Metoda biografică implică analiza tuturor datelor referitoare la

trecutul unei persoane, reconstituind de fapt istoria personală a

acesteia. Metoda implică studierea tuturor faptelor şi
evenimentelor importante, astfel încât înlănţuirea lor
cronologică oferă o cât mai reală interpretare. Este un studiu al
trecutului unei persoane în care avem indici importanţi care au
dus în timp la modelarea şi conturarea personalităţii individului.
Putem spune că în cadrul investigaţiei biografice se pot distinge
două aspecte: culegerea datelor şi interpretarea lor. Datele
biografice pot fi culese şi din convorbirea cu subiectul.
Convorbiri vor fi şi cu părinţii, colegii, familia subiectului. Se vor
face analize referitoare la condiţiile de lucru şi locuit.
Interpretarea biografică urmăreşte să precizeze o serie de
situaţii şi cauze care au influenţat şi influenţează mult formarea
personalităţii şi de asemeni conduc la conturarea caracterului.
Climatul familial este factor important în cercetarea biografică.
Raporturile dintre părinţi şi copii sunt de asemeni subiect de
studiu putându-se identifica mai multe forme de greşeli:
severitatea, răsfăţul şi inconsegvenţa educativă. În cazul
familiilor cu mai mulţi copii pot fi surprinse relaţiile dintre fraţi şi
relaţiile copii-părinţi. Nu pot fi omise din studiu condiţiile
materiale şi culturale precum şi mediul social, grupurile sociale
din care fac parte (banda de cartier).
Se pot clarifica multe din trăsăturile de caracter ale persoanei.
Reconstituirea vieţii oamenilor de excepţie poate fi şi
trunchiată.
Biografiile literare au o valoare estetico-intelectuală constituind
şi un document pentru starea de spirit şi mentalitate a unor
perioade istorice şi de asemeni un model de analiză pentru
cercetările de tip calitativ.
Biografiile de grup constituie de asemenea o mare importanţă
deoarece sunt reliefate motivele, valorile, trăsăturile de
personalitate şi caracter a personajelor-cheie împreună cu
evenimente private, a altei faţete a ceea ce se va vedea din
exterior. Acest tip de biografie tratează subiectul din
perspectiva relaţiilor interpersonale şi de grup, clarificând
procesele de interacţiune a intereselor personale, familiale
asupra societăţii realizând o descriere vie a realităţii sociale a
unei anumite perioade istorice.
Omul poate fi supus cercetării şi prin ceea ce face. Însuşirile,
capacităţile psihice se exteriorizează şi în compuneri, desene,
construcţii proprii, redecorării interioare, activităţi ştiinţifice etc.
Universul copilului sau tânărului este mai uşor de dezvăluit prin
intermediul propriilor produse. Printre producţiile sale două au
suscitat interesul: desenul – cu funcţie psihodiagnostică ridicată
sub aspect dual proiectiv – cognitiv şi producţiile literare dintre
care menţionăm compunerile şi jurnalul.
Desenul constituie un limbaj privilegiat, copilul în desenul său
povesteşte realitatea fără a include cuvintele. Desenele vorbesc
prin liniile lor continue, discontinue, frânte, omisiuni, culori
ţipătoare sau pale, armonice sau dizarmonice.
Desenul ca funcţie psihodiagnostică s-a impus în „Testul
desenului omuleţului” elaborat de F. Goodenough, „Testul casei”
a lui Ribant, „Testul familiei”, menţionând doar câteva din
probele de inteligenţă la copii.
Testul de desen Goodenough-Harris urmăreşte să măsoare
maturitatea intelectuală, percepţie, abstracţie şi generalizare.
Se adresează vârstelor 3 – 15 ani, dar de preferat 3 – 10 ani.
Este unul din cele mai simple, mai rapide şi mai uşor de
administrat. Are cost scăzut necesitând ca materiale de lucru
doar o foaie simplă de hârtie, neliniată şi un creion. Sarcina
subiectului este de a desena un omuleţ. În cotare sunt
prevăzute 73 de itemi (51 propuşi de Goodenough şi 22
adăugaţi de Harris).
Culorile utilizate au şi ele funcţie psihodiagnostică:
- albastru – manifestare a profunzimii sentimentelor ca
rezonanţă afectivă, este indiciul afecţiunii, tandreţei, calmului.
Folosirea acestei culori la copii mai mici de cinci ani poate
constitui şi o afirmare a comportamentului controlat, dar utilizat
exclusiv de vârste mai mari poate semnifica un control de sine
foarte marcant etc.
- verdele – psihologic se exprimă ca voinţă de acţiune,
perseverenţă, tenacitate, ca rezonanţă afectivă se
caracterizează prin persistenţă, îndrăzneală, încăpăţânare,
potrivit pentru dezvoltarea relaţiilor sociale etc.
- roşul – ca utilizare exclusivă până la 6 ani de unii autori este
considerată normală, după această vârstă ridică tendinţe către
agresivitate, dorinţa, necesitatea de a avea succes etc.
- galbenul – relevează de multe ori dependenţa copilului de
adult, la vârste mai mari poate fi indicele unei expansivităţi
neinhibate, variabilitate, speranţă, veselie, originalitate etc.;
- violetul – este rar utilizat de cei mici fiind o expresie a
neliniştii; la celelalte vârste trădează o anxietate; fiind folosit în
perioadele de adaptare dificilă;
- maroul - traduce slaba adaptare familială şi socială şi
numerose conflicte ale copiilor;
- negrul – cea mai întunecată culoare, trădează mai degrabă
angoasa; uneori e dovada unei bogăţii interioare; are un
simbolism specific în timpul pubertăţii perioadă în care s-ar
releva îndeosebi rezerva şi pudoarea sentimentelor.
Simbolismul culorii pentru a fi concret interpretat trebuie ţinut
seama de numeroşi factori: influenţe culturale, moda, linii,
forme, juxtapunerea culorilor care marchează un conflict între
două tendinţe. Astfel un copil extrovertit cu afectivitate
debordantă în căutare de contacte exprimându-şi sentimentele
cu căldură, dar manifestând uneori şi o anumită tendinţă spre
instabilitate fiind vulnerabil şocurilor afective va folosi un mare
număr de culori, mai ales roşul, galbenul, portocaliul şi altele.
Copilul introvertit cu care contactele sunt dificile se mulţumeşte
cu puţine culori în principal albastrul sau verdele, violetul,
negrul, griul. Trebuie reţinut faptul că în cursul evoluţiei sale
subiectul nu va utiliza aceleaşi culori.
Shew (1930) a pus la punct testul picturii cu degetul. Culorile
puse la dispoziţie sunt albastrul, verdele, roşul, galbenul,
maroul şi negrul. Într-o şedinţă de pictură subiectul desenează
de la 3 la 8 tablouri. Interpretarea se face în funcţie de
atitudinea subiectului faţă de material apoi faţă de culoare.
Desenarea casei reprezintă un mijloc de redescoperire a
personalităţii şi caracterului copilului. Conţine numeroase
simboluri: adăpost, căldură familială, deschidere spre lumea
exterioară. Orice construcţie din punctul de vedere al copiilor
posedă o faţă, o gură, urechi, funcţii diverse şi chiar şi un suflet.
Copiii desenează casa ca pe o persoană exprimându-şi prin
intermediul ei construcţia propriului eu.
Creaţiile literare: compuneri sau jurnalul conturează nevoia
către confesiunea sinceră, fiind mărturii ale trăirii conflictelor,
sentimentelor contradictorii, iubirii, pasiunii cu care s-a
confruntat autorul lor.
Nu numai conţinutul operei este un indicator ci şi însăşi scrisul
cu conturarea literelor, trăsături ezitante sau apăsate ale
acestora, mărimea, înclinarea, etc.
Scrierea materializează o trăsătură sau ansamblu de
trăsături, gânduri, stări, sentimente. De aceea analiza
grafologică permite dezvăluirea personalităţii, a
temperamentului, a trăsăturilor fundamentale (nivel de
inteligenţă, voinţă, sensibilitate, afectivitate, senzualitate), a
celui ce-şi permite dincolo de vorbe să se dezvăluie pe sine.
Metodele de cercetare sunt: descriptive, comparative şi
experimentale (după U. Şchiopu). Cele descriptive
consemnează o serie de parametri ai scrierii ca de exemplu:
claritate, fermitate; direcţie, mărime, continuitate şi înclinarea
spaţiilor dintre rânduri, litere, etc, acestea se pun în corelaţie cu
însuşiri psihice, somato-psihice etc.
Metoda comparativă este o sursă de generalizare a datelor
diverselor tehnici de abordare folosind eşantioane largi de
scrisuri pe loturi de populaţie diferită. Metodele experimentale
cuprind o serie de teste prin care se impun anumite cerinţe ce
trebuie respectate: scris mic, mare, repede sau încet.
Observarea scrisului poate releva ascunzişurile
inconştientului său. Pentru analiza grafologică se face apel la o
disponibilitate a cercetătorului de a-şi concentra atenţia către
întregul document, pentru o durată nelimitată de timp.
Semnele grafice sunt grupate după cum menţiona Luc
Uyttenhove în vederea analizei, astfel: după aspect general,
dimensiune, continuitate, viteză, apăsare, direcţie, înclinare şi
formă. Aspectul general cercetează caracteristici la prima
vedere a scrisului şi aranjării în pagină. Margini superioare mari
pot semnifica moderaţie, discreţie, independenţă, rigoare iar
cele înguste sau absente: generozitate, vivacitate,
expansivitate, înclinaţie spre lux. Marginile largi în partea
stângă conturează o persoană spontană, generoasă, pe când
din contră cele înguste conduc către o persoană ale cărei
caracteristici ar putea fi: prudenţă, rezervă, timiditate,
sobrietate, iar absenţa acestora, denotă nelinişte, suspiciune,
avariţie.
O margine a cărei lăţime se măreşte conduce la un profil
de nerăbdare, optimism, impulsivitate, circumspecţie. Dacă
marginea stângă este neregulată persoana poate fi posesoarea
unei fantezii şi imaginaţii mai bogate. Marginea dreaptă mare
denotă rezervă, impresionabilitate, sensibilitate excesive, iar
lipsa acesteia: vitalitate, exuberanţă, expansivitate.
Poziţia, direcţia şi înclinarea semnăturii sunt de asemeni
supuse analizei. în funcţie de poziţia semnăturii în pagină la
stânga sau la dreapta, persoana poate fi înzestrată cu
optimism, încredere respectiv descurajare, angoasă,
mizantropie.
Ardoarea, ambiţia, dorinţa de afirmare a personalităţii este
marcată de o semnătură ascendentă în timp ce semnătura
descendentă este expresia oboselii, melancoliei, depresiei.
Semnificativă este şi poziţia semnăturii, apropiată de text
sau depărtată, ceea ce ne-ar aduce în vedere că posesorul este
înzestrat cu spirit critic sau dimpotrivă este lipsit de autonomie.
Dacă este urmată de un punct, marchează prudenţă,
suspiciune, iar semnătura subliniată ar putea induce
disimularea.
În aspectul cuvintelor, prin analiza textului se poate vedea
o întreagă varietate de ilustrări ale senzaţiilor şi imaginilor
resimţite de cel ce le-a scris, putem găsi tragedia deghizată în
literele contorsionate şi ornate, comedia în scrisul arcuirii de
bici, tandreţea în scrisul graţios, voluptos, simpatic etc.
Dimensiunea şi presiunea scrisului, direcţia şi înclinaţia literelor,
viteza remarcată din trăsăturile lor, continuitatea, conturează
profilul psihologic al autorului.
Scrisul ordonat, aerat denotă independenţă, optimism,
sociabilitate.
Forma ascuţită, tăioasă a literelor demască aptitudinile
critice, nerăbdarea, rapiditatea de reacţie, în timp ce forma
rotunjită arată receptivitate, sensibilitate, sociabilitate.
Persoana posesoare a unui scris cu forme inegale poate fi
înzestrată cu simţul artei, gust pentru poezie, imaginaţie, forţă
de a trăi, în timp ce scrisul simplu conturează o imagine a
persoanei adaptabile, simplitate şi sobrietate.
Înclinaţia literelor descrie persoana întreprinzătoare,
activă, sociabilă, dornică de comunicare. Direcţia rândurilor
completează portretul autorului, astfel încât la un scris convex
putem considera că este plin de imaginaţie, nelinişte, dorinţă de
a regăsi un echilibru, scrisul ascendent, denotă aroganţă,
dinamism, exaltare, imaginaţie.
 Alături de celelalte metode de cercetare oferă o modalitate
rapidă de evaluare a comportamentului, abilităţilor mentale,
caracteristicilor de personalitate ale subiectului. În privinţa
definiţiei nu s-a ajuns la un consens, fiecare autor căutând să
definească testul prin aspectele care i s-au părut mai relevante.
Elementele definitorii: este o probă instrument – metodă
standardizată datorită conţinutului testului, condiţiilor de
administrarea modalităţii de evaluare a răspunsurilor şi modului
de interpretare a rezultatelor; serveşte la diagnoză psihologică;
serveşte la predicţia unor comportamente;
nu evaluează toate comportamentele datorită timpului strict
delimitat de aplicare ci doar a unui eşantion de comportamente;
Testele putem spune că sunt utilizate pentru a lua cele mai
bune decizii în: a orienta subiecţii în alegerea unei cariere; a
găsi persoana potrivită la locul potrivit în selecţia profesională;
pentru diagnoza psihologică; pentru evaluarea cognitivă a
influenţei diferitelor modificări asupra relaţiilor interpersonale,
intrapersonale; pentru autocunoaştere; pentru a ajuta la
dezvoltarea diferitelor cercetări
Condiţii de utilizare
Testele psihologice pot fi utilizate doar de persoane
calificate. În ţara noastră prin Statutul psihologului se
precizează că doar psihologii pot efectua testări psihologice.
Testarea psihologică efectuată de alte persoane poate
cauza interpretări eronate cu efecte negative atât pentru
subiect cât şi pentru cel care a cerut examinarea.
Clasificarea testelor
Testele se pot clasifica după mai multe criterii:
•&νβσπ;după modul de executare a sarcinii de către subiect
-teste orale - cer răspunsuri verbale;teste scrise – în care
răspunsul se dă în scris;teste de performanţă - necesită o
dotare complexă cu materiale, instrumente, aparatură în
condiţii de laborator, unde subiecţii pot fi atent controlaţi şi
supravegheaţi.
● după gradul de utilizare a limbajului în rezolvarea
sarcinilor impuse de test avem:-teste verbale – cer răspunsuri
orale; teste nonverbale – în care utilizarea limbajului este
redusă: de exemplu teste non-verbale în care numai răspunsul
este nonverbal în timp ce instructajul testului a fost explicat cu
voce tare de către examinator, teste non-verbale şi în
instrucţiuni, în care prezentarea sarcinii se înţelege de către
subiect.
● după modul de procesare implicat putem întâlnii:-teste
de eficienţă în care sunt analizate:aptitudini generale – teste de
inteligenţă;aptitudini speciale (tehnică, muzică etc.) – teste de
aptitudini;aptitudini multiple;nivelul de cunoştinţe atins – teste
de cunoştinţe în achiziţia de informaţii; stimularea situaţiilor
reale – teste situaţionale; nivelul atins în anumite profesii –
probe de lucru ;teste de personalitate includ:chestionare de
personalitate ,chestionare de adaptare, chestionare de
interese ,chestionare de atitudini; teste proiective – folosite la
identificarea componentelor de personalitate ; teste obiective
de personalitate
● după modul în care variază conţinutul testului de la o
administrare la alta avem:
-teste cu conţinut fix – ales special pentru subiect; teste cu
conţinut variabil generate în momentul examinării subiectului în
funcţie de comportarea acestuia din categoria cărora care fac
parte - testele idiografice şi testele adaptative
● după modul de administrare distingem:
-în funcţie de tipul de execuţie ;teste de viteză; teste de
randament – cu limită de timp; fără limite de timp;după
numărul persoanelor examinate, teste individuale,teste de grup

Prin testele individuale o singură persoană poate fi supusă

unei analize minuţioase. Este necesar un singur examinator
care va aplica instructajul standardizat al testului. Acesta va
comunica pe un ton calm toate indicaţiile necesare, iar după ce
s-a convins că subiectul a înţeles despre ce este vorba poate
porni cronometrul dacă e vorba de probă cu limită de timp. În
cele mai multe teste individuale, examinatorul caută să elimine
nervozitatea, spaima, necooperarea subiectului încurajându-l.
Marele avantaj al testelor individuale este acela de a
permite examinatorului observarea directă a subiectului, a
comportamentului acestuia în situaţii standardizate. Sunt
folosite în special în psihodiagnoza clinică şi consiliere.
Testele de grup
Examenul în cadrul acestor teste este strict
nestandardizat. Condiţiile de desfăşurare trebuie să fie aceleaşi
pentru toţi participanţii. În urma aplicării acestor teste se obţin
într-un timp relativ scurt o cantitate mare de date, dar nu se pot
face aprecieri individuale la modul de adoptare la sarcină,
implicare, oboseală, etc.
Marele avantaj al testelor de grup este costul scăzut
deoarece într-un timp scurt pot fi examinaţi mai mulţi subiecţi.
Testele de grup sunt utilizate în şcoli, licee, de asemeni extinse
în domeniul militar, industrie, etc. Pot fi utilizate la selecţii
profesionale, vocaţionale, pentru a depăşi diferite abilităţi
specifice pentru ocuparea unui post în numeroase domenii.
Scorurile joase obţinute la testele de grup pot fi indicatorul unei
înţelegeri defectuoase a instrucţiunilor, lipsa de experienţă sau
abilitate scăzută a examinatorului de a explica sarcina la care
sunt supuşi subiecţii, interes scăzut din partea subiecţilor,
probleme de ordin emoţional.Standardizarea – este
caracteristica principală a testelor care exprimă faptul că proba
este identică atât din punctul de vedere al conţinutului, a formei
de prezentare, a modului de aplicare şi modului de
cotare. Libertatea examinatorului este eliminată, acestuia
fiindu-i permise doar: instructajul, demonstrarea şi observarea.
Scorarea şi interpretarea sunt standardizate astfel încât este
redusă la minim influenţa factorilor externi, obţinându-se un
grad mare de obiectivitate.Testele pot fi aplicate pe un număr
mare de oameni într-un timp relativ scurt şi cu costuri minime.
Calităţi psihometrice
Fidelitatea – reprezintă caracteristica importantă a testului în
urma căruia indiferent de examinatorul prezent se obţine
aceleaşi scoruri la aceeaşi persoană.
Validitatea testului – este dată de gradul în care acel test
măsoară ceea ce şi-a propus să măsoare. În cazul în care testul
conţine un număr de itemi care acoperă cât mai bine domeniul
ca validitatea de conţinut. Validitatea de construct reflectă
modalitatea în care scorurile unui test sunt în acord cu unitatea
măsurată. Validitatea în raport cu un criteriu reprezintă măsura
în care scorurile corelează cu o altă măsură directă şi
independentă pe care testul este construit să o măsoare. În
cazul în care pe baza unui test se poate prezice o performanţă,
reacţie, comportament, avem validitatea predictivă.
Sensibilitatea – reprezintă capacitatea discriminativă a unui
test, realizată pe baza itemilor ce selectează componente
pentru diferenţierea de fineţe a subiecţilor. Scorul la un test
este influenţat de variabila pe care testul o măsoară dar şi de
alţi factori ce acţionează ca agenţi perturbatori, cum ar fi:
caracteristicile situaţiei în care are loc testarea, dispoziţiile
subiectului, modul de administrare a testului, instructajul,
sarcina impusă. Eroarea este rezultanta acţiunii unor factori
care influenţează măsurarea şi nu pot fi recunoscuţi nici
înţeleşi, afectând scorurile obţinute la teste şi interpretarea
acestora (Albu, M. 1998).
Cauzele erorilor de măsurare în testările psihologice:
- starea de oboseală; starea de boală; stresul; anxietatea
generată de situaţia de testare; motivaţia subiectului; mediul în
care are loc testarea; forma de prezentare a testului; itemii
testului conţin cuvinte pretenţioase inaccesibile subiectului;
formularea itemilor cu cuvinte polisemantice ajută subiectul la
înţelegerea corectă a sensului dorit de examinator; itemi cu
răspuns sugerat ;în formularea itemului sunt prezentate: două
sau mai multe întrebări

Teste de grup
Examenul în cadrul acestor teste este strict standardizat.
Condiţiile de desfăşurare trebuie să fie aceleaşi pentru toţi
participanţii. În urma aplicării acestor teste se obţin într-un timp
relativ scurt o cantitate mare de date, dar nu se pot face
aprecieri individuale la modul de adoptare la sarcină, implicare,
oboseală, etc.
Examinatorul citeşte instrucţiunile clar şi comunică timpul
acordat pentru rezolvare, la sfârşitul căruia subiecţii sunt rugaţi
să lase din mână instrumentele de scris. Spre deosebire de
testele individuale, la testele de grup se porneşte de la premisa
că toţi subiecţii prezenţi la testare şi-au dominat şi au depăşit
momentele de nervozitate, teamă, anxietate.
Marele avantaj al testelor de grup este costul scăzut
deoarece într-un timp scurt pot fi examinaţi mai mulţi subiecţi.
Testele de grup sunt utilizate în şcoli, licee, de asemeni extinse
în domeniul militar, industrie, etc. Pot fi utilizate la selecţii
profesionale, vocaţionale, pentru a depăşi diferite abilităţi
specifice pentru ocuparea unui post în numeroase domenii.
Aceste teste sunt caracterizate ca teste creion-hârtie
deoarece utilizatorii deoarece utilizează ca instrumente doar
creionul şi foaia de hârtie sau caietul pe care subiectul va nota
răspunsurile conform instrucţiunilor.
Multe teste de grup oferă posibilitatea alegerii
răspunsurilor din mai multe variante. Unele cer răspunsuri
libere, astfel încât acestea pot fi completate sub formă de frază
sau desen.
O deosebită grijă se cere în folosirea rezultatelor obţinute
la teste, deoarece trebuie să recunoaştem că impactul
rezultatelor la test a unui număr mare de oameni va influenţa
într-o mai mare măsură decât rezultatul unei persoane în cazul
testelor individuale. Atenţie deosebită trebuie să se acorde în
formularea predicţiilor pe baza utilizării testelor.
Scorurile joase obţinute la testele de grup pot fi indicatorul
unei înţelegeri defectuoase a instrucţiunilor, lipsa de experienţă
sau abilitate scăzută a examinatorului de a explica sarcina la
care sunt supuşi subiecţii, interes scăzut din partea subiecţilor,
probleme de ordin emoţional.
Discrepanţele între rezultatele obţinute la teste pot fi de
asemeni rezultatul problemelor emoţionale şi stresului.
Matricile Progresive Raven – fac parte din cele mai
populare teste nonverbale. A fost elaborat în 1938 de
L.S.Penrose şi J.C. Raven, fiind alcătuit din 5 serii ABCDE a câte
12 probleme fiecare.
Instrucţiunile sunt simple şi testul poate fi aplicat şi în lipsa
folosirii limbajului, prin simpla demonstrare. Constă din 60 de
matrici cu grade diferite de dificultate. Fiecare conţine un desen
cu o parte lipsă. Sarcina subiectului este de a selecta o figură
din cele şase mai mici de dedesupt care s-ar potrivi în secţiunea
decupată a desenului, astfel încât să reîntregească desenul
iniţial.
De-a lungul timpului a fost revizuit. În 1949 J.C. Raven a
construit Matricile Progresive Colorate, publicate în 1949 şi
revizuite în 1956. Este un test utilizat extensiv în cel de-al
doilea război mondial unde milioane de recruţi au fost testaţi
pentru evaluare fără a intra în obiectiv educaţia acestora.
Testul poate fi folosit cu sau fără limită de timp, fiind folosit
ca măsurare a inteligenţei generale. Cotarea este simplă cu
ajutorul grilei.
Este un test menit să acopere tot spectrul vârstelor şi
toate nivelurile inteligenţei, indiferent de nivelul de şcolarizare,
însuşirea corectă a limbii sau apartenenţa culturală.
Manualul testului a fost îmbogăţit recent cu noi seturi de
norme (1990) care permit compararea performanţelor copiilor
din marile oraşe ale lumii precum şi urmărirea evoluţiei
acestora în timp, corectându-se în acest fel şi acest minus al
testului (Kaplan şi Saccuzzo, 1993)
Cele mai utilizate tipuri de design-uri utilizate în experimente
sunt designul multigrup şi cel monogrup.
Design-uri multigrup
Grupurile sunt selectate în scopul de a manifesta aceleaşi
caracteristici astfel încât diferenţa de comportament să fie
datorată doar variabilei independente şi nu caracteristicilor
intrinseci diferenţiatoare ale populaţiei de studiu. Acest tip de
experiment presupune respectarea cu două condiţii: prima în
care variabila independentă se aplică de două ori având
intensităţi diferite şi a doua cu care măsurarea diferenţelor de
reacţie corespund evoluţiei variabilei dependente. Grupurile
sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei
independente. Pentru ca rezultatele obţinute să poată fi
comparabile selecţia grupurilor se poate face în două moduri:
eşantionarea aleatoare şi eşantionarea multistadială.
Eşantionarea aleatoare corespunde selecţiei unuia sau mai
multor grupuri de subiecţi din aceeaşi populaţie. Se asigură în
acest fel validitatea internă a experimentului precum şi
calitatea rezultatelor asigurându-se reprezentativitatea
grupurilor. Este specifică psihologiei descriptive ce îşi propune
cunoaşterea unei populaţii prin cercetarea unor segmente ale
acesteia.
Eşantionarea multistadială presupune o selecţie a persoanelor
ce formează eşantionul pe baza selecţiei anterioare
din grupurile cărora le-au aparţinut. Acest tip de eşantionare
este specifică psihologiei experimentale. Rezultatele unui singur
experiment pot fi considerate valabile şi pot fi generalizate
dacă: comportamentele umane sunt relativ constante şi
reprezentative pentru grupurile supuse experimentului şi în
condiţiile repetabilităţii acestuia rezultatele obţinute sunt
comparabile cu ale celui iniţial.
Este de preferat ca grupul de subiecţi să rămână constant pe
întreg parcursul cercetării. Numărul de subiecţi din grup poate fi
variabil fie din cauze naturale (subiectul are un accident şi nu
mai poate fi apt pentru a participa, mutarea în altă localitate,
decesul), fie din cauza cercetătorului care nu selectat optim
grupul de subiecţi (persoanele din grup sunt nereprezentative).
Design-ul grupurilor corespondente
Numărul subiecţilor din cadrul grupurilor experimentate trebuie
să fie suficient de mare astfel încât diferenţele individuale să se
încadreze în media performanţelor grupului. În acest caz avem
designul grupurilor. În cadrul grupurilor corespondente selecţia
subiecţilor se face fără a se apela la tehnici de eşantionare
utilizându-se corespondenţei (asemănării) sau similarităţii
subiecţilor. Se mai pot selecta subiecţi prin tehnica pretestării în
cadrul căreia subiecţii sunt supuşi unui examen preliminar,
astfel încât să se faciliteze alegerea ulterioară a persoanelor.
Acest tip de design poate prezenta ca dezavantaje:
- dezacordul subiecţilor de a fi supuşi mai multor testări;
- grupul ales datorită similarităţii nu poate fi reprezentativ
pentru întreaga populaţie;
Design-ul grupurilor naturale
- se bazează pe variabilele-subiect considerate ca variabile
independente. Se mai numesc şi cercetări colaterale deoarece
presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile
subiectului şi performanţele sale. Rezultatele obţinute în urma
acestui tip de design nu permit raţionamente de inferenţă.
Design-uri monogrup
În cadrul utilizării unui singur grup de subiecţi putem vorbi de
design-uri monogrup.
Ca avantaje prezintă o simplicitate în alegerea subiecţilor.
Datorită faptului că numărul de subiecţi este unic se poate
forma mai uşor grupul experimental şi într-un timp mai scurt.
Design-ul monogrup are şi anumite limite generate de
necesitatea în cadrul experimentelor de a se aplica repetat
aceleaşi tipuri de probe, conducând la erori generate de
oboseală, învăţare, pierderea interesului. În cadrul design-urilor
monogrup se diferenţiază de design-uri monogrup complet şi
design-uri monogrup incomplet. Design-urile monogrup complet
se desfăşoară sub acţiunea unei singure variabile independente
a cărei niveluri de intensitate variază.
Design-ul monogrup incomplet presupune anularea erorilor prin
aplicarea diferitelor niveluri ale variabilei independente pe
subiecţi diferiţi.
Design-uri complexe
Cel mai des utilizate deoarece promit evaluarea simultană a două sau mai multe
variabile. Ca avantaje menţionăm posibilitatea verificării practice a teoriei şi
crearea posibilităţii de măsurare a efectelor mai multor variabile asupra
comportamentului

EXPERIMENTUL
S-a născut din dorinţa de a cunoaşte mai multe despre
condiţiile de apariţie ale unui fenomen şi de tot ceea ce este
legat de acesta, lucru pe care simpla observaţie nu le putea
oferi. Experimentul conduce la determinarea cauzalităţii
legăturilor de factură deterministă specifice cunoaşterii
ştiinţifice. Leon Testinger defineşte de fapt experimentul ca fiind
o observaţie provocată.
Această metodă a fost utilizată sistematic destul de târziu
deoarece se bazează pe teorie şi porneşte de la teorie
încercând s-o verifice. Experimentul este tot mai des utilizat în
pedagogie, psihologie, sociologie şi psihosociologie.
Aplicarea experimentului în ştiinţele sociale implică numeroase
probleme etice din însăşi obiectul studiului – subiect uman:
până unde se poate ajunge cu experimentul astfel încât să se
păstreze integritatea şi demnitatea umană.

Definirea metodei experimentale:

Metoda experimentală este în esenţă o modalitate de
investigare provocată în care cercetătorul controlează
variabilele pentru depistarea relaţiilor dintre ele. E. Greenwood
abordează două aspecte, după el esenţiale, ale experimentului
şi anume capacitatea experimentului de verificare a ipotezelor
cauzale şi controlul situaţiei cauzale.
M. Richelle defineşte noţiunea de experimentare ca modalitate
de aşezare a unui fenomen sub controlul riguros cu scopul de a-
i determina condiţiile apariţiei (1995, p. 174).
S. Chellcea (1998) defineşte psihosociologic experimentul ca
analiză a efectelor unor variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie controlată cu scopul
verificării ipotezelor cauzale.
Julian L. Simon citat de Chellcea (1998) consideră esenţa
experimentului constând în aceea că cercetătorul manevrează
una sau mai multe variabile independente expunând subiecţii la
diferite variabile şi observă apoi schimbările produse în
variabilele dependente.
Exemplele de încercări de definire a experimentului ar putea
continua. Se observă că în toate apare ca procedeu de
investigare a relaţiilor dintre o cauză şi un efect, iar esenţialul
constă în controlul acestor variabile ce influenţează rezultatele.
Controlul – însumează condiţiile necesare pentru asigurarea
repetabilităţii rezultatelor indiferent de câte ori se reia
cercetarea şi independent de persoana cercetătorului.
Vizează factorii introduşi în experiment care contribuie la
declanşarea unor comportamente specifice dar şi factori ai
căror influenţă urmează a fi eliminată. (Chellcea, 1998, p. 438).
Esenţa experimentului în ştiinţă este dată de capacitatea de a
exercita controlul asupra variabilelor care influenţează
rezultatele experimentului după cum susţine Hans J. Eysenck.
Variabila reprezintă o influenţă măsurabilă asupra
comportamentului, poate fi o caracteristică a subiecţilor, a
situaţiei sau a stimulilor la care subiecţii trebuie să răspundă
(Aniţei , M. 2000, p. 61). O caracteristică importantă a variabilei
este aceea de a fi perceptibilă astfel încât să facă posibilă
determinarea sau măsurarea ei legând în acest fel planul mintal
de cel real.
Variabilele pot fi clasificate în diverse moduri:
Leslie Kish (apud. Chelcea 1998, p. 438 – 439) distingea patru
categorii de clasificare:
- Variabile explanatorii (experimentale, interne) – dependente
sau independente, raportate doar la planul experimental,
creând conexiunea dintre cauză şi efect. Se disting două tipuri
de variabile: dependente – variabile ce depind de alte variabile,
care sunt variabile independente. Variabilele independente sunt
date de factorii introduşi în experiment de către cercetători, ai
căror parametrii sunt modificaţi în timp: intensitate, durată,
frecvenţă etc. Variabilele dependente au valori diferite datorită
influenţei asupra lor a variabilelor independente. În urma
modificărilor produse de variabilele independente asupra celor
dependente se pot realiza inferenţe ştiinţifice valide.
Variabilele explanatorii pot fi continui lucrând orice valoare sau
discontinuă (discretă) în momentul în care se distribuie în
categorii distincte.

Allen L. Edward a introdus distincţia cantitativ-calitativ pentru

variabilele explanatorii. Cele cantitative variază în cantitate iar
cele calitative sunt neordonabile unidimensional.
- Variabile exterioare controlate – aduc în prim plan un alt
aspect al situaţiei experimentale. În afara factorilor ce îşi
modifică parametrii există o serie de alţi factori, exteriori
relaţiei care pot interveni şi trebuie controlaţi - variabile
exterioare controlate.
- Variabile exterioare necontrolate
Datorită numărului mare de factori exteriori cercetătorul omite
intenţionat unele variabile a căror menţinere la acelaşi nivel
este mai diferită datorită diverselor cauze. Acestea sunt şi surse
de eroare ce sunt direct proporţionale cu numărul variabilelor
neluat în calcul.
- Variabile exterioare necontrolate care dau erori randomizate, a
căror influenţă în experiment le face să se anuleze reciproc.
Mai poate fi adăugată la cele patru tipuri de variabile şi
variabila de intervenţie reliefată de B. D. Smith (1998) ce leagă
în manieră ipotetică presupunerea cercetătorului asupra
modalităţii de conexiune dintre variabilele independente de cele
dependente.
Experimentul ideal ar trebui să aibă toate variabilele externe
controlate.

Controlul variabilelor
Variabila independentă ca sursă de variaţie a celor dependente
poate fi realizată prin (Aniţei, M. 2000):
- manipularea stimulului de către cercetător, a căror intensităţi
şi caracteristici sunt modificabile;
- manipularea contextului: în care cercetătorul menţine acelaşi
stimul dar în contexte diferite: zi, noapte, anotimp, vârstă, etc.;
- manipularea consemnului: prin aplicarea de instructaje diferite
date subiecţilor şi prin folosirea raportului „fals”;
- folosirea complicilor pe care cercetătorul îi introduce deliberat
cu sarcini precise în mijlocul subiecţilor supuşi experimentului
fără ca aceştia să-şi dea seama;
- nivelul de stres – pentru obţinerea de informaţii relevante din
partea subiecţilor în aceste situaţii;
- manipularea indicatorilor fiziologici: privarea de somn, linişte,
contacte sociale, etc.;
- modificarea variabilei intermediare pentru determinarea
impactului asupra variabilei dependente.
Variabilă dependentă
Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să aibă
grad mare de stabilitate, adică repetarea experimentului în
condiţii identice să conducă la aceleaşi rezultate, să fie sensibilă
la variaţiile variabilei independente, să fie uşor de definit, uşor
măsurabilă, iar efectele ei să fie statornice în timp, adică să dea
dovadă de fiabilitate.
Valoarea experimentului creşte în momentul în care se
înregistrează mai multe rezultate variabile dependente simultan
deoarece se creează o reciprocitate a controlului deşi din punct
de vedere al costului implicat este un dezavantaj.
Grupul experimental cuprinde totalitatea subiecţilor asupra
cărora cercetătorul acţionează variabila independentă. Grup de
control – este grup martor ce serveşte pentru compararea
rezultatelor şi asupra căruia nu acţionează variabila
independentă.
Situaţia experimentală cuprinde totalitatea subiecţilor
participanţi la experiment: cercetători, personal auxiliar;
împreună cu aparatura necesară producerii şi înregistrării
reacţiilor, precum şi condiţiile desfăşurării experimentului.

Tipuri de experimente
J. Stuart Mill face distincţia între experimentul natural în care
situaţia este oferită de natură şi experimentul artificial în care
situaţia este creată special de către cercetător. F. S. Chapin
distingea experimentul proiectat – în care cercetătorul creează
situaţia şi experiment ex. post facto în care situaţia furnizată de
natură serveşte la analiza legăturii cauzale dintre variabile care
nu au fost introduse în experiment.
Se mai întâlneşte experimentul de teren în care cercetătorul
manevrează o variabilă independentă într-o situaţie socială
reală, având două tipuri: experimentul de teren pasiv, în care
cercetătorul se limitează doar la sesizarea situaţiei şi
înregistrarea reacţiilor subiecţilor şi experiment de teren activ,
caracterizat prin manipularea variabilelor în condiţii naturale.
Pentru cercetarea experimentală este necesar ca înainte de
orice să fie fixate răspunsuri la un set de întrebări după cum
descrie Townsed (apud. Chelcea 1998, p. 469): care e
problema ?; de la ce ipoteză plecăm în cercetare ?; ce variabilă
independentă se foloseşte ?; care se stabileşte să fie variabila
dependentă ?; cum se va măsura aceasta ?;ce procedee şi ce
aparate vor fi utilizate la desfăşurarea experimentului ?;
rezultatele obţinute în ce mod vor fi analizate ?; experimentul
este necesar pentru confirmarea sau infirmarea ipotezei ?; se
verifică pentru depistarea greşelilor de planificare.
Alegerea variabilelor exploanatorii urmează etapei de stabilire a
problemei supusă experimentului. În funcţie de variabilele alese
se optează pentru experiment de laborator sau de teren. Se
stabilesc subiecţii participanţi în grupele experimentale şi de
control, urmând desfăşurarea experimentului prin mărirea
variabilelor. Datele experimentale obţinute urmează a fi
prelucrate statistic şi prezentate prin redactarea raportului de
cercetare.

Studiu de caz

Prezentat ca una din cele mai provocatoare eforturi de

cercetare după Yin Robert, metoda permite cercetătorilor să
abordeze caracteristicile evenimentelor din viaţa reală,
schimbările intervenite pe parcursul timpului, atât în ceea ce
priveşte viaţa socială cât şi influenţele acesteia asupra
subiectului etc.
Studiile de caz sunt abordate prin prisma întrebărilor „cum
?” şi „de ce ?”, care permit o incursiune de mai mare amploare
în legăturile operaţionale trecute ce trebuie depistate. Unele
aspecte ale studiului de caz conferă acestuia din anumite
puncte de vedere unele dezavantaje ce au împiedicat ca
această metodă să-şi ocupe locul cuvenit în cercetarea
ştiinţifică. Astfel, lipsa de rigurozitate ştiinţifică, a permis
filtrarea datelor din perspectiva subiectivă a fiecărui cercetător
fapt ce a influenţat direcţia cercetărilor şi implicit corectitudinea
concluziilor. Faptele considerate relevante sunt în dependenţă
directă de teoria ai căror susţinători sunt şi, implicit,
semnificaţia acordată datelor culese este diferită. Selectivitatea
percepţiei şi atenţiei se pot adăuga surselor de eroare deoarece
diferiţi cercetători pot selecta diferite unităţi semnificative ale
aceleiaşi realităţi, în funcţie de aşteptările, credinţele sau
trecutul personal al fiecăruia. Cu toate acestea nu se pot ignora
avantajele metodei precum studiul situaţiilor rare şi atipice,
testarea de noi tehnici de psihoterapie, modificarea unor teorii
general acceptate. Nu trebuie omis că poate fi o sursă de idei
pentru alte studii. În vederea realizării unui studiu de caz cât
mai obiectiv posibil se poate recurge la prelungirea perioadei de
culegere a datelor, concluziile se pot amâna până la apariţia
unor fapte relevante. Pentru a elimina cât mai mult posibil
subiectivitatea cercetătorilor se pot efectua verificări prin mai
multe surse ce acţionează în paralel. Deşi cercetătorii sunt
partizanii câte unei teorii, trebuie să-şi cultive menţinerea
receptivităţii către detalii neaşteptate, care pot fi mai mult sau
mai puţin în concordanţă cu teoria ai căror adepţi sunt. De
asemeni, nu trebuie să fie ocolită şi varianta consultării cu alţi
specialişti, pentru a se clarifica anumite aspecte ale studiului de
caz.
Metoda studiului de caz este utilizată cu succes în
domeniul afacerilor, managementului, economie, ştiinţe
politice, asistenţă socială, psihologie, sociologie.
Se pot întâlni: – studii de caz intrisec – în care
investigarea este efectuată minuţios, fără
tendinţe de generalizare;
– studii de caz instrumental – în care
pentru a lămuri un aspect mai general,
cazul particular este analizat în amănunt;
– studii de caz multiple (colective) –
alese în vederea înţelegerii unui fenomen
social (Stoke 1994)
Studiul de caz este o metodă prin care se investighează
fenomenul în contextul său social şi presupune o strategie
atotcuprinzătoare de cercetare, incluzând cursul logic al
designului, tehnicile de colectare a datelor şi analiza acestora.
Designurile de cercetare cuprind succesiuni logice ale
diferitelor etape în urma cărora cercetătorul poate formula
concluziile sale, avansând astfel de la întrebările de studiu, la
ipoteze, la unităţile de analiză, la modul în care se leagă
acestea de ipotezele formulate şi analiza datelor obţinute în
vederea conturării concluziilor finale.
Designul de caz individual este justificabil în următoarele
situaţii (după Jin R. K. 2005 p. 65) :
1. când un test este crucial pentru o teorie existentă;
2. când reprezintă o situaţie rară sau unică;
3. când analizează un caz reprezentativ;
4. când are scopuri revelatoare;
 5. când fac obiectul unei cercetări longitudinale (de-a
lungul timpului).
Designurile pentru studiile pe cazuri multiple solicită mai
multe resurse şi timp mai îndelungat. Dovezile acestora sunt
considerate mai convingătoare şi de aici şi impresia de
rigurozitate crescută. Folosirea designului pentru studii pe
cazuri multiple trebuie să urmeze o logică de replicare, adică de
a replica rezultatele cercetării prin realizarea unui al doilea, al
treilea ... sau a mai multor experimente ulterioare.
Studiul de caz induce începătorilor iluzia de facilitate.
Solicitările asupra intelectului, psihicului sunt mai accentuate
decât în orice altă metodă de cercetare.
Cercetătorul are nevoie de a fi bine înştiinţat şi cu o vastă
experienţă pentru a putea selecta şi profita de oportunităţile
ivite, astfel încât acestea să nu-l deruteze. Ca aptitudini
necesare după Yin R. (2005) un bun cercetător trebuie să aibă
capacitatea de a pune întrebări relevante şi de asemeni să
interpreteze răspunsurile obţinute, să evite capcana propriilor
prejudecăţi, să dovedească flexibilitate şi adaptabilitate la noile
situaţii întâlnite.
Protocolul unui studiu de caz contribuie la obţinerea unei
fidelităţi crescute a investigaţiei şi serveşte ca ghid în
colectarea datelor. Datele la care se apelează într-un studiu de
caz pot proveni din numeroase surse: documente, arhive,
interviuri, fotografii, casete audio, video, observaţie directă,
participativă, artefacte fizice, etc.
Mai jos sunt prezentate şase surse de dovezi împreună cu
punctele forte şi slabe după Yin R. K. (p. 110, 2005).
Şase surse de dovezi: puncte forte şi puncte slabe

Sursa de Puncte forte Puncte slabe

dovezi
Document ● stabile – pot fi
ele revăzute de câte ori
este nevoie
● nu ies în evidenţă -
nu sunt create ca
rezultat al studiului de
caz
● precise – conţin
● disponibilitate – pot fi
insuficiente
● bias de selectivitate, în
eventualitatea în care
colectarea este
incompletă
● bias de raportare –
reflectă biasul
 nume, referinţe şi (necunoscut) al autorului
detalii exacte în ● acces – pot fi blocate în
legătură cu un mod intenţionat
eveniment
● acoperire largă –
durată lungă de timp,
multe evenimente şi
contexte
Arhivele ● stabile – pot fi ● disponibilitate – pot fi
revăzute de câte ori insuficiente
este nevoie ● bias de selectivitate, în
● nu ies în evidenţă - eventualitatea în care
nu sunt create ca colectarea este
rezultat al studiului de incompletă
caz ● bias de raportare –
● precise – conţin reflectă biasul
nume, referinţe şi (necunoscut) al autorului
detalii exacte în ● acces – pot fi blocate în
legătură cu un mod intenţionat
eveniment ● accesibilitate redusă
● acoperire largă – din motive de
durată lungă de timp, confidenţialitate
multe evenimente şi
contexte
● precise şi cantitative
Interviuril ● direcţionate – se ● bias rezultat din proasta
e concentrează în mod formulare a întrebărilor
direct asupra temei de ● bias al răspunsurilor
studiu ● inexactităţi din cauza
● revelatoare – oferă unei memorii slabe
deducţii cauzale ● reflexivitate –
percepute intervievatul îi oferă
intervievatorului ceea ce
vrea să audă
Observaţi ● realistă – abordează ● durata îndelungată
a directă evenimentele în timp ● selectivitate –
real exceptând situaţiile de
● contextuală – largă acoperire
abordează contextual ● reflexivitate –
evenimentului evenimentul se poate
desfăşura astfel tocmai
pentru că există
 observator
● cost ridicat – orele
necesare observatorilor
umani
Observaţi ● stabile – pot fi ● disponibilitate – pot fi
e revăzute de câte ori insuficiente
participati este nevoie ● bias de selectivitate, în
vă ● nu ies în evidenţă - eventualitatea în care
nu sunt create ca colectarea este
rezultat al studiului de incompletă
caz ● bias de raportare –
● precise – conţin reflectă biasul
nume, referinţe şi (necunoscut) al autorului
detalii exacte în ● acces – pot fi blocate în
legătură cu un mod intenţionat
eveniment ● bias rezultat din
● acoperire largă – manipularea
durată lungă de timp, evenimentelor de către
multe evenimente şi cercetător
contexte
● revelatoare în
privinţa
comportamentului şi
motivelor
interpersonale
Artefactel ● revelatoare în ● selectivitate
e fizice privinţa caracteristicilor ● disponibilitate redusă
culturale
● revelatoare în
privinţa operaţiilor
tehnice

Aceste surse de dovezi sunt necesare în vederea obţinerii

unui bun studiu de caz care trebuie să respecte următoarele
principii: folosirea dovezilor multiple, realizarea unei baze de
date solide şi menţinerea unei succesiuni logice pe tot
parcursul cercetării. Finalizarea rezultatelor şi descoperirilor
implică raportarea acestora.
Metoda focus grup

Este o metodă calitativă din categoria interviurilor

semistructurate.
Un focus-grup este o reuniune de de cinci până la zece
persoane sau chiar douăsprezece persoane, alese pentru că
prezintă anumite caracterisitici comune cu tema focus-grupului,
desfăşurată în prezenţa unui moderator.
Scopul acestei reuniuni este de a aduna informaţii pentru a
înţelege mai bine ce simţim şi ce părere au oamenii în legătură
cu o anumită problemă. Creată pentru a minimaliza influenţa
dominantă a intervievatorului, metoda permite persoanelor
intervievate, de a comenta, explica şi împărtăşi experienţe şi
puncte de vedere personale. Mediul de desfăşurare trebuie să
fie unul primitor şi confortabil, în care rolul moderatorului este
de a pune întrebări şi a se asigura că toată lumea are ocazia să
ia cuvântul.
Moderatorul nu se află într-o poziţie de putere supremă, el
îşi va controla reacţiile, limbajul verbal şi cel nonverbal astfel
încât să nu stânjenească libera exprimare a participanţilor prin
acordul sau dezacordul său referitor la cele exprimate.
Grupurile de patru sau cinci persoane - mini-focus-grupuri
pot fi cu uşurinţă organizate deoarece necesită un spaţiu mai
restrâns.
Utilizările focus-gruprilor.
Acestea şi-au dovedit utilitatea în:
- evaluarea produselor de pe piaţă
- crearea de noi produse şi programe
- urmărirea satisfacţiei şi identificarea elementelor
componente ale satisfacţiei
- evaluarea nevoilor
- aflarea modului în care clienţii iau decizii
- îmbunătăţirea programelor existente
Metoda focus-grup cuprinde următoarele programe:
- planificarea studiului
- elaborarea demersului interogativ
- stabilirea subiecţilor participanţi
- desfăşurarea întâlnirii
- analiza rezultatelor
- raportul de cercetare
Planificarea studiului
Se urmăreşte stabilirea de comun acord a scopului, prin
întâlnirea întregii echipe de cercetare.
 Se urmăreşte înţelegerea corectă a scopului cercetării prin
obţinerea de răspunsuri la întrebări de genul:
- Care este problema tratată ?
- Care este scopul acestei cercetări ?
- Ce informaţii au importanţă mai mare ?
- Pentru cine sunt aceste informaţii ?
- Cum vor fi folosite aceste informaţii ?
Odată clarificate aceste aspecte se analizează dacă
metoda focus-grup este cea mai adecvată sau se poate apela la
alte metode.
Situaţii favorabile de utilizare a metodei focus-grup:
- când se încearcă înţelegerea diferenţelor de perspectivă
între grupuri sau categorii diferite de persoane;
- în cazul în care scopul este de a găsi ce anume
influenţează opiniile, comportamentul sau motivaţia;
- dorinţa de a găsi noi idei în cadrul grupului;
- când se doreşte clarificarea unor informaţii deja
existente.
Nu sunt indicate:
- în cazul în care se doreşte ajungerea la un consens;
- informaţiile prea personale de a fi supuse în public;
- informaţiile relevante cu ajutorul focus-grupurilor nu pot
fi obiectul unor estimări statistice (datorită numărului insuficient
de participanţi implicaţi)
- în cazul în care se doreşte asigurarea confidenţialităţii
informaţiilor.
Elaborarea unui demers interogativ
Demersul interogativ constă dintr-un set de întrebări
formulate în mod incitant, care atrag participanţii la discuţie.
Numărul de întrebări din cadrul unui focus grup, pentru o
întâlnire de două ore, este cuprins între 12 şi 15 întrebări,
pentru a avea timp suficient de a relata ideile ce apar în timpul
discuţiei între participanţi.
Întrebările formulate în cadrul focus-grupurilor trebuie:
- să fie scurte, clare, deschise, care să nu dea posibilitatea
de a se răspunde monosilabic (Da, Nu), fără formulări
pretenţioase, să fie în limbajul comun al participanţilor.
Se începe cu întrebări de deschidere prin care se
urmăreşte ca participanţii să se destindă, să se simtă în largul
lor. Urmează întrebări introductive, în care este prezentată tema
discuţiei şi în care participanţii sunt invitaţi să-şi exprime modul
de înţelegere a temei.
 Întrebările de tranziţie direcţionează cursul discuţiei către
întrebările cheie, care constiuie de fapt studiul propriu-zis.
Întrebările de încheiere conturează toate aspectele aduse în
discuţie şi verifică dacă mai există vreun participant care nu şi-a
exprimat părerea sau şi-a schimbat-o.

Stabilirea subiecţilor participanţi

Pentru stabilirea persoanelor ce vor fi invitate la focus-grup
trebuie avut în vedere scopul studiului, informaţiile necesare şi
bugetul avut la dispoziţie. Recrutarea participanţilor se face cu
ajutorul unui chestionar de recrutare.
La focus grup se urmăreşte realizarea unei omogenităţi în
ceea ce priveşte participanţii, care va asigura acestora un
anumit confort dar şi cercetătorilor pentru ananliza finală.
Participanţii trebuie să cunoască tema până în discuţie, să
existe o relativă omogenitate a grupului din punct de vedere a
vârstei, să dorească să participe la discuţii şi să cunoască
durata desfăşurării întâlnirii.
Calităţile de care trebuie să dea dovadă un moderator
sunt:
- să aibă încredere în judecata particianţilor, chiar dacă
aceasta nu este identică cu cea a moderatorului;
- să manifeste respect pentru participanţi;
- să stăpânească limbajul non-verbal, astfel încât şi corpul
să exprime cele spuse anterior;
- cunoştinţele aprofundate referitor la subiectul discuţiei;
- să aibă capacitatea de a comunica clar, la nivelul comun
participanţilor;
- să fie rezervaţi în a-şi exprima părerile şi convigerile
proprii;
- să nu-şi impună propriile păreri, deoarece s-ar anula
disponibilitatea pentru discuţie a participanţilor iar rezultatele
cercetării ar fi compromise.

Analiza rezultatelor
 Este un proces sistematic bazat pe procedee verificabile,
astfel încât şi alţi cercetători, folosind aceleaşi documente şi
informaţii să ajungă la aceleaşi concluzii.

Raportul de cercetare
Pentru a întocmi rapoarte bune de cercetare în cadrul
metodei focus-grupurilor se pot adăuga materiale audio-video,
grafice, fotografii care ilustrază concluziile exprimate în raportul
de cercetare.
Rapoartele pot fi: scrise, verbale sau electronice.
În continuare vom prezenta diferite caracteristici ale focus-
grupurilor întâlnite în alte cercetări: cercetări de piaţă, metoda
academică, sectorul public şi nonprofit, metoda participativă.
(după Kruger, R.A. şi alţii, 2005, p. 202 – 203).

Caracteristi Cercetarea Metoda Sectorul Metoda

că de piaţă academică public şi
nonprofit participativ
a

Unde este Companiile Universităţile Guvernul, Grupurile

populară? cu , grupurile
profil agenţiile comunitare comunitare,
comercial. . şcolile.

guvernamen fundaţiile fundaţiile.

tale.

fundaţiile. conducerea
locală.

Dimensiune Zece- Şase-opt Şase-opt Şase-opt

a douăspreze persoane persoane persoane
ce
grupului persoane

Participanţii Nu. E de Nu este o Nu este o Uneori este

trebuie preferat să problemă. problemă. un
să se fie Se poate ca Uneori este avantaj. În
cunoască necunoscuţ un mod
între i.
ei ? participanţii avantaj normal
să se dacă se participanţii

cunoască cunosc, cu se cunosc

între ei condiţia între ei.

atât timp cât să nu

nu deţină
poziţii
deţin poziţii de
de autoritate
unii
autoritate faţă de
unii faţă ceilalţi.

de ceilalţi.

Cine Profesionişt Cadrele Personalul Voluntarii

moderează ii. calificat din
discuţiile ? universitare. şi voluntarii cadrul
comunităţii.

masteranzii ocazionali,
sau care au

presonalul abilităţi
calificat. deosebie.

Unde au loc Încăperi Spaţii Sapţii din Spaţii din

 speciale cu publice, săli
întâlnirile oglinzi de clasă, comunitate comunitate
focus- uneori , cum ar şi acasă
grupurilor ? unidirecţion acasă la fi şcolile, la diferite
ale şi cu cineva sau persoane.
acustică de încăperi bibliotecile
calitate. speciale cu şi altele

oglinzi de acest
gen.

unidirecţiona
le.

Cum sunt Cu ajutorul Notiţe de pe Notiţe de Notiţe de pe

colectate teren şi pe teren şi teren şi
informaţiile observatoril înregistrări înregistrări înregistrări
? or din audio. audio. audio.
spatele Uneori şi
oglinzilor,

prin înregistrări
intermediul video.

înregistrăril
or audio

şi, de multe
ori

video.

Cum suni Analiza De obicei, se De obicei, Se fac

analizate este pe baza sumare
orale
rezultatele variabilă, realizează transcrieril la finalul
? dar de or discuţiilor,
 cele mai transcrierile, prescurtate se folosesc
multe ori urmate şi a panouri.

se bazează de proceduri notiţelor de notiţe de

pe pe pe teren şi

primele riguroase. teren. se ascultă

impresii

oferite de înregistrăril
moderator e audio.

sau de
analist.

Uneori se
face pe

baza
transcrierilo
r
discuţiilor.

Cine Doar Cadrele Rapoartele Se face un

primeşte sponsorul. universitare sunt efort
copii
ale Rapoartele sau folosite în considerabi
rapoartelor sunt persoanele cadrul l pentru
?
proprietate publice organizaţiei a comunica
a oficiale. şi apoi

companei Rezultatele trimise rezultatele

care sunt inapoi

organizeaz publicate în membrilor membrilor

ă studiul.
 revistele de comunităţii. comunităţii.
Sunt

specialitate. comunicate

participanţi
lor.

Timpul O perioadă O perioadă Timpul O perioadă

necesar scurtă lunga de necesar lungă de
completării de timp. De timp. variază. De timp.
obicei. Adeseori obicei, Adeseori
studiului. studiul se durează şase durează durează
încheie în luni câteva luni. şase luni
câteva sau mai sau mai
săptămâni. mult. mult.

Analiza documentelor

Tipuri de documente
Documentul reprezintă un text sau obiect ce reprezintă o
informaţie. În viaţa de zi cu zi oamenii produc inevitabil
documente (fie scrisori, bilete, fie dări de seamă, lucrări scrise).
După multitudinea criteriilor de clasificare: natura lor, conţinut,
autenticitate, destinaţie, vechime, accesibilitate, etc. trebuie
reţinute doar acelea care conţin un grad mai mare de
generalitate astfel încât criteriul să poată fi aplicat unor
categorii mai largi de documente.
Documentele pot fi clasificate după mai multe criterii: după
vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor
de încredere (Iluţ, 1997).
Documentele se pot clasifica după natura, conţinutul,
destinatarul şi emitentul. După natura lor pot fi scrise sau
nescrise (obiecte, imagini, simboluri). După conţinutul
informaţional pot fi cifre în care o pondere mare se acordă
graficelor, cifrelor sau necifrice. După destinatar se pot întâlni
documente personale şi publice iar după emitent avem: oficiale
(emise de guvern sau alte autorităţi de stat) şi neoficiale
(Chelcea 1993). Dintre documentele cifrice publice oficiale face
parte recensământul şi Anuarul statistic al României, ce conţin o
mare bogăţie de informaţii utile cercetătorilor. Valoare
documentelor cifrice în afara autenticităţii informaţiei constă şi
în completitudinea lor.
Documentele scrise necifrice pot fi publice având două forme
oficiale sau neoficiale şi personale. Documentele necifrice
oficiale şi neoficiale conţin informaţii nu numai despre individ
dar şi despre colectivitatea în rândul căreia acesta îşi
desfăşoară activitatea. Documentele necifrice personale
neoficiale (foi de zestre, spiţele de neam, scrisori, jurnale, etc.)
sunt scrise pentru a fi utile autorilor sau familiilor acestora,
prietenilor.
Foile de zestre – ca documente personale neoficiale reprezintă o
reală valoare pentru reconstituirea vieţii din trecut. Spiţele de
neam redau sistemul de înrudire pe mai multe generaţii.
Jurnalele personale, însemnările ocazionale, scrisorile,
autobiografiile spontane neprovocate, întregesc imaginea
asupra vieţii sociale, relevând modul în care societatea este
simţită, reflectată de către indivizi (S., Chelcea, 1997).
Marea diversitate a documentelor a făcut obiectul analizei de
conţinut cantitativă şi analizei de tip calitativ. Indiferent de tipul
analizei de conţinut cantitativă sau calitativă, aceasta prezintă o
serie de avantaje şi dezavantaje (apud. Agabrian, M., 2006, p.
24 – 25).
Avantaje:
- urmăreşte direct comunicarea prin texte sau transcrieri
evidenţiind trăsătura centrală a interacţiunii sociale;
- permite operaţiuni calitative şi cantitative;
- oferă o cunoaştere de profunzime din punct de vedere istoric,
cultural;
- permite o analiză statistică a formei codate a textului;
- constituie mijloc nonobstructiv de analiză a interacţiunilor;
- oferă o cunoaştere profundă a modelului complex de gândire
şi utilizării limbajului.

Dezavantaje:
- se sesizează apariţia de erori în momentul unei analize cu
nivel ridicat de interpretare
- e lipsită de o bază teoretică sau conduce prea liber la
raţionamente despre relaţiile şi consecinţele implicate într-o
cercetare;
- este reductivă când are de-a face cu texte complexe;
tinde prea des să se reducă la numărarea unor cuvinte;
- neglijează adeseori contextul în care s-a produs textul;
- neglijează starea de lucruri după producerea textului;
- poate fi automatizată sau computerizată mai greu.
Analiza de conţinut cantitativă se referă la descrierea obiectivă,
sistematică şi cantitativă urmărindu-se evidenţierea temelor,
tendinţelor, atitudinilor, valorilor prezente în documente.
Analiza de conţinut este asociată comunicării scrise dar poate fi
utilizată şi în analiza discursurilor, imaginilor etc. Este aplicată
cu succes în stabilirea cauzelor şi efectelor precum şi în
stabilirea caracteristicilor mesajului.
Analiza de conţinut cantitativă se poate desfăşura pe două axe:
orizontale, când studiem strict documentul şi verticală în
momentul în care suntem interesaţi de a clarifica cauzele,
antecedentele, intenţiile care au condus la producerea
documentului respectiv.
Etapele analizei de conţinut cantitative.
Problema cercetării, impune ca primă etapă stabilirea tipului de
document cu care se va lucra. Aceasta se va face în funcţie de
tema, obiectivele şi scopul studiului.
A doua etapă presupune cercetarea documentelor supuse
analizei şi formularea ipotezelor. Transpunerea ipotezelor în
categorii şi indicatori va impune filtrarea materialului disponibil
prin intermediul unei grile. Definirea unităţii de analiză cu
ajutorul grilei constituie următoarea etapă. Unitatea de analiză
poate fi de reperaj şi e reprezentată de lungimea textului în
care este recunoscută şi găsită tema şi unitatea de context dată
de lungimea minimă a unui text ce trebuie citit pentru a
descoperi modul în care tema este prezentată favorabil,
nefavorabil sau neutru (Iluţ, 1997). Se poate adăuga o ultimă
unitate de analiză şi anume, unitatea de numărare (Chelcea,
2001).
Unitatea de reperaj constituie acea parte din comunicare ce
urmează a fi analizată, variind în funcţie de scopul cercetării,
gradul de profunzime al analizei, timp şi nu în ultimul rând, de
posibilităţile materiale de care dispun.Unitatea de context
cuprinde acel segment al comunicării, care ne permite să
vedem dacă unitatea de înregistrare este favorabilă,
nefavorabilă sau neutră.Unitatea de numărare după cum arată
şi denumirea are funcţie de numărare. În afară de cuvânt, frază,
paragraf, articol ca unităţi de numărare se pot utiliza şi alte
unităţi: timp, centimetrul pătrat (pentru analiza suprafeţei unui
articol – valabil în presa scrisă).Cele mai cunoscute procedee de
analiză statistică a conţinutului sunt: analiza frecvenţelor – care
urmăreşte determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de
context şi de reperat în sistemul categoriilor de analiză; analiza
tendinţei ce permite evaluarea atitudinii unui emiţător faţă de o
persoană, un fapt social etc.; tehnica analizei evaluative (după
Osgood şi Walker) ce presupune identificarea tuturor
informaţiilor şi expresiilor din text, stabilirea gradului de
determinare, a informaţiilor şi acordarea de ponderi acestora, şi
analiza contingenţei prin evidenţierea structurilor de asociere a
conceptelor dintr-un text.
Analiza de conţinut prezintă o serie de avantaje:
- aduce notă de rigoare în interpretarea documentelor;
- are relevanţă în analiza producţiilor ştiinţifice, atât în analiza
secundară a datelor cât şi în decelarea mai exactă a temelor de
cercetări, raportului teoretic-empiric, fundamental aplicativ
(etc.)
- poate reliefa tendinţe din interiorul unuia sau mai multor
documente, la un moment dat dar şi evoluţia comparativă pe
secvenţe mari de timp îmbrăcând forma unei analize
longitudinale
- se aplică direct pe documente eliminându-se eroarea datorată
relaţiei cercetător-subiect
- datorită lucrului cu calculatorul prezintă avantaj epistemic
putându-se realiza raport comparaţii în timp şi spaţiu
- costul relativ scăzut în raport cu alte metode
Ca limite sunt menţionate următoarele:
- stabilirea grilei de categorii şi indicatori: acestea trebuie să fie
exhaustive (să surprindă toate variantele de apariţie a
caracteristicii temei); să fie exclusive (o unitate odată
înregistrată într-o categorie să nu mai fie găsită şi în alta);
obiective (clasificarea materialului să depindă cât mai puţin
posibil de analistul care a o efectuează) şi pertinente – adecvate
obiectivului urmărit de cercetare şi conţinutul documentelor
- obiectivitatea este decisivă prin formele ei, validitatea şi
fidelitatea necesită spirit, fineţe precum şi bogată experienţă
- interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiei autorului creează
dileme fiind justificată atât inferenţa directă când conţinutul
este luat ad-literam, cât şi opusul afirmaţiilor din conţinut
- volumul materialelor analizate în unele cazuri este imposibil
de analizat şi se impune o eşantionare a materialului ce implică
pierderi de informaţii, mai ales în situaţii în care nu sunt
respectate regulile de eşantionare.
Analiza de conţinut calitativă
- permite generarea inductivă a unei teorii prin
conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor
empirice. O caracteristică importantă independentă de analiză
cantitativă a discursului după J. Potter şi M. Wetherell (1994) şi
anume:
- studiul sistematic al organizării schimbului conversaţional;
procesul discursului; analiza discursului ştiinţific şi intersecţia
dintre mai multe discursuri pentru înţelegerea individului uman
(apud Iluţ, 1997).
Analiza de conţinut calitativ este o activitate iterativă care se
dezvoltă progresiv. Ea prezintă mai multe etape.
1. Fixarea scopurilor cercetării.
2. Analiza atentă a documentelor, a materialului.
3. Codificarea – în care se elimină informaţiile nesemnificative,
clarificându-se categoria informaţiilor esenţiale.
4. Categorizarea printr-o definire concisă, precizarea
elementelor distinctive cu identificarea formelor sale de
manifestare.
5. Relaţionare – se determină relaţiile între categoriile de
informaţii obţinute din categorizare.
6. Integrarea – permite definirea obiectivului principal pe baza
căruia se va face raportul de cercetare.
7. Modelarea – presupune o reproducere fidelă a relaţiilor
structurale şi funcţionale ale elementelor ce contribuie la
definirea fenomenului studiat.
8. Teoretizarea cuprinde o strategie de determinare a
categoriilor caracteristice studiului, o altă strategie de
delimitare a categoriilor opuse celor iniţiale şi în cele din urmă
strategia de validare a aplicabilităţii teoriei la care s-a ajuns în
urma studiului.
Din punctul de vedere al cercetătorilor calitativişti, documentele
prezintă interes doar prin modul în care ele sunt produse,
organizate şi interpretate de publicul lor.
Imaginile vizuale ca documente sociale sunt mai greu de
transcris, codat şi analizat decât materialul scris. Ele presupun
atât analiza textului imaginar în sine cât şi raportul dintre
imagine, sunet, comentariu.
Analiza conversaţiilor cotidiene
Ca principii generale metodologice a analizei materialului
conversaţional putem menţiona (Iluţ, 1997):
1. Convorbirile au organizare structurală care se desfăşoară
după un pattern stabil, transindividual, recognoscibil de către
interlocutori
2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, comportamentul
vorbitorului fiind modelat de contextul conversaţional în care
particip.
3. Analiza trebuie fondată empiric implicând în felul acesta
analiza precedentelor enunţuri printr-o examinare mai
minuţioasă.

Metoda sociometrica

Continuă dezvoltare umană este rezultatul interacţiunii relaţiei

ereditate-mediu social, în care un rol important, definitoriu îl
joacă educaţia. Prin însăşi natura lui, omul nu poate fi definit
separat de grup. Multiplele componente ale personalităţii se
modelează şi se formează în interiorul grupului; prin grup
existenţa translaţionează către coexistenţă.
Omul poate fi privit în două ipostaze substanţială şi situaţională.
Din perspectiva situaţională putem analiza omul prin
intermediul acţiunii pe care o exercită asupra altuia şi a
influenţei inverse pe care o resimte din partea celuilalt către
propria persoană. Interacţiunea se realizează în contextul
relaţiei interpersonale. Suportul interacţiunii sociale îl constituie
trebuinţa fundamentală, trebuinţa de afiliere şi sociabilitate care
se poate realiza sub trei forme:
- trebuinţa de incluziune (nevoia de a se simţi ocrotit, îngrijit, de
a fi în centrul atenţiei)
- trebuinţa de control, respectiv trebuinţa de a conduce sau de a
fi condus în raport cu caracteristicile psihoindividuale
- trebuinţa de afecţiune realizată în contextul relaţiei diadice şi
reclamă reciprocitatea acesteia fie că se manifestă sincretic, fie
în formă diferenţiată personală.
Sociometria era folosită pe scară largă încă din anii 50-60,
pentru măsurarea relaţiilor individuale la nivelul grupului, dar
ea a fost îmbunătăţită de J.K. Moreno (1970) astfel încât să
permită evaluarea locului unei persoane pe scală emoţională şi
socială. După cum spunea Moreno „sociometria se grupează cu
studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei”.
Acesta consideră universul social alcătuit din trei dimensiuni
sau nivele:
1. societatea externă
2. matricea sociometrică
3. realitatea socială
Societatea externă reprezintă după autor, totalitatea grupurilor
reale şi vizibile indiferent de mărimea lor: mari sau mici,
instituţionalizate cu o formă mai mult sau mai puţin definită.
Matricea sociometrică cuprinde structura socială-afectivă, fiind
constituită din relaţii preferenţiale manifestate în cadrul
grupurilor mici. Interdependenţa dintre societatea externă şi
matricea sociometrică constituie realitatea socială. Matricea
sociometrică este reprezentanta activităţii perfecţionării şi
devenirii vieţii sociale.
La nivelul uni grup putem spune că se dezvoltă o întreagă reţea
de simpatii, antipatii şi inclusiv raporturi de indiferenţă, care
odată cristalizate exercită o puternică influenţă asupra vieţii
colective. Teleelementul – ca factor comun al acestei relaţii
reprezintă element de coeziune şi comunicaţie la nivelul
grupului considerat de Moreno „cimentul care leagă indivizii
unui grup” (fiind cea mai mică unitate de sentiment transmis de
la un individ la altul). Decuparea contextului de teleelemente
care converg către şi dinspre un individ către ceilalţi permite
elaborarea sociogramelor individuale care oglindesc statusul
social al individului la nivelul grupului.
Metodele sociometrice reprezintă ansambluri de procedee şi
tehnici experimentale şi matematice, destinate să măsoare
intensitatea şi întinderea curentelor psihologice sau afective în
cadrul unei populaţii. Instrumentul de lucru este testul
sociometric. Acesta poate determina poziţia individului în
câmpul relaţiilor interpersonale, precum şi structura psihologică
globală a grupului respectiv, cu detectarea subgrupurilor,
centrelor de influenţă precum şi a gradului de coeziune al
grupului.
Textul sociometric constă dintr-un anasamblu de întrebări în
urma cărora subiectului i se solicită opţiunea sub formă de
simpatie, antipatie, indiferenţă, după anumite criterii. Acest test
contribuie la investigarea grupurilor sociale cu scop de
intervenţie, reorganizare sau ameliorare a funcţiilor sale.
Preferinţele din cadrul grupului pot fi incluse în două categorii:
efectivă şi raţional cognitivă rezultă în evaluarea axiologică a
relaţiilor interpersonale.
Poate fi aplicată pe grupuri diverse: familie, şcoală, grupuri
profesionale, colectiv sau individual. Nu este standardizat. Se
construieşte.
Construirea testului se realizează în funcţie de scopul
investigaţiei:
- diagnostic-constatativ, formulativ-ameliorativ sau care le
cuprinde pe amândouă. Obiectivele investigaţiei: cum ar fi de
exemplu – determinarea relaţiilor simpatetice, evaluarea
percepţiei interpersonale, evaluarea coeziunii grupului etc., vor
determina criteriile de bază ale întrebărilor din test. Nu este un
număr fix de întrebări, acestea fiind dependente de mărimea
grupului, destinaţia cercetării, implicând un mare volum de
muncă îndeosebi în faza de prelucrare a datelor. După cum
spunea Moreno (1970) criteriile alese trebuie să fie puternice şi
precise, ca urmare, întrebările formulate pe baza acestora
trebuie să reflecte aspiraţii, interese, motivaţii reale ale
subiecţilor din cadrul grupului. Ele trebuie să facă referiri la
experimente recente, comune sau prezente ca răspunsurile la
întrebări să fie lejer formulate, fără a obliga subiectul să
apeleze la evenimente din trecutul mai îndepărtat, care prin
prisma timpului şi evenimentelor conduc la erori de
interpretare, ceea ce ar compromite poate cercetarea noastră.
Se poate sonda prin intermediul testului sociometric şi viitorul,
astfel încât se creează posibilitatea subiecţilor de a-şi proiecta
spontaneitatea şi preferinţele simpatetice în acţiuni
imaginative.

Criterii sociometrice cele mai frecvent utilizate

- vârsta şi genul, inclusiv statutul social, starea civilă;
- petrecerea timpului liber;
-rezolvarea anumitor sarcini în comun (cu cine ţi-ar plăcea cel
mai mult să lucrezi la ?)
- coabitarea (cu cine ţi-ar plăcea să stai în cameră ? ....; cu cine
v-ar plăcea să locuiţi în comun ?)
- capacitate organizatorică
- numărul persoanelor supuse poate fi limitat (3-5) sau
nelimitat

Condiţiile aplicării unui test sociometric

Condiţiile aplicării unui test sociometric impun:crearea unui
climat favorabil astfel încât membrii grupului să poată să-şi
depăşească teama, reţinerea. În acest scop se va urmări
câştigarea încrederii grupului şi cooperarea activă în
desfăşurarea cercetării. Reacţiile defensive ale subiectului faţă
de test pot avea mai multe cauze:
- sentimentul permeabilităţii în urma conştientizării poziţiei
reale în grup
- teama de a conştientiza sentimentele altora faţă de propria
persoană
- teama de a-şi face publice propriile preferinţe şi respingeri
O altă condiţie de aplicare este:
- motivaţia pentru cooperare şi adeziunea liber consimţită la
proiectul experimental. De asemeni, conştientizarea interesului
pentru ceilalţi în urma căruia cresc şansele individului de a
obţine în cadrul grupului poziţia la care aspiră.
Autenticitatea criteriilor în funcţie de care se face opţiunea
reprezintă încă o condiţie de aplicare. Criteriile trebuie să
corespundă motivaţiilor reale ce pot antrena indivizii unui grup
într-un elan comun către un scop anume.
Un exemplu de alcătuire al unui test sociometric pentru
studenţii de la psihologie
Criterii
1. activitatea ştiinţifică
2. activitatea practică
3. aptitudini organizatorice
4. organizarea unei activităţi în comun
5. petrecerea timpului liber
Întrebări:
Pentru activitatea ştiinţifică ari fi putut fi formulate
întrebări de genul:
1. În condiţiile întocmirii unei lucrări pentru participarea la o
sesiune ştiinţifică de comunicări, numiţi trei colegi cu care aţi
dori să lucraţi în echipă.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi în vederea
întocmirii unei lucrări pentru participarea la o sesiune ştiinţifică
de comunicări.
Pentru activitatea practică ar putea cuprinde următoarele
întrebări:
1. Numiţi trei colegi cu care aţi dori să lucraţi în condiţiile
organizării practicii pe grupe.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi în condiţiile
organizării practicii pe grupe.
Pentru aptitudini organizatorice:
1. Numiţi trei colegi pe care îi consideraţi potriviţi pentru
rezolvarea problemelor organizatorice ale grupului vostru.
2. Numiţi trei colegi pe care nu îi consideraţi potriviţi pentru
rezolvarea problemelor organizatorice ale grupului vostru.
3. Numiţi trei persoane pe care le consideraţi potrivite pentru a
fi purtătorul de cuvânt al grupului.

Pentru organizarea unei activităţi în comun

1. Numiţi trei colegi cu care aţi dori să lucraţi pentru pregătirea
la examenul de Fundamentele Psihologiei.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi pentru
pregătirea la examenul de Fundamentele Psihologiei.
Pentru petrecerea timpului liber
1. Numiţi trei colegi pe care ţineţi neapărat să-i invitaţi la ziua
dumneavoastră.
2. Numiţi trei colegi pe care nu aţi dori să-i invitaţi la ziua
dumneavoastră.
Analiza rezultatelor
Subiecţii supuşi testării sunt trecuţi într-un tabel cu dublă
intrare în care pe prima linie şi coloană se trec iniţialele
subiecţilor sau numărul acestora de cod, în cazul în care sunt
mai mulţi subiecţi cu aceleaşi iniţiale, pentru a nu se crea
confuzii.
Foile de răspuns se vor trece în matrice. În dreptul fiecărui
subiect se trec pe linie alegerile şi respingerile, iar pe verticală
vor rezulta alegerile şi respingerile primite.
Alegerea sistemului de notare se face prin convenţie şi aceasta
trebuie respectată riguros pe tot parcursul interpretării testului.
Se va face notarea diferenţiată a alegerilor şi respingerilor,
astfel alegerile pot fi notate cu (+) iar respingerile cu (-).
În instructajul de completare a răspunsurilor se va preciza că
ordinea alegerilor se va face descrescător, deci de la cel mai
bun (sau rău), potrivit, către următorii. Tot instructajul va
preciza numărul limitat sau nelimitat de opţiuni.
În cazul în care numărul de opţiuni este nelimitat, răspunsurile
vor fi uşor de dat dar contravin principiului spontaneităţii şi
expansiunii afective. Răspunsurile limitate sunt mai veridice.
Prelucrarea datelor
Se trece la calcularea unor indici sociometrici:
- numărul alegerilor primite se însumează pe verticală
specificându-se şi ponderea şi intensitatea lor pentru a
diferenţia subiecţii cu acelaşi număr de alegeri;
- numărul respingerilor primite – se calculează pe verticală,
specificând intensitatea;
- indicele de expansivitate se calculează în cazul în care
alegerile sunt nelimitate şi se realizează prin însumarea
alegerilor emise;
- numărul respingerilor
- numărul alegerilor reciproce
- numărul respingerilor reciproce
În afara acestora, în situaţia în care testul cuprinde întrebări de
tipul: cine crezi că te-ar alege ca să faci echipa cu el, ca să fi
coleg de cameră, coleg de bancă etc., deci în situaţia în care se
urmăreşte gradul de percepere personală se mai pot opţiune şi
alte indicii.
- numărul de persoane de care subiectul în cauză se crede ales
- numărul de persoane de care subiectul în cauză se crede
respins,
- numărul de persoane care se cred aleşi de subiectul în cauză
- numărul de persoane care se cred respinse de subiectul în
cauză.
Aceşti indici stau la baza analizei de transpătrundere şi de
transparenţă. În momentul în care există coincidenţe între
alegerea făcut şi perceperea acestei alegeri de către subiect
putem vorbii de transpătrundere. În momentul în care există
coincidenţe între subiecţii care se cred aleşi de o anumită
persoană şi alegerea efectivă vorbim de transparenţă.
Pot exista neconcordanţe. Acestea reflectă erori de mai multe
tipuri:
1. lacune perceptive – subiectul e ales fără a conştientiza că ar
putea fi ales
2. iluzii perceptive – subiectul se crede preferat fără ca acesta
să corespundă realităţii
Pe baza indicilor se calculează:
- statusul sociometric

SS(ic) – status sociometric pentru persoane (ic) sau număr de cod

Nr. A – număr de alegeri primite
N – numărul subiecţilor

- indicele de coezivitate a grupului

+ numărul diadelor posibile la nivelul unui grup
diadă – relaţie de reciprocitate

În legătură cu acest indice sunt formulate anumite obiecţii ce

ţin de:
- coeziunea grupului ce nu poate din simpla însumare a unor
relaţii interpersonale.
Coezivitatea implică şi situaţii speciale de solidaritate,
cooperare, stări conflictuale care nu pot fi surprinse la nivelul
sociogramei.
- indicele de coezivitate nu ia în calcul şi numărul respingerilor.
Din interpretarea indicilor se reflectă relaţiile, doar relaţiile
afective din grup fără a se obţine indicii cu privire la
personalitatea membrilor grupului.

Alcătuirea sociogramei
Datele întabelate în matricea sociometrică sunt redate grafic
sub formă de sociogramă, fiind considerată de Moreno nu doar
tehnică de prezentare a faptelor ci şi un instrument sau metodă
de explorare. Aceasta pune în evidenţă configuraţia parţială sau
totală a unui grup.
Avantaje:
- permite evidenţierea perechilor, lanţurilor sau altor tipuri de
relaţii interpersonale din cadrul grupului.
- indică cu rapiditate liderii;
- indică excluşii din grup;
- indică marginalizaţii;
- permite evidenţierea dinamicii grupului în cazul repetabilităţii
în timp.
Din punct de vedere al destinaţiei distingem două tipuri de
sociograme:
- sociograma individuală – în care sunt reliefate relaţiile unui
individ cu alţi membri ai grupului sau poziţia unui individ în
grup, realizând aşa numitul atomsocial ce reprezintă individul în
sistemul legăturilor sale cu ceilalţi;
- sociograma colectivă – surprinde totalitatea relaţiilor
interpersonale din cadrul grupului.
La construirea sociogramelor se folosesc semne convenţionale
după cum urmează:
- băiat
 - fată

- atracţie

- respingere

- atracţie reciprocă

- respingere reciprocă
Semnele convenţionale vor fi păstrate neschimbate. Matricea
sociometrică şi sociograma vor fi construite pentru fiecare
criteriu separat. În cazul grupurilor mari este indicat să se
construiască o sociogramă a atracţiilor şi o sociogramă a
respingerilor.
Ca alternativă la construirea sociogramei în cadrul grupurilor
mari se poate folosi sociograma ţintă în centrul ei fiind trecute
persoanele cu cele mai multe alegeri.

Ex. de sociogramă
B
 A C

E D

Avantajele acestei metode pot fi:

- intrinseci - la nivelul individului dă o privire asupra statusului
social
- la nivelul individului cuprinde diadele stabile şi
instabile
- la nivel de grup surprinde reţeaua relaţiilor
interpersonale, structura şi
coezivitatea grupului
- extrinseci –rezultatele pot fi corelate cu factori de natură
socială şi psihologică astfel încât investigaţia poate fi orientată
către anchete sociale de mai mare amploare.

Dezavantaje
- redau structura grupului la un moment dat fără a surprinde
cauzele şi nici evoluţia ulterioară a grupului.

Reţele de comunicare
Fundamentul relaţiilor interpersonale – comunicarea este
esenţială îndeplinirii obiectivelor în cadrul grupurilor. Formarea
reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor este influenţată de
diferite variabile dintre care menţionăm: factori socioculturali,
statutul social al fiecărui individ în parte, abilităţile de
comunicare a fiecărui individ, personalitatea membrilor
grupului, scopul pe care trebuie să-l atingă.
Reţelele de comunicare sunt caracterizate după A. Bavelas, de
anumite dimensiuni:
- centralitatea – exprimă numărul de opţiuni directe pentru un
membru al grupului, suma vecinilor fiecărui membru în parte
este dată de numărul de persoane cu care oricare din aceştia
poate lua legătura direct; suma distanţelor – dată de suma celor
mai mici distanţe de la o poziţie la alta; suma totală a vecinilor –
care însumează poziţiile aflate la distanţe minime faţă de o
persoană. Ca trăsături ale reţelei de comunicare acestea
cuprind: flexibilitatea reţelei, centralitatea – care influenţează
cantitatea informaţiilor posibile deţinute de un individ şi poziţia
periferică relativă reprezentând diferenţa dintre centralitatea
poziţiei periferice şi centralitatea poziţiei centrale a reţelei.
Tipuri de reţele:
a) tip cerc
b) tip lanţ ОО О О О О
c) tip stea
d) tipy
e) tipx
f) alte tipuri
a) tip cerc:
- fiecare participant are şanse egale de comunicare cu ceilalţi;
- nici un membru nu se situează pe poziţia de lider;
- prezintă un grad mai înalt de satisfacere la nivel de grup
datorată lipsei poziţiei de lider;
- caracteristică grupurilor neformale
- caracteristică grupurilor creativă
- caracteristică stilului democrat

b)tip lanţ
- are un lider
- caracteristică grupurilor neformale
c) tip stea
- fiecare membru comunică rapid
- se caracterizează şi prin uşurinţa comunicării între membrii
grupului
- prezenţa unui lider
- conducere centralizată

d) tip y
- specifică grupurilor operative
- conducere centralizată

e) tip X
- specifică grupurilor neformale
- unii membrii au restricţii în comunicare
- are un lider
- stil lejer de comunicare

Fiecare reţea de comunicare se caracterizează prin:

- număr de verigi
- grad de flexibilitate – posibilitate de a se transforma într-un alt
tip de reţea
- indice de conexiune – reflectă nivelul de siguranţă al
organizării reţelei de comunicare
- suma tuturor verigilor pe care mesajele trebuie să le parcurgă
la fiecare din membrii săi
- indice de centralitate al fiecărei poziţii
- grad de compactitate – reflectat prin indicele de centralitate al
reţelei
- indice de periferie calculat ca diferenţă dintre indicele de
centralitate al fiecărei poziţii şi indicele de centralitate al
poziţiei centrale
Toate acestea conduc la evidenţierea modului de organizare al
unui grup din punct de vedere al transmiterii de informaţii
precum şi modalitatea de comunicare dintre membrii grupului.

Metoda incidentului critic

Este o metodă clasică de analiză a locurilor de muncă,

presupunând culegerea de informaţii despre situaţii sau factori
care au determinat un salt pozitiv sau negativ în dezvoltarea
unui individ sau organizaţii. Este o metodă utilizată în psihologia
organizaţională, psihologia socială şi în ultimii ani adoptată şi în
sociologie.
Prin prisma psihologiei organizaţionale aceasta presupune
selectarea comportamentelor sau acţiunilor adaptative,
eficiente în rezolvarea situaţiilor critice pe baza observaţiei şi
chestionarului.
Un incident critic reprezintă orice gen de acţiune umană
observabilă suficient de completă pentru a permite efectuarea
de inferenţe şi predicţii (după Pitariu 1983). Un comportament
poate fi considerat „incident critic” în momentul în care
îndeplineşte următoarele condiţii (Pitariu, H. 1994).
- comportamentul uman trebuie să fie distinct, având limite
bine definite
- cauzele situaţiei bine definite
- urmările trebuie să fie evidente pentru o descriere a
semnificaţiilor acestora în raport cu persoana care acţionează
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară
- comportamentele indiferent de natura lor: pozitive sau
negative, trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi considerate
incidente.
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, poate fi
considerată o variantă a studiului de caz, ce presupune
colectarea incidentelor critice prin intermediul anchetei
(chestionar şi interviu). Analizată din această perspectivă,
metoda poate apela la o serie de tehnici specifice analizei
cazului: analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor.
Analogia formală – presupune determinarea elementelor
esenţiale ale unei situaţii din punct de vedere al mai multor
persoane reprezentând trăiri comune grupului respectiv.
Presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere de
informaţii referitoare la componente ale formei, relaţiile dintre
acestea şi evenimentele ce pot distruge această formă şi care
constituie incidentele critice.
Analiza structurală şi fenomenologică reprezintă ansamblul de
analize ale cazurilor distincte pe baza cărora se pot da explicaţii
sensului altor acţiuni desfăşurate în condiţii şi situaţii
asemănătoare structural, din punct de vedere al trăirilor
subiective ale actorilor. Colectarea activităţilor şi interpretarea
sensului acţiunilor presupune parcurgerea mai multor etape.
1. alcătuirea colecţiei de cazuri
2. selecţionarea cazurilor pe categorii analogice
3. descoperirea fiecărui caz în microsituaţii analoage
4. structurarea situaţiilor pe coloană pentru fiecare caz în
aceleaşi elemente componente ce apar pe orizontală
5. analiza pe coloane
6. concluzionarea
7. analiza globală a ansamblului coloanelor
8. concluzionarea referitoare la conduitele subiecţilor
Analiza jocurilor, presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor
repetitive ale interacţiunii între subiecţi. Interacţiunea între
două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru
a asigura fiecăruia sentimentul de securitate şi totodată
posibilitatea de evitare a evenimentelor periculoase.
Aplicaţii ale metodei incidentului critic sunt scala cu ancore
comportamentale, drumul critic.
Această scală de expectanţe comportamentale apelează la
comportamente în loc de adjective, litere. Trebuie să răspundă
la trei criterii importante: 1. acurateţe în definirea factorilor de
performanţă, 2. ancorele să descrie principalele categorii de
performanţe cu multă precizie; 3. răspunsul evaluatorului să fie
dirijat prin stricteţea instrucţiunilor de operare cu scală.
Etapele construcţiei unei ancore comportamentale (Pitariu,
1994)
1. Se constituie două-trei grupe de experţi, care alcătuiesc aşa-
numitul juriu. Li se solicită acestora denumirea în scris a
factorilor sau dimensiunilor care permit o evaluare a
performanţei într-un domeniu dat. Se trece la analiza
rezultatelor, eliminându-se factorii sau dimensiunile
redundante. De această dată aceştia vor trebui să definească şi
să explice fiecare dimensiune.
2. Lista întocmită de dimensiuni şi definiţie urmează să fie
analizată de un al doilea grup de experţi cu obligaţia de a găsi
cât mai multe exemple de comportamente care să descrie clar,
fiecare nivel de performanţă (mare, mediu, mic).
3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte
două liste: una cu dimensiuni şi una cu comportamente. Acest
grup are de îndeplinit următoarea sarcină: să repartizeze fiecare
exemplu de comportament la dimensiunea sau factorul pentru
care a fost scris. Operaţia poartă denumirea de retroversiune şi
contribuie la determinarea corespondenţei calitative dintre
dimensiune şi comportamentul ancoră.
4. Comportamentele ancoră reţinute după ultima triere sunt
grupate pe dimensiuni şi un al patrulea grup de experţi notează
individual fiecare comportament. Este o operaţie de localizare
pe scală a ancorelor comportamentale.
5. Etapa de determinare a fidelităţii scalei. Pentru aceasta va fi
aplicată pe un lot-pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueze
o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările tind către acelaşi
rezultat, se poate considera că scala are un grad mare de
fidelitate. Scala de evaluare cu ancore comportamentale e o
metodă şi va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic descrisă din 1957 de către Walker şi
Kelly, cunoaşte foarte multe variante numai până în 1975.
Septimiu Chelcea inventaria 30 de variante. Această metodă
permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la
care participă un grup de lucru.
Prin intermediul programului pe calculator se permite ordonarea
mai eficientă a timpului de lucru. Conform acestei metode orice
activitate indiferent de complexitatea acesteia poate fi
descompusă în unităţi simple care să marcheze cursul firesc,
logic, de la început până la sfârşit. Activităţile simultane sau
succesive pot fi redate prin orice (activitate arc) sau prin noduri
(activitate nod).

Metoda de cercetare a activitatii

Este o metodă clasică de analiză a locurilor de muncă,

presupunând culegerea de informaţii despre situaţii sau factori
care au determinat un salt pozitiv sau negativ în dezvoltarea
unui individ sau organizaţii. Este o metodă utilizată în psihologia
organizaţională, psihologia socială şi în ultimii ani adoptată şi în
sociologie.
Prin prisma psihologiei organizaţionale aceasta presupune
selectarea comportamentelor sau acţiunilor adaptative,
eficiente în rezolvarea situaţiilor critice pe baza observaţiei şi
chestionarului.
Un incident critic reprezintă orice gen de acţiune umană
observabilă suficient de completă pentru a permite efectuarea
de inferenţe şi predicţii (după Pitariu 1983). Un comportament
poate fi considerat „incident critic” în momentul în care
îndeplineşte următoarele condiţii (Pitariu, H. 1994).
- comportamentul uman trebuie să fie distinct, având limite
bine definite
- cauzele situaţiei bine definite
- urmările trebuie să fie evidente pentru o descriere a
semnificaţiilor acestora în raport cu persoana care acţionează
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară
- comportamentele indiferent de natura lor: pozitive sau
negative, trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi considerate
incidente.
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, poate fi
considerată o variantă a studiului de caz, ce presupune
colectarea incidentelor critice prin intermediul anchetei
(chestionar şi interviu). Analizată din această perspectivă,
metoda poate apela la o serie de tehnici specifice analizei
cazului: analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor.
Analogia formală – presupune determinarea elementelor
esenţiale ale unei situaţii din punct de vedere al mai multor
persoane reprezentând trăiri comune grupului respectiv.
Presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere de
informaţii referitoare la componente ale formei, relaţiile dintre
acestea şi evenimentele ce pot distruge această formă şi care
constituie incidentele critice.
Analiza structurală şi fenomenologică reprezintă ansamblul de
analize ale cazurilor distincte pe baza cărora se pot da explicaţii
sensului altor acţiuni desfăşurate în condiţii şi situaţii
asemănătoare structural, din punct de vedere al trăirilor
subiective ale actorilor. Colectarea activităţilor şi interpretarea
sensului acţiunilor presupune parcurgerea mai multor etape.
1. alcătuirea colecţiei de cazuri
2. selecţionarea cazurilor pe categorii analogice
3. descoperirea fiecărui caz în microsituaţii analoage
4. structurarea situaţiilor pe coloană pentru fiecare caz în
aceleaşi elemente componente ce apar pe orizontală
5. analiza pe coloane
6. concluzionarea
7. analiza globală a ansamblului coloanelor
8. concluzionarea referitoare la conduitele subiecţilor
Analiza jocurilor, presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor
repetitive ale interacţiunii între subiecţi. Interacţiunea între
două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru
a asigura fiecăruia sentimentul de securitate şi totodată
posibilitatea de evitare a evenimentelor periculoase.
Aplicaţii ale metodei incidentului critic sunt scala cu ancore
comportamentale, drumul critic.
Această scală de expectanţe comportamentale apelează la
comportamente în loc de adjective, litere. Trebuie să răspundă
la trei criterii importante: 1. acurateţe în definirea factorilor de
performanţă, 2. ancorele să descrie principalele categorii de
performanţe cu multă precizie; 3. răspunsul evaluatorului să fie
dirijat prin stricteţea instrucţiunilor de operare cu scală.
Etapele construcţiei unei ancore comportamentale (Pitariu,
1994)
1. Se constituie două-trei grupe de experţi, care alcătuiesc aşa-
numitul juriu. Li se solicită acestora denumirea în scris a
factorilor sau dimensiunilor care permit o evaluare a
performanţei într-un domeniu dat. Se trece la analiza
rezultatelor, eliminându-se factorii sau dimensiunile
redundante. De această dată aceştia vor trebui să definească şi
să explice fiecare dimensiune.
2. Lista întocmită de dimensiuni şi definiţie urmează să fie
analizată de un al doilea grup de experţi cu obligaţia de a găsi
cât mai multe exemple de comportamente care să descrie clar,
fiecare nivel de performanţă (mare, mediu, mic).
3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte
două liste: una cu dimensiuni şi una cu comportamente. Acest
grup are de îndeplinit următoarea sarcină: să repartizeze fiecare
exemplu de comportament la dimensiunea sau factorul pentru
care a fost scris. Operaţia poartă denumirea de retroversiune şi
contribuie la determinarea corespondenţei calitative dintre
dimensiune şi comportamentul ancoră.
4. Comportamentele ancoră reţinute după ultima triere sunt
grupate pe dimensiuni şi un al patrulea grup de experţi notează
individual fiecare comportament. Este o operaţie de localizare
pe scală a ancorelor comportamentale.
5. Etapa de determinare a fidelităţii scalei. Pentru aceasta va fi
aplicată pe un lot-pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueze
o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările tind către acelaşi
rezultat, se poate considera că scala are un grad mare de
fidelitate. Scala de evaluare cu ancore comportamentale e o
metodă şi va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic descrisă din 1957 de către Walker şi
Kelly, cunoaşte foarte multe variante numai până în 1975.
Septimiu Chelcea inventaria 30 de variante. Această metodă
permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la
care participă un grup de lucru.
Prin intermediul programului pe calculator se permite ordonarea
mai eficientă a timpului de lucru. Conform acestei metode orice
activitate indiferent de complexitatea acesteia poate fi
descompusă în unităţi simple care să marcheze cursul firesc,
logic, de la început până la sfârşit. Activităţile simultane sau
succesive pot fi redate prin orice (activitate arc) sau prin noduri
(activitate nod).

În determinarea eşantionului de creatori, există o serie de

opinii. Astfel, M.I. Stain preconizează drept criteriu de stabilire a
persoanelor creative acceptarea socială în cultura respectivă şi
oficializarea poziţiei lor prin diferite titluri acordate (membri ai
Academiei, ai unor asociaţii ştiinţifice consacrate etc).
A . Roe adoptă în alegerea loturilor sale de cercetare a
creativităţii criteriul numărului de publicaţii, numărului de
brevete înregistrate, al citărilor în reviste şi lucrări ştiinţifice.
D. W. MacKinnon se conduce după criteriul evaluării din
partea colegilor şi a superiorilor.
Taylor, Smith şi Ghiselin încearcă să stabilească criterii
obiective pentru alegerea creatorilor pe baza unor prelucrări
statistice. Ei au lansat un interviu care a fost completat de 250
de fizicieni, iar pe baza datelor culese, prelucrate prin analiză
factorială, au determinat şapte factori pe care îi redăm în
ordinea saturaţiei: 1) productivitatea, cu implicaţii
ştiinţifice; 2) originalitatea ideilor; 3) autopercepţia
creaţiei; 4) evaluarea din partea colegilor de muncă; 5)
aprecierea din partea superiorilor 6) evaluarea globală din
partea institutului în care îşi desfăşoară activitatea.
Există, evident, şi alte criterii care se aplică în alegerea
loturilor de creatori. Printre ele se numără aplicarea testelor
de creativitate la grupuri eterogene de specialişti în diferite
domenii şi clasificarea subiecţilor pe baza scorurilor obţinute.
1. Metoda biografică constă în analiza amănunţită a vieţii
oamenilor celebri, recurgându-se la cercetarea biografiilor, a
referinţelor scrise făcute de către contemporani şi, în general, a
întregului material cuprins în arhivele epocii respective şi în
istoria ştiinţei sau literaturii, în funcţie de domeniul în care a
activat personalitatea a cărei activitate de creaţie este
investigată. Informaţiile variate furnizate de aceste surse
biografice sunt foarte utile prin datele referitoare la o serie de
aspecte importante în procesul de creaţie: mediul în care s-a
dezvoltat personalitate creatorului; comportamentul său, cu
evidenţierea unor trăsături de personalitate; climatul ştiinţific
sau artistic care a putut facilita sau, dimpotrivă, împiedica,
creaţia; momentul creaţiei; relaţia dintre pregătirea şcolară şi
universitară, pe de o parte, şi creaţie, pe de altă parte etc.
Analiza biografiilor şi autobiografiilor a fost amplu
exploatată de o serie de cercetători din domeniul creativităţii,
fie în investigarea directă a procesului de creaţie, fie în abordări
colaterale. Abordările psihanalitice ale lui Freud, lucrarea lui
F.Galton despre geniul ereditar, care, în pofida concluziilor sale
eronate provenind din ignorarea condiţiilor de mediu, a stârnit
un viu interes pentru studiul biografiilor marilor personalităţi,
Terman şi colaboratorii săi (în special, Catherine Cox), îşi propun
să analizeze dezvoltarea timpurie a intelectului la unii creatori
din trecut şi să determine retrospectiv chiar coeficientul lor de
inteligenţă.
Biografiile orientate spre implicaţiile trăsăturilor de
personalitate în creativitate au oferit o nouă perspectivă.
R.B.Cattell a utilizat biografiile unor oameni iluştri în elaborarea
şi verificarea scalei sale de personalitate, iar în colaborare cu
Drevdahl a stabilit profilurile psihologice a 153 de scriitori şi
cercetători ştiinţifici comparându-le cu dalele obţinute din
investigarea trăsăturilor de personalitate ale unor educatori şi
ale unor eminenţi administratori.
 2. Analiza datelor biografice individuale ale unor personalităţi din
trecut.
Colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor biografice
disponibile pentru sute de persoane nu se poate realiza în
profunzime, dacă ţinem seama de faptul că lui Kedrov şi
colaboratorilor săi le-au fost necesari circa. 20 de ani pentru a
scrie biografia lui Mendeleev. Pe de altă parte, nu toţi creatorii
au notat şi păstrat toate datele privind viaţa şi opera lor.
Documentele comparate sunt, deci, de valoare inegală. Această
constatare l-a determinat pe Kedrov să aleagă un creator care a
lăsat o bogată arhivă informaţională cum a fost Mendeleev,
care, nu numai că şi-a însemnat toate observaţiile ştiinţifice pe
baza cărora a putut fi urmărită dezvoltarea pe etape a
descoperirilor sale, dar a păstrat şi tot felul de documente ca
bilete de tren, note de hotel, cărţi de vizită, programe de teatru
etc. care au permis stabilirea în detaliu a condiţiilor în care s-a
desfăşurat viaţa sa.
3. Ancheta statistico-biografică constă, în prelucrarea
statistică a informaţiilor culese din biografii, enciclopedii şi alte
documente în vederea determinării unor trasături generale
comune mai multor creatori. Ea cuprinde următoarele faze: a)
cercetarea biografiilor şi a altor surse de informaţii; b)
identificarea şi clasificarea trăsăturilor de personalitate ale fie-
cărei persoane cercetate, a unor aspecte cognitive şi a unei
serii de parametri ca: profesia părinţilor, condiţiile social-
economice, mediul rural sau urban, sex, rasă, vârsta părinţilor
la naşterea copilului, numărul copiilor în familie, ordinea naşterii
etc. ; c) stabilirea frecvenţei (de obicei în procente) a
indicatorilor; d) corelarea datelor obţinute; e) prelucrarea (în
numeroase cazuri) a matricei de intercorelaţii prin analiză
factorială pentru scoaterea la iveală a unor profiluri. Printre cele
mai cunoscute lucrări de acest gen se numără: prezentarea şi
analiza statistică a biografiilor oamenilor de ştiinţă nord-
americani care s-au afirmat în perioada 1903-1943 prin lucrarea
elaborată de S.S.Visher; psihologia inventatorului, realizată de
J.Rosman pe baza prelucrării statistice a unor trasături
desprinse din studiul biografiilor unor oameni celebri fără o
prelucrare strict statistică, a realizat mai mult o ilustrare prin
prezentarea mai multor exemple - în vederea demonstrării
rolului mediului ambiant în dezvoltarea potenţialului creator.
 La noi în ţară, profesorul Al. Roşca a folosit, printre alte
metode, şi analiza biografică, arătând pe baza datelor
stabilite pe această cale că, dintre matematicienii investigaţi,
numai 20 % au avut un interes constant pentru matematică în
timpul şcolii, iar fizicienii s-au situat la un nivel ceva mai ridicat
- de 3 0% în ceea ce priveşte interesul dominant pentru
matematică, fizică şi chimie.
Metoda statistic biografică oferă numeroase posibilităţi de
determinare a factorilor şi condiţiilor care pot influenţa
dezvoltarea; creativităţii, dar a fost uneori folosită fără
suficientă rigurozitate ştiinţifică. Utilizarea în asemenea condiţii
a datelor statistice, fie ele biografice sau de altă natură, pot da
naştere la concluzii false.
4. Metoda istoriometrică se practică de obicei pentru
evaluarea aptitudinilor creatoare sau a coeficientului de
inteligenţă ale unor persoane din trecut extrăgându-se din
biografii, autobiografii şi alte documente date cu privire la
anumite comportamente intelectuale care sunt apoi raportate la
standardurile existente, stabilite în testele de inteligenţă sau de
creativitate.
Cea mai cunoscută experimentare a acestei metode este
cea a lui Tennan şi a colaboratorilor săi, care au încercat să
stabilească retrospectiv - în special în lucrarea lui Catherine Cox
(vol. II) - coeficientul de inteligenţă al unui număr de 300 de
genii. S-au folosit itemii din testele Terman-Binet şi s-au extras
din biografiile respective şi din alte documente faptele care
puteau fi considerate ca răspunsuri corecte la vârsta respectivă
(citirea orelor pe un ceasornic); diferenţierea obiectelor;
cunoaşterea culorilor; număratul.
Buel caută să evalueze unele caracteristici ale creativităţii
pe baza unor date biografice, folosind metoda lui Flanagan a
„listei de control a incidenţelor critice” (Critical Incident Check
List). Această metodă a apărut iniţial ca procedeu de
evaluare (apreciere) a personalului dintr-o întreprindere. Me-
toda lui Flanagan se deosebeşte însă de obişnuitele scale de
evaluare şi capătă un caracter de unicitate prin construcţia ei -
în cazul de faţă (aplicaţiile lui Buel la creativitate) se
diferenţiază prin obiectivul urmărit. Prin incidenţe critice
Flanagan înţelege comportamentele foarte bune şi foarte rele
(ieşite din comun, observate de organele de supraveghere).
Prin această aplicare retrospectivă la măsurarea unor
aptitudini creative determinate prin evaluarea unor incidente
criterice extrase din biografii, experimentul se înscrie printre
metodele istoriometrice cunoscute sub denumirea de evaluarea
comportamentului.

5. Metoda structural-statistică sau analiza concret-istorică.

Ambele denumiri sunt folosite de către V.V. Maksimov, care
reia o metodă folosită anterior de către C.Holton, în care se
punea însă accentul pe dezvoltarea ştiinţei aplicând-o în
evaluarea creativităţii.
Momentul creaţiei trebuie privit în contextul tuturor
ştiinţelor şi al diferitelor contribuţii aduse de fiecare domeniu în
parte. Creatorul ca produs al dezvoltării social-istorice poate fi
evaluat numai în raport cu performanţele tuturor coautorilor
descoperirii respective. Pentru determinarea modului în care a
acţionat asupra creaţiei unui om de ştiinţă climatul ştiinţific
general, a receptivităţii şi reacţiilor acestuia.
Metoda capătă un caracter statistic prin aplicarea la un
număr mai mare de descoperiri conduce la precizarea unor
indici de evaluare pe etape şi în raport cu dinamica grupurilor
de coautori ai creaţiei respective, ce contribuie în mod esenţial
la analiza psihologică a procesului de creaţie.

6. Metoda caselor de evaluare (assessment houses).

În casele de evaluare se aplică o serie de metode ce pot fi
considerate drept mijloace de cunoaştere ca atare convorbirea
liberă, teste, chestionare, observare, autobiografie etc., care
sunt însă subordonate unei strategii generale. Frank Barron,
iniţiatorul acestei metode, o defineşte astfel: evaluatorul, ca şi
subiecţii, îşi constituie căminul în această instituţie timp de trei
zile (uneori pe perioade mai îndelungate). În această metodă de
cercetare psihologică evaluatorul are rolul de participant
observator.
Schematic, „casele de evaluare” se prezintă astfel: un
local adecvat, cu confortul necesar pentru un număr de 30 - 80
de persoane (cifrele sunt convenţionale). Un grup de psihologi
cu experienţă şi specializaţi în diferite metode şi tehnici de
evaluare; sunt invitaţi oameni de ştiinţă din diferite domenii,
care acceptă să petreacă împreună timp de trei zile şi să se
supună unor examinări; programul începe printr-o
autoprezentare a fiecărui participant; există un orar formal, de
la 8 la 12 a.m. şi unul informal, după amiaza şi seara; în cadrul
programului formal, sunt aplicate teste de inteligenţă şi de
creativitate, interviuri individuale şi în grup, rezolvări de şarade,
competiţii de elaborare a unor planuri (bunăoară, cu privire la
dezvoltarea oraşului). Programul informal cuprinde discuţii în
grup, improvizaţii, jocuri distractive şi organizarea unor
producţii artistice. Cadrele de psihologi ţin seara o şedinţă
„concluzia zilei”, în care are loc confruntarea observaţiilor şi
rezultatelor obţinute la diferite probe. Informaţiile sunt apoi
transformate în note standardizate (impresiile pe bază de
observaţii sunt prelucrate prin completarea „Listei de control cu
adjective a lui Gough” (Gough Adjective Check List), corelate şi
supuse analizei factoriale.
Barron a aplicat această metodă şi la o serie de studenţi -
doctoranzi de la Universitatea din California, studenţi din
diferite domenii de activitate (antropologie, astronomie,
biochimie, botanică, economie, farmacie, istorie, drept, fizică,
ştiinţe politice etc.). Rezultatele satisfăcătoare obţinute au fost
confirmate pe baza unor cercetări longitudinale în
decursul carierei persoanelor supuse tratamentului arătat.

7. Testele de creativitate.
Testele de creativitate au apărut ca o replică la testele de
inteligenţă orientate spre determinarea coeficientului de
inteligenţă (C.I.). Cercetările lui Terman asupra copiilor bine
dotaţi, identificaţi pe baza coeficientului de inteligenţă au
demonstrat în urma unor încercări de validare longitudinală, că
elevii cu C.I. superior nu au fost în general cei mai productivi în
viaţă. Administrarea unor teste de inteligenţă unor creatori
consacraţi (ca şi evaluările retroactive ale lui Catherine Cox) au
arătat că aceştia nu se situează în general deasupra nivelului
performanţelor medii.
 Realizarea unor teste de creativitate s-a produs însă şi sub
imperativul reactualizării problemei în ultimele decenii, când
creativitatea a devenit cea mai importantă sursă de bogăţie.
Există în prezent sute de teste de creativitate. Ele pot fi
grupate în câteva categorii convenţionale. Recurgând la o
clasificare, le prezentăm în cele ce urmează ilustrându-le în
măsura impusă de cunoaşterea esenţei lor.
a. Teste de asociaţii de cuvinte
Spre deosebire de probele obişnuite de asociaţii de cuvinte
din unele teste de inteligenţă, această categorie de probe
solicită subiectului să răspundă la cuvântul stimul cu cât mai
multe şi variate asociaţii posibile. Getzels şi Jackson folosesc şi
o altă variantă (pe care o numesc tot „test de asociaţii de
cuvinte”), în care se cere subiecţilor să dea cât mai multe şi
diferite definiţii unor cuvinte cunoscute. Pentru cotare se aplică
trei criterii: fluenţă (numărul absolut al răspunsurilor),
flexibilitate (în funcţie de deosebirile dintre categoriile cărora
ele aparţin) şi originalitatea asocierii sau definiţiei (determinate
pe baza rarităţii răspunsului).
b. Utilizarea neobişnuită a obiectelor.
Această probă, lansată de J.P. Guilford şi utilizată în diferite
variante de cei mai mulţi autori de teste de creativitate, constă
în indicarea cât mai multor utilizări posibile, dar neobişnuite, ale
unor obiecte cu utilizări stereo-tipizate (cărămidă, cutie de
conserve etc). Testul măsoară, după Guilford, gândirea
divergentă şi presupune destrămarea stereotipului (a imaginii
utilizării obişnuite). Proba implică trei grade de dificultate în
funcţie de gradul de complexitate al obiectelor prezentate
subiecţilor pentru a li se prescrie întrebuinţări neobişnuite:
obiecte simple (cărămidă, cui etc); unelte (ciocan, cleşte etc);
obiecte compuse (maşină de tocat carnea). La ultima categorie
de obiecte, proba este mai complicată impunând
descompunerea obiectului şi utilizarea separată a părţilor lui
(soluţia tăierii nodului Gordian, cum a fost uneori denumită).
c. Figuri ascunse.
Testul face parte din bateria lui Cattell (40) şi se prezintă
astfel: pe aceeaşi pagină cu patru figuri complexe sunt
imprimate 18 figuri geometrice simple; subiectul trebuie să
caute şi să determine figurile simple în figurile complexe în care
ele au fost „ascunse” . Proba are implicaţii perceptuale, dar şi
de perspicacitate.
 d. Teste neverbale de creativitate - compoziţii şi rezolvări de
sarcini divergente în elemente geometrice - model Torrance.
Se dă subiecţilor un cerc sau oval şi li se cere să-l
încadreze într-un ansamblu cât mai original şi să dea
compoziţiei realizate un titlu. Testul mai cuprinde linii de diferite
forme din care trebuie să se realizeze o compoziţie
reprezentând un obiect sau o fiinţă. În a treia parte a testului
sunt date două linii paralele în 35 de casete şi se cere
subiecţilor să le folosească în construcţii cât mai diferite.
Torrance cotează fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi
„laboriozitatea” (numărul de elemente introduse în desen).
e. Îmbunătăţirea unui produs.
Este o probă care implică imaginaţia şi ingeniozitatea
(trăsături esenţiale în creativitate). Ea constă într-un desen de
jucărie (la Torrance), care este dat subiecţilor cerându-li-se să
introducă elemente noi pentru a face ca jucăria să fie cât mai
atractivă şi să poată avea cât mai multe întrebuinri.
f. Completarea unei povestiri.
Se dă subiecţilor o povestire cu o întâmplare oarecare, dar
care nu are final. Li se cere să o completeze cu un final cât mai
original. Uneori se cer subiecţilor mai multe variante de final cu
specificaţia ca unul să fie moral, altul umoristic, iar altul trist.
Cotarea se face pe mai multe criterii: răspuns adecvat; răspuns
în concordanţă cu restul povestirii; originalitatea răspunsului
(determinată procentual în funcţie de frecvenţa soluţiilor la
eşantionul studiat).
g. Elaborarea unei probleme.
Se dă subiecţilor o serie de elemente de problemă
cuprinzând diverse situaţii şi cifre (cumpărarea unei case, costul
ei, disponibilul în bani al cumpărătorului, suma pe care trebuie
s-o împrumute etc.) şi li se cere să elaboreze cât mai multe
probleme, folosindu-se de cifrele şi.datele situaţionale date.
h. Formarea unui număr cât mai mare de cuvinte dintr-o silabă
dată (pa, con, sa etc).
Se cotează fluiditatea, flexibilitatea şi originalitatea. Proba
se aplică atât liber, fără limită de timp, cât şi cu timp limitat de
1-3 minute (după consemnul dat de autorul testului).
i. Test de gândire productivă.
Ca şi celelalte teste este răspândit într-o mulţime de
variante. Ne limităm la două dintre ele. Prima aparţine lui
G.R.Bennett şi este formulată astfel: „Nivelul mediu al
oceanelor a început să scadă. Fenomenul are loc într-un ritm de
5 centimetri zilnic. Efectele sunt neobservabile. Să presupunem
însă că la un moment dat va dispărea complet apa din oceane:
care vor fi consecinţele ?”
Un test similar a fost elaborat de Torrance. El constă în
enumerarea unei situaţii improbabile - cu sublinierea acestui
fapt - cerîndu-se subiecţilor să-şi imagineze ce s-ar întâmpla în
acest caz. Situaţia improbabilă constă în apariţia unei ceţe dese
care i-ar împiedica pe oameni să vadă mai sus de genunchi.
Printre cele mai bune răspunsuri a fost şi acela că în situaţia
dată s-ar scumpi încălţămintea în raport cu celelalte articole
de îmbrăcăminte, care şi-ar pierde însemnătatea în ce priveşte
calitatea.

j. Testul de producţie teatrală al lul Erikson

Constă dintr-o scenă în miniatură cu diferite articole de
recuzită, inclusiv figurine, din care subiectul trebuie să monteze
un scenariu original. Cotarea se face pe baza unei scale stabilite
de experţi.

1. Teste de determinare a consecinţelor sau teste de imaginaţie pe

baza unor date istorice (uneori şi tehnice)
Imaginarea şi descrierea dezvoltării unor perioade din is-
toria omenirii în funcţie de inversarea unor evenimente
cunoscute: Ce s-ar fi întâmplat dacă Hanibal i-ar fi învins pe
romani? Ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi pierdut bătălia
de la Iena ? Ce s-ar fi întâmplat dacă maşina cu abur ar fi fost
inventată cu 50 de ani mai târziu ? etc. Această categorie de
teste complexe presupun cunoştinţe, capacitate de sinteză,
sesizarea multiplelor interacţiuni dintre evenimente, abordare
divergentă, imaginaţie. Cotarea lor este dificilă şi se face de
obicei prin evaluarea răspunsurilor de către experţi. Prin
sesizarea a cât mai multe şi diverse consecinţe, motivarea şi
integrarea lor într-un ansamblu.
m. Testul complex de flexibilitate al lui Guilford, compus din
următoarele şapte subteste: test de cuvinte ascunse (de exemplu –
„Numele cărui sport, joc sau dans este ascuns în fiecare frază ?”
..., „Prin sunetele sol, do, mi, re, si, re, do, mi, notez refrenul”,
răspuns corect - jocul de domino); test de relaţii de cuvinte (ex.:
Scrie pe linia punctată, după fiecare grup de trei cuvinte, un
cuvânt care să fie legat de primele trei: uşă, lac - mormoloc ...;
răspuns – broască); formarea unor propoziţii din elementele
limitate (ex.: Scrieţi o propoziţie din patru cuvinte cu
condiţia ca fiecare cuvânt să înceapă cu una dintre literele c, g,
o, a. Răspuns posibil: Cine găseşte omul ascuns); utilizarea
cuvintelor cu sens apropiat (la Guilford: crearea cu sinonime -
denumire, după opinia noastră, nu tocmai corespunzătoare – ex.
„Câte cuvinte au aproape acelaşi înţeles ca şi
cuvântul nou”; răspunsuri posibile: recent, nefolosit, modern,
tânăr, crud, verde, actual etc,); utilizarea adecvată a unui obiect într-
o operaţie dată (ex. „Care dintre următoarele obiecte este cel mai
potrivit pentru a tăia o bucată de brânză: şiret de gheată, sticlă
de termos, ghitară, ciocan, ceas de mină”; folosirea neobişnuită a
unor obiecte; test de consecinţe (Ce s-ar fi întâmplat dacă ?).
Mai sunt utilizate în acest scop - testele proiective şi
inventarele de personalitate. Ultimele se aplică pentru
determinarea relaţiei dintre trăsăturile de personalitate şi
„aptitudinile intelectuale”. Categoriile de teste menţionate nu
acoperă modelele de probe de creativitate existente, ele
constituie numai o ilustrare a principalelor orientări în alcătuirea
testelor de creativitate. Cercetarea creativităţii nu se poate
limita la un test sau la un gen de teste, ci se impune orientarea
spre elaborarea unor baterii de teste de creativitate şi spre
prelucrarea prin analiză factorială a datelor obţinute cu ajutorul
lor.
8. Studiul de caz.
Este metoda studiului intensiv al unui creator. Sunt
administrate chestionare, se aplică teste psihometrice şi
proiective, interviuri etc. Cu ajutorul ei se obţine un ansamblu
de date privind personalitatea creatorului din diferite domenii.
După Leboutet, Roe a iniţiat această metodă în 1950,
investigînd 30 de biologi, 22 de fizicieni, 14 psihologi şi 8
antropologi. Bruner a aplicat metoda cazului studiind grupuri de
creatori în situaţii profesionale, în timpul muncii de creaţie.
Confruntarea datelor pe creatorii din diferite domenii poate
conduce la generalizări valabile.
9. Metoda experimentală
 Este mai dificil de aplicat oamenilor de ştiinţă. Se aplică pe
scară mai largă elevilor şi studenţilor după procedeul clasic al
grupului experimental şi al grupului de control.

Prelucrare date

Pentru a găsi comparaţie, a sesiza o tendinţă, a ajunge la

explicaţii, teorii, clasificări, etc., datele obţinute în cercetare
trebuie supuse unui proces de prelucrare, analizare şi
interpretare.
Prelucrarea, analiza şi interpretarea materialului de tip
calitativ
1. citirea şi adnotarea materialului
Prin citire nu se realizează doar parcurgerea mecanică a unui
test ci şi asocieri de idei ce conduc la diverse interpretări.
Gândurile, ideile, un alt punct de vedere, etc., ne vin în minte
citind însemnările noastre astfel încât dezideratul „open mind”
(minte deschisă) să nu fie neglijat.
2.clasificarea şi categorizarea
Clasificarea şi categorizarea se realizează pe anumite criterii ce
decurg din obiectivele cercetării, din întrebări şi ipostaze, la
acestea contribuind în mare măsură intuiţia şi ingeniozitatea
cercetătorului ştiinţific.
Pentru clasificarea datelor trebuie urmărite două aspecte şi
anume stabilirea claselor şi categoriilor, şi desemnarea datelor
într-o categorie sau alta. Desemnarea este mai complexă în
unele situaţii în special în actele de conduită. Stabilirea
categoriilor şi criteriilor de desemnare sunt operaţii ce ţin de
cercetător, prin acestea el manifestându-şi intuiţia, flerul,
calitatea de cercetător.
Odată stabilite şi codate, cercetătorul poate prelucra cu ajutorul
calculatorului un vast material brut. Astfel, munca este uşurată
care în condiţii obişnuite ar fi cerut un volum de muncă şi timp
greu de realizat.
Orice cercetător indiferent de orientarea lui epistemologică va
trebui să dea dovadă de o anumită flexibilitate, oferind
posibilitatea ajustării schemelor utilizate, construirii altora sau
modificarea categoriilor.

Asocierea datelor
În urma clasificării şi categorisirii se ajunge la o grupare a
datelor în funcţie de anumite criterii apărând în acest fel
pattern-uri şi tendinţe. Urmează şi legarea şi asocierea datelor
şi caracteristicilor. Se ajunge cu ajutorul calculatorului la
dezvăluirea asocierilor şi chiar corelaţiilor. Cu ajutorul statisticii
se evidenţiază mai clar toate acestea.
Judecarea de ansamblu
Este premergătoare elaborării textului final şi constă dintr-o
judecare de ansamblu a datelor şi relaţiilor dintre ele, o
coroborare a acestora în vederea validităţii datelor.
Elaborarea textului final al raportului de cercetare
Conţinutul şi forma textului depind de persoana, publicul căruia
i se adresează. El trebuie să aibă claritate, să facă distincţie
între fapte şi interpretare, să fie echilibrat şi totodată incitant şi
să trezească interes.
La interpretarea propriu-zisă sunt avute în vedere: înţelesul
acordat elementelor dimensiunilor şi caracteristicilor generale
ale fenomenului studiat; contextul în care au loc evenimetele şi
fenomenele şi procesualitatea lor.
Ca reguli de interpretare trebuie ţinut seama de faptul că:
- înţelesurile sunt dependente de context
- înţelesurile sunt întotdeauna negociabile între diferiţi
observatori
- putem întreba subiecţii despre înţelesurile pe care le acordă
- intenţiile subiecţilor şi înţelesurile cu care ei operează nu sunt
întotdeauna un ghid valabil pentru interpretare şi predicţie
- procesualitatea implică analiza schimbărilor de-a lungul
timpului
- schimbarea poate fi analizată pe faze, prin întâmplări cheie
sau prin inerjocul complex al actorilor
- factorii materiali şi cei generali – sociali afectează schimbările
Întrebările (validate) care se pot pune în legătură cu cercetarea
sunt: dacă explorăm ceea ce trebuie explorat sau cât de bine
explorăm ceea ce trebuie explorat (fidelitate).
Validitatea calitativităţii cunoaşte mai multe teoretizări.
Validitatea drept cultură – cuprinde ca propoziţie generală că
orice cercetător îşi impune conştient sau nu punctul lui de
vedere, cu propriile valori şi reprezentări în studierea
subiectelor.
Validitatea ca ideologie – asemănătoare primei cu deosebirea că
accentul va fi pus pe aspectele culturale privind structura şi
puterea socială (subordonaţi / conducători).
Validitatea ca gender ( raport bărbat – femeie ) se focalizează
asupra asimetrii în termeni de putere socială dintre bărbat –
femeie, reflectată în munca de cercetare.
Validitatea ca limbaj / discurs cuprinde şi formele anterioare
subliniind faptul că orice discurs este autodeterminat de viziuni
despre lume şi categorizări culturale implicate în însăşi limbajul
utilizat.
Validitatea ca apărător social indică cerinţa utilităţii cercetării
pentru grupurile marginalizate şi dezavantajate.
Recomandările în vederea atingerii unei rigori în abordarea
calitativă sunt:
- sistematizarea materialului în vederea distingerii clare între
criterii şi puncte de vedere
- aplicarea triangulaţiei, a procedeului interobservator
- evaluarea rezultatelor şi concluziilor cercetării de către
subiecţii vizaţi de cercetarea respectivă
Nu trebuie trecut cu vederea ca adoptarea unei perspective sau
alteia calitativă sau cantitativă, a unui design investigaţional,
depinde de scopul şi mijloacele cercetării ( Iluţ, 1997, p.162 –
471 ).

Raportul de cercetare

Orice cercetare ştiinţifică odată încheiată trebuie ca prin

rezultatele ei să satisfacă motivaţiile cercetătorului, prin
obiectivele propuse se reliefează modalitatea şi stilul de gândire
al cercetătorului. Rezultatele cercetării vor fi difuzate în sfera de
interese profesionale de specialitate. H. Selye prezintă câteva
forme sociale de transmitere sau difuzare a rezultatelor
cercetării ştiinţifice:
- comunicări ştiinţifice prezentate la conferinţe, colocvii,
simpozioane sau congrese ştiinţifice de specialitate
- articole publicate în reviste de specialitate
- studii ample şi originale în teze de doctorat
- referate generale având ca tematică cercetări originale
prezentate comparativ cu altele deja existente
- publicarea de cărţi de specialitate
Pentru ca rezultatele acestor cercetări să poată fi acceptate şi
puse în valoare se cere ca acestea să fie expuse clar, concis,
adoptând un stil direct, susţinut de argumente solide.
Raportul de cercetare încununează munca cercetătorului.
Succesul cercetării depinde şi de modul în care este alcătuit
acesta, supunându-se rigorilor ştiinţifice. Cuprinde patru părţi:
Introducerea – prezintă problema, stadiul ei prin constructe
ipotetice definite în literatura de specialitate din cercetări
anterioare, după care sunt prezentate raporturi dintre variabile
pentru populaţia de studiu şi se trece la definirea ipotezei.
Metoda – cuprinde ansamblul metodelor folosite şi datele
colectate
Rezultate – cuprind prelucrările statistice şi relaţia statistică
Discuţii – se interpretează rezultatele, se încearcă generalizarea
pentru a lărgi relaţia dintre constructele ipotetice de la care s-a
pornit.
Se poate spune că raportul de cercetare urmează ordinea logică
a tuturor aspectelor în desfăşurarea cercetării. Alcătuirea lui
trebuie să reliefeze claritate şi corectitudine din punct de
vedere gramatical. Multe lucruri rămase nespuse deoarece se
presupune că acestea sunt cunoscute. Nu se vor spune definiţii
ale ipotezelor „o ipoteză e nulă atunci când ......” cititorul ştie
deja acest lucru.
Autorul trebuie să ofere informaţii pe care cititorul nu le va găsi
în altă parte. Cel l-a determinat să pornească în cercetare ?
Cum a formulat ipoteza ? Pe ce bază ? Ce crede că ar însemna
un rezultat obţinut ?
Autorul este considerat specialist şi deci oferă cu claritate şi
concizie date referitoare la toate activităţile din cuprinsul
studiului. Scopul redactării cercetărilor este de a oferi cititorului
informaţia necesară pentru a înţelege, evalua şi replica studiul.
Reguli de stil
1. Un raport se referă la un studiu complet iar acest lucru se
face la trecut (Am arătat că ....) sau la prezent doar în cazurile
în care concluziile se vor referi la situaţia prezentată sau
actuală.
2. Vor fi citate toate sursele de informare
3. Este preferabilă parafrazearea sau rezumarea ideii pentru o
înţelegere mai clară, decât citatul. În paranteză vor fi scrise:
autorul şi anul de publicare al studiului
4. Se vor folosi termeni de specialitate. Termenii noi, străini de
domenii se vor explica
5. Nu se vor folosi prescurtări sau argouri
6. Pentru numerele cuprinse între 0 şi 9 se vor folosi cuvinte iar
pentru numerele mai mari de 10 cifre
7. Se va avea grijă să se omită repetiţia. Subiecţii au .....
Numărul subiecţilor ...... Dintre subiecţi .....
Termenul de „subiecţi” poate fi înlocuit cu „participanţi” astfel
încât acestea să nu deranjeze prin repetabilitate.
8. Se vor evita folosirea cuvintelor cu mai multe sensuri pentru
a nu se crea confuzii.

Componentele unui raport de cercetare (format APA)

1. Pagina de titlu
2. Rezumat
3. Introducere
4. Metodă
- Participanţi
- Materiale şi aparate
- Proceduri
5. Rezultate
6. Discuţii – concluzii
7. Referinţe bibliografice
8. Tabele şi figuri
 1. Pagina de titlu
Aceasta contribuie la decizia cititorului dacă îl interesează sau
nu, dacă îl va citi. Titlul trebuie să fie clar formulat comunicând
variabilele şi relaţiile studiate dar nu trebuie să cuprindă mai
mult de 12 cuvinte. În manuscrisul în stil APA pagina de titlu
cuprinde în afară de titlu, numele autorului şi numele instituţiei.
Chenarul liber pe margini va fi de minim 2 cm.
2. Rezumatul
Cuprinde o scurtă prezentare a studiului, descriind variabilele
specifice utilizate, caracteristicile importante ale subiectului, o
scurtă descriere a cercetării precum şi rezultatul obţinut prin
prelucrarea statistică. Este nerecomandabil folosirea în rezumat
a prescurtărilor, trebuind să conţină detalii relevante pentru
întrebările cititorilor. Textul se va scrie fără aliniat.

3. Introducerea
Se începe cu descrierea generală a comportamentelor şi
constructelor ipotetice ajungându-se la prezentarea variabilelor
specifice studiului. Trebuie prezentată ipoteza, explicaţiile
psihologice testate, schema generală, motivul pentru care unele
definiţii operaţionale sunt implicate în cercetare, logica utilizată
în explicarea diferitelor aspecte. Vor fi bine delimitate atât
scopul cât şi populaţia supusă studiului.
Introducerea putem spune că prezintă toate informaţiile pe care
vom utiliza pentru interpretarea rezultatelor, logica teoretică şi
conceptuală, cercetări anterioare relevante şi predicţiile
studiului.

4. Metoda
Cea mai bună modalitate de a structura acest capitol este
urmărirea pas cu pas a desfăşurării studiului. Alegerea
subiecţilor pentru a putea colecta date, alegerea materialelor
pentru testare şi planul în urma căruia se va desfăşura
cercetarea; toate vor fi descrise în acest studiu. În cazul alegerii
subiecţilor vor fi descrise criteriile de selecţie şi caracteristicile
importante ale acestora.
Se va face o descriere a contextului testării şi a planului
studiului.

5. Rezultatele
În descrierea rezultatelor se va urmări ordinea în care sunt
executate etapele analizei. Vor fi descrise de asemenea
eventualele transformări efectuate asupra scorurilor.

6. Discuţii - concluzii
Scopul capitolului este de a interpreta rezultatele astfel încât să
de ajungă la concluzii. Concluziile se vor prezenta cu discuţii pe
marginea lor. Datele statistice se vor prezenta în explicaţii. Pe
parcursul discuţiilor explicaţiile trebuie să se potrivească în mod
raţional cu descoperirile anterioare şi explicaţiile teoretice.

7. Referinţe bibliografice
Vor fi în ordine alfabetică referinţele complete pentru toate
sursele citate în articol. Sursele bibliografice trebuie citite.
Trebuie menţionat autorul cu numele de familie, apoi prenumele
– anul apariţiei lucrării, titlul lucrării, editura, localitatea şi ţara.