1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Lovitura de stat bolșevică din Rusia și dilemele României,

octombrie-noiembrie 1917
06 noiembrie, 2017 Dorin Dobrincu

Comandamentul Corpului IV Armată, Iași, începutul secolului XX

În urma eșecului acțiunii inițiate de generalul Kornilov, primul-ministru socialist al

Rusiei, Kerenski, se salvase pe moment. Însă prestigiul lui avea să se prăbușească. Cei
care au câștigat de pe urma acestor tulburări au fost radicalii. Criza de autoritate se
manifestase în Rusia de-a lungul primăverii și verii anului 1917 și continua să crească.
În toamnă ea a atins cote maxime. Con ictele politice, sociale și etnice erau la ordinea
zilei. Societatea rusă se polariza.
Ceea ce îi preocupa pe cei mai mulți ruși era atitudinea față de război și pace. Forțele
politice care susțineau guvernul provizoriu de la Petrograd voiau continuarea
războiului, atât din considerente patriotice și de susținere a schimbărilor democratice
după revoluția din februarie, cât și în ideea că Rusia trebuia să-și onoreze obligațiile
asumate față de Aliați. De cealaltă parte, bolșevicii și alte grupuri radicale susțineau
încheierea grabnică a păcii. Pentru oamenii sătui de război și de privațiunile generate
de acesta, ultima propunere părea singura acceptabilă.

Video de arhivă: Rusia şi Revoluţia bolşevică  EMBED RĂSPÂNDEȘTE

 0:00 0:02:33

 Link direct 

Dintre bolșevici cel care părea să aibă cea mai mare voință de putere era Vladimir Ilici
Lenin. După 17 ani petrecuți în străinătate (dacă facem abstracție de o scurtă perioadă
în 1905-1906, când s-a a at în Finlanda, atunci parte a Rusiei), în aprilie 1917 Lenin a
plecat din Elveția și s-a îndreptat spre Petrograd. El a trecut prin teritoriul german
într-un „vagon sigilat”; de fapt, a fost sprijinit de germani, care sperau că liderul
bolșevic și partidul său puteau cauza probleme în Rusia. După tulburările din luna
iunie 1917, când bolșevicii eșuaseră în tentativa lor de a înlătura guvernul provizoriu,
Lenin devenise convins că partidul său nu putea ajunge la putere decât printr-o
lovitură militară. A dus o luptă în interiorul propriului său grup politic pentru a-și
impune punctul de vedere, iar în cele din urmă a avut câștig de cauză.
Lovitura de stat bolșevică s-a produs la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în Petrograd.
Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost supus în deceniile care au urmat unei misti cări
astăzi bine cunoscute. Probabil cel mai cunoscut instrument propagandistic a fost
lmul lui Serghei Eisensestein, Octombrie: Zece zile care au zguduit lumea (1927),
care înfățișează mulțimi luând cu asalt Palatul de Iarnă, unde se găsea guvernul
provizoriu. În realitate, preluarea puterii de către boleșvici a fost o tipică lovitură de
stat, desfășurată într-un context favorabil. Decretele emise de bolșevici imediat după
preluarea puterii, cum au fost cel asupra pământului sau cel asupra păcii, ambele
emise la 26 octombrie/8 noiembrie 1917, au jucat un rol important în dezintegrarea
armatei ruse și în încheierea armistițiului cu Puterile Centrale în perioada imediat
următoare. Bolșevicii stăpâneau instrumentele propagandei și nu au ezitat să le
folosească pentru a-și consolida puterea. Cum nu au ezitat să folosească teroarea ca
mijloc de guvernare.

Represiunea bolșevică a început în Rusia la scurt timp după lovitura de stat.

Oponenții politici au fost arestați în număr mare, au fost reintroduse cenzura și
pedeapsa cu moartea, a fost creată o temută poliție politică, CEKA. În același timp,
utilizarea politicii răzbunării unor clase, a unor categorii sociale asupra altora a jucat
un rol esențial în consolidarea puterii bolșevicilor. Istoria violentă își continua marșul
prin Rusia și avea să o facă și în țările vecine.

Bolșevicii credeau, în acord cu doctrina lor marxistă, că revoluția din Rusia avea o
șansă dacă se extindea și în alte țări, în special în vestul dezvoltat, unde muncitorimea
industrială era numeroasă. Pentru a câștiga răgazul necesar consolidării puterii în
Rusia, bolșevicii au demarat tratativele cu Puterile Centrale în vederea încheierii unui
armistițiu.

Trupele ruse a ate pe frontul românesc – constituite în Armatele a 4-a, a 6-a, a 8-a și
a 9-a, plus în structuri de aprovizionare – nu puteau scăpa de in uența schimbărilor
politice din Rusia. Bolșevicii aveau o in uență redusă la nivelul comitetelor
revoluționare superioase. De fapt, aici exista o ostilitate vizibilă față de bolșevici. În
schimb, la nivelele inferioare in uența lor era destul de importantă și în creștere.
Comandamentul rus de pe frontul românesc era în mod cât se poate de clar
antibolșevic. Generalul Dmitri Șcerbacev a reușit, pe de o parte susținându-i pe
ucrainenii care își constituiau unități naționale (au existat chiar demersuri de
ucrainizare a frontului), pe de alta având sprijinul francezilor și românilor, să întârzie
o perioadă preluarea controlului asupra comandamentului ruse din România de către
bolșevici. Un rol important în același sens l-a avut căpitanul baron Emanuel
Tisenhausen, comisarul guvernului provizoriu pentru frontul românesc, un vechi
socialist, dar antibolșevic pe față.
Decretele lui Lenin amintite anterior, în special cel al păcii, au dat în cele din urmă
lovitura de grației trupelor ruse, inclusiv celor din Moldova. În noiembrie 1917 au
început tatonările între guvernul bolșevic și germani în vederea încheierii unui
armistițiu general pe frontul de est. În diferite porțiuni ale frontului românesc s-au
încheiat armistiții între forțele ruse și cele germano-austro-ungare, mai ales după
ordinul dat în această privință de Lenin în noiembrie. Dezertările luaseră oricum
proporții de masă, uneori unități întregi părăsindu-și pozițiile. De teama rămânerii
fără trupe a unor întinse segmente de front, dar și pentru a asigura liniștea în spatele
acestuia, Armata Română a fost nevoită să intervină. Recursul la arme nu a lipsit, dar
până în decembrie 1917 cazurile de acest fel au fost rare și de mică amploare.
Regele Ferdinand, Regina Maria si copiii în timpul războiului
Demersurile cabinetului Lenin de a încheia armistițiul cu Puterile Centrale îi
preocupau pe decidenții politici și militari români în mod deosebit. Era de domeniul
evidenței că un armistițiu încheiat de ruși punea România în fața următoarelor
opțiuni: e continua războiul, e încheia armistițiul. Prima alegere presupunea că
guvernul și instituțiile centrale, casa regală, armata și civilii care voiau și puteau se
retrăgeau în sudul Rusiei, fără să știe ce îi aștepta acolo. În cazul celei de-a doua
posibilități, adică încheierea unui armistițiu, era încălcat tratatul cu Antanta din
august 1916, prin care semnatarii se angajau să nu semneze pace separată. Or,
încheierea armistițiului ducea tocmai la pace separată. Dilemele românilor au fost
exprimate în diverse cercuri și ocazii, inclusiv în discuțiile aprinse din Consiliul de
Miniștri; ele sunt consemnate în jurnalele sau memoriile unor contemporani, cum ar
cele ale reginei Maria, ale lui Gheorghe Gh. Mârzescu sau I.G. Duca. Aliații insistau
ca România să nu încheie pace separată, amintind de înțelegerea din vara anului
precedent, în baza căreia românii intraseră în război; ilustrativă este corespondența
între Georges Clemenceau, primul-ministru al Franței, și Ion I.C. Brătianu, primul-
ministru al României. Situația geostrategică a României era di cilă, iar marja ei de
manevră limitată.

Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate