Sunteți pe pagina 1din 26

ETICĂ APLICATĂ ÎN PSIHOLOGIE

I. COORDONATE ETICE ALE PRACTICII PSIHOLOGICE


Premisa de la care porneşte demersul ştiinţific şi pedagogic al prezentului curs este aceea că
profesiunea de psiholog este una dintre acele profesiuni în care obiectul muncii este nemijlocit
omul. Profesorul Horia Pitaru de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca face această
remarcă pe „Human resources portal”: „obiectul principal al intervenţiilor psihologilor îl
formează fiinţa umană”
Particularitatea profesiunii de psiholog în ansamblu acelor profesiuni care se adresează
nemijlocit omului este aceea că omul avut în vedere intră în sfera de preocupări a psihologului
numai în măsura în care condiţiile existenţei sale sunt evaluate prin prisma echilibrului său
psihic, comportamental.
În ceea ce priveşte profesiunea de psihologic practician, restrângerea ariei sale de
preocupări merge mai departe, psihicul uman intrând în preocupările sale numai sub
presupoziţia existenţei unor factori de dezechilibru, destructurare, instabilitate, precaritate.
Potrivit specialiştilor în practica psihologică, este necesară diferenţierea categorică între
dezechilibru psihic şi boală psihică. Aşa cum subliniază practicienii psihologiei, clienţii
acestora sunt „persoanele normale, fără tulburări psihice grave, dar aflate în situaţii dificile.
Rostul psihologii și terapiei e de a ajuta o persoană aflată într-un astfel de moment să facă
faţă stresului şi să gândească problema cu care se confruntă din mai multe perspective.”

1. Condiţia morală a psihologului practician. Repere istorice şi ştiinţifice

Ne propunem, în cadrul acestui curs, să punem în evidenţă faptul că examinarea


condiţiei morale a psihologului practician, cu deosebire a aceluia care se ocupă de omul aflat
în suferinţă, prezintă un interes major pentru conturarea personalităţii lui, inclusiv pentru
înţelegerea graniţelor în interiorul cărora această profesiune are şansele unui exerciţiu
autentic. Praxiologic vorbind, dacă ne interesează condiţiile necesare şi suficiente ale
eficienţei activităţii de psihologe și terapie psihologică, atunci putem aprecia că, având în
vedere obiectul muncii psihologului, omul cu problemele lui, între aceste condiţii este absolut
necesar să le identificăm pe cele morale.

1.1. Dimensiunile morale ale practicii psihologice


Nicio acţiune umană care are ca obiect transformarea omului nu este validată social
dacă nu este morală. Validarea socială a psihologii și terapiei presupune, înainte de toate,
identificarea dimensiunilor morale ale acestui tip de activitate.
Cea mai importantă dimensiune morală a psihologii și terapiei este cea derivată din
sensul şi finalitatea acţiunii psihologului: îmbunătăţirea condiţiei existenţiale a fiinţei umane.
O asemenea finalitate are conotaţie morală în esenţa ei. Orice acţiune îndreptată spre
ameliorarea condiţiei umane este morală, prin definiţie. Potrivit tuturor doctrinelor etice, este
moral ceea ce este în acord cu valoarea umană, în genere, iar activitatea psihologului de
refacere, în om, a valorii sale umane este, indiscutabil, un act eminamente moral
O dimensiune morală cu totul aparte a practicii psihologice vine din raportarea
psihologului la prestigiul şi reputaţia profesiei sale. Într-o foarte recentă lucrare despre
„Managementul reputaţiei” profesorul Ion Petrescu formulează un lanţ de propoziţii
implicative deosebit de sugestive. Identificînd ca factor dinamizator al reputaţiei unei
organizaţii identitatea acesteia, autorul face translaţia de la identitate la identificare, ca
formare a conştiinţei de „apartenenţă la un grup, însoţită de acceptarea unui set de reguli, ca
normă de comportament” [p.55]. Conştiinţa apartenenţei la grupul profesional al psihologilor
determină, prin identificare cu acest grup, promovarea şi apărarea identităţii lui prin
moralitate. Respectarea codului deontologic al profesiei este, în aceste condiţii, marcă a
prestigiului şi reputaţiei psihologului.
O altă dimensiune morală a practicii psihologice rezultă din poziţia reciprocă dintre
psiholog şi clientul său:psihologul este, de regulă, speranţa ultimă de care se leagă clientul în
rezolvarea problemelor sale existenţiale. Nu-i este nimănui uşor să recunoască faptul că
trebuie să apeleze la psiholog. Dacă a ajuns, totuşi, până aici, înseamnă că propriile mijloace
de rezolvare a problemelor sale au fost ineficiente. Responsabilitatea psihologului este, în
aceste condiţii, una majoră. De succesul intervenţiei lui depinde, uneori, salvarea clientului de
la gesturi extreme, iremediabile. Ar putea exista, cel puţin la începutul carierei profesionale,
ideea că, mai ales în virtutea experienţei nesemnificative, nu suntem tocmai noi salvatorii
umanităţii şi, prin urmare, este firesc să avem şi eşecuri, rezultate parţiale, nesemnificative,
ori chiar contrare. O asemenea atitudine în profesie este inadmisibilă din punct de vedere
moral. Două sunt atitudinile care ne situează, întotdeauna, în sfera responsabilităţii morale
autentice faţă de client:
 Prima: să nu ne angajăm în activităţi pentru care nu suntem pregătiţi. Graba
sau disponibilităţile financiare care ne-ar permite să avem propriul cabinet,
înainte de a avea experienţa şi competenţa câştigate prin ucenicie şi apostolat
pot să distrugă nu numai propria carieră, ci şi confortul psihic al celor faţă de
care ne angajăm
 A doua: să ducem până la capăt, cu orice efort, în afara oricăror considerente
colaterale, fiecare caz cu care ne confruntăm. A abandona un om în suferinţă şi
mai ales în suferinţă psihică este cel mai grav atentat la moralitatea profesiei.
Valoarea profesională a psihologului este una dintre cele mai sensibile dimensiuni
morale ale profesiei. Aparent fără conotaţii morale, nivelul pregătirii profesionale este, însă, o
chestiune de moralitate în virtutea influenţei ei asupra calităţii şi finalităţii actului psihologic.
Valoarea profesională se converteşte, indiscutabil, în ultimă instanţă, în câştigurile materiale
ale psihologului. Dacă, însă, psihologul va face doar un raţionament economic, prin prisma
relaţiei dintre efort şi efect în planul eficienţei financiare, atunci s-ar putea să descopere că
anumite cheltuieli cu pregătirea profesională nu sunt rentabile, cu atât mai mult cu cât
diferitele forme de pregătire profesională sunt din ce în ce mai scumpe. Când raţionamentul
va fi, însă, unul făcut din perspectivă morală, atunci vom descoperi că niciun efort nu este
prea mare, dacă prin el se asigură un plus de competenţă în folosul clienţilor. Logica
exercitării unei munci, în capitalismul modern, nu mai este nemijlocit legată de profit, chiar şi
atunci când este vorba de organizaţii implicate în producţia materială. Managementul modern
defineşte firma ca o organizaţie economică în care se produce satisfacţie membrilor săi. Prin
urmare, profitul este mijlocul şi nu scopul muncii. Scopul muncii rămâne întotdeauna unul de
natură morală: omul de lângă noi.
Valoarea umană a psihologului este dimensiunea morală de cea mai largă cuprindere,
întrucât aceasta identifică omul din spatele profesiei, înaintea oricărui angajament profesional.
Trăsături morale generice, cu caracter de universalitate, cum sunt cinstea, corectitudinea,
sinceritatea, seriozitatea, modestia, cumpătarea, caritatea, altruismul ş.a. conturează
personalitatea psihologului ca om, îi dă acestuia substanţa fără de care nimic din ceea ce
întreprinde nu poate dura şi mai ales nu poate genera garanţie, încredere, reciprocitate,
charismă, empatie.

1.2. Fundamentele istorice ale moralei psihologului practician.


Intervenţia calificată asupra psihicului uman aflat în cumpănă este o activitate
instituită cu mii de ani în urmă. Nu putem vorbi, la începuturile umanităţii, de psihologi
practicieni, în sensul modern al cuvântului. Adevărat părinte al psihologiei este considerat
Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche
Natur und ihre Entwicklung (1777, Consideraţii filozofice asupra naturii umane şi dezvoltării
sale) face o descriere amănunţită a funcţiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în
timpurile noastre. Cu toate acestea, începuturile practicii psihologice nu pot fi separate de
începuturile vieţii sociale a omenirii. Aceasta a avut, probabil, o puternică resursă religioasă,
puterea de vindecare a sufletelor fiind considerată de esenţă divină. Primii psihologi
practicieni au fost, probabil, şamanii, oficianţii religioşi, în general. Statutul moral şi social al
acestora era unul de excepţie, regulile vieţii şi practicii lor fiind extrem de severe, adesea
această severitate fiind una autoimpusă. Între aceste reguli, tabu-ul, abstinenţa îndelungată,
izolarea de viaţa socială, corectitudinea în ritualuri fiind, dincolo de conotaţia lor religioasă,
exigenţe de natură morală. Contactul cu cei care apelau la serviciile lor era unul pus sub
semnul misterului, dar în acelaşi timp al încrederii, uneori dusă până la idolatrie
Odată cu constituirea marilor religii ale omenirii, au apărut şi caste specializate în
intervenţia psihosocială, chiar dacă ele îşi menţineau statutul religios. Prezicătorii,
vindecătorii, oficianţii religioşi îşi constituiau adevărate catehisme morale, dezbaterile în jurul
acestora fiind, uneori, deosebit de prolifice. În comunitatea budistă, de exemplu, disputele în
legătură cu calităţile arhatului desăvârşit au căpătat tente care azi par ilare (dreptul arhatului la
poluţie nocturnă, în somn, de exemplu). Sunt remarcabile, de asemenea, preocupările unor
comunităţi profesionale care practicau intervenţia psihologică de a-şi oculta regulile de
conduită, precum şi modalităţile de instruire, acestea fiind considerate adevărate practici
iniţiatice. Pitagorismul a fost un curent filosofico-psihologic ale cărui practici iniţiatice erau
cu grije tăinuite. Acelaşi statut l-au avut, în Grecia antică, practicanţii misterelor din Eleusis,
loc de pelerinaj pentru mulţi atenieni aflaţi în dificultate, după cum Oracolul din Delphi era,
dincolo de aura lui religioasă, un loc de reculegere şi recăpătare a încrederii în sine. Inscripţia
de pe frontispiciul acestuia este, până astăzi, model de înţelegere a semnificaţiei activităţii de
asistență psihologică: „cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Grecia antică a fost, probabil, locul cel mai fertil de îngemănare a psihologiei cu
filosofia, marii filosofi ai acesteia fiind şi psihologi, deopotrivă, iar unii dintre ei practicanţi ai
terapiei psihice.
Dintre aceştia, filosofii sofişti aveau ca obiectiv expres îndreptarea năravurilor
omeneşti, Protagoras, autorul celebrei cugetări „omul este măsura tuturor lucrurilor” a fost
primul care a luat omul ca obiect al cercetării, iar Socrate şi Platon pot fi consideraţi cei mai
mari învăţători ai antichităţii. Socrate a murit pentru preocuparea de a instrui tineretul pe calea
raţiunii, dar şi pentru verticalitatea lui, iar Platon a inventat dialogul ca mijloc de educaţie şi
autodescoperire de sine. Autoelucidarea problemelor existenţiale ale fiinţei umane prin
întoarcerea spre ucenic a întrebării şi provocarea în acesta a răspunsurilor venite din propria
fiinţă reprezintă un model de asistență psihologică rămas până astăzi piatră de hotar în
practicarea psihologiei. Amândoi, Socrate şi Platon, au formulat cele mai înalte principii
morale ale umanităţii, identificând binele cu raţiunea şi moralitatea cu înţelepciunea. Nu
numai că le-au formulat, dar le-au practicat, chiar cu riscul vieţii.
Aristotel a fost psihologul personal al lui Alexandru Macedon. Între operele lui
fundamentale nu lipsesc cele despre psihicul uman (De anima), dar şi despre moralitate (Etica
lui Nicomah).
Cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte asistenţa psihologică în evul mediu.
Vindecătorii de suflete n-au încetat să existe, în pofida dominaţiei absolute a bisericii asupra
vieţii sociale şi individuale. Ceea ce reprezintă caracteristica acestei perioade este războiul
total declarat oricărei practici asistenţiale în afara bisericii, arderea pe rug a „vrăjitorilor” şi
mai ales a „vrăjitoarelor” fiind o practică curentă, căreia i-au căzut victime numeroşi
specialişti în psihologe care foloseau alte metode decât spovedania creştină.
Modelul incriminării artei de a vindeca sufletele a dăinuit mult după epoca medievală,
fiind considerată de natură ocultă şi periculoasă. În măsura în care asemenea artă utiliza tehnici
ale căror resort ştiinţific era încă necunoscut, cum sunt hipnoza sau manipularea psihică,
considerarea ei ca periculoasă se justifica. Abia cu secolul al XIX-lea se poate vorbi de o
practică psihologică fundamentată ştiinţific, cu toate că şi în această perioadă, practicieni ca
Freud sau Jung au avut numeroşi detractori.
Pentru a se apăra împotriva oponenţilor, precum şi pentru a-şi fundamenta pentru ei şi
pentru opinia publică norme de conduită profesională care să asigure garanţia unor practici
nepericuloase şi folositoare pentru om, profesioniştii din toate domeniile s-au preocupat să-şi
elaboreze seturi de norme morale.
Cel mai vechi set de asemenea norme aparţine celebrului medic al antichităţii,
Hypocrates, al cărui jurământ a rămas, până astăzi, coloana vertebrală a Codurilor de
deontologie medicală
Primul cod de etică a fost adoptat în 1847 de Asociaţia Medicală din SUA, iar în
secolul XXI a ajuns să fie un indiciu al profesionalismului . În domeniul practicii psihologice
există numeroase coduri deontologice sau etice. Ne rezervăm o discuţie pe marginea acestora
în ultima parte a cursului.

2. Idealul moral contemporan al psihologului practician

În cadrul tratatului de etică şi deontologie prezentam idealul moral în relaţie cu


progresul moral al societăţii, subliniind faptul că prin conţinutul şi modul de fiinţare a
idealului moral, acesta este generator de progres moral. Mai mult chiar, subliniam că este de
neconceput progresul moral ca realitate în afara unei multiplicităţi a idealurilor morale
individuale şi a constituirii, pe această bază, a unui ideal moral colectiv. În comunităţile
umane în care idealul moral nu este prezent şi nu produce contagiune socială progresul moral
rămâne un domeniu al teoreticului şi al ipoteticului. Absenţa idealului moral poate genera
chiar situaţii de regres moral, pe fondul absenţei comandamentelor morale înalte, ca suport al
menţinerii omenescului la cote acceptabile.
Ceea ce ne interesează în cadrul prezentului curs este modul de constituire a idealului
moral în cadrul profesiunii de psiholog şi cum influenţează acesta evoluţia în carieră a celor
care aleg această profesiune.

2.1. Conţinutul şi semnificaţia idealului moral în contextul progresului moral


Literatura filosofică acordă idealului moral deopotrivă determinaţii individuale şi
sociale.
Preeminentă, însă, este considerată componenta individuală, idealul moral fiind, prin
excelenţă, “o creaţie perpetuă a omului determinat” (7, p.177), “modalitate de acţiune a
individului marcată de forţa interioară a repetării la infinit a aceluiaşi gest moral”. (8, p. 12)
Componenta individuală apare ca preeminentă şi din perspectiva modalităţii de
identificare a idealului moral în acţiune. Aceasta presupune prezenţa personalităţii morale,
care “nu este numai condiţia realizării idealului, dar şi finalitatea acestuia”. (6, p. 94) . Idealul
moral apare, astfel, ca produs al unui anumit statut social realizat, care nu este cu necesitate de
natură morală, dar care influenţează gradul de contaminare a colectivităţii cu valorile idealului
moral: prestigiul personal. (8, p. 12)
O sinteză a punctelor de vedere asupra idealului moral evidenţiază principalele
determinaţii ale acestuia:
 Angajarea totală, până la epuizare, pentru respectarea moralităţii.
 Asumarea statutului de exponent al colectivităţii, ca exemplaritate.
 Solidaritate cu toţi oamenii, prin exemplu personal. (Gânju)
 Conştientizarea unei contradicţii între prezentul considerat nesatisfăcător şi viitorul
proiectat ca obiect al aspiraţiei şi voinţei.
 Asumarea depăşirii, a unui model superior de fiinţare umană. (Grigoraş)
Componenta socială a idealului moral este rezultatul modului specific de fiinţare a
idealului individual ca factor dinamizator la nivelul socialului. Prin mobilizare şi contagiune,
prin exemplaritate, prin audienţă şi credibilitate (Grigoraş), personalitatea morală este
creatoare de ideal moral la nivelul colectivităţii; un ideal care, la acest nivel, se realizează mai
degrabă ca posibilitate decât ca realitate, măsura în care se realizează trecerea de la posibil la
real fiind tocmai măsura progresului moral. Codurile deontologice sunt, într-o oarecare
măsură, expresia formalizată a idealului moral al comunităţilor profesionale.
Relaţia dintre idealul moral şi progresul moral este sesizată de numeroşi eticieni. Ea se
manifestă prin unitatea dintre aspiraţiile morale legitime ale personalităţii umane autentice şi
sensul progresului moral.
Din moment ce “animat de idealul moral, omul se supune istoriei, făcând din sine proba
cea mai elocventă a vitalităţii şi viabilităţii idealului promovat şi în jurul căruia tinde să-şi
mobilizeze semenii” (8, p. 13), el este implicat nemijlocit în realizarea progresului moral. Tot
ceea ce reprezintă, în sens individual, coordonate ale idealului moral potenţează şi face
posibilă realizarea progresului moral. Omul mânat de un ideal moral este, aşa cum subliniază
Traian Gânju, “creator de moralitate şi model istoric”, “membru al omenirii şi luptător pentru
cauza devenirii ei ca totalitate indestructibilă, deci creator de istorie morală”. (8, p. 13)
Idealul este, cum spune Marietta C. Moraru, “un fel de <<justificare>> a prezentului şi
determinatului relativ, prin viitor (posibil mai bun), ca determinat absolut, specifică omului ce
tinde mereu să se depăşească, să se împlinească în umanizare”. (7, p. 180)
Autoarea citată realizează un tablou deosebit de sugestiv al trecerii idealului moral în
progres moral:
 “Realizările condiţiei umane în plan obiectiv şi subiectiv ca esenţializare a umanizării
individuale şi sociale, prin progresul istoriei şi a societăţii, valoricul limitat istoric, în
concretitudinea faptelor şi epocilor, fuzionează astfel în ideal cu valoricul posibil al
esenţializării condiţiei umane într-o perfectibilitate valorică niciodată realizată total”. (7,
p. 181)
Rezultă, din tabloul de mai sus, unitatea dintre real şi ideal în perspectiva evoluţiei
moralităţii, o unitate sui-generis, în care idealul este proiectat ca potenţialitate reală,
individuală şi colectivă a prezentului trăit şi resemnificat ca potenţialitate a valorii morale, în
genere, în idealitatea ei practic de necuprins. Acolo, la nivelul, inteligibil doar, al idealităţii
morale se proiectează dimensiunea progresului moral, o dimensiune mereu reproiectată, pe
măsură ce experienţa morală accede spre ea ca actualitate.

2.2. Specificul idealului moral al psihologului practician


Reţinem, din modelul teoretic prezentat mai sus, faptul că idealul moral se manifestă
prin personalitatea morală a profesionistului, pe de o parte, dar şi prin autorealizarea deplină a
acestuia în toate compartimentele vieţii sale sociale şi profesionale. Psihologul este o persoană
publică cu mare vizibilitate, chiar dacă activitatea sa este dominată de un pronunţat secret
profesional. Despre performanţele sale se vorbeşte, se scrie, se comentează public, aşteptările
individuale şi colective fiind maxime.
Cum se construieşte, în ultimă instanţă, idealul său moral?
În primul rând, prin contagiune cu obiectul de activitate. Identificându-se cu omul sau
grupul uman pe care-l tratează, psihologul se identifică cu moralitatea socială. Angajându-se
total pentru interesul acestora, el proiectează idealurile profesionale ca idealuri morale.
În al doilea rand, prin identificare cu corpul profesional al psihologilor în mod critic şi
creator. În constituirea unui ideal moral, psihologul nu numai că aderă la normele moralei
profesionale ale comunităţii psihologilor, dar, în confruntare cu propria experienţă
profesională, propune noi standarde, noi valenţe ale moralităţii. În codul deontologic al
profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (30) se vorbeşte de “complexitatea dilemelor
etice” şi influenţa acestora asupra luării unei “decizii etice”. Punctul nostru de vedere este
acela că dilemele etice în practica psihologică sunt tocmai rezultatul absenţei unui ideal
moral. Decizia etică trebuie să fie întotdeauna produsul unui acord între decizia profesională
şi idealul moral al psihologului, care poate sau nu să fie în acord cu practicile la zi în materie
de moralitate. Psihologul animat de un ideal moral nu este un rebel, un inadaptat în raport cu
comunitatea lui profesională, dar este gata oricând să-şi promoveze viziunile proprii asupra
moralităţii, pentru schimbarea şi adaptarea practicilor acceptate la standardele în care crede şi
pe care le urmează.
În al treilea rand, idealul moral se construieşte dintr-o permanentă tensiune între ceea
ce este psihologul ca fiinţă morală şi ceea ce vrea să devină. Tema credinţei în devenirea
morală este una dintre temele cele mai dificile pentru construcţia carierei de psiholog. Mai
întâi, trebuie să existe conştiinţa limitei, produs al lucidictăţii şi modestiei. Apoi, trebuie să
existe voinţa de schimbare, produs al tenacităţii şi perseverenţei. Urmează spiritual analitic,
propriu doar celor care-şi fac din cercetarea teoriei şi practicii morale şi profesionale un crez.
Toate acestea se raportează la principii, la axiomele moralităţii, faţă de care îndoiala, dilema
nu se mai pot legitima.
Prezentăm cel puţin două modele filosofice ale arhitecturii idealului moral: cel rezultat
din “mitul peşterii”, al lui Platon şi cel rezultat din modelul “supraomului” al lui Nietzsche.
Primul pune în balanţă lumina mincinoasă a focului din peşteră, care dă omului
sentimentul confortului, al suficienţei, al falsului acceptat, cu lumina soarelui din afara
peşterii, care cutremură conştiinţa omului, trezind-o la realitate. O realitate grea, dificilă,
incomodă, dar de la care, odată ajuns, omul nu se mai poate întoarce ; şi chiar dacă ar face-o,
cei din peşteră l-ar alunga ca pe un nebun.
Al doilea, pune faţă-n faţă morala de sclav cu aceea de stăpân, morala acceptării de
sine cu aceea a depăşirii de sine. Supraomul lui Nietzsche este, din perspectiva idealului
moral, omul în permanentă luptă pentru autodepăşire, pentru negarea a ceea ce este, în folosul
a ceea ce vrea să devină. „Asumarea depăşirii, a unui model superior de fiinţare umană”, cum
spune Ioan Grigoraş, reprezintă esenţa a ceea ce trebuie să fie idealul moral al psihologului.

3. Demnitatea şi onoarea psihologului


Ioan Grigoraş prezintă următoarele trăsături ale personalităţii morale:
 Conştientizarea şi afirmarea efectivă a nevoii de a fi om
 Realizarea nevoii de a fi în contextul problematic al tuturor nevoilor specific umane, ca
împlinire a celui mai bun lucru
 Creativitatea, subordonată desăvârşirii morale
 Autodeterminarea
 Discernământul critic în afirmarea judecăţii de valoare morală
 Demnitatea şi onoarea

3.1.Semnificaţia cuplului valoric demnitate-onoare


Prezenţa demnităţii şi onoarei ca trăsături ale personalităţii morale, în viziunea lui I.
Grigoraş, demonstrează caracterul privilegiat al acestora în moralitatea personalităţii. Ele
conturează în cel mai înalt grad imaginea morală pentru sine şi în ochii celorlalţi, precum şi
atitudinea faţă de imaginea altora despre sine. Raportate la virtutea morală, demnitatea şi
onoarea sunt expresia cea mai relevantă, mai activă a acesteia. Împreună ele sunt virtutea
morală comunicată, făcută publică prin afirmarea teoretică şi practică a personalităţii în viaţa
colectivităţii.
În gândirea curentă, comună, precum şi în unele discursuri sau lucrări ştiinţifice mai puţin
exigente din punct de vedere etic, cele două noţiuni sunt fie considerate sinonime (onoare :
“integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste” (24, p. 627), fie luate
împreună, fără nici o diferenţiere, ca un cuplu valoric sui generis, ca o expresie lingvistică cu
semnificaţie unitară.
Nici literatura etică nu dă prea mare importanţă definirii şi interpretării celor două noţiuni.
Cu toate acestea, din moment ce limba română şi nu numai aceasta, ci şi alte limbi, folosesc
două noţiuni pentru a da expresie imaginii omului virtuos, trebuie să identificăm ceea ce
aparţine ca semnificaţie fiecăreia, nu doar ca un exerciţiu semantic, ci şi cu scop nemijlocit
etic. Utilizăm, în acest scop, modelul explicativ al lui Tudor Cătineanu, care face diferenţă
între calitatea judecăţilor morale ale persoanei şi însuşirea morală a acesteia.
În acest sens, distingem onoarea ca fiind acea latură a virtuţii morale care se exprimă
prin reprezentarea teoretic-reflexivă pe care omul şi-o face despre idealul său moral, despre
locul său în colectivitate, despre importanţa pe care colectivitatea o dă personalităţii sale. Pe
scurt, onoarea se constituie din ceea ce omul crede despre sine, sub aspect moral. Este de
reţinut că onoarea nu se limitează strict la domeniul moralei. Sub influenţa valorilor morale,
imagini despre sine ale omului care transcend morala pătrund în constituţia onoarei, prin
contagiune valorică: conştiinţa valorii profesionale, artistice, a faptelor semnificative ale
vieţii, a valorii general-umane. Totodată, conştiinţa apartenenţei omului la diferitele grupuri
sociale, cu care împărtăşeşte aceleaşi aprecieri valorice, determină manifestarea onoarei în
numele grupului: onoarea familiei, a grupului de muncă, a firmei, a poporului, a naţiunii a
umanităţii etc.
Demnitatea este însuşirea morală a omului virtuos, adică atributul concret-determinat al
omului care cultivă onoarea. Demnitatea exprimă însuşirea personalităţii morale depline a
omului aflat în situaţia de a fi conştient de propria sa valoare morală; este atributul celui care
cultivă onoarea ca pe o necesitate interioară, al celui care, conştient de idealul său moral, are o
apreciere justă asupra propriilor fapte morale, dă dovadă de autoexigenţă, se supune
permanent, din convingere, unei cenzuri şi autocenzuri morale, utilizând aceeaşi unitate de
măsură pentru faptele semenilor.
Demnitatea şi onoarea se structurează pe două direcţii distincte:
 Una ce ţine de aprecierea altora despre sine:
*a fi om de onoare înseamnă a te bucura de preţuirea şi acordul semenilor asupra propriilor
evaluări despre normele, valorile şi comportamentele proprii;
*a fi demn înseamnă a te bucura de respectul semenilor faţă de comportamentul tău moral,
faţă de atitudinile tale în raport cu faptele morale, deopotrivă ale tale şi ale altora. Un om
demn este un om “de temut”, “de neclintit”, “de neoprit”, în sens pozitiv, adică “un om de
caracter”.
 Una ce ţine de autoapreciere:
*a fi om de onoare înseamnă a cultiva în tine acele valori, norme şi comportamente morale pe
care le consideri dezirabile moral;
*a fi demn înseamnă a apăra cu orice preţ, împotriva oricărei agresiuni, propriul univers moral
– din tine şi din mediul tău.
Pe scurt, utilizând o expresie specifică etosului românesc, virtutea morală este
produsul unităţii dintre vorbă şi faptă nu numai în comportamentul nemijlocit moral, ci în
toate împrejurările de viaţă, vorba exprimând onoarea (spune numai ceea ce trebuie să spună,
şi mai ales spune numai ceea ce poate face), iar fapta, demnitatea (face numai ce trebuie să
facă şi mai ales face ceea ce spune).
Este de reţinut faptul că onoarea şi demnitatea nu sunt gândite, aici, ca simple valori
morale. Ele sunt mai degrabă valori integrabile (T. Vianu), fiecare dând expresie unui mod
particular de punere în operă a ansamblului valorilor morale: onoarea prin vorbe, demnitatea
prin fapte. Purtătorul virtuţii morale se situează permanent, în toate împrejurările vieţii sale,
pe poziţia de promotor al celor mai înalte calităţi morale specifice colectivităţii din care face
parte, dovedeşte unitate deplină între ceea ce ştie, ceea ce crede şi ceea ce face. În atitudinea
şi comportamentul său promovează şi apără respectul faţă de adevăr, dreptate, loialitate,
echitate, sinceritate; dă dovadă de optimism, dârzenie, hotărâre, perseverenţă şi statornicie;
este serios, modest, sobru şi chibzuit, blând şi răbdător, capabil în orice moment să ofere, cu
generozitate, propriul model moral.
Prin tradiţie, onoarea şi demnitatea au atributul sacralităţii. Conştiinţa sacralităţii lor
ţine de capacitatea personalităţii morale de a avea imaginea sau măcar intuiţia sacrului. O
asemenea capacitate este dobândită fie pe calea trăirii efective a unei vieţi religioase, fie pe
aceea a unei educaţii morale consecvente şi consistente.
Dacă pentru noi experienţa religioasă nu poate fi o condiţie a priori a onoarei şi
demnităţii, o experienţă a sacrului este necesară, dincolo de conotaţiile lui religioase. Ea ne
este accesibilă prin însăşi condiţia de om, în măsura în care apelăm la ea. Ideea unei “cauze
sfinte” reprezintă un fapt de conştiinţă ce se naşte din însăşi natura morală a umanului. Ea ne
este, de asemenea, accesibilă în măsura în care apelăm la cultură, la tradiţii şi la istorie. Nu în
ultimul rând, ea ne este accesibilă în măsura în care ne apropiem cu respect de cei pentru care
divinitatea este un partener de dialog autentic în mediul sacrului.
În numele sacralităţii unor valori, pământul este împodobit cu cruci de eroi, cu moaşte
de sfinţi, cu monumente votive, comemorative sau arhitecturale, cu muzee, cu biserici şi
mănăstiri, cu biblioteci, cu parlamente şi constituţii, cu drapele şi steme, cu medalii şi
decoraţii, iar omenirea se întoarce către toate acestea cu neobosită veneraţie.

3.2. Particularităţi ale onoarei şi demnităţii psihologului


Vorbind de aspectul teoretic-reflexiv al cuplului valoric onoare-demnitate se pune
problema modului în care îşi proiectează psihologul domensiunile onoarei sale. Pe cine vede
el în oglindă? Ce imagine oferă el celorlalţi şi cum o susţine prin proclamaţii?
Să reţinem un fapt particular: valorile morale ale psihologului nu sunt doar flori la
butonieră, pentru bună impresie. Ele sunt, înainte de toate, repere profesionale nemijlocite. El
face evaluări ale clienţilor, îşi proiectează strategiile terapeutice în raport cu aceste valori.
Clientul ia universal valoric al psihologului ca univers-pentru-sine, se încrede în el, aderă la el
cu speranţă. Prin urmare, onoarea psihologului este deopotrivă dimensiune a
comportamentului şi instrument de lucru. Ca instrument, însă, onoarea este inseparabilă de
trăirea interioară a moralităţii. Este imposibilă proiectarea doar pentru ceilalţi a unui set de
principii morale, în care psihologul să nu creadă. În psihologie, relaţiile umane dintre psiholog
şi client sunt atât de sensibile, încât orice discrepanţă între proclamaţie şi convingere intimă
iese la suprafaţă. Aşa cum psihologul se străduieşte să pătrundă cât mai adânc în sufletul
clientului, şi acesta, la rândul său, încearcă să prindă intimitatea trăirilor autentice ale
psihologului, ca suport moral pentru dialogul terapeutic.
În ce priveşte demnitatea, aceasta este măsura actelor morale ale psihologului în raport
cu convingerile lui. Pentru activitatea de psiholog este important, sub aspect moral, nu numai
ceea ce zici, ci şi ceea ce faci. Nu poţi, de exemplu, să te ocupi de asistența psihologică a unei
familii, fiind divorţat; nu poţi să consiliezi un consumator de droguri, când tu însuţi consumi
droguri; nu poţi să ajuţi pe cineva să renunţe la alcool sau la fumat, când tu însuţi eşti un
pasionat al alcoolului sau al tutunului; nu poţi pretinde sinceritatea când tu eşti nesincer etc.
Nu rezultă, de aici, că viaţa psihologului trebuie să fie asemănătoare unui sfânt, cu
toate că, cel puţin în antichitate, refuzul oricăror plăceri lumeşti era o marcă a credibilităţii
celor care dădeau sfaturi în materie de echilibru psihic. Unitatea dintre proclamaţie şi
realizare, însă, în materie de moralitate este indispensabilă credibilităţii psihologului. După
cum moderaţia în toate, deferenţa, sobrietatea, profunzimea şi acurateţea caracterului sunt
brenduri de succes în activitatea oricărui psiholog. Respectând punctul de vedere potrivit
căruia cum ţi-e vorba, aşa ţi-e şi fapta, există persoane cu cunoştinţe teoretice şi deprinderi
practice în psihologie cu totul deosebite, dar care, prin felul lor de a fi, nu au nimic comun cu
profesia de psiholog.
Circula, nu demult, în mass-media, cazul unui profesor de filosofie care, alături de
cursuri şi consultaţii pentru studenţi, şi-a plasat pe pagina de web imagini cu el şi soţia sa în
poziţii indecente, oferindu-şi studenţilor nuditatea. La reproşurile opiniei publice, răspunsul a
fost unul dezarmant: cine ce are cu libertatea de manifestare a omului, într-o societate liberă?
Întrebarea ar fi fost justificată, dacă ar fi fost vorba de un personaj oarecare, postat pe un site
oarecare. El însă avea un statut special: era educator, formator de opinii, de caractere, de
personalităţi morale, iar site-ul era unul destinat cunoaşterii filosofice. Prin urmare, între ceea
ce inevitabil proclamă de la catedră şi ceea ce face în viaţa publică discrepanţa este totală.
Actul nu este doar imoral. Este un act care îl desfiinţează ca profesor, indiferent de mărimea
talentului său pedagogic sau filosofic. Prin ceea ce a făcut, şi-a pierdut demnitatea. Prin
reacţia sa la opinia publicului, s-a dezonorat.
În cibel-spaţiu există numeroase adrese de la care se oferă, gratuit, servicii de asistență
psihologică on-line, din partea unor specialişti în psihologie cu carte de vizită indiscutabilă.
Să ne închipuim că alături de aceste oferte, în locul unei fotografii decente a persoanei
psihologului, acesta ar posta, sub o fereastră de acces, un serial de fotografii care-i relevă
frumuseţea deosebită a trupului, senzualitatea, arta seducţiei. Cine credeţi că ar accesa cu
prioritate site-ul? În niciun caz cei aflaţi în dificultate psihică. În mod sigur, amatorii de
senzaţii tari, casele de modă ori proxeneţii.
Ca şi actul educaţional, asistența psihologică este un apostolat, căruia i se dăruiesc cei
chemaţi şi sunt refuzaţi cei nechemaţi. Demnitatea şi onoarea sunt, în aceste împrejurări,
mijloace de separaţie ineluctabile.

4. Datoria morală a psihologului

Există o logică universală a muncii, potrivit căreia orice ocupaţie este justificată în
măsura utilităţii ei pentru fiinţa umană. Între Sisif şi Prometeu, muncile oamenilor s-au situat
întotdeauna pe coordonatele ce duc de la inutilitatea distructivă, la utilitatea creatoare. În
raport cu inutilitatea, omul se simte asuprit, pedepsit, dezumanizat. În raport cu utilitatea,
omul se simte recompensat, valorizat, înălţat. Când omul munceşte fără scop valid, trăieşte
sentimental zădărniciei. Când scopul muncii sale este validat social, trăieşte sentimentul
datoriei.
În istoria eticii, statutul datoriei, ca expresie a moralităţii, a fost mult modificat. De la
datorie ca obligaţie faţă de alţii (stăpân, senior, cetate) sau faţă de divinitate la datoria faţă de
sine, datoria morală a fost pusă să lucreze în conştiinţa individului, determinându-i judecăţile
de valoare morală, atitudinile morale, comportamentul moral, cu implicaţii nemijlocite asupra
acţiunii sale în mediul social.

4.1. Datoria ca unitate dintre obligativitate şi responsabilitate


În uzul cotidian al limbii există două moduri de a folosi termenul “datorie”:
 unul imperativ, indicând obligaţiile persoanei : “Fă-ţi datoria!”; Datoria ta este să…”
“Sunt dator şi cu asta” etc. Codul deontologic al profesiei este o sumă de îndatoriri
morale concrete, raportate la acte umane specifice profesiei. La acestea se adaugă
îndatoririle morale general-umane, ale psihologului ca om şi cetăţean, membru al unei
colectivităţi morale.
Aceasta este percepţia exterioară a datoriei, ca venind de la o instanţă care
supraveghează, oarecum din afară, “ce trebuie să fac”. Pentru psihologul practician, o
asemenea percepţie se poate naşte în contact cu Codul deontologic al profesiei. În măsura în
care acest cod obligă pe cei cărora li se adresează sub sancţiunea unei forţe coercitive
determinate, obligaţiile codului sunt percepute ca exterioare individului, opresoare în raport
cu acesta.
 unul apreciativ, indicând starea de fapt a persoanei care are conştiinţa datoriei: “nu şi-
a făcut decât datoria”, “este om al datoriei”, “a căzut la datorie”. Aceasta este
percepţia interioară a datoriei, ca produs al transformării obligaţiilor impuse în
obligaţii asumate deliberat, cum spune Kant, “în virtutea libertăţii şi autonomiei
voinţei” sau, cum spune Nikolai Hartmann, “în virtutea libertăţii de a alege”.
Psihologul se eliberează de constrângerea obligaţiilor morale ale Codului deontologic,
precum şi ale comunităţii din care face parte, în măsura în care aderă liber la aceste norme, le
aprobă şi le admite ca findu-i necesare.
Este demnă de reţinut aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală, prin
natura conţinutului său, nu este compatibilă cu obligaţia, nu suportă rigorile constrângerii, ale
fatalităţii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate izvorând din necesităţi
interioare”. (8, p. 50)
Cu toate acestea, considerăm că în înţelegerea datoriei ca responsabilitate, deci ca “simţ al
datoriei”, trebuie luate în seamă toate cele trei determinaţii puse în evidenţă de Kant:
exterioritatea Legii morale, libertatea (autonomia) voinţei şi condiţia ca aceasta să fie o
voinţă bună.
Mihai Florea face o utilă prezentare a acestor determinaţii în lucrarea “Responsabilitatea
acţiunii sociale”, prezentîndu-le sub forma: “necesităţile obiective ale vieţii sociale, libertatea
(de voinţă şi acţiune) agentului şi autoangajarea lui voită şi bazată pe opţiune la realizarea
unui obiectiv social (propus de el însuşi sau de către alţii, dar adoptat în mod liber şi voit, pe
bază de opţiune sau de interes propriu)” (12, p. 205) Dincolo de nuanţele vădit colectiviste,
proprii ideologiei marxiste, identificarea şi examinarea acestor determinări este benefică.
Particularizate la responsabilitatea morală a psihologului, cele trei determinaţii dau seama de
modul specific de instituire, în viaţa şi activitatea psihologului a conştiinţei datoriei. Este
semnificativă observaţia autorului, în consonanţă cu cea a lui Kant, că factorul decisiv în
constituirea simţului datoriei, deci a responsabilităţii este autoangajarea (voinţa bună, după
Kant). Sub forma exterioară, autoangajarea este actul voinţei în faţa opiniei publice; sub
forma interioară, este actul voinţei în faţa propriei conştiinţe.

Datoria psihologului ca unitate dintre sine şi celălalt


Immanuel Kant subsumează totalitatea obligaţiilor morale, indiferent de sursa şi modul
de manifestare a acestora, sub denumirea de Lege morală, considerată transcendentă în raport
cu fiinţa umană, care trăieşte în imanent. Filosoful observa faptul că între transcendenţa Legii
morale şi imanenţa actului moral nu există ruptură, în ultimă instanţă împlinirea datoriei fiind
scopul vieţii omului concret, ca subiect al legii morale. Care este, însă, obiectul legii morale?
Tot Kant ne lămureşte asupra acestuia: omul, “totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată
însă numai ca mijloc”. Omul “în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia”. Se desprinde,
de aici, faptul că obiectul datoriei morale poate fi propria persoană sau persoana celuilalt. Prin
urmare, a-ţi face datoria înseamnă a lupta:
a) pentru fericirea ta: “sensul generic al datoriei morale constă în a face totul pentru a
te realiza ca om, a-ţi valorifica şi exprima până la superlativ calităţile omeneşti”.
(6, p. 52)
b) pentru fericirea celuilalt: ” să faci totul pentru a-l ajuta pe cel de lângă tine, a-l
stimula să se împlinească ca om” (idem)
Kant observă, cu temei, că cele două determinaţii nu se exclud, ci se presupun:
singularizarea fericirii tale este egoism; singularizarea fericirii celuilalt înseamnă slugărnicie,
obedienţă. Numai unitatea celor două sensuri autentifică datoria.
Substanţa Legii morale pentru psiholog este reprezentată de totalitatea obligaţiilor morale
ale acestuia, distribuite în trei direcţii exterioare lui şi una interioară:
 obligaţiile faţă de clientul său
 obligaţiile faţă de comunitatea profesională din care face parte
 obligaţiile faţă de comunitate
 obligaţiile faţă de sine
Este evident faptul că, pentru psiholog, obligaţiile faţă de alţii sunt precumpănitoare.
Pentru ca toate acestea să fie acceptate, logica obligaţiilor faţă de sine trebuie să se plieze pe
logica obligaţiilor faţă de alţii, după principiul altruismului, pe care-l vom analiza într-un curs
separat. În esenţă, obligaţia morală supremă faţă de sine constă în îndeplinirea obligaţiilor
morale faţă de ceilalţi. Cum spune principiul altruismului, „Să faci din fericirea celuilalt
propria ta fericire”.

5. Comportamentul public al psihologului psihologic şi educaţional

Tema comportamentului public al psihologului este una de mare interes sub aspect
etic, pornind de la caracterul relativ contradictoriu al acestei profesii: pe de o parte,
vizibilitatea publică deosebită a acesteia, în creştere, pe măsura creşterii nivelului de
informare şi instruire a populaţiei în legătură cu influenţa acestor practici asupra vieţii şi
activităţii omului, iar pe de altă parte, caracterul relativ anonim, protejat, secretizat al relaţiei
psiholog-client. La aceasta se adaugă influenţe legate de specificul cultural al poporului
român. Predispus la privilegierea unor semnificaţii simbolice ale existenţei în raport cu cele
raţionale, obişnuit cu prezenţa în viaţa cotidiană a unor personaje laice sau religioase cu
calităţi excepţionale (ghicitori, vindecători miraculoşi, schimbători de destine), potenţialul
client al psihologului are aşteptări asemănătoare şi în ceea ce-l priveşte, ceea ce determină o
supralicitare a valenţelor profesiei dincolo de limitele ei ştiinţifice, raţionale. Pentru publicul
românesc, deci, psihologul nu este un profesionist oarecare, el este, adesea, un personaj cu o
anumită aură mistică. Cum şi psihologul aparţine aceleiaşi culturi, nu este exclus ca el însuşi
să-şi atribuie o asemenea aură, ceea ce ar fi dezastruos, atât pentru sine, cât şi pentru clienţii
săi. Se impune, deci, o permanentă examinare a atitudinilor sale în cadrul şi în afara relaţiei
de asistență psihologică.

5.1. Imaginea publică a psihologului


Fiind o profesiune ca oricare alta şi mai ales fiind în multe situaţii o profesiune
liberală, exercitată adesea în mod individual, succesul în exercitarea acesteia este dependentă
de vizibilitate psihologului, de “nişa de piaţă” pe care o poate atrage. În acest scop, psihologul
trebuie să aibă o riguroasă strategie de marketing, de promovare publică a ofertelor sale de
servicii. Produsul său, însă, nu are o vizibilitate fizică, nu poate fi promovat prin imagini şi
nici nu poate fi expus la târguri şi expoziţii. Marketingul activităţii psihologice presupune
persuasiune prin cuvânt, prin contagiune, prin exemplaritatea faptelor.
O simplă vizită pe INTERNET, accesând sintagmele “consiliere psihologică” şi
“consiliere educaţională” ne oferă o imagine extreme de diversificată a modalităţilor de
realizare a marketingului pentru serviciile de psihologie (din cele peste 6000 de ferestre de
acces, cel puţin 25% sunt prezentări ale unor firme sau servicii de psihologie). Accesând
aceste ferestre putem observa câteva aspecte esenţiale privind imaginea publică a
psihologului:
1. Caracterul riguros obiectiv al informaţiilor oferite potenţialilor clienţi. Într-un cod
etic elaborat de Centrul naţional de resurse pentru orientare profesională „Euro-guidance” se
spune că “psihologul va informa persoanele consiliate despre beneficiile şi limitele procesului
de consiliere”
2. Prezentarea clară şi pe înţelesul vizitatorului a aspectelor din viaţa omului şi a
colectivităţilor care fac obiectul asistenței psihologice, precum şi o delimitarea cu claritate a
diferitelor activităţi apropiate: consigliere psihologică, psihoterapie, medicină psihiatrică etc.
Site-urile vizitate fac, în cea mai mare parte aceste delimitări. Iată un exemplu:

Consiliere vs. psihoterapie

Consilierea Pshihoterapia
Dedicata unor probleme punctuale, bine
Necesita investigatii aprofundate.
delimitate.
Raspunsurile sale nu sunt cuantificabile, ele apar
Solicita raspunsuri exacte si cuantificabile.
in timp.
Este un demers obiectiv. Este un demers mai degraba subiectiv.
Proces scurt, bine limitat in timp. Procesul poate dura uneori ani de zile.

Există şi site-uri care nu fac diferenţierea, ( www.psihoterapieonline.home.ro) ceea ce


induce vizitatorului supoziţia că respectivul psiholog confundă omul sănătos cu bolnavul
psihic. De asemenea, site-ul menţionat mai sus oferă o fereastră de acces pentru a vedea
avantajele şi dezavantajele consilierii psihologice on-line, dar odată deschisă acea fereastră
descoperim o apologie a psihologiei on-line, eventualele dezavantaje fiind prezentate doar
pentru a fi combătute, în scopul întăririi apologiei iniţiale. Este un exemplu de lipsă de
onestitate în formarea imaginii publice a psihologului.
3. Prezentarea cu onestitate şi modestie a aspectelor legate de CV-ul psihologului.
Acesta trebuie să evite supralicitarea unor performanţe ştiinţifice sau profesionale, să dea doar
acele informaţii care sunt de interes pentru potenţialii clienţi şi să nu-şi aducă în niciun fel
laude, ferindu-se, în acelaşi timp, cu modestie de a cita laudele altora. În acest sens, unul
dintre site-urile vizitate era, din punctual nostru de vedere, exagerat şi imoral. În el, pe lângă
datele fireşti de identificare şi menţionare a nivelului şi naturii pregătirii, ori a experienţei
profesionale, psihologul îşi făcea o apologie a performanţelor cel puţin indecentă: număr de
cazuri rezolvate, tipologia acestora, descrierea amănunţită a unora dintre ele, aprecieri ale
clienţilor (bineînţeles, favorabile) precum şi o imagine scanată a diplomei de licenţă, parcă
anume pusă acolo ca garanţie (inutilă, credem noi) a profesionalismului său. Trebuie făcută o
diferenţiere clară între prezentarea psihologului în faţa clienţilor şi elaborarea unui C.V. pentru
angajare. Este firesc ca un C.V. pentru angajare să fie făcut în culori cât mai favorabile,
inclusiv autoevaluarea împreună cu evaluările altora sau datele concrete ale performanţelor
profesionale şi ştiinţifice fiind utile şi necesare. În marketingul cabinetului propriu, însă,
selecţia trebuie făcută pornind de la interesul clientului şi de la aşteptările acestuia, fără
stridenţe informaţionale sau de limbaj, fără tentă agresivă, fără ostentaţie.
4. O problemă de imagine publică deosebit de sensibilă din punct de vedere moral este
cea a poziţiei urbanistice, a firmei de identificare şi a arhitecturii interne şi externe a
cabinetului. Unele probleme din această categorie sunt prezentate în cursul “Tehnici de
comunicare”, privitor la comunicarea cu ajutorul obiectelor. Ceea ce vrem să precizăm aici se
referă la determinaţiile morale ale problemei. Problemele de natura celor de interes pentru
psiholog nu crează imagine favorabilă clientului. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre cei ce
apelează la psiholog preferă anonimatul, se simt ruşinaţi pentru problemele lor, ar vrea să nu
le ştie nimeni. Prin urmare, dispunerea cabinetului de psihologie trebuie să respecte această
stare de fapt. Este contraproductiv să alegem o locaţie a cabinetului în zonele intens circulate,
să le marcăm existenţa cu firme ostentative, care să atragă atenţie publică, să vopsim pereţii
exteriori în culori contrastante cu ambianţa. Unui asemenea cabinet clienţii îi vor trece pragul
cu rezerve. Mobilarea internă a cabinetului trebuie să respecte aceleaşi exigenţe privind
discreţia, moderaţia, bunul gust. În cabinet clientul trebuie să găsească linişte, siguranţă,
încredere, armonie.
În ultimă instanţă, cabinetul psihologului este parte din imaginea lui publică, având
serioase influenţe asupra credibilităţii şi imaginii de moralitate a acestuia.

5.2. Comportamentul public al psihologului


Facem, aici, apel la câteva sintagme din patrimoniul culturii populare, de interes
pentru moralitatea comportamentului:
 Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti
 Cum ţi-e vorba, aşa ţi-e portul
 Haina face pe om
 Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face
 Vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul lui
 Niciodată să nu dai cinstea pe ruşine
 Vorba dulce mult aduce etc.
Toate aceste nestemate ale înţelepciunii populare s-au născut dintr-o cizelare
îndelungată a reflecţiei colective asupra comportamentului public. Ele au un caracter de
maximă generalitate, fiind comandamente ale comportamentului pentru orice fiinţă umană,
dincolo de profesia sau ocupaţia sa.
Psihologul nu este, însă, o persoană oarecare. Statutul său public, asumat împreună cu
toate consecinţele sociale şi morale ce decurg din acesta, generează cerinţe morale exprese.
Trebuie să existe o deplină concordanţă între imaginea publică şi comportamentul public. Tot
ceea ce promovăm despre noi ca imagine trebuie să construim cu meticulozitate în
comportament.
În primul rand, discreţia imaginii profesiei de psiholog este incompatibilă cu un
comportament public lax, neglijent, agresiv sau partizan. Este de neconceput, de exemplu ca
un psiholog să apară în posturi indecente în reviste, la T.V. sau în filme pentru adulţi; să se
implice în dispute politice, juridice sau mondene; să dea verdicte publice despre alţii; să
frecventeze grupuri sociale cu vizibilitate extremă (rock-eri, grupuri religioase marginale; fan-
grupuri etc.); să fie procesomani (abonaţii sălilor de judecată pentru tot felul de pricini
nesemnificative); să aibă atitudini vizibil misogine sau feministe; să schimbe des partenerul
de viaţă etc.
Ceea ce trebuie înţeles, în legătură cu toate comandamentele morale mai sus amintite,
este că chiar dacă majoritatea comportamentelor prohobite prin ele sunt, în viaţa cotidiană, în
împrejurări normale, comportamente fireşti, rod al varietăţii situaţiilor de viaţă şi al
complexităţii gusturilor şi înclinaţiilor omeneşti, repudierea lor morală pentru
comportamentul psihologului este justificată de poziţia acestuia în mediul social, precum şi de
aşteptările societăţii faţă de el.
Clienţii cabinetului de psihologie nu se aleg după gusturile, înclinaţiile şi
particularităţile comportamentale ale psihologului. Pentru ei, firma cabinetului induce o
imagine-standard a celui de dincolo de uşă, pe care, apoi, prin contagiunea dintre ceea ce este,
ce spune şi ce face, îl urmăresc în toate actele sale publice şi private. Psihologul trebuie să fie,
în acelaşi timp, pe gustul unor oameni cu viziuni foarte diferite asupra vieţii şi
comportamentului dezirabil moral, singura soluţie pentru a fi în acord cu o majoritate fiind o
cât mai deplină armonie între discreţie şi afirmare publică. Prin urmare, el trebuie să se
supună deliberat unor exigenţe care, inevitabil, îi restrâng libertatea absolută de manifestare.
De altfel, unul dintre cei mai mari psihologi români contemporani, Mielu Zlate, numeşte
aceste reguli „constrângeri de conduită morală” (18, p. 64)
Un statut aparte se impune psihologului şcolar. Aflat permanent în interiorul unui
triunghi format din personalul didactic, elevi şi părinţi, el trebuie să acopere o paletă foarte
largă de roluri: să compenseze competenţa educativă a unor cadre didactice, să fie părinte
responsabil pentru elevii ai căror părinţi nu au responsabilitatea necesară, dar să fie şi
confidentul elevilor, în măsură să gândească viaţa şcolară şi extraşcolară din perspectiva lor.
Cum poate face toate acestea? Există două căi complementare:
 Prima ţine de artă şi de experienţă, de pasiunea pentru profesie; psihologului
autentic îi vin soluţiile de la sine, fiind un maestru al compromisului, al
unificării unor valori concurente.
 A doua ţine de moralitatea comportamentului. Dilemele etice se rezolvă uşor
pentru psihologul care are o reprezentare clară a ierarhiei valorilor şi care vede
şi argumentează, de fiecare dată corect, interesul justificat moral.
În orice împrejurare, psihologul trebuie să ştie că în condiţiile unei consecvenţe morale
autentice, bazată pe un set de principii, norme şi reguli morale bine definite şi asumate
conştient şi deliberat, el îşi asigură dacă nu una dintre condiţiile indispensabile ale succesului
profesional, cel puţin unul dintre cele mai solide motive de a nu fi niciodată vinovat moral
pentru vremelnice şi uneori inevitabile insuccese.

II. DEONTOLOGIA PROFESIEI DE PSIHOLOG

6. Psihosociologia şi etica autorităţii psihologului

În lucrarea “Autoritate şi deontologie” am formulat pentru prima dată în mod explicit


relaţia dintre exigenţele morale ale exercitării unei profesiuni şi autoritatea specifică acelei
profesiuni. Am concluzionat, atunci, că deontologia este “ştiinţă a normelor morale ale
autorităţii” (16, p. 24) sau, mai precis, “ştiinţa normelor morale care guvernează
autoritatea în domenii distincte, specializate ale acţiunii umane” (16, p. 73)
Pentru a înţelege inserţia autorităţii în mecanismul de producere a normelor morale
specifice deontologiei am analizat, în acel context, structura şi mecanismul acesteia, cât şi
coordonatele ei morale.
În cele ce urmează, ne propunem să aplicăm dispozitivul conceptual al acelei analize
la cazul concret al autorităţii psihologului. Vom vedea în ce constă structura autorităţii
psihologului, autoritatea deontică şi epistemică a acestuia şi cum funcţionează exigenţele
morale ale autorităţii în condiţiile exercitării profesiei sale.

6.1. Structura autorităţii psihologului


Preluînd de la J. M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom identifica, în
aceasta, cele trei componente: purtătorul autorităţii, subiectul autorităţii şi domeniul de
aplicare a acesteia.
Purtătorul autorităţii este psihologul, în
exercitarea atribuţiunilor sale profesionale, specifice
postului ocupat. P S
Subiectul autorităţii este clientul sau grupul
uman consiliat.
Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de
Asistență psihologică, determinat de ansamblul problematicii de D
natură psihologică sau psihosocială în care psihologul
îşi manifestă competenţa şi/sau în care sunt definite atribuţiunile sale de serviciu. Este de
remarcat faptul că, în realitate, domeniul autorităţii psihologului nu se limitează doar la
competenţele declarate sau la atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei influenţei sociale,
prestigiul şi reputaţia profesiei, ca şi a persoanei care exercită această profesie, determină noi
câmpuri de autoritate, produse de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de
hallo etc. Acestea nu sunt, totdeauna, câmpuri de autoritate legitime; mai mult, unele dintre
ele au consecinţe negative asupra activităţii psihologului, lărgind nepermis aria efectelor,
creind dependenţă, reacţii adverse etc. Tocmai de aceea este justificată menţiunea din Codul
deontologic al psihologului care cere acestuia să prezinte, de fiecare dată, cu onestitate, aria şi
limitele intervenţiei sale specializate şi să evite, pe cât posibil, efectele colaterale.
De unde vine această necesitate? De unde vin celelalte norme morale specifice
Codului deontologic? Ele, derivă din caracterul dezechilibrat al relaţiei dintre psiholog şi
client. Clientul devine dependent de psiholog, investeşte în el încredere şi speranţă, „îşi pune
sufletul pe tava acestuia”. El se supune voinţei psihologului, conştiinţa acestuia este supusă, în
sensul bun al cuvântului, unui proces de „manipulare” psihică. Psihologul este puternic,
clientul este slab. Voinţa psihologului devine lege pentru client şi este urmată cu docilitate.
Cum poate fi refăcut echilibrul? Prin asumarea deliberată, de către psiholog, a unor
norme morale şi tehnice ale asistenței psihologice, care să evite dependenţa, sentimentul
disproporţiei, al neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În ultimă instanţă, însăşi activitatea
de asistență psihologică trebuie să se finalizeze cu victoria omului autentic asupra celui supus,
a echilibrului asupra destructurării, a încrederii în sine asupra încrederii în alţii.

6.2. Autoritatea deontică a psihologului


Identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de investitură, deci cu
autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în toate aspectele exercitării ei,
autoritatea deontică a psihologului provine din mai multe surse.
Prima sursă, cea mai importantă, de altfel, este dată de asocierea persoanei
psihologului cu un cabinet de psihologe oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în
condiţiile legii de către psiholog. Prin urmare, psihologul este purtător de autoritate în virtutea
investirii sale oficiale în calitate de psiholog.
A doua sursă este acreditarea psihologului de către structurile profesionale şi ştiinţifice
competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii serviciilor pe care psihologul
urmează să le presteze. În virtutea acesteia, organele de acreditare îşi asumă responsabilitatea
morală şi profesională pentru cei acreditaţi, reecomandându-i ca profesionişti în domeniul lor.
Natura morală a autorităţii deontice vine din drepturile conferite psihologului prin
acreditarea sau numirea sa pe un post de psiholog. Psihologul este îndreptăţit să deruleze, în
folosul clienţilor săi, proceduri-standard de asistență psihologică, aşteptarea clienţilor fiind
aceea a rezolvării favorabile a problemelor pentru care fac apel la serviciile lui. El este
îndreptăţit să primească, pentru munca prestată, onorariul stabilit. Acest onorariu nu poate
acoperi valoarea şi calitatea reală a serviciilor, decât sub presupoziţia unei competenţe
prestabilite de organele abilitate. Rareori clientul poate face o evaluare exactă a calităţii
serviciilor de care beneficiază. Prin urmare, calitatea serviciilor psihologului depinde de
responsabilitatea asumată de acesta. El şi numai el este cel care, cu conştiinţa morală activă,
evaluează posibilităţile de rezolvare a problemelor clientului şi stabileşte dacă este în măsură
să le rezolve. Tot el şi numai el este cel care stabileşte extensia relaţiilor cu clientul său, fiind
pe deplin responsabil pentru respectarea normelor deontologice derivate din aceste relaţii.
Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică consacră acestei teme
un capitol special, intitulat „Standarde cu privire la relaţiile umane”. Asupra acestor standarde
vom insista mai încolo.

6.3. Autoritatea epistemică a psihologului


J. M. Bochenski identifică această latură a autorităţii ca fiind aceea dată de competenţa
ştiinţifică şi profesională a purtătorului. Prin urmare, psihologul are autoritate epistemică
asupra clienţilor săi prin faptul că în domeniul în care el le oferă servicii, ştie mai mult decât
aceştia, este specializat anume pentru ceea ce face, iar apelul la serviciile sale este determinat
tocmai de expertiza sa particulară.
De cele mai multe ori, în momentul în care se prezintă pentru prima dată la psiholog,
clientul nu are o reprezentare a procedurilor la care este supus. Indiferent de cum ar proceda
psihologul, clientul este determinat să se supună acestei proceduri, uneori fără să-i înţeleagă
finalitatea, dar convins că ştie el, psihologul, ce face. Chiar dacă, respectând normele
specifice ale codului deontologic (cap.XII), psihologul „va informa, în prealabil, clientul cu
privire la forma de terapie utilizată, metodele folosite, riscuri, alternative”(XII.1.), este puţin
probabil că orice client va înţelege tot ceea ce i se întâmplă pe timpul asistenței psihologice,
cu atât mai mult cu cât şi explicaţiile prealabile trebuie limitate, astfel încât să nu se inducă
clientului un comportament subiectiv. „Consimţământul informat” al clientului este, deci,
inevitabil relativ. Rămâne în responsabilitatea morală a psihologului să uzeze de autoritatea
lui epistemică numai în limitele valorii acesteia şi numai în folosul clientului. A te angaja în
proceduri pe care nu le cunoşti suficient de bine, a da soluţiii hazardate, nedocumentate
ştiinţific, ori nefundamentate pe o investigaţie profesionistă reprezintă abateri de la moralitate
în exercitarea autorităţii epistemice.
O situaţie aparte este cea a relaţiei dintre autoritatea deontică şi cea epistemică. Aşa
cum observam, deja, în lucrările anterioare, Bochenski repudiază, din motive morale,
autoritatea deontică într-un domeniu fără existenţa, la purtător, a autorităţii epistemice în
domeniul corespunzător. În limitele legii, fapta se cheamă uzurpare de calităţi oficiale sau
exercitare fără drept a unei profesiuni. În limitele moralităţii, fapta este mai nuanţată. Există
suficienţi psihologi care au făcut rost, numai ei ştiu cum, de o diplomă, ori de o acreditare
legală. Asta nu înseamnă că ei chiar posedă autoritatea epistemică acreditată de respectivele
documente. Deontologia intervine, aici, în conştiinţa morală a purtătorului de diplome şi
acreditări. Este el, din punct de vedere ştiinţific şi profesional, la înălţimea afirmaţiilor
oficiale din acele diplome? A făcut tot ceea ce depinde de el pentru a se identifica cu
imaginea din acestea? Discuţiile dintre studenţi şi profesori cu privire la „valoarea de piaţă” a
unei diplome de licenţă, de masterat, de liberă practică ori de doctorat în raport cu forma de
învăţământ (de zi, F.R. sau I.D.) ori în raport cu nivelul taxelor de studii demonstrează o falsă
imagine a acestora asupra finalităţii formării sau perfecţionării profesionale. Reflex al unui
timp revolut, pretenţia de autoritate epistemică doar pe baza unei autorităţi deontice,
indiferent de calea prin care aceasta a fost dobândită, este o pretenţie nelegitimată moral şi cu
prejudicii probabile incalculabile asupra potenţialilor clienţi.
Modelul teoretic al profesionalităţii prezentat în lucrarea „Autoritate şi deontologie”
este deosebit de sugestiv pentru profesionistul din domeniul psihologiei. Prezentam, acolo,
din perspectivă morală, trei modele distincte, pe care le vom analiza în cele urmează, cu
aplicaţie la domeniul nostru de interes:
Psihologul de circumstanţă: este psihologul care face din profesia sa un mijloc de a
câştiga o poziţie socială şi un venit cât mai ridicate, cu eforturi cât mai mici cu putinţă. Nu-l
interesează valoarea sa profesională decât ca valoare de schimb. Pentru el nu există mijloace
morale sau imorale de a se impune, există doar mijloace eficiente şi ineficiente. Nu ezită să
cumpere orice demnitate în interiorul comunităţii profesionale, dacă aceasta îi aduce profit.
Nu-l interesează calitatea actului profesional, ci câştigul de pe urma acestuia. Găseşte cu
uşurinţă vinovaţi pentru eşecurile sale profesionale şi va părăsi fără remuşcări comunitatea
profesională, atunci când aceasta nu-i aduce beneficiile aşteptate.
Psihologul de meserie: este psihologul care trudeşte din greu, cu conştiinciozitate,
pentru obţinerea unei calificări profesionale, după care singura lui preocupare este să-şi facă
datoria cât mai bine la nivelul profesional la care a ajuns. Nu are alt ideal decât acela de a se
achita de sarcini cu conştiinciozitate şi punctualitate. Cunoaşte şi aplică procedurile „ca la
carte”, respectând toate normele tehnice şi deontologice prescrise. Nu este deranjat de nimic şi
nu deranjează pe nimeni. Refuză competiţia, atât cu alţii, cât şi cu sine. Se perfecţionează doar
în limita adunării de puncte pentru păstrarea postului. Singurul lui ideal de viaţă este tihna din
afara serviciului şi perspectiva unei pensii corespunzătoare, după o muncă cinstită. Îl găsim,
de regulă, în schemele de personal ale instituţiilor de stat, unde se adăposteşte la umbra
Codului muncii.
Psihologul de vocaţie: este psihologul care face din profesia sa un crez existenţial.
Este permanent nemulţumit de nivelul atins în profesie şi luptă permanent pentru
autodepăşire. Este profesionistul ţelurilor înalte, al creaţiei şi desăvârşirii. Munca sa este prilej
de bucurie şi satisfacţie, iar normele profesionale şi morale ale acesteia sunt provocări, în
raport cu care se autodefineşte nu numai ca exemplaritate, ci şi ca promotor al înnoirii.
Indiscutabil, primul model se situează permanent, programatic chiar, în afara
moralităţii. Întrebarea fundamentală a acestuia nu este cît de bine poate servi interesele
clienţilor, ci ce beneficiu personal poate obţine din exercitarea acestei profesii. Al doilea
model este, privit din perspectiva criteriilor morale generale, un model al moralităţii
defensive, pasive, un model al cuminţeniei supuse. Cel de-al treilea model este unul al
moralităţii active, creatoare. Psihologul care-şi asumă acest model, fără a nega valabilitatea
Legii morale, în genere, contribuie activ la aplicarea acesteia în mod creator, adaptîndu-şi
permasnent comportamentul la condiţiile concrete ale exercitării profesiei. Este permanent în
acţiune pentru mai mult, pentru mai bine, pentru un alt fel de conformism moral, pentru
iniţiativă morală.

7. Umanismul ca fundament moral al autorităţii psihologului psihologic şi


educaţional

Ce înseamnă să fii om, în sens moral?


Ce înseamnă să fii om, când ai puterea?
Ce înseamnă, pentru psiholog să fie om, în sens moral?
Iată un posibil drum de acces la condiţia umanistă a psihologului, în exercitarea
profesiei sale.

7.1. Umanitate şi moralitate


Ce înseamnă, deci, să fii om, în sens moral? Mai simplele sau mai complicatele
definiţii ale filosofilor dintotdeauna se apropie mai mult sau mai puţin de esenţa morală a
omului, încercând să-i surprindă acea dimensiune a fiinţării, prin care să-i releve unicitatea.
Protagoras definea, în antichitatea greacă, omul ca fiind „măsura tuturor lucrurilor”, căutând
să-i dea dimensiunea de stăpân peste lucrurile lumii acesteia. De-o parte omul, de cealaltă
lucrurile, de-o parte măsura, de cealaltă haosul. Un haos ce capătă ordine prin măsura omului.
Ce poate fi mai plin de ideea moralităţii, decât această infinită demnitate atribuită omului?
Măsură a tuturor lucrurilor. Este o demnitate atribuită omului generic, deci tuturor oamenilor,
deopotrivă. Nu doar unora, nu doar celor puternici, nu doar celor înţelepţi. Iată moralitatea
definiţiei lui Protagoras. O definiţie care a devenit reper al umanismului filosofic profesat de
Socrate, Platon, Aristotel şi de toţi acei filosofi care s-au adăpat la izvorul de înţelepciune a
filosofului din Abdera.
Cursurile de axiologie fac o privire de ansamblu asupra modelelor filosofice care au
luat omul ca valoare supremă a existenţei. Readucem în discuţie, dintre multele puncte de
vedere inventariate, doar pe acela care este, înainte de toate, un punct de vedere menit să
fundamenteze etica: viziunea lui Immanuel Kant asupra relaţiei dintre mijloc şi scop în
tratarea omului.
Ce ne spune Kant? Axiomatic şi sentenţios, filosoful ne atrage atenţia: „Să nu privim
niciodată omul doar ca mijloc, ci întotdeauna numai ca scop”. Sentinţa kantiană poate fi
înţeleasă pe deplin din perspectivă morală, dacă facem diferenţa între ceea ce axiologia
numeşte valoarea-mijloc şi valoarea-scop. Valoarea-mijloc este acea valoare pe care o
apreciem pentru că ea contribuie la realizarea altor valori, deci ca valoare intermediară (banii,
bunurile, ştiinţa etc.). Valoarea-scop este valoarea pe care o apreciem pentru ea însăşi. Scopul
promovării ei este valoarea însăşi. Ea nu poate sta niciodată ca mijloc pentru altă valoare.
Între aceste valori, Tudor Vianu identifică omul şi pe Dumnezeu.
Prin urmare, a fi om, în sens moral, înseamnă a promova dimensiunea umană din tine
şi din ceilalţi, nu ca pe un mijloc, ci ca pe un scop. Nu sunt mai om pentru că astfel câştig mai
multă simpatie şi încredere, ci pentru că a fi mai om, cu fiecare clipă, este tocmai scopul
existenţei mele. Dacă acest raţionament este, în conştiinţa mea, viciat, este viciată moralitatea
mea.

7.2. Umanitate şi autoritate


Raţionamentul de mai sus este mult mai evident, atunci când încercăm să răspundem
la a doua întrebare: ce înseamnă să fii om, când ai puterea? Remarcam, în lucrarea
„Autoritate şi deontologie”, că deontologia, ca ştiinţă a normelor morale ale autorităţii,
propune „un model umanizat al puterii”, pornind de la presupoziţia că puterea poate fi morală,
dar şi imorală, iar moralitatea puterii este condiţionată de investirea ei cu autoritate. A investi
puterea cu autoritate înseamnă a-i da creditul moralităţii, întrucât, cum remarcam, autoritatea
nu poate fi decât morală.
Creditarea puterii cu moralitate, în sens umanist, înseamnă, înainte de toate,
identificarea în viziune umanistă a celor doi poli ai puterii: deţinătorul puterii şi supuşii.
În sens moral, despre deţinătorul puterii facem următoarea distincţie:
- El nu este altceva decât un om!
Prin urmare, puterea lui asupra supuşilor este limitată de condiţia umanităţii lui. El nu
poate face altceva decât ceea ce le este permis (în sens moral) oamenilor să facă. El nu se
poate substitui lui Dumnezeu sau altor puteri de deasupra oamenilor. Puterea lui este aceea cu
care oamenii l-au investit, pe care oamenii i-au recunoscut-o, în limitele unei recunoaşteri
morale (moralei îi repugnă uzurparea puterii prin mijloace viclene, subversive, agresive,
ilegitime)
Tot în sens moral, despre supuşi putem face următoarea distincţie:
- Ei sunt, totuşi, oameni!
Ce înseamnă aceasta? Exercitarea puterii asupra oamenilor nu poate depăşi, în
intensitate şi modalităţi de expresie, condiţia umană a supuşilor, condiţie care începe cu
drepturile fundamentale ale omului, indiscutabile şi preeminente oricărui proiect social sau
politic, continuă cu drepturile şi libertăţile sociale, politice, religioase, culturale, morale
specifice comunităţii în care oamenii trăiesc şi se conturează pe deplin cu acelea convenite
nemijlocit prin investirea deţinătorilor puterii. Obligaţiile supuşilor faţă de deţinătorii puterii
nu pot excede drepturile lor, după cum ele nu pot fi nici măcar convenite prin eludarea acestor
drepturi.
Deontologia cere ca la respectarea acestor distincţii să vegheze în primul rând
deţinătorii puterii, aceia care, prin disproporţia capacităţii de exerciţiu social, pot stabili
regulile de comportament, drepturile şi obligaţiile.

7.3. Umanismul psihologului


Ce înseamnă, pentru psiholog, să fie om, în sens moral?
Condiţia psihologului de deţinător al puterii în domeniul său a fost deja explicată în
capitolul (6). Din (7.1.) şi (7.2.) am desprins principalele linii directoare ale ideii de
umanizare, respectiv de umanizare a puterii. Umanizarea puterii psihologului trebuie să ţină
seama de toate acestea.
În primul rând, umanizarea puterii psihologului trebuie să înceapă cu autoidentificarea
sa ca deţinător de putere. A fi conştient de influenţa pe care psihologul o exercită asupra
clientului său, cu puterea care derivă din această influenţă, dar şi de limitele puterii sale, a-i
determina cu precizie coordonatele, a raporta aceste coordonate la condiţia sa de om
reprezintă prima cerinţă a moralităţii puterii psihologului.
În al doilea rând, umanizarea puterii psihologului înseamnă identificarea morală a
scopului exercitării profesiei. Revine, aici, sentinţa kantiană: “să nu privim niciodată omul ca
mijloc, ci întotdeauna numai ca scop”. Psihologul care face din exercitarea profesiei sale o
afacere comercială - şi atât - este în afara sentinţei kantiene. Desigur, câştigul material este o
necesitate în viaţa psihologului, iar maximizarea lui este un scop care poate fi onorabil.
Atunci, însă, când ierarhia scopurilor se inversează, când banii reprezintă scopul principal,
înaintea celui de a face bine oamenilor, puterea psihologului se dezumanizează, cu consecinţe
dezastruoase pentru supravieţuirea sa pe termen lung în profesie. Un asemenea psiholog
devine “psiholog de circumstanţă”, atitudinea sa faţă de clienţi devine una repudiată social şi
moral, clienţii vor începe să-l ocolească, iar “afacerea” sa va da, în cele din urmă, faliment. În
psihologie nu pot rezista până la capăt decât aceia care fac din clienţii lor cea mai înaltă
raţiune a exerciţiului lor profesional
În al treilea rând, umanizarea puterii psihologului înseamnă a identifica, în sens
umanist, subiecţii asupra cărora se exercită puterea. Indiferent de precaritatea echilibrului
psihologic al clienţilor, indiferent de condiţia lor materială, intelectuală ori de prestigiul lor
social, toţi sunt, înainte de toate, oameni, cu acelaşi statut, cu acelaşi credit moral, cu aceeaşi
îndreptăţire la serviciile psihologului. Nu există clienţi mai importanţi sau mai puţin
importanţi, nu există privilegii de tratament. Există doar o lume a oamenilor egali în faţa
psihologului, diferenţa dintre ei fiind dată de natura problemei psihologice a acestora şi nu de
poziţia socială, averea, onorariul sau simpatiile-antipatiile personale.
În al patrulea rând, umanizarea puterii psihologului înseamnă a identifica corect
riscurile şi posibilele eşecuri în psihologie. Este categoric împotriva umanismului asumarea
unor riscuri prea mari, ori inutile, care să pună în pericol viaţa ori sănătatea clientului. A-i
induce acestuia, voluntar sau nu, opţiunea pentru gesturi disperate ori a nu face tot posibilul
pentru a preveni şi împiedica asemenea posibile gesturi înseamnă a fi în afara condiţiei
umaniste a profesiei. Opţiunile grave, tendinţele suicidare ori spre automutilare sunt, adesea,
produse ale stărilor de inconfort psihic şi ele trebuie identificate şi tratate cu maximă
seriozitate de psiholog. Pentru prevenirea producerii unor asemenea fapte psihologul poate
trece chiar şi peste secretul profesional. Viaţa clientului este mai presus de orice regulă
profesională şi trebuie apărată cu orice preţ.
Cea mai de preţ condiţionalitate a umanismului în activitatea psihologului derivă din
însăşi natura profesiei, din încărcarea specială a acestei profesii cu umanitate. Facem, aici, o
comparaţie care trebuie interpretată doar în sensul gradului de implicare a laturii umane a
profesiei. Fără a nega faptul că orice acţiune umană care are ca scop ameliorarea condiţiei
umane este, până la urmă, o acţiune umanistă, asistența psihologică este mai aproape de
condiţia umană decât medicina, de exemplu, şi chiar decât psihiatria, ca specializare a
acesteia.
Medicina operează, în general, cu datele biologice ale individului, fiind preocupată de
menţinerea acestora în parametrii funcţionalităţii organismului ca organism biologic.
Psihiatria, în particular, chiar dacă acţionează asupra psihicului uman, îl ia pe acesta ca pe un
mecanism destructurat, căruia caută să-i refacă structurile şi funcţionalitatea, tot din
perspectivă biologică, remediul în psihiatrie fiind, adesea, unul medicamentos, deci de natură
biologică.
Asistența psihologică, dimpotrivă, nu acţionează în niciun fel asupra laturii biologice a
omului. În mare măsură, nici chiar asupra celei psihologice, în sens anatomic-funcţional. Ceea
ce interesează în primul rând asistența psihologică este omul ca personalitate. Omul este luat
în psihologie cu ansamblul determinaţiilor sale psihologice, culturale, sociale, morale,
religioase, de experienţă personală şi colectivă etc. Pentru psiholog, clientul nu este un caz
tipologizat, introdus într-o grilă de clasificare după criterii standard, căruia urmează să i se
prescrie un tratament omologat, pe bază de reţetă. Fiecare client este un caz unic şi irepetabil,
are povestea sa particulară, problema sa ireductibilă la o tipologie. Mai mult, soluţia
vindecării clientului nu se află în farmacii şi nici măcar în vreo abilitate specială a
psihologului, aplicată clientului din afara acestuia. Soluţia este întotdeauna la client.
Psihologul nu face altceva decât să descopere această soluţie în înseşi dimensiunile culturale,
sociale şi de personalitate ale celui din faţa sa, să o provoace şi să o potenţeze, în funcţie de
evoluţia clientului său. Aşadar, omul din faţa psihologului rămâne permanent om în
integritatea sa biologică şi intelectuală, el nu descoperă în psiholog un vindecător, ci se
descoperă pe sine, îşi vizualizează conştient şi raţional problemele, descoperă propriile resurse
de vindecare, psihologul fiind doar o călăuză temporară.
O călăuză pentru un om rătăcit în hăţişurile dense ale vieţii şi pe care, cu pricepere,
răbdare, delicateţe şi blândeţe umanistă, îl ajută pe acesta să scape de angoasă, de derută, de
spaime, de incertitudini şi să redescopere drumul omului autentic.

8. Altruismul – calitate morală indispensabilă activităţii psihologului


Termenul « altruism » derivă din sensurile morale ale alterităţii ca dimensiune a
relaţiilor interumane. În lucrarea « Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt » Serge
Moscovici pune în evidenţă complexitatea alterităţii ca realitate psihosocială, între acceptarea
şi respingerea celuilalt jucându-se, într-un fel, mizele majore ale comportamentului social.
Perspectiva etică asupra alterităţii pune în evidenţă valori, norme şi comportamente
validate moral în comportamentul oamenilor unii faţă de alţii, faţă de grupurile de apartenenţă
sau de cele de neapartenenţă, stabilind ceea ce este dezirabil moral în acceptarea-respingerea,
interesul-dezinteresul, atitudinea-indiferenţa, acţiunea-nonacţiunea în raporturile cu celălalt,
cu ceilalţi.
Altruismul, ca principiu, este un mod de manifestare a fiinţei umane guvernat de
Legea morală sub semnul « binelui celorlalţi », ca produs al acţiunii noastre (« tendinţă de a
se preocupa şi acţiona în folosul sau pentru binele celorlalţi » - Docţionar enciclopedic,
1993)
Analizînd altruismul ca principiu al deontologiei, sub denumirea, derivată din
utilitarism, « Principiul celei-mai-mari-fericiri a celuilalt », propuneam, în lucrarea
« Autoritate şi deontologie », patru trepte de realizare, în practică, a acestuia : recunoaşterera
dreptului la fericire al celuilalt, acceptarea faptului că putem contribui la fericirea celuilalt,
condiţionarea propriei fericiri de fericirea celuilalt şi sacrificiul suprem pentru fericirea
celuilalt, ca expresie a eroismului autentic.

8.1. « Fericirea celuilalt » ca profesiune


Punând problema altruismului în termenii « fericirii celuilalt », ajungem la esenţa
altruismului ca dimensiune a moralităţii psihologului. Generic, orice client al psihologului, cel
puţin în domeniul psihologiei persoanei sau a cuplului, este un nefericit sau, oricum, un om
care aspiră la fericire. Prin urmare, efortul propriu pentru fericirea celuilalt, deci situarea la a
doua treaptă a altruismului, ca principiu, devine criteriu de clasare profesională, marca însăşi
a profesiunii de psiholog. Psihologul trebuie să fie în măsură să distingă între stările de
fericire şi nefericire ale clienţilor săi, să stabilească natura, cauzele şi consecinţele
dezechilibrelor ce se produc în trăirile, atitudinile şi comportamentele generatoare de
nefericire, să gestioneze cu talent şi pricepere asemenea dezechilibre şi să ofere clientului
traseul pe care acesta să navigheze spre fericire.
Desigur, termenul « fericire » este luat, aici, cu sensul de echilibru sufletesc, de
normalitate a comportamentului şi mai ales de refacere a încrederii clientului în forţele
proprii, într-un sens al vieţii autodeterminat şi nu în sensul extrem de beatitudine, extaz,
exuberanţă, stări de regulă pasagere, rod al unor evenimente personale sau colective izolate
sau, uneori grav, rod al administrării de stimulente psihotrope, cu desăvârşire interzise în
activitatea psihologului. Eşti fericit când echipa favorită a câştigat şi nefericit când a pierdut,
eşti fericit când ai descoperit iubirea şi nefericit când ai pierdut-o, eşti fericit când cineva se
naşte şi nefericit când cineva moare. Aceasta nu înseamnă că viaţa ta este un şir neîntrerupt de
fericiri şi nefericiri. Fericirea ca normalitate este starea de echilibru care-ţi permite să revii cu
picioarele pe pământ după un moment de fericire-extaz şi să te ridici după un moment de
nefericire-durere.
Ceea ce trebuie să reprezinte crezul profesional al psihologului este refacerea
capacităţii clientului de a-şi gestiona viaţa în condiţii normale, pe baza unor valori sociale şi
personale, a unor criterii şi standarde de comportament dezirabile, deci « fericirea celuilalt »
în termenii firescului, ai normalităţii. Cei care caută un alt fel de fericire în niciun caz nu
trebuie să apeleze la psiholog.
Iată de ce se insistă cu atâta determinare pe ideea că profesiunea de psiholog este, prin
excelenţă, una a moralităţii depline. Dacă un om oarecare este considerat fiinţă morală pentru
simplul fapt că nu se opune fericirii celuilalt, un psiholog este deasupra moralităţii omului
obişnuit, întrucât prin însăşi consistenţa morală a obligaţiilor lui profesionale este angajat
efectiv în realizarea « fericirii celuilalt »
În cazul profesiunii exercitate în cabinetul particular, psihologul se angajează în
realizarea « fericirii celuilalt » la cererea celui nefericit, care-şi pune nădejdea în puterea
psihologului de a-l ajuta să o găsească, plătind, chiar, pentru aceasta. Responsabilitatea
psihologului faţă de client este nu numai una morală, ci şi contractuală. Putem spune că
profesiunea de psiholog este una a căutătorilor de fericire.
8.2. „Fericirea celuilalt” ca ideal de viaţă
Trecerea de la exercitarea profesiunii pe baza culturii profesionale, a experienţei şi a
obişnuinţei la o treaptă superioară, aceea a căutării propriei fericiri în performanţa
profesională materialăzată în „fericirea celuilalt” reprezintă modalitatea morală de unire a
idealului de viaţă cu rutina profesională. Un psiholog pe deplin moral caută desăvârşirea în
profesie nu de dragul profitului maxim, nu din nevoia atingerii unor standarde concurenţial
constituite, ci din nevoia interioară de a contribui la eliminarea suferinţei celuilalt.
Comportamentul definit psihologic „proactiv” este, din punct de vedere moral,
comportamentul asumării entuziaste a „fericirii celuilalt”. Când acest lucru se produce, toate
barierele morale ale profesiunii sunt depăşite, iar psihologul se poate considera şi este
considerat de ceilalţi un model. Mai mult, situarea într-o asemenea postură asigură de la sine
psihologului angajamentul permanent şi nelimitat pentru desăvârşirea sa profesională.
Codurile deontologice în domeniu pun accent pe obligaţia morală a psihologului de a
căuta desăvârşirea profesională. Considerăm o asemenea exigenţă ca redundantă, în condiţiile
în care ea este satisfăcută de situarea psihologului, din punct de vedere moral, în orizontul de
aşteptare al fericirii celuilalt ca premisă a propriei fericiri.

9. Moralitatea ca reciprocitate înpractica psihologică


Sensul comun al reciprocităţii ne duce cu gândul la ideea de schimb echitabil între
două persoane, în care fiecare ia în măsura în care dă, iar sub aspect normativ, pretenţia de a
primi pe măsura a ceea ce dai.
Sensul moral al reciprocităţii este consacrat, în cultura populară românească, sub
forma dictonului imperativ negativ „ce ţie nu-ţi place/ altuia nu-i face” sau a celui afirmativ
„cum ţi-e darul, aşa ţi-e mulţămita”.
Consacrat, în demersul nostru de fundamentare a deontologiei, ca principiu al acesteia,
principiul reciprocităţii presupune „o schimbare imaginativă de rol: a accepta să te judeci pe
tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca
şi când tu însuţi ai fi în locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai
accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie” (16, p. 124).
9.1. Reciprocitatea ca implicare
Una dintre cele mai utilizate recomandări adresate de prieteni celor care lucrează cu
sufletul omenesc, fie ei preoţi, psihologi, medici, pedagogi, asistenţi sociali etc. sună astfel:
„dacă vrei să rezişti, nu te implica!” Într-adevăr, potrivit acestui îndemn, ce ne-am face dacă
am lua asupra noastră toate suferinţele omenirii, toate durerile, neputinţele, angoasele ori
tragediile celor cu care venim în contact profesional ?! Fără îndoială, neimplicarea ne scuteşte
de toate acestea, trecându-le, profesional, prin metamorfoza spre acte tehnice, de rutină. Eticul
se topeşte, cum spun filosofii, în estetic, din toată silinţa noastră rămânând doar satisfacţia
unor gesturi performative în planul măiestriei profesionale. Nu întotdeauna, însă, eliberarea
sentimentelor noastre de grijile semenilor este justificată moral. Principiul reciprocităţii ne
impune, fără rezerve, implicare. Pentru psiholog, implicarea înseamnă preocuparea de a
înţelege problemele clientului din interiorul fiinţei lui, deci preocuparea nu doar pentru o
înţelegere ştiinţifică a cazului, ci pentru comprehensiunea acestuia. Potrivit lui Gadamer
(Adevăr şi metodă, 1960), comprehensiunea este capătul de drum al unui demers de tip
hermeneutic, care trece prin alte două puncte inevitabile: „trăire”, „expresie”. Aceste trei
puncte ale triunghiului hermeneutic, trăire-expresie-comprehensiune, reprezintă cheia
interpretării profunde, autentice a oricărei realităţi umane şi ea presupune cu necesitate
implicarea psihologului, folosind armele binecunoscute: cunoştinţe, experienţă, talent.
Detaşarea de caz este doar una de plan secund, acela în care are loc reconstruirea cazului în
arhitectura specifică metodei de cercetare.
Prin urmare, a lua asupra noastră problemele clientului, a ne pune în situaţia lui este o
necesitate. O facem, însă, având permanent, în planul secund al conştiinţei, instrumentul
intelectual al interpretării, ghidul cu ajutorul căruia drumul nostru în conştiinţa clientului este
unul metodic, calculat, dirijat, nicidecum un drum al abandonării în iţele complicate ale minţii
acestuia. Ceea ce trebuie să fie o permanenţă a implicării este întrebarea: „ce-aş face eu, dacă
mi s-ar întâmpla mie”?, utilizând astfel nu numai zestrea mea ştiinţifică, ci şi criteriile mele de
evaluare psihologică şi morală.
9.2. Reciprocitatea ca responsabilitate.
Schimbarea imaginativă de rol, de care vorbeam în descrierea principiului
reciprocităţii, realizează, pentru psiholog, şi un trensfer al problemei specifică
responsabilităţii: asumarea conştientă şi deliberată a acesteia, ca şi cum ar fi problema
psihologului însuşi. Ca fiinţă morală, nu pot trăi în afara problemelor comunităţii căreia îi
aparţin. Acestea sunt, prin însuşi sensul moralei sociale, şi problemele mele, în raport cu care
mă comport deopotrivă ca judecător şi judecat, deopotrivă ca observator şi fiinţă care
acţionează. Prin urmare, reciprocitatea îmi cere să iau asupra mea acele probleme şi să le
rezolv, cu atât mai mult cu cât societatea identifică în mine persoana abilitată să le rezolve.
Întrebarea „de ce tocmai eu?” mă scoate în afara corpului moral al comunităţii şi mă
desfiinţează ca specialist autentic şi responsabil. Dimpotrivă, întrebarea „de ce nu eu?” mă
situează în sfera preocupării morale autentice pentru binele semenilor mei. Psihologul se
implică, deci, în rezolvarea problemelor cu care se confruntă cei care au nevoie de el, o face
ca şi cum ar fi propriile lui probleme şi o face cu responsabilitate, ca membru responsabil al
corpului social.

10. Moralitatea în graniţele autorităţii psihologului


O temă de mare sensibilitate în practica psihologică este cea a modului în care
psihologul exploatează domeniul autorităţii sale asupra clientului. Natura activităţii
psihologului presupune, aşa cum am văzut, o percepţie dezechilibrată a relaţiei psiholog-
client, balanţa autorităţii înclinându-se, inevitabil, în favoarea psihologului. În aceste condiţii,
una dintre preocupările cu vădite valenţe eminamente de specialitate dar şi morale este aceea
a menţinereii unui echilibru al relaţiei, care să confere clientului confort, siguranţă, stăpânire
de sine, autonomie decizională.
10.1. Câtă şi ce fel de autoritate?
Poziţia psihologului de îndrumător al clientului pe drumul complicat spre echilibru
psihic şi emoţional îi cere acestuia să vegheze permanent asupra statutului său în relaţie,
evitând dominaţia, autoritatea excesivă, dar şi adâncirea clientului în angoasă şi nesiguranţă.
Instrumentele autorităţii sale trebuie folosite cu pricepere şi cumpătare, după principiul
nivelului minim necesar al intervenţiei, precum şi al adecvării măsurilor de intervenţie la
situaţiile concrete din perioada asistenței psihologice.
Este cu desăvârşire repudiată moral exploatarea clientului ca obiect al experienţelor
personale sau colective nevalidate ştiinţific şi practic sau fără consimţământul informat al
acestuia. Tema consimţământului informat este una de profundă dezbatere etică, ea
cuprinzând deopotrivă elemente legate de moralitatea riscului, calitatea şi oportunitatea
informării, viciile de consimţământ sau chiar justificarea morală a consimţământului. Întrebări
de tipul: „este justificată moral solicitarea consimţământului în condiţii de risc?” ; „sunt
justificate moral procedurile nevalidate ştiinţific, dar care dau rezultate statistic favorabile?”
etc. sunt întrebări care exced până şi răspunsurile codurilor deontologice existente în
domeniu.

10.2. Reziduuri ale autorităţii psihologului


Indiscutabil, relaţia de autoritate psiholog-client este una validată contractual, fie pe
baza unui document expres sau pe bază de cutume (în psihologia de cabinet), fie prin fişa
postului (în psihologia şcolară sau a carierei, de exemplu). În baza acestor expresii formale ale
contractului, domeniul autorităţii este strict delimitat. Viaţa psihologului se derulează, însă, şi
dincolo de limitele spaţiale şi temporale ale locului de muncă, atât sub aspectul preocupărilor
ştiinţifice (studii, cercetări, comunicări ştiinţifice, training-uri), cât şi al celui de viaţă
cotidiană.
Păstrarea secretului profesional, în sensul ştiinţific al termenului (comunicarea de date
din cazuistica derulată numai cu acordul clienţilor), cât şi în sensul lui comun (evitarea
discuţiilor publice sau private asupra cazurilor tratate) reprezintă o cerinţă morală majoră,
probă a maturităţii profesionale a psihologului. Discuţia asupra limitelor morale ale secretului
profesional este una interesantă. Nu considerăm o încălcare a secretului profesional folosirea,
în activitatea ştiinţifică, a unor date statistice din cazuistica rezolvată sau a unor studii de caz
care ascund pertinent informaţiile în măsură să ducă la identificarea persoanei sau grupului
consiliat. Cât priveşte secretul profesional care implică relaţia părinţi-copii minori, mizăm pe
discernământul psihologului şi pe capacitatea acestuia de a distinge între informaţiile de
absolut interes pentru părinţi şi cele care pot fi considerate secrete, chiar şi pentru aceştia.
Divulgarea secretului profesional se justifică, în interesul clientului sau al societăţii, pentru
protejarea vieţii acestuia sau al cetăţenilor. Decizia etică aparţine în întregime psihologului, ea
neputând fi constrânsă.
Utilizarea informaţiilor date de client în scopuri personale sau ale unor terţi este, de
asemenea repudiată moral. Este, de asemenea, repudiată moral exploatarea slăbiciunilor
psihice, fiziologice ori de orice altă natură ale clientului în scopuri străine intereselor etic
determinate ale acestuia. Aici se includ abuzuri de autoritate de genul agresiunii sau
exploatării sexuale, al exploatării capacităţii de muncă, al incitării la acte străine interesului
terapeutic, la mită, trafic de influenţă etc.

11. Moralitate şi delegare în practica psihologică.


În lucrarea „Autoritate şi deontologie” sunliniam faptul că actul delegării autorităţii în
orice domeniu este unul cu certe valenţe morale. Aceste valenţe cuprind deopotrivă conţinutul
delegării, împrejurarea şi persoana către care se face delegarea.
Cele trei propoziţii normative formulate în acest domeniu au deplină acoperire în
activitatea psihologului. Iată care sunt aceste propoziţii:
„A. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de
purtător este repudiată moral.
B. Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri
sau cu alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.
C. Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea
epistemică corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea
delegării de către persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.”
Particularizând pe domeniul practiciii psihologice, vom putea fixa normele de mai sus,
astfel:
1. Este repudiată moral „pasarea” de către psiholog a unui client devenit „incomod”,
după ce acesta a fost acceptat în programul de asistență psihologică. Cu atât mai mult este
repudiată înlocuirea temporară a psihologului pe durata programului de asistență, de către o
altă persoană, chiar calificată. Din momentul instalării, relaţia psiholog-client devine una
personală, afectivă, intimă, în care interferenţa unei terţe persoane este de neconceput.
Desigur, în situaţiile de excepţie, când clientul vădeşte deficienţe grave de comportament, ori
între acesta şi psiholog apar conflicte, tensiuni, incompatibilităţi, ori altfel de relaţii străine
activităţii de asistență, programul se poate întrerupe, pe baza unei solide motivaţii, cu
recomandarea unei soluţii alternative ( alt psiholog, tratament medical etc.)
2. Responsabilitatea actului de asistență psihologică este, aşa cum am văzut mai sus,
un reper moral fundamental. Din perpectiva delegării autorităţii, responsabilitatea impune
psihologului să-şi asume cu deplină convingere valoarea şi consecinţele activităţii sale.
Evitarea eşecurilor şi protejarea propriei persoane nu se face prin căutarea unui „ţap
ispăşitor”, ci prin prevenirea eşecului, ca urmare a unei pregătiri temeinice şi a angajării în
activitatea de asistență psihologică numai după dobândirea certitudinii că o asemenea muncă
ne este accesibilă. Într-o maximă celebră, se recomandă croitorului să măsoare de trei ori
înainte de a folosi foarfeca. Recomandarea este cu atât mai valabilă în psihologie, cu cât
croim nu îmbrăcămintea, ci chiar omul care o poartă. A lăsa pe altul să ne rezolve dilema,
atunci când ajungem la răscruce, este un act tardiv, care ne descalifică profesional şi moral.
3. Cea de-a treia propoziţie normativă este una cu implicaţii mai complexe. Atunci
când, prin natura profesiei, psihologul îndrumă persoane aflate în pregătire (studenţi,
masteranzi, cursanţi de profil etc.), psihologul nu poate lăsa în grija acestora şedinţe, ori
segmente ale şedinţelor de asistență psihologică. Regulile profesionale instituite în acest
domeniu sunt, indiscutabil, în măsură să evite asemenea greşeli. Deontologia vine să
evalueze, din perspectivă morală, gravitatea actului delegării autorităţii psihologului către
persoane care nu sunt, încă, pregătite pentru aceasta. Cea de-a doua parte a normei vizează
persoana delegată. Ea ne cere să nu ne asumăm niciodată responsabilităţi delegate neacoperite
de competenţă, chiar dacă răspunderea este a celui care ne-a delegat.
În principiu, delegarea autorităţii psihologului nu este permisă, cu excepţia actelor de
autoritate colaterale profesiei: acte administrative, de evidenţă, de documentare, de
planificare, de îndrumare, de promovare etc.

12. Etcă, deontologie şi cenzura morală a puterii psihologului


În lucrarea citată, făceam distincţie între autoritate şi putere, evidenţiind că puterea
este doar un drept de dispoziţie asupra altora, în virtutea unei investituri, în timp ce autoritatea
este un drept câştigat prin moralitate.
Deontologia poate oferi psihologului sisteme de norme morale care se constituie în tot
atâtea mijloace de asanare morală a puterii lui. În toate cazurile descrise în prezentul curs, prin
aplicarea principiilor deontologiei psihologul dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind
protejat în dublă ipostază: faţă de tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de
alienarea statutului de deţinător al puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. În prima ipostază,
deontologia va determina permanenta “întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al
autorităţii; în cealaltă, deontologia va fi în măsură să umanizeze puterea psihologului, să
împiedice manifestarea acesteia în spaţiul inconştientului.
Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei i s-au deschis căile de acces la
intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a
normelor, derivate din principii. Iată de ce apreciem că principiile deontologiei nu operează
prin ele însele; în spaţiul moral al autorităţii psihologului nu vom putea identifica o
deontologie, ci mai degrabă norme deontologice cuprinse într-un cod deontologic.
Multiplicitatea acestor norme este justificată de marea diversitate a modalităţilor de
manifestare a autorităţii, precum şi de nevoia de a indica cu cât mai mare relevanţă actul ilicit
moral în exercitarea autorităţii.
Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii psihologului, în virtutea modului
de utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu
precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde fundamental de
capacitatea şi disponibilitatea acestuia de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu
răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei.
Cum se construieşte, în fapt, codul deontologic al psihologului, pe baza principiilor?
Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru a
determina, specific fiecăruia, norme deontologice derivate. Asemenea graniţe nu se impun cu
o rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în semnificaţii, se presupun
reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către binele moral, în genere. Pe
de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa dintre principii, ca
rezultante inter-principiale, fie cu scopul de a da claritate şi unitate reglementării, fie din
motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al reglementării nespecializat în
domeniul eticii sau al logicii.
Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor.
Intervine, aici, experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a
psihologului de a trece de la “deontologie”, cu principiile ei, gândite analitic, la “codul
deontologic”, cu normele lui practic-aplicative, gândite sintetic.
În consecinţă, logica internă a codului deontologic trebuie să fie alta decât cea a teoriei
deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers
explicativ, fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, codul deontologice se realizează normativ,
prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă
instanţă, mai mult presupus decât efectiv exprimat, codul deontologic, în expresia lui finală,
fiind un complex unitar de norme morale.
Principiile deontologiei, prezentate în lucrarea citată, reprezintă pentru psiholog repere
permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de
reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în
calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale.
Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi
nu trebuie să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui asemenea
tip de provocare. Răspunsul psihologului este unul care trebuie să deschidă spre
autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim
rang în rândul modelelor de personalitate socială autentică.

Temă pentru examen:


Pe baza cursului la care aţi participat şi a bibliografiei studiate, elaboraţi un Cod
deontologic al psihologului, în 10 puncte.
Notă: Codul trebuie să fie original, rod al efortului personal de reflecţie şi nu o copie
a codurilor deontologice existente. Materialele copiate din alte surse nu se acceptă, fiind
evaluate cu nota 1. Documentul elaborat se prezintă pe adresa de e-mail a titularuluide curs
(lazarspiru@gmail.com) , pînă cu două zile înaintea zilei planificate pentru examen.