatele
economice. Este vorba deci de a determina valoarea pagubelor provocate de poluare şi de a le
lua în considerare în calculele de eficienţă a proiectelor de lucrări antipoluante. În al doilea
rând, integrarea respectării normelor fizice obligatorii în sistemul economico-valoric este
impusă de necesitatea de a face posibilă punerea mecanismului economic în sprijinul alocării
optime a resurselor nu numai prin calculul de optimizare a reducerii gradului de poluare
(compararea cheltuielilor pentru reducerea poluării cu avantajele create prin reducerea
pagubelor provocate de poluare cu ajutorul metodelor de analiză prezente); ci printr-un sistem
concret de pârghii economice, ca de exemplu taxa pentru daunele provocate de poluare şi taxa
pentru emisiile reziduale poluante. În cele ce urmează ne vom ocupa de aceste forme ale
pârghiilor economice.

1. Taxa pentru daunele provocate de poluare

Dacă o unitate economică oarecare cauzează factorilor de mediu de folosinţă publică
sau altor unităţi economice şi sociale, datorită reziduurilor poluante, anumite pagube, suma
acestora nu este contabilizată la unitatea emiţătoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul
local al daunelor (la unitatea emiţătoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social.
Decizia economică referitoare la unitatea respectivă, unde eficienţa economică apare la modul
deformat mai mare, este luată pe baza efectelor locale, nu ale celor sociale. De aceea,
asemenea decizie poate fi contradictorie intereselor generale ale economiei, fie din cauza
proliferării pagubelor aduse economiei, fie a gradului nesatisfăcător al eficienţei economice
reale.
Instituirea unei taxe asupra activităţii care generează efecte externe poate contribui la
înlăturarea unor asemenea fenomene din economie, la punerea de acord a efectelor locale cu
cele sociale, iar calculele economice şi deciziile luate pe baza acestor calcule pot reflecta mai
corect situaţia reală din economie.
În felul acesta, pentru unitatea economică, taxa devine un element al costului ca
oricare alt element - materie primă, combustibil şi energie etc. Deci, mediul înconjurător - aşa
cum a făcut remarca A. Hannequart - este transformat într-o resursă de producţie, cum sunt,
de exemplu, forţa de muncă şi materiile prime, pentru care întreprinderea începe să devină
sensibilă la folosirea acesteia tocmai datorită instituirii taxei.

2. Taxa asupra emisiei de reziduuri poluante

Această formă de taxă vine în completarea celei precedente. Ea este o sumă de bani
reprezentând cheltuielile necesare lucrărilor pentru a cointeresa unităţile economice de a
ajunge la nivelul de purificare optimă a factorilor de mediu, adică până la nivelul Xo arătat
din graficul din fig. 3. Un asemenea tip de taxă nu ar mai avea caracter administrativ, ci unul
cu o funcţie pronunţat economic stimulativă. De aceea, este raţional ca această taxă să fie
calculată şi percepută pe fiecare unitate de poluare emisă. Totodată, aceasta ar urma să fie
egală cu o rată de XoB sau 0t, aşa cum se arată în fig. 8.3.
lei

Om

B
T
Um
A
%
0
X0 Gradul de depoluare
(purificare)
Figura 3
Potrivit acestei definiri, ea reprezintă taxa sau preţul optim (în lei/t sau mc) de emisie
pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuielilor pentru acţiunile antipoluante la
care, la o creştere suplimentară a acestora, nu se mai poate obţine un efect (avantaj) economic
şi social suplimentar echivalent, ci un efect mai mic.
În practică se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de taxe, care ar putea fi
interpretat ca un sistem de preţuri pentru folosirea raţională a resurselor de interes public (aer,
apă).
Taxa asupra emisiei poluanţilor are menirea de a contribui la folosirea raţională a
resurselor de utilitate publică. Aceasta se face îndeosebi pe calea stimulării unităţilor
economice de a integra în calculele economice protecţia mediului înconjurător. Prin
efectuarea unor cheltuieli minime în vederea îmbunătăţirii unor procese de producţie,
tehnologiei şi produselor, poluarea poate fi diminuată în mod substanţial.
 8. POLITICI DE MEDIU

CONŢINUTUL ŞI DINAMICA POLITICILOR DE MEDIU

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea sa scape

preocupărilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât mai mult se justifică
apariţia şi dezvoltarea politicilor de mediu cu cât realizarea unor obiective de ordin economic
şi social reflectă natura stohastica a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu
sistemele antropice. La aceasta se adaugă şi faptul ca mecanismul pieţei, gândit şi promovat în
termenii economiei neoclasice, este implicat de o maniera secvenţiala şi nesemnificativa în
reglarea relaţiei “mediu – sistem socio-economic”, ceea ce reclama intervenţia directă a
puterii publice printr-un ansamblu de măsuri constituite ca parte componentă a politicii de
mediu.
În condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adaugă multiplicarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica de mediu tinde să devină o
dimensiune permanentă a politicii generale a unui stat în raporturile sale cu celelalte state,
bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului
propriu.
Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel încât, în contextul
dat, ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:
- conţinutul şi dinamica politicilor de mediu;
- elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.
Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi mijloace prin
care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:
 optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de măsuri şi
mijloace deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în tentativa de proiectare a unei
politici de mediu, cu puternice accente regionale şi globale, care să dispună de mijloace
intrinseci de control, constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;
 “conservarea capacitaţii de suport” asigură finalitate politicii de mediu,
conceptul de “conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea” mediului la activitatea
economico-socială, dar în limitele de manifestare a legilor biologice, ecologice. De asemenea,
făcând trimitere la “conservarea capacităţii de suport”, se oferă suficient spaţiu pentru
“maturizarea” polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se
înscriu în dinamica conceptului de “politica de mediu”.
Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementarilor (generale şi specifice),
dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în
ansamblul sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se
problema transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.
Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un nivel minim
acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-sociale, dar şi intervenţia
statului menită să depăşească (nu să substituie) unele din limitele economiei de piaţă în
reflectarea costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim optimal a
sistemului socio-economic, restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de
mediu.
Politica reglementarilor cuprinde:
 legea mediului,
 standarde şi norme de mediu,
  condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,
 legea planificării fizice,
 termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea propriu-
zisă a impactului de mediu.
Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare
unele reglementări cu caracter specific:
 nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea condiţiilor de
producţie, manipulare, depozitare, consum;
 termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident ecologic;
 termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu dreptul
societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţa.
Masurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de stimulare financiară
şi economică – componentă a politicii de mediu – în legătura cu care se manifestă o anumită
opoziţie din raţiuni politice şi economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură
economico-financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului economic în
raporturile cu sistemul natural, economia publică relevându-le superioritatea faţă de măsurile
şi mijloacele de reglementare.
Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii de mediu o
reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea comportamentului
producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil
mediului. Schimbarea opticii tuturor utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului
multidimensional al sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în
conservarea capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru atingerea
obiectivelor cuprinse în denumirea generica de “dezvoltare durabilă”. Modificarea modului de
a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare permanentă şi coerentă, născută din
recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai
puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de
reglementare, politica economico-financiară şi politica educaţională – se află într-o evidentă
dependenţă de o a patra componentă: politica surselor de informaţie şi comunicării.
Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor informaţionale directe,
reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de răspuns din partea
subsistemului superior de gestionare a datelor de mediu.
În mod curent, principalele surse de informare sunt:
 rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi indicatori
de mediu, dar care prezintă un grad ridicat de generalitate;
 bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor
de informaţie geografică (S.I.G.);
 studii de impact de mediu;
 bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi, administraţie
publica, activităţi în derulare);
 rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte sau politici
ce urmează a fi realizate);
 lucrări de cercetare ştiinţifică.
Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie sa răspundă la doua cerinţe:
calitatea datelor şi informaţiilor (de unde obţinem datele) şi costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai frecventă
transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă în a utiliza într-o situaţie,
total diferită, un ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.
O asemenea practica este aplicabilă atunci când sunt reunite condiţii cum ar fi:
  resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza un nou
studiu (o noua estimare);
 zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de aplicare a proiectului;
 problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura
proiectului), sunt asemănătoare în cele două cazuri;
 metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia cercetării să fi
fost riguros respectată.
Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor limitativ”
pentru activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea filozofiei în politicile de
mediu, centrate pe două direcţii complementare:
 modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe,
indirecte);
 finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie
ecologică, etc (finanţare directă şi indirectă, prin facilităţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea unor probleme
legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea
spaţiilor naturale.
Aceasta primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor
naturale, (regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul socio-economic.
O a doua trăsătură consta în abordarea fragmentară, sectorială a problemelor mediului
şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-economie”, mediul
ca sistem rămânând încă în afara preocupărilor.
În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute prioritar pe
baza principiului “poluator-plătitor” fiind marcate, în consecinţă, de disproporţii între
măsurile corective şi cele preventive, primele ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contradicţii între creşterea economică şi
calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârşitul perioadei de boom economic nu a
însemnat o diminuare a formelor de manifestare a eco-crizei; se încerca, de fapt, evitarea
punerii în discuţie a modelului de a produce şi a stilului de viaţă.
În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la amplificarea
conţinutului politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea raţională a resurselor naturale,
conservarea patrimoniului natural – cultural şi îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare,
astfel, ca una din variabilele tot mai importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea economică şi
conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată, de altfel, cu ocazia unor studii
concrete, între care cel efectuat de Institutul de Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA.
Încercând să răspundă la întrebarea dacă preocupările pentru calitatea mediului
împiedica creşterea economică şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi analizat toate cele 50 de
state ale SUA în legătură cu existenţa şi consistenţa programelor lor ecologice, pentru a le
corela cu ritmurile de creştere ale P.S.B. (produsul brut al fiecărui stat), numărul locurilor de
muncă (cu excepţia agriculturii), numărul locurilor de muncă în construcţii, productivităţii
muncii în industria manufacturieră, productivităţii generale a muncii.
Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
 relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economică în perioada de vârf a
neocapitalismului –1982 –1989;
 analiza comparativă a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii economice în
funcţie de gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980). Datele pe ultimele două
decenii, evaluate în cadrul studiului, elimina în totalitate ideea unei contradicţii între politica
ecologică şi cea economică, în cazul fiecăreia din cele doua ipoteze.
 Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au
cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu reglementari de mediu mai
puţin severe, ci dimpotrivă: primele s-au dovedit superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au cunoscut
sporuri mai mici de creştere economică, performanţa economică fiind superioară comparativ
cu aceea a statelor federale care au promovat o politică de mediu mai permisivă.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are fundamentare empirică şi
îndreaptă atenţia spre ceea ce este probabil unul dintre factorii cel mai puţin importanţi ce
afectează ritmul de creştere economică şi dezvoltare al statelor”.
Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor de mediu,
concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de mediu devin preponderent
anticipative, implicând într-o măsură sporită societatea civilă; de asemenea, devin evidente
tendinţele de globalizare a politicilor de mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-
economice.
În acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului economic cu cele ale
timpului biologic, ecologic, va fi abandonată treptat abordarea sectorială, optându-se pentru
una sistemică, holistă, iar limitele reglementărilor naţionale şi internaţionale în materie de
mediu vor fi suplinite de societatea civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou
impuls transpunerii în practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi proiectelor de mediu.
Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politică şi acţiune în favoarea Mediului şi
dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii Europene, reprezintă o nouă strategie în
domeniu, apărută ca reacţie la realitatea actuală, aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în
direcţia asigurării funcţionalităţii sistemelor naturale.
Noua strategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv:
 recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a resurselor
naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi dezvoltării economico-sociale;
 gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum,
utilizare), de o maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi
materiale, să faciliteze şi să încurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a
evita pierderile şi epuizarea resurselor naturale;
 modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă cu caracterul
limitat al resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea acestora de către un individ
sa nu se facă în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de către o generaţie
nu trebuie să limiteze posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun următoarele criterii ale durabilităţii:
 evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;
 evitarea, ori de câte ori este posibil, a degradării capitalului natural (mai ales
celui limitat);
 evitarea proceselor ireversibile;
 exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului durabil
sau mijlocirea unor proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile;
 atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi
practicate în procesele economico-sociale reale.
“În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele mediului, marile
principii directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-al cincilea Program reflectă
abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a responsabilităţilor, în acest ultim caz fiind
vorba, mai ales, de aplicarea efectivă a principiului poluator–plătitor”.
Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea aplicarea
principiului subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă de împărţire a
responsabilităţilor. În baza acestui principiu, Comunitatea îşi asumă răspunderea realizării
unor programe şi proiecte de mediu, fără a submina rolul fiecărui stat component în
exercitarea competenţelor. Nu este vorba, deci, de crearea unui nou centru de decizie, ci de a
asigura o eficienţă mai mare acţiunii de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau
altul nu le-ar putea soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

ELABORAREA ŞI OPERAŢIONALIZAREA POLITICILOR DE MEDIU

Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activităţilor de elaborare şi

operaţionalizare a politicilor de mediu, precum şi contextul prezentării, ne vom limita la
enunţarea acestui subiect pe baza următoarelor structuri:
 etapele elaborării politicilor de mediu;
 cerinţele politicilor de mediu;
 operaţionalizarea politicilor de mediu.

1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a cinci etape:
 identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;
 evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;
 formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;
 definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate
către identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de mediu, creându-se astfel
posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de evoluţie a calităţii mediului, a mecanismelor
favorabile şi nefavorabile menţinerii funcţionalităţii sistemelor naturale. În acelaşi timp, date
fiind condiţiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se remarcă
necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru
multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de bunurile şi serviciile de mediu, prezentarea
problemelor de mediu urmează a se face într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă
a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor.
Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea costurilor de
operaţionalizare, pentru sporirea eficacităţii acesteia în condiţii de economicitate, este de
preferat o evaluare obiectivă, şi nu de pe poziţii doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu
aplicată în perioada anterioara. Un asemenea demers asigură sesizarea zonelor neacoperite
prin politica de mediu, localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate
acestea constituindu-se ca premise ale îmbunătăţirii ansamblului de măsuri şi mijloace de
conservare a echilibrelor ecologice.
În condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materială, financiară şi umană,
mai ales în cazul economiilor cu performanţe scăzute, pentru care acoperirea costurilor
ecologice sporeşte, pe termen scurt şi mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic şi
social, o etapă importanta în elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea
priorităţilor. Desigur, criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:
 analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu);
 analiza cost-eficacitate;
 analiza riscuri-avantaje, etc.
Dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care operează o societate
sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de globalizare a problemelor de mediu
generează presiuni politice internaţionale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi
convenţii internaţionale în materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea
contextului naţional sau regional de proiectare a politicilor de mediu.
 Asemenea elemente indică adoptarea unei transparenţe maxim posibile a acţiunii
structurilor instituţionale administrative în raport cu societatea civilă; numai prin explicarea
clară a condiţiilor interne şi internaţionale de promovare a politicii de mediu se vor putea
justifica opţiunile pentru soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparenţa
în acţiune fiind premisa principala a realizării unui parteneriat eficient între puterea publica şi
societatea civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regăsească în realismul şi coerenţa
politicii de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii ce urmează a fi adoptate. În cea de-a patra
etapa a elaborării politicii de mediu – formularea strategiei şi a tacticii – eforturile se vor
concentra spre satisfacerea următoarelor cerinţe: asigurarea preponderenţei premiselor certe
de realizare a politicii de mediu;
 formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice;
 definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii;
 sporirea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi civile implicate în
atingerea obiectivelor politicii de mediu;
 creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile societăţii civile;
 armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a
tacticilor adoptate.
O politica de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanţă cu
ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape –
definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea şi
riscul din activitatea economică.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, departe de a se
stabiliza, accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de intervenţie pentru păstrarea
anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care generează discontinuităţi în
ceea ce priveşte performanţa activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor
reflecta în capacitatea de finanţare a costurilor ecologice.
Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanţare a
proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar putea fi
folosite de public, de societatea civilă, pentru a participa într-o măsura cât mai mare la
realizarea obiectivelor politicii de mediu; distribuirea efortului financiar de susţinere a
activităţii de conservare a mediului, a capacităţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o
politică a paşilor mărunţi, în discordanţă cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgenţa
refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va
realiza, în permanenţă, conform strategiei adoptate.

2. Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu numai în
măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :
 abordarea holistă a problemelor mediului;
 reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate;
 integrarea cu politicile sectoriale şi globale;
 reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a problemelor
de mediu;
 armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de mediu;
 compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de măsuri şi
mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului.

Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de mediu îşi găseşte
suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre componentele biotice şi abiotice ale
mediului, mediul ca sistem funcţionând pe principiul specializării şi în consecinţă neputându-
se aplica reguli de substituire a unor componente, verigi cu altele.
În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale, există riscul
transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de la o scară de mărime la alta.
De asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile unor puternice relaţii de interdependenţă, va
fi greu de făcut, dacă nu chiar şi ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin
considerarea mediului ca sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona
problemele de la nivelul mai multor componente ale mediului, ceea ce se va reflecta favorabil
în nivelul costurilor pentru controlul poluării sau menţinerea calităţii mediului.
Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:
 sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;
 sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a obiectivelor şi
priorităţilor în probleme de mediu;
 capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-politice cu
impact asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili probabilitatea de apariţie a unui
impact, rămân de depăşit importante dificultăţi în cunoaşterea amplitudinii, locului şi
momentului producerii impactului.
Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin atribuirea de
probabilităţi dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului, necesită concentrarea eforturilor
în următoarele direcţii:
 realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;
 evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de
manifestare;
 evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi evaluarea
preferinţelor publicului;
 adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de aplicat în
activitatea de gestionare a riscului.
Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:
 finanţarea studiilor de impact asupra mediului;
 testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu efectele asupra
mediului;
 finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor de
mediu pe baza raportului cost-eficacitate sau a costului de oportunitate;
 finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile ale
politicilor de mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii, este important de
cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii de mediu sub influenţa nivelului
randamentului sau a valorii actuale nete).
Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate încât să asigure
premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor asupra mediului, ceea ce va
permite reducerea marjei de securitate luată în calcul la elaborarea proiectului şi deci creşterea
eficienţei aplicării principiului precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei
presupune eliminarea oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică,
efecte negative semnificative asupra mediului.
Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a incertitudinii în
risc) se realizează în trei etape principale:
 analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de apariţie şi
propagare a riscului;
 precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;
 prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor scontate
(pr), (valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu rezultând din însumarea
algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).
În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţi obiective
(rezultate din observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile subiective ale specialiştilor
decidenţilor), perceperea riscului de către indivizi se poate manifesta prin:
 adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv scontate);
 înclinaţie semnificativă către risc;
 aversiune semnificativă pentru risc.
Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea utilităţilor dorite;
diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu probabilităţile (obiective) ci şi cu
utilităţile respective: dacă decidentul va avea aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va
recurge la un coeficient de ponderare stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un
asemenea rezultat, astfel încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.
Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină una de gestiune a
riscului.
Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de utilităţile, rezultatele
dorite, pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de
aplicat în gestionarea riscului:
 eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii, generatoare de risc,
ceea ce poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a unei noi politici;
 aplicarea unor reguli de decizie:
- mini-max: minimizarea pierderilor maxime generate de aplicarea proiectului sau
politicii de mediu,
- maxi-min: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot fi generate de aplicarea
proiectului sau politicii de mediu,
- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;
 calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului deşi se
va dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea scontată de oportunitate);
 calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când cea mai
bună decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau aplicarea politicii de
mediu (Sub influenţa situaţiei de incertitudine, nu se manifestă suficientă încredere în
fezabilitatea proiectului sau politicii de mediu, ulterior eventuala renunţare la realizarea
politicii dovedindu-se o eroare totală sau parţială).

