I.

COORDONATE ETICE ALE PROFESIUNII DE CONSILIER

PSIHOLOGIC ŞI EDUCAłIONAL

1. CondiŃia morală a psihologului practician. Repere istorice şi

ştiinŃifice

Premisa de la care porneşte demersul ştiinŃific şi pedagogic al prezentului curs

este aceea că profesiunea de psiholog este una dintre acele profesiuni în care obiectul
muncii este nemijlocit omul. Profesorul Horia Pitaru de la Universitatea Babeş-Bolyai
din Cluj-Napoca face această remarcă pe „Human resources portal”: „obiectul
principal al intervenŃiilor psihologilor îl formează fiinŃa umană”
Particularitatea profesiunii de psiholog în ansamblu acelor profesiuni care se
adresează nemijlocit omului este aceea că omul avut în vedere intră în sfera de
preocupări a psihologului numai în măsura în care condiŃiile existenŃei sale sunt
evaluate prin prisma echilibrului său psihic, comportamental.
În ceea ce priveşte profesiunea de consilier psihologic şi educaŃional,
restrângerea ariei sale de preocupări merge mai departe, psihicul uman intrând în
preocupările sale numai sub presupoziŃia existenŃei unor factori de dezechilibru,
destructurare, instabilitate, precaritate. Potrivit specialiştilor în consiliere psihologică
şi educaŃională, este necesară diferenŃierea categorică între dezechilibru psihic şi
boală psihică. Aşa cum subliniază practicienii consilierii, clienŃii acestora sunt
„persoanele normale, fără tulburări psihice grave, dar aflate în situaŃii dificile. Rostul
consilierii e de a ajuta o persoană aflată într-un astfel de moment să facă faŃă stresului
şi să gândească problema cu care se confruntă din mai multe perspective.”
Ne propunem,prin urmare, să punem în evidenŃă faptul că examinarea
condiŃiei morale a psihologului practician, cu deosebire a aceluia care se ocupă de
omul aflat în suferinŃă, prezintă un interes major pentru conturarea personalităŃii lui,
inclusiv pentru înŃelegerea graniŃelor în interiorul cărora această profesiune are
şansele unui exerciŃiu autentic. Praxiologic vorbind, dacă ne interesează condiŃiile
necesare şi suficiente ale eficienŃei activităŃii de consiliere psihologică şi
educaŃională, atunci putem aprecia că, având în vedere obiectul muncii consilierului,
omul cu problemele lui, între aceste condiŃii este absolut necesar să le identificăm pe
cele morale.

1.1. Dimensiunile morale ale consilierii

Nicio acŃiune umană care are ca obiect transformarea omului nu este validată
social dacă nu este morală. Validarea socială a consilierii presupune, înainte de toate,
identificarea dimensiunilor morale ale acestui tip de activitate.
Cea mai importantă dimensiune morală a consilierii este cea derivată din
sensul şi finalitatea acŃiunii consilierului: îmbunătăŃirea condiŃiei existenŃiale a fiinŃei
umane. O asemenea finalitate are conotaŃie morală în esenŃa ei. Orice acŃiune
îndreptată spre ameliorarea condiŃiei umane este morală, prin definiŃie. Potrivit tuturor
doctrinelor etice, este moral ceea ce este în acord cu valoarea umană, în genere, iar
activitatea consilierului psihologic şi educaŃional de refacere, în om, a valorii sale
umane este, indiscutabil, un act eminamente moral
O dimensiune morală cu totul aparte a consilierii vine din raportarea
consilierului la prestigiul şi reputaŃia profesiei sale. Într-o foarte recentă lucrare
despre „Managementul reputaŃiei” profesorul Ion Petrescu formulează un lanŃ de
propoziŃii implicative deosebit de sugestive. Identificînd ca factor dinamizator al
reputaŃiei unei organizaŃii identitatea acesteia, autorul face translaŃia de la identitate la
identificare, ca formare a conştiinŃei de „apartenenŃă la un grup, însoŃită de
acceptarea unui set de reguli, ca normă de comportament” [p.55]. ConştiinŃa
apartenenŃei la grupul profesional al consilierilor psihologici determină, prin
identificare cu acest grup, promovarea şi apărarea identităŃii lui prin moralitate.
Respectarea codului deontologic al profesiei este, în aceste condiŃii, marcă a
prestigiului şi reputaŃiei consilierului.
O altă dimensiune morală a consilierii rezultă din poziŃia reciprocă dintre
consilier şi clientul său: consilierul este, de regulă, speranŃa ultimă de care se leagă
clientul în rezolvarea problemelor sale existenŃiale. Nu-i este nimănui uşor să
recunoască faptul că trebuie să apeleze la psiholog. Dacă a ajuns, totuşi, până aici,
înseamnă că propriile mijloace de rezolvare a problemelor sale au fost ineficiente.
Responsabilitatea consilierului este, în aceste condiŃii, una majoră. De succesul
intervenŃiei lui depinde, uneori, salvarea clientului de la gesturi extreme, iremediabile.
Ar putea exista, cel puŃin la începutul carierei profesionale, ideea că, mai ales în
virtutea experienŃei nesemnificative, nu suntem tocmai noi salvatorii umanităŃii şi,
prin urmare, este firesc să avem şi eşecuri, rezultate parŃiale, nesemnificative, ori chiar
contrare. O asemenea atitudine în profesie este inadmisibilă din punct de vedere
moral. Două sunt atitudinile care ne situează, întotdeauna, în sfera responsabilităŃii
morale autentice faŃă de client:
• Prima: să nu ne angajăm în activităŃi de consiliere pentru care nu
suntem pregătiŃi. Graba sau disponibilităŃile financiare care ne-ar
permite să avem propriul cabinet, înainte de a avea experienŃa şi
competenŃa câştigate prin ucenicie şi apostolat pot să distrugă nu
numai propria carieră, ci şi confortul psihic al celor faŃă de care ne
angajăm
• A doua: să ducem până la capăt, cu orice efort, în afara oricăror
considerente colaterale, fiecare caz cu care ne confruntăm. A abandona
un om în suferinŃă şi mai ales în suferinŃă psihică este cel mai grav
atentat la moralitatea profesiei.
Valoarea profesională a consilierului este una dintre cele mai sensibile
dimensiuni morale ale profesiei. Aparent fără conotaŃii morale, nivelul pregătirii
profesionale este, însă, o chestiune de moralitate în virtutea influenŃei ei asupra
calităŃii şi finalităŃii actului consilierii. Valoarea profesională se converteşte,
indiscutabil, în ultimă instanŃă, în câştigurile materiale ale consilierului. Dacă, însă,
consilierul va face doar un raŃionament economic, prin prisma relaŃiei dintre efort şi
efect în planul eficienŃei financiare, atunci s-ar putea să descopere că anumite
cheltuieli cu pregătirea profesională nu sunt rentabile, cu atât mai mult cu cât
diferitele forme de pregătire profesională sunt din ce în ce mai scumpe. Când
raŃionamentul va fi, însă, unul făcut din perspectivă morală, atunci vom descoperi că
niciun efort nu este prea mare, dacă prin el se asigură un plus de competenŃă în folosul
clienŃilor. Logica exercitării unei munci, în capitalismul modern, nu mai este
nemijlocit legată de profit, chiar şi atunci cînd este vorba de organizaŃii implicate în
producŃia materială. Managementul modern defineşte firma ca o organizaŃie
economică în care se produce satisfacŃie membrilor săi. Prin urmare, profitul este
mijlocul şi nu scopul muncii. Scopul muncii rămâne întotdeauna unul de natură
morală: omul de lângă noi.
Valoarea umană a consilierului este dimensiunea morală de cea mai largă
cuprindere, întrucât aceasta identifică omul din spatele profesiei, înaintea oricărui
angajament profesional. Trăsături morale generice, cu caracter de universalitate, cum
sunt cinstea, corectitudinea, sinceritatea, seriozitatea, modestia, cumpătarea, caritatea,
altruismul ş.a. conturează personalitatea consilierului ca om, îi dă acestuia substanŃa
fără de care nimic din ceea ce intreprinde nu poate dura şi mai ales nu poate genera
garanŃie, încredere, reciprocitate, charismă, empatie.

