Jack şi Carole Mayhall

Căsnicia
cere mai mult
decît dragoste

EDITURA LUMINA
LUMII
1992
© Toate drepturile rezervate
EDITURA LUMINA LUMII, Komtal (Germania), 1992
Cuprins

Cuvînt înainte 7
Prefaţă 9

Prima parte
Bazele unei căsnicii reuşite
1.
Alege o temelie (Jack) 13
2.
Alege-L pe Dumnezeu ca Domn (Carole) 18
3. Alege arhitectul (Jack) 23

Partea a 2-a
înţelegerea partenerului
4. Alege să înţelegi (Carole) 29
5. Alege să cunoşti (Carole) 35
6. Alege să te acomodezi (Jack) 43
7. Alege să ierţi (Carole) 48

Partea a 3-a
Comunicarea
8. Alege să clarifici (Carole) 55
9. Alege să asculţi (Carole) 61
10. Alege să fii sincer (Carole) 65
11. Alege conflictele constructive (Carole) 69
12. Alege să fii deschis (Carole) 76
13. Alege lucrurile cele mai înalte (Jack) 83
14. Alege cîteva „Nu“-uri (Jack) 89
15. Alege să plăteşti preţul (Jack) 94
16. Alege să treci cu vederea (Jack) 97
17. Alege să urmezi calea (Carole) 100
Partea a 4-a
în ce constă dragostea?
18. Alege să-L asculţi pe Dumnezeu (Jack) 107
19. Alege s-o faci fericită (Jack) 114
20. Alege să accepţi (Carole) 119
21. Alege să apreciezi (Carole) 126
22. Alege să admiri (Carole) 129
23. Alege să creşti (Jack) 137

Partea a 5-a
Responsabilităţi
24. Alege să conduci (Jack) 143
25. Alege să rezolvi problemele (Jack) 149
26. Alege să fii capul familiei (Jack) 152
27. Alege să încurajezi (Jack) 157
28. Alege să-ţi asumi responsabilitetea (Jack) 160
29. Alege să fii supusă (Carole) 163

Partea a 6-a
Relaţia fizică
30. Alege să fiţi un singur trup (Jack) 175
31. Alege să înţelegi deosebirile sexuale (Jack) 180
32. Alege superlativul (Carole) 185
33. Alege să te dăruieşti (Carole) 189
34. Alege să explorezi (Carole) 195

Partea a 7-a
Concluzii
35. Alege căsătoria (Carole) 201
întrebări pentru discuţie în vederea
unei mai bune comunicări 204
 Cuvînt înainte

O căsnicie reuşită, spun cei mai mulţi, nu are

probleme serioase, în timp ce căsnicia nereuşită este cea
care are multe probleme. Nu este chiar aşa, credem noi.
Acolo unde sînt oameni, sînt şi probleme - fie în
căsnicie, fie în afara ei. Dacă nu ai probleme, s-ar putea
să fii paralizat. în căsnicie, diferenţa între navigare lină
şi naufragiu este rezultatul a ceea ce voi ca şi cuplu faceţi
atunci cînd vremea se strică. Toate căsniciile au părţile
lor slabe şi tari. Dacă în căsnicie dispare elementul
dinamic, ea se deteriorează. Formaţia soţ-soţie trebuie
fie să progreseze, fie să se dizolve.
Au fost scrise volume întregi despre cauzele care duc
căsnicia la faliment, dar numai foarte puţine sfaturi
privind protejarea şi cultivarea unei relaţii bune au ajuns
în rafturile librăriilor. Multe cupluri sînt frustrate şi
disperate, deoarece nu ştiu cum să inverseze procesul
degradării relaţiei dintre ei.
Jack şi Carole Mayhall au scris „Căsnicia cere mai
mult decît dragoste* avînd la bază o bogată experienţă
personală, cu scopul de a revitaliza căsnicii, noi sau
vechi. Cheia sugerată de ei este „să lucrezi la ea“. Dar
cum? Prin fixarea de responsabilităţi, prin sublinierea
acestui concept cu principii scripturale, şi prin ilustrarea
valabilităţii acestora cu propria lor viaţă.
Misionarii de pretutindeni afirmă faptul că famila
creştină este cea care are influenţa cea mai mare în- tr-o
cultură păgînă. Cultura occidentală, creştină fiind,
însetează după reînvierea acestei atmosfere purificatoare
a vieţii căminului* Această carte este un indicator înspre
acest obiectiv.

Howard şi Jeanne Hendricks

 Prefaţă

Vorbim despre sărut... Nu e în obiectivul nostru, dar

să încercăm. Cînd fiica noastră era de cinci ani, avea un
repertoriu întreg de săruturi: „fluturaşul", sărutul
pleoapei pe obraz, „eschimosul", sărutul nasului,
„sărutul săniuţei", alunecînd de la un capăt al obrazului
pînă la celălalt, în fine, demodatul „sărut zgomotos".
O astfel de diversitate există astăzi şi în descrierea
căsătoriei, începînd de la fericită, bună, mediocră, pînă
la îngrozitoare sau fără speranţă. Din toate, numai trei la
sută se pretind a fi căsătorii fericite. Poate puţin mai
multe speră să fie căsătorii bune, dar cei mai mulţi admit
deschis că sînt înjugaţi la o căsătorie în- spăimîntătoare.
Astăzi tabloul căsătoriei este aşa de întunecos, încît a
pierdut contrastul dintre lumină şi umbră. Nu ne mai
miră destrămarea căsătoriilor, ci mai degrabă faptul că
ele există. Sîntem zguduiţi de forţe puternice asupra
cărora nu avem nici un control. Şi cu cît mai mulţi
profeţi ai întunericului, ai întunecatului destin strigă în
jurul nostru, cu atît mai obsedaţi devenim de propriile
noastre eşecuri.
Dar Dumnezeu?...
Este o realitate faptul că în SUA divorţul se apropie
rapid de 50%. Vedem în jurul nostru o societate în
procesul de destrămare care se complace în propria
autodistrugere, încercînd să-şi satisfacă setea
nemaipomenită după ceea ce de fapt nu poate atinge.
Auzim istorii după istorii cu privire la legături
destrămate, cămine nefericite şi căsătorii nenorocite.
Dar Dumnezeu?...
Este nevoie de trei persoane pentru a alcătui o
căsătorie care să împlinească. Un soţ, o soţie şi
Dumnezeu. Căsătoria poate să fie o legătură minunată
care să împlinească în mod desăvîrşit pe parteneri, dar
numai dacă Dumnezeu este prezent în ea.

- 9-
 Dumnezeu a creat, a proiectat şi a plănuit căsătoria.
Apoi a întocmit un plan care să-i asigure reuşita. Acest
plan este dat în Biblie, iar în Epistola lui Pavel către
efeseni el este numit „umblarea" creştinului. Biblia, prin
această umblare, înţelege trăirea de fiecare zi a
creştinului în ascultare de El şi de cuvîntul Său. Dacă nu
acceptăm această „umblare", adică ascultarea de
Dumnezeu, o legătură durabilă este aproape imposibil de
realizat. Dar cu ajutorul şi conducerea lui Dumnezeu,
pentru doi oameni care continuă să crească în dragoste,
căsătoria este cu siguranţă fericită. Ea cere însă două
ingrediente permanent obligatorii.
Primul este rugăciunea, pentru că fără puterea ei,
puterea lui Dumnezeu, această umblare în dragoste este
imposibilă.
Al doilea este hotărîrea ambelor părţi de a lucra la
relaţia dintre ei. în căsătorie nu poate fi cuplat pilotul
automat.
Fiind dedicat acestor două ingrediente, orice cuplu
poate zidi o relaţie care să reflecte dragostea lui Cris- tos
pentru Biserica Sa. Această carte este „a lui" şi „a ei".
Sperăm că o veţi citi împreună, fie ca şi cuplu, fie ca şi
logodiţi. Am prezentat cartea din două puncte de vedere,
„a lui" şi „a ei". Veţi descoperi de multe ori diferenţe, dar
credem că veţi găsi un singur mesaj esenţial. Rugăciunea
noastră este ca lucrurile pe care Dumnezeu ne-a învăţat
în ultimii treizeci de ani de cunoaştere reciprocă să vă
ajute şi pe voi să vă îndrăgostiţi mai tare unul de altul, şi
de Dumnezeu care ne-a creat pe toţi.
Jack şi Carole Mayhall
Colorado Springs, Colorado, 1978

- 10-
 Prima parte

Bazele unei căsnicii reuşite

 Capitolul 1

Alege o temelie
(Jack)

Mi-am ridicat ochii de pe terenul de sport spre locul

de unde mă privea Carole. I-am făcut semn cu mina şi
am schimbat o privire care părea să spună: „Hei, mă
bucur că eşti aici, mulţumesc că eşti tu“.
Reluîndu-mi jocul, am început să mă gîndesc la
numeroasele ocazii în care am împărtăşit astfel de
momente. Cu treizeci de ani în urmă, în locul terenului
de tenis era un teren de fotbal. Conştient de galeria
încurajatoare pe care mi-o făcea Carole din tribuna
colegiului, îmi ridicam privirea şi-i făceam aceleaşi
semne. De-a lungul anilor, scena s-a schimbat; de la
terenul de baschet la terenul de handbal, golf, iar a- cum
terenul de tenis.
Acestea au fost momente de comunicare care au
consolidat intimitatea vieţii noastre. Carole şi cu mine
am ales deliberat să împărtăşim aceste momente.
Toată căsătoria este o alegere. O alegere urmează pe
cealaltă pînă cînd calea devine clară şi bătătorită.
Alegerile corecte crează în căsnicie o intimitate care
nu poate fi egalată de nici o altă legătură omenească.
Alegerile greşite direcţionează cuplul pe drumul
nemulţumirilor, al singurătăţii, şi produce separări
emoţionale sau chiar fizice. Cei mai mulţi dintre noi nu
sîntem conştienţi de nevoia unei astfel de alegeri. Şi
totuşi ea este mai importantă chiar decît alegerea
partenerului de viaţă, pentru că decide temelia pe care-
ţi clădeşti căsătoria.
Nu sînt sigur dacă Carole şi cu mine ne-am gîndit
vreodată în mod conştient la această temelie. Ne-am
întîlnit, ne-am îndrăgostit unul de altul, am fost
împreună la colegiu trei ani şi jumătate, ne-am logodit,
ne-am dezlogodit, ne-am logodit din nou (a fost o
perioadă cam furtunoasă, am stricat logodna de trei ori)

- 13-
şi în fine, am mers împreună la altar într-o bisericuţă din
lemn dintr-un orăşel. Şi atunci am întîrziat puţin -
cavalerul de onoare a pierdut inelul de nuntă, soţia lui l-
a găsit la cîteva minute după ceremonie dar nimic nu ne-
a putut fura momentul pe care l-am anticipat atîta timp.
Chiar dacă nu ne-am gîndit la ţelurile obiective, la
vreo temelie pe care am vrea să ne clădim viaţa, totuşi
au fost o mulţime de lucruri care au lucrat în favoarea
noastră. Dragostea a fost exemplificată în familia
amîndorura. Am observat multe în vieţile părinţilor
noştri, fără să fim însă conştienţi de marile adevăruri pe
care le învăţam. Eram încă tineri cînd L-am invitat pe
Isus să vină în vieţile noastre ca Domn şi Mîntuitor al
nostru, şi cînd am început să experimentăm călăuzirea
Lui zi de zi.
Fiecare ne-am rugat, şi ştim că şi părinţii noştri s-au
rugat pentru descoperirea voii lui Dumnezeu cu privire
la alegerea partenerului de viaţă. Cînd am spus „da“, am
şi crezut că Dumnezeu a ascultat acele rugăciuni.
în final, am cunoscut şi adevărul psalmistului: „Dacă
nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o
zidesc" (Ps. 127:1). Dumnezeu clădeşte „casa" încă de la
început.

Căsătoria este ideea lui Dumnezeu

Piatra de temelie a căsătoriei a fost cioplită şi pusă la
locul ei încă de la crearea lumii. Omul poate considera
căsătoria ca fiind ideea lui, dar greşeşte. Geneza este
cartea începuturilor, şi în primul capitol ni se relatează
istoria creaţiei. La sfîrşitul fiecărei zile, privind peste
ceea ce făcuse, Dumnezeu a văzut că totul era bun. în
ziua a şasea, cînd au fost creaţi bărbatul şi femeia,
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau
foarte bune" (Gen. 1:31).

- 14-
 Aceasta îmi spune ceva. Dumnezeu nu a fost numai
mulţumit de lucrarea pe care o făcuse creînd bărbatul şi
femeia, ci El a fost extraordinar de satisfăcut. Cînd
Dumnezeu conduce doi oameni unul spre celălalt şi pune
dragoste în inima lor unul pentru altul, ca apoi să-i
unească în legătura căsătoriei, aceasta este o creaţie
unică. Binecuvîntarea lui Dumnezeu este asupra acelei
noi relaţii.
în capitolul 2 al cărţii Geneza, Dumnezeu ne oferă
posibilitatea să pătrundem în amănuntele celor întîm-
plate în acea extraordinară a şasea zi a creaţiei. într-o
frumoasă descriere, El ne explică întîlnirea dintre Adam
şi Eva.
Imaginaţi-vă grădina Edenului. Nu ştiu cum ar arăta
Edenul pentru voi (imaginile pe care ni le-am face vor fi,
probabil, diferite), dar, după mine, trebuie să fi avut cel
puţin două terenuri de golf frumos amplasate.
Adam a trăit într-un paradis care-i oferea tot ceea ce-
şi putea dori în ce priveşte frumuseţea şi plinătatea.
Dumnezeu le-a făcut. El avea chiar şi prilejul de a se
plimba cu Dumnezeu. Da, Domnul însuşi Se plimba cu
Adam.
Cu toate acestea, privind în inima omului pe care l-a
creat, Dumnezeu a văzut în ea ceva care L-a pus pe
gînduri. Ceva lipsea. Aşa că Dumnezeu a spus: „Voi face
pentru el un ajutor potrivit" (vezi Gen. 2:18).
A început o mare căutare. „Domnul Dumnezeu a
făcut din pămînt toate fiarele cîmpului şi toate păsările
cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le
numească; şi orice nume pe care-1 dădea omul fiecărei
vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume
tuturor vitelor, tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor
cîmpului; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care
să i se potrivească" (Gen. 2:19,20).
Dumnezeu şi Adam s-au uitat peste tot, dar nu au găsit
nimic care să i se fi potrivit. „Atunci Domnul Dumnezeu
a trimis un somn adine peste om, şi omul a adormit.
Domnul Dumnezeu a luat una din coastele

- 15-
lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o
luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie, şi a
adus-o la om. Şi omul a zis: Iată în sfîrşit aceea care este
os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va
numi femeie, pentru că a fost luată din om“ (Gen. 2:21-
23).
Poţi să te transpui în situaţia respectivă? Iată-1 pe
Adam în această frumoasă ambianţă. încă îşi freca ochii
de somn cînd deodată, dintre copaci, apare o creatură
nemaipomenită. Nu văzuse niciodată o aşa fiinţă ca şi
ea; nu văzuse niciodată o femeie. De încîntare i-a scăpat
un lung fluierat şi a exclamat: „în sfîrşit!" Era adine
impresionat; şi aceasta a fost începutul căsătoriei, pentru
că pasajul continuă: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său
şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face
un singur trup“ (Gen. 2:24). Această poruncă se repetă
încă de trei ori în Biblie, şi anume faptul că omul va lăsa
şi se va lipi, şi cei doi vor fi un singur trup (Matei 19:5;
Marcul0:7-8, Efes. 5:31).
Căsătoria este ideea lui Dumnezeu. A fost planul Lui
creator, şi El l-a făcut să fie minunat. Omul este cel care
a desfigurat căsătoria, dar ea nu trebuie să fie aşa.

Căsătoria poate fi reuşită

Majoritatea dintre noi doresc să aibă succes în
căsătorie. Nu ne căsătorim hotărîţi să eşuăm. O statistică
indică faptul că 80% dintre americanii de peste 18 ani
aleg ca prima prioritate a lor o viaţă de familie fericită.
Şi aceasta înaintea faptului de a se dezvolta ca indivizi,
de a se împlini în carieră sau de a cîştiga bani. Alţi 75%
dintre cei chestionaţi au fost de acord cu ideea că
„familia tradiţională este importantă pentru societate, şi
ea trebuie păstrată".
Trăim în atmosfera unei epoci în care, pentru a
ajunge la succes, majoritatea cuplurilor acceptă zeci de

- 16-
lucruri care acţionează împotriva căsniciei lor. Totuşi,
afirmaţia apostolului Pavel: „Dacă Dumnezeu este
pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Rom. 8:31)
este tot atît de adevărată astăzi ca şi atunci cînd a fost
scrisă. Dumnezeu este însă prezent în procesul
închegării căsătoriilor. El doreşte să fie piatra de temelie
a fiecărei legături. Majoritatea căsătoriilor se
fundamentează pe nimic; deci nu este surprinzător
faptul că se prăbuşesc.
Dar cu Dumnezeu nu este niciodată prea tîrziu. Dacă
ne orientăm vieţile şi căsniciile spre El, în orice situaţie
am fi, El va deveni „temelia", „Ziditorul" sau, dacă este
nevoie, „Restauratorul" căsniciilor noastre. Dacă lăsăm
ca Dumnezeu să fie Dumnezeu pe toate treptele
legăturilor noastre, El poate lua şi rezidi chiar şi
cioburile vieţilor noastre.
 Capitolul 2

Alege-L pe Dumnezeu ca Domn

(Carele)

S-a petrecut cam la mijlocul celor trei perioade în care

Jack şi cu mine am stricat logodna. A fost îngrozitor.
îngrozitor, pentru că inelul lui Jack nu mai era pe degetul
meu. Dar eram şi mai nefericită pentru că pierdusem
sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Cu nelinişte şi cu
lacrimi L-am căutat pe Domnul, şi m-am rugat ca să
primesc pacea şi mîngîierea Lui. Rugăciunile mele parcă
ricoşau, şi zăceau grămadă la picioarele mele. Nu puteam
ieşi din această stare.
Am zis: „Doamne, care-i necazul? Ce s-a întîmplat?
Am nevoie de Tine mai mult ca niciodată. Nu mă auzi?
Te rog, spune-mi ce-am greşit".
Şi El S-a coborît la mine.
De cînd am devenit copilul lui Dumnezeu, I-am spus
Domnului că accept chiar şi să rămîn singură dacă
aceasta este voia Lui pentru mine. Eram foarte sinceră.
Oricum, aceasta a fost înainte de a mă îndrăgosti de Jack.
Deodată tabloul s-a schimbat. Nu mai puteam să-mi
închipui viaţa fără el. Simţeam că dacă Dumnezeu nu mi-
1 dă pe Jack, viaţa mea ar fi în cel mai bun caz o viaţă de
mîna doua.
Dar Dumnezeu nu dorea nici un rival în viaţa mea. El
mă învăţa o lecţie adîncă prin această experienţă
dureroasă. Stînd înaintea Lui în lacrimi şi rugăciune, El
m-a convins, în sfîrşit, de adevărul că voia Lui era
perfectă, şi că ea era cea mai bună pentru mine. Dacă
căsătoria cu Jack ar fi să fie pe locul doi, aş fi gata să
accept această ordine?
M-am luptat cu gîndul acesta foarte mult, pentru că
era foarte greu pentru mine să pricep că viaţa cu Jack ar
putea fi doar un al doilea „cel mai bun". In sfîrşit, am
capitulat în faţa lui Dumnezeu şi I-am spus: „Ori

- 18-
care ar fi prunul Tău ,cel mai bun‘ în viaţa mea, Thtă, tot
ce îţi va aduce Ţie cea mai mare slavă, chiar dacă asta
înseamnă să rămîn singură pentru restul vieţii mele, aceasta o
doresc. Ajută-mă să doresc voia Ta mai presus de orice.
Ajută-mă să Te doresc mai mult, pentru că ştiu că numai
Tu poţi să mă împlineşti cu adevărat".
în acel moment am simţit că tavanul şi acoperişul s-
au desprins şi că am acces direct la cer. Prezenţa lui
Dumnezeu, mîngîierea Lui şi pacea Lui au umplut golul
meu spiritual.
Cîteva luni mai tîrziu, Dumnezeu ne-a adus din nou
împreună^ (de data aceasta pentru totdeauna), fapt
pentru care îi voi fi mulţumitoare toată viaţa. Inima şi
mintea mea au fost pecetluite în acea zi cu adevărul că
nici o fiinţă omenească, oricît de minunată ar fi ea, nu
poate satisface dorinţele inimii omeneşti. Numai
Dumnezeu o poate face. Există cu adevărat în fiecare
inimă omenească un gol pus în ea de Dumnezeu, un gol
pe care numai El poate să-l umple.
Dumnezeu m-a binecuvîntat cu un soţ tandru şi
iubitor; Jack este tot ce mi-aş fi putut dori într-un
partener. Dumnezeu ne-a dat o fiică care umblă cu El, şi
e căsătorită cu un om minunat. Ei sînt o continuă bucurie
pentru inimile noastre. Dar chiar şi cu acestea, şi cu toate
celelalte binecuvîntări ale vieţii, lăuntrul nostru ar fi un
gol dacă nu L-am avea pe Dumnezeu.
Am văzut foarte multe soţii care încearcă să-şi forţeze
soţii să le îndeplinească toate nevoile, ispravă pe care
nici o fiinţă umană nu o poate realiza, şi tocmai prin
aceasta au distrus tot ceea ce ar fi putut fi o legătură
frumoasă.
Dumnezeu i-a făcut pe soţ şi soţie ca doi indivizi
întregi şi compleţi. Compleţi în El. Cînd aceşti doi
indivizi compleţi, care îşi au toate nevoile satisfăcute în
Dumnezeu însuşi, se căsătoresc, ei fac mai mult decît
doi. Ei se multiplică în patru, opt sau o sută. Nu mă refer
la copii. Mă refer la influenţa vieţii şi lucrării lor.

- 19-
Dar cînd ne căsătorim considerîndu-ne ca jumătatea
celeilalte persoane, ca apoi să depindem de partenerii
noştri pentru a supravieţui, devenim paraziţi care trăiesc
pe spinarea celuilalt, secătuind propria noastră viaţă de
bucurie şi împlinire.
Mi-a trebuit timp să învăţ aceasta. Jack a fost
întotdeauna un ajutor potrivit. Lecţia am învăţat-o doar
atunci cînd o schimbare a locului de muncă l-a făcut pe
Jack să călătorească tot timpul. La început, cînd Jack era
plecat şi nu putea să-mi îndeplinească toate nevoile, eu
am devenit nemulţumită şi frustrată. Apoi Dumnezeu a
început să mă înveţe un mare adevăr despre El. Cînd
Dumnezeu a spus că poate şi doreşte să-mi satisfacă
toate nevoile, El a vorbit foarte serios. A început să fie
Tovarăşul meu, mîngîierea mea şi bucuria mea în noua
situaţie.
Numai că drumul nu a fost atît de simplu. Odată, cînd
Jack era acasă, el mi-a spus: „Cîteodată îmi face
impresia că nu mai e nevoie de mine pe aici“.
Inima mea a sîngerat. Ce groaznic poate fi să laşi o
asemenea impresie în inima celui care-ţi este cel mai
drag pe acest pămînt. Imediat mi-am făcut timp şi L-am
întrebat pe Dumnezeu ce să fac. Şi Dumnezeu a lămurit
şi a clarificat totul. El a rezolvat careul acestor cuvinte
încrucişate în mintea mea.
Da, numai Dumnezeu îmi împlineşte nevoile. Cînd
însă mi l-a dat pe Jack, El a ales să-mi împlinească
nevoile prin el, soţul meu. Altădată, El mi le împlineşte
prin Lynn, fiica mea, ori prin rude sau prieteni. Cînd El
alege să-mi satisfacă nevoia de tovărăşie, mîngîiere,
tandreţe sau bucurie prin soţul meu, El nu o mai face şi în
alt mod, aşa că în acest caz sînt total dependentă de Jack.
Şi dacă Jack nu poate, sau în cazuri foarte rare nu vrea
să-mi împlinească nevoile, nu există motiv de frustrare
sau nefericire, pentru că Dumnezeu poate şi doreşte să-mi
împlinească acele nevoi! El îşi întinde mîna ca să
împlinească nevoile inimii noastre.

- 20-
 Pe tabla de anunţuri a unei biserici scria: „Dumnezeu
poate repara o inimă zdobită, dacă-I vei da toate
bucăţile*. Dumnezeu poate repara şi o căsătorie... da- că-
I veţi da toate bucăţile. El poate lua o căsătorie sfărîmată
şi poate s-o lipească atît de perfect incit nici măcar
crăpăturile să nu se mai vadă. O va face mai puternică
decît a fost inainte de a fi sfărîmată. Sau El poate lua o
căsătorie bună, şi o poate face mai frumoasă cu trecerea
fiecărei zile.
Secretul constă în a da totul lui Dumnezeu. Şi înainte
de a se putea face lucrul acesta cu o căsnicie, el trebuie
făcut cu fiecare partener în parte. Cea mai mare
rugăciune pe care un soţ sau o soţie poate s-o înalţe este:
„Doamne, salvează-mi căsătoria, începînd cu mine
însumi*, sau: „Schimbă-mi căsătoria, începînd cu
mine!*
James Jaucey, un excelent educator australian, spune:
„Multe femei spun cu părere de rău: ,De ce nu poate fi
întotdeauna ca la începutul căsătoriei?4*.1 Ei bine, se
poate. Noutatea şi exaltarea se ofilesc, desigur, cuplurile
se obişnuiesc cu toate, în timp. Dar o adevărată dragoste
romantică poate continua atunci cînd sufletul este adăpat
de nişte izvoare interioare. Dacă ai pierdut acea dragoste,
izvorul nu a secat. Tu ai încetat să bei din el, atîta tot.
Acest lucru este adevărat nu numai cu privire la
căsătorie, ci şi cu privire la viaţă. Totul din viaţă păleşte
dacă nu avem resurse ascunse care să umple ceea ce s-a
golit. Viaţa a fost concepută ca o experienţă vibrantă.
Trebuie să ne cuplăm la acea sursă. Dumnezeu este
sursa dragostei, a înţelegerii, a acceptării. Pe măsură ce
ne înrădăcinăm adine în El, izvorul va curge în noi din
belşug (vezi Isaia 37:31; Ierem. 17:7-8). Walter Th>-
bisch spune: „Dragostea este un sentiment ce trebuie
învăţat*.2 Trebuie să învăţăm să iubim, să iubim cu
adevărat, şi acest lucru îl învăţăm de la Dumnezeu.
Multe femei mi-au spus că au pierdut orice senti

- 21-
ment pentru soţii lor; tot respectul, toată dragostea. Se
simt neajutorate, înşelate, şi nici nu poate fi altfel fără
puterea şi tăria Sursei. Numai El poate să ne înveţe să
iubim persoana cu care ne-am căsătorit.
Dar aceasta trebuie să înceapă cu mine. Eu nu pot să-
mi schimb soţul, dar pot lăsa pe Dumnezeul universului
să mă schimbe pe mine. Şi schimbîndu-mă pe mine în
soţia, în persoana pe care El o doreşte, căsnicia mea se
va schimba în mod inevitabil.
Eu nu sînt doar o jumătate de cuplu. Eu sînt un copil
al lui Dumnezeu, întreg, unit cu un alt copil al lui
Dumnezeu, şi el tot întreg, şi acesta este un lucru atît de
minunat, încît nu are asemănare pe pămînt. Cu
Dumnezeu ca temelie sigură, dragostea noastră va dura
o veşnicie.

Notă:
1. „Magic în Marriageu (Magicul în căsătorie) de James H. Jaucey, 1966,
Zondervan Publishing House, pag.9.
2. Waher Itobisch, „Love is a Feeling to Be Learned* (Dragostea este un
sentiment ce trebuie învăţat), 1971, Ed. lh>bisch D-737 Baden-Baden, Germania,
pag.9.

- 22-
 Capitolul 3

Alege arhitectul
(Jack)

Acea sîmbătă dimineaţă de martie era una din

frumoasele zile calde pe care le avem în Colorado la sfîr-
şitul iernii. Fusese o iarnă neobişnuit de grea. Stăteam în
geam privind piscul care străjuia oraşul şi mă gîn- deam:
„Ce zi potrivită pentru prima mea partidă de golf din anul
acesta/“ După ce m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat, eram
aşa de pătruns de ideea jocului, încît nu mă mai puteam
gîndi la altceva.
Carole, care după douăzeci şi cinci de ani de căsătorie
încă tot nu era în stare să-mi citească gîndurile, a pregătit
un mic dejun foarte gustos. Apoi, cînd ne-am aşezat la
masă, ea a remarcat: „Dragul meu, e o zi atît de frumoasă
(lucru cu care eram perfect de acord), nu ar fi
nemaipomenit să ieşim puţin la pădure?"
Nu i-am răspuns nimic. Dar în sinea mea mi-am zis:
Aceasta este cea mai trăznită idee care i-ar fi putut trece prin minte.
Ziua mi s-a întunecat. Am devenit morocănos,
supărăcios, tăcut, şi Carole habar n-avea ce s-a întîm-
plat.
Nu i-am spus nimic din ceea ce mi-a trecut prin cap,
dar am stat bosumflat ore în şir. Mi-am stricat ziua. Nu
ne-am dus nici în excursie, nici n-am jucat golf.
La începutul după-amiezei, Dumnezeu m-a făcut să
înţeleg ce atitudine murdară aveam. Dumnezeu i-a spus
pe nume: „păcat". Am fost egoist, nepoliticos şi meschin.
în final, I-am mărturisit lui Dumnezeu, i-am cerut
iertare lui Carole, şi am reuşit să salvăm cel puţin o parte
din zi prin faptul că am petrecut cîtva timp împreună.

- 23
-
 Arată-ţi dragostea

Nu este întotdeauna uşor să-ţi arăţi dragostea, să fii

amabil, să răspunzi aşa cum Cristos ar dori. Şi lucrul
acesta îl poţi face cel mai greu în familie.
Apostolul Pavel, în frumoasa Epistolă către efeseni,
vorbeşte despre trei subiecte majore: plinătatea (Efes.
1:3-20), umblarea (Efes. 4:1-6,10) şi lupta (Efes. 6:11-
21) creştinului. în primul rînd, Pavel ne vorbeşte despre
plinătatea pe care o avem prin simplul fapt că sîn- tem
copii ai lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Apoi, el ne
vorbeşte despre modul în care creştinii trebuie să-şi
trăiască viaţa de fiecare zi. El încheie vorbindu-ne
despre lupta împotriva diavolului, în care sîntem
permanent angajaţi. Textul-cheie cu privire la relaţia
maritală nu apare la capitolul „luptă“, cum s-ar aştepta
mulţi, ci în centrul discuţiei referitoare la umblarea
creştinului.
Unul dintre scopurile pe care le are Dumnezeu cu noi,
privind umblarea noastră cu Cristos, este maturizarea
noastră (Efes. 4:13). Ingredientele importante pentru
această maturizare sînt caracteristicile amabilităţii,
înţelegerii şi iertării. Pavel afirmă clar: „Fiţi buni unii
cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat
şi Dumnezeu pe voi în Cristos (Efes. 4:32).
Viaţa noastră creştină trebuie deci să fie o umblare în
dragoste, ceea ce înseamnă că trebuie să învăţăm să
răspundem fiecăruia cu dragoste (Efes. 5:2), să umblăm
în înţelepciune, adică să creştem în înţelegerea şi
cunoaşterea lui Cristos (Efes. 5:15). Dacă ar fi să
înţelegem două lucruri care ne pot face căsătoria
fericită, acestea ar fi dragostea şi înţelepciunea; şi ele
vin numai de la Dumnezeu.

- 24-
 Fii plin de Duhul Sf int

Apostolul Pavel continuă spunînd efesenilor, şi nouă

totodată: „Fiţi umpluţi cu Duhul* (Efes. 5:18). Fără a
face o analiză teologică, „a fi umplut cu Duhul*
înseamnă a lăsa pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu să
controleze tot ceea ce spunem sau facem; îl lăsăm astfel
să Se exprime prin vieţile noastre.
Cîteodată aceasta este extrem de dificil. A fi umplut
cu Duhul Sfînt nu pare atît de greu atunci cînd ne
pregătim pentru Şcoala Duminicală, pentru un studiu
biblic, sau pentru o predică. Cei mai mulţi nu sîntem
prea siguri de noi în situaţii ca acestea, şi sîntem
conştienţi de faptul că nu putem face faţă numai prin
puterile noastre. Nu avem altceva de ales decît să ne
rugăm ca Dumnezeu să poarte de grijă, şi El o face.
Problema se schimbă însă în casele noastre. Datorită
faptului că viaţa este atît de „cotidiană*, intervin multe
lucruri în cursul ei care fac dificilă trăirea ca şi creştin,
mai ales faţă de cei pe care-i iubim cel mai mult.
In acea sîmbătă frumoasă de martie cînd doream să
joc golf, nu eram în gardă, şi duşmanul sufletului meu a
tras o săgeată care mi-a străpuns armura. Numai
„umplut cu Duhul* nu eram eu atunci.
Nu la mult timp după mutarea noastră în Colorado, a
trebuit să vorbesc la deschiderea unei mari conferinţe în
California, şi m-am simţit complet neajutorat în această
situaţie. M-am rugat mult pentru aceasta, şi am cerut şi
altora să se roage. L-am rugat pe Domnul să vorbească
prin mine, şi Domnul a binecuvîntat-o, folosind mesajul
meu în multe vieţi.
Apoi am ajuns acasă.
Eram de trei luni mutaţi într-o casă nouă, şi de a- cum
iarna era aproape. La mutare a trebuit să instalăm în sobă
un sistem de umidificare (în Colorado aerul este uscat,
şi fără a-1 umidifica, electricitatea statică creşte atît de
mult, încît ori de cîte ori îţi săruţi soţia rişti să sară
scîntei). Cînd ne-am întors acasă din

- 25-
călătorie, am găsit bazinul umidificatorului spart şi totul
plutind în cîţiva centimetri de apă. în noaptea aceea a
izbucnit o furtună de zăpadă (prima de cînd eram
mutaţi). Aveam o uşă dublă spre nord, dar dimineaţa
cînd ne-am trezit aveam în hol suficientă zăpadă pentru
a face un omuleţ de zăpadă, sau cel puţin cîţiva bulgări.
Da, sînt ocazii în care este foarte dificil să fii umplut cu
Duhul.

Zideşte-ţi căsnicia
Mulţimea situaţiilor de fiecare zi afectează relaţia
noastră de soţ şi soţie, şi ne fac să ne bizuim tot mai mult
pe Domnul. De aceşti „cotidieni ai vieţii", cum le
numeşte Carole, atîrnă balanţa. A răspunde ca unul care
este umplut cu Duhul, aceasta înclină balanţa spre
„căsătorie fericită"; a răspunde în fire, face ca totul să se
încline spre o „căsnicie nefericită".
Realmente nu cunosc nimic despre clădirea caselor, şi
aş fi un nebun să m-apuc să construiesc o casă fără să am
alături de mine un arhitect care să facă planul fiecărui
amănunt.
Nu ştiu prea mult nici despre zidirea căsniciilor, dar
doresc să clădesc una. Aş fi un nebun şi mai mare dacă
nu I-aş da voie Creatorului căsătoriei să fie Arhitectul.
El vrea să facă o creaţie frumoasă din fiecare legătură
încredinţată Lui. Dar El nu ne va forţa să-I acceptăm
serviciile. El aşteaptă să fie rugat. Reacţiile corecte sînt
posibile numai atunci cînd îi lăsăm lui Dumnezeu
controlul deplin. Numai Duhul Lui ne poate da izbîndă
în domenii în care sîntem slabi şi neputincioşi. Numai
relaţia dinamică cu Dumnezeu, şi numai alegerea lui ca
Arhitect şi Constructor al căsniciei tale va avea ca
rezultat faptul că El te va ajuta să reacţionezi întotdeauna
şi în toate problemele veţii ca unul care este umplut cu
Duhul Sfînt.