Integrarea politicilor de mediu

Premisele şi principiile integrării ar putea fi rezumate astfel:
 asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de integrare a
politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale;
 formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp şi prin
sistemul legislativ;
 adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă impacte
reciproce între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;
 limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea extinderii
suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin, pe de altă parte, celor
care consimt să conserve sau chiar să prezerveze astfel de zone);
 extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele
decizionale.
„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă anumite
inconveniente şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot permite realizarea
simultană a obiectivelor agricole, bugetare şi ale mediului înconjurător”. Posibilităţile de
concretizare a acestor avantaje sunt cu atât mai mari cu cât sunt satisfăcute următoarele
condiţii:
 programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri vizează
regiunile sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în principalele zone de producţie;
 amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor terenuri să fie
suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în direcţia adoptării de activităţi propice
mediului înconjurător;
 alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va face în
cadrul unei proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe evaluarea incidenţei externe
probabile a continuării activităţii productive şi pe estimarea economiilor bugetare potenţiale
care rezultă din retragerea terenurilor din circuitul agricol;
 programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie prezentat
agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea, întreţinerea şi ameliorarea
calităţii mediului.

Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediu

Ca sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de mediu, generând
bunuri publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare de diferite nivele) îndeplinesc o
evidentă funcţie socială de transfer, justificând întrebări cum ar fi:
- Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?
- Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de reconstrucţie
ecologică ?
- Cine suportă costurile politicilor de mediu ?
O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens (pozitive sau
negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita suportul material şi uman, astfel
încât probabilitatea atingerii obiectivelor sale se va diminua în mod corespunzător. Politica de
mediu poate, până la urmă, să fie promovată de o structură instituţională, de un grup social,
dar aplicarea sa în condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu
contribuţia întregii societăţi şi de aceea se va impune în mod inevitabil armonizarea efectelor
sale distributive. Soluţionarea acestei probleme este cu atât mai necesară cu cât, de multe ori,
preocupările pentru conservarea rolului activ al mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-
productiv şi economico-social sunt percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de
blocaj al creşterii şi dezvoltării economice. Depăşirea principalului handicap în tentativa de
reconciliere a omului cu natura, acela al comportamentului individului sau colectivităţii, nu va
putea fi înregistrată decât dacă politica de mediu va reflecta şi eforturile de atenuare a
disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe care le generează.
În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte distributive ale
politicilor de mediu:
 distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;
 distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;
 distribuţia costurilor politicilor de mediu;
 distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale (relevând astfel
şi dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor distributive ale politicilor de mediu).
Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor demografice şi
urbane, este imposibilă generalizarea unui model al inegalităţii economice, calitatea mediului
sau poluarea fiind distribuite atât de o manieră regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu
venituri mai mari) cât şi progresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai
mult, coeficienţii de corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază mult de la
un tip de poluare la altul (constatându-se de exemplu o corelaţie semnificativă între nivelul
poluării sonore şi cel al veniturilor).
 Pot fi analizate trei situaţii:
a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (o), caz în care efectul politicii de mediu va
fi resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al poluării (cu o categorie sau alta de
substanţe), locuite de obicei de cei cu venituri mari şi în mai mare măsură de zonele puternic
poluate, dar poluate de categorii cu venituri mai mici;
b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de reducere a
poluării) în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre ecologice, caz în care
politica de mediu este de factură exclusiv progresivă;
c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor calitativi ai
mediului în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de mediu regresivă.
Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de mediu îl ocupă
cele referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de conservare a mediului, costuri
care pot fi analizate:
 la nivelul sectorului familial;
 la nivelul sectorului productiv;
În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:
 elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea preţurilor
(elasticitate-preţ), având în vedere că principalele instrumente ale politicii de mediu pot
determina o creştere a preţurilor;
 destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea instrumentelor
pentru protecţia mediului. Studiile de specialitate au pus în evidenţă caracterul regresiv al
politicilor de mediu în ceea ce priveşte distribuţia costurilor la nivelul sectorului familial:
Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea instrumentelor
pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu se
va ţine cont de următoarele situaţii:
 introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al fiscalităţii,
presupune eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumului acestora, motiv pentru care o
parte din veniturile bugetare provenind din eco-taxe ar putea fi folosite doar ca o compensare
a pierderilor de venituri bugetare, ceea ce va atrage însă un pronunţat caracter distributiv al
politicii de mediu;
 veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent pentru
reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a mediului căpătând
astfel un caracter distributiv moderat.
În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de numeroşi factori,
între care:
 structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);
 posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul diferitelor
forme de energie);
 nivelul concurenţei internaţionale;
 tipul instrumentelor pentru protecţia mediului puse în practică.
Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată separat, în funcţie
de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea în vedere:
• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;
• distribuţia costurilor între producători.
Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu trebuie completată
cu prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor efecte, în contextul următoarei
alternative :
 înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,
 constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de mediu,
ce urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.
 Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :
 măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de mediu;
 măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor principale ale
politicilor de mediu.
Din prima categorie fac parte: stabilirea de restricţii ecologice mai puţin severe,
scutirea de la plata unor eco-taxe, subvenţionarea activităţii de producţie; asemenea măsuri
diminuează impactul politicii de mediu asupra politicii economice, cel puţin pe termen scurt şi
mediu, dar trebuie evitate ori de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta
datorită rolului pe care îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct
de vedere de vedere economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se justifică numai
pentru perioada în care sunt efectuate demersuri de identificare a posibilităţilor de resorbire a
impactelor economico-sociale ocazionate de limitarea sau eliminarea lor). În consecinţă,
atenţia trebuie concentrată asupra măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi
subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă bonificată a programelor şi proiectelor de
mediu, mijloacele financiare având ca sursă o parte din veniturile bugetare constituite prin
aplicarea eco-taxelor. Odată cu dezvoltarea „fiscalităţii ecologice” se va putea recurge la
sisteme bugetare „neutre” în care noile „ecotaxe” sunt compensate prin scăderea altor
impozite (cum se procedează în Suedia).
A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a efectelor distributive,
sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de mediu în funcţie de problemele
ecologice apărute sau prognozate, urmând ca prin politica economică să se asigure susţinerea
globală a activităţilor „sensibile” la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu, agricultorii
trebuie să suporte taxele pe factori de producţie cum ar fi : îngrăşăminte chimice , erbicide,
pesticide, etc., instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar politica
agricolă să prevadă mecanisme de ajutorare a fermierilor : ecotaxele pe factorii de producţie
cu efecte negative asupra mediului sunt percepute de producători drept costuri, ceea ce
reprezintă un semnal important, punctual, de adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice,
în timp ce ajutorul global nu va fi asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.
La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor distributive ale politicilor
de mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :
 uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde, taxe, etc.),
 încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori pentru
norme şi standarde de protecţie a mediul,
 încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a poluării, a
degradării mediului, urmând ca utilizarea acestora de către fiecare ţară să se facă în funcţie de
condiţiile concrete;
asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a principiilor economice
ale poluării: poluator-plătitor, poluat-plătitor, compensare reciprocă.

Operaţionalizarea politicilor de mediu

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile de
aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea politicii de mediu sunt atribute de
reţinut, dar se pot transforma în simple speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective
ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii
acestuia, nu pot fi aplicate într-o proporţie suficient de mare.
Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru asigurarea
eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor distributive, etapă a cărei
parcurgere presupune satisfacerea următoarelor condiţii:
• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât mai
dezvoltate;
 • existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general
(pentru a putea acoperi cazuistica oferită de activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer
informaţional consistent. Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu
şi lung, motiv pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi
valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi
prezentă;
 realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se utiliza în
aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinând cont de posibilităţile de extindere
şi modernizare a acesteia;
 proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul aplicării
politicii de mediu.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este reprezentat de
sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la obiectivele politicii de mediu,
dimensionate în funcţie de problematica mediului şi caracteristicile economico-sociale ale
dezvoltării fiecărei ţări, regiuni, etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru
atingerea obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în plan
legislativ, al resurselor umane şi tehnico-materiale.
Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de
măsuri:
 măsuri directe (punctuale);
 măsuri indirecte şi de susţinere;
 măsuri economice generale.
Primul tip de măsuri se va concretiza în:
 instrumente legislative;
 instrumente economice;
 instrumente pentru sprijin orizontale;
 promovarea proiectelor de mediu.
Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat de protecţie a
sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care prezintă un nivel ridicat al
riscurilor ecologice, precum şi respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile
internaţionale şi pe probleme de mediu.
Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie, acreditive de mediu,
permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia internalizării costurilor ecologice
externe (a externalităţilor), corectează nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizare
responsabilă a resurselor naturale, la diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi
eficientă a deşeurilor.
Instrumentele de sprijin orizontale vizează:
 ameliorarea bazei de date despre mediu;
 promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia creării
unor tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru tratarea solurilor
contaminate);
 ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;
 dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare profesională.
Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:
 revizuirea instituţiei proprietăţii privind:
0 - modul de utilizare a terenurilor;
1 - accesul pe proprietate;
2 - posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul exercitării
controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.
 raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:
 - îmbunătăţirea sistemului informaţional;
- simplificarea procedurilor juridice;
- reforme juridice.
Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă necesitatea armonizării
politicilor economice cu cele de mediu, în contextul programelor de ajustare, structurală şi
sectorială prin politici monetare, bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .
În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare poate fi
influenţată dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice, sporind profitabilitatea
unor domenii de activitate ca un bilanţ pozitiv al impactelor asupra mediului şi deci
schimbând direcţia de mişcare a capitalului în favoarea conservării capacităţii de suport a
sistemelor naturale.
Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare veniturilor bugetare
din taxe pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea sistemului de subvenţii, în direcţia
limitării distorsiunilor pe care acesta le generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu
sporirea volumului de resurse financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca,
de asemenea, un rol important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celora pozitive
asupra mediului.
În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire financiară într-o
proporţie mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi de control a poluării.
Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact semnificativ
asupra calităţii mediului, influenţând rata de substituire a diferitelor surse de energie, măsurile
de politică energetică pot contribui la reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar
şi a nivelului şi intensităţii poluării aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile
energetice se propagă în întregul sistem tehnico-productiv şi social-economic, motiv pentru
care “mesajul”lor trebuie să fie şi unul în favoarea mediului. Nu în ultimul rând trebuie
subliniat impactul politicilor în domeniul investiţiilor asupra mediului; în cazul ţărilor în curs
de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a forţei de muncă, există riscul atragerii de investiţii
străine în domenii energofage, puternic poluante, astfel încât avantajele temporale legate de
reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra economiei se pot transforma, pe termen
mediu şi lung, în importante dezavantaje sub forma unor costuri ecologice greu de suportat.
De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine îmbunătăţirea
performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de finanţare inclusiv a costurilor
ecologice, fără a accepta din start practici care atentează grav, uneori ireversibil, la
integritatea mediului.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a politicilor de mediu,
se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a instrumentelor indirecte (economice)
de protecţie a mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se manifestă atunci când
aplicarea acestora determină o modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente
diferitelor alternative tehnico-productive promovate de agenţii economici, de o manieră care
să influenţeze comportamentul într-un sens favorabil mediului.
Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice pentru protecţia
mediului, atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii externi sistemului decizional, în
limitele cerute de menţinerea caracterului concurenţial al pieţei, şi nu decizia în sine, care va
reflecta capacitatea managerială a agentului economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia mediului nu se opun
reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un asemenea domeniu, ci se alătură
acestora, precum şi instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile “ţintă”,
creşterea gradului de informare privind riscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)
Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a instrumentelor
economice pentru protecţia mediului în raport cu reglementările directe. Această afirmaţie ar
putea fi contrazisă de realitatea imediată, caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a
măsurilor administrative de reducere a impactului negativ provocat de activitatea economico-
socială asupra mediului. O asemenea situaţie se explică, în ceea mai mare parte, prin
ascendentul pe care-l manifestă “politicul” în relaţiile cu “economicul”, fapt ce denotă o
percepere încă insuficientă a dimensiunii eco-crizei şi a funcţionalităţii tandemului
“economie-mediu”.
Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de instrumente poate
pune în evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai important reglementărilor indirecte în
negocierea conflictului dintre om şi mediu şi promovarea unui model de dezvoltare durabilă
bazat pe raţionalizarea procedurală.
În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod direct
restircţiile ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se manifestă prin :
- caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât interdicţia de
a depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi “autorizarea” de a polua până la acest
nivel fără a suporta cel puţin o parte din pagubele asfel provocate;
- caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri diferite de la zonă
la zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile
aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de
transferare a activităţilor cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii
ecologice mai puţin severe);
- caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-un factor de
blocaj în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate economico-socială”;
- favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua şansele
evoluţiei economiei spre starea de optimalitate.
La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile în stabilirea
nivelului financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai ales în cazul drepturilor
de poluare negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei factorilor politici.
Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului măsurilor indirecte
de control al echilibrului ecologic.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice pentru
protecţia mediului se pot clasifica în :
- instrumente de finanţare;
- instrumente de incitare (incitative);
Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz, alimentarea
unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate (ex: colectarea deşeurilor)
dacă nu, alimentarea bugetului de stat central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi
finanţate, total sau parţial şi proiecte de mediu.
Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât impactul asupra
activităţii economico-sociale şi mediului este redus, dar întâmpină o mai mică rezistenţă din
partea factorilor politici şi decizionali, fiind astfel, mai uşor de aplicat.
Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii fondului şi
stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a promovării de tehnologii
“agresive” faţă de mediu.
Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri pentru finanţarea şi
stimularea unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a autoportanţei sistemului
natural se întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru stabilirea nivelului taxelor, impozitelor
de mediu, etc.
În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru protecţia mediului
îşi pot pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul economiilor aflate în criză, când
blocajele financiare sunt frecvente sau de lungă durată.
Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia
mediului se pot clasifica în :
- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;
- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.
Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şi transforme
caracterul local sau regional în unul global şi de aceea preocupările în direcţia menţinerii
echilibrului ecologic numai pot fi centrate exclusiv la nivelul diferitelor ecosisteme, modelele
elaborate trebuind să includă şi relaţiile dintre ecosisteme, deci mediul în ansamblul său.
Tendinţa de globalizare a poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul de
resurse şi raritatea acestora, la contradicţia dintre funcţiile ecologice şi funcţiile economice
ale mediului. Instrumentele din prima categorie vizează doar implicit funcţionarea mediului,
ele putând să servească prioritar conservării suportului material natural al activităţii
economico-sociale, neglijând suportul primordial – cel ecologic, care a făcut posibilă apariţia
şi menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, nivelul variabilelor la care se realizează
cuplarea optimă între diferite ecosisteme poate să difere de nivelul aceloraşi variabile la care
se asigură echilibrul fiecărui ecosistem în relaţia sa cu mediul economic, ceea ce impune şi
testarea compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.
Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se
pot clasifica în:
- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;
- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.
- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.
Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces de producţie
“atentează” la capitalul natural atât prin consumul de resurse naturale pe care-l presupune
(cantitativ, calitativ şi structural), cât şi în fazele producţiei propriu-zise şi consumului.
 9. AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERTIZA

Pentru ţările comunitare participarea la eco-audit este voluntară. Eco-auditul este un

instrument de management intern şi un indicator de performanţă pentru întreprinderi. Este un
element esenţial al stabilirii politicii ecologice 1a nivel de întreprindere.
Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare, revizie. Potrivit
Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic este instrumentul de management care
constă în evaluarea sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a modului în care
funcţionează firma, conducerea şi echipamentele, în scopul de a ajuta la protejarea mediului
înconjurător prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a permite estimarea
măsurii în care aceste practici respectă politica ecologice a firmei.
Studiul ecologic ajută la protejarea mediului pentru că prin efectuarea lui se stabileşte:
- dacă tehnologiile de fabricaţie, utilajele funcţionează corect sub aspectul protecţiei
mediului;
- dacă întreprinderea respectă legile şi normativele în vigoare;
- cum se pot minimiza riscurile legate de nerespectarea normelor;
- dacă publicul larg este informat asupra activităţilor întreprinderii în cazul în care
acestea prin produsele fabricate deteriorează factorii de mediu;
- posibilităţile de economisire a materiilor prime.
Eco-auditul trebuie să aibă în vedere mai multe probleme şi anume:
- mediul înconjurător - se urmăresc materiile prime folosite, depozitarea lor,
tehnologia de fabricaţie, produsele finite obţinute, substanţele poluante emise în aer, apă,
prevenirea scăpărilor accidentale;
- siguranţa în exploatare - se urmăresc normele de protecţie a muncii, intervenţiile în
caz de accidente, incendii, întreţinerea echipamentelor specifice;
- medicina muncii – constă în expunerea personalului întreprinderii la noxe (aer) sau la
zgomote, radiaţii, modul de măsurare a acestor expuneri, sistemele de ventilaţie, acordarea
primului ajutor, controlul medical periodic;
- securitatea produselor - vizează calitatea lor, ambalajele folosite, distribuirea,
etichetarea, protecţia consumatorului. Expertizele de mediu se pot efectua periodic, de către
echipe interesate, ele trebuind să conţină persoane din interiorul şi exteriorul întreprinderii,
După întocmirea lor, se analizează datele conţinute prin prisma criteriilor urmărite şi se trag
concluziile.
Realizarea studiului ecologic se face în următoarele etape:

1. Pre-audit-ul :
- se stabileşte echipa care va participa;
- se identifică întreprinderea la care se va face studiul;
- se întocmeşte planul de desfăşurare a auditului;
- se culeg informaţiile necesare, despre întreprindere şi zonă.

2. Efectuarea propriu-zisă a auditului

- deplasarea la întreprinderea interesată;
- contactele personale cu echipa managerială;
- analizarea activităţilor desfăşurate;
- studierea obiectivelor de mediu propuse;
- acumularea de informaţii, testări, verificări, controale referitoare la problemele avute
în vedere;
- evaluarea rezultatelor, listarea constatărilor făcute, prelucrarea lor;
 - discutarea concluziilor cu personalul întreprinderii.

3. Post-auditul
- se întocmeşte raportul final;
- se evidenţiază acţiunile ce trebuie întreprinse pentru corectarea neajunsurilor
constatate;
- stabilirea planului de acţiune;
- implementarea planului de măsuri şi urmărirea executării lui;
Întreprinderea care solicită efectuarea audit-ului ecologic trebuie să înţeleagă că nu
este o operaţie de depistare a unor deficienţe nedeclarate, ci o activitate de cooperare care îi
oferă o serie de avantaje:
- întreprinderea se asigură că reglementările de mediu sunt respectate punându-se la
adăpost de eventualele sancţiuni;
- se reduc riscurile de accidente;
- se permite o îmbunătăţire a programelor existente;
- se furnizează o bază de date utilă pentru planificare;
- personalul este informat asupra impactului activităţilor desfăşurate asupra mediului;
- se arată opiniei publice şi autorităţilor locale că firma se preocupă de problemele de
mediu.