Sistemul nervos receptioneaza, transmite si integreaza informatiile din mediul extern si intern, pe baza

carora elaboreaza raspunsuri adecvate, motorii si secretorii. Prin functia reflexa, care sta la baza
activitatii sale, sitemul nervos contribuie la realizarea unitatii functionale a organismului si a echilibrului
dinamic dintre organism si mediul inconjurator.

Sistemul nervos, unitar ca structura si functie, este subimpartit in:

sistemul nervos al vietii de relatie (somatic), care asigura echilibrul organismului cu conditiile variabile
ale mediului;

sistemul nervos al vietii vegetative, care regleaza permanent activitatea organelor interne.

Sistemul nervos, din punct de vedere funcţional, este alcătuit din:

- sistemul cerebrospinal şi

- sistemul nervos autonom sau vegetativ.

Primul îşi are numele de la cele două segmente componente: creierul şi măduva spinării, fiind denumit şi
sistemul nervos de relaţie a organismului cu mediul înconjurător.
Prin funcţia sa, el transformă stimulii proveniţi din mediul din jur în diferite tipuri de reflexe (de apărare,
de adaptare, etc.) după natura şi intensitatea stimulilor. La om, el îndeplineşte şi funcţii superioare, ca
stocarea de informaţii, rezultate ale excitaţiilor, memorizarea lor, învăţarea şi educarea, reprezentând şi
substratul individualităţii şi personalităţii umane.Sistemul nervos autonom sau al vieţii
interne, vegetative, coordonează activitatea organelor interne şi funcţiile vegetative ale organismului
(nutriţia, respiraţia, circulaţia, excreţia etc.).

Şi el este format din două componente, care, din punct de vedere funcţional sunt antagonice:
simpaticul(ortosimpaticul) şi parasimpaticulul, primul fiind consumator, iar cel de-al doilea reparator.
Cele două aspecte ale sistemului neurovegetativ, cârmuitorul şi reglatorul metabolismului, simpaticul,
grupul dinamizant şi parasimpaticul, grupul anabolizant sau relaxant, sunt în strânsă corelaţie cu
manifestările vitale ce evoluează între activitate (uzura materiei) şi repaus (regenerarea materiei).

Pe plan funcţional, aceste două sisteme antagoniste lucrează ca “nişte hăţuri cu care vizitiul modifică
viteza animalului, sau ca pedalele unui pian, cu care muzicantul întăreşte sau înăbuşe sunetele acestuia”.

Arcul reflex vegetativ are aceleaşi componente cu cel somatic; diferenţa constă în modul în care este
alcătuită calea eferentă. Aceasta cuprinde 2 neuroni. Primul are corpul neuronal situat în substanţa
cenuşie medulară sau cerebrală, iar axonul său face sinapsă cu cel de-al doilea neuron într-un ganglion
vegetativ. Primul neuron se numeşte preganglionar iar al doilea post ganglionar. Originea fibrelor
preganglionare şi localizarea ganglionilor vegetativi ajută la diferenţierea celor două componente ale
SNV: simpatic şi parasimpatic.

Sistemul nervos simpatic, care este subdiviziunea cea mai mare a sistemului nervos autonom, cuprinde
două trunchiuri de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale; acestea cuprind câte 22-25 de ganglioni, care
sunt uniţi între ei prin ramurile interganglionare. El începe dedesubtul bazei craniului cu ganglionul
cervical superior şi se termină cu ganglionul coccigian, nepereche, la prima vertebră coccigiană. Pe acest
traseu al ramurilor interganglionare se pot diferenţia patru părţi: partea cervicală, partea toracală,
partea abdominală şi partea pelviană sau sacrală. Partea cervicală este formată din 3 ganglioni simpatici,
cea toracală este formată din 10-12 ganglioni, cea abdominală din 4-5 ganglioni lombari, iar partea
pelviană este alcătuită din 4 ganglioni sacraţi. Partea dreaptă şi stângă se unesc la prima vertebră
coccigiană, pe linia mediană, în ganglionul “coccygeum”.

Centrii parasimpaticului nu sunt dispuşi într-o manieră continuă precum cei ai sistemului simpatic şi nu
sunt bilaterali; aceştia, în fapt, sunt localizaţi la nivelul trunchiului cerebral şi coloanei sacrate, şi conţin
celulele primului neuron eferent, preganglionar. Fibrele care ies nu formează nervi independenţi; de
obicei se conectează, în apropierea organului inervat, într-un ganglion parasimpatic sau intramural
situaţi pe măduva spinării. Fibrele parasimpatice se găsesc în nervii oculo-motor, facial, glosofaringian,
vag, şi al doilea şi al treilea nerv sacral.
Raţiunea pentru care cele două grupe ale parasimpaticului sunt separate una de alata, la cele două
extremităţi ale nevraxului, rezidă în acţiunea sa anaboligenă, separată în reflexe orale, respectiv anale, la
cei doi poli ai corpului, care reprezintă de fapt polurile de intrare şi ieşire ale aparatelor economiei
organice (de import şi eliminare a materiei). Aceste reflexe sunt separate în organism şi, până la un
punct, chiar antagoniste, fapt intelifibil prin aceea că materia introdusă trebuie să aibă timpul necesar
spre a fi digerată şi asimilată, înainte de eliminarea deşeului. Tot aşa se explică de ce parasimpaticul
cefalic îşi întinde teritoriul său de acţiune de prin nervul vag până la unghiul splenic al colonului, adică
până la acel nivel de unde începe să se manifeste influenţa parasimpaticului sacrat, adică acela care
asigură eliminarea fecalelor din tubul digetiv. Aceste reflexe anabolice au fost deci polarizate dintr-o
necesitate vitală, care să asigure îndeplinirea funcţiilor de refacere a rezervelor organice.

Eliminarea substanţelor rezultate în urma descompunerilor se numeşte excreţie. Organele la nivelul

cărora se formează urina, rinichii, împreuna cu organele care conduc urina la exterior, căile urinare,
alcătuiesc sistemul excretor.

Anatomia:

Rinichii sunt localizaţi in cavitatea abdominala, de o parte si de alta a coloanei vertebrale. Ei au forma
unor boabe de fasole, 10-12 cm lungime, culoare roşiatica şi suprafaţa neteda şi lucioasă.
Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa, care se înlătură uşor, sub care se găsesc două
zone:zona corticala şi zona medulara. În zona medulara se găsesc 7-14 formaţiuni ,numite piramide
renale, cu vârfurile îndreptate spre interiorul rinichiului. Piramidele renale sunt alcătuite din tuburi
colectoare si vase de sânge.

UNITATEA STRUCTURALĂ SI FUNCŢIONALĂ A RINICHIULUI ESTE NEUFRONUL.

Tuburile colectoare nu fac parte din structura neufronului. Ele strâng urina de la mai mulţi neufroni,
străbat piramidele renale şi se deschid în pelvisul renal.

Artera renlă se ramifică până la nivel de arteriole ce pătrund câte una in capsula neufronului şi formează
glomerul. Arteriola iese din capsulă şi formează capilare în jurul tubului urinifer. Aceste capilare se
continua cu capilarele venoasa , care formează în final vena renală.

Pelvisul renal se continua cu ureterele. Uretrele sunt conducte care ies din partea concava a fiecărui
rinichi si se deschid in vezica urinara. Pereţii ureterelor conţin fibre musculare netede, orientate circular
si longitudinal. Vezica urinara este un organ cavitar în care se depozitează urina, este situata in partea
inferioara a cavităţii abdominale. Peretele muscular are 3 straturi de muşchi şi e căptuşit cu o mucoasa
cutata.

Fiziologia: Lichidul filtrat din capsula formează urina primara, 180 l în 24 ore. Urina primară înaintează
prin tuburile urinifere şi o mare cantitate de apa, substanţe folositoare şi toata glucoza se absorb în
sânge. Ceea ce rămâne în tuburile urinifere şi trece în tuburile colectoare este urina finală 1-1,5 l în 24 h.
urina se formează la nivelul neufronilor.

Compoziţia urinei 90 % apa, uree şi acid uric(format în ficat în urma degradării proteinelor), săruri
minerale(care nu au fost utilizate de organism), medicamente

Urina finala este un lichid limpede, transparent, de culoare galben-deschisă, uşor sărata şi are o reacţie
acidică , la omul sănătos.
Eliminarea urinei din vezica urinara se numeşte micţiune.

Igiena:Igiena sistemului excretor se referă la menţinerea sănătoasa a organelor excretoare şi la

înlăturarea produşilor de excreţie, care sunt dăunători organismului.Reţinerea de substanţe
nefolositoare sau pierderea unor substanţe de care organismul ore nevoie produc tulburări care
influenţează starea de sănătate a organismului.Funcţionarea normala a sistemului excretor poate fi
tulburata de o serie de factori de risc.

Factorii chimici:mercurul, cromul, ciupercile otrăvitoare si medicamentele luate in cantităţi mari .

Factorii fizici: frigul şi căldura

Factorii biologici : microbii

Boli:nefrita, tuberculoza renala, pielouefrita, cistita.

Sistemul ciculator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o unitate funcţională
coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului.

INIMA

Inima este un organ musculos,cavitar, tetracameral, care pompează ritmic în artere sângele pe care îl
primeste prin vene. Deşi la om cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului unui adult, inima
efectuează o activitate uriaşă, zilnic contractându-se de peste 100000 de ori şi pompând peste 7200 de l
de sânge. Secţionând inima, se constată că este construită din două atrii şi două ventricule, separate
complet prin septurile interatrial şi iterventricular. Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin
orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar intr-un anumit sens, spre
venticule:stâng(biscupidă) şi drept (triscupidă).

Structura histologică a inimii

Inima este alcătuită din tei straturi concentrice: endocard, miocard şi epicard.

Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se continuă cu stratul
subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulină, fibre elastice, rare celule conjuctive şi
numeroase terminaţii nervoase senzitive.

Miocardul este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele atriilor,
şi din fibre oblic-spiralate în ventricule.

In peretele inimii. În afara celulelo miocardice, mai există celule specializate în generarea şi conducerea
impulsulilor de contracţie acestea constituie ţesutul excitoconductor nodal.

Epicardul este o membrană epitelio-conjuctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă şi constituie foiţa
viscerală a pericardului. Între foiţele pericardului se găseşte cavitatea pericardică cu olamă subţire de
lichid, care favorizează alunecarea în timpulactivitaţii cardiace.

Vascularizaţia inimii, extrem de bogată este asigurată de cele două artere coronare care se desprind de
la originea aortei şi se împart în ramuri care nu se anastomozează între ele.Obstrucţia unei coronare sau
a ramurilor sale provoacă necroza teritoriului cardiac deservit.

Inervaţia extrinsecă a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice formând
plexul cardiac. Fibrele simpatice provin din ganglionii paravertebrali cervicali şi exercită efecte
stimulatoare asupra miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii
vagi, nerveazăpredominant nodulii sinoatrial şi atrioventricular şi au ca efect diminuarea activitaţii
cordului.

PROPRIETAŢILE MUŞCHIULUI CARDIAC

Miocardul care din punct de vedere structural este un muşchi striat are proprietaţi comune cu muşchii
striaţi, dar şi o serie de proprietăţi caracteristice.

-Ritmicitateaeste proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor contracţiile

generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări metabolice care au loc în
sistemul excitoconductor.

-Conductibilitatea este proprietatea miocardului în specil a ţesutului nodal de a conduce unde de

contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg cordul.

-Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi.

-Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atuci când este stimulat adecvat.
Contracţiile miocardului se numesc sistole iar relaxările diastole.

AFECŢIUNI ALE INIMII

ANEVRISMUL AORTEI TORACICE ŞI ABDOMINALE.

Sunt dilataţii anormale, segmentare, congenitale sau dobândite ca urmare a afectării peretelui arterial
prin arteroscleroză, aortită luetică, infecţie sau traumatism.

Anevrismele aortei toracice – tulburări prin compresiunea organelor vecine. Complicaţii: ruptura şi
emboliile în marea circulaţie .

Anevrismele aortei abdominale – durere în lombe (şale) şi abdomen cu prezenţa unei tumori pulsatile.
Complicaţii: ruptura. Anevrismul disecant al aortei are ca semn dominant durerea foarte intensă cu
iradiere pe întreg traiectul aortei.

Tratament: Medical – constând în scăderea obligatorie a tensiunii arteriale mai ales în anevrismul
disecant. Chirurgical – de urgenţă în anevrismul rupt; se rezecă, de asemenea, anevrismele
simptomatice sau cele asimptomatice care se măresc progresiv.

2. ANGINA PECTORALĂ.

Cea mai frecventă formă de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice dureroase. Rar poate apar şi în
alte condiţii decât cardiopatia ischemică: anemia severă, tulburările rapide de ritm, hipertiroidiile,
stenoza sau insuficienţa aortică etc.

Simptoame: durere retrosternală ce apare la efort, iradiază în braţul stâng, la baza gâtului, cedează la
repaus şi Nitroglicerină. Uneori criza dureroasă apare şi la repaus (angor de repaus). În general, crizele
anginoase sunt produse de : efort , emoţii, digestie, defecări borioase, fumat, medicamente (tiroidă,
efedrină). Stimuli provenind din alte organe (esofag, vezicula biliară, spondiloză vertebrală) se pot
însuma cu cei veniţi de la inimă (angor intricot). Traseul EKG între crize poate arăta modificări de
cardiopatie ischemică sau poate fi normal, în acest caz fiind utilă proba la efort.

Tratament: Eliminarea factorilor declanşanţi : efortul fizic (mersul repede, alergarea după vehicule),
frigul, prânzurile abundente, emoţiile, surmenajul, constipaţia, alcoolul, tutunul, cafeaua. Tratamentul
medical: a) Nitroglicerina cp. 0,5 mg – 1-2 sublingual în criza de angină; b) Tratamentul coronarodilatator
dintre accesele anginoase: nitriţi cu acţiune prelungită (Pentalog, Izoket-izodinid) administrare câte ½ tb.
* 3/zi; are acţiune 4-5 ore; blocanţii β adrenergici: Propanolol 40 mg ½ tb. * 3/zi (numai cu aviz medical
având contraindicaţii absolute); blocanţi de calciu: Nifedipin (Corinfar) 10 mg tb. 3/zi; derivaţi
coronarodilatatori sintetici: Dipiridamol ((Persantin) 0,025 dg. 6/zi, Agozol, 60 mg – 2 cap/zi,
Carbocromen (Intensain, Intercordin) 75 mg dg. 3/zi. Tratamentul chirurgical: este stabilit în urma
coronarografiei şi constă în diverse procedee de revascularizaţie a miocardului. Terapia naturistă
recomandă: climatoterapia în perioadele de acalmie, la Tuşnad, Vatra Dornei etc.

3. ARITMIILE. Sunt dereglări ale ritmului normal al inimii fie sub raportul frecvenţei, fie al regularităţii
frecvenţei cardiace, fie din ambele.

Cauze: cardiopatie ischemică, leziuni valvulare, hipertiroidie, insuficienţă respiratorie, dezechilibre

hidroelectrolitice, intoxicaţie cu digitalice, alcool, tutun.

Clasificare:

1) Aritmii atriale: a) tahicardia sinusală (frecvenţa inimii – 90-120/min.); b) bradicardia sinusală

(frecvenţă sub 60/min.) În ambele este păstrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal; c)
extrasistolele atriale – impulsuri ectopice; d) tahicardia paroxistică atrială (frecvenţa 140-220/min.
regulată); e) fibrilaţia atrială şi flutlerul atrial (tulburări de ritm neregulate).

2) Aritmii ventriculare: a) extrasistolele ventriculare; b) tahicardia paroxistică ventriculare; c) fibrilaţia

ventriculară.

Tratament – vezi recomandările la: extrasistole, tahicardie, fibrilaţie.

4. ARTEROSCLEROZA (arthere = terci, scleros = îngroşare). Este o combinaţie de modificări ale tunicii
interne a arterelor constând în depuneri de grăsimi ce se însoţesc de o reacţie fibroasă , depuneri de
calciu şi progresiv ulcerarea ateromului. Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin
ulcerarea plăcilor eteromatoase este favorizată coagularea = tromboză (astuparea vaselor).

Simptomele sunt diferite după localizare: coronare, a. cerebrale, aorta cu ramurile sale.

Factori de risc: predispoziţia genetică, hiperlipemia, diabetul, hipertensiunea arterială, tutun, obezitate.

Tratament: Dieta: scăderea aportului de grăsimi de origine animală; din grăsimile ingerate (30% din raţia
calorică), două treimi să fie de origine vegetală. Evitarea zaharurilor ce duc, de asemenea, la creşterea
lipidelor sanguine. Medicaţia hipocolesterolemiantă: Heparina s.c. acţiune de scurtă surată, Clofibrat,
Acid nicotinic (Vit. PP), dextrotironina etc.

Terapia naturistă recomandă : infuzie de păducel (50 g flori uscate la 1 litru de apă), 3 căni pe zi: vâsc (15
g frunze proaspete la 1 litru apă), se bea într-o zi; decoct de anghinare.

BLOCUL DE RAMURĂ STÂNGĂ ŞI DREAPTĂ.

Este o tulburare de conducere caracterizată prin întârzierea stimulului inimii la nivelul ramurilor sale din
ventriculi: când conducerea este întârziată în ventriculul drept se produce blocul de ramură drept, iar în
ventriculul stâng – blocul de ramură stâng.

Cauze: cel drept poate fi congenital fără semnificaţie patologică; ambele pot apărea în: cardiopatie
ischemică, hipertensiune arterială, cord pulmonar, intoxicaţii cu digitală, chinină, infecţie reumatică etc.

Diagnosticul este numai electrocardiografic, blocurile de ramură nu au simptoame clinice.

Tratament: nu există un tratament al blocului de ramură; prezenţa lui atrage atenţia asupra cauzelor ce
l-au produs, deci conduita este după caz – coronarodilatatorie, tratament antiinfecţios, înlăturarea
medicaţiei incriminate.

BLOCUL SINOATRIAL ŞI ATRIOVENTRICULAR.

Blocul sinoatrial reprezintă o tulburare de conducere provocată fie de absenţa stimulului sinusal, fie de
blocarea lui la trecerea spre atriu. Blocul atrioventricular reprezintă o tulburare în propagarea unui
stimul sinoatrial către ventricul, astfel neavând loc contracţia inimii la acel moment.

Cauze: cardiopatia ischemică, cardiomiopatii diverse, intoxicaţia digitalică, reflexe vagale pornite din
iritaţia organelor interne.

Simptoame: ritm cardiac rar, regulat sau cu pauze. Sincopele Adams-Stockes (pierderea conştiinţei) sunt
provocate de scăderea frecvenţei cardiace sub 20/min.

Tratament: etiologie şi înlăturare a cauzelor. Tratament simptomatic: se impune la frecvenţa sub

40/min. : Isuprel 10 mg la 3-6 h, atropină 0,5-1 mg. Stimulatorii electrici artificiali endocardici
(pacemaker) reprezintă singura soluţie terapeutică de durată.

CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ DUREROASĂ.

Este forma clinică a cardiopatiei ischemice cronice care se manifestă prin crize dureroase cu
particularităţi specifice. În această categorie sunt cuprinse : a) angorul pectoral (angina de piept); b)
sindromul intermediar; c) infarctul miocardic. Clasificarea actuală nu mai recunoaşte drept entitate
“sindromul intermediar” sau “preinfarctul” ; formele clinice cuprinse în această categorie fiind
cunoscute ca “angor instabil” în care sunt incluse: 1) angorul de “novo”, prima criză de anginoasă
prezentată de un bolnav şi care are evoluţie imprevizibilă; 2) “angorul agravant” – crizele anginoase care
apar la eforturi din ce în ce mai mici, la un bolnav cunoscut coronarian; 3) “angorul de repaus” - crizele
anginoase apar în afara oricărui efort, uneori noaptea.

Tratament: vezi angina pectorală, infarctul miocardic.

8.CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ NEDUREROASĂ.

Suferinţă cardiacă secundară reducerii debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin
cele două artere coronare, primele ramuri ale aortei şi se situează alături de rinichi şi creier printre
organele cele mai irigate din organism. Termenul de cardiopatie ischemică exprimă faptul că debitul
coronarian este destul de redus pentru a produce simptoame sau semne de suferinţă cardiacă. Boala
cea mai frecventă a arterelor coronare este arteroscleroza, rar este incriminat luesul, tumoră ce
comprimă o arteră coronară, stenoză aorică. Termeni similari pentru cardiopatia ischemică cronică
nedureroasă sunt: cardiopatie coronariană, arteroscleroză coronariană, miocardoscleroză, insuficienţă
coronariană. Terapia naturistă recomandă: coada şoricelului, în general se beau 2 căni din ceai pe zi,
tinctură de arnică montană, 10 picături dimineaţa. Factorii naturali, climat protector, sedativ, bogat în
oxigen, viaţă echilibrată.

Simptoame: după cum este denumită, această formă a cardiopatiei ischemice nu produce acuze clinice
dureroase. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: a) asimptomatică clinic, singurul semn fiind
modificările ischemice vizibile pe traseul EKG; b) tulburările de ritm şi de conducere (blocul
atrioventricular, blocurile de ramură drept şi stâng); c) insuficienţa cardiacă cronică; d) insuficienţa
ventriculară stângă (edemul pulmonar); e) sincope; f) moartea subită. Evoluţia şi gravitatea
cardiopatiilor depinde de localizarea stenozelor provocate de procesul arterosclerotic, de numărul
acestora şi dezvoltarea unei circulaţii colaterale.

Tratament: vezi angina pectorală şi arteroscleroză.

Terapia naturistă recomandă: ceaiuri: cardiosedative, antiasmatice, calmant împotriva tulburărilor

cardiace, sedativ, produs de Plafar, din care nu lipsesc plantele talpa gâştii, coada racului, frunze de
roiniţă, rădăcini de valeriană.

CORDUL PULMONAR CRONIC.

Afecţiune caracterizată prin suferinţapărţii drepte a inimii datorită bolilor pulmonare. Acestea duc la
creşterea presiunii în artera pulmonară ce constituie un obstacol în faţa inimii drepte. Se produce astfel,
într-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi insuficienţa cardiacă dreaptă.

Simptoame: cele ale bolii pulmonare: tuse, lipsă de aer, apare apoi cianoza (învineţirea) buzelor şi
extremităţilor, edeme (umflături) ale membrelor inferioare, ficat mărit, dureros.

Tratament: a) tratamentul afecţiunii pulmonare: bronhodilatatoare, combaterea infecţiilor respiratorii,

administrarea de oxigen; b) tratamentul insuficienţei cardiace drepte: dietă fără sare; tonicardiace:
Digoxin 250 mg 1 tb/zi – 5 zile pe săptămână; diuretice; Furantril 40 mg 1 tb de două ori pe săptămână;
sângerare la hematocrit peste 55%.

INFARCTUL MIOCARDIC.

Reprezintă o necroză a miocardului datorită unei opriri a circulaţiei sângelui în arterele coronare
produsă prin: a) tromboză primară dezvoltată pe o placă arteroscleroasă; b) hemoragii ale intimei, cu
ruptură a acestuia şi tromboză secundată; c) hematom prin hemoragie în peretele vascular, urmat de
ocluzia vasului.

Cauze: cea mai frecventă este arteroscleroza coronariană, foarte rar apare în coronarite infecţioase sau
colagenotice, ca şi după embolii, şoc, sau după hemoragii.

Simptoame: durere intensă retrosternală cu iradiere în braţe, care nu cedează la repaus şi nitroglicerină,
însoţită de paloare, transpiraţii reci şi după caz, de simptome specifice complicaţiilor infarctului.
Complicaţiile imediate sunt: edemul pulmonar acut, tulburările de ritm şi de conducere, embolia în
circulaţia sistemică, şoc cardiogen, moarte subită. Complicaţii tardive: anevrism cardiac, insuficienţa
cardiacă, rupturi ale inimii, sindrom postinfarct.
Diagnostic: electrocardiograme şi semne biologice: creşterea transaminazei şi a altor enzime ca CPK,
LDH, leucocitoză, creşterea fibrinogenului, a VHS, a glicemiei.

Tratament: - repaus absolut la pat în secţia de terapie coronariană intensivă circa 6-8 zile; apoi mişcări
active ale gambelor, ridicare la marginea patului, apoi în fotoliu, astfel încât în 3 săptămâni bolnavul să
se poată mobiliza prin încăpere şi la grupul sanitar. Medicaţie: sedarea durerii cu Mialgin în diluţii,
Algocalmin, sedative uşoare. Oxigenoterapia: 4 l/min. Vasodilatatoare coronariene: se foloseşte
Nitroglicerina fiole 10 mg în perfuzie, Carbocromen (Intensain), Persantin, Miofilin. Se mai folosesc per
os Pentalong, Izoket, Nifedipina. Tonicardicele: în complicaţii (insuficienţa cardiacă) cu prudenţă
Cedilanid, fiind preferat Dopamina sau Dobutamina. Antiaritmice: Xilina i. Musc. Sau per os şi alte
antiaritmice după caz Heparina şi apoi Trombostopul (anticoagulante) la cumulul factorilor de risc.

11.INSUFICIENŢA CARDIACĂ.

Insuficienţa cardiacă stângă: reprezintă insuficienţa pompei ventriculului stâng, având drept cauză
cardiopatia ischemică nedureroasă sau dureroasă, inclusiv infarctul de miocard, hipertensiunea
arterială, boli valvulare aortice (insuficienţa sau stenoza aortică).

Simptoame: dispnee la effort apoi şi la repaus, edem pulmonar acut, tahicardie şi alte tulburări de ritm,
dureri precordiale.

Insuficienţa cardiacă dreaptă: reprezintă insuficienţa cordului drept, având drept cauză principală o
boală pulmonară (deci identificându-se cu cordul pulmonar cronic).

Simptome: edeme ale membrelor inferioare, congestia dureroasă a ficatului, cianoză a extremităţilor
(învineţire), scăderea cantităţii de urină (oliguria).

Insuficienţa cardiacă congestivă globală – asociază cauzele şi simptoamele insuficienţei cardiace stângi şi
drepte, fiind insuficienţa întregului cord.

Tratament: condiţii de viaţă – repausul relativ sau absolut cu pensionare. Dietă: hiposodată – sunt
permise 2-3 g sare/zi, mese cantitativ reduse, alcoolul şi fumatul sunt interzise.

Medicaţia: a) Tahicardiacele reprezintă medicaţia de bază: Cedilanid (Lanatosid) fiole i. Venos pentru
urgenţe şi pentru tratament de întreţinere; Digoxin tablete 0,250 mg 1 tb/zi 5 zile pe săptămână cu 2 zile
pauză (sâmbăta şi duminica). Lanatosid tablete 0,250 mg are eficacitate mai redusă prin absorbţia slabă;
b) Diuretice: Furantril (40 mg 1 tb., de două ori pe săptămână) (sau Nefrix 25 mg).; c) Tratament
coronarodilatator: Dipiridamol, Intercordin, Pentalong, Izoket, Nifedipina; d) Tratament anticoagulant: în
insuficienţele cardiace greu reductibile cu risc de tromboză: Heparina şi apoi Trombostop ca tratament
de întreţinere; e) Vasodilatatoare: Hipopresol, Nitroglicerina, Minoxidil, Pentalong, Captopril.

Terapia naturistă recomandă: infuzie de frunze de mesteacăn, urzică, pătlagină, fag; pastă de dovleac
fiert, suc de dovleac fiert, de roşii; ceai diuretic de ceapă şi miere.
MIOCARDITE.

Reprezintă afectări inflamatorii sau degenerative ale muşchiului inimii (miocardul) produse de cauze
diverse, altele decât cardiopatia ischemică.

Cauze: a) idiopatice (necunoscute) generând Cardiomiopatia idiopatică: obstructivă, restrictivă sau

congestivă; b) cauze infecţioase: miocardite virale, rickettsiene, cu protozoare, micotice, bacteriene
(bacil difteric, streptococ, pneumococ); c) toxice: medicamente ca citostatice, antidepresive, sulfamide;
alcoolul (miocardita alcoolică); d) cauze metabolice: carenţe alimentare, deficit de vitamine din grupa B,
dezechilibre electrolitice (hipopotasemie), endocrinopatii (mixedeme, hipertiroidie), obezitatea,
hemocromatoze (excesul de fier); amiloidoza; e) boli de colagen: lupus eritematos diseminat,
sclerodermie, poliartrită nodoasă; f) cauze genetice: boli neuromusculare degenerative; g) miocardite
post-partum (după naştere).

Tratament: înlăturarea cauzei şi tratamentul insuficienţei cardiace.

STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE APARATULUI VIZUAL

Aparatul vizual, cel mai important organ de simţ, informează sistemul nervos central asupra tuturor
modificărilor care au loc în mediul înconjurător.

Funcţionează pe principiul sistemul cibernetic, adică are în exterior globul ocular numit şi "aparat de luat
vederi", apoi căi de transmisie a mesajului şi centri corticali de interpretare a imaginii.

Globul ocular este în general de formă sferică şi are o structură formată din trei membrane:

- Membrana externă, numită sclerotica, de culoare albă sidefie, fibroasă şi rezistentă, inextensibilă la
adult, dar uşor extensibilă în prima copilărie, este numită şi scoica sclerală, deoarece menţine forma
globului ocular şi a fost asemuită cu sistemul osos din alte părţi ale organismului. Este formată din fibre
conjunctive-elastice, împletite în patru straturi, în sistem de reţea de balon, care îi dă rezistenţa şi starea
opacă, netransparentă. Aceste fibre iau naştere prin secretarea de substanţe colagene şi
mucopolizaharizi a unor celule numite fibrocite. Dacă genetic aceste celule nu au mesaj normal de
sintetizare a acestor substanţe, apar fibre cu rezistenţă redusă, care prin presiunea conţinutului globului
ocular se alungesc sau îşi modifică forma, putând să ducă la tulburări de refracţie cum este miopia,
astigmatismul, cheratoconul.

Rolul fiziologic al scleroticei este de a proteja celelalte componente oculare.

Membrana externă, sclerotica, în 1/6 anterioară, la polul anterior îşi modifică structura prin plasarea
fibrelor în sistem paralel, ceea ce face ca această porţiune să devină transparentă. Această zonă este
numită corneea transparentă, prin care pătrunde lumina, excitantul specific al ochiului. Corneea poate fi
asemuită cu geamul unei încăperi.

Corneea are principalul rol optic de a permite pătrunderea radiaţiilor luminoase şi, prin puterea ei de
refracţie de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină.

- Membrana mijlocie este numită uveea şi se împarte în: uveea anterioară şi uveea posterioară. Uveea
anterioară cuprinde la rândul ei două elemente: corpul ciliar şi irisul.

Corpul ciliar este format de muşchii ciliari şi procesele ciliare.

Muşchii ciliari sunt netezi, nesupuşi voinţei şi funcţionează reflex, având legături foarte fine cu lentila
cristaliniană transparentă. Îndeplinesc cea mai importantă funcţie optică oculară şi anume punerea la
punct a imaginii pe care o fixăm de la orice distanţă.

Aceasta este funcţia de acomodaţie vizuală, necesară unei vederi clare în privirea de la orice distanţă
dorim. Muşchii acţionează prin contracţie sau relaxare asupra cristalinului.

Procesele ciliare, bogat vascularizate, secretă umoarea apoasă necesară menţinerii presiunii normale
intraoculare, precum şi nutriţiei formaţiunilor care nu au vase, cum sunt corneea şi cristalinul.

Irisul, membrana diafragmatică situată vertical în faţa cristalinului este colorată diferit de la subiect la
subiect, de la rasă la rasă. Central, irisul are un orificiu numit pupilă.

Pupila îşi poate micşora sau mări diametrul în raport cu lumina din mediul exterior, având în mod reflex
rolul de a doza cantitatea de lumină ce pătrunde în interiorul ochiului până la retină.

Uvcea posterioară, cunoscută şi sub numele de coroidă, este asemuită cu un burete vascular, deoarece
conţine aproape în totalitate numai vase de diferite mărimi, care au rolul de a hrăni retina şi celelalte
componente oculare.

Coroida conţine şi un pigment, care realizează aşa numita cameră obscură a ochiului.

- A treia membrană a ochiului este retina, de tip nervos, formată din 10 straturi în care există 3 tipuri de
neuroni: primul neuron: conul şi bastonaşul; al doilea neuron celula bipolară şi al treilea neuron celula
ganglionară.

La acest nivel se face transformarea radiaţiei luminoase în energie electrică, care transmite mesajul
vizual la scoarţa cerebrală. Conurile şi bastonaşele sunt neuronii cei mai importanţi, care conţin
substanţele fotosensibile şi anume iodopsina şi rodopsina, substanţe care au în compoziţia lor ca
element esenţial vitamina A. Conurile sunt aşezate în centrul fundului de ochi în zona numită macula
optică (pata optică).

Există în general până la aproximativ 8000000 de celule, care se ocupă cu perceperea formei
elementelor fixate (simţul formelor) şi cu distingerea luminii monocromatice, deci a culorilor (simţul
cromatic).
Bastonaşele sunt cu aproximaţie în număr de peste 60000000 elemente şi au proprietatea de a sesiza
intensităţi de lumină din ce în ce mai reduse, adică permit orientarea în lumina redusă, în întuneric
(simţul luminos).

Excitantul specific al acestor celule neuroni este radiaţia electromagnetică, adică lumina compusă albă,
formată din particule foarte fine numite fotoni sau cuante de lumină.

Cuantele de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refringente, cum sunt corneea, umoarea
apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Ajunse la conuri şi bastonaşe, determină un microbombardament,
deoarece au masă şi viteză, rupând molecula de substanţă fotosensibilă (iodopsina şi rodopsina). Are loc
o transformare fotofizicochimică, ce se face prin rezonanţă paramagnetică şi electronii sunt aruncaţi pe
orbite externe, determinând o diferenţă de potenţial. Această diferenţă de potenţial se transmite prin
ceilalţi neuroni (celule bipolare şi ganglionare), prin nervii optici şi căile optice până la scoarţa cerebrală,
unde se formează imaginea prin mecanism psihic.

Această proprietate piezoelectronică a neuronilor retinieni dă posibilitatea transformării luminii în

energie electrică, care duce mesajul vizual la scoarţa cerebrală.

Deci imaginea vizuală, aşa cum înfăţişează tot ce fixăm din mediul extern, este completă şi se formează
intr-o etapă optică (mediile transparente şi refringente), una fiziologică (mecanismele petrecute în
neuronii retinieni) şi o etapă psihică (interpretarea mesajului în scoarţa cerebrală).

Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în polul anterior al globului
ocular şi refringentă cu o putere de 40 de dioptrii, poate să dirijeze razele luminoase sosite la ea.
Umoarea apoasă care este numai transparentă, se află în spatele corneei, în aşa numita cameră
anterioară a ochiului, care din punct de vedere optic nu are decât să conducă razele luminoase.

Al treilea element şi foarte important este lentila cristaliană convexă, transparentă, şi refringentă de 20
de dioptrii.

Această lentilă este legată prin fibre foarte fine (zonula Zinn) de muşchii ciliari. Cristalinul este situat în
spatele irisului şi are posibilitatea prin contracţia reflexă a muşchiului ciliar fie să-şi crească refrigenţa (se
bombează) permiţând vederea de aproape, fie să-şi scadă refringenţa (se turteşte), permiţând vederea
la distanţă.

Această proprietate este acomodaţia vizuală, care ne permite să vedem clar de la orice distanţă privim.

În spatele cristalinului şi deci în restul conţinutului ocular se află corpul vitros (sau umoarea sticloasă)
element transparent, graţie unui edificiu chimic colagenic cu o structură foarte fină, lipsită de orice alt
element structural şi mai ales de vase. Rolul corpului vitros este de a permite razelor să ajungă la
neuronii retinieni.

Anexele globului ocular. Ca să funcţioneze în condiţii bune, globul ocular sau aparatul de luat vederi are
aparate ajutătoare sau anexele.

Orbita este o cavitate de formă piramidală, patruunghiulară, cu vârful îndreptat posterior şi uşor oblic
din afară înăuntru. La vârf se află gaura optică, pe unde pătrunde nervul optic în craniu şi trece în creier
prin căile optice.

Baza acestei piramide se află anterior la nivelul feţei, de o parte şi de alta a liniei mediane a craniului.

Orbita protejează globul ocular împotriva diferitelor agresiuni externe. Pe baza orbitei este aşezat globul
ocular, iar în rest orbita conţine cei 6 muşchi extrinseci care determină mişcările ochiului, vase, nervi şi
ţesut adipos (grăsos).

A doua anexă importantă sunt cele două pleoape formaţiuni cutaneo-musculo-membranoase, care
protejează globul ocular împotriva agresiunilor (praf, fum, corpi străini etc.).

Aparatul lacrimal este anexa necesară lubrefierii corneei şi conjunctivei prin secreţia lacrimilor, care
participă şi la unele schimburi nutritive şi la oxigenarea polului anterior al ochiului. Lacrimile conţin şi o
substanţă numită lizozim, care este un bacteriostatic ce menţine echilibrul bacteriologic la polul anterior
al ochiului.

Conjunctiva este o foiţă foarte fină, roz-transparentă, care tapetează faţa posterioară a pleoapelor apoi
la baza lor se reflectă, formează un fund de sac şi trece pe 1/3 anterioară a globului până la cornee.

Este o membrană bogat vascularizată şi inervată, care protejează globul ocular contra oricărui corp
străin, praf, fum etc. Muşchii extrinseci ai ochiului sunt 4 drepţi (superior, inferior şi externi) şi 2 muşchi
oblici, care toţi participă la mişcările ochilor.

Ochiul astfel organizat, transmite prin nervul optic mesajul de la retină prin căile optice, care se
încrucişează parţial în chiasma optică şi trec în bandeletele optice, corpii geniculaţi extern, apoi în
radiaţiile optice, care se termină în scoarţa cerebrală în scizura calcarină în zonele 17, 18, 19 Brodmann.

BOLILE OCULARE MAI FRECVENTE

Viciile de refracţie oculară. Ochiul are aceleaşi însuşiri ca un veritabil aparat optic, fiind astfel cel mai
răspândit aparat optic. Retina este asemuită cu o placă fotografică sensibilă, căci pe ea se formează
imaginea ca într-un aparat fotografic, datorită existenţei unui sistem dioptric în ochi. Imaginea pe retină
se formează inversată şi micşorată, în comparaţie cu obiectul pe care-l privim. Dioptrii oculari sunt
formaţi din corneea transparentă, umoarea apoasă cristalinul şi corpul vitros. Acest ansamblu de dioptri
are valoarea unei lentile convergente cu distanţa focală de 23 mm, exact cât este lungimea axului
antero-posterior al ochiului. Focarul posterior al acestei lentile la un ochi considerat normal (emetrop) în
stare de repaus, se găseşte pe retină în regiunea maculară. Refracţia oculară este în ansamblu dată de
devierile pe care le produc dioptrii oculari razelor luminoase, care le străbat şi care vin de la obiectele
fixate cu privirea. Starea normală a unui ochi numită emetropie, se realizează printr-o corelare
armonioasă a acestor dioptri (cornee, umoare apoasă, cristalin şi corp vitros), astfel că raza ajunge în
centrul retinei, pe maculă şi imaginea se face normal. Ochii cu defecte optice denumiţi ametropi, sunt
cei în care razele paralele plecate de la o sursă luminoasă (obiect) situată la infinit, nu-şi formează
focarul principal pe retină, ci înaintea sau înapoia ei.
Ametropiile au fost împărţite în: defect de corelaţie şi defect de structură genetică a dioptrilor.

Ametropiile de corelaţie survin la ochii în care diferitele componente ale aparatului dioptric sunt cele
întâlnite în ochiul normal (emetrop), dar între care nu se face o corelaţie armonioasă ca în mod normal.

Defectele (ametropiile) de structură apar prin existenţa unor anomalii de structură ale diferitelor
elemente care formează dioptrul ocular. În anomaliile de corelaţie este vorba de variante biologice ale
dioptrilor, pe când în cele de structură există modificări în conformaţia lor, determinate genetic. În
raport cu felul în care se formează imaginile pe retină, defectele de optică sau ametropiile se împart în:
ametropii stigmice sau focale şi ametropii astigmice. Ametropiile stigmice sunt hipermetropia şi miopia,
iar din cele astigmice sunt astigmatismele.

Condiţiile de mediu, distanţa de la care citim, iluminarea, caracterul literelor etc., pot să determine în
unele cazuri ametropii de valoare mai mică şi îndeosebi miopia.

Mărimea ametropiilor adică excesul sau deficitul de refracţie în raport cu ochiul emetrop, se determină
în dioptrii.

a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) în care focarul se formează nu pe retină, ci în
spatele acesteia. Poate fi consecinţa unei dezvoltări insuficiente a diametrului antero-posterior al
globului ocular (hipermetropia axială) sau unei insuficienţe de curbură a dioptrilor oculari
(hipermetropie de curbură) sau unei modificări, adică scăderii indicelui de refracţie a dioptrilor
(hipermetropie de indice de refracţie, care duce la deficit de refracţie).

Fasciculul de raze paralele care vin de la obiectul fixat şi pătrund în ochiul hipermetrop în stare do
repaus, îşi va forma focarul înapoia retinei, care va percepe o pată difuză circulară. Hipermetropia este
ametropia cea mai frecventă.

În mod constant este întâlnită în copilărie, când ochiul nu este complet dezvoltat. Hipermetropia poate
rămâne multă vreme nedescoperită. Când există, apar semne de oboseală oculară (astenopie de
acomodare) cu dureri de cap (cefalee) după o lectură prelungită, dureri şi congestii oculare după eforturi
oculare, care ne fac să o bănuim. Aceste simptome oculare se datorează faptului că hipermetropul face
eforturi de acomodaţie (de punere la punct a imaginii clare) şi când priveşte la distanţă şi când priveşte
aproape, încercând prin aceasta să corecteze o parte sau întregul defect de refracţie. Hipermetropia are
în majoritatea cazurilor mărimi sub +5 dioptrii, excepţional este +15 dioptrii (în deficitele de conformaţie
de tipul microftalmiei).

Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie în mod obiectiv şi va indica corecţia
necesară cu ochelari cu lentile convergente adică de "plus" necesare în raport cu vârsta şi gradul
ametropiei, pentru fiecare caz în parte.

La persoanele tinere vor fi prescrişi ochelari care se poartă permanent, iar la cei peste 45 de ani două
perechi de ochelari, una pentru distanţă şi altă pereche pentru vederea de aproape, adică de la 35 cm.

Purtarea ochelarilor face să dispară toată fenomenele de oboseală oculară, să dea o imagine clară,
odihnitoare şi un echilibru al întregului organism.
b) Miopia este ametropia, caracterizată printr-un exces de refringenţă a dioptrilor oculari, care deiermă
formarea imaginii obiectelor situate la infinit, într-un focar în faţa retinei. Retina este astfel stimulată de
prelungirea razelor încrucişate intr-un focar înaintea ei şi imaginea apare sub forma unor cercuri de
difuziune, deci o imagine neclară.

În mod frecvent miopia este dată de alungirea axului antero-posterior al globului ocular, şi mai rar de o
creştere a refringenţei dioptrilor oculari.

Miopia poate fi împărţită în mică, ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii şi este o ametropie de corelaţie, care
nu progresează şi o miopie boală, care depinde de structura globului ocular, putând să atingă minus 20,
minus 30 dioptrii, numită şi miopie progresivă. Aceasta din urmă este determinată de o degenerare a
fibrelor elastice şi colagene sclerale, printr-un defect genetic.

Din punctul de vedere al simptomelor, în miopia mică există numai o scădere a vederii pentru distanţă,
iar pentru aproape vederea este bună. În miopiile mari vederea este diminuată atât pentru departe, cit
şi pentru aproape.

Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii necesari în
raport cu gradul miopiei şi purtarea unei perechi de ochelari permanent sau două perechi: una pentru
distanţă şi una pentru aproape, în raport cu vârsta.

De asemenea, se va indica o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine, evitarea eforturilor, precum şi o

igienă a cititului, păstrându-se distanţa de la carte de 35 cm, iar lumina să nu fie orbitoare, ci să vină din
partea stingă şi puţin din spate.

Băncile şi masa de scris vor fi uşor oblice (distanţa negativă) şi corespunzătoare cu talia copiilor.

Notiuni de genetica umana

Pentru elaborarea hărţilor cromozomiale se folosesc următoarele metode:

Metode citogenetice, prin care se corelează prezenţa diverselor gene cu diferite restructurări
cromozomiale (deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii) sau cu aneuploidii;

Hibridarea celulară care se bazează pe eliminarea diferenţiată a cromozomilor umani din celulele hibride
şi corelarea prezenţei genelor cu anumiţi cromozomi neeliminaţi. Prin iradiere se pot produce rupturi ale
cromozomi umani neeliminaţi astfel că genele se pot plasa chiar pe anumite segmente ale unui
cromozom;

Hibridarea moleculară a unui anumit tip de ARN marcat cu izotopi, cu o anumită regiune cromozomială.
Prin microautoradiografie este apoi posibilă identificarea poziţiei genei care determină sinteza ARN-m,
pe bază de complementaritate.
De asemenea, s-a elaborat o metodă rapidă şi foarte eficientă de determinare a sexului genetic, prin
testul cromatinei sexuale, iar dezvoltarea geneticii medicale a permis punerea pe baze ştiinţifice a
consultaţiilor genetice. Deoarece în prezent se admite că circa 12% din populaţie este constituită din
indivizi cu maladii genetice sau parţial genetice, problema profilaxiei maladiilor ereditare, precum şi a
prognozei apariţiei lor are o importanţă deosebită. Ca urmare au apărut şi s-au extins clinicile de boli
ereditare, precum şi centrele de sfaturi genetice, care permit stabilirea unui diagnostic corect al
maladiilor ereditare, detectarea purtătorilor etc.

DETERMINISMUL GENETIC AL UNOR CARACTERE EREDITARE NORMALE

Studiile de genetică umană au arătat modul cum se transmit la descendenţi o seamă de caractere
normale şi patologice. Astfel s-a dovedit că mutaţiile genelor nu determină întotdeauna maladii
ereditare. În multe cazuri ele determină apariţia unor genotipuri şi respectiv fenotipuri variate, fapt care
măreşte variabilitatea în interiorul speciei umane. Existenţa unei mari variabilităţi intraspecifice
contribuie la realizarea unei adaptări mai bune la condiţiile schimbătoare ale mediului. De exemplu,
existenţa unor gene pentru pigmentaţie cu caracter aditiv, măreşte posibilităţiile de adaptare umană la
condiţii variate de insolaţie existente pe glob.

Un capitol bine studiat îl constituie determinismul genetic al grupelor sanguine şi frecvenţa lor în cadrul
speciei umane.Încă din anul 1900, K.Landsteiner a remarcat că prin amestecarea globulelor roşii ale
sângelui de la o persoană, cu serul sanguin de la altă persoană, în unele cazuri se observă fenomenul de
aglutinare, iar în altele nu. Pe baza a numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că oamenii aparţin la 4
grupe de sânge: A, B, AB, şi 0. S-a descoperit că la oameni există două tipuri de anticorpi A şi B în serul
sângelui şi două tipuri de antigene A şi B în globule roşii. Indivizii din grupa de sânge A posedă antigene
A şi anticorpi B, cei din grupa B posedă anticorpi A, cei din grupa AB posedă antigene A şi B dar nu
posedă anticorpi, iar indivizii din grupa 0 nu posedă antigene, dar posedă ambele tipuri de anticorpi A şi
B.

Maladii metabolice ereditare

În anul 1909 Garrod emite ipoteza că patru maladii (albinismul, alcaptonuria, cistinuria şi pentosuria) se
datoresc unor deficienţe enzimatice ereditare. Această ipoteză s-a dovedit corectă, maladiile respective
fiind datorate unor mutaţii genice ce determină sinteza unor enzime inactive sau cu activitate redusă.
Acest tip de maladii au primit numele de enzimopatii.

Mutaţiile genelor la om pot provoca tulburări grave ale metabolismului celular. Până în prezent au fost
identificate peste 2500 de maladii ereditare. Cele mai cunoscute sunt tulburările înnăscute în
metabolismul enzimelor şi proteinelor, deşi au fost identificate tulburări şi în metabolismul glucidelor,
lipidelor şi mineral. Exemple: oligofrenia fenil piruvică (fenilcetonuria), albinismul, cretinismul sporadic
cu guşe, hemoglobinopatiile, intoleranţa la fructoză cu hipoglicemie, diabetul zaharat, hiperlipemia
idiopatică, hemocromatoza, etc.

Îngineria genetică

Este una din cele mai moderne ramuri ale biologiei, a cărei apariţie a fost determinată de aprofundarea
cunoştiinţelor de genetică la nivel molecular, de dezvoltarea cercetărilor privind genele, cromozomii şi în
general materialul genetic al vieţuitoarelor, fapt care a permis elaborarea unor metode complet noi de
izolare şi de sinteză a genelor, de transfer de la o specie la alta, de cultură “in vitro” a celulelor şi de
hibridare celulară.

Ingineria genetică poate fi definită ca un ansamblu de metode şi tehnici prin care este posibilă
manipularea materialului genetic la nivel celular şi molecular.

Astfel, prin cultura “in vitro” de celule vegetale este posibilă obţinerea de organisme haploide şi diploide
pornind de la o singură celulă, transferul de gene în celulele lipsite de peretele celuler (protoplaşti) sau
chiar hibridarea între celule vegetale, între celule animale sau celule vegetale sau animale.

Ingineria genetică la nivel molecular se realizează prin izolarea şi sinteza artificială de gene, realizarea de
ADN recombinat şi transferul de gene de la un organism la altul (de la procariote la eurocariote şi
invers). Astfel, prin acţionarea la nivel celular şi molecular se pot produce artificial genotipuri noi cu
caracteristici determinate anticipat.

Primele cercetări de inginerie genetică s-au realizat încă din anul 1944 când O.T.Avery, C.M.Mac Leod şi
M.Mac Carty au reuşit transferarea genetică la bacterii, adică transferul artificial al unor gene de la un
tip de pneumococi la altul,prin intermediul ADN.

Aceste cercetări au constituit prima experienţă de genetică şi biologie moleculară, ştiinţa care studiază
ereditatea la nivel molecular. Ulterior, experienţe de transformare genetică s-au realizat la alte bacterii,
precum şi la organismele mai evoluate de tip eucariot.
Un alt domeniu al ingineriei genetice în care s-a realizat unele cercetări valoroase îl constituie aşa-
numita chirurgie cromozomială, prin care s-a reuşit transferarea de cromozomi sau segmente
cromozomiale de la o specie la alta. Primele cercetări în această direcţie au fost efectuate de
geneticianul J.G.O’Mara (1940), care a elaborat o metodă de combinare a caracterelor a două specii prin
transferul unuia sau mai multor cromozomi de la o specie la alta.

Izolarea şi sinteza artificială a genelor

Progresele mari realizate în studiul structurii moleculare şi funcţiei genelor au fost posibile izolarea şi
sinteza lor artificială. Să vedem mai întâi cum s-a efectuat izolarea artificială a genelor.

Operaţia izolării genei a fost realizată în anul 1969 la Universitatea Havard din Statele Unite de către
J.Beckwith şi colaboratorii săi. Cercetările, publicate în revista engleză “Nature”, din noiembrie 1969, s-a
efectuat pe bacteria Escherichia coli, care are un singur cromozom de formă circulară pe care se găsesc
circa 3000 de gene. Printre acestea se află trei gene notate cu literele x,y,şi a ce determină sinteza a trei
enzime: β-galactozidaza, galactozid-permeaza şi transacetilaza, care intervin în procesul de metabolizare
a lactozei, zahăr ce se găseşte în lapte. Aceste gene fac parte dintr-o unitate genetică mai mare
denumită operonul lactozei (prescurtat lac), din care mai fac parte şi alte trei gene care intervin în
reglajul genetic al operonului respectiv.

Transferul interspecific al genelor

Până recent, transferul de informaţie genetică, de gene şi cromozomi, s-a realizat pe cale sexuată. Ca
urmare, geneticienii şi amelioratorii de plante şi animale aveau posibilitatea să realizeze organisme
hibride care conţineau informaţie genetică provenită de la doi sau mai mulţi genitori. Prin recombinare
genetică s-au creat numeroase forme noi de plante şi animale utile pentru practică, organisme care
prezentau noi combinaţii de gene.

În ultimii ani, mai ales după descoperirea faptului că genele sunt constituite din ADN, s-a dezvoltat noi
tehnici prin care este posibil “in vitro” ruperea şi realipirea moleculelor de ADN, crearea de molecule
hibride. Aceasta înseamnă că recombinarea genetică se poate realiza la nivelul ADN, fără a mai fi
necesar procesul sexual. De asemenea s-a reuşit transferarea genelor de la o specie la alta, prin
acţionare la nivel molecular

APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de
gaze dintre organism si mediul extern.In plus,prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul mucoasei
olfactive se percepe mirosul, iar laringele,un alt segment al aparatului respirator,datorita corzilor vocale
inferioare,realizeaza fonatia.
Aparatul respirator este alcatuit din :

caile respiratorii organe care au rol in vehicularea aerului ;cavitatea nazala si faringele formeaza caile
respiratorii superioare,iar laringele trahea si bronhiile - caile respiratorii inferioare.

plamanii,organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze(oxigen si dioxid de carbon).

CAILE RESPIRATORII

CAVITATEA NAZALA – primul segment al cailor respiratorii.

Ea este divizata de septul nazal in doua cavitati simetrice numite fose nazale.Fosele nazale se afla partial
in piramida nazala care are rol estetic si de protectie.
FARINGELE,al doilea organ al cailor respiratorii,este un organ cu dubla functie, respiratorie si digestiva.
LARINGELE,este situat in partea anterioara a gatului,sub osul hioid,deasupra traheei,proeminand sub
piele.Are un schelet cartilaginos,format din trei cartilaje neperechi (cartilajul tiroid,cricoid,epiglotic) si
trei perechi (cartilajele aritonoide,corniculate si cuneiforme) unite intre ele prin ligamente sau
articulatii.La interior este captusit de o mucoasa care determina in cavitatea laringelui,patru plici numite
corzi vocale,doua superioare si doua inferioare.
TRAHEEA este un conduct fibro cartilaginos,intins de la marginea anterioara a laringelui pana la
bifurcarea ei in cele doua bronhii principale.Este situata anterior de esofag.Are doua segmente;cervical
si toracal.Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior,unde se afla o membrana
musculabifroelastica care permite dilatarea esofagului si inaintarea bolului alimentar in timpul
deglutitiei.La exterior se afla tesut conjunctiv,iar la interior mucoasa traheala,formata dintr-un epiteliu
pseudostratificat cilindric ciliat,avand si celule care secreta mucus.
BRONHIILE PRINCIPALE.Sunt doua conducte fibrocartilaginoase,rezulta- te din bifurcarea traheei la locul
de bifurcare,in interiorul traheei se afla
pintenele traheeal.Bron-hiile principale ajung la lobul pulmonar prin care patrund in plaman
,ramnificandu-se si formand astfel arborele bronsic.Structura bronhiilor este aceiasi cu a traheei.
PLAMANII
Plamanii reprezinta principalele organe ale aparatului respirator si sunt situati in cavitatea
toracica,deasupra diafragmului.Au forma unor jumatati de con sectionat de la virf spre baza,masa medie
a celor doi plamani este de 1300g.
Plamanii prezinta;baza usor concava asezata pe diafragma si care,prin inter-mediul difragmului,la
dreapta este in raport cu lobul drept al ficatului,iar la stanga cu lobul stang al ficatului,cu fundul
stomacului si cu splina;

varful depaseste prima coasta si ajunge la baza gatului

fata externa (coastele),vine in raport cu coastele si spatiile intercostale si prezinta la plamanul drept
doua fisuri;una oblica si alta orizontala,iar plamanul stang numai fisura oblica;

fata interna mediastinala este plana si prezinta hilul plamanului care este locul de intrare si iesire al
elementelor pediculului pulmonar(adica bronhia principala,artera si venele pulmonare,arterele si venele
bronsice,nervii vegetativi si vase limfatice).

STRUCTURA PLAMANULUI – este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formate dintr-un sistem de
canale aeriene si dintr-o multitudine de saci.
Lobii plamanului drept(superior,mijlociu,inferior)sunt delimitati de doua fisuri,in timp ce lobii
plamanului stang(superior si inferior),sunt delimitati de o fisura.Fiecare lob este alcatuit din
segmente,care reprezinta unitatiile anatomice,functionale si clinice ale plamanului.Fiecare segment este
format din lobul,unitatiile morfofunctionale ale plamanilor care au forma piramidei,cu baza spre
suprafata plamanilor,iar varful suspendat de o bronhie supra- lobulara,indreptat spre hil.In jurul lobului
se afla tesut conjunctiv bogat in fibre elastice,celule conjunctive si celule macrofage.
ARBORELE BRONSIC. Dupa patrunderea bronhiilor principale prin hil in plaman ele se ramifica in bronhii
lobare,care la randul lor se ramifica in bronhii segmentare.Bronhiile segmentare se divid de mai multe
ori si dau nastere la bronhiile supralobulare care patrund prin varful lobului pulmonar in interiorul
lobului,devenind bronhiile intralobilare.Bronhiile intra lobilare se ramifica,lal randul lor dind nastere
bronhiilor terminale,numite astfel deoarece sunt ultimile ramificatii ale arborelui bronsic,cu rol de a
conduce aerul.Bronhiile terminale dau nastere bronhiilor respiratorii (acinoase) care se continua cu
canalele alveolare,ai caror pereti reprezinta dilatatii in forma de saci alveolari,in care se
deschid alveolele.Totalitatea elementelor care continua o bronhiala terminala formeaza acinul
pulmonar.
Epiteliul alveolar,membrana bazala a alveolei,tesuturile conjunctive de sub ea ,membrana bazala a
capilarului si endoteliului capilar formeaza bariera hematoaeriana care este strabatuta de oxigen si
dioxid de carbon.
VASCULARUZATIA PLAMANILOR,plamanul are o dubla vasculariza-tie ; functionale si nutritive.
VASCULARIZATIA FUNCTIONALA – realizeaza schimburile gazoase si este reprezentata de trunchiul
pulmonar si venele pulmonare care alcatuiesc mica circulatie.
Trunchiul pulmonar incepe cu ventriculul drept,se imparte in artera pulmo- nara stanga si dreapta care
patrund in plamani prin hilul pulmonar.Ajunsa in plamin artera urmareste ramificatiile arborelui
bronsic;patrunzand in lobul pulmonar si se capilarizeaza in jurul alveolelor pulmonare.La nivelul acestei
retele capilare dioxidul de carbon este cedat alveolelor si din alveole patrunde oxigenul care este preluat
de venele pulmonare.Aceste vene parasesc plaminul prin hilul pulmonar si duc sangele cu oxigen in
atriul stang,de unde va trece in ventriculul stang care il va impinge prin aorta in tot organismul.
Vascularizatia nutritiva face parte din marea circulatie si este reprezentata de artarele si venele
bronsice.Arterele bronsice provin prin aorta toracala ,iar venele bronsice se deschid in sistemul azyges.
Pleura este o membrana seroasa formata din doua foite dintre care una inveleste plamanii la
exterior,patrunde in fisuri,iar cealalta captuseste peretii cutiei toracice.Cele doua foite se continua una
cu cealalta la nivelul pediculului pulmonar.Intre cele doua foite se afla cavitatea pleurala spatiuvirtual,in
care exista presiune negativa cu rol important in mecanica respiratiei.Intre cele doua foite se gaseste
foarte putin lichid seros,care mentine umeda suprafata lor ,usu- rind alunecarea plaminului in timpul
miscarilor respiratorii. Cavitatea pleurala poate devenii reala cand in cazuri de boala contine aer
(pneumotorax) sange (hemotorax) sau puroi (piotorax).
MEDIASTINUL este o regiune topografica limitata lateral de fetele interne ale celor doi plamani,inferior
si diafragm,anterior de stern iar posterior de coloana vertebrala toracala si de catre extremitatiile
posterioare ale coastelor.In mediastine se gasesc;inima invelita de pericard , vasele mari ; venele cave
superioare si inferioare,cele patru vene pulmonare,artera aorta ,trunchiul pulmo-nar cu ramurile
lui,traheea si cele doua bronhii principale.

RESPIRATIA

RESPIRATIA reprezinta una din functiile esentiale ale organismelor vii in general,functie prin care se
realizeaza raportul de oxigen din aerul ambiant pana la nivelul celular,in paralel cu eliminarea in
atmosfera a dioxidului de carbon,realizat din metabolismul celular.Aceasta functie complexa se
realizeaza cu participarea unor sisteme morfofunctionale in mai multe etape strans corelate,intr-o
stricta succesiune,acestea sunt : ventilatie pulmonara,difuziunea si schimbul de gaze la nivelul
membranei alveolo-capilare,transportul gazelor in sange si respiratie celulara.
VENTILATIA PULMONARA
Este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediu ambiant si alveolele
pulmonare,antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen catre alveole si eliminarea dioxidului de
carbon catre exterior.
MISCARILE VENTILATORII
Circulatia altrenativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice ale volumului cutiei toracice
urmate fidel de miscarea in acelasi sens a plamanului care este solidarizat de aceasta prin intermediul
foitelor pleurale.Variatiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizea-za in cursul a
doua miscari de sens opus,definite ca miscarea inspiratorie si miscarea expiratorie.
In timpul miscarii inspiratorii are loc cresterea volumului cutiei toracice si o crestere a volumului
pulmonar.Cresterea volumului cutiei toracice se realizeaza ca o consecinta a cresterii celor trei diametre
ale sale anteroposterior,longitudi-nal si transversal.
O data cu cresterea volumului cutiei toracice are loc o expansiune a plama-nilor,favorizata de bogatia
fibrelor elastice din structura parenchimului pulmonar si determinata de existenta unei aderente
functionale intre cutia toracica si plaman.
Expansiunea plamanilor si cresterea volumului lor in cursul inspiratiei au drept consecinte o scadere a
presiunii aerului din interiorul plamanului sub presiune atmosferica (aproximativ cu 2-3 mm Hg)
realizandu-se astfel un gradient de presiune datorita caruia aerul atmosferic patrunde in interiorul
plamanilor.Punerea in miscare a aparatului toracopulmonar ca fortele ce iau nastere prin contractia
muschilor respiratorii sa depaseasca o serie de forte opozante de sens contrar,generator de insasi
particularitatile structurale ale aparatului toraco-pulmonar. Dintre fortele opozante o deosebita
semnificatie functionala o prezinta fortele elastice,vascoase,inertiale.
Miscarea expiratorie (expiratia) reprezinta miscarea de sens contrar inspiratiei,in cursul careia are loc
revenirea la volumul initial al cutiei toracice si al plamanului.In conditii de repaus,expiratia este un act
pasiv ce nu necesita contractia musculaturii respiratorii.Revenirea cutiei toracice si a plamanului la
volumul initial este consecinta refractiei tesuturilor elastice ale aparatului toraco-pulmonar care au fost
desprinse in cursul inspiratiei si care elibereaza sub forma de energie cinetica,energia potentiala
acumulata.Ca urmare a scaderii volumului pulmonar in cursul respiratiei,presiunea aerului va creste
peste presiunea atmosferica (cu 2-3 mm Hg),ceea ce are drept consecinta crearea unui gradient de
presiune de-a lungul careia aerul din plamani iese catre exterior.
VOLUMELE SI CAPACIATIILE PULMONARE
In cursul miscarilor ventilatorii,patrund si ies din plamani cantitati de aer a caror marime este in functie
de talia persoanei de varsta,de sex,de postura,etc. si a caror cuantificare poate aduce informatii asupra
integritatii aparatului toraco-pulmonar.Evaluarea volumelor se face prin spirometrie si mai ales prin
spirografie.Spirometria se efectueaza cu ajutorul spirometrelor.Spirometrele sunt de mai multe feluri :
spirometre cu apa si spirometre uscate.
Metoda spirografica utilizeaza spirograful,un aparat care permite inregistra-rea grafica a volumelor
expirate si efectuarea unor succesiuni de miscari inspiratorii si expiratorii.In alcatuirea spirografului
exista o serie de sisteme:

sistemul inscriptor este reprezentat de o pernita care conectata cu clopotul,per-mite inregistrarea

variatiilor de pozitie ale acestuia in functie de variatia volumului de aer introdus.

sistemul de pompe ce dirijeaza aerul in sens unic prin spirograf,permitand efectuarea succesiva a mai
multor miscarii respiratorii,fara ca subiectul sa inspire sau sa expire atmosfera ambianta.

sistemul de absortie a dioxidului de carbon expirat reprezentat de o substanta absorbanta a dioxidului

de carbon.
In consecinta aerul pe care il respira subiectul va avea o compozitie relativ constanta evitandu-se
acumularea dioxidului de carbon in exces.

sistemul de introducere sub clopot al oxigenului cu un debit constant inlocuind astfel oxigenul
consumat.Se poate observa ca drept urmare a ventilatiei volumului de aer curent,penita sistemului
inscriptional va trasa un grafic in linii ascendente (inspir) si descendente (expir).Prin inspirarea unui
volum de aer maximal,la sfarsitul unei inspiratii de repaus va inregistra volumul de rezerva
inspiratorie,iar prin efectuarea unei expiratii maximale la sfarsitul unei expiratii de repaus vom inregistra
volumul de rezerva expiratorie.

Volumul curent (VT) reprezinta volumul de aer care patrunde in plamani,in cursul unei inspiratii si unei
expiratii de repaus,valoarea lui medie la persoanele adulte este de 500 ml.
Volumul inspirator de rezerva (VIR),reprezinta volumul maxim de aer ce poate fi inspirat la sfarsitul unei
inspiratii de repaus.
Valoarea lui medie la adulti este de 3000 ml. ceea ce reprezinta 60% din capacitatea vitala.
Volumul expirator de rezerva (VER) reprezinta volumul maxim de aer care poate fi expirat la sfarsitul
unei expiratii de repaus.Valoarea lui medie la adulti este de 1200ml.,adica aproximativ 25% din
capacitatea vitala.
Volumul rezidual (VR) reprezinta volumul de aer care ramane in plaman la sfarsitul unei expiratii
maximale.Valoarea lui medie la adulti este de 1300ml. ceea ce reprezinta aproximativ 25% din
capacitatea vitala.
Capacitatiile pulmonare reprezinta valoarea sumei a doua ori mai multe volume pulmonare astfel :

capacitatea pulmonara totala (CPT),reprezinta volumul de aer cuprins in plaman la sfarsitul unei
inspiratii maxime,insumand toate volumele pulmonare mentionate.Valoarea ei variaza in functie de talie
sex,varsta,in medie luandu-se in consideratie o valoare de 6000ml.

Capacitatea vitala (CV) reprezinta volumul de aer ce poate fi scos din plaman printr-o expiratie fortata
efectuata dupa o inspiratie maxima.Ea este egala cu suma a trei volume pulmonare (VRI) + (VER) +(VT) si
are in medie o valoare de aproximativ 4700ml.

reprezentand in jur de 75% din CPT;

Capacitatea reziduala functionala (CRF) reprezinta volumul de aer care ramane in plaman la sfarsitul
unei expiratii de repaus.Valoarea ei,se poate obtine prin insumarea VER + VR ,ea reprezentand
aproximativ 50% din CPT;

Capacitatea inspiratorie (CI) reprezinta volumul de aer ce poate fi introdus in plaman printr-o inspiratie
maxima care incepe la sfarsitul unei expiratii de repaus.Valoarea ei este echivalenta cu suma dintre VT si
VER si reprezinta 50% din CPT.

DEBITELE VENTILATORII. Daca masurarea volumelor pulmonare confera o serie de parametrii statici ce
caracterizeaza aparatul toraco-pulmonar,pentru obtinerea unei informatii legate de functia ventilatorie
se utilizeaza masura debitelor ventilatorii.
Debitul ventilator de repaus (V) reprezinta cantitatea de aer ventilat in timp de un minut in conditii de
repaus si poate fi obtinut prin produsul dintre volumul curent si frecventa oscilatiei.
Debitul ventilator maxim (Vmax) reprezinta cantitatea de aer maxima ce poate fi ventilata ca urmare a
cresterii maximale a frecventei si amplitudinii respiratorii,el poate atinge valori de pana la 1501 /min. la
persoanele antrenate.
VENTILATIA ALVEOLARA. La sfarsitul unei respiratii de repaus,in interiorul plamanilor se afla aproximativ
2500 ml. aer din acestia doar in jur de 2350 ml.participa la schimbul de gaze,aflindu-se in interiorul
alveolelor (aer alveolar) restul de aproximativ 150 ml. este condus in caile respiratorii la nivelul carora
nu au loc schimburi de gaze,fapt pentru care acest spatiu a fost numit spatiu mort anatomic.
Din cei 500 ml. ce patrund in plamani in cursul unei inspiratii de repaus,150ml. vor primeni aerul din
spatiul mort anatomic,iar restul de 350 ml.se adauga aerului alveolar.Cu alte cuvinte ventilatia alveolara
(Va) va exprima cantitatea de aer care patrunde in plamani dupa scaderea volumului spatiului mort
anatomic (Vsma) in timp de un minut.

Va = V – Vsma x f

GLAUCOMUL

Definitie - prin glaucom se inteleg o serie de conditii patologice al caror simptom comun este cresterea
tensiunii oculare si care duc la afectarea vederii.

Clasificare

Glaucomul primar - cu unghi inchis sau congestiv –acut -cronic

-cu unghi deschis sau conic simplu

Glaucomul malformativ dau disgenetic

Glaucom secundar

Glaucom absolut

Glaucomul primar

Dupa aspectul clinic si evolutia sa, glaucomul primar se imparte in doua categorii:
Glaucomul simplu sau cu unghi deschis

Glaucomul congestiv sau cu unghi inchis

Glaucomul cu unghi deschis este o boala cronica bilaterala ,cu o evolutie insidioasa, progresiva, care se
manifesta printr-o crestere lenta a tensiunii intraoculare,care determina secundar alteratii anatomice
(atrofia nervului optic cu excavatie) si tulburarii functionale (deficitul vederii centrale). Se caracterizeaza
prin absenta orcarei afectiuni sau anomalii oculare, semne de congestie si unghi camerular deschis.

Se intalneste dupa varsta de 55-60 ani, la ambele sexe. Datorita absentei simptomelor subiective,
glaucomul cronic simplu este forma cea mai periculoasa. Boala este descoperita accidental cu ocazia
unei prescriptii de ochelari.

Simptomele obiective sunt reduse. Ochiul este linistit , pupila este putin mai larga si reactiile pupilare
mai lenese,, tensiunea oculara crescuta moderat intre 25-35 mmHg. La fundul de ochi se constata o
excavatie papilara caracterizata printr-o infundare in forma de caldare a discului papilar. Vasele
retiniene centrale se vad pe profunzimea papilei, apoi dispar si reapar la nivelul marginilor papilare
deplasate nazal.In jurul papilei se observa uneori inele alb-galbui de atrofie a retelei coroidiene.

Modificarile campului vizual apar la inceput sub forma de mici scotoame izolate , iar mai tarziu subb
forma unui scotom arciformm (scotom BJERUM). Intr-o faza mai avansata campul vizual se ingusteaza
inferonaza.

Originea alteratiilor campului vizual este legata de deficientele circulatorii alepapilei nervului optic si ale
retinei. Treptat campul vizual se micsoreaza concentric , in faza primara adaptarea la intuneric este
alterata, vederea centrala se pierde mai tarziu.

Evolutia glaucomului se face lent, spre cecitate bilaterala prin scaderea treptata a vederii.

Glaucomul congestiv (cu unghi inchis)

Aceasta forma de glaucom survine in urma inchiderii unghiului irido-

corneean. Exisa doua tipuri de glaucom congestiv: acut si cronic.

In realitate este vorba de aceeasi forma, care insa evolueaza diferit de la un anumit stadiu. Glaucomul
congestiv afecteaza in special femeile intre 45-60 ani.
Stadii de evolutie :

Stadiul prodromal (perioada de invazie) se manifesta prin tulburari vizuale tranzitorii, ce consta in :

vederea in cercuri colorate (curcubeu) in jurul surselor de lumina.Acest simptom apare din cauza
edemului corneean provocat la cresterea tensiunii oculare ;

intetosari periodice ale vederii ;

dureri oculare si perioculare, mai ales dimineata.

Simptomele acestea dureaza cateva minute si apoi dispar fara urme.La inceput prodroamele sunt rare,
apoi devin din ce in ce mai frecvente.

Modificari oculare obiective ale acestui stadiu sunt putin marcate si constau in :

mitriaza moderata

diminuarea camerei anterioare

opalescenta corneei datorita edemului

Simptome care sunt prezente in timpul prodroamelor cand si tensiunea ocualara este crescuta.

Simptome precoce
alterarea adaptarii la intuneric

aparitia unui scotom care pleaca din pata oarba inconjurand, in sectorul nazal punctul de fixatie (scotom
Bjerrum)

Primele semne de boala (prodroamele) sunt produse deseori de insomnie, de presiune psihica,
oboseala, enervari, alimentatie abundenta, utilizarea locala sau generala de atropina.Acest stadiu poate
dura luni sau ani.

Stadiul de glaucom evoluat se manifesta sub forma de glaucom congestiv, acut si cronic.

Glaucomul congestiv acut se manifesta printr-o criza (atac) de hipertensiune oculara.Atacul este
dezlantuit de aceleasi cauze ca si prodroamele.Bolnavii se plang de dureri accentuate cu caracter de
hemicranie, insotite de greata, varsaturi si scaderea accentuata a vederii.Ele survin de obicei seara in caz
de oboseala, emotii.

Dintre factorii declansatori ai glaucomului congestiv acut se pot enumera : stresul, insomnia,
medicamentele cu continut de atropina, schimbarea de clima, greselile dietetice, consum exagerat de
lichide.

La examenul obiectiv se constata :

cresterea accentuata a tensiunii oculare ;

edemul ploapelor si conjuctivelor ;

opalescenta corneei ;

infectie perikeratica ;
camera anterioara mica ;

pupila mare, ovalara, imobila, verzuie;

tensiune intraoculara peste 50 mmHg ;

Din cauza edemului corneean,examenul oftalmoscopic se face greu.Opalescenta corneei se datoreaza

edemului coreean, care la examenul biomicroscopic apare format din numeroase vezicule pline cu lichid,
situate in epiteliul parenchimului corneean.

La nivelul unghiului camerular se observa ca radicina irisului este in cotact cu fata posteriora a corneei,
inchizand complect comunicarea dintre camera anterioara si canalul Schlemm.Modificarile la nivelul
unghiului camerular se pot vedea prin gonioscopie.

Diagnosticul glaucomului acut se face pe simptomele oculare + primele semne de boala.

Din cauza cefaleei, greturilor si varsaturilor poate fi confundat cu afectiuni acute gastro-
intestinale,greseala ce duce la pierderea totala a vede-rii.

Diagnosticul diferential se face cu :

iridociclita acuta (edem mai redus, tulburarea umorii apoase din camera anterioara, precipitata);

conjunctivita acuta ;

uveita hipertensiva acuta ;

glaucom secundar ;
Fara tratament dupa cateva zile sau saptamani atacul de glaucom se potoleste.Fenomenele obiective
dispar in parte.Acuitatea vizuala se pierde treptat sau brusc.

Edemul corneean si anemia retiniana pot dispare complet.Irisul ramane atrofic cu zone decolorate, iar
pupila mai dilatata.Depigmentatia irisului apare in urma ischemiei cauzata de tensiunea oculara crescuta
mult.

Glaucomul congestiv cronic.

Se ajunge treptat de la faza prodromala la o stare de permanenta congestie oculara insotita de

hipertensiune oculara continua, cu o valoare mai mica decat in atacul de glaucom.

Simptomele subiective ale progroamelor :

incetosarea trecatoare a vederii ;

durere oculara si perioculara usoara ;

vederea unor cercuri colorate in jurul surselor de lumina ;

Simptomele ce apar in :

momente stresante ;

greseli dietetice ;

oboseala
Corneea este usor opalescenta, cu sensibilitate scazuta, irisul atrofic, pupila dilatata ovalara, de culoare
verzuie, camera anterioara este mai mica, unghiul camerular ingustat.

Examenul oftalmoscopic arata o excavatie papilara glaucomatoasa careia ii corespunde scaderea

marcata a vederii.

La examenul perimetric se constata la inceput o crestere a petei oarbe apoi apar scotoame paracentrale,
care pleaca din pata oarba si inconjoara punctul de fixatie.

In faza urmatoare se instaleaza o amputare a campului vizual si mai tarziu se produce o ingustare
concentrica a intregului camp vizual.

Glaucomul malformativ sau disgenetic. Este o hipertensiune secun-dara a unei anomalii de dezvoltare
embrionara a unghiului iridocorneean care impiedica scurgerea amorii apoase din camera
anterioara.Poate fi congenital sau se instaleaza dupa nastere in primii ani de viata.Tensiunea oculara
crescuta duce la dilatarea ochiului aflat in faza de dezvoltare, putand ajunge la dimensiuni mari
(hidoftalmie).

Glaucomul infantil se deosebeste de glaucomul primar al adultului prin conditiile de aparitie si prin
faptul ca hipertensiunea oculara actioneza asupra unor tesuturi inca distensibile,ceea ce determina
aspectul lui clinic.Afectiunea este bilaterala si constituie una din cauzele de orbire la copii.Apare de doua
ori mai des la baietii decat la fete si se manifesta prin :

Opacifiere a corneei pe un ochi marit de volum ;

Sindrom acut cu dureri oculare,fotofobie,blefarospasm sau printr-o evolutie lenta.

Corneea este marita in toate directiile din cauza rupturilor membranei Descemet. Limbul sclero-
corneean este largit, sclera subtiata, camera anterioara foarte profunda si in unghi camerular prin
gonioscopie se poate vedea o membrana translucida care mascheaza trabecului scleral.

Irisul este atrofiat iar in urma distensiei globului ocular si ruperii zonulei Zinn, apare subluxatia
cristalinului care se poate opacifia.

Glaucomul secundar

In glaucomul secundar exista o cauza oculara sau extraoculara care determina cresterea tensiunii
oculare.

Afectiunea care face dificila scurgerea umorii apoase poate declansa glaucomul secundar.

Glaucomul secundar este de obicei unilateral si evolueaza in mod subacut, cu fenomenele subiective
alarmante, alteori evolutia ei poate fi insidioasa, cronica.

Glaucomul absolut. Constituie faza initiala a glaucomului netratat sau insuficient tratat. El se
caracterizeaza prin absenta totala a vederii si o tensiune oculara crescuta si ireductibila. La examenul
obiectiv, in jurul corneei vasele au aspect de “cap de maduza” , datorita jenei circulatorii vasculare,
corneea prezinta un edem epitelial , camera anterioara este mica, pupila dilatata si rigida, cristalinul
opacifiat.

GENETICA

1. Despre ereditate:

Cuvântul erediate se trage din termenul latin hereditas, care înseamnă moştenire. Prin ereditate se
înţelege ceea ce o generaţie transmite pe cale biologică altei generaţii. Ştiinţa cere se ocupă de erediate
poartă numele de genetică (în limba greacă, genesis=naştere).

Intermediarii transmiterii eredităţii sunt celulele germinale sau gameţii (în limba greacă, gametes=soţi),
şi anume spermatozoidul (celula masculină, X) şi ovulul (celula feminină, C).

Cele două celule germinative – spermatozoidul şi ovulul – se unesc şi formează celula-ou din care se
dezvoltă organismul uman.
Sarcina de a asigura transmiterea caracterelor ereditare revine în cea mai mare măsură nucleului. Acest
fapt se realizează în timpul diviziunii celulare, mitoza, şi în timpul diviziunilor de maturare a gameţilor
sexuali, meioză.

2. Despre nucleu:

Cel mai important rol în transmiterea caracterelor ereditare îl au acizii nucleicii, ARN şi ADN, care intră în
alcătuirea nucleolului şi a carioplasmei.

2.1.Nucleolul:

Nucleolul este o formaţiune corpusculară care poate fi observată în nucleu numai în perioada dintre
două diviziuni celulare. El este aşezat central sau periferic, ataşat de membrana nucleară. Nucleolulk
poate fi unic sau multiplu. Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, el este format din ARN,
proteine, enzime şi alte substanţe.

Structura nucleolului a fost precizată prin studii cu ajutorul microscopului electronic.

Nucleolul prezintă următoarele formaţiuni: o reţea de cordoane formată din elemente fibrilare, situată
în porţiunea centrală (partea fibroasă); numeroase granule dispuse în jurul părţii fibroase (partea
granuloasă); o reţea de material cromatinian dispusă în jurul şi în interiorul nucleolului (partea
cromozomală); o matrice amorfă care umple spaţiile dintre reţele.

Funcţiile principale ale nucleolului constau în depoziaterea acidului ribonucleic nuclear şi în biosinteza
unor proteine celulare. În afară de aceste două funcţii esenţiale, nucleolul mai sintetizează şi alte
substanţe cu rol biologic, printre care nicotinadenindinucleotidul (NAD), coferment important în
procesele oxidoreductoare din citoplasmă şi nucleu.

2.2.Carioplasma:

Carioplasma este reprezentată de întregul material nuclear delimitat de membrana nucleară.

Cariolimfa este un mediu lichid format în mare parte din proteine, în care se găseşte cromatina şi
nucleolul.

Cromatina nucleară este o substanţă eterogenă, în a cărei compoziţie chimică intră acizi nucleici şi
proteine. În perioada dintre două diviziuni celulare (interfază), cromatina nucleară conţine, pe de o
parte, un număr mare de fibre cu aspect sinuos, iar pe de altă parte granule. Fibrilele, formate din
molecule de ADN şi din proteine legate de ele (histone), au aspect spiralat. Granulele sunt formate din
filamente de ARN şi din proteine (ribozomi nucleari). Fibrilele reprezintă unităţile structurale în care este
organizată cromatina atât în timpul dintre două diiziuni celulare (interfază), cât şi în timpul diviziunii
celulare (mitoză). Într-adevăr, fibrilele care umplu în întregime masa nucleului în interfază sunt prezente
şi în structura cromozomilor.

Cromozomii reprezintă forma în care se organizează cromatina nucleară în timpul diviziunii celulare. Este
vorba numai de acea parte a cromatinei care are rol determinant în depozitarea şi transmiterea
informaţiei genetice (transmiterea caracterelor ereditare). Cromozomii sunt formaţi din aceleaşi fibrile
de cromatină pe care le întâlnim şi în interfază, dar care prezintă un grad mai mare de picaturare. Prin
urmare, cromozomii sunt şi ei corpi filiformi constituiţi din ADN şi din histone. Ei reprezintă însă forma
sub care se organizează materialul nuclear specializat pentru funcţia de depozitare şi transmitere a
informaţiei genetice. Cromozomii sunt structuri permanente ale celulei, dar ei apar mai clar în timpul
diviziunii celulare, îndeosebi în metafază. Examinaţi la microscopul fotonic e observă că ei au forma unor
bastonaşe, fiind alcătuiţi din două filamente paralele, alipite, omogene ca structură, care se
numesc cromatide. Cele două cromatide care alcătuiesc un cromozom poartă numele de cromatide
surori. Acestea se unesc într-un singur punct al cromozomului, numit centromer sau kinetocor. Poziţia
centromerului în cromozom este valabilă. Când se află în mijlocul acestuia, centromerul împarte
cromozomul în două braţe aproximativ egale, iar când se află aproape de zona mediană sau de
extremitatea cromozomului, el împarte cromozomul în două părţi inegale.

Numărul de cromozomi existenţi în celulă este stabil şi caracteristic speciei. În general, toate celulele
unui organism şi ale organismelor de aceeaşi specie au acelaşi număr de cromozomi. La organismele
sexuate, celulele somatice conţin un număr dublu de cromozomi faţă de celulele sexuate mature (ovulul
şi spermatozoidul). Numărul cromozomilor celulelor sexuale este haploid şi se notează cu N sau n, iar
numărul cromozomilor celulelor somatice este diploid şi se notează cu 2N sau 2n. Celulele diploide au
deci două seturi complementare de cromozomi, unul care provine din ovul şi altul care provine din
spermatozoid. Când numărul seturilor este mai mare de 2, vorbim de poliploidie (3n = triploidie; 4n =
tetraploidie; 5n = pentaploidie etc.).

Un set haploid al numărului somatic diploid se numeşte genom. Numărul, forma şi mărimea
cromozomilor din genomul unui set diploid sunt elemente ce caracterizează ceea ce
numim cariotip. Cariotipul este specific.

La om, numărul cromozomilor din celulele somatice este de 46, iar numărul cromozomilor din celulele
germionale, de 23. Din cei 23 de cromozomi ai celulei germinale, 22 sunt cromozomi
somatici sau autozomi, iar un cromozom care este responsabil de determinarea sexului poartă numele
de cromozom sexual sau gonozom. Cromozomii sexuali au fost notaţi cu X şi Y. În timp ce toate ovulele
au în mod invariabil cromozomul sexual X, o parte din spermatozoizi au cromozomul sexual X, iar altă
parte cromozomul sexual Y. Perechea de cromozomi sexuali este separată. La om, sexul feminin are o
pereche de cromozomi sexuali identici (cromozomii XX), iar sexul masculin , o pereche de cromozomi
sexuali diferiţi (cromozomi XY). Cromozomul X determină deci sexul feminin, iar cromozomul Y, sexul
masculin. Dacă în cariotip există un singur cromozom Y şi mai mulţi cromozomi X, individul prezintă
caractere soatice specific masculine. Dacă în cariotip lipseşte cromozomul Y, individul prezintă caractere
somatice specific feminine.

2.3.Funcţiile nucleului:

2.3.1.Funcţia genetică a nucleului:

Funcţia genetică a nucleului celular constă în capacitatea acestuia de a depozita informaţia genetică şi
de a transmite această informaţie generaţiilor succesive de celule. Informaţiile genetice privind planul
de organizare a structurilor celulei sunt depozitate în moleculele de ADN sub forma unor secvenţe de
nucleotide (elemente structurale de bază ale acizilor nucleici). Ele se transmit de-a lungul generaţiilor de
celule datorită capacităţii moleculelor de ADN de a se dedubla (reduplica) pe cale autocatalitică.
Duplicarea ADN constă în biosinteza unei noi molecule de ADN absolut identică cu prima, moleculele
nou formate prezentând aceeaşi secvenţă a nucleotidelor ca şi moleculele parentale.

2.3.2.Funcţia metabolică a nucleului:

Funcţia metabolică a nucleului constă în capacitatea acestuia de a sintetiza proteinele nucleare şi de a

coordona sinteza proteinelor citoplasmatice. Circa 45% din totalul macromoleculelor proteice produse în
celulă sunt sintetizate la nivelul nucleului. În celulele embrionare, biosinteza proteică are loc îndeosebi
în nucleu, iar în celulele adulte în citoplasmă, la nivelul ribozomilor. Atât biointeza proteinelor la nivelul
nucleului, cât şi cea realizată la nivelul citoplasmei sunt guvernate de ADN, matricea pe care se
sintetizează ARN mesager, al cărui rol în secvenţializarea aminoacizilor în lanţul moleculei proteice este
determinant.

GENETICA UMANA

VARIABILITATEA GENETICĂ ŞI MOŞTENIREA CARACTERELOR LA OM

Spre deosebire de alte entităţi biologice, omul este o fiinţă biosocială: formarea lui s-a produs în urma
unui îndelungat proces de evoluţie biologică, pe de o parte, şi de dezvoltare socială, pe de alta. Părăsind
lumea animală, omul a rămas parte a naturii.
Ca şi la alte fiinţe vii, la om caracterele şi însuşirile sunt determinate de structuri genetice, iar
transmiterea lor de la o generaţie la alta are loc conform legilor eredităţii, descoperite de G. Mendel. De
asemenea, la om ca şi la alte organisme, materialul genetic îl reprezintă ADN-ul localizat în cromozomi.
Numărul de cromozomi din celulele somatice este egal cu 46, pe când celulele sexuale conţin doar 23.
În cromozomii fiecărei celule se conţine informaţia genetică care asigură deosebirea fiecărei fiinţe
umane de bacterii, alge, melc, broaşte, vrăbii, şoareci ş. a. m. d. Tot odată, în ele se mai conţine in-
formaţia cu privire la faptul cum va fi nuanţa pieii individului dat, culoarea şi structura părului, culoarea
şi tăietura ochilor, forma nasului, grupa de sânge şi o mulţime de alte particularităţi morfologice,
fiziologice şi biochimice, care deosebesc un om de altul şi-l fac unic pe fiecare dintre noi.
Să încercăm să exprimăm prin cifre volumul acestei informaţii.

Lungimea tuturor filamentelor moleculelor de ADN din nucleul unei celule umane este egală cu circa
patru metri. Dacă ar fi să întindem într-o linie dreaptă toate moleculele de ADN din totalitatea celulelor
unui om, lungimea lor generală ar acoperi distanţa de la pământ până la soare.
Conform unor calcule aproximative, cromozomii fiecărei celule umane conţin câteva milioane de gene.
De aceea la om posibilităţile variabilităţii combinative a caracterelor şi însuşirilor sunt cu mult mai mari
decât la alte specii biologice.
Numai operându-se cu cele 23 de perechi de cromozomi fiecare părinte poate da teoretic aproximativ
10 miliarde de combinaţii ereditare.
F. Dobjanschii, eminent geneticiian american, a calculat că chiar dacă fiecare cromozom uman ar conţine
doar câte o mie de gene, fiecare genă ar avea doar două varietăţi (alele dominante şi recesive) şi atunci
ar fi posibilă existenţa unui număr de indivizi cu combinaţii ereditare diferite, care ar depăşi cu mult
cantitatea tuturor electronilor din Univers.

După cum vedem, segregarea şi redistribuirea liberă a genelor (recombinarea), care însoţeşte formarea
celulelor sexuale, precum şi caracterul întâmplător al fecundaţiei ovulului, constituie cauza colosalei
varietăţi a oamenilor. În natură nu există doi indivizi cu constituţie genetică identică. Fiecare om are în
sine o garnitură specifică de gene, fapt care şi face ca fiecare din noi să se prezinte ca o etnitate
individuală şi irepetabilă. Chiar şi într-o familie cu mulţi copii părinţii remarcă întotdeauna că ei prezintă
deosebiri - adesea foarte exprimate - în înclinaţii şi gusturi, în trăsături de caracter, în particularităţi de
comportament şi în atitudinea lor faţă de cei din jur - deşi aceşti copii trăiesc în condiţii de viaţă similare
şi sunt trataţi cu aceiaşi afecţiune de către părinţi. Unul este zvăpăiat, altul încet, unul e sociabil, altul
timid, unul e excesiv de pedant în ceea ce priveşte curăţenia, altul e un neângrijit, unul stă ore întregi
pentru a monta un aparat de radio, iar altul nu are nici cel mai mic interes pentru aparatele de radio şi
meştereşte diferite bibelouri artistice, unul s-a înscris la facultatea de fizică, iar altul - la arte şi această
enumerare poate continua la infinit!
În acelaşi timp, chiar şi din observaţii dintre cele mai superficiale şi întâmplătoare, absolut cotidiene,
descoperim la cutare persoană anumite similitudini cu cineva din reprezentanţii generaţiilor genetice
precedente şi în aceste cazuri spunem: «leit taică-său», «copia bunicii». Şi, de remarcat, această
asemănare pe care o surprindem, ţine nu numai de aspectul exterior, ci şi de trăsăturile de caracter
moştenite. Este tot atât de iute din fire şi de ne înduplecat sau moale şi nehotărât, un fantezist şi un
visător sau este închis şi irascibil, ca, să zicem, tatăl sau bunicul.
Dacă unul din părinţi are părul de culoare întunecată, iar altul de culoare deschisă, copiii vor moşteni
părul întunecat. Dacă unul din părinţi are ochi căprui, iar altul albaştri, urmaşii vor avea ochii căprui„
chiar dacă în genotipul lor sunt prezente ambele tipuri de gene - dominant şi recesiv.
Începând cu generaţia a doua, are loc segregarea caracterelor şi din această cauză în fenotipul copiilor
se manifestă nu numai caractere ale părinţilor, dar şi caractere ale strămoşilor. Trei copii vor avea ochii
căprui, aşa cum îi au părinţii lor direcţi, iar unul îi va avea albaştri - ca şi bunicul de exemplu.
În mod analog se moşteneşte şi capacitatea de a manevra mai uşor cu mâna dreaptă sau cu cea stângă.
Faptul merită să-i acordăm acum un interes mai amănunţit.
Ne-am obişnuit să considerăm că este normal când mâna funcţionala este cea dreaptă: oricum dreptacii
constituie majoritatea absolută (după diferite evaluări – de la 89 până la 94% din totalul populaţiei). În
acelaşi timp cunoaştem persoane pentru care funcţională este mâna stângă, aceasta fiind tot atât de
operatorie cum este mâna noastră dreaptă. Vom arăta că problema dreptacilor şi a stângacilor este
strâns împletită cu istoria formării pământului. În emisfera sudică oamenii şi-au făcut apariţia mai târziu,
nimerind aici în condiţii ecologice absolut noi. Doar în emisfera sudică pământul are o rotaţie de oglindă
în raport cu emisfera nordică. Se presupune că prin acest fapt se explică apariţia stângacilor...
Iată câteva date curioase: printre locuitorii fostei Uniuni Sovietice numărul stângacilor constituie
aproximativ trei procente, în Bulgaria - exact trei, în Corsica, Sardinia şi Sicilia-7, în Franţa-8, în
Australiea-26, iar în Africa de Sud-50%.
Interesant, că această însuşire poate fi constatată la copii încă cu totul mici. În acest scop este suficient
să-i dăm copilului o foaie de hârtie şi să-l rugăm să deseneze un cerc. Luaţi aminte în ce direcţie are să se
mişte creionul. Dacă se va mişca în direcţia acelor de ceasornic, copilul va creşte stângaci.
În calitatea noastră de părinţi faptul nu trebuie să ne neliniştească prea mult. Ce-i drept, în viaţă un
asemenea copil va întâmpina o mulţime de mic incomodităţi. Toate aparatele de uz curent, începând de
la foarfece şi terminând cu casele de la troleibuze sunt prevăzute pentru dreptaci. În acelaşi timp situaţia
de stângaci oferă şi unele avantaje destul de importante.
Este vorba de faptul că preferinţa pe care o acordăm mânii drepte sau celei stângi nu reprezintă pur şi
simplu o plăcere a noastră, explicarea fenomenului fiind legată de raporturile dintre emisferele dreaptă
şi stângă ale creierului. La majoritatea oamenilor tonul în activitatea creierului îl dă emisfera stângă. Dar
deoarece căile nervoase care merg spre creier la întrarea în acesta este încrucişată, la astfel de oameni
este mai puternic dezvoltată partea dreaptă a corpului. În schimb, la stângaci emisfera dreaptă şi cea
stângă au aproximativ «drepturi egale». Centrele vorbirii şi, în general, ale gândirii logice, emoţionale,
adică tot ce ţine de sistemul al doilea de semnalizare sunt, de regulă, situate în partea stângă a creie-
rului. Emisfera dreaptă cuprinzând cu precădere gândirea plastică, intuitivă, legată de procesele de
creaţie. De aceea nu este exclus faptul că stângaci la care emisfera dreaptă este într-o măsură mai mică
subordonată celei stângi sunt înzestraţi potenţial cu însuşiri creative mai mari, de exemplu, în artă. Se
cunoaşte că stângaci au fost şi Holben, şi Picasso, şi Michelangelo, şi Leonardo-da Vinci. Dar şi în alte
domenii s-au manifestat numeroşi stângaci vestiţi. Să ne amintim, de exemplu, de Alexandru Macedon,
de Carol cel Mare, de amiralul Nelson. Deci, dacă micuţul dumneavoastră este (sau va fi) stângaci nu
face să vă amărâţi.
Este bine studiată şi predispoziţia ereditară la poliembrionie (sarcină multiplă). La 100 de sarcini se naşte
o pereche de gemeni, adică un procent. fenomenul nu este de aceea întâmplător. Maximumul de naşteri
de gemeni revine la vârsta de 26--30 de ani a mamei. Un record neobişnuit în acest sens a stabilit o
doamnă austriacă, soţia unui oarecare Bernar Şainberg. Ea a născut 69 de copii, deşi a avut numai 27 de
sarcini. Cazuri similare se cunosc şi în Rusia În cartea lui A. Başuţchii «Panorama Sanct-Petersburgului,
editată cu mai bine de o sută de ani în urmă, găsim următoarele date.
În buletinul, trimis la 27 februarie 1782 la Moscova de la mănăstirea Nicolschii, judeţul Şuisc, era
însemnat faptul că ţăranul Fiodor Vasiliev din două căsnicii a avut 87 de copii. Prima soţie în 27 de
naşteri a născut de patru ori câte patru copii, de şapte ori câte trei, de şaisprezece ori câte doi - în total
69 de copii. A doua nevastă i-a dăruit de două ori câte trei copii şi de şase ori câte doi - în total 18 Va-
siliev avea 75 de ani, iar în viaţă îi erau 83 de copii.
În acest caz, deoarece este vorba despre unul şi acelaşi bărbat şi de femei diferite, caracterul «sarcină
multiplă» s-a transmis, probabil, pe linie bărbătească.

METODELE DE STUDIERE A EREDITĂŢII OMULUI

Trebuie arătat că studierea eredităţii umane este legată de anumite dificultăţi. La om nu pot fi aplicate
metodele geneticiii experimentale, utilizate pe larg în zootehnie şi în cultura plantelor. Cele mai
răspândite metode aplicate la studierea eredităţii omului sunt cea genealogică, a gemenilor şi
citogenetică.

Metoda genealogică constă în studierea statistică a genealogiei (a arborelui genealogic) oamenilor într-
un şir de generaţii. Prin această metodă a fost stabilit caracterul transmiterii prin ereditate a multor
particularităţi umane, precum şi natura genetică a multor afecţiuni ca hemofilia, alcaptonuria,
fenilcetonuria, diabetul zaharat, albinismul şi multe altele.

Analiza genealogică permite pronosticarea eventualităţii moştenirii de către copii a diferitelor boli
ereditare şi, respectiv, de a se lua la timp măsurile profilactice corespunzătoare.
În multe cazuri această metodă ajută la confirmarea legăturilor de rudenie dintre diferite generaţii de
oameni.
Drept exemplu poate servi următoarea întâmplare. În anul 1914 în Anglia se repara catedrala Şriuberi.
Lucrările erau conduse de un urmaş al primului duce al ducatului Şriuberi Jon Talbot, îngropat în 1453 în
această catedrală. Acest Jon Talbot a fost o figura istorică. El a luptat împotriva Janei D'Arc şi a murit de
răni.
14 generaţii îl îndepărtau pe acest cavaler al veacului XV de urmaşul său. Puteau oare genele eroului
războiului de o sută de ani să ajungă peste cinci secole, până la contemporanul primului război mondial?
Urmaşul lui Talbot a deschis sarcofagul strămoşului. Şi cu acest prilej s-a constatat o dovadă
incontestabilă a rudeniei lor, dovadă mult mai sigură decât documentele genealogice vizate de notar: la
unul din degetele scheletului două falange erau concrescute în una singură.
Urmaşul ducelui tăiat de franceji le-a arătat martorilor mâna. Pe aceiaşi mână ca şi la schelet, pe acelaşi
deget ca şi la schelet, exact aceleaşi două falange arătau ca una singură. Le-a concrescut gena
dominantă, a cărei expresie fenotipică poartă numele de simfalangie. Iată încă o manifestare a
atotputerniciei genei, a eredităţii!
După acelaşi tip dominant se moşteneşte şi brahidactilia, caracterizată prin scurtarea degetelor de la
mâni. Manifestarea acţiunii genei dominante chiar în prima generaţie este folosită cu rezultate bune în
expertiza judiciară. Astfel, în anul 1921 în Norvegia prin aplicarea metodei genetice s-a repurtat un
adevărat triumf în cadrul unui proces judiciar de stabilire a paternităţii.
Mama a doi copii nu putea prezenta judecăţii alte dovezi decât asigurări bazate pe jurăminte că pârâtul
este fostul ei concubin.
Expertiza genetică a stabilit că ambii copii ca şi pârâtul sunt purtători ai genei de brahidactilie, în timp ce
mama nu avea această genă. Şi judecătorul a satisfăcut cererea mamei.
Hemofilia (incoagulabilitatea sângelui) mai este numită şi boala regilor. Pentru prima oară în descrierile
dinastice fenomenul hemofiliei a fost înregistrat la fiul vestitei regine a Angliei Victoria. Dat fiind faptul
că regii şi ţarii se căsătoresc numai cu regine şi ţariţe, această boală ereditară s-a răspândit în rândul
familiilor domnitoare din Europa. A suferit de hemofilie şi fiul lui Nicolai II (Romanov).
În cazul acestei boli cea mai mică leziune vasculară poate provoca o hemoragie mortală. «Vina» o poartă
gena recesivă, localizată în unul din cromozomii sexuali X. De remarcat că suferă de această boală numai
bărbaţii, deşi femeile sunt purtătorii acestei gene.

În unul din cromozomi X femeia respectivă are o genă «defectuoasă». Cel de-al doilea cromozom X
conţine o genă normală (dominantă), care şi asigură funcţionarea normală şi păzeşte femeia de
îmbolnăvire. Băiatul pe care îl naşte o astfel de femeie are 50 de şanse din 100 că va moşteni gena
defectuoasă. Deoarece la bărbaţi există numai un singur cromozom X, iar (cromozomul ¡ nu conţine o
genă normală, care ar dubla-o pe cea defectuoasă, viciul pus în cromozomul X se manifestă numai la
băieţi, mai exact la jumătate din fiii născuţi de femei cu asemenea cromozomi.
În acelaşi timp, jumătate din numărul total de fetiţe, născute la asemenea femei poartă un cromozom X,
despre existenţa căruia nu află decât când li se naşte un fiu, bolnav de hemofilie.
Cunoscând arborele genealogic al oamenilor la care se întâlneşte această genă, se poate astfel prevedea
manifestarea bolii la generaţiile următoare şi, fireşte, evita combinaţiile lui nefavorabile în homozigot.
După acelaşi tip ca şi hemofilia este moştenit şi daltonismul (miopie coloristică) -boală de care suferea
cunoscutul fizician şi chimist Dalton şi care se manifestă prin incapacitatea de a deosebi anumite culori,
în special cea roşie de cea verde.
Daltonismul se întâlneşte la 4 procente din bărbaţi, fapt care pe mulţi îi împiedică să-şi aleagă profesia
de şofer.
Femei daltonice se întîlnesc de 200 de ori mai puţine decât bărbaţi. Femeia devine daltonică doar în
cazul unei coincidenţe rare: când ambii săi părinţi sunt daltonici. În schimb, dacă unul din părinţi este
sănătos, şi fiica va fi sănătoasă.

Metoda gemenilor constă în studierea dezvoltării caracterelor la gemeni.

Se cunoaşte că există două categorii de gemeni: bivitelini sau pseudogemeni şi univitelini sau gemeni
adevăraţi.
În cazul gemenilor bivitelini sunt fecundate simultan două, trei şi mai multe ovule, nu unul singur ca în
mod obişnuit. Din zigoţi deosebiţi se dezvoltă gemeni, semănând între ei ca nişte fraţi obişnuiţi şi nu ca
nişte gemeni.
Uneori, însă, dintr-un singur ovul fecundat se formează doi sau mai mulţi embrioni. Aceasta se produce
atunci când în stadiile iniţiale de dezvoltare zigotul se divizează în două părţi, din care în continuare se
dezvoltă copii normali. Anume aceşti gemeni se numesc univitelini sau adevăraţi. Ei au întotdeauna
acelaşi sex, deci pot fi sau fete, sau băieţi şi seamănă între ei ca două picături de apă. Se cunosc cazuri
când gemenii univitelini sunt foarte greu de deosebit unul de.celălalt Este un fenomen explicabil, dat
fiind faptul că ei au unul şi acelaşi genotip, spre deosebire de cei bivitelini, la care genotipurile sunt
diferite.
Câţiva ani în urmă colaboratorii Institutului de genetică medicală şi ai Institutului de medicină II din
Moscova au încercat să explice de ce în unele cazuri se nasc gemeni univitelini (monozigotici), iar în
altele - bivitelini sau dizigotici.
Ei au examinat 259 de familii din Moscova şi au ajuns la concluzia că numărul de naşteri a gemenilor
dizigotici este cu atât mai ridicat cu cât mai... înaltă este statura mamei. Această probabilitate creşte şi în
familiile în care mamele au un serviciu legat de munca fizică, precum şi acolo unde relaţiile dintre părinţi
nu sunt tocmai bune. În acelaşi timp probabilitatea naşterii unor gemeni monozigotici creşte odată cu
creşterea vârstei tatălui, în familiile cu un regim alimentar mai calitativ şi în acelea în care mama a folosit
înainte mijloace anticoncepţionale.
Toate aceste fenomene urmează încă a fi explicate. Prezintă un mare interes şi următorul fapt: în familia
Dionn, de origine franceză, care trăia în Canada, s-au născut cinci gemeni univitelini, cinci fetiţe. Ele
uimeau prin asemănare. Pe baza asemănării şi deosebirilor dintre ele, s-a putut stabili până şi modul în
care s-a produs divizarea ovulului fecundat.
După prima diviziune a zigotului şi formarea a doi blastomeri (celule somatice) dintr-o celulă-fiică s-au
format altele două nepoate, de la care au provenit Sesil şi Annet. De la cealaltă celulă-fiică şi-au luat
începutul alte două nepoate, una dintre care s-a transformat în Ivonn, iar cealaltă celulă-nepoată s-a
divizat în două strănepoate, de la care au provenit Emili şi Mari.
Această schemă a fost stabilită pe baza faptului că Sesil şi Annet semănau între ele mai mult decât toate
celelalte.
Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul lui Emili şi Mari.
Ivonn ocupa parcă o poziţie intermediară. Tot odată atât Sesil şi Annet, cât şi Emili şi Mari prezentau
asemănări exterioare perfecte-copii în oglindă una a alteia. Asemănarea în oglindă se manifesta prin
faptul că dacă unul din gemeni are o aluniţă pe obrazul drept, celălalt va avea una identică, situată în
acelaşi punct, dar pe obrazul stâng.
La vârsta de patru ani şi jumătate toate cele cinci fetiţe s-au îmbolnăvit brusc de tonzilită şi la toate li s-
au scos amigdalele. În legătură cu aceasta se cere subliniat faptul că gemenii univitelini suferă în 80- 90%
din cazuri simultan de aceleaşi boli în timp ce la bivitelini acest fenomen lipseşte.
Comparând gemenii univitelini cu cei bivitelini, se pot face concluzii despre rolul eredităţii, pe de o parte,
şi rolul mediului înconjurător, pe de alta, în dezvoltarea unor sau altor caractere, inclusiv şi în
dezvoltarea aptitudinilor intelectuale ale omului. Dar despre aceasta vom vorbi mai încolo.
În cazul dat o importanţă deosebită o au observaţiile asupra gemenilor adevăraţi care trăiesc împreună
sau nu, adică în condiţii diferite.

Metoda citogenetică a început să fie aplicată pe larg abia în ultimul timp. Pe baza acestei metode au fost
obţinute numeroase date referitoare la bolile cromozomice la om. Este suficient să menţionăm că 25%
din concepţii, din cauza unor dereglări cromozomale, se termină cu avorturi spontane. Şi chiar dacă un
anumit număr de astfel de copii supraveţuiesc, ei suferă de diferite defecte.

Prezenţa unor mutaţii cromozomale poate fi determinată la studierea cu ajutorul microscopului a

cariotipului celulelor somatice. În acest scop celulele sunt în prealabil fixate (omorâte brusc) cu ajutorul
unor agenţi chimici speciali, apoi ele se colorează cu ajutorul unor coloranţi speciali, aşa încât
cromozomii să se distingă clar de contextul citoplasmei, după aceea se pregătesc preparate care sunt
examinate sub microscop. Toate devierile de la numărul normal şi structura normală a cromozomului se
înregistrează şi pe această bază se fac concluziile corespunzătoare.
Această metodă şi-a găsit de asemenea o largă aplicare în diagnosticarea timpurie a sexului viitorului
copil, precum şi în serviciile de consultaţii medico-genetice, pe care urmează acum să le examinăm.

GENETICA COMPORTAMENTALA

Genetica comportamentala reprezinta studiul organismelor atat din punct de vedere comportamental,
cat si genetic. Analiza genetica descrie arhitectura genetica a fiecarei specii si este folosita pentru a
studia diferentele individuale in descrierea unei trasaturi, in acest caz comportamentul. Analiza genetica
comportamentala este o metoda de determinare a gradului in care o trasatura comportamentala
particulara poate fi influentata genetic.
Pe masura ce cercetatorii au incercat sa determine masura in care o trasatura comportamentala este
influentata de ereditate si masura in care este influentata de mediu, problema ce este cunoscuta drept
“controversa natura-educatie" a capatat amploare. Unii oameni de stiinta considera ca anumite
comportamente sunt determinate in mare parte de mostenirea genetica de la parinti (teoria naturista).
Altii sustin ca mediul in care copilul este crescut determina gradul sau de inteligenta (teoria
educationala).
Conceptul cunoscut sub denumirea de model de reactie are o pozitie moderata intre aceste doua
extreme ale controversei '‘natura- educatie''. Potrivit acestui concept, fiecare genotip unic--
componenta genetica a individului-- se poate dezvolta in diferite fenotipuri -- caracterele care sunt de
fapt determinate. Expresia fenotipica a unui genotip depinde de mediul in care genotipul se dezvolta. In
aceeasi ordine de idei, fiecare mediu poate nutri mai multe fenotipuri diferite, depinzand de
genotipurile care intra in contact cu acesta. Astfel, interactia dintre mostenirea genetica si mediu este
foarte mult implicata in dezvoltarea oricarui individ, apartinand regnului animal sau vegetal.
Cercetarile ce au fost facute au avut ca rezultat faptul ca Ia sfarsitul secolului al XIX- lea cercetatorul
englez Francis Galton a introdus metoda compararii trasaturilor ambilor frati atat pe perechi de gemeni
monovitelini, cat si bivitelini, fiind crescuti in acelasi mediu, dar si in medii diferite. Caractere precum
inaltimea, greutatea, si inteligenta au fost examinate in studii efectuate pe gemeni, pentru a determina
daca factorii de mediu sau cei genetici au o mai mare influenta.
In anii '30,'40, si '50 cercetatorul american a folosit metoda gemenilor pentru a studia schizofrenia, o
dereglare psihica. Aceste studii pe gemeni, cat si sprijinul cercetarilor lui Leonard Hesten si ale lui David
Rosenthal in anii 1960, au indicat faptul ca schizofrenia este o dereglare comportamentala care este in
mare parte mostenita. Unul sau ambii parinti biologici ai unora dintre copii erau cunoscuti de
cercetatori, dar nu si de parintii adoptivi, ca find schizofrenici, si parintii biologici ai celorlalti copii erau
considerati normali. Mai multi copii avand parinti biologici schizofrenici au devenit schizofrenici.

Cercetarile pe animale sunt facute pentru a determina daca diferite comportamente, cum ar fi invatarea
si ascultarea comenzilor, pot fi induse genetic.
Fara indoiala, cea mai productiva sursa de cunostinte privind relatia dintre ereditate, mediu si
comportament este cercetarea efectuata pe malforrnatii congenitale, cum ar- fi anomaliile metobolice si
cromozomiale.
In cazul anomaliei metabolice numite Fenilketonuria, indivizii afectati mostenesc o mutatie genetica
care cauzeaza o deficienta a enzimei hepatice fenilalanino-hidroxilaza, necesara in metabolismul
fenilalaninei, care se gaseste in mod obisnuit in Iapte. Pacientii suferind de fenilketonurie si avand o
dieta normala, acumuleaza fenilalanina in sange si in lichidul spinal, o conditie ce duce la retardare
mentala. Cu un control riguros al mediului, incluzand o dieta severa ce exclude produsele lactate in
copilarie, inteligenta se dezvolta normal.
Anomalia cromozomiala cunoscuta sub denumirea de Sindromul Down este o conditie care duce, de
asemenea, la retardare mentala. Aceasta dereglare apare cand un cromozom in plus se alatura unei
perechi normale de cromozomi.

IQ

Mare interes si controversa in ceea ce priveste relatia dintre coefcientul de inteligenta si ereditate a
aparut in anii ‘60, ‘70. In ciuda unor puncte de vedere extreme, majoritatea cercetatorilor sunt de acord
ca relatia dintreeditate, mediu si inteligenta nu este aimpla. Este putin probabil ca o puternica relatie
generala cauzala sa existe intre acesti trei factori.
In anul 1980 a izbucnit un adevarat scandal cand s-a descoperit ca psihologul englez Cyril Burt falsificase
datele culese din studiile efectuate pe gemeni, folosindu-le pentru a-si sustine teoria potrivit careia
coeficientul de inteligenta (inteligenta, in general) este 80% determinata de ereditate.
Dezbaterile aprinse pe tema ''cat de mult coeficientul de inteligenta este determinat de ereditate si cat
de mult de catre mediu" parte a vesnicei controverse "natura-educatie” i-au stimulat pe cercetatori sa
dezvolte metode din ce in ce mai riguroase de analiza genetica comportamentala.

Aparatul respirator este alcatuit din totalitatea organelor care asigura mecanismul respiratiei: al
ventilatiei pulmonare, ca si al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare -
hematoza. Acestea sunt: caile respiratorii superioare (cavitatile nazale si faringele), cele inferioare
(laringele, trahee si bronhii) si plamanii, ca organe principale ale actului respirator.

Nasul si cavitatea nazala formeaza primul segment al acestui aparat. Nasul, formatiunea mediofaciala cu
caracteristici specifice fiecarui individ si cu dublu rol functional (respirator si olfactiv) imbraca forma unei
piramide cu fata in jos. Este alcatuit dintr-un schelet osteocartilaginos, compus din oasele nazale,
cartilajele laterale, cartilajele aripii nasului (alare mari si mici), ca si alte accesorii, mai mici. La exterior
este acoperit de un strat de muschi superficiali - pielosi - si tegument, iar la interior, captusit de mucoasa
nazala, cu exceptia vestibulului captusit de tegument. Nasul prezinta o cavitate nazala care este
impartita de un perete median (sept nazal) in doua cavitati, numite fose nazale. Septul nazal este format
din lama perpendiculara a etmoidului si osul vomer (apex nasi), unde se termina cu septul fibros, mobil.

Fosele nazale comunica cu exteriorul prin doua orificii, numite narine, iar cu faringle, prin doua orificii
largi,meaturi nazofaringiene, choane pe schelet. Fiecare fosa nazala prezinta anterior, in dreptul aripii
nazale, un vestibul nazal, prevazut cu un prag denumit limen nasi, peri (vibrise) si glande, si fosa nazala
propriu-zisa, ce purifica si umecteaza aerul inspirat. Fosa nazala are patru pereti, dintre care cel lateral
este mai complicat si prezinta teri lame osoase: cornetele (concile) nazale, superior si mijlociu, prelungiri
ale osului etmoid, si cel inferior atasat maxilarului ca os independent.

Dedesubtul lor se formeaza niste spatii numite meaturi nazale in care se deschid sinusurile paranazale,
cavitati accesorii ale foselor nazale. Acestea sunt sinusurile frontale, etmoidale, ale maxilarului si ale
sfenoidului. Cavitatile nazale sunt captusite de o mucoasa foarte bogat vascularizata si impartita
functional in doua regiuni: una in treimea superioara, mucoasa olfactiva, si una in partea
inferioara, mucoasa respiratorie.

Faringele reprezinta locul de incrucisare a caii respiratorii cu cea digestiva, la care va fi deschis.
Laringele, alcatuit dintr-un schelet cartilaginos, indeplineste functional rolul de a proteja calea
respiratorie, ca si rolul unui organ al fonatiei. Este format din unirea a trei cartilaje neperechi: tiroid,
cricoid si epiglota, si trei cartilaje perechi: aritenoide, corniculate si cuneiforme, articulate intre ele si
prezentand ca mijloace de unire, ligamente si membrane. Laringele poseda doua categorii de
muschi: extrinseci si intrinseci, care dupa actiunea lor sunt: dilatatori ai glotei, sau constrictori ai glotei si
tensori ai corzilor vocale. Laringele este un organ cavitar, captusit de o mucoasa si prezinta in interior
doua perechi de plici dispuse anteroposterior. Plicile superioare se numesc ventriculare sau falsele
coarde vocale, iar cle inferioare, plicile vocale - coardele vocale propriu-zise. Cavitatea laringiana se
subimparte, in raport cu plicile, in trei etaje: spatiul dintre plicile vocale formeaza glota sau etajul
mijlociu; deasupra se afla etajul supraglotic sau vestibulul laringian, iar dedesubt, etjul infraglotic, care
comunica direct cu traheea. La formarea vocii ia parte contractia ritmica a muschiului vocal care produce
vibratiile coloanei de aer. Calitatile sunetului: intensitatea, inaltimea, timbrul, sunt in raport de
amplitudinea si numarul vibratiilor ca si de integritatea aparatului de rezonanta, format de cavitatile din
jur: vestibul laringian, faringele, cavitatea bucala, cavitatea nazala, ca si sinusurile paranazale.

Traheea este un tub fibrocartilaginos care continua in jos laringele si se intinde pana la nivelul vertebrei
a IV-a, a V-a toracala, cu o lungime de 11-13 cm si cu un diametru de circa 2 cm. Ca structura traheea
este alcatuita dintr-o tunica fibromusculocartilaginoasa, in grosimea careia se gasesc 6-20 semiinele
cartilaginoase, legate intre ele prin ligamente inelare. Posterior, unind cele doua capete ale potcoavei
cartilaginoase, se afla membrana traheeala, in grosimea careia se afla muschiul traheal. Contractia
acestuiamicsoreaza calibrul traheei. Tunica interna este formata din mucoasa ciliata, cu numeroase
glande, specifice mucoaselor respiratorii.

Plamanii reprezinta organele principale ale actului respirator. Ei ocupa aproape in intregime cavitatea
toracica, fiind fiecare situati in cate o cavitate pleurala - dreapta si stanga, separate pe linia mediana de
catre mediastinul toracic.

Unui plaman i se descriu anumite aspecte morfologice: o baza in raport cu diafragma abdominala, un
varf, fete si margini.

Baza plamanului sau fata diafragmatica, usor boltita acoperita de pleura bazala, vine in contact cu fata
superioara a difragmei. Fata costala, convexa, acoperita de pleura laterala, se afla in raport cu coastele si
spatiile intercostale. Fata mediala, acoperita de pleura omonima, adaposteste in mijlocul ei hilul
pulmonar si are raporturi cu organele mediastinului pentru care prezinta santuri sau impresiuni. Fata
mediala a pulmonului stang prezinta in treimea inferioara o scobitura importanta pentru cord,
impresiunea cardiaca. Marginea anterioara, mai accntuata, prezinta la pulmonul stang in treimea
inferioara o scobitura, numita incizura cardiaca. Marginea posterioara este mai putin accentuata, iar
marginea inferioara in raport cu santul sau sinusul costodiafragmatic.

Pe fetele costalepulmonare se observa niste fisuri adanci, numite fisuri pulmonare. Plamanul drept
prezinta o fisura oblica si una orizontala, care ii imparte in trei lobi; superior, mijlociu si inferior, iar la
stangul, numai fisura oblica, aceasta impartindu-l in cei doi lobi, superior si inferior. La randul lor, fiecare
lob pulmonar este divizat in unitati anatomice si functionale mai mici, numite segmente. Plamanul drept
prezinta zece segmenta: lobul superior (3), lobul mijlociu (2), iar lobul inferior (5). Plamanul stang este
format de asemenea din zece segmente (uneori doar noua): lobul superior (5), iar lobul inferior cu
aceeasi dispozitie segmentara ca si lobul inferior drept.
Cavitatea pleurala este captusita pe fata sa interna de seroasa, numita pleura. Aceasta acopera in
intregime peretele cavitatii, formand pleura parietala. Ajunsa la hilul pulmonar, se rasfrange pe hil,
invelind in intregime fetele pulmonului, ca si fetele lui intrafisurale si formeaza pleura viscerala. Pleura
parietala, dupa regiunea de perete pe care il acopera, ia denumirea de pleura sternocostala, pleura
diafragmatica, pleura mediastinala si in regiunea superioara unde inchide capacitatea toracica formeaza
domul pleural. La baza cavitatii pleurale, acolo unde pleura trece in unghi dupa un perete lateral pe
difragma se formeaza asa numitele sinusuri: costodiafragmatic - lateral si costomediastinal - medial.
Cavitatea pleurala este de fapt o cavitate virtuala, in care se afla o lama fina de lichid pleural care ajuta
la alunecarea pleurelor intre ele si un vid, care ajuta pulmonul sa urmeze peretele toracic.

In cazuri patologice in aceasta cavitate poate patrunde aer, puroi, sange, sau sa se formeaza o serozitate
abundenta, realizand pleurezia obisnuita, devenind atunci o cavitate reala.

Reproducerea

Este una din funcţiile esenţiale ale organismului animal şi vegetal .Constă în capacitatea părinţilor de a
da naştere la urmaşi asemănători cu ei ,datorită eredităţii ,când ajung la maturitate .
Reproducerea sexuală presupune : participarea a două organisme de sex opus : posibilitatea gonadelor
de a forma gameţi masculini (spermatozoizi ) şi feminini (ovule); fecundarea încheiată cu formarea
celulei ou ; segmentarea celulei ou şi formarea embrionului uni sexual şi ulterior, a fătului.
Pentru a înţelege mecanismul transmiterii sexelor la om trebuie să cunoaştem ; numărul de cromozomi
din celulele somatice (2n= 46 ); gameţi formaţi prin diviziune meiotică vor avea jumătate din acest
număr de cromozomi ,deci n = 23; tipul de cromozomi din gameţi(autozomi sau cromozomii somatici şi
heterozomii , sau cromozomi ai sexului )
Spermatozoizii sunt heterogamici (diferă de cromozomul sexual ): uni au configuraţia n = 22 autozomi +
X iar alţii , n = 22 autozomi + Y ; ovarul este în totdeauna homogametic , n = 22 autozomi + X

fig. Determinismul genetic al sexelor la om

Aparatul reproducător masculin

Este constituit din :

testicule, căi spermatice care conduc lichidul spermal , ce conţine spermatozoizi , de la locul de
producere spre cel de eliminare ; glandele-anexe , reprezentată prin prostată şi vezicule seminale ;
organul genital extern , penisul .

Date anatomo - funcfionale

Testiculul. Conadă masculină –pereche , testiculul se dezvoltă la început în regiunea lombară a cavităţii
abdominale în scrot cu 1-2 luni înainte de naştere
forma ovală
greutate de 10 –40 g
acopetit cu o membrană inextensibilă alcătuită din fibre de colagen , numită albuginee .
Căile spermatice în funcţie de teritoriul pe care străbătut se divid în :
Introtesticule ( seminiferi drepti , deferent , ejaculator , uretra ).

Glande anexe sunt prezente de prostata ( cea mai importanta glanda anexa, si de vezicule semale
(glande acesorii) . Prostata este o glanda anexa exocrina nepereche , situata sub vezica urinara.
Organul genital extern este reprezentat de penis . El indeplineste doua funcţii : genitală , de acuplare si
ejaculare , şi de eliminare a urinei prin uretră peniană ce il străbate.

Functile testiculului
Testiculul indeplineste doua funcţii , si anume : spermatogeneză şi secretie de hormoni androgeni.
Spermatogeneza consta in multiplicarea spermatogonilor şi trnsformarea lor succesiva în spermocite şi
somatide , care fara diviziune , se transformă în spermatozoizi – gameţi masculuni mobili.

APARATUL REPRODUCATOR FEMININ

Aparatul reproducator feminin constituit din ovar sau gonadafeminina şi din alte organe genitale interne
(trompa uterina uterul si vaginul ) .Precum şi din organe genitale externe (vulva ) cele doua glande
mamale sunt glande importante pentru aparatul reproducator feminin , prin funcţia indeplinita --
lactaţia .

Date anatomo funcţionale

Ovarul. Glanda feminina este un organ pereche situat , de o parte si de alta a uterului . are forma ovoid-
tutită marimea si aspectul unei piersici, la persoanele adulte, greutatea de 4-8 g , fiind legata prin doua
ligamente de organele din jur ( uterul şi trompele uterine ) şi de peretele posterior al bazinului.
Parenchinul ovarian este format din doua zone: una centrala, care se afla in zona lilului, numită zonă
medulară şi periferica sau zona cortică. Zona medulară conţine stromă conjunctivă, formată din: ţesut
conjunctiv lax , bogat în caplilare sanguine ; Vase limfatice si fibre nervoase vegetative ( parasimpatice si
simpatice , desprinse din plexul ovarian )zona corticală contine stromă conjunctivă şi folicule ovariene in
diferite stadii de dezvoltare ( primordial , primar , secundar , cavitar şi matur) ,corpul galben si corpul
albicios .
La exterior ovarul prezintă o membrană conjunctivă – albugineea - acoperită cu un epiteliu germinativ
care generează foliculi ovarieni .
Foliculii primordiali sunt formaşiuni mici sferice .Fiecare are în centru ovociclul de ordinul –I iar în jurul ,
un rînd de celule foliculare înalte .
Foliculiisecundari se formează dupa pubertate , prin transformarea foliculilor primari .

Aparatul digestiv
-fiziologie-

Gastronomia a fost considerata o arta inca din cele mai vechi timpuri , insa alimentele, inainte de a
constitui o arta sunt combustibilul nostru.
Alimentele contin substanta cu structura chimica complexa care pentru a ajunge la forma de molecule
simple sufera transformari mecanice, fizice si chimice. Acestea , prin “prelucrare” produc energia
necesara fiecarei celule. In acest scop s-a dezvoltat aparatul digestiv. Exista patru tipuri de digestie: la
nivel bucal, gastric, al intestinului subtire si al celui gros.
La nivel bucal, exista o activitate motorie si una secretorie. Activitatea motorie consta in masticatie si
timpul bucal al deglutiei.
Masticatia este un act reflex voluntar sau involuntar. Organele masticatiei sunt oasele maxilare,
mandibulare si dintii(pasive), muschii masticatori ai limbii si ai obrajilor(active).
Reflexul masticator este coordonat de centri nervosi ai trunchiului cerebral care determina miscarile de
ridicare si coborare a mandibulei. La deschiderea gurii sunt acctivati muschii maseter, pterigoid medial si
temporal. La inchiderea gurii, contactul cu receptorii bucali duce la activarea muschilor digastric si
pterigoid lateral. Alt rol important il au limba si muschii obrajilor.
Rolul pe care il are masticatia consta in faptul ca alimentele sunt faramate, amestecate cu saliva,
actiunea amilazei salivare asupra amidonului si a lipazei linguale asupra lipidelor, asigura contactul cu
receptorii gustativi, etc.
Saliva este secretata de glandele salivare: parotide, sublinguale si submandibulare. Zilnic se secreta 800-
1500 ml saliva . contine concentratii mai mari de K si Hco3 si mai mici de Na si Cl . contine doua tipuri de
proteine: enzime-amilaza salivara si lipaza linguala si mucina plus substante bactericide si de catabolism.
Saliva incepe procesul de digestie al amidonului si al lipidelor, lubrefiaza alimentele si protejeaza
cavitatea bucala, elaboreaza senzarie gustativa.
Deglutia este un act reflex in trei timpi si cuprinde activitatile motorii ce asigura transportul bolului
alimentar in stomac.
Timpul bucal este voluntar si consta in impingerea bolului alimentar in faringe de catre limba.
In timpul faringian sunt stimulate ariile receptoare care produc contractii faringiene musculare
automate. Centrul deglutiei inhiba centrul respiratiei pe perioada deglutiei.
Timpul esofagian consta in transportul alimentelor in stomac prin
contractiile musculaturii faringiene. De-a lungul esofagului se propaga unde de relaxare care ajung la
stomac si o parte din duoden. In ultima parte a esofagului este prezent sfincterul esofagian care previne
refluxul gastro-esofagian.
Digestia gastrica consta in transformarea bolului alimentar in chim gastric(pasta omogena). Stomacul
indeplineste trei functii: stocarea alimentelor, amestecul cu secretile gastrice, si evacuarea continutului
gastric in duoden. Stomacul permite depozitarea a 1-2 litri continut. Aici au loc contractiile peristaltice si
retropulsia. Cand particulele sunt suficient de mici ele sunt evacuate in duoden.
Stomacul produce aproximativ 2 litri de secretii pe zi. Prima faza a secretiei gastrice este faza cefalica
declansata de gand, vedere, gust si miros. A doua este faza gastrica declansata la intrarea alimentelor in
stomac, producand tamponarea aciditatii gastrice, cresterea pH-ului,etc. A treia faza este cea intestinala
insa secretia in aceasta faza este scazuta. Principalele substante din secretiile gastrice sunt
enzimele(pepsina-procesul de digestie al proteinelor, lipaza gastica-hidrolizarea lipidelor) , mucina
(protectia mucoasei gastrice)si HCl(important in digestia proteinelor asigurand pH-ul optim activitatii
pepsinei)
Digestia la nivelul intestinului subtire consta in contractii de amestec si de propulsie.
Secretia pancreatica este produsa de partea exocrina a pancreasului care secreta urmatoarele enzime:
peptidaze, lipaze, amilaze, si nucleaze. Celulele ductale secreta zilnic 1200-1500ml suc pancreatic cu
continut mare de Hco3 ce neutralizeaza aciditatea gastrica. Secretia pancreatica contine electroliti,
enzime(amilaze, lipaze, proteaze).
Secretia biliara este necesara pentru digestia si absorbtia lipidelor si pentru excretia unor substante
insolubile in apa( colesterol, bilirubina) . secretia ajunge intre 250-110ml/zi si este stocata in vezica
biliara in perioadele interdigestive. Se elibereaza in duoden inperioadele digestive.este alcatuita din acizi
, pigmenti biliari, fosfolipide, colesterol si electroliti. Vezica biliara are o capacitate de 20-60ml.
Stimularea vagala a vezicii determina contractia ei si relaxarea sfincterului Oddi.
Intestinul secreta mucus( gl. Brunner-duoden, criptele Lieberkuhn-epiteliul interstitial),
enzime(peptidaze, dizaharidaze, lipaze), apa, electroliti.
La nivelul intestinului subtire sunt absorbite glucide, proteine, lipide, apa, electroliti, vitamine si
minerale.
Glucidele reprezinta 50-60% din dieta(250-800 g/zi). Cele mai importante sunt sucroza, lactoza,si
amidonul. Celuloza, desi prezent in alimentatia noastra nu poate fi digerat. Pentru a fi absorbite ele
ajung la stadiul de monozaharide. Digestia amidonului incepe in cavitatea bucala sub actiunea
amilazei salivare si continua in intestinul subtire sub actiunea amilazei pancreatice si sub actiunea
dizaharidazelor. Produsii finali ai glucidelor sunt fructoza, glucoza si galactoza. Acestea ajung in capilare
prin transport activ sau prin difuziune facilitata.
Proteinele necesare unui adult sunt de 0,5-0,7 g/kg corp/zi. Pentru a fi absorbite proteinele sunt
transformate in polipeptide si aminoacizi .
Aportul de lipide zilnic este de 25-160g/zi. Pentru a fi absorbite ele trebuie sa devina solubile in apa.
Acest lucru se realizeaza cu ajutorul secretilor biliare. Lipidele sunt transformate in monogliceride si
colesterol dupa care interactioneaza cu micelii si sunt absorbite in ileonul terminal. In enterocite
monogliceridele formeaza 2-monogliceridele care in combinatie cu acizii grasi formeaza trigliceridele.
Lipofosfatidele in combinatie cu acizii grasi formeaza fosfolipidele .
Apa se absoarbe pasiv in intestin , vitaminele insolubile intra in alcatuirea miceliilor si se absorb
impreuna cu celelalte lipide. Absorbtia calciului este facilitata de vitamina d iar absorbtia fierului de
vitamina c.
Digestia in intestinul gros are ca scop absorbtia apei si a electrolitilor, depozitarea materiilor fecale. Aici
au loc miscari de amestec si de propulsie. La nivelul colonului se pot absoarbe pana la 2-3 litri de apa /zi.
Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului si clorului. Potasiul este secretat de catre colon. Acestea
sunt influentate de aldosteron.
Astfel bolul alimentar isi indeplineste functia de materie prima, combustibil al organismului,
descompunandu-se in particule microscopice ajungand in celulaproducand reactii anabolice si
catabolice. De aici incepe metabolismul intermediar.
Glucidele:
-Prin oxidarea pana la Co2 si apa a unui gram de glucoza se elibereaza 4,1 kcal.
-fac parte din structura acizilor nucleici
Lipidele:
-un gram de lipid catabolizat pana la Co2 si apa elibereaza 9,3 kcal
-intra in constructia membranelor celulare
-izolator termic
Proteinele:
-prin arderea unui gram de proteine se obtin 4,1 kcal
-rol de enzime, pigmenti respiratori ai sangelui, anticorpi, in coagulare, in contractia musculara, in
echilibrul acido-bazic, precursori ai ciclului Krebbs
Necesarul zilnic al unul om este de 2500-5000 kcal/zi. Astfel o alimentatie adecvata si variata ne poate
oferii toate elementele de care avem nevoie.

Anatomia globului ocular (GO)

• Analizatorul vizual este un sistem multifuctional complex, format din trei subsisteme:
1. Subsistemul periferic – de receptie, format din globul ocular si anexele acestuia
2. Subsistemul de transmitere a imaginii vizuale:
• nervul optic, incrucisat partial la nivelul chiasmei optice
• radiatiile optice ale lui Graziolet
3. Subsistemul de integrare a imaginii vizuale – aria corticala, campurile 17, 18, 19 ale lui Brodman
Anatomia globului ocular si a anexelor (subsistemul de receptie)
• Anexele globului ocular sunt:
• Cele doua pleoape, terminate printr-o margine ciliara unde se insera 1-2 randuri de cili – care au rol de
protectie a GO
• Conjunctiva
Conjunctiva
• care are doua portiuni:
• bulbara
• palpebrala – de la marginea pleoapei, ea captuseste fata interna a pleoapelor, rasfrangandu-se printr-
un spatiu virtual (fundul de sac conjunctival superior si inferior) cu conjunctiva care isi termina insertia la
nivelul limbului sclero-cornean pe GO
• Patologia infectioasa inflamatorie a conjunctivei = Conjunctivita
• La nivelul conjunctivei se poate intalni hiperemia conjunctivala care poate avea doua localizari:
a. In periferie, in fundurile de sac = periferica semn obiectiv major al unei conjunctivite
b. In vecinatatea limbului sclero-cornean = hiperemia conjunctivala perilimbica perikeratica – semnul
obiectiv major al unei Iridociclite sau atac de glaucom

c. Aparatul lacrimal, care este format din:

• aparatul de producere a lecrimilor = glandele lacrimale principale si 30-40 de glande lacrimale
accesorii. Glandele accesorii secreta secretia continua de lacrimi, glandele principale au o secretie
intermitenta. Lacrimile umecteaza corneea si se elimina prin aparatul de drenaj al lacrimilor, format din:
• punctele lacrimale – superior si inferior
• canaliculele lacrimale
• sacul lacrimal
• canalul lacrimo-nazal care dreneaza lacrimile in nas
d. Sistemul muscular extrinsec, este format din:
• 4 muschi drepti: superior, inferior, intern, extern
• 2 muschi oblici: mare (superior), mic (inferior)
e. Orbita – cavitate osoasa care adaposteste GO
Globul ocular
• Din punct de vedere anatomic este format din trei straturi:
1. Stratul extern – de invelis
• anterior – Corneea = membrana transparenta, avasculara, foarte bine inervata, cu rol de protectie si
de mediu refringent, asigurand din refringenta totala de 60 de dioptrii, 45 de dioptrii
Corneea
• 2/3 posterioare – corneea se continua cu Sclera, strabatuta in polul posterior de filetele de iesire ale
nervului optic; la acest nivel intra si iese din ochi a. centrala a retinei
• Trecerea intre cornee si sclera se face la nivelul unei zone de condensare conjunctivala = limb sclero-
cornean, zona extrem de importanta din punct de vedere anatomic, pentru ca aici dreneaza umorul
apos din ochi, in aparatul conjunctival, acesta fiind locul de abordare chirurgical in interventiile pe globul
ocular deschis
• Procesele infectioase:
• Cornee Keratite
• Sclera Sclerite
2. Tunica vasculara Uveea, este formata din trei elemente:
• irisul, anterior, care in partea centrala are un spatiu liber – orificiul pupilar prin care camera
posterioara comunica cu camera anetrioara si prin care circula umorul apos
• pe fata interna a limbului scelro-cornean se afla corpul cilia, format din:
• procesele ciliare, cu rol in secretia umorului apos
• m. ciliar care se leaga prin Zonula lui Zinn de cristalin si asigura acomodatia cristalina
• 2/3 posterioare din Uvee sunt reprezentate de Coroida, care este tunica vasculara a polului posterior si
care prin bogatia ei de pigment are rol de camera obscura pentru imaginea vizuala
• procesele infectioase ale uveei – uveite (irido-ciclo-coroidite)
• cele mai frecvente inflamatii ale uveei sunt:
• uveita anetrioara – Iridociclita
• uveita posterioara – Coroidita
• Exista o continuitate intre structura coroidei si a retinei – inflamatiile se transmit rarisim (de aceea nu
se stie daca o boala este chorio-retinita sau retino-coroidita)
• Prin contactul retinei cu vitrosul, retina se confrunta cu afectiuni inflamatorii ale corpului vitros
3. Tunica nervoasa – Retina
• se insera la nivelul Orei Serrata de corpul ciliar; la acest nivel, in miopia forte si fortissima se produc
leziuni prodispozante dezlipirii de retina – complicatia cea mai grava a miopiei
retina are 10 structuri, din care stratul functional cu conuri si bastonase. Exista o reprezentare simetrica
a acestora pe suprafata retinei, conurile fiind

Activitati ale creierului

Creierul uman ,asezat in interiorul craniului, este mai sofisticat decat cel mai performant computer.Cu
ajutorul milioanelor de celule , acesta directioneaza si monitorizeaza toate activitatile noastre–chiar si
atunci cand dormim.
Creierul este principalul coordonator si centrul de comanda al organismului. Asemenea unei centrale
telefonice, preia mesaje provenind de la ochi, urechi, nas, limba si piele si trimite semnale spre muschi si
glande. Creierul functioneaza ca si un computer, procesand si inmagazinand informatii.
In interiorul sau se afla un sistem postal care timite mesaje spre acea regiune a creierului, unde aceasta
trebuie sa fie descifrate.
Activitatea creierului nu se rezuma doar lamanipularea datelor. El este centrul sentimentelor, emotiilor
si dorintelor, cu ajutorul caruia puteam invata si crea ganduri si idei.
La nivelul celular
Creierul uman este constituit din prste 10 000 milioane de neuroni microscopici sau celule
nervoase.Fiecare dintre acestea are un corp celular, ce contine nucleul din care radiaza numeroase
proeminente subtiri. Corpurile celulare sunt grupate in ciorcini sau centre, fiecare cu o specifica, cum ar
fi vederea, vorbirea sau controlul muscular. Ele formeaza materia cenusie a creierului denumita astfel
deoarece se inchide la culoare cand este tratata cu anumite substante. Proeminentele celulare se unesc
si formeaza un sistem de retele complex, ce include fibre nervoase cuprinzand materia alba.
Activitatile creierului implica modificaride ordin electric si chimic in interiorul neuronilor. De fiecare data
cand un electron este atins, el transmite un impuls sau un impuls sau un mesaj nervos asemanator unui
mic curent electric. In functie de directia, de sursa mesajelor si de numarul lor, fiecare centrual creierului
le examineaza sau le transmite unie alte proportiuni, unde vor fi procesate.

Activitatea electrica
Creierul este tot activ, prin el circuland milioane de impulsuri in fiecare secunda. Unele dintre aceste
menaje sunt legate de activitati constiente – cele asupra carora detinem controlul, cum ar fi mersul,
vorbitul si scrisul. Alte menaje provin din procesele vitale ale organismului,ce se desfasoara in mod
automat, spre exemplu respiratia, batalile inimii si digestia alimentelor pe care le consumam.
In ultimii 25 de ani, cercetatorii au reusit sa elaboreze harta celei mai mari parti a creierului, localizand
diferite zone ce indeplinesc anumite functii. Ei au realizat acest lucru prin folosirea unor tehnici variate.
Prin plasarea unor senzori electrici pe suprafrata capului si introducerea unor electroziin creierul animal
si uneori chiar si in cel uman, au reusit sa

Acidul deoxiribonucleic (ADN pe scurt) este materialul genetic al organismelor celulare si al celor mai
multi virusi. ADN-ul poarta informatiile necesare sintetizarii directe a proteinelor si pentru replicare.
Sinteza proteinelor este producerea de proteine necesare celulei sau virusilor pentru activitatiile
acestora sau pentru dezvoltare.
Replicarea este procesul prin care ADN-ul se copiaza pe sine insusi pentru fiecare celula descendenta
sau virus, pasADN informatii despre sinteza proteinelor. In cele mai multe organisme celulare ADN-ul
este organizat ca si cromozomi localizati in nucleul celulei.
Structura

O molecula de ADN consta in doua “lanturi” ,compuse dintr-un numar mare de compusi chimici , numiti
nucleotide, prinse impreuna pentru a forma un lant. Aceste lanturi sunt
aranjate ca si cum ar fi fost intoarse unul peste altul.
Fiecare nucleotida consta din 3 unitati: o molecula de zahar, un grup de fosfati si unul sau patru compusi
diferiti contin baze.
Nucleotidele dintr-un brat al lantului sunt intr-o asociere specifica cu nucleotidele corespunzatoare din
celalalt brat al lantului ADN.
In anul 1953 biochimistul american James D.Watson si britanicul biofizican Francis Crick au publicat
prima descriere a structurii ADN-ului. Modelul lor s-a dovedit atat de important pentru intelegerea
sintezei ADN-ului incat in 1962 au primit premiul Nobel pentru medicina.
Sinteza proteinelor

ADN-ul poarta instructiunile pentru producerea de proteine. O proteina este compusa din molecule mai
mici numiti amino-acizi si structura si functia proteinei este determinata de secventa amino-acizilor sai.
Secventa amino-acizilor este la randul ei determinata de secventa bazelor nucleotide in ADN. O secventa
de trei baze nucleotide, numite un triplet,este codul genetic care specifica un anumit amino-acid. De
exemplu, un triplet GAC (guanina,adeina si citosina) este codul genetic pentru amino-acidul leucina iar
un triplet de CAG (citosina,adeina si guanina) este codul genetic pentru amino-acidul valina.
Un brat al lantului ADN al moleculei contine informatia necesara productiei unei anumite secventa de
amino-acid. Celalalt brat ajuta in replicare.
O gena este o secventa de nucleotide de ADN care specifica ordinea amino-acizilor intr-o proteina prin
intermediul unei molecule de ARN. Sustragand o nucleotida de ADN si inlocuind-o cu alta continand ADN
alta baza cauzeaza ca toate celulele sau virusii sa aiba versiunea alterata in secventa de nucleotide de
baza. O astfel de