- 26-
 Partea a doua

înţelegerea partenerului
 Capitolul 4

Alege să înţelegi
(Carole)'

Jack a apărut în uşă exact în momentul în care eu am

intrat pe uşa din spate şi am aşezat o geantă cu alimente
pe masa de bucătărie. Purta o cămaşă albastră şi avea o
privire deosebită pe care nu o puteam descifra. Mi-a
spus: „Te rog, vino sus. Trebuie să-ţi vorbesc".
„Acum?" Ce ciudat!, m-am gîndit eu. Nedumerită, l-am
urmat, lăsîndu-mi cumpărăturile nedespachetate. Cum
stăteam pe pat, Jack mi-a luat amîndouă mîinile într-ale
lui. „înainte de a-ţi spune ceva, aş vrea să-ţi amintesc un
verset din Psalmi" a zis el. „Dumnezeul nostru este în
ceruri, El face tot ce vrea" (Ps. 115:3).
Din ce în ce mai confuză, am aprobat. El a continuat:
„Chiar acum a dat mama ta telefon. Tata este în spital
cu leucemie. Doctorii..." şi vocea lui s-a întrerupt. „Ţi-
am rezervat un loc la avion, pleacă peste două ore. Am
aranjat cine să îngrijească fetiţa".
Apoi m-a strîns în braţe. Eram mută. Ciudat, nu eram
nepregătită. înainte cu cîteva săptămîni, Dumnezeu mi-
a imprimat un verset pe inimă: „El nu se teme de veşti
rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul" (Ps.
112:7). Am simţit că Domnul îmi spune că în curînd are
să se întîmple ceva pentru care spiritualiceşte trebuie să
fiu pregătită. Oricum, nu-mi închipuisem ca robustul
meu tată de 57 ani să fie lovit de boală.
Două ore mai tîrziu eram în avion, îndreptîndu-mă
spre est. Situaţia financiară nu-i îngăduia lui Jack să mă
însoţească, şi eu mă simţeam foarte singură.
Următoarele zece zile parcă au zburat. Situaţia tatălui
meu s-a înrăutăţit, a făcut pneumonie şi, la cinci

- 29-
zile după sosirea mea, a murit. Funerariile, durerea, harul
Lui, pacea şi mîngîierea Lui, aducerea mamei cu mine,
toate s-au înmănunchiat în tristeţe.
Apoi am ajuns acasă. Jack m-a întîmpinat şi, după ce
am instalat-o pe mama în camera de oaspeţi, am ieşit
împreună. Parcînd pe marginea drumului, el s-a întors
spre mine ca să mă mîngîie.
Un gînd mi-a venit în minte. Cum poţi tu să mă mingii?
Doar nu ai fost acolo. Nu poţi şti prin ce am trecut. De fapt nu
mă poţi înţelege. Şi inima mea era rece. M-am închis în
singurătate şi autocompă- timire. Dar Dumnezeu nu a
îngăduit acest lucru. în cealaltă secundă trebuia să fac o
alegere, să-l elimin pe Jack, pentru că eu credeam că nu
mă poate înţelege^ sau să-i împărtăşesc această temere.
în mod deliberat, printr-un act de voinţă, mi-am pus
inima rănită în mîinile lui ca să mi-o înfăşoare în
dragostea lui.
Multe răspîntii apar în drumul căsătoriei noastre -
alegeri care fie ne unesc, fie ne despart. Mai tîrziu am
descoperit că aceasta era una dintre ele - împărtăşirea
durerii, necazului, sau eliminarea celuilalt, pentru că eu
credeam că nu mă poate înţelege pe deplin.
La naşterea lui Lynn, Jack nu putea simţi durerile pe
care le-am simţit eu cînd am adus-o pe lume, dar i le-am
împărtăşit. Nu puteam face faţă acelor 48 de ore fără
puterea şi mîngîierea lui. într-un fel, cred că el a suferit
mai mult decît mine.
Durerea care i-a scăldat trupul în transpiraţie la cî-
teva secunde după un atac de rinichi m-a făcut să mă
strîng şi eu de durere, dar tot ce am putut face era să-l
duc la spital. El a suportat durerea, iar eu i-am împărtăşit
experienţa.
De fapt, iată despre ce este vorba. Trebuie să alegi să
împărtăşeşti şi să înţelegi.
Dar nu este uşor să înţelegi.
Toţi privim pe cei din jur prin prisma noastră. Nu
putem să nu comparăm acţiunile şi reacţiile celor din

- 30-
jur cu modul în care noi am acţiona şi am răspunde. Cînd
nu reuşim să privim lucrurile prin prisma celuilalt, cînd
nu avem înţelegere, atunci o reacţie diferit ăde a noastră
apare în mod inevitabil ca fiind greşită.
J.B. Philips parafrazează Efeseni 4:32 astfel: „Fiţi
amabili unii cu alţii, fiţi plini de înţelegere. Fiţi gata să
vă iertaţi, aşa cum Dumnezeu, de dragul lui Cris- tos, v-
a iertat pe voi“.
Fii amabil.
Fii plin de înţelegere.
Fii iertător. Nu să ierţi puţin, ci să ierţi atît cît te-a
iertat Dumnezeu de dragul lui Cristos. Cît este aceasta?
Tot. Absolut tot.
O căsătorie bună este pur şi simplu unirea a doi buni
iertători. Totuşi, iertarea este grea.
Un bărbat a zis: „Cînd ne certăm, soţia mea devine
istorică".
Prietenul său l-a corectat: „Vrei să zici isterică".
„Nu", a răspuns primul. „Vreau să zic istorică. Mi-
aminteşte tot ce am făcut vreodată".
A ierta înseamnă a da uitării orice supărare.
Adevărata iertare necesită putere şi dragoste de la
Dumnezeu.
Chiar în mijlocul versetului din Efeseni, în
parafrazarea lui Philips, între amabilitate şi iertare, apare
cu- vîntul „fii plin de înţelegere".
Cei mai mulţi dintre noi avem puţină înţelegere faţă
de celălalt, sau n-o avem de loc. Şi este nevoie de o
„uriaşă cantitate de înţelegere" pentru a face o căsnicie.
Este un proiect de o viaţă să înveţi să înţelegi pe alţii.
Numai în înţelegere este adevărata dragoste. Dacă poţi
să înţelegi persoana cu care trăieşti, în comparaţie cu
aceasta orice altceva este uşor.
Trebuie să-l înţelegi pe Jack, firea lui, personalitatea
lui, cum priveşte şi acţionează cu lumea în afara lui. El
trebuie să facă acelaşi lucru cu mine. Pentru a-1 cunoaşte
atît de complet, trebuie să-l studiez.
 Doamna N.V. Peale atinge exact acest adevăr în
următoarele rînduri:
„Dacă ar trebui să vă dau un sfat şi numai unul, tinere
mirese, ar fi acesta: Studiaţi-vă bărbatul. Studia- ţi-1 ca
şi cînd ar fi un animal rar şi fascinant. Studia- ţi-i
plăcerile şi lucrurile care nu-i plac, puterea şi
slăbiciunea, dispoziţiile. Să iubeşti un bărbat este
frumos, dar nu suficient. Pentru a trăi cu cineva cu
succes, trebuie să-l cunoşti, şi pentru a-1 cunoaşte,
trebuie să-l studiezi. Priviţi în jurul vostru, şi veţi vedea
că în majoritatea căsniciilor bune, soţiile îşi cunosc
bărbaţii mai bine decît se cunosc ei înşişi. Să ştii ce-i
place. Să ştii ce-1 deranjează. Să ştii ce-1 face să rîdă, şi
ce-1 supără. Să ştii cînd are nevoie de încurajare, şi să
ştii cînd este prea înflăcărat de ceva şi are nevoie să fie
temperat. Cu alte cuvinte, încearcă să afli cum anume
funcţionează14.1
Ani de-a rîndul nu l-am studiat cu adevărat pe Jack.
Eram foarte asemănătoare soţiei proaspăt măritate cu
care am stat de vorbă nu de mult. Trecuseră două săp-
tămîni agitate, şi ei i se păruse că nu comunică cu
adevărat. In sfîrşit au avut şi cîteva momente de
singurătate într-o duminică după-masă, şi acum stăteau
întinşi pe pat, capul ei fiind pe umărul lui. După o lungă
tăcere, ea l-a întrebat: „La ce te gîndeşti?" Bărbaţilor,
dacă soţia voastră vă pune în astfel de situaţii această
întrebare, vă rog, gîndiţi-vă la ea. Cel despre care vorbim
nu s-a gîndit la ea. Dimpotrivă, răspunsul lui a fost: „Ah,
mă gîndesc ce să răspund şefului meu mîine cînd mă va
întreba dacă am terminat proiectul." Ea i-a răspuns:
„Oh!“
Apoi a aşteptat. Acum, orice om cu cît de puţină
cunoştinţă privind felul în care funcţionează minţile
femeilor ar fi ştiut că ea aştepta ca şi el s-o întrebe, la ce
anume se gîndeşte ea.
Dar n-a făcut-o. Dimpotrivă, a continuat: „Ai de gînd
să pregăteşti cina curînd?"
Cu dinţii strînşi, ea a murmurat: „Poate peste puţin

- 32-
timp.“ „Bine“, s-a oferit el, „o să te învăţ bucuros cum
se fac crochetele de caşcaval.?
La această ofertă nevinovată, ea a explodat mînioa-
să.
El s-a gîndit: „Oare ce i-am spus de s-a supărat atît de tare?
Nu e deloc rezonabilă
Ea s-a gîndit: „Omul acesta cu care m-am căsătorit n-are
nici măcar sensibilitatea unei broaşte.“
Această tînără soţie mi-a povestit incidentul la cîte-
va săptămîni de la întîmplare. Ea nu i-a spus niciodată
soţului ei ce a simţit în acea duminică după-masă. Ca
rezultat, foarte curînd căsătoria lor a luat-o în direcţii
diferite - a ei şi a lui -, decalate cu 180 de grade una faţă
de cealaltă. Ea se supăra din ce în ce mai des pentru că
se simţea foarte neînţeleasă. El a continuat să creadă că
s-a căsătorit cu o femeie frustrată şi nefericită.
Prietena mea ar fi avut nevoie de unul din
următoarele trei lucruri, dacă nu de toate trei: Ea trebuia
să aibă simţul umorului, să rîdă de ea, de el, de situaţie.
(Dar o tînără soţie căsătorită de numai şapte săptămîni
rar poate face aşa ceva.)
Sau ea ar fi avut nevoie de sinceritate ca să fie în stare
să spună: „Dragă, aceasta mă răneşte. Vreau să te
gîndeşti la mine, pentru că eu mă simt afectată de faptul
că nu am putut sta de vorbă în ultimele două săptămîni."
Sau ar fi trebuit să înţeleagă că soţul ei este pe o altă
lungime de undă cînd se gîndea la slujba lui în loc să se
gîndească la ea. (Acesta fiind de fapt primul gînd care i-
a venit în minte.)
Prietena mea nu a avut nici simţul umorului, nici
sinceritate, şi nici înţelegere. Ca şi mine în primii ani de
căsătorie, ea nu şi-a studiat soţul.
Adevărata înţelegere este un proiect de o viaţă. O zi...
o săptămînă... un an de studiere a partenerului nu
ajunge. Bogata răsplătire a adevăratei părtăşii curate, a
dragostei totale, este cîştigată numai dacă-ţi devotezi
întreaga viaţă rugăciunii şi lucrării în vederea reali
zării acestor ţeluri. Fiecare dintre noi este într-o continuă
schimbare. Hotărăşte-te, cu ajutorul lui Dumnezeu, să
alegi să înţelegi.

'i

Notă:
1 Mrs. N.V. Peale: „The Aventure of Being a wife“ (Aventura de a fi o soţie)
Englwood Qiffs, New Jersy: Pretice - Hali, Inc. 1971, pag.29

- 34-
 Capitolul 5

Alege să cunoşti
(Carole)

Jack şi Carole Mayhall.

Coloraţi-ne diferit.
Coloraţi părul lui Jack în roşu. Puneţi puţin gri.
Coloraţi-i ochii maro închis.
Coloraţi ochii lui Carole în albaştru stropit cu verde.
Părul maro. (Vă rog să nu puneţi şi gri.)
Dar nu vă opriţi la exterior. îndepărtaţi straturile de la
suprafaţă şi coloraţi diferit şi interiorul nostru. De-a
lungul anilor, culorile s-au împreunat şi amestecat în
anumite zone ale personalităţii noastre, dar ele vor ră-
mîne personale pentru totdeauna.

Vive la difference!*
Dumnezeu ne-a dat doi ochi ca să vedem lucrurile din
puncte de vedere diferite. Dacă am avea numai un ochi
am pierde perspectiva, am vedea lucrurile mai degrabă
plate decît rotunde, şi am pierde multe din minunile care
ne înconjoară.
Din acelaşi motiv, Dumnezeu a creat cuplul din
puncte de vedere diferite. împreună vom avea o vedere
mai bună a lumii, o mai bună înţelegere a oamenilor şi o
perspectivă mai largă, bineînţeles, dacă folosim ambele
puncte de vedere.
Ca să folosim „deosebirile" dintre noi, trebuie să le
înţelegem, trebuie să le acceptăm. Discutînd cu diferite
cupluri, am găsit foarte puţini care să facă acest lucru.
Deosebirile dintre noi, acceptate şi apreciate, sînt

* Trăiască deosebirea - în limba franceză în text

- 35-
modalităţile Iui Dumnezeu de a face să ne potrivim unul
cu celălalt ca şi cuplu. Vom fi mai puternici împreună
decît am putea fi separat. Lucrurile în care Jack este
puternic compensează slăbiciunile mele, şi darurile mele
suplimentează domenii în care el este mai puţin dotat.
Pe măsură ce deosebirile noastre sînt explicate,
creativitatea lui Dumnezeu este evidentă în lucrurile ce
ne deosebesc.
Jack este un om obiectiv. Pentru el, faptele sînt fapte.
Adeseori, el gîndeşte viaţa reuşind să se detaşeze de ea,
şi are o perspectivă largă. El gîndeşte mai degrabă
conceptual decît în amănunte.
Eu nu sînt aşa. Eu trebuie să depun un efort
extraordinar ca să fiu obiectivă şi detaşată de lucruri. Din
punctul meu de vedere, o realitate nu este niciodată rece,
dură, ci ea depinde mai mult sau mai puţin de tiparul
minţii mele.
Există o mare fisură în fabrica obiectivităţii lui Jack,
şi acea fisură sînt eu. El poate deveni subiectiv în clipa
în care eu am o atitudine negativă faţă de ceea ce a făcut
sau spus el. Dar pentru că-1 iubesc, trebuie să înţeleg
această excepţie, trebuie să fiu sensibilă la sensibilitatea
lui.
Datorită firii mele subiective, foarte greu accept ta-
chinarea, şi ori de cîte ori o face, mă deranjează.
De exemplu, dacă Jack remarcă: „Cutare sînt ocupaţi,
şi nu vor veni mîine", eu mă gîndesc: „Oare cu ce i-am
jignit?“ De multe ori, subiectivismul meu se transformă
în ridicol.
Un bărbat i-a spus soţiei: „Scumpa mea, ai lucrat aşa
de mult toată săptămîna, ai gătit, ai curăţat, ai îngrijit
copii, de aceea astă-seară am de gînd să te invit la o cină
bună."
Soţia lui a izbucnit în lacrimi.
Poate vă surprinde, dar ceea ce a şocat-o au fost
cuvintele „cină buna*. Ce a gătit ea toată săptămîna?
Mîncăruri rele? în primii ani de căsătorie aş fi fost şi eu
jignită de o astfel de ofertă. Acum însă nu. Acum

- 36-
ştiu că Jack mi-ar face invitaţia fără să facă vreo aluzie
la felul în care gătesc eu.
Cunoaşterea firii mele mă ajută să devin mai
înţelegătoare şi să am o atitudine obiectivă. Adesea, cînd
mintea îmi spune să nu pun totul la inimă, ea, inima, îmi
spune contrariul. încerc totuşi să realizez armonia dintre
minte şi inimă.
Jack, pe de altă parte, îmi înţelege emoţiile mai bine
de fiecare dată. El face un efort să renunţe la tachi- nare,
şi eu apreciez acest lucru. Eu trebuie să accept
obiectivismul lui Jack, iar el trebuie să-mi accepte
subiectivismul. Nici unul nu sîntem greşiţi, sîntem doar
diferiţi. Trebuie doar să cunoaştem deosebirile dintre noi.
O altă mare diferenţă dintre noi este faptul că eu am
o minte care se agaţă de amănunte, în timp ce Jack
merge chiar la esenţa problemei. Acest lucru are multe
implicaţii în relaţia noastră. Aceasta m-a făcut de multe
ori să cred că pe Jack nu-1 interesează conversaţia mea,
că nu-i place să-mi povestească despre lucrul lui, şi de
multe ori credeam că nu-1 interesează nici măcar
oamenii. însă nici unul dintre aceste lucruri nu erau
adevărate.
De multe ori mergea la cîte o conferinţă de o săptă-
mînă, dar cînd ajungea acasă mă găsea aşteptîndu-1 să-
mi povestească tot. îmi povestea totul în zece minute, iar
eu trăgeam concluzia: „Nu-i pasă de minett. Totuşi, din
punctul lui de vedere, el mi-a spus totul. Mi-a relatat tot
ce a fost esenţial. Eu doream să cunosc amănuntele.
Amîndoi sfîrşeam prin a ne simţi frustraţi, şi cîteodată
chiar supăraţi, datorită felului deosebit de a gîndi.
Am învăţat că este mult mai important să gîndim
împreună decît să gîndim la fel. Sîntem diferiţi.
Totdeauna vom fi aşa. învăţăm să acceptăm şi să
înţelegem deosebirile dintre noi. Acum nu mă mai simt
jignită dacă îmi povesteşte numai zece minute despre o
conferinţă. (Oricum, eu am învăţat să-i pun între

- 37-
bările care să-mi dea amănuntele pe care vreau să le
cunosc. El a învăţat să noteze cine aşteaptă copii, cine s-
a mai logodit, şi care a fost cea mai bună masă pe care a
luat-o.)
Avînd o minte care gîndeşte prin amănunte, pot face
mai multe lucruri deodată. Pot vorbi la telefon, pot găti,
pot da drumul afară la cîine, şi pot să fac planuri cu
privire la o cină pe care să o dau, toate în acelaşi timp.
Concentrarea lui Jack este sustrasă de întreruperi, şi el se
poate concentra numai asupra unui singur lucru. Nimic
nu este greşit, este doar diferit.
Ai încercat vreodată să povesteşti unui bărbat ca Jack
despre vecina ta al cărei bărbat vrea să intre în senat, şi a
cărui secretară a divorţat anul trecut... ştii, cel care avea
o mătuşă domnişoară bătrînă, care a stat în sanatoriu
cîtva timp şi...? Deodată te uiţi la soţul tău. Vezi că se
uită undeva departe, şi îţi dai seama că nute ascultă. L-ai
pierdut cu patru amănunte în urmă.
înainte de a înţelege mai mult din modul de a gîndi al
lui Jack, îmi ziceam: „Dacă nu mă ascultă, înseamnă că
nu-1 interesează, şi dacă nu-1 interesează ceea ce-i spun,
înseamnă că nu-1 interesez eu. Atunci cum m-ar putea el
iubi aşa cum doresc eu să fiu iubită?"
Conştient sau inconştient, mintea mea lucrează în
felul acesta. Critica, deosebirea de păreri poate să-mi
pornească mintea în propriul pelerinaj care se termină
totdeauna cu: „Probabil că nu mă iubeşte aşa cum doresc
eu să fiu iubită." Eu am nevoie de o asigurare continuă a
dragostei lui Jack, ceea ce din fericire el înţelege şi mi-o
arată.
Mintea mea predispusă să sesizeze amănunte mă face
să mă las impresionată şi adesea abătută de tot felul de
lucruşoare, accidentale sau incidentale.
„Arată bine maşina, dar oare cum merge?" ar spune
Jack (esenţialul).
„Nu-mi place culoarea (amănunt)", aş spune eu.
„Uite, aceasta este o casă bine construită", ar spune
Jack.

- 38-
 „Panorama pe care o oferă poziţia dormitorului este
splendidă*, aş comenta eu.
Jack se uită să vadă cum funcţionează hornul. Eu
admir culoarea covorului din camera de zi. Jack caută să
vadă jaluzele, în timp ce eu admir culoarea tapetului din
baie. Nimic greşit, doar diferit.
înainte de a vă minuna cum de am reuşit să stăm
împreună atîţia ani, vreau să vă arăt ce minunat ne-a
potrivit Dumnezeu pentru a ne face mai puternici şi pentru
a ne ajuta unul pe altul.
S-a spus că „intuiţia* este ceva mai mult decît un
simţămînt lipsit de suport. Cineva a sugerat că este mai
degrabă o capacitate a minţii de a sesiza amănunte care
mai apoi să dea naştere la simţăminte.
Jack şi cu mine sîntem de multe ori în situaţia de a
avea păreri diferite. El obişnuieşte să mă întrebe ce am
simţit cu privire la un anumit lucru. Cînd îi spun, el dă
din cap a mirare. Dar de cele mai multe ori am dreptate.
Ce s-a întîmplat? Am cules douăzeci de mici
amănunte, tonul vocii, o sprinceană ridicată, o dispoziţie.
Ele au fost filtrate de computerul minţii mele şi mi-au
revenit sub forma unui „simţămînt* sau a unei „intuiţii*,
dacă vreţi. Jack ia acest „simţămînt*, îl filtrează prin
mintea lui obiectivă, şi apoi face investigaţia. După
această operaţie, el are o mai bună perspectivă asupra
problemei decît dacă fiecare din noi ar fi observat situaţia
respectivă în mod individual. Ne potrivim.
Jack are nevoie de mintea mea orientată înspre
amănunte, şi eu, bineînţeles, am nevoie de capacitatea lui
de a vedea esenţialul şi de a fi obiectiv în situaţii în care
răspunsul meu este emoţional. Eu pot intui cum
reacţionează oamenii mai repede decît el, şi Jack se poate
folosi de mine.
Jack este mult mai logic în felul lui de gîndire. El
studiază dovezile şi, după ce le analizează, trage
concluzia. Eu mă bizui mai mult pe intuiţie, instinct şi
emoţie pentru a trage o concluzie care, de cele mai

- 39-
multe ori, este aceeaşi cu a lui Jack, şi la care ajung în-
tr-un mod mai rapid.
Discutam cu o prietenă care îmi spunea că are de gînd
să urmeze un curs de conversaţie. Cînd am întrebat-o de
ce s-a gîndit să urmeze un astfel de curs, mi-a spus că o
face din pricina faptului că soţul ei se înfurie mereu,
pentru că ea nu spune direct ceea ce are de spus. I-am
dorit succes şi i-am spus că dacă este eficient, la
următorul curs o să mă înscriu şi eu.
Sînt foarte mulţumită de faptul că am un soţ care nu
este iritat de modul în care gîndesc sau vorbesc.
Jack, fiind un om cu o gîndire pur logică, gîndeşte în
linii drepte şi vorbeşte la fel; direct la ţintă, fără nici o
abatere. Eu, gîndind mai mult în cercuri, vorbesc tot aşa.
Acum, acesta este un domeniu asupra căruia eu lucrez,
dar în care nu voi reuşi niciodată prea mult. Sînt sigură
că acest fel al meu de a vorbi face parte din sensibilitatea
mea. Cu alte cuvinte, dacă nu abordez un subiect de
discuţie pe ocolite, ci o iau direct la subiect, mă simt
lezată... şi simt că lezez şi pe interlocutorul meu. De
exemplu, cu cincisprezece minute înainte de-a ieşi să
mîncăm în oraş, la noi acasă are loc următoarea discuţie:
Carole: „Cred că trebuie să-mi schimb rochia!"
Jack: „Atunci de ce n-o faci?" (exact la subiect).
Carole: „Nu-ţi place ce am pe mine?"
Jack: „E foarte bine, dar tu spuneai că trebuie să te
schimbi!"
Carole: „Ei, am spus-o ca să văd dacă e bine aşa cum
sînt."
Jack: (Se uită confuz şi dă din cap.)
E complicat să trăieşti cu cele mai multe dintre noi.
Eu însămi am probleme în a mă înţelege pe mine.
Tot amalgamul de mai sus sugerează felul în care eu
şi Jack discutăm. Jack vorbeşte pentru a comunica idei.
Eu folosesc de cele mai multe ori vorbirea pentru a
comunica emoţii sau sentimente. Este absolut necesar să
cunoaştem această realitate cu privire la felul

- 40
-
nostru de a vorbi.
într-o seară ne uitam la luna plină; era minunată Era
o seară incredibil de frumoasă, şi eu i-am spus: „Nu-i
aşa că luna e splendidă?* Ce spuneam eu de fapt? Jack
putea foarte bine să vadă luna. De fapt nici n-aveam de
gînd să i-o arăt. Ceea ce am spus voia să-i transmită că:
„Această seară frumoasă cu minunata lună plină mă face
visătoare."
Cînd Jack mi-a răspuns: „Da, e destul de strălucitoare
ca să pot juca o partidă de golf", eu am ştiut că glumeşte,
pentru că altfel totul s-ar fi dizolvat în lacrimi. Eram
căsătoriţi de destulă vreme ca el să-şi dea seama de
emoţiile mele.
Dacă plouă de exemplu, eu mă uit afară şi spun: „O,
plouă!" Prin aceasta pot exprima o mulţime de lucruri,
majoritatea emoţii. Poate să însemne că ploaia mă
deprimă, sau că face să mă simt plină de energie ca şi
pentru o curăţenie mare.
Dacă Jack spune: „Afară plouă", el pur şi simplu vrea
să spună că cerul s-a înnorat, şi mici părticele de apă cad
pe pămînt. El exprimă o realitate, eu o emoţie sau un
sentiment.
într-o zi, scoţînd maşina din garaj, am luat şi o bucată
din el cu mine. Am alergat în casă şi am zis: „Of, mă
simt îngrozitor. Nu-ţi poţi imagina ce groaznic a fost să
aud acel hîrşîit şi..." Jack m-a întrerupt: „Nu face nimic,
ce s-a întîmplat de fapt?"
Dacă acel incident s-ar fi întîmplat cu cîţiva ani în
urmă, aş fi fost adînc întristată, crezînd că Jack s-a
supărat pe mine, sau că nu-i pasă dacă sînt bine sau nu,
sau că pur şi simplu nu mă înţelege. Probabil că aş fi
plîns toată după-amiaza. Incidentul probabil că ar fi
readus în actualitate vechea poveste: „Nu-i pasă de ceea
ce simt. Dacă nu-i pasă de sentimentele mele înseamnă
că nu-i pasă de mine. Dacă nu-i pasă de mine, înseamnă
că nu-i pasă de ceea ce simt, deci nu mă iubeşte aşa cum
aş dori." Mi-ar fi trebuit zile întregi ca să-mi revin. Dar
acum am gîndit altfel: „O, da, îl

- 41-
interesează numai faptele. Dar oricum ştiu că va lua în
seamă şi emoţiile mele, mai tîrziu“, şi aşa a fost.
Vreau să înţeleg. Şi în înţelegere să accept. Dar pentru
aceasta am nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu.
Adesea mă rog: „Doamne, ajută-ne, lui Jack şi mie să ne
îndrăgostim mai mult unul de altul, ajută-ne să ne
înţelegem mai mult, ajută-mă să-l accept. Ajută-ne ca să
devenim împreună mult mai mult decît am putea fi
fiecare în parte.
 Capitolul 6

Alege să te acomodezi
(Jack)

Scena: Crăciunul la familia Mayhall.

Personajele: Toate rudele care au putut fi adunate de
departe şi de aproape.
Acţiunea: La lumina unei luminări se citeşte povestea
Crăciunului. Se alătură voci în vechi colinzi familiare,
rugăciuni şi mulţumiri se înalţă către Domnul.
Sfîrşitul: Daruri. Din cînd în cînd cîte un personaj
alege un dar, îl prezintă destinatarului, care la rîndul lui
alege un alt cadou şi-l dă mai departe. (Cu mulţimea de
„mulţumiri", aceasta poate dura ore în şir.)
Contemplînd această ocazie, te simţi copleşit de toată
dragostea şi afecţiunea din jurul pomului de iarnă. N-ai
mai văzut în viaţa ta atîtea îmbrăţişări şi sărutări. Cel
puţin eu nu am mai întîlnit aşa ceva pînă nu m-am
alăturat şi eu acestei mulţimi.
în familia mea, astfel de demonstraţii de afecţiuni au
fost rare. Ştiam că mama şi tata se iubesc, la fel şi sora
mea cu mine, dar dragostea noastră era demonstrată într-
un mod diferit de cel manifestat prin pupăturile şi
îmbrăţişările „clanului" lui Carole. în familia ei, fiecare
sărută pe toată lumea fără vreun motiv special.
La fiecare Crăciun îmi este conştientizată nevoia de a
înţelege şi accepta mediile familiale diferite din care
provenim fiecare, precum şi amprentele acestora asupra
soţiilor şi soţilor noştri. Nu numai că trebuie să
înţelegem şi să acceptăm, dar trebuie să ne şi acomodăm
unul cu altul, din moment ce şi aşa lucrurile trebuie
făcute. Aş fi fost neînţelept dacă aş fi dispreţuit modul în
care se exteriorizează Carole. Aşa că eu am fost cel care
m-am acomodat, şi am încercat să înţeleg şi să practic
felul ei de a-şi exprima dragostea. Acum

- 43-
realmente îmi plac aceste îmbrăţişări şi pupături.
Ce părere aveţi cu privire la sărbătorirea
aniversărilor? Se pare ceva simplu, nu-i aşa? Totuşi, am
stat de vorbă cu cupluri care au lăsat să se creeze între
ei o adevărată prăpastie pentru simplul motiv că există
o diferenţă în felul de sărbătorire al acestor ocazii.
Femei în ale căror familii aniversările erau sărbătorite
cu daruri şi petreceri, se căsătoresc cu bărbaţi ale căror
familii ignorau toată afacerea. Bărbaţi care la sfîrşit de
săptămînă obişnuiau să iasă la picnic cu prieteni, se
căsătoresc cu femei care cred că e mai potrivit să
lucreze.
Soţi care cred că spălatul vaselor nu e o treabă de
bărbat, se căsătoresc cu femei ai căror taţi îşi ajutau
întotdeauna mama (soţia) în bucătărie. Femei care au
crescut doar cu o ceaşcă de cafea dimineaţa, se
căsătoresc cu bărbaţi care leşină dacă nu încep ziua cu
ouă, friptură, cartofi şi pîine prăjită.
Aceste cupluri nu s-au gîndit niciodată să discute
astfel de probleme înainte de căsătorie. Şi nu şi-au făcut
timp nici după căsătorie. Aşa că motivele de iritare se
nasc pur şi simplu pentru că nu şi-au găsit niciodată timp
să stea jos şi să discute cum doresc ei, ca şi cuplu, să
serbeze anumite zile, cum ar dori ei doi să facă mici
activităţi ale zilei, cum ar fi mîncatul, scu- latul,
culcatul.
Consider că este esenţială comunicarea acestor
deosebiri de mediu familial. Dar să aleg să le înţeleg şi
să mă acomodez cu ele este de-a dreptul vital.
O altă diferenţă care trebuie explorată şi înţeleasă
într-un cuplu este cea care există între o persoană
introvertită şi una extravertită. Dacă ar trebui să identific
cum sîntem noi, atunci aş putea spune despre Carele că
este mai mult extravertită, iar eu mai mult introvertit. Eu
sînt tăcut, rezervat şi conservator. Soţia mea este plină
de viaţă, efervescentă, vioaie.
O tînără pereche ne-a vizitat într-o vară şi au stat la
noi peste noapte. Eram la a doua ceaşcă de cafea, noi

- 44 -
bărbaţii, cînd musafirul meu mi-a cerut să-mi pună o
întrebare personală. I-am spus să îndrăznească.
„Jack“, mi-a spus el. „Am observat că soţia mea şi
soţia ta se aseamănă foarte mult" (şi a menţionat tot ce
am spus eu despre soţia mea mai sus), „şi am observat
şi faptul că noi doi ne asemănăm." Apoi mi-a pus
semnificativa întrebare:
„Cum reuşeşti să rezolvi această problemă?"
„Ce problemă?" am întrebat.
Pentru mine aceasta nu era o problemă. Sincer
vorbind, nu-mi amintesc să fi fost o problemă nici chiar
la începutul căsătoriei noastre. Dumnezeu ne-a învăţat
că trebuie să ne împletim împreună ca să lucrăm
împreună ca o echipă, şi să nu concurăm unul cu altul.
Atitudinea acelui bărbat faţă de personalitatea soţiei lui
era de fapt problema, pentru că personalitatea soţiei îl
înspăimînta. Fiind o fire mai liniştită şi rezervată, el era
într-un fel intimidat de mulţime, ceea ce dimpotrivă,
soţiei lui îi făcea plăcere. în timp ce el se simţea stînjenit,
ea era în largul ei. în loc să privească acest lucru ca ceva
normal, el îl vedea ca ceva primejdios. Pentru el, aceasta
era o problemă.
Dumnezeul nostru este creativ. Cînd El potriveşte doi
oameni, El poate rezolva şi fuziunea celor doi. Dacă I-o
cerem. In cazul lui Carole şi al meu, Dumnezeu mi-a
arătat cum să mînuiesc această realitate cu privire la
soţia mea.
De exemplu, nu suport vorbirea uşoară, şi cînd mă
găsesc în situaţii în care conversaţia se concentrează în
jurul vremii sau al meciului de fotbal din săptămî- na
trecută, urmăresc cît urmăresc discuţia, şi apoi mintea
mea începe să se depărteze de subiect. încerc să par
foarte atent şi interesat, ca şi cînd aş fi foarte preocupat
de discuţie. Privindu-mă în ochi, ai crede că am prins
fiecare cuvînt din discuţie, dar soţia mea se uită la mine
şi ştie că sînt la sute de metri depărtare. Cînd îşi dă
seama de absenţa mea, prinde firul conversaţiei,
răspunde întrebărilor care mi s-ar adresa

- 45-
mie, şi nimeni nu-şi dă seama de lipsa mea de interes.
Aceasta este o calitate extraordinară a ei.
O altă diferenţă care ar putea cauza probleme, este cea
care apare atunci cind un perfecţionist trăieşte cu un om
mai liber. Eu tind să fiu perfecţionist. Carole are tendinţa
de a fi nu tocmai neglijentă, ci mai degrabă foarte rapidă.
Pentru că nu ne-am dat seama de la început, această
deosebire dintre noi a fost cauza multor probleme în
primii ani de căsnicie. Deviza mea era: „Dacă nu pot să
fac ceva cum trebuie, prefer să nu fac deloc." Ca urmare,
am neglijat lucruri pe motivul că nu am avut timp să le
fac cum trebuie. Pe de altă parte, Carole acţionează pe
loc şi termină repede, dar de multe ori nu aşa cum aş dori
eu. în această privinţă am învăţat nu numai să ne
acceptăm, dar să ne şi acomodăm unul cu celălalt. Eu am
învăţat că unele lucruri trebuie terminate repede şi nu
amînate, chiar dacă treaba nu poate fi făcută perfect. în
acelaşi timp, Carole a învăţat că unele lucruri necesită
mai mult timp pentru a fi făcute cum trebuie. Amîndoi
dorim să ne acomodăm mai mult unul cu celălalt, şi să
învăţăm să cooperăm ca şi echipă. Solomon o spune
astfel în Prov. 27:17: „Aşa cum fierul ascute fierul, tot
aşa şi tui om poate modela pe celălalt" (traducerea engl.).
Dumnezeu poate lua soţul şi soţia ca să-i întrebuinţeze
pentru şlefuirea lor reciprocă, astfel ca ei să devină
adevărate diamante care să reflecte pe Isus Cristos.
Sînt patru paşi care trebuie luaţi în considerare pentru
a evita orice conflict.
1. Cunoaşterea partenerului - studiază-1 ca să-l
cunoşti mai bine.
2. înţelegerea partenerului - aceasta are de a face cu
comunicarea. Aduceţi lucrurile la lumină şi discutaţi
despre ele. De asemenea, pentru aceasta este nevoie de
rugăciune; cereţi lui Dumnezeu înţelepciunea să
înţelegeţi persoana cu care sînteţi căsătoriţi.
3. Acomodarea - aceasta are de a face cu dorinţa şi

- 46-
deschiderea din partea voastră ca să vă schimbaţi şi să
vă acomodaţi unul cu altul, aşa ca să vă potriviţi cu
adevărat.
4. Acceptarea partenerului - acesta este un aspect
important al iubirii.
Cunoaşte, înţelege, acomodează-te şi acceptă.
Acestea sînt alegeri pe care trebuie să le faci.
 Capitolul 7

Alege să ierţi
(Carole)

Mă privea perplexă. Speranţa, durerea, mînia erau

amestecate în ochii şi în vocea ei, în timp ce-mi spunea:
„Nu pot, nu pot, Carole... tu ai putea?“
Am dat din cap. Mi-a spus problema ei - şi era una
uriaşă. Socrii au atacat-o fizic şi verbal în faţa soţului şi
copiilor ei. Şi soţul nu numai că a stat pasiv, fără să-i ia
apărarea, dar a şi ţinut partea părinţilor lui. Cum ar putea
ierta aşa ceva?
„Nu“, i-am răspuns eu. „Nu l-aş ierta, dar Dumnezeu
ar putea. Şi El va putea ierta şi prin tine, dacă îi dai voie.
Nu mai există nici o speranţă pentru căsnicia ta, dacă nu
ierţif
Aş fi putut adăuga că nu va mai fi speranţă nici pentru
ea. Neiertarea produce o otravă care va ucide existenţa
oricăruia dintre noi, în special existenţa bucuriei şi a
păcii din viaţa noastră.
Ce inimă zdrobită!
Am stat de vorbă cu femei care au fost supuse la
bătăi, înşelăciuni şi acte sexuale nenaturale... Am
discutat cu soţi care şi-au descoperit încrederea înşelată.
Cum poate cineva ierta astfel de lucruri?
Nu este un răspuns uşor. Dar ştiu un lucru:
Dumnezeu are o soluţie. Această soluţie este într-un fel
legată de avertizarea din Evrei 12:15: „Luaţi seama bine
ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu,
pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de
amărăciune, care să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie
întinaţi de ea.“
Ce înseamnă „a te abate de la harul lui Dumnezeu?*
O altă traducere spune cam aşa: „îi lipseşte harul lui

- 48-
Dumnezeu*, ceea ce eu aş parafraza astfel: „Nu vrea să
primească suficient har de la Dumnezeu*
Dacă noi nu avem har suficient de la Dumnezeu, nu
este vina Lui. Harul Lui este de-ajuns pentru fiecare
nevoie (2 Cor 12:9). Greşeala este a noastră, pentru că
nu am cerut cu adevărat harul Lui.
Ce înseamnă iertarea? Dicţionarul defineşte iertarea
astfel: „A înceta să mai simţi vreun resentiment faţă de
cineva care ţi-a greşit; a renunţa să mai ai resentimente
faţă de acea persoană; a elibera pe cineva de pedeapsa
greşelii.*1
Am fost şocată de două lucruri din definiţia de mai
sus. în primul rînd sînt implicate sentimentele: „A înceta
să mai simţi vreun resentiment*. Această afirmaţie
înlătură zicala: „Iert, dar nu uit*, sau: „Iert cu mintea,
dar nu şi cu inima!* Dacă încetăm să mai simţim vreun
resentiment, atunci inima noastră este liberă.
De multe ori nu dorim să iertăm deoarece credem că
iertînd creem o ocazie de a fi loviţi din nou, aşa că ne
construim zidurile noastre de resentimente ca să nu mai
simţim din nou durerea jignirii. Logic, ar avea un anumit
rost, dar din punct de vedere emoţional, aceasta este
otravă curată. în primul rînd, ea otrăveşte pe cel care nu
iartă.
Am întîlnit multe soţii care pur şi simplu nu sînt
capabile să răspundă fizic soţilor lor, şi la majoritatea
motivul izvorăşte dintr-o inimă neiertătoare. O soţie mi-
a povestit că pentru a se căsători a trebuit să renunţe la
cariera ei de asistentă medicală. Şi-a îngropat această
durere ca soţul ei să nu bage de seamă, pînă cînd nici ei
nu-i mai venea să creadă că durerea mai persistă. Ea nu
putea să răspundă fizic soţului ei. Cînd Dumnezeu i-a
descoperit durerea şi resentimentele, cînd ele au fost
aduse la lumină, mărturisite şi iertate, sentimentele au
revenit şi în legătura lor sexuală.
Cel de-al doilea lucru care m-a şocat cu privire la
definiţia lui Webster, au fost vorbele folosite: „A
înceta*, „a renunţa* şi „a îngădui*, „a permite*. Un act
de
- 49
-
voinţă este implicat în a înceta să simţi resentimente faţă
de cineva, în a renunţa la răzbunare şi în a garanta
eliberarea din pedeapsă a aceluia care ne-a jignit. Dar să
faci toate acestea nu este uşor.
David Augsburger spune:
„E greu să ierţi. Mai ales în căsnicia tensionată de
probleme trecute, tortura de temeri, de respingere şi
umilinţă, sau zdrobită de suspiciune.
Iertarea doare. Mai ales cînd trebuie extinsă asupra
unui soţ sau soţii care nu merită, care nu a cîştigat-o, şi
care poate s-o interpreteze greşit. Doare să ierţi. Iertarea
costă. Mai ales în căsnicie unde ea înseamnă acceptarea,
în loc de a cere plată pentru greşeală; unde înseamnă
eliberarea celuilalt, mai degrabă decît răzbunarea; unde
înseamnă iubire în loc de resentimente. Te costă să
ierţi."2
Mai tîrziu, el explică:
„Din punct de vedere psihologic, iertarea are loc
atunci cînd persoana care a fost jignită îşi poartă
supărarea şi-l lasă pe celălalt în pace. Supărarea nu poate
fi ignorată, negată sau uitată fără ca ea să lase vreo urmă.
Ea trebuie rezolvată cu responsabilitate, cu sinceritate,
printr-un act decisiv de voinţă. Fie că persoana jignită şi
supărată îşi descarcă supărarea asupra celuilalt, fie că ea
alege să-şi accepte sentimentele de supărare, să le poarte
personal povara, să găsească eliberare prin mărturisire şi
rugăciune, şi să lase pe celălalt liber. Aceasta este
iertarea."1
Aşa a făcut Isus Cristos cu noi. El ne-a iertat
necondiţionat, ne-a purtat povara, eliberîndu-ne. „în El
a- vem răscumpărarea, prin sîngele lui iertarea păcatelor,
după bogăţia harului Său, pe care L-a răspîndit din
belşug peste noi prin orice fel de înţelepciune şi de
pricepere" (Efes. 1:7-8; 1 Pet. 2:24).
„Putem ierta pe alţii numai în măsura în care sîn- tem
deschişi faţă de dragostea lui Isus arătată în vieţile
noastre. îţi aminteşti cine te-a supărat anul trecut? Am o
prietenă care-şi aduce aminte de fiecare lucru nega

- 50-
tiv pe care l-a spus o altă persoană despre ea. De
douăzeci de ani ea şi-a scris totul într-un carneţel. Isus a
spus: ,Şi cînd staţi în picioare să vă rugaţi, să iertaţi orice
aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Thtăl vostru care este
în ceruri să vă ierte greşelile voastre‘“ (Marcu 11:25).4
Cei mai mulţi dintre noi nu trebuie să iertăm lucruri
mari. De multe ori lucruri mici, neînsemnate, ne stau în
gît. Cînd nu rezolvăm lucruşoarele mărunte, noi nu
umblăm în lumină. Apostolul Ioan spune: „Dacă
umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină,
avem părtăşie unii cu alţii, şi sîngele lui Isus Cristos, Fiul
Lui, ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan
1:7).
Umbli tu în lumină faţă de partenerul tău? în Isus
Cristos nu este deloc întuneric, nici un resentiment secret
sau ascuns, nici autocompătimire sau critică. Dacă
umblăm în lumină după cum El însuşi este în lumină,
atunci avem cu adevărat părtăşie unii cu alţii. Dacă ne
împărtăşim totul deschis şi cinstit, vom fi cei mai buni
prieteni.
întrebare: Cît timp trebuie să laşi un resentiment în
inimă? Răspuns: Nu trebuie să-l laşi nici o zi, oră, sau
clipă. Atîta timp cît acel resentiment, acea amărăciune
este în inima ta, tu nu „umbli în lumină".
Trebuie să iertăm, şi să iertăm imediat.
„în relaţiile de căsătorie, iertarea are loc atunci cînd
dragostea acceptă deliberat jignirile şi loviturile vieţii,
fără să dea vina pe vreo altă persoană. Iertarea înseamnă
acceptarea celuilalt, atunci cînd ambii îşi dau seama că
el sau ea a făcut ceva de neacceptat. Iertarea înseamnă
zîmbetul dragostei atunci cînd justificarea sau insultele
îţi stau pe vîrful limbii, şi totuşi le înghiţi, nu numai
pentru că trebuie să faci aceasta ca să menţii liniştea, ci
pentru că tu doreşti să fie pace. Iertarea nu înseamnă
acceptarea ta, cu condiţia ca celălalt partener să devină
acceptabil. Iertarea este dăruită gratuit, ştiind că şi celui
ce iartă i se iartă în mod ne

- 51-
încetat.
Iertarea înseamnă exersarea tăriei dragostei lui
Dumnezeu, şi primirea celeilalte persoane fără vreo
pretenţie de despăgubire.
Iertarea este legătura dintre doi egali care recunosc
nevoia lor adîncă unul pentru celălalt. Fiecare are nevoie
de acceptarea celuilalt. Fiecare are nevoie de celă- lalt.“5

Notă:
1. Webster‘s New Collegiate Dicţionary ed. 1977, G. şi C. Marriam Co, pag.
451.
2. David W Augsburger, Cheerishable: „Love and Marriage* (Dragoste şi
căsnicie), Scottsdale, Pennsylvania: Herald Press 1971, pag. 141,142.
3. ibid. pag. 144.
4. „Discovering How to praytt (Descoperirea modului în care să te rogi), Hope
McDonald, p.
69, Zondervan Corporation, Grand Rapida, Micigan.
5. Augsburger: „Love and Marriageu, pag. 146.

- 52-
 Partea a treia

Comunicarea
 Capitolul 8

Alege să clarifici
(Carole)

întotdeauna mă surprind adevărurile pe care le pot

conţine unele desene animate. într-o duminică am rîs de
n-am mai putut de frustrările sărmanului C.B. Charlie:
„Patty: Explică-mi dragostea, Charlie.
Charlie Brown: Nu se poate explica dragostea. Pot să-
ţi recomand o carte, o pictură, un cîntec sau un poem, dar
nu pot să-ţi explic dragostea.
Patty: încearcă, dragul meu. încearcă să explici
dragostea.
Charlie Brown: în final, să zicem că din întîmplare
văd o fată drăguţă trecind pe stradă şi...
Patty: De ce trebuie să fie drăguţă, Charlie? Nu se
poate cineva îndrăgosti de o fată care nu este drăguţă, are
coşuri pe faţă, şi are şi un nas mare? Explică-mi!
Charlie Brown: Bine, poate că ai dreptate... să
spunem deci că din întîmplare văd această fată cu nasul
extraordinar de mare, plimbîndu-se şi...
Patty: (ţipînd) Nu am spus extraordinar de mare,
Charlie!
Charlie Brown: Nu numai că nu se poate explica
dragostea, dar nici nu se poate vorbi despre ea...“‘
Charlie Brown avea dificultăţi în a discuta despre un
subiect atît de complex ca dragostea. Multora dintre noi
ni se pare absurd să discutăm subiecte mult mai
obişnuite. Nancy Stahl ne povesteşte un astfel de
incident:
„Din cînd în cînd stau şi mă gîndesc că rolul meu de
femeie fermecătoare este un lucru foarte neînsemnat.
Nu că aş aştepta ca soţul meu să freamăte ori de cîte

- 55-
ori îl ating, nici să tresară de plăcere cînd îi pun mîna pe
spate, dar am sentimentul ciudat că şi dacă l-aş saluta
dimineaţa la uşă, nu mi-ar spune altceva decît că am
ceva pe dinţi.
Cele mai multe obiecţii le am împotriva faptului că
în afară de ,conversaţiile* duse cu cîinele, de remarcile
nu prea plăcute adresate maşinii de spălat, petrec zece
ore fără să comunic cu cineva. Seara doresc cu disperare
să fiu recunoscută drept o nimfă spirituală, cum de altfel
şi sînt, şi să mă angajez la nişte replici drăguţe.
,Cum ţi-a fost ziua?‘ am început aseară, adresîn- du-
mă cuiva din dosul ziarului,Sport*.
,Mmm...‘
,Ai prînzit bine?*
,Mmm...‘
,Vreau să schimb acoperişul cu tablă aurită*, am
remarcat într-o doară.
,Mmm...‘
,Depanatorul T.V. mă iubeşte la nebunie. Vom fugi
împreună miercurea viitoare!*
,Mmm...‘
,Vorbeşte-mi‘, am ţipat în final.
S-a uitat la mine de parcă i-aş fi cerut să-mi radă
picioarele.
,Vorbesc cu tine*, a spus el.
,Tu nu vorbeşti, tu mîrîi! Nu ai auzit nici un cuvînt
din ce ţi-am spus!*
,Am auzit tot ce mi-ai spus. Apropo, ai ruj pe
dinţi!***2
Dwight Small, pastor şi consilier în relaţii de
căsnicie, a spus: „Cît de des se întîmplă ca sfînta
căsătorie să devină un impas nefericit.**3
Şi este adevărat. Căsniciile noastre sînt fie duete, fie
duele, cîteodată amîndouă; depinde cînd le priveşti.
Numai Dumnezeu ne poate ajuta să cîntăm încontinuu
un duet, în loc să ne duelăm. De multe ori nu ascultăm
de Dumnezeu, deşi El are totdeauna răspun-

- 56-
şurile.
Nu putem pretinde fericirea dacă nu lucrăm pentru
ea.
Unul dintre cele mai dificile lucruri de realizat este
profunzimea în comunicare.
J.A. Fritz, un pastor luteran şi consilier medical,
spunea: „Nu poţi cunoaşte pe cineva fără să comunici
cu el. Nu poţi să iubeşti ceva ce nu cunoşti. De aceea
profunzimea dragostei dintre soţ şi soţie depinde în
mare măsură de profunzimea comunicării dintre ei."4
Comunicarea - adevărata comunicare - este cel mai
vital ingredient în succesul căsătoriei. Dragostea nu
poate exista fără ea.
Este adevărat că e imposibil să au comunici. Vorbim
romane întregi chiar şi atunci cînd refuzăm să spunem
vreun cuvînt. Strigătele tăcerii se aud foarte bine. Cînd
un soţ este tăcut, în majoritatea cazurilor soţia îl acuză
de nepăsare. Cînd soţia tace, soţul crede că este
supărată. Chiar dacă intenţia noastră a fost bună, tăcerea
nu ne ajută. O definiţie simplă a comunicării este
următoarea: „Un proces (fie verbal, fie neverbal) prin
care transmitem informaţii unei alte persoane, în aşa fel
încît persoana respectivă să înţeleagă ceea ce i se
transmite." Cuvîntul cheie este a înţelege. Dacă o
persoană înţelege de ce tace cealaltă, este bine. Dar, de
obicei, tăcerea este interpretată incorect şi confuz, prin
ea transmiţîndu-se mesaje neclare.
în ultimii ani, Jack şi cu mine am învăţat mult cu
privire la claritatea mesajului... O muncă grea pentru
mine. Eu sînt adepta mesajelor codificate şi întorto-
chiate, a exprimării stufoase, sperînd că Jack poate să le
decodifice. Rareori îmi ating ţelul, reuşind să spun ceea
ce vreau să spun. Dar acesta este scopul meu. Mă
străduiesc să-l ating, pentru că este adevărat proverbul:
„Dacă ţinteşti nimic, nimic vei lovi." (Cine seamănă
vînt, vînt va secera.) Scopul meu este să spun clar ceea
ce vreau să spun. Dar acesta este un proiect de-o viaţă.

- 57-
 Amintiţi-vă că este mult mai important să gîndim
împreună decit să gîndim la fel. Jack şi cu mine nu vom
gîndi niciodată la fel, şi este bine. Faptul că punem alături
două moduri diferite de a gîndi, dă perspectivă şi tărie
căsătoriei noastre. Noi trebuie să învăţăm să ne ajustăm
lungimile de undă astfel încît să ne putem înţelege
întotdeauna. Cea mai eficientă modalitate pentru a atinge
acest ţel sînt întrebările de felul: „Ce vrei să spui?", „Ce
ai vrut să spui de fapt?" sau „Iată cum înţeleg eu, ceea ce
mi-ai spus!" Am rămas uimită de faptul că după atîţia ani
de căsnicie încă se întîmplă să ne înţelegem greşit unul
pe altul dacă nu clarificăm lucrurile în felul amintit.
Specialiştii în comunicare ne spun că în procesul
comunicării există şase mesaje de bază.
1. Ceea ce vrei să spui.
2. Ceea ce ai spus de fapt.
3. Ceea ce aude persoana cealaltă.
4. Ceea ce crede persoana cealaltă că aude.
5. Ceea ce spune cealaltă persoană despre ceea ce ai
spus tu.
6. Ceea ce crezi tu că persoana cealaltă a spus despre
ceea ce ai spus tu.
Cam complicat, nu-i aşa?
în capitolul 5 am amintit un incident în care, fiind într-
un cadru romantic, Jack şi cu mine priveam o lună
splendidă. în timp ce împărtăşeam împreună acel
moment, cum mă simţeam eu de fapt? Mă simţeam
visătoare. Dacă ar trebui să urmărim cele şase puncte,
incidentul nostru ar suna în felul următor:
1. Ce vrei să spui: „Luna mă face visătoare!"
2. Ce ai spus de fapt: „Nu-i aşa că e o lună minunată?"
3. Ce aude persoana cealaltă: „Luna este minunată!"
4. Ce crede persoana cealaltă că aude: „Luna este
destul de minunată pentru o plimbare!"
5. Ce spune persoana căreia i-ai vorbit, despre ceea
ce ai spus: „Da, luna este destul de strălucitoare pentru

- 58-
a putea juca o partidă de golf!“
6. Ce crezi tu că crede cealaltă persoană despre ceea
ce ai spus tu: „Eu nu simt nimic din ceea ce simţi tu!"
Pînă cînd se completează cele şase faze ale
comunicării, putem pierde complet lungimea de undă a
celuilalt fără ca să băgăm măcar de seamă. Toţi sîntem
angrenaţi permanent în procesul codificării şi
decodificării mesajelor. Nu putem evita acest lucru, deşi
este ceva asupra căruia trebuie să acţionăm. De exemplu,
Jack vine de la servici şi-mi pune o întrebare simplă, cum
ar fi: „Cînd luăm masa?"
Eu pot interpreta întrebarea astfel: „Mi-e tare foame,
nu te-ai putea grăbi cu masa?"
Aş fi complet greşită. Jack este un sportiv şi-i place
să fugă înainte de a lua masa. Aşa că ceea ce a vrut să
spună a fost: „Aş avea timp suficient ca să alerg înainte
de a lua masa?“
Deoarece noi am căutat „să spunem întotdeauna ceea
ce gîndim şi vrem de fapt să spunem", el mă întreabă
acum în felul următor: „Am timp suficient ca să alerg,
înainte de a lua masa?" Şi acesta nu mai este un mesaj
codificat. Atunci cînd nu este destul de clar, eu îl întreb:
„Vrei să alergi înainte de a servi masa, sau ţi-e tare
foame şi vrei să pun masa imediat?"
Fiind mai clar şi mai logic decît mine, Jack nu
transmite atît de multe mesaje ambigue ca şi mine. El s-
a adaptat şi la decodificarea mesajelor mele confuze. Dar
acum, cînd mă trezesc transmiţînd un astfel de mesaj
complicat, caut să revin şi să clarific ceea ce am de spus.
Pentru că mă cunosc destul de bine, ştiu că nu o să fac
niciodată perfect acest lucru. Trebuie să învăţăm să
punem întrebări.
într-o vizită în Anglia am petrecut o zi minunată în
compania unor prieteni. Conducînd maşina spre casă,
Jannie a spus: „Este ora cinci!" Acum, toţi aveam ceasuri
şi ştiam cît e ora. Sigur că această afirmaţie avea ceva
mai mult de spus decît părea la suprafaţă. Am rîs şi am
întrebat-o: „Bine, Jannie, ce vrei să spui de

- 59-
fapt?“
Ceea ce voia ea de fapt era să-l întrebe pe soţul ei:
„Mai am timp să merg acasă să văd ce fac copiii înainte
de a merge undeva să luăm masa?" Dar mă întreb, oare
dacă nu o rugam să ne lămurească ce anume a vrut să
spună, ar fi stat toată seara cu gîndul la copii, şi în
acelaşi timp frustrată şi de faptul că soţul ei nu i-a prins
mesajul?
Sîntem maeştri în a arunca mici replici codificate în
conversaţia noastră, şi dacă cel care ne ascultă nu ne
prinde semnalul, sîntem gata să ne simţim răniţi şi jigniţi
fără ca persoana de lingă noi să-şi dea măcar seama. E
nedrept şi imatur. Dar cei mai mulţi am aştepta ca cei
din jur să poarte cu ei o uriaşă maşinărie care să fie în
stare să ne decodifice mesajele.
Ţinta noastră trebuie să fie facultatea de a spune ceea
ce gîndim şi de a o spune deschis, pentru ca cei din jurul
nostru să fie în stare să ne înţeleagă.

Notă:
1. Text din „Peanut* de Charlie M. Schutz 1975 by United Feature Syndi- cate.
2. Nancy Stahl, „Jelly Side Down“, (Greenwich, Connecticut; Fawcett
Publications, Inc., 1972, Copyright 1970 by Universal Press Sindicate).
3. Dwight Herrey Small, „Design for Christian Marriage* (Proiect pentru o
căsnicie creştină) (Westwood, New Jersey; Fleming H. Revell Compa- ny, 1959),
pag.53.
4. Din „The Essence of Marriage* (Esenţa căsătoriei) de Julius Fritze, Copyright
c 1969 by Zondervan Publishng House, pag.65.
5. H. Norman Wright, „Comunication, Key to Your Marriage“ (Comunicarea,
cheia căsătoriei tale), Glendale, California: Regal Books, 1974, pag.53.
6. Ibid. pag.54.

- 60-
 Capitolul 9

Alege să asculţi
(Carole)

într-o seară luam masa cu o tînără pereche, şi

conversaţia dintre ei mi-a amintit de un meci de tenis
verbal. Problema era că cei doi nu jucau între ei, ci
fiecare îşi avea jocul lui, şi mingea lui.
El a început cu un subiect care-1 interesa, ea l-a
întrerupt şi a continuat cu un altul. După un moment el
a întrerupt-o şi şi-a reluat vechiul subiect, apoi ea l-a
întrerupt iarăşi... şi aşa au dus-o în continuare.
Cel mai uimitor lucru cu privire la această
conversaţie, dacă ea se poate numi conversaţie, a fost
faptul că ei nici măcar nu erau conştienţi de ceea ce
făceau. Aceasta devenise un fel de tipar al discuţiei lor.
S-a spus că una dintre legile fundamentale ale
comunicării, necesară mai ales în căsnicie, este să-ţi
asculţi partenerul fără a-1 întrerupe. Mulţi dintre noi
sîntem atît de preocupaţi ca să transmitem propriile
noastre idei, încît în conversaţie ne concentrăm numai
pe aspectul vorbirii. Noi vorbim oamenilor, nu vorbim cu
ei. Şi făcînd aşa, de fapt noi nu-i ascultăm pe ceilalţi.
Se spune că un copilaş şi-a întrebat într-o zi mama:
„Mamă, de unde am venit eu?“
Pentru că ea auzise că atunci cînd copiii sînt destul de
mari ca să pună o astfel de întrebare, trebuie să li se
spună adevărul, a început să-i explice întregul proces
complicat al reproducerii. Băiatul a devenit din ce în ce
mai încurcat, în timp ce ea îşi continua monologul.
Cînd ea şi-a terminat în sfîrşit expunerea, el i-a spus:
„Nu, nu, mamă, vreau să spun de unde am venit? Aşa
cum Jimmy vine din Chicago!44
Ea nu şi-a făcut timp să clarifice adevărata lui în

- 61-
trebare.
Trebuie să ascultăm, ca să putem înţelege. Paul
Toumier, un renumit psihatru din Elveţia, spune: „Ce
frumoasă, ce măreaţă şi eliberatoare experienţă este cînd
oamenii învaţă să se ajute astfel unii pe alţii. Oamenii au
nevoie imensă de a fi ascultaţi cu adevărat... Să ascultăm
toate conversaţiile lumii, cele dintre naţiuni, precum şi
cele dintre cupluri. Pentru majoritatea, ele sînt dialoguri
între surzi.“*
Eu tind să vreau să vorbesc mai mult decît să ascult.
Este un obicei cam urît, dar Dumnezeu a fost credincios
să-mi aducă aminte acest lucru. Este minunat să vezi
cum poate El să smulgă din noi un obicei iritant, dacă i-
o cerem şi, bineînţeles, numai atunci cînd ascultăm ceea
ce ne vorbeşte.
Am descoperit că memorarea Scripturilor este una
dintre cele mai bune modalităţi prin care Dumnezeu
vorbeşte inimii mele. Am învăţat şi adevărul afirmaţiei:
„Obişnuiam să memorez, dar acum strîng în inimă.“ în
trecut memoram Cuvîntul lui Dumnezeu sporadic, la
Şcoala duminicală. Cu ani în urmă, cînd am început să-l
strîng în inimă în mod conştient, ru- gîndu-L pe
Dumnezeu să-l aplice vieţii mele de fiecare zi, Cuvîntul
mi-a schimbat viaţa. După ce am memorat Proverbe
18:2, Dumnezeu a început să mă atenţioneze cu privire
la problema ascultării. Solomon spune: „Nebunului nu-i
este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el.“ Cînd,
mintal, se întîmplă să stau pe marginea scaunului
aşteptînd cu nerăbdare să-mi etalez ideile, Dumnezeu
îmi aminteşte: „Carole, nebunului nu-i este de
învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el.“
Atunci mă opresc şi-L rog să-mi dea putere să ascult
şi să înţeleg.
întreruperea unei alte persoane este un obicei urît care
deranjează. Dacă am putea să ne debarasăm de acest
obicei, atunci o parte din bătălie ar fi cîştigată. Dar
majoritatea dintre noi întrerupem continuu, şi sîntem
complet inconştienţi de ceea ce facem. Poate

- 62-
acest obicei să fie distrus? Da, dacă cerem ajutorul
Domnului şi al partenerilor noştri. In conversaţii
particulare (niciodată în public) cînd partenerii vă
întrerup, arătaţi-le acest lucru cu dragoste. Continuaţi să
vă atenţionaţi unul pe altul pînă cînd obiceiul va fi
înlăturat. Rugaţi-vă împreună pentru o atitudine de
deschidere faţă de corectare. Cereţi putere de la
Dumnezeu pentru a vă debarasa de acest obicei, căci el
trebuie înlăturat.
O metodă excelentă este să asculţi persoana care
vorbeşte fără a o întrerupe, apoi cel ce ascultă să repete
afirmaţia vorbitorului. Vorbitorul are astfel ocazia să fie
sau să nu fie de acord cu modul în care cel ce ascultă
redă ceea ce el a spus. Apoi, cel ce ascultă devine
vorbitorul, şi procesul se repetă.
încercaţi această metodă. Ea cere disciplină, dar poate
deveni o unealtă valoroasă în înţelegere, şi este de mare
ajutor în special în momente conflictuale.
Pentru ca o comunicare să aibă loc, este necesară
ascultarea din partea celuilalt. Unii pot să zică: „Bine,
dar soţul sau soţia mea nu mă întrerupe niciodată, pentru
că de fapt nici nu mă ascultă!" Dacă aceasta este
realitatea, atunci avem nevoie de o autoexaminare
pentru a descoperi motivul. De ce nu sîntem ascultaţi?
Trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne încerce inima şi
gîndul (vezi Psalmul 139:23-24) pentru a vedea dacă nu
cumva obiceiurile rele, cuvintele neprietenoase sau
atitudinile negative sînt cele care împiedică pe oameni
să ne asculte.
O soţie mi-a spus: „Soţul meu nu mă ascultă
niciodată. Aş putea vorbi o zi întreagă, şi el nu ar auzi
un cuvînt din ceea ce am spus."
în fine, eu am ascultat-o. A fost o sarcină grea, pentru
că mai mult de o oră am ascultat o femeie hiper- critică
şi negativistă... şi mi-a fost milă de soţul ei. Ea a
construit în jurul ei o atmosferă de critică, şi soţul ei pur
şi simplu se decupla cînd începea ea să vorbească.
Trebuie să admit că dacă aş fi fost în locul lui, aş fi

- 63-
procedat la fel.
Dumnezeu să ne ajute să fim persoana care merită să
fie ascultată. Biblia spune în Prov. 10:11: „Gura celui
drept este un izvor de viaţă!“ De multe ori mă gîn- desc,
oare gura mea este mai mult decît un pîrîiaş zgomotos?
Dumnezeul nostru creativ poate, şi ne va şi da adevăruri
demne de împărtăşit pe măsură ce ne predăm Duhului
Sfînt care ne dă roada dragostei,... şi a păcii, şi a
bucuriei... şi ne face gurile adevărate „izvoare de viaţă“.
A asculta şi a fi ascultat sînt lucruri esenţiale în
comunicare. Numai în măsura în care dezvoltăm noi
aceste trăsături vom începe cu adevărat să ne înţelegem
unii pe alţii şi să cîştigăm mintea şi inima persoanei pe
care Dumnezeu a ales-o pentru noi şi despre care a zis:
„Cei doi vor fi una/“

Notă:
1. Din „To Understand Each Other* (Să ne înţelegem unul pe celălalt) de Paul
Toumier. M. c. Bratcher, pag.29,8.

- 64-
 Capitolul 10

Alege să fii sincer

(Carole)

Faţa îi era umflată şi roşie de plîns. Şi luptîndu-se să-

şi păstreze calmul, mi-a spus: „Am divorţat de mult, dar
eu încă-1 iubesc, şi sînt sigură că şi el mă iubeşte. Nu
puteam pura capăt neînţelegerilor. Multe erau din
pricina mea. îl cicăleam tot timpul...* îşi înghiţea
lacrimile, străduindu-se din răsputeri să se stăpînească.
Nu putea pune capăt certurilor.
în acea zi, acceptîndu-L pe Isus Cristos în viaţa ei ca
Domn şi Mîntuitor, Dumnezeu i-a dat o nouă
perspectivă. Şi ştiu că Dumnezeu îi va da tărie şi
înţelepciune să renunţe la certurile interminabile atunci
cînd se va împăca cu soţul ei. Am credinţa că dacă se
vor împăca, vor reuşi.
Căsătoriile sînt dureroase cînd sînt construite pe ci-
căliri, sarcasm şi ridiculizare. Ironia devastează
asemenea unui glonte dum-dum care explodează în
adîn- cul personalităţii, distrugînd, înlăcrimînd şi tăind
a- dînc în ea. O căsnicie caracterizată prin luare în derî-
dere, dispreţ şi ironie, este deformată în mod grotesc, şi
este nevoie de mina lui Dumnezeu ca s-o mai îndrepte.
Cîteva dintre elementele necesare pentru clădirea
unei căsnicii sînt sinceritatea, simpatia şi înţelegerea.
Grindurile ascunse trebuiesc exprimate deschis, şi
primite fără critică.
Undeva în mintea mea mijeşte totdeauna cîte o idee.
în mare parte - cînd le trec prin filtrul obiectiv al lui Jack
- ele sînt fără substanţă, dar din cînd în cînd mai am şi
eu cîte un gînd consistent. Dacă Jack mi-ar fi ironizat
cîteodată ideile nevaloroase, aş fi încetat de mult să mai
exprim vreuna. Dar datorită înţelegerii şi

- 65-
acceptării lui, mintea mea plină de imaginaţie lucrează
înainte.
Refuzul lui de a-mi ironiza pînă şi cele mai
năstruşnice idei a fost un mare ajutor în drumul meu spre
intimitate în căsnicia noastră. Acceptarea felului meu de
gîndire m-a făcut să-l iubesc mai mult, şi m-a ajutat să
fiu eu însămi. Să fii acceptat în mod necondiţionat de o
altă persoană este un lucru eliberator. Unul dintre cele
mai minunate lucruri în a fi creştin este că ştiu că
Dumnezeu însuşi mă acceptă total, necondiţionat, cînd
vin la El prin Cristos. Prin atitudinea lui de-a lungul
anilor, Jack a fost pentru mine o exemplificare a
dragostei lui Cristos.
Acceptarea, deschiderea şi înţelegerea sînt
ingrediente necesare pentru care trebuie să ne rugăm ca
Dumnezeu să le pună în noi. Cînd oamenii sînt ironizaţi,
ei se închid în carapacea lor şi nu îndrăznesc să se
descopere. Apoi ei se schimbă, şi adevărata persoană de
dinapoia învelişului de deasupra nu va fi cunoscută
niciodată. în căsnicie şi în dragoste, să cunoşti şi să fii
cunoscut sînt lucruri esenţiale.
Aşa că, deşi mi-e teamă să ies din carapacea mea,
totuşi trebuie să-mi asum riscul, şi totdeauna există un
risc - de a mă expune unui tăiş de vorbe. într-o legătură
intimă trebuie să fii vulnerabil. Cîteodată numai cu
ajutorul lui Dumnezeu şi numai avînd deplină încredere
în El îndrăznesc să mă deschid şi să devin vulnerabilă în
faţa unor eventuale jigniri sau respingeri. Dar dacă
doresc adîncime, sinceritate şi deschidere în relaţiile
mele, trebuie să-mi asum riscul, ori de cîte ori este
necesar.
Calea spre intimitate este blocată de ironie. De
asemenea, ea mai poate fi blocată de zidul protector al
tăcerii. Zidurile pe care le ridicăm în jurul nostru ca să
ne ocrotească de jigniri şi lovituri, ne izolează de cei din
jur. Cîteodată ridicarea unui astfel de zid se face în mod
inconştient. „Nu e nimic..." Iată o expresie pe care
încercăm să o înlăturăm din vocabularul nos-

- 66-
tru. Dar e greu. Mai ales pentru mine.
Cînd Jack face ceva ce mă jigneşte, prima tactică la
care recurg este tăcerea. Eu fiind o persoană mai degrabă
volubilă, Jack îşi dă seama imediat că s-a în- tîmplat ceva
atunci cînd sînt tăcută. Dacă el nu întreabă ce e cu mine,
eu mă supăr şi mai tare. Ştiind aceasta, el este forţat să
mă întrebe:
„S-a întîmplat ceva?" „Nimic!" „Precis?" insistă el.
„Da", mint eu. „Haide, draga mea, sînt sigur că ceva te-
a deranjat. Ce e?“ „Nimic", răspund eu. Şi continuăm
aşa.
Adevărul e că nu răspund la primele lui întrebări, fie
pentru că mi-e ruşine de absurditatea întregii situaţii, fie
că nu cred că el a suferit suficient.
Copilăresc? Da.
Imatur? Cu siguranţă.
Drept? Cu siguranţă, nu.
Orice ar fi, trebuie să scot totul la iveală. De aceea eu
spun:
„Da, ceva nu e în regulă, dar e aşa de fără însemnătate
şi de absurd, că mi-e ruşine să-ţi spun. Aş vrea mai întîi
să-mi treacă starea asta".
Sau: „Da, dar dacă ţi-aş spune acum aş izbucni în
plîns, aşa că aşteaptă puţin!"
Sau chiar: „Nu ştiu unde e necazul, cred că pur şi
simplu aş vrea să fiu puţin singură. Dar nu are nimic de
a face cu tine!"
O explicaţie e necesară cel puţin de dragul iubirii. Ea
va aduce eliberare partenerului şi va scoate problema la
lumină. Cel mai matur lucru este să dărîmăm zidul
tăcerii şi să expunem problema în lumina cură- ţitoare a
lui Dumnezeu.
în căsnicia noastră, eu sînt cea mai vinovată de
folosirea tratamentului „tăcerii". Dar şi soţul poate fi cel
care se retrage în tăcere. Cel mai îngrozitor strigăt pe
care-1 aud de la soţii este: „Soţul meu nu vrea să discute
cu mine!"
Cecil Osbome, fost consilier marital, spune:

- 67-
 „Nevoia unei femei după o legătură intimă este atît
de mare, incit dacă ea nu o poate obţine intr-un mod,
atunci în mod instinctiv încearcă altul. Dacă eforturile
ei de a comunica sînt barate de tăcerea soţului, ea are tot
soiul de alternative la dispoziţie: poate să se mînie dintr-
un nimic, să acuze sau să se deprime. într-o încercare
aproape frenetică de a forţa acest fel de comunicare, ea
nu ţine seamă de nimic; dacă în final el izbucneşte în
mînie, ea simte cel puţin că a primit un oarecare
răspuns... La un nivel total subconştient, soţia îşi spune:,
Vreau o dragoste clasa I, şi dacă nu pot s-o am, atunci
voi lupta cel puţin pentru atenţie. Dacă nu obţin nici
atenţia ta, atunci cel puţin simpatia. Dacă şi în acest
lucru eşuez, atunci te voi lovi unde te doare - voi avea
un accident sau voi face o criză!"1
De multe ori mă întreb dacă bărbaţii îşi dau seama de
faptul că atunci cînd o soţie se angajează deliberat într-
o luptă, ea o face încercînd să comunice pe această cale
că are nevoie de atenţie, de răspuns. Dar mult prea des
tăcerea este folosită de bărbaţi şi femei ca o unealtă sau
armă cu care să frustreze şi să pedepsească.
Fie ca Dumnezeu să ne maturizeze spre a şti să ne
mînuim sentimentele într-un mod responsabil. El să ne
ajute să fim deschişi şi înţelegători, şi niciodată să nu
folosim tăcerea ca o armă care să lovească.

Notă:
1. „The Art of Understanding Your Mate* (Arta de a-ţi înţelege partenerul) Cecil
Osborne, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michi- gan. 1970, pag.53.

- 68
-
 Capitolul 11

Alege conflictele constructive

(Carole)

Comunicarea desăvîrşită aduce după sine o relaţie de

valoare, şi pentru aceasta merită să fie plătit orice preţ.
Preţul îl plăteşti în timp (închiderea televizorului,
scularea mai de dimineaţă, seara culcatul mai tîrziu dacă
sînt lucruri care trebuiesc discutate imediat), şi în
vulnerabilitate.
Multe cupluri descoperă în primul an de căsnicie
subiecte pline de tensiune^ şi de teama creării
problemelor le îngroapă repede. în al doilea an apar alte
probleme grave, aşa că sapă morminte şi pentru acestea.
După al cincilea an, tot ceea ce discută sînt numai
subiecte de suprafaţă. Tăcerea ţipă: „Ceva este greşit",
şi toate conflictele care au fost îngropate, au putrezit şi
au un miros care nu mai poate fi suportat. Ceva este
putred, mort... şi s-ar putea să fie chiar căsnicia.
în căsnicie, tăcerea poate însemna teamă, lipsă de
consideraţie faţă de ceea ce gîndeşte partenerul, sau
lipsa dorinţei de a plăti preţul unei adinei părtăşii. Dar
tăcerea nu este singura baricadă pe care trebuie s-o
cucerim.
Elmer şi Sue au ridicat între ei o serie de obstacole în
comunicare, ceea ce a produs frecvente neînţelegeri.
1. Prea ocupaţi. într-o seară, Sue a zis: „Elmer, aş vrea
să discut cu tine despre ceva care m-a deranjat în ultimul
timp!" Elmer i-a răspuns: „Nu acum, Sue. E un meci de
fotbal la televizor, pe care vreau să-l văd. Ce-ar fi să
discutăm mai tîrziu?"
După masă nu ştiu cum s-a făcut, dar el a avut nişte
probleme de rezolvat, în plus a avut de dat un telefon
foarte important. După toate acestea a fost obosit.
Astfel, în mod efectiv, el a blocat toate căile spre o
adevărată comunicare, fiind „prea ocupat".

- 69-
 2. Schimbarea subiectului. Două săptămîni mai tîr- ziu,
Elmer a venit acasă descurajat. A fost tulburat de nişte
probleme de serviciu, şi simţea nevoia să discute cu soţia
lui. Nici nu a început bine conversaţia, că Sue l-a şi
întrerupt: „Dragul meu, ţi-ai adus ieri aminte să plăteşti
apa?“
Prin aceasta, ea i-a dat de înţeles că nu o interesează
problemele lui de serviciu. (Mai tîrziu însă s-a plîns că el
nu discută niciodată problemele lui de serviciu cu ea.)
3. Automotivarea. Astfel, Elmer îşi purta singur
problemele. Dar ele nu s-au rezolvat, şi el a devenit din
ce în ce mai irascibil. într-o seară a încercat din nou să se
apropie de Sue. „Sue, tu nu pari de loc interesată de
problemele mele de serviciu. Ea l-a privit mirată, jignită,
şi în final, mînioasă, a explodat. „Aşa crezi tu? Bine, dar
nici tu nu mă asculţi pe mine! De cîte ori nu am încercat
să-ţi spun ceva, şi tu ai continuat să-ţi citeşti ziarul. Mie
să nu-mi vorbeşti de ascultare!"
Automotivarea blochează de asemenea comunicarea,
şi totuşi noi toţi o practicăm cu atîta succes. Ea este
opusul îndemnului biblic: „Umblaţi în dragoste şi în
înţelepciune" (vezi Efes. 5:2-15).
Sue avea nevoie de harul lui Dumnezeu ca să
răspundă cu: „Ai dreptate, Elmer. îmi pare rău. Spune-
mi ce aş putea să fac, şi cum te-aş putea ajuta. Voi
încerca să fiu o ascultătoare mai atentă şi să mă interesez
de problemele tale. Te rog să mă ierţi".
Dar ea nu a făcut aşa.
4. Excesul de vinovăţie. Automotivarea lui Sue l-a făcut
pe Elmer să abandoneze subiectul şi să devină din ce în
ce mai tăcut şi mai deprimat. După o săptă- mînă, Sue a
spus: „Elmer, săptămîna aceasta ai petrecut numai 15
minute cu copiii, iar cu mine mai puţin. Simt nevoia să-
mi acorzi mai mult din timpul tău". Elmer i-a răspuns:
„Ai perfectă dreptate. Sînt cel mai rău soţ şi tată din
lume. Nu ştiu cum mă mai poţi răbda. Sînt un om ratat".

- 70-
 Ce mai putea să spună Sue? De fapt el nu era chiar
aşa de rău. Aşa că ea l-a liniştit şi a abandonat subiectul.
Elmer, prin excesul de vinovăţie, a blocat pur şi simplu
orice cale de comunicare.
Dr. James Mallory a spus că persoanele care
exteriorizează sau simt această vinovăţie nu au nici
măcar intenţia de a se schimba, pentru că dacă ar vrea-o,
nu ar mai fi nevoie să se simtă atît de vinovaţi.1
4. a. Pace cu orice preţ. O variantă a atitudinii
excesului de vinovăţie este „Pace cu orice preţ". Unii
soţi, îmbrăţişînd această metodă, au renunţat la rolul de
conducători ai familiei. Mulţumiţi să exercite controlul
la locurile de muncă, acasă răspunsul lor constant este:
„Fă cum doreşti. Tu hotărăşti!" Această tactică face ca
soţia să se simtă singură şi în nesiguranţă. în final,
această atitudine duce la frustrare, şi bucuria dispare din
căsnicia lor, iar comunicarea este întreruptă.
5. Respingerea sentimentelor. Două zile mai tîrziu,
Elmer i-a spus lui Sue: „Ştii, simt că am eşuat cu totul
atît la serviciu, cît şi ca soţ şi tată. Simt că nu sînt de nici
un folos în viaţă". în sfîrşit a fost sincer şi deschis. Dar
Sue i-a răspuns: „Oh, nu ar trebui să te simţi aşa. E
absurd din partea ta!"
Problema majoră a fost că Elmer s-a simţit exact aşa.
Protestele lui Sue nu puteau schimba sentimentele lui.
Dr. Mallory scrie:
„Această dezaprobare a sentimentelor doar pentru că
se pare că tu nu eşti de acord cu ele, este o blocare a
comunicării de care se uzează frecvent. Cînd spui: „E
absurd să te simţi aşa" sau: „Cum poţi să te simţi aşa?",
tu loveşti de fapt în inima persoanei respective. Aceasta
reprezintă o osîndire, o depreciere. Fie că este bine, fie
că nu, persoana respectivă simte aşa, şi ceea ce simte este
o parte din ea. Dezaprobarea sentimentelor este de fapt
respingerea persoanei în sine. în loc să facem acest lucru,
mai bine am încerca să înţe

- 71-
legem sentimentele persoanei respective. Aceasta
încurajează comunicarea şi ne ajută să fim folositori.*42
Sue a respins sentimentele lui Elmer cu privire la el
însuşi, pentru că aceasta ameninţa siguranţa ei cu privire
la slujba lui şi la legătura dintre ei. Dar respingerea ei a
făcut ca el să se retragă mai adînc în tăcerea lui, şi să
încerce să-şi rezolve problemele singur. Nereuşita lui a
fost întărită de fapt de reacţia lui Sue.
Jack şi cu mine am învăţat că trebuie să aducem
lucrurile la lumină, să fim deschişi unul cu altul, şi să ne
împărtăşim sentimentele, nevoile şi dorinţele. Sînt şi
situaţii în care cel mai bun lucru este ca pentru moment
să încheiem discuţia. Cîteodată trebuie să încheiem
pentru că lacrimile mă împiedică să mai vorbesc.
Altădată mînia mea este prea ascuţită, şi ştiu că zicînd
ceva aş risca să fiu distructivă. Niciodată însă nu trebuie
să ne retragem pentru totdeauna. Trebuie să revenim la
problema pe care o avem şi să o rezolvăm, pentru că
altfel vor fi urmări dezastroase. Dar oare cum putem
rezolva mînia?
Am citit într-o carte că dacă poţi trata mînia pozitiv,
adică, dacă răspunzi unei afirmaţii negative cu cî- teva
afirmaţii pozitive, poţi să te feliciţi. Dacă izbucneşti,
„vărsîndu-ţi toată mînia cu venin şi ostilitate", şi atunci
poţi să te feliciţi pentru că ţi-ai exprimat mînia verbal şi
nu ai ales s-o exprimi pe alte căi şi mai ostile care ar fi
fost şi mai distruc- tive.
Poate fi adevărat că este mai bine să-ţi exprimi mînia
verbal decît să faci ulcer sau să devii frigidă, sau
deprimată. Dar în loc să recurgem la acest fel de
revărsare am fi mult mai cîştigaţi dacă ne-am întoarce la
Cuvîntul lui Dumnezeu. Domnul are pentru noi o cale
mult mai bună prin care să tratăm mînia.
Studiind modalităţile lui Dumnezeu de a rezolva
conflictele astfel încît în căsnicie acestea să devină
constructive, Jack şi cu mine am găsit de un real folos
următoarele principii:
1. Păstrează-ţi calmul - Biblia spune că „cine este

- 72-
iute la mînie face prostii" (Prov. 14:17), şi „un om iute
la mînie stîrneşte certuri, dar cine este încet la mînie
potoleşte neînţelegerile" (Prov. 15:18). Cuvîntul lui
Dumnezeu spune mai departe că un om cu un „duh
potolit" este un om priceput (Prov. 17:27-28). Acest fel
de înţelegere ne trebuie şi nouă.
Există mulţi factori care ne pot ajuta să ne păstrăm
calmul. Iată doi dintre cei mai importanţi: învaţă să
gîndeşti înainte de a vorbi, şi străduieşte-te să răspunzi cu
dragoste în conflicte. „Inima celui drept se gîndeşte ce
să răspundă" (Prov. 15:28). Solomon spune că „cine
vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-
şi ţine buzele este un om chibzuit" (Prov. 10:19).
Pentru a-ţi păstra calmul, şi pentru a nu te mînia sau
pentru a evita implicarea emoţională excesivă, este mai
bine să te retragi din conflict pentru o vreme, „începutul
unei certe este ca slobozirea unei ape, de aceea curmă
cearta înainte de a se înteţi" (Prov. 17: 14). Aceasta nu
înseamnă abandonarea conflictului sau abandonarea
găsirii unor soluţii, dar atunci cînd intervine mînia sau
cearta (sau chiar şi înainte), re- trage-te pentru un timp.
Intoarce-te la problema respectivă după ce te-ai rugat
şi ai meditat asupra ei.
2. Fă-ţi clar înţeles scopul - Scopul multora dintre
conflictele noastre este de a spune celeilalte persoane tot
ce avem pe inimă, sentimentele şi supărarea noastră.
Solomon spune: „Nebunului nu-i este de învăţătură,
ci vrea să arate ce ştie el" (Prov. 18:2).
Pentru a înţelege cealaltă persoană, trebuie s-o
ascultăm pînă la capăt. „Cine răspunde fără să fi ascultat
face o prostie şi îşi trage ruşinea" (Prov. 18:13). Trebuie
să încercăm să vedem lucrurile din punctul celuilalt de
vedere.
De multe ori presupunem că cunoaştem faptele şi
sentimentele celeilalte persoane, dar presupunerile nu

- 73-
fac altceva decît să „aţîţe certuri“ (Prov. 13:10). Nici un
conflict nu trebuie abandonat cu gîndul că unul trebuie
să „cîştige". într-un conflict constructiv nu există cîştig
sau pierdere, ci o cale spre o mai bună înţelegere, altfel,
amîndoi au de pierdut. Cînd unul din cei doi vrea să
cîştige, amîndoi pierd, pentru că ei pierd înţelegerea şi
unitatea.
3. Să nu ţinem în seamă greşelile celuilalt - Biblia spune
că: „Nu trebuie să lăsăm soarele să apună peste mînia
noastră" (Efes. 4:26). Aceasta înseamnă că orice
problemă cauzată de mînie trebuie rezolvată încă în acea
zi. Pentru soţ şi soţie, ora rezolvării poate fi ora culcării.
La serviciu însă totul trebuie rezolvat înainte de ora
plecării.
4. Acţionează cu înţelepciune, nu nebuneşte - Dumnezeu
ne spune că acel om care se mînie sau rîde de
sentimentele celuilalt este un nebun. „Cînd se ceartă un
înţelept cu un nebun, să se tot supere sau să tot rîdă, căci
pace nu se face" (Prov. 29:9) şi: „Nebunul îşi arată toată
patima, dar înţeleptul o stăpîneşte" (Prov. 29:11).
O persoană înţeleaptă nu va bloca lucrarea lui
Dumnezeu în viaţa ei prin afirmarea eului. Dumnezeu
trebuie să fie în control în noi atunci cînd sîntem în
conflict, ca şi atunci cînd sîntem în perioadele de calm.
Pentru a avea controlul Lui în orice vreme, trebuie să
ţinem cont de sfatul lui Solomon: „Să nu te părăsească
bunătatea şi credincioşia, leagă-ţi-le la gît, scrie-le pe
tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte
sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe
înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi
va netezi cărările" (Prov. 3: 3-6).
Iată cîteva dintre modalităţile prin care poţi acţiona
aşa:
1. Fii amabil, cinstit şi încrezător în Dumnezeu care
te călăuzeşte.

- 74-
 2. Nu te socoti singur înţelept.
3. Roagă-te lui Dumnezeu ca să te facă un om
înţelept, şi adu-ţi aminte că înţeleptul acceptă mustrarea
(vezi Prov. 9:8); şi:
4. Fii conştient de tonul vocii tale. încearcă mai
degrabă să-l cobori decît să-l ridici, amintindu-ţi că „un
răspuns blînd potoleşte mînia, dar o vorbă aspră aţîţă
mînia“ (Prov. 15:1).
în rezolvarea conflictelor, atît Elmer şi Sue, cît şi noi,
avem foarte multe de învăţat. A fi prea ocupat pentru a
discuta, a asculta pe jumătate, automotivarea şi
respingerea sentimentelor celuilalt sînt lucruri care
trebuie luate în considerare. Trebuie să avem curajul să
acceptăm o discuţie deschisă, lăsînd sentimentele să fie
liber exprimate. Profunzimea, împărtăşirea şi
sinceritatea pot fi experimentate din plin pe măsură ce
creştem în cunoaşterea reciprocă.

