1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (III)

25 iunie, 2018 Dorin Dobrincu

Drapelul Republicii Democratice Moldovenești

Atitudinea ambiguă a României față de Republica Democratică Moldovenească

Încă din decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească a făcut demersuri

pentru a trimite reprezentanți la negocierile de pace de la Brest-Litovsk, purtate între
Puterile Centrale și Rusia, căreia, ulterior, avea să i se alăture Ucraina. Din varii
motive – atacurile bolșevicilor, intrarea trupelor române în Basarabia –, delegații
Chișinăului nu au participat la aceste negocieri de pace. La 11/24 februarie 1918,
guvernul Ciugureanu a solicitat guvernelor german și austro-ungar recunoașterea
Republicii Democratice Moldovenești „ca stat independent, având o suveranitate
națională absolută”.
Gen. Alexandru Averescu (Foto: Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui
eveniment al unirii, Chișinău, 1933)
Spre sfârșitul perioadei în care s-a a at în fruntea guvernului român, generalul
Alexandru Averescu a insistat ca guvernul de la Chișinău să facă demersuri pentru
recunoașterea independenței proclamate în ianuarie 1918. Potrivit lui Averescu,
guvernul său voia să ajute la „consolidarea Republicii Moldovenești”. Nu întâmplător,
el a susținut prezența delegaților Republicii la negocierile de pace de la București.

În acest scop, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au ajuns la 24 februarie/9 martie 1918
la Iași, cu intenția de a-și urma drumul spre București, pentru a participa, în numele
Republicii Democratice Moldovenești, la negocierile de pace. În fața protestului
Ucrainei și la solicitarea lui Richard von Kühlmann, ministrul de Externe german,
delegații basarabeni și-au amânat plecarea spre București, întorcându-se la Chișinău.
Potrivit lui Constantin Argetoianu, autoritățile române au intervenit pentru ca
reprezentanții Basarabiei să nu ajungă la București. Se elimina astfel o piedică în
calea alipirii Basarabiei la România, după cum avea să noteze Argetoianu.

Portretele lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu (Foto: Gh. V. Andronachi, Albumul
Basarabiei în jurul marelui eveniment al unirii, Chișinău, 1933)
Potrivit lui Averescu, Inculeț i-ar spus, cu ocazia întrevederii de la Iași, că Sfatul
Țării era pentru unirea Basarabiei cu România „aproape în unanimitate” și că
depindea doar de guvernul român alegerea momentului. Averescu avea să aprecieze
în iunie 1918, în Camera Deputaților: „Era deci de văzut dacă se putea face o contopire
sau o alipire sub formă de autonomie” (subl. D.D.). Tot în Parlamentul de la Iași și tot
în iunie 1918, Ion Inculeț avea să precizeze că unirea era pregătită încă din ianuarie
1918, din momentul proclamării independenței Republicii Democratice Moldovenești.
Aceasta este mai degrabă o justi care ulterioară, când Inculeț, unul dintre principalii
actori politici din Basarabia autonomă, în virtutea acestui fapt membru în guvernul
Marghiloman, cu ambiții în politica românească, nu avea niciun interes să scoată la
lumină căutările, zbaterile sale din perioada anterioară. La întâlnirea de la Iași,
amintită deja, a liderilor Republicii Moldovenești cu Averescu, acesta le-ar spus
basarabenilor că momentul unirii nu sosise, că Basarabia trebuia să e în continuare
republică independentă.

Schimbarea de guvern de la Iași, în martie 1918, dar și a contextului est-european

aveau să ducă la modi carea atitudinii Regatului României față de Republica
Democratică Moldovenească. Guvernul Marghiloman nu avea să e nici măcar
declarativ de acord cu participarea reprezentanților Basarabiei la tratativele de pace
de la București cu Centralii.

Momentul Brest-Litovsk...

Două „state succesoare” față în față: Ucraina și Republica Democratică Moldovenească

Încă de la constituirea primelor structuri politice ucrainene, în primăvara anului 1917,
și ca parte a Republicii Federative Ruse, Ucraina a emis pretenții asupra Basarabiei.
Prin ricoșeu, acesta a fost un imbold suplimentar pentru activismul politic al
basarabenilor, atât al moldovenilor, cât și al altor grupuri etno-culturale, dar a atras și
sprijinul inițial al Petrogradului pentru autonomia fostei gubernii țariste a Basarabiei,
ca mod de a ține în șah Kievul. Ulterior, Ucraina și-a nuanțat pretențiile față de
teritoriul dintre Prut și Nistru. Acestea priveau îndeosebi nordul și sudul Basarabiei,
cu invocarea faptului că acolo locuiau numeroși ucraineni. De asemenea, erau
amintite și legăturile economice ale Basarabiei cu Odesa.