1.2. Fundamentele istorice ale moralei psihologului practician.

IntervenŃia calificată asupra psihicului uman aflat în cumpănă este o activitate
instituită cu mii de ani în urmă. Nu putem vorbi, la începuturile umanităŃii, de
psihologi practicieni, în sensul modern al cuvântului. Adevărat părinte al psihologiei
este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische
Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777, ConsideraŃii
filozofice asupra naturii umane şi desvoltării sale) face o descriere amănunŃită a
funcŃiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre. Cu toate
acestea, începuturile practicii psihologice nu pot fi separate de începuturile vieŃii
sociale a omenirii. Aceasta a avut, probabil, o puternică resursă religioasă, puterea de
vindecare a sufletelor fiind considerată de esenŃă divină. Primii psihologi practicieni
au fost, probabil, şamanii, oficianŃii religioşi, în general. Statutul moral şi social al
acestora era unul de excepŃie, regulile vieŃii şi practicii lor fiind extrem de severe,
adesea această severitate fiind una autoimpusă. Între aceste reguli, tabu-ul, abstinenŃa
îndelungată, izolarea de viaŃa socială, corectitudinea în ritualuri fiind, dincolo de
conotaŃia lor religioasă, exigenŃe de natură morală. Contactul cu cei care apelau la
serviciile lor era unul pus sub semnul misterului, dar în acelaşi timp al încrederii,
uneori dusă până la idolatrie
Odată cu constituirea marilor religii ale omenirii, au apărut şi caste
specializate în intervenŃia psihosocială, chiar dacă ele îşi menŃineau statutul religios.
Prezicătorii, vindecătorii, oficianŃii religioşi îşi constituiau adevărate catehisme
morale, dezbaterile în jurul acestora fiind, uneori, deosebit de prolifice. În
comunitatea budistă, de exemplu, disputele în legătură cu calităŃile arhatului
desăvârşit au căpătat tente care azi par ilare (dreptul arhatului la poluŃie nocturnă, în
somn, de exemplu). Sunt remarcabile, de asemenea, preocupările unor comunităŃi
profesionale care practicau intervenŃia psihologică de a-şi oculta regulile de conduită,
precum şi modalităŃile de instruire, acestea fiind considerate adevărate practici
iniŃiatice. Pitagorismul a fost un curent filosofico-psihologic ale cărui practici
iniŃiatice erau cu grije tăinuite. Acelaşi statut l-au avut, în Grecia antică, practicanŃii
misterelor din Eleusis, loc de pelerinaj pentru mulŃi atenieni aflaŃi în dificultate, după
cum Oracolul din Delphi era, dincolo de aura lui religioasă, un loc de reculegere şi
recăpătare a încrederii în sine. InscripŃia de pe frontispiciul acestuia este, până astăzi,
model de înŃelegere a semnificaŃiei activităŃii de consiliere: „cunoaşte-te pe tine
însuŃi”.
Grecia antică a fost, probabil, locul cel mai fertil de îngemănare a psihologiei
cu filosofia, marii filosofi ai acesteia fiind şi psihologi, deopotrivă, iar unii dintre ei
practicanŃi ai consilierii psihologice şi educaŃionale.
Dintre aceştia, filosofii sofişti aveau ca obiectiv expres îndreptarea năravurilor
omeneşti, Protagoras, autorul celebrei cugetări „omul este măsura tuturor lucrurilor” a
fost primul care a luat omul ca obiect al cercetării, iar Socrate şi Platon pot fi
consideraŃi cei mai mari învăŃători ai antichităŃii. Socrate a murit pentru preocuparea
de a instrui tineretul pe calea raŃiunii, dar şi pentru verticalitatea lui, iar Platon a
inventat dialogul ca mijloc de educaŃie şi autodescoperire de sine. Autoelucidarea
problemelor existenŃiale ale fiinŃei umane prin întoarcerea spre ucenic a întrebării şi
provocarea în acesta a răspunsurilor venite din propria fiinŃă reprezintă un model de
consiliere rămas până astăzi piatră de hotar în practica psihologică. Amândoi, Socrate
 şi Platon, au formulat cele mai înalte principii morale ale umanităŃii, identificând
binele cu raŃiunea şi moralitatea cu înŃelepciunea. Nu numai că le-au formulat, dar le-
au practicat, chiar cu riscul vieŃii.
Aristotel a fost consilierul personal al lui Alexandru Macedon. Între operele
lui fundamentale nu lipsesc cele despre psihicul uman (De anima), dar şi despre
moralitate (Etica lui Nicomah).
Cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte asistenŃa psihologică în evul mediu.
Vindecătorii de suflete n-au încetat să existe, în pofida dominaŃiei absolute a bisericii
asupra vieŃii sociale şi individuale. Ceea ce reprezintă caracteristica acestei perioade
este războiul total declarat oricărei practici asistenŃiale în afara bisericii, arderea pe
rug a „vrăjitorilor” şi mai ales a „vrăjitoarelor” fiind o practică curentă, căreia i-au
căzut victime numeroşi specialişti în consiliere care foloseau alte metode decât
spovedania creştină.
Modelul incriminării artei de a vindeca sufletele a dăinuit mult după epoca
medievală, fiind considerată de natură ocultă şi periculoasă. În măsura în care
asemenea artă utiliza tehnici ale căror resort ştiinŃific era încă necunoscut, cum sunt
hipnoza sau manipularea psihică, considerarea ei ca periculoasă se justifica. Abia cu
secolul al XIX-lea se poate vorbi de o practică psihologică fundamentată ştiinŃific, cu
toate că şi în această perioadă, practicieni ca Freud sau Jung au avut numeroşi
detractori.
Pentru a se apăra împotriva oponenŃilor, precum şi pentru a-şi fundamenta
pentru ei şi pentru opinia publică norme de conduită profesională care să asigure
garanŃia unor practici nepericuloase şi folositoare pentru om, profesioniştii din toate
domeniile s-au preocupat să-şi elaboreze seturi de norme morale.
Cel mai vechi set de asemenea norme aparŃine celebrului medic al antichităŃii,
Hypocrates, al cărui jurământ a rămas, până astăzi, coloana vertebrală a Codurilor de
deontologie medicală
Primul cod de etică a fost adoptat în 1847 de AsociaŃia Medicală din SUA, iar
în secolul XXI a ajuns să fie un indiciu al profesionalismului. În domeniul practicii
psihologice există numeroase coduri deontologice sau etice. Ne rezervăm o discuŃie
pe marginea acestora în ultima parte a cursului.

2. Idealul moral contemporan al consilierului psihologic şi educaŃional

În cadrul cursului de etică şi deontologie prezentam idealul moral în relaŃie cu

progresul moral al societăŃii, subliniind faptul că prin conŃinutul şi modul de fiinŃare a
idealului moral, acesta este generator de progres moral. Mai mult chiar, subliniam că
este de neconceput progresul moral ca realitate în afara unei multiplicităŃi a idealurilor
morale individuale şi a constituirii, pe această bază, a unui ideal moral colectiv. În
comunităŃile umane în care idealul moral nu este prezent şi nu produce contagiune
socială progresul moral rămâne un domeniu al teoreticului şi al ipoteticului. AbsenŃa
idealului moral poate genera chiar situaŃii de regres moral, pe fondul absenŃei
comandamentelor morale înalte, ca suport al menŃinerii omenescului la cote
acceptabile.
Ceea ce ne interesează în cadrul prezentului curs este modul de constituire a
idealului moral în cadrul profesiunii de consilier psihologic şi educaŃional şi cum
influenŃează acesta evoluŃia în carieră a celor care aleg această profesiune.

2.1. ConŃinutul şi semnificaŃia idealului moral în contextul progresului moral

 Literatura filosofică acordă idealului moral deopotrivă determinaŃii individuale
şi sociale.
Preeminentă, însă, este considerată componenta individuală, idealul moral
fiind, prin excelenŃă, “o creaŃie perpetuă a omului determinat” (7, p.177), “modalitate
de acŃiune a individului marcată de forŃa interioară a repetării la infinit a aceluiaşi gest
moral”. (8, p. 12)
Componenta individuală apare ca preeminentă şi din perspectiva modalităŃii
de identificare a idealului moral în acŃiune. Aceasta presupune prezenŃa personalităŃii
morale, care “nu este numai condiŃia realizării idealului, dar şi finalitatea acestuia”.
(6, p. 94) . Idealul moral apare, astfel, ca produs al unui anumit statut social realizat,
care nu este cu necesitate de natură morală, dar care influenŃează gradul de
contaminare a colectivităŃii cu valorile idealului moral: prestigiul personal. (8, p. 12)
O sinteză a punctelor de vedere asupra idealului moral evidenŃiază
principalele determinaŃii ale acestuia:
• Angajarea totală, până la epuizare, pentru respectarea moralităŃii.
• Asumarea statutului de exponent al colectivităŃii, ca exemplaritate.
• Solidaritate cu toŃi oamenii, prin exemplu personal. (Gânju)
• Conştientizarea unei contradicŃii între prezentul considerat nesatisfăcător şi
viitorul proiectat ca obiect al aspiraŃiei şi voinŃei.
• Asumarea depăşirii, a unui model superior de fiinŃare umană. (Grigoraş)
Componenta socială a idealului moral este rezultatul modului specific de
fiinŃare a idealului individual ca factor dinamizator la nivelul socialului. Prin
mobilizare şi contagiune, prin exemplaritate, prin audienŃă şi credibilitate (Grigoraş),
personalitatea morală este creatoare de ideal moral la nivelul colectivităŃii; un ideal
care, la acest nivel, se realizează mai degrabă ca posibilitate decât ca realitate, măsura
în care se realizează trecerea de la posibil la real fiind tocmai măsura progresului
moral. Codurile deontologice sunt, într-o oarecare măsură, expresia formalizată a
idealului moral al comunităŃilor profesionale.
RelaŃia dintre idealul moral şi progresul moral este sesizată de numeroşi
eticieni. Ea se manifestă prin unitatea dintre aspiraŃiile morale legitime ale
personalităŃii umane autentice şi sensul progresului moral.
Din moment ce “animat de idealul moral, omul se supune istoriei, făcând din
sine proba cea mai elocventă a vitalităŃii şi viabilităŃii idealului promovat şi în jurul
căruia tinde să-şi mobilizeze semenii” (8, p. 13), el este implicat nemijlocit în
realizarea progresului moral. Tot ceea ce reprezintă, în sens individual, coordonate ale
idealului moral potenŃează şi face posibilă realizarea progresului moral. Omul mânat
de un ideal moral este, aşa cum subliniază Traian Gânju, “creator de moralitate şi
model istoric”, “membru al omenirii şi luptător pentru cauza devenirii ei ca totalitate
indestructibilă, deci creator de istorie morală”. (8, p. 13)
Idealul este, cum spune Marietta C. Moraru, “un fel de <<justificare>> a
prezentului şi determinatului relativ, prin viitor (posibil mai bun), ca determinat
absolut, specifică omului ce tinde mereu să se depăşească, să se împlinească în
umanizare”. (7, p. 180)
Autoarea citată realizează un tablou deosebit de sugestiv al trecerii idealului
moral în progres moral:
• “Realizările condiŃiei umane în plan obiectiv şi subiectiv ca esenŃializare a
umanizării individuale şi sociale, prin progresul istoriei şi a societăŃii,
valoricul limitat istoric, în concretitudinea faptelor şi epocilor, fuzionează
astfel în ideal cu valoricul posibil al esenŃializării condiŃiei umane într-o
perfectibilitate valorică niciodată realizată total”. (7, p. 181)
 Rezultă, din tabloul de mai sus, unitatea dintre real şi ideal în perspectiva
evoluŃiei moralităŃii, o unitate sui-generis, în care idealul este proiectat ca
potenŃialitate reală, individuală şi colectivă a prezentului trăit şi resemnificat ca
potenŃialitate a valorii morale, în genere, în idealitatea ei practic de necuprins. Acolo,
la nivelul, inteligibil doar, al idealităŃii morale se proiectează dimensiunea progresului
moral, o dimensiune mereu reproiectată, pe măsură ce experienŃa morală accede spre
ea ca actualitate.

2.2. Specificul idealului moral al consilierului psihologic şi educaŃional

ReŃinem, din modelul teoretic prezentat mai sus, faptul că idealul moral se
manifestă prin personalitatea morală a profesionistului, pe de o parte, dar şi prin
autorealizarea deplină a acestuia în toate compartimentele vieŃii sale sociale şi
profesionale. Consilierul este o persoană publică cu mare vizibilitate, chiar dacă
activitatea sa este dominată de un pronunŃat secret profesional. Despre performanŃele
sale se vorbeşte, se scrie, se comentează public, aşteptările individuale şi colective
fiind maxime.
Cum se construieşte, în ultimă instanŃă, idealul său moral?
În primul rând, prin contagiune cu obiectul de activitate. Identificându-se cu
omul sau grupul uman pe care-l tratează, consilierul se identifică cu moralitatea
socială. Angajându-se total pentru interesul acestora, el proiectează idealurile
profesionale ca idealuri morale
În al doilea rand, prin identificare cu corpul profesional al consilierilor în mod
critic şi creator. În constituirea unui ideal moral, consilierul nu numai că aderă la
normele moralei profesionale ale comunităŃii consilierilor, dar, în confruntare cu
propria experienŃă profesională, propune noi standarde, noi valenŃe ale moralităŃii. În
codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (30) se vorbeşte
de “complexitatea dilemelor etice” şi influenŃa acestora asupra luării unei “decizii
etice”. Punctul nostru de vedere este acela că dilemele etice în consiliere sunt tocmai
rezultatul absenŃei unui ideal moral. Decizia etică trebuie să fie întotdeauna produsul
unui acord între decizia profesională şi idealul moral al consilierului, care poate sau
nu să fie în acord cu practicile la zi în materie de moralitate. Consilierul animat de un
ideal moral nu este un rebel, un inadaptat în raport cu comunitatea lui profesională,
dar este gata oricând să-şi promoveze viziunile proprii asupra moralităŃii, pentru
schimbarea şi adaptarea practicilor acceptate la standardele în care crede şi pe care le
urmează.
În al treilea rand, idealul moral se construieşte dintr-o permanentă tensiune
între ceea ce este consilierul ca fiinŃă morală şi ceea ce vrea să devină. Tema credinŃei
în devenirea morală este una dintre temele cele mai dificile pentru construcŃia carierei
de consilier. Mai întâi, trebuie să existe conştiinŃa limitei, produs al lucidictăŃii şi
modestiei. Apoi, trebuie să existe voinŃa de schimbare, produs al tenacităŃii şi
perseverenŃei. Urmează spiritual analitic, propriu doar celor care-şi fac din cercetarea
teoriei şi practicii morale şi profesionale un crez. Toate acestea se raportează la
principii, la axiomele moralităŃii, faŃă de care îndoiala, dilemma nu se mai pot
legitima.
Prezentăm cel puŃin două modele filosofice ale arhitecturii idealului moral: cel
rezultat din “mitul peşterii”, al lui Platon şi cel rezultat din modelul “supraomului” al
lui Nietzsche.
Primul pune în balanŃă lumina mincinoasă a focului din peşteră, care dă
omului sentimentul confortului, al suficienŃei, al falsului acceptat, cu lumina soarelui
din afara peşterii, care cutremură conştiinŃa omului, trezind-o la realitate. O realitate
grea, dificilă, incomodă, dar de la care, odată ajuns, omul nu se mai poate întoarce ; şi
chiar dacă ar face-o, cei din peşteră l-ar alunga ca pe un nebun.
Al doilea, pune faŃă-n faŃă morala de sclav cu aceea de stăpân, morala
acceptării de sine cu aceea a depăşirii de sine. Supraomul lui Nietzsche este, din
perspectiva idealului moral, omul în permanentă luptă pentru autodepăşire, pentru
negarea a ceea ce este, în folosul a ceea ce vrea să devină.
„Asumarea depăşirii, a unui model superior de fiinŃare umană”, cum spune
Ioan Grigoraş, reprezintă esenŃa a ceea ce trebuie să fie idealul moral al consilierului
psihologic şi educaŃional.

3. Demnitatea şi onoarea consilierului psihologic şi educaŃional

Ioan Grigoraş prezintă următoarele trăsături ale personalităŃii morale:
• Conştientizarea şi afirmarea efectivă a nevoii de a fi om
• Realizarea nevoii de a fi în contextul problematic al tuturor
nevoilor specific umane, ca împlinire a celui mai bun lucru
• Creativitatea, subordonată desăvârşirii morale
• Autodeterminarea
• Discernământul critic în afirmarea judecăŃii de valoare morală
• Demnitatea şi onoarea

3.1.SemnificaŃia cuplului valoric demnitate-onoare

PrezenŃa demnităŃii şi onoarei ca trăsături ale personalităŃii morale, în viziunea
lui I. Grigoraş, demonstrează caracterul privilegiat al acestora în moralitatea
personalităŃii. Ele conturează în cel mai înalt grad imaginea morală pentru sine şi în
ochii celorlalŃi, precum şi atitudinea faŃă de imaginea altora despre sine. Raportate la
virtutea morală, demnitatea şi onoarea sunt expresia cea mai relevantă, mai activă a
acesteia. Împreună ele sunt virtutea morală comunicată, făcută publică prin afirmarea
teoretică şi practică a personalităŃii în viaŃa colectivităŃii.
În gândirea curentă, comună, precum şi în unele discursuri sau lucrări
ştiinŃifice mai puŃin exigente din punct de vedere etic, cele două noŃiuni sunt fie
considerate sinonime (onoare : “integritate morală, probitate, corectitudine;
demnitate, cinste” (24, p. 627), fie luate împreună, fără nici o diferenŃiere, ca un cuplu
valoric sui generis, ca o expresie lingvistică cu semnificaŃie unitară.
Nici literatura etică nu dă prea mare importanŃă definirii şi interpretării celor
două noŃiuni. Cu toate acestea, din moment ce limba română şi nu numai aceasta, ci şi
alte limbi, folosesc două noŃiuni pentru a da expresie imaginii omului virtuos, trebuie
să identificăm ceea ce aparŃine ca semnificaŃie fiecăreia, nu doar ca un exerciŃiu
semantic, ci şi cu scop nemijlocit etic. Utilizăm, în acest scop, modelul explicativ al
lui Tudor Cătineanu, care face diferenŃă între calitatea judecăŃilor morale ale
persoanei şi însuşirea morală a acesteia.
În acest sens, distingem onoarea ca fiind acea latură a virtuŃii morale care se
exprimă prin reprezentarea teoretic-reflexivă pe care omul şi-o face despre idealul
său moral, despre locul său în colectivitate, despre importanŃa pe care colectivitatea o
dă personalităŃii sale. Pe scurt, onoarea se constituie din ceea ce omul crede despre
sine, sub aspect moral. Este de reŃinut că onoarea nu se limitează strict la domeniul
moralei. Sub influenŃa valorilor morale, imagini despre sine ale omului care transcend
morala pătrund în constituŃia onoarei, prin contagiune valorică: conştiinŃa valorii
profesionale, artistice, a faptelor semnificative ale vieŃii, a valorii general-umane.
Totodată, conştiinŃa apartenenŃei omului la diferitele grupuri sociale, cu care
împărtăşeşte aceleaşi aprecieri valorice, determină manifestarea onoarei în numele
grupului: onoarea familiei, a grupului de muncă, a firmei, a poporului, a naŃiunii a
umanităŃii etc.
Demnitatea este însuşirea morală a omului virtuos, adică atributul concret-
determinat al omului care cultivă onoarea. Demnitatea exprimă însuşirea personalităŃii
morale depline a omului aflat în situaŃia de a fi conştient de propria sa valoare morală;
este atributul celui care cultivă onoarea ca pe o necesitate interioară, al celui care,
conştient de idealul său moral, are o apreciere justă asupra propriilor fapte morale, dă
dovadă de autoexigenŃă, se supune permanent, din convingere, unei cenzuri şi
autocenzuri morale, utilizând aceeaşi unitate de măsură pentru faptele semenilor.
Demnitatea şi onoarea se structurează pe două direcŃii distincte:
• Una ce Ńine de aprecierea altora despre sine:
*a fi om de onoare înseamnă a te bucura de preŃuirea şi acordul
semenilor asupra propriilor evaluări despre normele, valorile şi
comportamentele proprii;
*a fi demn înseamnă a te bucura de respectul semenilor faŃă de
comportamentul tău moral, faŃă de atitudinile tale în raport cu faptele
morale, deopotrivă ale tale şi ale altora. Un om demn este un om “de
temut”, “de neclintit”, “de neoprit”, în sens pozitiv, adică “un om de
caracter”.
• Una ce Ńine de autoapreciere:
*a fi om de onoare înseamnă a cultiva în tine acele valori, norme şi
comportamente morale pe care le consideri dezirabile moral;
*a fi demn înseamnă a apăra cu orice preŃ, împotriva oricărei agresiuni,
propriul univers moral – din tine şi din mediul tău.
Pe scurt, utilizând o expresie specifică etosului românesc, virtutea morală
este produsul unităŃii dintre vorbă şi faptă nu numai în comportamentul nemijlocit
moral, ci în toate împrejurările de viaŃă, vorba exprimând onoarea (spune numai ceea
ce trebuie să spună, şi mai ales spune numai ceea ce poate face), iar fapta, demnitatea
(face numai ce trebuie să facă şi mai ales face ceea ce spune).
Este de reŃinut faptul că onoarea şi demnitatea nu sunt gândite, aici, ca simple
valori morale. Ele sunt mai degrabă valori integrabile (T. Vianu), fiecare dând
expresie unui mod particular de punere în operă a ansamblului valorilor morale:
onoarea prin vorbe, demnitatea prin fapte. Purtătorul virtuŃii morale se situează
permanent, în toate împrejurările vieŃii sale, pe poziŃia de promotor al celor mai înalte
calităŃi morale specifice colectivităŃii din care face parte, dovedeşte unitate deplină
între ceea ce ştie, ceea ce crede şi ceea ce face. În atitudinea şi comportamentul său
promovează şi apără respectul faŃă de adevăr, dreptate, loialitate, echitate, sinceritate;
dă dovadă de optimism, dârzenie, hotărâre, perseverenŃă şi statornicie; este serios,
modest, sobru şi chibzuit, blând şi răbdător, capabil în orice moment să ofere, cu
generozitate, propriul model moral.
Prin tradiŃie, onoarea şi demnitatea au atributul sacralităŃii. ConştiinŃa
sacralităŃii lor Ńine de capacitatea personalităŃii morale de a avea imaginea sau măcar
intuiŃia sacrului. O asemenea capacitate este dobândită fie pe calea trăirii efective a
unei vieŃi religioase, fie pe aceea a unei educaŃii morale consecvente şi consistente.
Dacă pentru noi experienŃa religioasă nu poate fi o condiŃie a priori a onoarei
şi demnităŃii, o experienŃă a sacrului este necesară, dincolo de conotaŃiile lui
religioase. Ea ne este accesibilă prin însăşi condiŃia de om, în măsura în care apelăm
la ea. Ideea unei “cauze sfinte” reprezintă un fapt de conştiinŃă ce se naşte din însăşi
natura morală a umanului. Ea ne este, de asemenea, accesibilă în măsura în care
apelăm la cultură, la tradiŃii şi la istorie. Nu în ultimul rând, ea ne este accesibilă în
măsura în care ne apropiem cu respect de cei pentru care divinitatea este un partener
de dialog autentic în mediul sacrului.
În numele sacralităŃii unor valori, pământul este împodobit cu cruci de eroi, cu
moaşte de sfinŃi, cu monumente votive, comemorative sau arhitecturale, cu muzee, cu
biserici şi mănăstiri, cu biblioteci, cu parlamente şi constituŃii, cu drapele şi steme, cu
medalii şi decoraŃii, iar omenirea se întoarce către toate acestea cu neobosită
veneraŃie.

3.2. ParticularităŃi ale onoarei şi demnităŃii consilierului psihologic şiu

educaŃional
Vorbind de aspectul teoretic-reflexiv al cuplului valoric onoare-demnitate se
pune problema modului în care îşi proiectează consilierul domensiunile onoarei sale.
Pe cine vede el în oglindă? Ce imagine oferă el celorlalŃi şi cum o susŃine prin
proclamaŃii?
Să reŃinem un fapt particular: valorile morale ale consilierului nu sunt doar
flori la butonieră, pentru bună impresie. Ele sunt, înainte de toate, repere profesionale
nemijlocite. El face evaluări ale clienŃilor, îşi proiectează strategiile terapeutice în
raport cu aceste valori. Clientul ia universal valoric al consilierului ca univers-pentru-
sine, se încrede în el, aderă la el cu speranŃă. Prin urmare, onoarea consilierului este
deopotrivă dimensiune a comportamentului şi instrument de lucru. Ca instrument,
însă, onoarea este inseparabilă de trăirea interioară a moralităŃii. Este imposibilă
proiectarea doar pentru ceilalŃi a unui set de principii morale, în care consilierul să nu
creadă. În consiliere, relaŃiile umane dintre psiholog şi client sunt atât de sensibile,
încât orice discrepanŃă între proclamaŃie şi convingere intimă iese la suprafaŃă. Aşa
cum consilierul se străduieşte să pătrundă cât mai adânc în sufletul clientului, şi
acesta, la rândul său, încearcă să prindă intimitatea trăirilor autentice ale consilierului,
ca suport moral pentru dialogul terapeutic.
În ce priveşte demnitatea, aceasta este măsura actelor morale ale consilierului
în raport cu convingerile lui. Pentru activitatea de consiliere este important, sub aspect
moral, nu numai ceea ce zici, ci şi ceea ce faci. Nu poŃi, de exemplu, să te ocupi de
consilierea unei familii, fiind divorŃat; nu poŃi să consiliezi un consumator de droguri,
când tu însuŃi consumi droguri; nu poŃi să ajuŃi pe cineva să renunŃe la alcool sau la
fumat, când tu însuŃi eşti un pasionat al alcoolului sau al tutunului; nu poŃi pretinde
sinceritatea când tu eşti nesincer etc.
Nu rezultă, de aici, că viaŃa consilierului trebuie să fie asemănătoare unui
sfânt, cu toate că, cel puŃin în antichitate, refuzul oricăror plăceri lumeşti era o marcă
a credibilităŃii celor care dădeau sfaturi în materie de echilibru psihic. Unitatea dintre
proclamaŃie şi realizare, însă, în materie de moralitate este indispensabilă credibilităŃii
consilierului psihologic. După cum moderaŃia în toate, deferenŃa, sobrietatea,
profunzimea şi acurateŃea caracterului sunt brenduri de succes în activitatea oricărui
consilier. Respectând punctul de vedere potrivit căruia cum Ńi-e vorba, aşa Ńi-e şi
fapta, există persoane cu cunoştinŃe teoretice şi deprinderi practice în psihologie cu
totul deosebite, dar care, prin felul lor de a fi, nu au nimic comun cu profesia de
consilier.
Circula, nu demult, în mass-media, cazul unui profesor de filosofie care,
alături de cursuri şi consultaŃii pentru studenŃi, şi-a plasat pe pagina de web imagini
cu el şi soŃia sa în poziŃii indecente, oferindu-şi studenŃilor nuditatea. La reproşurile
opiniei publice, răspunsul a fost unul dezarmant: cine ce are cu libertatea de
manifestare a omului, într-o societate liberă? Întrebarea ar fi fost justificată, dacă ar fi
fost vorba de un personaj oarecare, postat pe un site oarecare. El însă avea un statut
special: era educator, formator de opinii, de caractere, de personalităŃi morale, iar site-
ul era unul destinat cunoaşterii filosofice. Prin urmare, între ceea ce inevitabil
proclamă de la catedră şi ceea ce face în viaŃa publică discrepanŃa este totală. Actul nu
este doar imoral. Este un act care îl desfiinŃează ca profesor, indiferent de mărimea
talentului său pedagogic sau filosofic. Prin ceea ce a făcut, şi-a pierdut demnitatea.
Prin reacŃia sa la opinia publicului, s-a dezonorat.
În cibel-spaŃiu există numeroase adrese de la care se oferă, gratuit, servicii de
consiliere on-line, din partea unor specialişti în consiliere cu carte de vizită
indiscutabilă. Să ne închipuim că alături de aceste oferte, în locul unei fotografii
decente a persoanei consilierului, acesta ar posta, sub o fereastră de acces, un serial de
fotografii care-i relevă frumuseŃea deosebită a trupului, senzualitatea, arta seducŃiei.
Cine credeŃi că ar accesa cu prioritate site-ul? În niciun caz cei aflaŃi în dificultate
psihică. În mod sigur amatorii de senzaŃii tari, casele de modă ori proxeneŃii.
Ca şi actul educaŃional, consilierea psihologică este un apostolat, căruia se
dăruiesc cei chemaŃi şi sunt refuzaŃi cei nechemaŃi. Demnitatea şi onoarea sunt, în
aceste împrejurări, mijloace de separaŃie ineluctabile.

4. Datoria morală a consilierului psihologic şi educaŃional

Există o logică universală a muncii, potrivit căreia orice ocupaŃie este

justificată în măsura utilităŃii ei pentru fiinŃa umană. Între Sisif şi Prometeu, muncile
oamenilor s-au situat întotdeauna pe coordonatele ce duc de la inutilitatea distructivă,
la utilitatea creatoare. În raport cu inutilitatea, omul se simte asuprit, pedepsit,
dezumanizat. În raport cu utilitatea, omul se simte recompensat, valorizat, înălŃat.
Când omul munceşte fără scop valid, trăieşte sentimental zădărniciei. Când scopul
muncii sale este validat social, trăieşte sentimentul datoriei.
În istoria eticii statutul datoriei ca expresie a moralităŃii a fost mult modificat.
De la datorie ca obligaŃie faŃă de alŃii (stăpân, senior, cetate) sau faŃă de
divinitate la datoria faŃă de sine, datoria morală a fost pusă să lucreze în conştiinŃa
individului, determinându-i judecăŃile de valoare morală, atitudinile morale,
comportamentul moral, cu implicaŃii nemijlocite asupra acŃiunii sale în mediul social.

4.1. Datoria ca unitate dintre obligativitate şi responsabilitate

În uzul cotidian al limbii există două moduri de a folosi termenul “datorie”:
• unul imperativ, indicând obligaŃiile persoanei : “Fă-Ńi datoria!”; Datoria ta
este să…” “Sunt dator şi cu asta” etc. Codul deontologic al profesiei este o
sumă de îndatoriri morale concrete, raportate la acte umane specifice
profesiei. La acestea se adaugă îndatoririle morale general-umane, ale
consilierului ca om şi cetăŃean, membru al unei colectivităŃi morale.
Aceasta este percepŃia exterioară a datoriei, ca venind de la o instanŃă care
supraveghează, oarecum din afară, “ce trebuie să fac”. Pentru consilierul psihologic, o
asemenea percepŃie se poate naşte în contact cu Codul deontologic al profesiei. În
măsura în care acest cod obligă pe cei cărora li se adresează sub sancŃiunea unei forŃe
coercitive determinate, obligaŃiile codului sunt percepute ca exterioare individului,
opresoare în raport cu acesta.
• unul apreciativ, indicând starea de fapt a persoanei care are conştiinŃa
datoriei: “nu şi-a făcut decât datoria”, “este om al datoriei”, “a căzut la
datorie”. Aceasta este percepŃia interioară a datoriei, ca produs al
 transformării obligaŃiilor impuse în obligaŃii asumate deliberat, cum spune
Kant, “în virtutea libertăŃii şi autonomiei voinŃei” sau, cum spune Nikolai
Hartmann, “în virtutea libertăŃii de a alege”.
Consilierul psihologic şi educaŃional se eliberează de constrângerea obligaŃiilor
morale ale Codului deontologic, precum şi ale comunităŃii din care face parte în
măsura în care aderă liber la aceste norme, le aprobă şi le admite ca findu-i necesare.
Este demnă de reŃinut aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală,
prin natura conŃinutului său, nu este compatibilă cu obligaŃia, nu suportă rigorile
constrângerii, ale fatalităŃii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate
izvorând din necesităŃi interioare”. (8, p. 50)
Cu toate acestea, considerăm că în înŃelegerea datoriei ca responsabilitate, deci ca
“simŃ al datoriei”, trebuie luate în seamă toate cele trei determinaŃii puse în evidenŃă
de Kant: exterioritatea Legii morale, libertatea (autonomia) voinŃei şi condiŃia ca
aceasta să fie o voinŃă bună.
Mihai Florea face o utilă prezentare a acestor determinaŃii în lucrarea
“Responsabilitatea acŃiunii sociale”, prezentîndu-le sub forma: “necesităŃile obiective
ale vieŃii sociale, libertatea (de voinŃă şi acŃiune) agentului şi autoangajarea lui voită şi
bazată pe opŃiune la realizarea unui obiectiv social (propus de el însuşi sau de către
alŃii, dar adoptat în mod liber şi voit, pe bază de opŃiune sau de interes propriu)” (12,
p. 205) Dincolo de nuanŃele vădit colectiviste, proprii ideologiei marxiste,
identificarea şi examinarea acestor determinări este benefică. Particularizate la
responsabilitatea morală a consilierului, cele trei determinaŃii dau seama de modul
specific de instituire, în viaŃa şi activitatea consilierului a conştiinŃei datoriei. Este
semnificativă observaŃia autorului, în consonanŃă cu cea a lui Kant, că factorul decisiv
în constituirea simŃului datoriei, deci a responsabilităŃii este autoangajarea (voinŃa
bună, după Kant). Sub forma exterioară, autoangajarea este actul voinŃei în faŃa
opiniei publice; sub forma interioară, este actul voinŃei în faŃa propriei conştiinŃe.

4.1. Datoria consilierului ca unitate dintre sine şi celălalt

Immanuel Kant subsumează totalitatea obligaŃiilor morale, indiferent de sursa
şi modul de manifestare a acestora, sub denumirea de Lege morală, considerată
transcendentă în raport cu fiinŃa umană, care trăieşte în imanent. Filosoful observa
faptul că între transcendenŃa Legii morale şi imanenŃa actului moral nu există ruptură,
în ultimă instanŃă împlinirea datoriei fiind scopul vieŃii omului concret, ca subiect al
legii morale. Care este, însă, obiectul legii morale? Tot Kant ne lămureşte asupra
acestuia: omul, “totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”.
Omul “în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia”. Se desprinde, de aici, faptul
că obiectul datoriei morale poate fi propria persoană sau persoana celuilalt. Prin
urmare, a-Ńi face datoria înseamnă a lupta:
a) pentru fericirea ta: “sensul generic al datoriei morale constă în a face totul
pentru a te realiza ca om, a-Ńi valorifica şi exprima până la superlativ
calităŃile omeneşti”. (6, p. 52)
b) pentru fericirea celuilalt: ” să faci totul pentru a-l ajuta pe cel de lângă tine,
a-l stimula să se împlinească ca om” (idem)
Kant observă, cu temei, că cele două determinaŃii nu se exclud, ci se presupun:
singularizarea fericirii tale este egoism; singularizarea fericirii celuilalt înseamnă
slugărnicie, obedienŃă. Numai unitatea celor două sensuri autentifică datoria.
 SubstanŃa Legii morale pentru consilierul psihologic şi educaŃional este
reprezentată de totalitatea obligaŃiilor morale ale acestuia, distribuite în trei direcŃii
exterioare lui şi una interioară:
• obligaŃiile faŃă de clientul său
• obligaŃiile faŃă de comunitatea profesională din care face parte
• obligaŃiile faŃă de comunitate
• obligaŃiile faŃă de sine
Este evident faptul că, pentru consilier, obligaŃiile faŃă de alŃii sunt
precumpănitoare. Pentru ca toate acestea să fie acceptate, logica obligaŃiilor faŃă de
sine trebuie să se plieze pe logica obligaŃiilor faŃă de alŃii, după principiul
altruismului, pe care-l vom analiza într-un curs separat. În esenŃă, obligaŃia morală
supremă faŃă de sine constă în îndeplinirea obligaŃiilor morale faŃă de ceilalŃi. Cum
spune principiul altruismului, „Să faci din fericirea celuilalt propria ta fericire”.

5. Comportamentul public al consilierului psihologic şi educaŃional

Tema comportamentului public al consilierului psihologic şi educaŃional este

una de mare interes sub aspect etic, pornind de la caracterul relativ contradictoriu al
acestei profesii: pe de o parte, vizibilitatea publică deosebită a acesteia, în creştere, pe
măsura creşterii nivelului de informare şi instruire a populaŃiei în legătură cu influenŃa
acestor practici asupra vieŃii şi activităŃii omului, iar pe de altă parte caracterul relativ
anonim, protejat, secretizat al relaŃiei consilier-client. La aceasta se adaugă influenŃe
legate de specificul cultural al poporului român. Predispus la privilegierea unor
semnificaŃii simbolice ale existenŃei în raport cu cele raŃionale, obişnuit cu prezenŃa în
viaŃa cotidiană a unor personaje laice sau religioase cu calităŃi excepŃionale (ghicitori,
vindecători miraculoşi, schimbători de destine), potenŃialul client al consilierului
psihologic are aşteptări asemănătoare şi în ceea ce-l priveşte, ceea ce determină o
supralicitare a valenŃelor profesiei dincolo de limitele ei ştiinŃifice, raŃionale. Pentru
publicul românesc, deci, consilierul nu este un profesionist oarecare, el este, adesea,
un personaj cu o anumită aură mistică. Cum şi consilierul aparŃine aceleiaşi culturi, nu
este exclus ca el însuşi să-şi atribuie o asemenea aură, ceea ce ar fi dezastruos, atât
pentru sine, cât şi pentru clienŃii săi. Se impune, deci, o permanentă examinare a
atitudinilor sale în cadrul şi în afara relaŃiei de consiliere;

5.1. Imaginea publică a consilierului psihologic şi educaŃional

Fiind o profesiune ca oricare alta şi mai ales fiind în multe situaŃii o profesiune
liberală, exercitată adesea în mod individual, succesul în exercitarea acesteia este
dependentă de vizibilitate consilierului, de “nişa de piaŃă” pe care o poate atrage. În
acest scop, consilierul trebuie să aibă o riguroasă strategie de marketing, de
promovare publică a ofertelor sale de servicii. Produsul său, însă, nu are o vizibilitate
fizică, nu poate fi promovat prin imagini şi nici nu poate fi expus la târguri şi
expoziŃii. Marketingul activităŃii de consiliere presupune persuasiune prin cuvânt, prin
contagiune, prin exemplaritatea faptelor.
O simplă vizită pe INTERNET, accesând sintagmele “consiliere psihologică”
şi “consiliere educaŃională” ne oferă o imagine extreme de diversificată a
modalităŃilor de realizare a marketingului pentru serviciile de consiliere (din cele
peste 6000 de ferestre de acces, cel puŃin 25% sunt prezentări ale unor firme sau
servicii de consiliere). Accesând aceste ferestre putem observa câteva aspecte
esenŃiale privind imaginea publică a consilierului:
 1. Caracterul riguros obiectiv al informaŃiilor oferite potenŃialilor clienŃi.
Într-un cod etic elaborat de Centrul naŃional de resurse pentru orientare
profesională „Euro-guidance” se spune că “consilierul va informa persoanele
consiliate despre beneficiile şi limitele procesului de consiliere”
2. Prezentarea clară şi pe înŃelesul vizitatorului a aspectelor din viaŃa
omului şi a colectivităŃilor care fac obiectul consilierii, precum şi o
delimitarea cu claritate a consilierii de alte activităŃi apropiate: psihoterapie,
medicină psihiatrică etc. Site-urile vizitate fac, în cea mai mare parte aceste
delimitări. Iată un exemplu:

Consiliere vs. psihoterapie

Consilierea
Dedicata unor probleme punctuale,
bine delimitate.
Solicita raspunsuri exacte si
cuantificabile.
Este un demers obiectiv.
Proces scurt, bine limitat in timp.
Pshihoterapia
Necesita investigatii aprofundate.
Raspunsurile sale nu sunt cuantificabile,
ele apar in timp.
Este un demers mai degraba subiectiv.
Procesul poate dura uneori ani de zile.

La ce ajuta?
Pentru a rezuma, consilierea psihologica a persoanelor in dificultate psihologica este unul
dintre cele mai utile instrumente pentru depasirea unor probleme stresante de viata.
In general, consilierea este efectuata de cineva cu competente in acest sens si are ca scop
principal sprijinirea persoanei in a-si clarifica situatia de viata si in a-si atinge scopurile prin
luarea de decizii informate si cu sens.
Principalul scop al consilierii psihologice este rezolvarea de probleme de natura emotionala
sau interpersonala. Ca urmare, consilierea este cea care pune la dispozitia persoanei o
serie de instrumente pentru a depasi dificultatea.

Cine te consiliaza
Consilierea psihologica poate fi efectuata de o paleta larga de profesii, cu conditia sa existe
o formare prealabila. Pe langa psihologi si psihiatri, exista medici de familie, asistente
medicale, asistenti sociali, educatori si preoti care au asemenea competente, lista
ramanand deschisa.
Trebuie sa fim atenti, totusi, pe mina cui ne lasam. Este indicat, daca doresti sa apelezi la
un consilier, sa pui citeva intrebari elementare: daca are o formare prealabila si daca are o
experienta in probleme similare cu cele pe care le ai tu.

Caracteristici ale consilierii

• Persoanele (clientii) care apeleaza la consiliere nu sunt considerate
"bolnave" mental si nici nu sunt tratate ca pacienti.
• Consilierea este centrata pe prezent si pe viitor.
• Consilierul nu este o figura autoritara, ci este un educator si un partener
al clientului in atingerea unor scopuri comune.
• Consilierul nu este neutru din punct de vedere moral fata de problema
clientului sau. Cu toate ca nu isi va impune propriile valori si credinte clientului, nu
va incerca sa isi ascunda opiniile si parerile contrare.
Beneficiile consilierii
• facilitarea schimbarii comportamentelor; cresterea potentialului de
adaptare;
• deprinderea unor modalitati solide de a face fata stresului;
• promovarea luarii de decizii; imbunatatirea capacitatilor relationale.

Text: Psiholog Mugur Ciumageanu

 Există şi site-uri care nu fac diferenŃierea, ( www.psihoterapieonline.home.ro)
ceea ce induce vizitatorului supoziŃia că respectivul consilier confundă omul sănătos
cu bolnavul psihic. De asemenea, site-ul menŃionat mai sus oferă o fereastră de acces
pentru a vedea avantajele şi dezavantajele consilierii psihologice on-line, dar odată
deschisă acea fereastră descoperim o apologie a consilierii on-line, eventualele
dezavantaje fiind prezentate doar pentru a fi combătute, în scopul întăririi apologiei
iniŃiale. Este un exemplu de lipsă de onestitate în formarea imaginii publice a
consilierului.
3. Prezentarea cu onestitate şi modestie a aspectelor legate de CV-ul
consilierului. Acesta trebuie să evite supralicitarea unor performanŃe ştiinŃifice sau
profesionale, să dea doar acele informaŃii care sunt de interes pentru potenŃialii clienŃi
şi să nu-şi aducă în niciun fel laude, ferindu-se, în acelaşi timp, cu modestie de a cita
laudele altora. În acest sens, unul dintre site-urile vizitate era, din punctual nostru de
vedere, exagerat şi imoral. În el, pe lângă datele fireşti de identificare şi menŃionare a
nivelului şi naturii pregătirii, ori a experienŃei profesionale, consilierul îşi făcea o
apologie a performanŃelor cel puŃin indecentă: număr de cazuri rezolvate, tipologia
acestora, descrierea amănunŃită a unora dintre ele, aprecieri ale clienŃilor (bineînŃeles,
favorabile) precum şi o imagine scanată a diplomei de licenŃă, parcă anume pusă
acolo ca garanŃie (inutilă, credem noi) a profesionalismului său. Trebuie făcută o
diferenŃiere clară între prezentarea consilierului în faŃa clienŃilor şi elaborarea unui
C.V. pentru angajare. Este firesc ca un C.V. pentru angajare să fie făcut în culori cât
mai favorabile, inclusiv autoevaluarea împreună cu evaluările altora sau datele
concrete ale performanŃelor profesionale şi ştiinŃifice fiind utile şi necesare. În
marketingul cabinetului propriu, însă, selecŃia trebuie făcută pornind de la interesul
clientului şi de la aşteptările acestuia, fără stridenŃe informaŃionale sau de limbaj, fără
tentă agresivă, fără ostentaŃie.
4. O problemă de imagine publică deosebit de sensibilă din punct de vedere
moral este cea a poziŃiei urbanistice, a firmei de identificare şi a arhitecturii interne şi
externe a cabinetului. Unele probleme din această categorie sunt prezentate în cursul
“Tehnici de comunicare”, privitor la comunicarea cu ajutorul obiectelor. Ceea ce
vrem să precizăm aici se referă la determinaŃiile morale ale problemei. Problemele de
natura celor de interes pentru consiliere psihologică nu crează imagine favorabilă
clientului. Dimpotrivă, cei mai mulŃi dintre cei ce apelează la consilier preferă
anonimatul, se simt ruşinaŃi pentru problemele lor, ar vrea să nu le ştie nimeni. Prin
urmare, dispunerea cabinetului de consiliere trebuie să respecte această stare de fapt.
Este contraproductiv să alegem o locaŃie a cabinetului în zonele intens circulate, să le
marcăm existenŃa cu firme ostentative, care să atragă atenŃie publică, să vopsim pereŃii
exteriori în culori contrastante cu ambianŃa. Unui asemenea cabinet clienŃii îi vor trece
pragul cu rezerve. Mobilarea internă a cabinetului trebuie să respecte aceleaşi
exigenŃe privind discreŃia, moderaŃia, bunul gust. În cabinet clientul trebuie să
găsească linişte, siguranŃă, încredere, armonie.
În ultimă instanŃă, cabinetul consilierului este parte din imaginea lui publică,
având serioase influenŃe asupra credibilităŃii şi imaginii de moralitate a acestuia.

5.2. Comportamentul public al consilierului psihologic

Facem, aici, apel la câteva sintagme din patrimoniul culturii populare, de
interes pentru moralitatea comportamentului:
 • Spune-mi cu cine te însoŃeşti, ca să-Ńi spun cine eşti
• Cum Ńi-e vorba, aşa Ńi-e portul
• Haina face pe om
• Ce Ńie nu-Ńi place, altuia nu face
• Vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul lui
• Niciodată să nu dai cinstea pe ruşine
• Vorba dulce mult aduce etc.
Toate aceste nestemate ale înŃelepciunii populare s-au născut dintr-o cizelare
îndelungată a reflecŃiei colective asupra comportamentului public. Ele au un caracter
de maximă generalitate, fiind comandamente ale comportamentului pentru orice fiinŃă
umană, dincolo de profesia sau ocupaŃia sa.
Consilierul psihologic nu este, însă, o persoană oarecare. Statutul său public,
asumat împreună cu toate consecinŃele sociale şi morale ce decurg din acesta,
generează cerinŃe morale exprese. Trebuie să existe o deplină concordanŃă între
imaginea publică şi comportamentul public. Tot ceea ce promovăm despre noi ca
imagine trebuie să construim cu meticulozitate în comportament.
În primul rand, discreŃia imaginii profesiei de consilier este incompatibilă cu
un comportament public lax, neglijent, agresiv sau partizan. Este de neconceput, de
exemplu ca un consilier să apară în posturi indecente în reviste, la T.V. sau în filme
pentru adulŃi; să se implice în dispute politice, juridice sau mondene; să dea verdicte
publice despre alŃii; să frecventeze grupuri sociale cu vizibilitate extremă (rock-eri,
grupuri religioase marginale; fan-grupuri etc.); să fie procesomani (abonaŃii sălilor de
judecată pentru tot felul de pricini nesemnificative); să aibă atitudini vizibil misogine
sau feministe; să schimbe des partenerul de viaŃă etc.
Ceea ce trebuie înŃeles, în legătură cu toate comandamentele morale mai sus
amintite, este că chiar dacă majoritatea comportamentelor prohobite prin ele sunt, în
viaŃa cotidiană, în împrejurări normale, comportamente fireşti, rod al varietăŃii
situaŃiilor de viaŃă şi al complexităŃii gusturilor şi înclinaŃiilor omeneşti, repudierea lor
morală pentru comportamentul consilierului este justificată de poziŃia acestuia în
mediul social, precum şi de aşteptările societăŃii faŃă de el.
ClienŃii cabinetului de consiliere nu se aleg după gusturile, înclinaŃiile şi
particularităŃile comportamentale ale consilierului. Pentru ei, firma cabinetului induce
o imagine-standard a celui de dincolo de uşă, pe care, apoi, prin contagiunea dintre
ceea ce este, ce spune şi ce face, îl urmăresc în toate actele sale publice şi private.
Consilierul trebuie să fie, în acelaşi timp, pe gustul unor oameni cu viziuni foarte
diferite asupra vieŃii şi comportamentului dezirabil moral, singura soluŃie pentru a fi
în acord cu o majoritate fiind o cât mai deplină armonie între discreŃie şi afirmare
publică. Prin urmare, el trebuie să se supună deliberat unor exigenŃe care, inevitabil, îi
restrâng libertatea absolută de manifestare. De altfel, unul dintre cei mai mari
psihologi români contemporani, Mielu Zlate, numeşte aceste reguli „constrângeri de
conduită morală” (18, p. 64)
Un statut aparte se impune consilierului şcolar. Aflat permanent în interiorul
unui triunghi format din personalul didactic, elevi şi părinŃi, el trebuie să acopere o
paletă foarte largă de roluri: să compenseze competenŃa educativă a unor cadre
didactice, să fie părinte responsabil pentru elevii ai căror părinŃi nu au
responsabilitatea necesară, dar să fie şi confidentul elevilor, în măsură să gândească
viaŃa şcolară şi extraşcolară din perspectiva lor. Cum poate face toate acestea? Există
două căi complementare:
 • Prima Ńine de artă şi de experienŃă, de pasiunea pentru profesie;
consilierului autentic îi vin soluŃiile de la sine, fiind un maestru al
compromisului, al unificării unor valori concurente.
• A doua Ńine de moralitatea comportamentului. Dilemele etice se
rezolvă uşor pentru consilierul care are o reprezentare clară a ierarhiei
valorilor şi care vede şi argumentează, de fiecare dată corect, interesul
justificat moral.
În orice împrejurare, consilierul trebuie să ştie că în condiŃiile unei
consecvenŃe morale autentice, bazată pe un set de principii, norme şi reguli morale
bine definite şi asumate conştient şi deliberat, el îşi asigură dacă nu una dintre
condiŃiile indispensabile ale succesului profesional, cel puŃin unul dintre cele mai
solide motive de a nu fi niciodată vinovat moral pentru vremelnice şi uneori
inevitabile insuccese.