Aici intervine fantezia profesorului descoperind jocuri interesante care să-i atragă pe

copii şi să îi ajute să înveţe mai uşor. în cartea lui William Stan' 7 există
o lungă listă de asemenea jocuri folosite cu succes în Japonia şi America. Iată câteva:
1 .Copiii stau pe loc şi bat din palme ritmurile cântate de pian.
2. La semnal, copiii pun viorile în poziţia de cântat şi le ţin acolo fără ajutorul
mâinii stângi. Profesorul şi părinţii numără cât timp rezistă aşa. Copiii ar trebui să ţină
vioara fără să se încordeze.
3. Copiii cântă o piesă, iar profesorul îi supraveghează pentru a vedea cât sunt
de concentraţi, adică fară să-şi ia privirea de la instrumentul lor.
4. Profesorul bate din palme un ritm anume. Elevii, recunoscând piesa
căruia îi aparţine acel ritm, încep s-o cânte.
5. Profesorul cântă modele ritmico-melodice pe care copiii nu le-au mai
auzit. Ei vor încerca să le reproducă imediat.
6. Elevii se grupează câte doi, unul mişcă arcuşul şi celălalt degetele.
7. Pe măsură ce elevii citesc o partitură, sunt obligaţi să se uite în altă
parte, din când in când, pentru a li se verifica memoria.
8. Profesorul scrie o melodie scurtă pe tablă, apoi o şterge imediat. Elevii
încearcă s-o reproducă din memorie.
9. Pianistul acompaniator cântă o piesă necunoscută, elevii sunt puşi să
ghicească măsura şi să propună un tempo adecvat.
în cele ce urmează vom intra în tehnica propriu-zisă a cântului violonistic pe o
recomandă Suzuki în metoda lui.
II.2 Ţinerea viorii în poziţie de cântat

Suzuki insistă pe însuşirea unei apucări şi poziţii corecte a viorii de către copiii care
încep să cânte la vioară. Mai întâi, însă, fixează poziţia optimă a picioarelor, pentru fiecare
copil în parte, punându-i să stea pe o hârtie sau un carton unde se desenează locul tălpilor

7 William Starr, Violonistul Suzuki, ghid pentru profesori şi părinţi, Kingstcm Ellis Press, Knoxville, Tennessee, 1976

11
picioarelor. Suzuki susţine că piciorul stâng este proiecţia centrului corpului în poziţia
verticală, iar greutatea trebuie să se sprijine pe acest picior în timp ce se cântă la vioară.
După ce elevul a învăţat poziţionarea corectă a picioarelor, i se cere să-şi întoarcă
numai capul spre stânga, iar trupul să rămână pe loc, astfel încât nasul să fie îndreptat în
aceeaşi direcţie cu piciorul stâng. De asemenea, faţă în faţă cu nasul, şi la acelaşi nivel cu
el, e adusă şi mâna stângă într-o poziţie aproximativă de cântat, cu degetele curbate. Braţul
stâng este şi el întors tot spre stânga, până când buricele degetelor se aliniază cu nasul -
devenit punct de reper absolut. Profesorul constată dacă elevul are nevoie de o perniţă de
pus între umăr şi spatele viorii pentru a facilita ţinerea corectă a viorii la gât, de regulă fără
a o sprijini cu braţul stâng.
Profesorul arată şi părinţilor toate aceste manevre, ei le vor folosi în îndrumarea
studiului de acasă al copiilor lor. Profesorul şi părinţii inventează tot felul de jocuri cu
scopul de a întări muşchii copilului pus să ţină vioara la gât şi pentru ca nu cumva aceşti
muşchi să se încordeze peste măsură. în această etapă, umărul stâng se ridică adesea uşor
atunci când vioara este ţinută la gât.
Suzuki spunes: “copiilor le place să facă ceea ce pot să facă”. înseamnă că profesorul
trebuie să fie atent să nu-şi forţeze elevii, în acest caz ei pot deveni confuzi şi nesiguri. Rata
de avansare variază în funcţie de vârsta copilului, temperamentul său, abilitatea de a se
concentra şi mediul familial.
Nu e recomandabil ca elevii începători să fie împiedecaţi să încerce să cânte
o piesă uşoară chiar înainte de a-şi fi însuşit în mod corect ţinerea viorii şi punerea
degetelor pe corzi; profesorul îi va corecta încă mult timp după ce au început studiul viorii.
Momentul propice pentru trecerea la o etapă superioară este dedus de profesori şi
părinţi în funcţie de dezvoltarea copilului. A nu se uita principiul: copilul nu trebuie
niciodată forţat.

s
Op.cit., pg.51

12
II.3 Apucarea şi ţinerea arcuşului

Ţinerea arcuşului nu are echivalent în activitatea copilului. Ea este învăţată în acelaşi

timp cu învăţarea ţinerii viorii, deprinderea ei corectă va dura destulă vreme.
Suzuki recomandă câteva exerciţii preliminare punând accentul pe curbarea degetului
mare şi a celorlalte degete şi pe aranjarea degetului mare în opoziţie cu degetele mijlocii.
Iată-le:
1 .Profesorul învaţă copilul să facă un cerc cu degetul mare şi cel mijlociu.
2. Profesorul învaţă copilul să ridice un creion cu degetul mare şi cel
mijlociu.
3. Elevul face exerciţii ritmice ţinând creionul ca mai sus.
Atunci când copilul apucă pentru prima oară arcuşul, Suzuki recomandă o nouă
poziţie a degetului mare, pentru a uşura controlul începătorului asupra arcuşului. Anume,
degetul mare să nu fie aşezat pe interiorul scaunului (arcuşului), ci pe dinafară. Scaunul nu
trebuie abordat la unghiul obişnuit de 90 grade, ci mai degrabă la la un unghi de
aproximativ 45 grade, astfel încât degetul mare să-l atingă cu partea sa dreaptă, lângă
unghie. De asemenea, degetul mare este într-o oarecare măsură curbat.

13
 Degetul mare şi degetul mic, amândouă curbate, formează un oval. Suzuki propune
plasarea unor bucăţele de bandă de plastic pe mâna copilului pentru a arăta mamei locurile
în care arcuşul intră în contact cu mâna.
Dintre exerciţiile recomandate de Suzuki pentru pregătirea elevului în vederea ţinerii
corecte a arcuşului, îl alegem pe cel mai simplu:
1. Elevul ia arcuşul în mâna stângă ţinând bagheta de la mijloc;
2. Părul arcuşului este poziţionat în jos, iar arcuşul în întregul lui arată spre
stânga, peste umărul stâng;
3. Elevul pune colţul drept al degetului mare sub scaun, pe partea argintie,
degetul fiind uşor curbat şi înclinat.
4. Elevul aşază celelalte degete peste scaun, uşor răsfirate. Degetul arătător se
sprijină pe baghetă la a doua articulaţie; cele două degete mijlocii ating bagheta cu
articulaţiile lor mijlocii, iar lateralul scaunului atinge primele lor articulaţii; vârful degetului
mic, care este curbat, se sprijină de capătul arcuşului, pe partea cea mai aproape de mână.
Când elevul ţine arcuşul în mână, Suzuki arată mamei cum ar trebui să pară mâna în
ansamblul ei: “rotundă”, cu toate degetele curbate într-o anumită măsură; articulaţia de la
baza degetului mare fiind aproximativ la acelaşi nivel cu bagheta, când aceasta este răsucită
în timpul poziţiei de cântat.
După ce începătorul învaţă cum să-şi aşeze arcuşul în mână şi cum să-l folosească în
mod corect, e nevoie ca el să repete timp de săptămâni exerciţiile preliminare pentru
dezvoltarea musculaturii, chiar şi atunci când a început deja să cânte cu arcuşul pe corzi. Şi
elevii avansaţi sunt obligaţi să reia periodic aceste exerciţii. Le dăm şi noi în continuare:
1. Elevul ia arcuşul în mână, apoi îl îndreaptă spre tavan. îşi ridică mâna
ţinând arcuşul aţintit în sus. După care îl lasă în jos având grijă să fie mereu îndreptat în
sus;
2. Elevul îşi aşază arcuşul în mână, întoarce vârful spre tavan, apoi execută
câteva variaţii ritmice mişcând arcuşul pe aceeaşi linie verticală;
3. Elevul îşi aşază arcuşul în mână, cu vârful în sus, apoi face un mic cerc cu

14
mâna care ţine arcuşul păstrând mişcarea vârfului arcuşului în acelaşi cerc;
4. Elevul apucă arcuşul în mână, cu vârful în sus. Apoi mişcă mâna care ţine
arcuşul înainte şi înapoi, dreapta şi stânga. Mâna, cotul şi vârful arcuşului se mişcă pe
aceeaşi distanţă;
5. Elevul apucă arcuşul apoi îl poziţionează în faţă, paralel cu podeaua. După
care, mişcă mâna cu arcuşul în sus şi în jos, mâna, cotul şi vârful arcuşului mişcându-se în
acelaşi sens şi pe aceeaşi distanţă.
Uneori, Suzuki îi cere elevului să ţină arcuşul vertical. Apoi loveşte uşor părul din
vârf pentru pentru a verifica dacă arcuşul este ţinut destul de bine/strâns, astfel încât să
revină rapid la poziţia iniţială. “Acest lucru demonstrează puterea degetului mare...ea este
foarte importantă pentru producerea tonului”, spune Suzuki 9.
In practicarea exerciţiilor de mai sus, elevul nu trebuie să pună în joc o energie
exagerată. E nevoie ca degetul său mic să se întărească fără să apese prea tare pe baghetă.
“Puternic, dar relaxat”, sfătuieşte Suzuki.

II.4 Poziţia de bază a corzii Mi

O dată cu avansarea în însuşirea poziţiei corecte a arcuşului şi a viorii (înainte, însă,

de a pune degetele pe corzi), Suzuki doreşte ca începătorul să ia “poziţia corzii Mi”, pe care
o consideră fundamentală.
înainte de asta, arcuşul elevului a fost marcat cu două benzi de plastic. Prima este
aşezată în punctul în care antebraţul se poziţionează paralel cu corzile viorii, a doua ceva
mai sus, în funcţie de lungimea braţului copilului. Toate notele din prima variaţie Twinkle
(din prima Carte a lui Suzuki), de exemplu, sunt cântate în această zonă limitată. Nu se face
nicio diferenţă între lungimea mişcărilor de arcuş pentru optsprezecimi şi şaisprezecimi.
Figura ritmică a acestei prime variaţii Twinkle a fost identificată ca fiind ritmul din
deschiderea primei părţi a Concertului Dublu de Bach. Aici apar două trăsături de arcuş

9
Op cit., pg.54

15
diferite, în legato (primele patru note) şi în staccato (următoarele două). Acest ritm a fost
numit “leitmotivul lui Suzuki” şi oferă începătorului o unitate instrucţională, ca o piesă în
miniatură. La început, elevul nu cântă el însuşi acel ritm, ci ţine doar arcuşul şi vioara, iar
profesorul îi îndrumă mâna, cotul şi arcuşul în sus şi în jos. Iată şi exerciţiul conceput
pentru însuşirea acestei prime trăsături de arcuş:
1. Elevul se ajută cu mâna stângă pentru a apuca corect arcuşul cu mâna
dreaptă;
2. Elevul ridică vioara în poziţia de cântat cu mâna stângă, spijinind corpul
viorii;
3. Profesorul aşază arcuşul pe coarda Mi în dreptul primei panglici, ţinând
braţul drept al elevului lateral pe lângă corp;
4. Profesorul ţine mâna cu arcuşul în mâna sa dreaptă, cotul - în stânga;
5. Profesorul mişcă arcuşul şi rosteşte ritmurile, elevul priveşte panglicile;
6. Profesorul repetă ritmul de mai multe ori, apoi îşi ia mâinile de pe
braţul elevului cu care ţine arcuşul;
7. Elevul cântă la rândul său ritmul, privind panglicile arcuşului;
8. Profesorul comentează şi corectează execuţia;

9. Punctele 6, 7 şi 8 se repetă ori de câte ori e nevoie, până când copilul

oboseşte.

16
 în timpul acestui prim exerciţiu de mişcare a arcuşului, elevul sprijină vioara cu mâna
stângă sau o lasă în jos, dar mereu trebuie să strângă vioara între bărbie şi umăr.
Profesorul urmăreşte totodată şi rectitudinea trăsăturii de arcuş şi o corectează la
nevoie. De obicei, elevul vrea să înceapă cu trăsătura de arcuş în sus, deoarece este obişnuit
de mic copil să ducă mâncarea la gură, dar profesorul îl corectează explicându-i diferenţa
între cele doua trăsături.
De la început, Suzuki vrea ca elevul să producă un ton puternic. Remarcile lui sună în
felul următor: “Pune arcuşul pe coardă. Nu împinge cu degetul mare. Lasă greutatea
braţului să se sprijine pe corzi. Scoate un ton frumos, plin, apoi opreşte arcuşul fără să
împingi în corzi. Treptat, poţi cânta mai uşor” 10. Ideea de bază este că arcuşul trebuie ţinut
în principal între degetul mare şi cele mijlocii, iar greutatea braţului şi a mâinii să fie
aplicată în punctul în care se află arcuşul.
Pentru ca elevul să nu folosească prea mult arcuş, la început, e nevoie ca tempo-ul să
fie alert. Cea mai importantă, în această etapă, este pregătirea elevului pentru a deprinde,
mental şi practic, execuţia corectă. Elevul trebuie încurajat, dar şi corectat, pus să repete
mişcările de câte ori e cazul ţinând seama de intervalul optim în care atenţia elevului se
păstreză trează.

II.5 Ţinerea arcuşului de către copiii avansaţi

1 .Aşezarea degetului mare pe arcuş este foarte importantă (pentru Suzuki) fiindcă de
el depinde calitatea tonului unui instrumentist. Colţul drept al degetului mare trebuie să fie
în contact atât cu bagheta, cât şi cu scaunul. Presiunea degetului mare este îndreptată, în
unghi, spre scaun şi nu în unghi drept faţă de baghetă. La început neflexat, degetul mare se
flexează ca şi celelalte degete.
2. Degetele mijlocii se poziţionează în opoziţie cu degetul mare. Pentru a
obţine un ton puternic, ele “atârnă” practic de arcuş, presiunea lor fiind echilibrată de

10
Op.cit., pg.56

17
contra-presiunea degetului mare.
3. Degetul mic poate fi aşezat, la început, lângă capătul arcuşului, dar
pe partea interioară, spre mână, pentru a preveni alunecarea lui peste baghetă atunci când
este flexat. Puterea lui este dezvoltată cu ajutorul exerciţiilor preliminare de mişcare a
arcuşului, recomandate de Suzuki. în niciun caz el nu are voie să devină rigid şi profesorul
va avea grija să maseze uşor mâna elevului care mişcă arcuşul pentru a evita rigidizarea
degetului mic.
A.Primul deget (arătătorul) nu trebuie să apese bagheta prea tare deoarece astfel se
produce un ton aspru. Primul deget se află chiar în faţa degetului mare pe bagheta arcuşului
şi în felul acesta are un avantaj asupra acestuia prin contra- presiune.
Misiunea principală a primului deget nu este apăsarea, ci controlul vârfului arcuşului.
Cu ajutorul lui poţi aduce vârful mai aproape de căluş. Iar atunci când arcuşul ajunge la
vârf, menţine priza lui la coardă.

11.6 Mişcarea arcuşului în sus şi în jos

\.întreg braţul cântă la vioară, spune Suzuki. El nu vrea ca elevul să compartimenteze

mişcarea arcuşului în acţiunea degetelor, a mâinii, a antebraţului, a părţii superioare a
braţului etc., deşi realizează faptul că fiecare din aceste mişcări poate fi cea mai importantă
pentru o anumită mişcare a arcuşului. Doreşte ca elevul să simtă că aceste acţiuni sunt
folosite în proporţii diferite la momente diferite.
2. Cotul. Mişcarea cotului este sinonimă cu mişcarea părţii superioare a
braţului. Suzuki consideră11 că exersarea acestei mişcări este, în general, neglijată. Mişcările
tipice pentru maniera de predare a lui Suzuki, vizează traseul cotului în sus şi în jos o dată
cu mişcarea arcuşului spre talon sau vârf. Cotul este ţinut mai jos şi mai aproape de corp în
pasajele redate în nuanţa forte.
Mişcarea corectă a cotului reduce şi îndulceşte zgomotul schimbării direcţiei arcuşului

18
la talon, în timp ce cotul conduce arcuşul pe parcursul schimbărilor.
3. Antebraţul. Mişcarea antebraţului este permanentă. Unii elevi
execută specialităţile de arcuş “tremolo” sau “spiccato” doar din încheietură, adică numai
cu ajutorul mânii, ceea ce este greşit. Pentru aceste mişcări scurte şi rapide impulsul trebuie
să vină din antebraţ, ca şi în cazul mişcărilor mai lungi de arcuş, cu mâna liberă
întrebuinţând mişcări nu prea largi.
4. Umărul. In cântat e nevoie ca articulaţia umărului să fie relaxată
continuu. Umărul se mişcă uşor în sus şi în jos ca rezultat al mişcării cotului în jumătatea
inferioară. El nu se ridică şi nu se împinge în gât.
5 .Mâna şi degetele. începătorii sunt învăţaţi să folosească mâna, degetele şi
antebraţul ca un întreg. Cu toate acestea, cu timpul, ei trebuie să dobândească flexibilitatea
încheieturii mâinii şi a degetelor pentru a avea control asupra tonului.
Am ales un exerciţiu dintre cele recomandate de Suzuki pentru însuşirea acestor
mişcări subtile. La primul pas al exerciţiului se pune arcuşul pe coardă, la mijloc. Se
coboară încheietura fară a mişca arcuşul, cu degetele îndoite. După revenirea la poziţia
normală, încheietura se ridică puţin. Cu încheietura ridicată, se efectuează o scurtă mişcare
de arcuş în sus. Stop. Se revine la poziţia coborâtă a încheieturii;stop; se trage arcuşul în
jos. Această formulă se repetă de mai multe ori. în al treilea pas mişcările sunt identice
numai că pauzele au dispărut.
Este important ca sincronizarea dintre coborârea şi ridicarea încheieturii să fie corectă,
iar exagerarea ei se petrece doar în cazul acestui exerciţiu. în procesul normal al cântatului,
încheietura se mişcă mult mai puţin şi aproape neglijabil atunci când se execută mişcări
rapide. Flexibilitatea mâinii şi a degetelor se va dezvolta treptat.

11.7 Schimbarea corzilor, nuanţe, greutatea arcuşului pe corzi

1.Schimbarea corzilor în “detache”. Mişcarea antebraţului se rafinează pe măsură ce

11
Op.cit., pg. 128

19
copilul progresează şi va deveni foarte mică atunci când arcuşul se deplasează pe două
corzi adiacente. Dacă se mişcă de pe coarda Mi în jos, mâna e cea care conduce, iar cotul o
urmează. Când se mişcă spre coarda Mi, cotul coboară mai întâi.
Pentru schimbările rapide de corzi, mişcarea mâinii este esenţială. Antebraţul se pune
pe coarda cu cea mai mare înălţime a sunetului, iar mâna va fi ridicată la nivelul corzii mai
joase. Elevul exersează la început ridicarea şi coborârea mâinii vertical, tară să tragă arcuşul
şi tară să mişte antebraţul, lată un exerciţiu adecvat.
a. se pune arcuşul pe coarda La, la nivelul cel mai apropiat de coarda Re;
b. se ridică mâna până când arcuşul se sprijină pe Re cel mai aproape de nivelul
corzii La;
c. se trage scurt arcuşul în jos cu antebraţul, ţinând mâna ridicată, stop;
d. se coboară mâna la nivelul corzii La;
e. Se trage scurt arcuşul în sus cu antebraţul, păstrând poziţia mâinii la acelaşi
nivel, stop. Se continuă ca mai sus. Mai târziu se inversează direcţiile arcuşului, începând în
sus şi/sau pe cea mai înaltă coardă.

20