TRADÍȚIE, tradiții, s. f.

Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini

și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri
sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în
generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică.

Noţiuni despre tradiţiile Vrâncene

1. Noţiuni despre arta tradiţională
Arta tradiţională este strâns legată de viaţa oamenilor care au creat-o,
oglindeşte trecutul şi tradiţia istorică.
Un element de originalitate al acestei zone îl constituie confecţionarea
păpuşilor de caş, de o rară frumuseţe, folosite la fabricarea caşcavalului afumat,
,,Vrancea este singura zonă din ţară unde se mai fac (…) păpuşi de caş. În
întreaga Europă nu se mai întâlneşte acest fenomen decât în câteva localităţi
din munţii Tatra” (Romulus VULCĂNESCU).
Păpuşile de caş uscat şi afumat se agaţă uneori de grinda casei,
constituind elemente decorative. Acestea sunt de două feluri: tipare rotunde cu
care se presează caşul pe o singura faţa şi păpuşarele dreptunghiulare, duble.
G. M. CANTACUZINO spunea că: „Dacă este într-adevăr un element
care mărturiseşte tot arhaismul pe care îl purtăm în noi, e cu siguranţă
crestătura în lemn. ... Vreau să vorbesc de marele patrimoniu comun de
bogăţii preistorice ale artei noastre populare”.
Dacă tiparul rotund redă într-o multitudine de variante rozeta solară,
tiparele dreptunghiulare, numite în Vrancea păpuşi, se dovedesc a fi
depozitarele unei recuzite artistice de vârstă milenară.
Cele mai interesante sunt păpuşile care redau schematic pe ambele părţi
omul în întregime sau reprezintă fragmentar atribute umane cu valoare de
simbol.
Încercarea de a afla o explicaţie a semnificaţiei decorului acestui tip
preistoric al păpuşilor de caş din Vrancea impune recursul obligatoriu la
originile îndepărtate ale artei şi avansarea unor ipoteze, care, aşa cum
sublinia Cl. LEVI-STRAUSS, chiar dacă nu sunt acceptabile..., suscită,
tocmai prin insuficienţa lor, critica şi cercetarea care vor reuşi în cele din
urmă să le depăşească.
Procentul există: pentru clarificarea unor aspecte din arta paleoliticului
ANDRE Leroi-Gourhan face apelul invers de la arheologie la etnografie. El
constată că dacă avem în lumea primitivă recentă, cea a muzeelor de etnografie,
este limpede că operele artistice cele mai numeroase au drept suport lemnul,
pielea, penele, ţesăturile care dispar aproape imediat după ce cad pradă
intemperiilor, în timp ce obiectele decorate din os, fildeş sau piatră în afara
marilor civilizaţii, sunt în mod proporţional puţin numeroase şi în general
modeste.
Din imensul material arheologic existent, se impun atenţiei statuetele
fără cap, neolitice şi din epoca bronzului, zeiţa de la Vidra şi nu mai puţin
celebra reprezentare pe un colţ de mamut, a unui tip frontal abstract de
femeie din paleoliticul gravettian descoperit la Predmost, în Moravia, şi care
a făcut, din partea abatelui Breuil, obiectul unor ample consideraţii.
Elementele care nu numai că fac posibilă ci impun comparaţia se află în
extremul schematism şi abstractizarea omului, vizibile în decorul păpuşilor de
caş şi în arta preistorică, datorită recurgerii artistului la un cod preideografic1.
La aceleaşi orizonturi îndepărtate ale artei ne trimit şi imaginile stilizate
ale omului. Într-o izbitoare asemănare cu cunoscutul menhir 2 de la Saint Sernin-
sur-Rance păstorul din Vrancea reuşeşte să redea cea mai tulburătoare
imagine a omului din întreaga artă populară românească.
Dacă se poate, de asemenea, stabili identitatea concepţiei şi decoraţiei
vestimentare a respectivelor figuri, cu cea a mult controversatelor statuete de la
Cârna, cu enigmaticul surâs, surprins de artistul de la sfârşitul epocii neoliticii şi
păstorul, artist şi el, de la finele veacului trecut, nu-i vom afla similitudini decât
în hieratismul3 măştilor de priveghi, tot din Ţara Vrancei.
Nu mai puţin interesantă este surprinderea a ceea ce am numi virtualitatea
mişcării. Ca şi în cazul ciudatei perechi de păpuşi de la Nistoreşti, care ne
aminteşte de celebrul cuplu de la Hamangia şi de tabloul stâncii care stă să se
prăvale din ştanţele eminesciene, aceste obiecte par a se fi oprit doar pentru o
clipă în faţa unui interlocutor, fiind pe punctul de a-şi relua mişcarea întreruptă.
Aceleaşi observaţii sunt valabile şi într-un alt domeniu al culturii populare
vrâncene, şi anume acela al măştilor de priveghi, din lemn şi blană şi a
obiceiurilor legate de ele.
Cercetările pe plan general european şi din alte spaţii geografice socotesc
problematica măştilor ca fiind domeniul cel mai vechi, cel mai relevant al
oricărei culturi tradiţionale.
În ţara noastră obiceiurile de priveghi şi măştile din Vrancea care
făceau parte din recuzita obligatorie a uncheşilor la dansul Chipăruşului,
precum şi alte scene cu caracter de teatru popular, s-au impus pentru prima
dată atenţiei specialiştilor ca un capitol distinct al culturii populare
româneşti, odată cu monografia consacrată localităţii Nereju.
Pe plan estetic, cele mai reuşite par a fi măştile confecţionate din lemn,
unele dintre ele fiind reuşite piese de artă grotescă.
De aceeaşi sorginte străveche este şi
.
Expresia acoperă doar în parte motivaţia obiceiului: a-ţi da pomană din
1
Înaintea scrierii cu ideograme; system de notare a ideilor prin semen care reprezintă obiectele.
2
Monument megalitic de la sfârşitul epocii neolitice, cu semnificaţie probabil de cult, construit din blocuri înalte de piatră (aprox. 20 m)
necioplită, izolate sau grupate în aliniamente ori în cercuri (cromlehuri).
3
Care ţine de lucruri sfinte; care pare impus de un ritual, ceremonial; solemn.
timpul vieţii bucate, straie, piese de mobilier şi un pom cu rădăcină, împodobit
cu obiecte simbolice necesare existenţei în lumea de dincolo.
Ritul din Vrancea se remarcă prin câteva trăsături semnificative care-l
individualizează şi-i dau nota sa specifică printre alte obiceiuri asemănătoare
întâlnite la români.
Vrâncenii nu cunosc pomul tăiat la mort, singurul element arboricol fiind
bradul de la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, când, asemenea scenei finale
din balada Mioriţei, moartea este convertită în nuntă.
Elementul esenţial al grijitului cu pomi este un prun cu rădăcină şi
ramurile împodobite cu obiecte cu o semnificaţie mitologică profundă:
- o lumânare ce urcă de la rădăcina pomului până la vârf, o scară din aluat,
un colac mare şi nouă mai mici;
- cloşca cu pui;
- diverse obiecte casnice miniaturale confecţionate din ceară, păsări din
aluat, păpuşi de caş afumat, fructe.
Obiceiul are loc toamna după căderea frunzelor şi începerea perioadei de
sădire a pomilor.
Se pot lesne observa trăsăturile care fac din grijitul cu pomi o relicvă a
credinţelor străvechi privind arborii. În virtutea „puterii” sale, altfel spus: pentru
că „manifestă” o reabilitare extraumană – care se prezintă omului sub o anumită
formă, care poartă fructe şi se regenerează periodic – un arbore devine sacru.
Prin simpla sa prezenţă („puterea”) şi prin propria sa lege de evoluţie
(„regenerarea”) arborele repetă ceea ce, pentru experienţa arhaică, este
Cosmosul întreg.
Dăruind un pom care replantat îşi va reîncepe ciclul vegetal, omul din
Vrancea vrea să-şi asigure după moarte prototipul celest 4 al arborelui. Existenţa
însăşi într-o asemenea concepţie este privită precum o solidaritate între om şi o
anumită specie vegetală, solidaritate concepută ca un circuit continuu între
nivelul uman şi cel vegetal (Mircea ELIADE).
2. Noţiuni despre portul popular
Se menţine şi astăzi numai în zona de munte mai ales ca îmbrăcăminte
festivă, care se poartă la sărbători şi la zile festive în special de buciumaşi, iar
cei vârstnici la nunţi.
Portul popular din Ţara Vrancei rămâne însă un capitol aparte în cadrul
civilizaţiilor satului din România. Încadrat din punct de vedere tipologic în aria
mai largă a costumului cu fotă, numită în zonă catrinţă, la femeie, şi cel cu iţari
lungi şi încreţiţi şi cu cămaşă dreaptă la bărbaţi, portul popular vrâncean
conservă elemente şi atitudini vestimentare de origine îndepărtată care au
dispărut de mult din alte regiuni.
Cămaşa femeiască încreţită la gât, de tip dacic, cuprinde varianta cu
mâneca răsucită care a suscitat vii controverse în legătură cu originea sa.
4
Ceresc, teluric, pământesc, minunat, divin.
 Punerea însă faţă în faţă a izvoarelor iconografice provenind din
antichitate, evul mediu şi realitatea etnografică a secolului trecut duce la cu
totul alte concluzii.
De origine autohtonă, aşa cum o arată descoperirile arheologice din Dacia
Romană, cămaşa cu mâneca răsucită a trecut, ca şi ia de tip carpatic cu mâneci
obişnuite, din portul popular în costumul claselor dominante, fiind folosită de
acestea cu precădere în sec. al XVII-lea.
3. Noţiuni despre creşterea animalelor
Îndeletnicire de bază a oamenilor de pe aceste meleaguri este creşterea
animalelor şi anume a taurinelor din rasa Brună, Bălţată cu Negru Românească
şi a ovinelor de la care se obţin diverse producţii, principalele fiind laptele,
carnea, animalele de prăsilă.
Pentru activitatea agricolă, cât şi pentru pajiştile şi păşunile din tot
judeţul, gunoiul de grajd ce se foloseşte ca îngrăşământ natural este foarte
căutat, mai ales că după anul 2000, folosirea îngrăşămintelor chimice se
realizează numai când sunt subvenţionate.
2.4. Noţiuni despre valorificarea unor producţii
Alături de preocuparea privind sporirea cantitativă şi calitativă a
producţiei de lapte, crescătorul trebuie să asigure mijloacele şi măsurile necesare
unei valorificări cât mai eficiente şi fără pierderi, aspect care poate fi realizat cel
mai bine prin practicarea agroturismului.
De menţionat este faptul că, în cadrul pensiunilor şi a exploataţiilor,
obţinerea laptelui reprezintă producţia animalieră care solicită cel mai mare
volum de muncă şi atenţie deosebită deoarece mulgerea, păstrarea, prelucrarea şi
livrarea cantităţilor ce le prisosesc se face zilnic sau de două ori pe zi în condiţii
speciale de igienă şi calitate.
Valorificarea laptelui obţinut se realizează prin prelucrarea acestuia în
produse proaspete (lapte de consum, produse lactate proaspete acido-lactice),
caşcaval afumat, unde sunt folosite ,,păpuşile de caş”, în brânzeturi care se
folosesc în stare proaspătă, sau la unităţile specializate pentru prelucrare.
Tradiţia conservării produselor alimentare prin afumare este extinsă în
pensiunile din această localitate, cât şi în celelalte pensiuni din zona montană.
Aici sunt valorificate atât pentru turiştii care practică agroturismul, cât şi folosite
pentru consumul propriu preparatele specifice din carne de porc, din carne de
pasăre şi din păstrăv, aspecte care sunt prezentate în continuare.
De menţionat este faptul că afumarea se realizează folosind pentru foc
numai lemne de fag, deoarece fumul obţinut asigură o culoare deschisă, un
aspect şi un gust plăcut produselor.
5. Noţiuni despre îndeletniciri
 Tradiţiile folclorice sunt o tentaţie în plus. Jocul cu măştile concentrează
multe din tradiţiile locale şi istorice.
În Vrancea măştile reprezintă un aspect al îndemânării şi cultivării artei
populare strict autentice şi cu totul distinctă în creaţia colectivităţii,
datorită faptului că realizarea lor ia aspectele unui meşteşug foarte rar întâlnit şi
practicat de indivizi izolaţi cu înclinaţii artistice cu totul deosebite.
Putem cita că ,,românul s-a născut creator de frumos şi continuă cu
demnitate cultura străbunilor spre urmaşii epocii viitoare”. Măştile sunt obiecte
folosite în spectacol ca un element indispensabil dansului specific regiunii, la
priveghi, iar aceste măşti sunt cunoscute doar la Nereju reprezentând nu numai
elemente de tipizare dar şi de esenţializare în caricatură a unor personaje din
teatrul popular sau a unor tipuri umane, în general negative.
Acest tărâm de basm, învăluit de o perdea argintie ce cuprinde încet valea
Zăbalei, şi pădurea ce doineşte cu sunete duioase, se contopesc într-un peisaj
mirific râvnit de turiştii de pretutindeni.
6. Noţiuni despre folclor
În liniştea plaiurilor vrâncene, satele din cele mai depărtate colţuri ale
zonei, mărginite de munţi şi dealuri, acoperite de bogăţia viilor, pomilor
fructiferi, fâneţelor, păşunilor şi a pădurilor de molid, brad şi mesteacăn îşi cântă
cântecul de veacuri spre satisfacerea urechilor nesăţioase ale acestui spaţiu. Pe
aceste meleaguri ca de basm se întâlnesc oameni care-ţi pot povesti legende,
poveşti şi care îţi recită poezii.
Pe valea Zăbalei se găsesc multe sate a căror frumuseţe depăşeşte cu mult
limite închipuirii omeneşti. Cât despre farmecul lor, cu greu va putea fi transpus
de penelul pictorului, de cântecul fermecător al lăutarului şi al cobzei sale sau de
pana de aur a scriitorului.
Cele prezentate scot în evidenţă cu prisosinţă faptul că: ,,Vrancea este un
judeţ de oameni vrednici, de oameni tari de la munte (…) strălucitori şi
inteligenţi”, (Constantin C. Giurăscu); ,,Vrancea este într-adevăr, un leagăn de
om al culturii populare, inevitabil şi din punct de vedere etnografic. Ţara
Vrancei are cel puţin aceeaşi importanţă. Aici găsim o zonă de creaţie a unor
aspecte ale civilizaţiei tradiţionale româneşti. Ocupaţia vrâncenilor prezintă
laturi foarte interesante cu răsfrângeri puternice de cultură”, (Romulus
Vulcănescu). Aceste aspecte constituie un cadru propice dezvoltării şi
consolidării unei zone agroturistice.
Toţi acei care au vizitat Vrancea, au avut de spus cuvinte frumoase, cu
valoarea unui omagiu sincer adus acestor renumite plaiuri româneşti şi
oamenilor acestor locuri, care au trecut peste toate pragurile de suferinţă, făcând
mereu dovada unui optimism împletit cu speranţa şi dorinţa de libertate.