Ucraina a solicitat să e reprezentată la negocierile de pace de la București, dintre

România și Puterile Centrale. În același timp, guvernul ucrainean nu a fost de acord
cu demersurile Republicii Moldovenești pentru recunoașterea independenței sau cu
prezența delegaților acesteia la negocierile de pace de la București. Guvernul de la
Chișinău a luat atitudine, în februarie 1918, față de încercările guvernului de la Kiev
de a pretinde reprezentarea Basarabiei la negocierile de pace din capitala ocupată a
României. Se reamintea că Republica Moldovenească era independentă și voia să-și
susțină singură interesele, în plus făcându-se apel la diverse declarații și acte publice
din 1917-ianuarie 1918, prin care Ucraina își a rma suveranitatea asupra unor regiuni
ale fostului Imperiu Rus, nu însă și asupra Basarabiei.

Guvernul de la Kiev a trimis o telegramă guvernelor german, austro-ungar, otoman,

bulgar și român, la 16/29 martie 1918, prin care susținea că Basarabia forma „o unitate
indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, din punct de vedere etnogra c, economic și politic,
cu atât mai mult cu cât în nordul regiunii ucrainenii erau majoritari, iar în sud ei ar
format o majoritate relativă. Ucraina considera că orice schimbare a fostei granițe
româno-ruse, mai ales în nord și sud, ar adus atingere intereselor sale politice și
economice. Primul ministru al Ucrainei aprecia că viitoarea apartenență a Basarabiei
nu putea discutată la conferința de pace de la București decât cu participarea și cu
consimțământul reprezentanților Ucrainei.
Față de pretențiile Ucrainei asupra unor părți din teritoriul Basarabiei, Sfatul Țării a
reacționat în aceeași zi, 16/29 martie 1918. Se reamintea că Republica Democratică
Moldovenească își proclamase independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918, că între
cele două țări fuseseră până atunci relațiii amicale, și cu atât mai mult surprindeau
pretențiile teritoriale ale Ucrainei, precum și intenția acesteia de a participa la
conferința de pace de la București în chestiuni care priveau Republica
Moldovenească. Aceasta se voia „independentă, neatârnată și indivizibilă” între
granițele fostei gubernii a Basarabiei. Guvernul de la Chișinău intenționa să trimită o
delegație la Kiev, care urma să ceară recunoașterea și garantarea independenței
Republicii între hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neargă și granițele
antebelice cu Austro-Ungaria. De asemenea, întrucât ucrainenilor și altor
naționalități din Republica Moldovenească li se acorda autonomie etno-culturală, se
cerea ca Republica Ucraineană să acorde aceleași drepturi moldovenilor de dincolo de
Nistru.

Republica Democratică Moldovenească între România și Puterile Centrale

În afara României și Ucrainei, cele mai interesate în chestiunea Republicii

Moldovenești rămâneau Rusia Sovietică și Puterile Centrale. Guvernul de la Petrograd
rupsese legăturile cu guvernul de la Iași tocmai din cauza Basarabiei, încă de la 13/26
ianuarie 1918. Aparent, Bulgaria nu avea nimic împotriva redobândirii de către
România a județelor pierdute la 1878. Totuși, în cercurile diplomatice bulgare era
vehiculată și posibilitatea ca, alături de Dobrogea de Nord, în noile granițe bulgare să
e inclusă și o parte a sudului Basarabiei, unde locuia și o minoritate bulgară. În plus,
politicienii bulgari considerau „nemeritată” extinderea României asupra întregii
Basarabiei, în granițele de după 1812. Indubitabil, o Românie extinsă și mai puternică
nu avea cum să lase indiferentă o Bulgarie ce se visa putere regională dominantă la
Dunărea de Jos. În ceea ce privește Imperiul Otoman, acesta nu avea în acel moment
interese directe în Basarabia, deși urmărea situația cu atenție, sperând că o posibilă
extindere teritorială a Bulgariei la Gurile Dunării putea ușura negocierile privind
viitoarea graniță turco-bulgară.

„Greii” Centralilor rămâneau însă, inclusiv în chestiunea Basarabiei, Austro-Ungaria

și, mai ales, Germania. Generalul Averescu avusese în timpul mandatului său discuții
cu miniștrii de externe Ottokar Czernin și Richard von Kühlmann, care, atunci când
se vorbea de Dobrogea, pe care românii în mod resc voiau să o păstreze, sugerau că
România putea avea o compensație în Basarabia. Germania și Austro-Ungaria se
arătau dispuse să ajute România în această privință. În acel context românii le-au
transmis germanilor că nu voiau să anexeze Basarabia, ci să recunoască independența
Republicii Democratice Moldovenești.
Prin susținerea României în preluarea Basarabiei, Centralii vedeau – cum au și spus-o
– o măsură compensatorie față de pierderea Dobrogei și a zonei montane (trecătorile
din Carpați), iar în plus, ca pe o abatere de la obiectivele inițiale pentru care guvernul
român intrase în război, cucerirea Transilvaniei. În discuția din 23 februarie/8 martie
1918, pe care Marghiloman a avut-o cu Czernin la București – cel dintâi încă nu era
premier –, ministrul de Externe austro-ungar i-ar spus: „trebuie ca România să ia
Basarabia. Protestarea Ucrainei nu e o piedică; ea n-are drept să spună nimic”.
Austro-ungarii au ocupat nordul Basarabiei înainte ca trupele române să ajungă acolo
și, potrivit unor informații, urmăreau să anexeze acel teritoriu.

Germanii le-au transmis românilor în diverse situații că în chestiunea basarabeană

atitudinea Berlinului va determinată de modul în care România avea să se comporte
la tratativele de pace. În timpul unor convorbiri pe care le-a avut cu Kühlmann, la
începutul celei de-a treia decade a lunii martie 1918, Marghiloman l-a întrebat dacă i
se lasă „mână liberă” în Basarabia. Ministrul de externe german a răspuns la un
moment dat surâzând și cu o mișcare a mâinii care transmitea că nu avea nimic
împotrivă, iar cu altă ocazie a promis explicit libertatea de acțiune pentru români la
est de Prut, cu condiția ca aceștia să nu-i facă „di cultăți cu Ucraina”.

Analizând lucrurile din perspectiva unei pax germanica postbelice pentru Europa
Centrală și de Est, diplomații de la Berlin agreau în februarie-martie 1918 o anexare a
Basarabiei de către România. Față de pretențiile Ucrainei asupra nordului și sudului
Basarabiei, germanii s-au manifestat împotrivă. În mod clar nu-i voiau pe ucraineni la
gurile Dunării. Mai mult, interesul german cerea evitarea apariției unei granițe
comune a Bulgariei cu Ucraina.

La sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1918 era clar că germanii se

opuneau prezenței la tratativele de la București a reprezentanților Ucrainei și a celor
ai Republicii Moldovenești. Conform altor surse, inițial germanii aveau în vedere e
primirea delegațiilor ucraineană și moldovenească la sfârșitul negocierilor de pace de
la București, e să le sugereze românilor să meargă pe tactica faptului împlinit la
Chișinău. Germanii le-au sugerat românilor că pot prelua Basarabia, inclusiv în forma
unei uniri formale proclamate la Chișinău. Această din urmă soluție ar fost (și) în
avantajul germanilor, permițându-le să nu-și strice relațiile cu ucrainenii.
Probabil nu mulți dintre oamenii politici români cunoșteau la fel de bine ca
Marghiloman rolul germanilor în acțiunea românilor în Basarabia. Fără acordul
germanilor, românii nu ar putut nici intra acolo în ianuarie 1918, nici nu ar putut
prelua o cial regiunea în martie același an, pentru simplul motiv că s-ar încălcat
condițiile armistițiului, ceea ce ar putut duce la reluarea luptelor între cele două
părți. Nu întâmplător, în seara zilei de 27 martie/9 aprilie 1918, Marghiloman a
declarat, la banchetul de după ședința Sfatului Țării, că „Unirea Basarabiei s-a făcut la
București”. Trimiterea era la negocierile cu Centralii, în special cu Germania și
Austro-Ungaria. Deși a ați în tabere politice diferite, C. Argetoianu și I.G. Duca aveau
să facă a rmații similare în memoriile lor. Pan Halippa nota și el în memorii că
Marghiloman avea „consimțământul germanilor pentru chestia Basarabiei”.

Ceea ce s-a întâmplat în primele luni ale anului 1918 arată fără putință de tăgadă că
Puterile Centrale i-au încurajat pe români să preia Basarabia. Era treaba celor din
urmă sub ce formă o făceau. Fără acceptul Centralilor, unirea/alipirea Basarabiei în
martie 1918 nu ar avut loc. La fel cum nici trupele române nu ar pătruns în
regiune în ianuarie 1918, dacă Germania și Austro-Ungaria nu ar fost de acord.

Chiar dacă în preliminariile păcii semnate la 20 februarie/5 martie 1918, între

România și Puterile Centrale, nu se spunea nimic despre preluarea Basarabiei de către
guvernul român, Aliații intuiau că subiectul fusese discutat neo cial de români și
Centrali, de germani în special. Modul în care au procedat germanii era considerat
abil, ceea ce le permitea pe de o parte ruperea României de Rusia, controlarea
reciprocă între guvernul român și guvernul ucrainean, în cele din urmă ambele ind
dependente de Berlin – și Viena – în contextul anului 1918.

În po da încercărilor Chișinăului de a obține recunoașterea internațională, niciun

stat nu a făcut aceasta în mod explicit, după cum observa Octavian Țîcu. În același
timp, nimeni nu putea face abstracție de faptul că teritoriul Basarabiei era controlat în
martie 1918 de trupele române. Guvernul de la Iași era singurul care avea capacitatea
de a-și impune voința în regiune. Cum o făcea ținea de pendularea între dorințele
exprimate sau camu ate și realitățile din teren.
 Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate