Sunteți pe pagina 1din 6

Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare

de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până
la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care
aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i
se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind
numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri
erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel
răsăritean de către Pactul de la Varșovia. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în
Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul,
ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare.
Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de aproape 28 de
ani, o barieră de separare între Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state
aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic,
Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o
confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere
se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau
„societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau
„democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la
confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu toate
că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia
că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională,
datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat
o situație militară strategică de „deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui
război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Un rol
important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele americane (CIA, NSA)
cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-
germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război
Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului
totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-
au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client,
manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare,
rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă,
asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare. Un
moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul 1962, când sovieticii au
plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii
au răspuns prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie
navală cu sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a
ajuns la normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea
dintre Kennedy și Nichita Hrușciov, în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente
și de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească "telefonul roșu" (care era, de fapt,
un telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada Berlinului (1948–
1949), Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul
din Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–
1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983). La mijlocul
anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a introdus reformele de liberalizare numite
"perestroika" (reorganizare sau restructurare) și "glasnost" (deschidere sau transparență) și a retras
trupele sovietice din Afghanistan. Presat de cererile de independență națională a sateliților sovietici
din estul Europei (Polonia, în special), Gorbaciov a refuzat să trimită trupele sovietice pentru a
reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică (exceptând Revoluția din România).
Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est,
precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie
1991, și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură
superputere, SUA. Această situație este, de regulă, descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o
lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea actuală este multipolară.Statele central-
europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub dominația sovieticǎ), s-au
democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană. SUA au fost ancorate
în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaiele locale din Orientul Mijlociu (precum sunt cele
din Afghanistan și Irak), mal ales, după Atentatele din 11 septembrie 2001. China a atins cea mai
rapidă creștere economică, iar între anii 2004 și 2010 a depășit toate prognozele, devenind un
concurent serios pentru SUA.De asemenea, criza economică mondială începută în 2008 a afectat,
în special, zona occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite marile bănci aveau probleme sau
intrau în faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor strategice și au stimulat-o să declanșeze
rǎzboiul economic cu SUA pentru supremația mondială. După douǎ decenii de destindere a relațiilor
americano-ruse, urmatǎ, în 2008, de rǎcirea relațiilor diplomatice - consecință a rǎzboiului din
Georgia - și, mai ales, pe fondul crizei din Ucraina, tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre
cele două puteri s-au acutizat, astfel că, în 2014, a reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale
Americii/ statele membre ale Uniunii Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și
Federația Rusă - condusă de Vladimir Putin - și aliații acesteia. Acest rǎzboi este cunoscut în Mass-
Media ca "Al Doilea Război Rece" [2][3][4][5], însă, spre deosebire de Războiul Rece anterior, de
această dată, Germania reunificată are un rol geopolitic major în Europa.Reizbucnirea și
amplificarea Războiul Rece dintre SUA și Rusia, pe fondul creșterii amenințării terorismului în
Orientul Mijlociu devastat de războaie civile, revoluții în nordul Africii și ascensiunea economicǎ
fulminantă a Chinei, generează noi și justificate neliniști privind redimensionarea galopantă a
raporturilor de putere în lumea contemporană.
Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară și în
mass-media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria filmelor de succes internațional
avându-l ca erou pe James Bond ) și amenințarea războiului nuclear bucurându-se de o mare și
constantă popularitate .[6]

Cuprins

 1Originile
 2Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)
 3Începuturile Războiului Rece (1947–1953)
 4Criză și escaladare (1953–1962)
 5Confruntare prin destindere (1962–1979)
 6Cel de-al Doilea Război Rece (1979–1985)
 7Ultimii ani (1985–1991)
 8Consecințe
 9Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului Rece
 10Războiul imaginar în cinematografia contemporană
 11Vezi și
 12Note de subsol în limba engleză
 13Referințe și bibliografie
 14Legături externe
Originile
Articol principal: Originile Războiului Rece.

Trupe americane în Vladivostok, August 1918, în timpul Intervenției Aliaților în Războiul Civil Rus

Există un dezacord între istorici cu privire la punctul de plecare al Războiului Rece. În timp ce
majoritatea istoricilor plasează originile sale în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război
Mondial, alții le plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile dintre Imperiul Rus,
alte țări europene și Statele Unite datau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare
a Revoluției bolșevice ruse din 1917, urmată de retragerea Rusiei din Primul Război Mondial, tânăra
republică sovietică s-a găsit izolată în diplomația internațională.[7]
În această situație, liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Rusia Sovietică a fost „înconjurată
de state capitaliste ostile” și că revine diplomației sarcina de a lupta prin mijloace specifice pentru a
diviza dușmanii Sovietelor. În acest scop, Lenin a militat și a reușit pentru
constituirea Cominternului (Internaționalei a III-a Comuniste) la Moscova, în 1919, care avea ca
obiectiv principal lupta, prin toate mijloacele, pentru răsturnarea ordinii social-politice în toate țările și
pentru formarea unei republici sovietice internaționale.[8]
Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă socialistă" și a
declarat că Uniunea Sovietică trebuie să realizeze ca "încercuirea capitalistă actuală" să fie înlocuită
cu o "încercuire socialistă".[9]. Încă din 1925, Stalin a declarat că vedea politica internațională ca o
lume bipolară, în care Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în jurul socialismului, iar
țările capitaliste ar atrage statele care tind mai degrabă spre capitalism, în timp ce lumea se află într-
o perioadă de „stabilitate temporară a capitalismului”, care precede eventuala sa prăbușire [10]
Diverse evenimente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au demonstrat lipsa de încredere
reciprocă și suspiciunea între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, în afară de provocarea
filosofică generală bolșevică făcută capitalismului.[11]
A existat un sprijin occidental anti-bolșevic pentru Mișcarea Albă în Războiul Civil Rus,[12], iar, apoi,
finanțarea sovietică din 1926 a muncitorilor britanici care făceau grevă a determinat Marea
Britanie să rupă relațiile cu Uniunea Sovietică.[13] În 1927, Stalin a spus că posibilitatea unei
coexistențe pașnice cu țările capitaliste „rămânea în trecut”,[14] fiind în actualitate acuzațiile
conspirative (în timpul procesului Șakty din 1928 s-a afirmat existența unei lovituri de stat planificate
de britanici și francezi).[15] De asemenea, tensiunile au fost întreținute și de refuzul Statelor Unite ale
Americii de a recunoaște Uniunea Sovietică până în 1933,[16] și de procesele staliniste de la
Moscova în timpul Marii Epurări, cu acuzațiile de spionaj britanic,italian, francez, japonez și nazist.[17]
Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat Uniunea Sovietică,
Aliații au profitat de noul front deschis și au decis să ajute Uniunea Sovietică. Marea Britanie a
semnat o alianță formală, urmată de Statele Unite ale Americii, care au încheiat, la fel, un acord
formal. În timpul războiului, Statele Unite ale Americii au livrat atât britanicilor, cât și sovieticilor
armament prin intermediul Programului de împrumut și închiriere Lend-Lease [18] Cu toate acestea,
Stalin a rămas extrem de suspicios și a crezut că britanicii și americanii au conspirat pentru a se
asigura că sovieticii poartă greul luptelor împotriva Germaniei naziste. Conform acestui punct de
vedere, aliații occidentali au întârziat în mod deliberat deschiderea celui de al doilea front anti-
german, în scopul de a interveni în ultimul moment și a impune acordul de pace. Astfel, percepțiile
sovietice despre Occident au lăsat o puternică tensiune și ostilitate între puterile aliate.[19]

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)


Conferința de la Ialta din timpul războiului cu privire la Europa de
după război
Articole principale: Conferința de la Teheran și Conferința de la Ialta.

"Cei Trei Mari" la Conferința de la Ialta: Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin, 1945

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta Europei, și modul
în care granițele vor fi trasate după război.[20] Fiecare parte a avut idei diferite în ceea ce privește
stabilirea și menținerea securității după război.[20] Aliații occidentali au dorit un sistem de securitate
în care guvernele democratice ale țărilor să rezolve pașnic diferendele, prin intermediul organizațiilor
internaționale.[21]Având în vedere experiențele istorice ale rușilor privind invaziile
frecvente,[22] imensele pierderi umane și materiale ale Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război
Mondial (estimate la 27 milioane de persoane) și distrugerile suferite de acest stat în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial,[23] URSS a căutat să sporească securitatea sa prin dominarea afacerilor
interne ale țărilor cu care se învecina.[20][24]
Aliații occidentali au fost ei înșiși fundamental divizați în privința viziunii lor despre noua lume
postbelică. Obiectivele lui Roosevelt erau o victorie militară în Europa și Asia, realizarea supremației
economice globale asupra Imperiului Britanic, precum și crearea unei organizații a păcii în lume.
Aceste obiective au fost o viziune mult mai globală, decât viziunea lui Winston Churchill, care a fost,
în principal, axată pe asigurarea controlului asupra Mediteranei, asigurând supraviețuirea Imperiului
Britanicși independența țărilor din Europa de Est ca state-tampon între sovietici și Regatul Unit.[25]
În viziunea americană, Stalin părea un potențial aliat în realizarea scopurilor lor, în timp ce, în
abordarea britanică, Stalin apărea ca cea mai mare amenințare.
Cu sovieticii ocupând deja cea mai mare parte din Europa de Est, Stalin a fost, deja, în avantaj, iar
cei doi lideri occidentali concurau pentru favorurile lui. Diferențele dintre Roosevelt și Churchill au
condus la acorduri separate cu sovieticii. În octombrie 1944, Churchill a întreprins o călătorie la
Moscova, unde, printr-un acord separat cu Stalin și fără știrea lui Roosevelt, a fost de acord să
împartă Balcanii în sfere de influență.
La Ialta, Roosevelt a semnat un acord separat cu Stalin, în ceea ce privește Asia, și a refuzat să-l
sprijine pe Churchill cu privire la problemele din Polonia și reparațiile de război.[25] Negocierile aliate
ulterioare privind balanța de după război au avut loc la Conferința de la Ialta, în februarie 1945, deși
această conferință, de asemenea, a eșuat în încercarea de a ajunge la un consens ferm asupra
cadrului pentru o soluționare postbelică în Europa.[26]

Zonele aliate de ocupație din Germania după război

În aprilie 1945, atât Churchill, cât și noul Președinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, s-au opus,
printre altele, deciziei sovieticilor de a instala Comitetul Național de Eliberare Polonez (Guvernul de
la Lublin), rivalul controlat de sovietici al guvernului polonez în exil, ale cărui relații cu sovieticii au
fost întrerupte.[27] După victoria Aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat, efectiv, Europa de
Est,[26] în timp ce puternice forțe militare americane și occidentale aliate au rămas în Europa de
Vest. În Germania și Austria, Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța
au stabilit zone de ocupație și un cadru de lucru lejer pentru control.[28]
Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945 a creat Organizația Națiunilor Unite (ONU), o
organizație multinațională pentru menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a acesteia de
către Consiliul de Securitate a fost, practic, paralizată de posibilitatea celor 5 membri permanenți ai
Consiliului (SUA, URSS, China, Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual, dreptul lor de
veto.[29] În consecință, ONU a fost, în esență, transformată într-un forum inactiv pentru schimb de
retorici polemice, iar sovieticii se foloseau de acesta aproape exclusiv ca de o tribună de
propagandă [30]

Conferința de la Potsdam și înfrângerea Japoniei


Winston Churchill, Harry S. Truman și Iosif Stalinla Conferința de la Potsdam, 1945

Articole principale: Conferința de la Potsdam și Capitularea Japoniei.


La Conferința de la Potsdam, care a început la sfârșitul lunii iulie 1945, după capitularea Germaniei,
au apărut diferențe serioase asupra dezvoltării viitoare a Germaniei și a Europei de Est.[31] În plus,
antipatia crescândă a participanților și limbajul belicos au servit pentru a confirma suspiciunile
fiecăruia dintre ei despre intențiile ostile ale celorlalți și îi determina să-și consolideze pozițiile
lor.[32] La această conferință, Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite poseda o armă puternică
nouă.[33] Stalin a fost conștient de faptul că americanii lucrează la bomba atomică și, având în
vedere că sovieticii aveau propriul lor program rival, a reacționat calm la aceste știri. Liderul sovietic
a spus că a fost mulțumit de știri și și-a exprimat speranța că arma va fi folosită împotriva
Japoniei.[33]
La o săptămână după încheierea Conferinței de la Potsdam, aviația Statelor Unite a utilizat,
demonstrativ, arma nucleară prin bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. La scurt
timp după atacuri, Stalin a protestat în fața oficialilor americani, considerând că Truman a oferit o
sovieticilor o influență prea mică în Japon