Notă:
1. James D. Mallory, Jr. „The King and 1“ (împăratul şi cu mine”) (Wheaton,
Illinois; Victor Books, 1973), page 22
2. The King and I, pag.19

- 75-
 Capitolul 12

Alege să fii deschis

(Carole)

Tocmai terminam de spălat vasele de la micul dejun

cînd Jack a intrat in bucătărie.
„Unde-mi sînt cheile?“ a întrebat el grăbit.
„în dulapul de sus", i-am răspuns.
„Acelea sînt cheile taleu, mi-a răspuns el.
„Nu, sînt ale tale“, i-am răspuns sigură pe mine.
Comandasem nu de mult un nou set de chei, aşa că eu
ştiam ale cui sînt cheile din dulap. Convins, el a luat
cheile, mi-a mulţumit şi a plecat.
Tînăra soţie, care mă ajuta în acea dimineaţă şi care
era la noi de cîteva zile, s-a întors spre mine cu o
expresie gînditoare şi mi-a zis:
„Carole, aş dori să te rogi pentru mine."
„Aş face-o cu bucurie", i-am răspuns, „dar spu- ne-
mi pentru ce ai vrea să mă rog?" Ea mi-a răspuns cu
tristeţe:
„Cînd soţul meu mă întreabă ceva, aşa cum te-a
întrebat Jack pe tine, el este mînios".
„Oh", am murmurat. „Bine, dar este într-adevăr
mînios, sau numai vocea lui prea mînioasă?"
După un moment de ezitare, mi-a răspuns tristă:
„Nu ştiu!" Nu ştiu. Cuvintele acestea au avut un ecou
ciudat în mintea mea. Am dat din cap a mirare;
cunoşteam bine acest cuplu. Ea ar fi dorit să-şi înţeleagă
soţul, dar evita să clarifice lucrurile atunci cînd vocea
lui îi comunica mînie, şi aşa s-a zidit în ea convingerea,
poate falsă, că el îi vorbeşte întotdeauna mînios.
Această situaţie subliniază adevărul vital că trebuie
să comunicăm celor din jurul nostru cînd sîntem jigniţi...
frustraţi... sau supăraţi.
Ea nu a pus niciodată soţului ei simpla întrebare:

- 76 -
„Eşti supărat?" Dimpotrivă, mintea ei a asociat mînia cu
tonul vocii lui, ca apoi să trăiască ani de zile cu roadele
acestor presupuneri, nesiguranţa şi nefericirea. Tot ce ar
fi trebuit să facă era să-şi întrebe soţul: „Eşti supărat?"
întrebarea ei ar fi comunicat soţului ceea ce ea simţea de
fapt din tonul vocii lui.
Dacă presupunerile ei nu ar fi fost adevărate, el ar fi
înţeles că trebuie să-şi schimbe tonul vocii cînd i se
adresează. Dacă el însă ar fi fost cu adevărat supărat, ea
ar fi trebuit să-l întrebe: „Eşti supărat pe mine?" Poate
că tocmai se împiedicase şi-şi lovise piciorul în baie, iar
acum era furios pur şi simplu pe sine însuşi.
Acest cuplu ar fi trebuit să scoată la lumină toate
sentimentele şi gîndurile ascunse. Majoritatea
conflictelor noastre vin din lipsa de înţelegere sau din
înţelegerea greşită a celuilalt, pentru că nu discutăm şi nu
scoatem la lumină lucrurile ascunse. Se poate că o să ne
mulţumim să citim în cuvintele celuilalt, în tonul vocii,
în tăcere, dar de cele mai multe ori sîntem cititori
neîndemînatici. O simplă întrebare care să lămurească
lucrurile ne-ar salva de dureri de cap şi de neînţelegeri.
Conflictele apar pentru că nu am descoperit ce a vrut să
spună cealaltă persoană.
Specialiştii au căzut de acord că în comunicare există
cinci nivele. John Powell, un bine cunoscut scriitor
despre domeniul relaţiilor interpersonale, le enumeră în
felul următor:
Nivelul 5 - conversaţia clişeu Nivelul 4 -
discuţii despre alţii Nivelul 3 - gînduri şi
păreri personale Nivelul 2 - sentimentele
personale (emoţii)
Nivelul 1 - comunicare totală Adevărata comunicare
începe la nivelul 3 - gînduri şi păreri personale. în acest
stadiu, o persoană este dispusă să iasă din singurătatea
autoimpusă şi să-şi asume riscul de a spune unei alte
persoane o idee sau un gînd personal. încă mai poate fi
precaut, şi dacă simte că ceea ce a spus nu este acceptat
sau luat în

-77 -
considerare, se retrage. „Dacă-ţi împărtăşesc o idee ,ca
prostie4, e ultima oară cînd o fac. Mi-am asumat riscul,
şi m-ai respins. Nu voi mai risca niciodată".
Nivelul trei duce la nivelul doi şi unu. „Comunicarea
totală" are loc atunci cînd între doi oameni are loc o
înţelegere deplină.
In situaţiile de fiecare zi, comunicarea poate fi
abordată cam în felul următor:
Soţul vine de la serviciu, şi soţia îi spune:
„Servus! Cum ţi-a fost ziua?" Aceasta este nivelul
cinci - conversaţie clişeu. Soţul răspunde: „Bine".
Pentru multe cupluri, prin aceasta a avut loc marea
conversaţie a zilei, dar soţia ar dori mai mult, aşa că
continuă:
„Cum a fost întrunirea de azi după-masă?"
„Bine", răspunde soţul.
Acum sînt la nivelul patru - discutarea evenimentelor.
Oricum, întrebarea a fost săracă. în familie, noi avem o
vorbă privind acest soi de întrebări. Tot ce poate fi
răspuns cu un singur cuvînt, în mod sigur va fi răspuns
aşa. O formulare mai precisă ar fi sunat astfel: „Care a
fost cel mai important lucru pe care l-aţi tratat la
întrunire?" sau: „Care a fost atitudinea preşedintelui faţă
de planul pe care l-aţi prezentat?"
Acum soţia ar putea să coboare la nivelul doi, cel al
sentimentelor, întrebînd:
„Cum ţi s-a părut atmosfera întîlnirii?", aceasta spre
a-şi determina soţul să răspundă la nivelul trei, cu un
gînd sau o părere personală. El ar putea spune: „După
părerea mea, comitetul a luat o decizie nepotrivită!"
Acum ea încearcă din nou: „Ce anume te-a
nemulţumit?" „De", spune soţul, „îmi pare rău că s-a
gîndit atît de superficial." Şi astfel cuplul a ajuns la
nivelul sentimentelor - punctul adevăratei comunicări...
nevoi, dezamăgiri, speranţe, vise. Pasul spre
comunicarea totală, cu garda descoperită, poate avea loc
dintr-o clipă într-alta. Acesta poate fi atins cînd soţul
spune:

- 78-
 „Sînt descurajat de gîndul că nu pot să ajut situaţia în
vreun fel. Oamenii nu au ajuns să formeze o echipă, şi
simt că aceasta este şi vina mea. Nu sînt potrivit pentru
lucrul acesta." Soţia îl acceptă fără să-i critice
sentimentele, şi începe să lucreze împreună cu el,
ajutîndu-1 să depăşească ceea ce el numeşte nepotrivire.
David Augsburger spunea: „Comunicarea înseamnă
înţelegerea esenţei cînd ceea ce ai vrut să spui tu se
întâlneşte cu ceea ce am vrut să spun eu pe podul
cuvintelor, tonurilor, faptelor, şi cînd ne înţelegem,
atunci am comunicat... Cînd două persoane pot împărtăşi
ceva din esenţa experienţei lor, ei experimentează
dragostea în cele mai adinei înţelesuri. Căsătoria este o
acţiune riscantă în intimitate, iar intimitatea este
deschiderea unuia faţă de celălalt."
Apostolul Pavel spune că scopul nostru nu este de a
rămîne copii, ci de „a spune adevărul în dragoste" şi „de
a creşte în Cristos“ (Efes. 4:15). Dacă toate conversaţiile
noastre ar putea fi judecate în baza următoarei afirmaţii
- „spuneţi adevărul în dragoste" - atunci am avea atât o
sinceritate completă şi totală, cît şi o dragoste sensibilă
în a înţelege întrebările pe care soţii sau soţiile noastre ni
le pun. Dar, a fi „total transparent", şi „a spune adevărul
în dragoste", sînt noţiuni complet diferite. Unii oameni
preferă acel fel de transparenţă în care spunem tot ce ne
trece prin minte. Alţii cred că nu te poţi cunoaşte, şi nu-
ţi cunoşti sentimentele, pînă nu le împărtăşeşti cu voce
tare cuiva. Nu sînt de acord cu aceste concepţii.
Cuvintele dure şi lipsite de dragoste, atitudinile care ar
împovăra persoanele cărora le-am împărtăşit, trebuie
spuse numai lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că nu
putem spune lucruri negative. Putem şi trebuie să le
spunem. Nu este plăcut să împărtăşeşti lucruri care nu se
pot schimba. Solomon spune în Prov. 3:3: „Să nu te
părăsească bunătatea şi credincioşia, leagă-ţi-le la gît,
scri- e-ţi-le pe tăbliţa inimii tale".

- 79-
 Este uimitor ce poate realiza în noi adevărata
dragoste.
Am o istorioară favorită care-mi place s-o spun. Nu
mă plictisesc niciodată să mă ascult spunînd-o, deşi am
spus-o de sute de ori. îmi place reacţia celor din jur care
mă ascultă. Soţul meu, la fel, are o istorioară favorită pe
care l-am auzit spunînd-o de zeci de ori. De fiecare dată
cînd spune istorioara mă delectez as- cultîndu-1,
deoarece în timp ce-1 privesc, şirul evenimentelor
povestite mă prinde şi pe mine. Sîntem una. O
cunoştinţă de-a mea are şi ea o istorioară favorită pe care
mi-a spus-o de cel puţin cinci ori. Cînd mi-a spus-o
ultima dată m-am plictisit de moarte. Care este
deosebirea? Răspunsul se află în Scriptură: „Mai presus
de toate să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii,
căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate" (1 Petru
4:8). Majoritatea avem o dragoste sănătoasă faţă de noi
înşine, şi aceasta este bine. Acesta este motivul pentru
care nu mă plictisesc de propria mea povestire, îmi
iubesc soţul din toată inima, şi nu mă simt de loc
frustrată cînd îl aud repetînd povestea. Dar cunoştinţa
mea? Evident, dragostea mea are lacune cînd ajunge la
istorioara ei favorită. Am spus, este uimitor ce poate
realiza dragostea. Faptul că sînt plictisită de repetarea
aceleiaşi istorioare este oare problema mea, sau a celui
ce o repetă?
De multe ori transparenţa (adică faptul că spun unei
persoane că mă plictiseşte de moarte, ceea ce este sincer,
dar nu amabil), este doar o scuză prin care exprimăm în
cuvinte atitudinile noastre rele. Atitudinea noastră are
nevoie de rugăciune, şi Dumnezeu trebuie s-o schimbe,
pentru că simpla ei exprimare în cuvinte răneşte cealaltă
persoană şi dovedeşte lipsă de dragoste.
Trebuie luate în considerare atît „vorbirea în adevăr",
cît şi „vorbirea în dragoste". Aceste două afirmaţii
trebuie unite pentru totdeauna în vorbirea noastră.
Keith Miller are un exemplu excelent cu privire la

- 80-
diferenţa dintre sinceritate şi transparenţă. El scrie: „Cu
cîţiva ani în urmă, cînd eram încă proaspăt convertit, m-
am decis să fiu absolut sincer cu soţia mea. Tocmai ne
mutaserăm într-un nou oraş, şi ne-am cam epuizat
resursele financiare. Această situaţie a creat o stare de
tensiune între noi. în acest context, Mary Ellen s-a dus
să-şi cumpere o rochie. Faptul că-şi cumpăra ceva nou
avea un efect calmant asupra nervilor ei, şi eu am
înţeles-o, astfel că nu am fost nici surprins, nici supărat.
Cînd a încercat-o întrebîndu-mă cum îmi place, i-am
răspuns: „Tocmai am văzut o fată dintr-un cartier cu o
reputaţie nu prea bună purtînd o rochie la fel!" Rochia
era drăguţă, dar faptul că am văzut-o pe fata respectivă
i-a scăzut valoarea în ochii mei... Ceea ce era absolut
adevărat. Ea a făcut nişte ochi mari, şi de atunci n-a mai
îmbrăcat rochia niciodată. Eram furios; în situaţia
respectivă, să cumperi o rochie era un lux, dar să o
cumperi şi nici să n-o porţi, era prea de tot. Dar am
învăţat ceva în ziua aceea. Sinceritatea creştină nu
înseamnă să spui cuiva tot ce-ţi trece prin cap. Trebuie
să învăţ să înţeleg esenţa întrebării şi să răspund la ea, nu
numai în sensul ei aparent. Acesta a fost neasemuitul
geniu al lui Isus în conversaţia Sa cu oamenii. El a văzut
întotdeauna dincolo de întrebările superficiale ale
oamenilor şi a pătruns adevărata lor nevoie. Soţia mea
dorea să ştie dacă este destul de atractivă pentru mine,
dacă a făcut bine cedînd impulsului de a cumpăra
rochia, sau pur şi simplu dorea să ştie dacă o iubesc.
Aceste erau întrebările reale „tipic feminine", şi la toate
răspunsul adevărat era: „Da!" Datorită insensibilităţii
mele, am răspuns doar la întrebările superficiale şi cu o
sinceritate de gheaţă. Făcînd astfel, am răspuns cu „nu"
adevăratelor ei întrebări.
Aventura căsniciei este extraordinară. Niciodată nu
vom reuşi să cunoaştem pe deplin persoana cu care
trăim, dar ce minunat este să încercăm. Noi ne
schimbăm permanent, şi în faţa noastră sînt întot

- 81
-
deauna noi perspective.
„Persoana mea nu este ceva mic, mic şi ţeapăn înlă-
untrul meu, ca o statuetă bine formată şi fixată, pentru că
o persoană întotdeauna implică un proces dinamic. Cu
alte cuvinte, dacă m-ai cunoscut ieri, să nu cumva să-ţi
imaginezi că astăzi întîlneşti aceeaşi persoană. Am
examinat mai mult viaţa. Am descoperit noi adîncimi în
cei pe care-i iubesc, am suferit şi m-am rugat, şi sînt
alta... Apropie-te de mine, te rog, cu un sentiment de
mirare, studiază-mi faţa, mîinile şi vocea pentru a
descoperi schimbarea; pentru că în mod sigur m-am
schimbat."
 Capitolul 13

Alege lucrurile cele mai înalte

(Jack)

în anul dinaintea căsătoriei noastre, Carole şi cu mine

am fost despărţiţi, fiind la o distanţă de 500 km imul faţă
de altul. Amîndoi eram foarte ocupaţi. în ultimul meu an
de colegiu, pe lingă studii eram şi şef de an, şi făceam şi
atletism. Carole lucra 12-14 ore ca şi lider într-un
program de educaţie creştină. Ne-am înţeles că ne vom
scrie în fiecare zi, şi ne-am ţinut de promisiune. Aşa că
în fiecare zi mergeam la cutia poştală a colegiului, mă
uitam şi găseam cîte o scrisoare, iar lunea două.
Dar mi-am dat seama că eram prea ocupat cu
activităţile mele ca să mai am timp să citesc pe îndelete
scrisorile lui Carole în fiecare zi, aşa că mi-am făcut un
mic plan. Voi rezerva două sau trei ore în fiecare
duminică după-masă ca să-i citesc scrisorile. Lunea
mergeam la cutie, luam scrisorile, le miroseam, şi
fugeam la cursuri. Seara puneam scrisorile pe masă şi
îmi vedeam de studii. Marţi, miercuri, joi, vineri,
sîmbătă, luam scrisorile, le puneam în ordinea sosirii, şi
aşteptam cu nerăbdare duminica să le deschid cu multă
grijă, scrisoare după scrisoare, cufundîndu-mă în lectura
lor pînă-n clipa în care timpul planificat se epuiza, iar eu
trebuia să-mi văd de restul treburilor.
După ce ne-ain căsătorit, am descoperit că sîntem la
fel de ocupaţi. în timp ce eram la seminar, Carole mă
ajuta, iar eu pe lingă studii mai şi lucram o parte din zi.
Era foarte greu să ne aranjăm programele în aşa fel încît
să avem timp şi pentru a discuta problemele zilei, aşa că
am început să purtăm cu noi carneţele în care să notăm
tot ceea ce am dori să ne împărtăşim unul altuia.
Duminica după-masă stăteam cu carneţelele în mină şi
discutam lucrurile de peste

- 83
-
săptămînă.
Mă credeţi? Acest lucru nu s-a întîmplat niciodată.
Am fost despărţiţi, şi am hotărît să ne scriem unul altuia.
Dar cînd mergeam şi găseam în cutie o scrisoare, o
deschideam imediat fără prea multă ceremonie. O
scoteam din plic, şi acolo, în mijlocul gălăgiei din jurul
cutiei poştale, eram doar eu şi Carole. Dacă ora de clasă
era mai plictisitoare, scoteam scrisoarea şi o reciteam cu
riscul de a fi văzut de profesor. Seara, cînd mă duceam
acasă, îmi rezervam timp ca să citesc mai atent,
încercînd să descopăr şi ceea ce a vrut să spună printre
rînduri. Eram îndrăgostiţi unul de altul, şi aceasta era o
scrisoare de dragoste de la ea. După ce ne-am căsătorit
nu am purtat carneţele pentru a ţine evidenţa lucrurilor.
Eram împreună şi comunicam în fiecare zi. Am folosit
această ilustraţie pentru a arăta că sînt mulţi creştini care
au un procedeu foarte straniu de a comunica cu
Dumnezeu. Timpul lor cu Dumnezeu se rezervă la
cîteva minute cu Dumnezeu, probabil duminica. Ei pun
un timp la o parte în aceeaşi zi în care comunică cu
Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat Biblia pentru a ne
comunica marile adevăruri pe care vrea El ca noi să le
cunoaştem cu privire la El, la lume, la om, şi cu privire
la Isus Cristos. Mai mult, El ne-a lăsat Biblia ca să ne
vorbească personal, şi cuvîntul Lui, pătrunzînd în noi,
ca să ne transforme. Mulţi creştini nu acordă destul timp
lui Dumnezeu ca El să le vorbească.
Poate că unii din cei ce citiţi cartea aceasta vă
consideraţi creştini aparţinînd lui Cristos şi L-aţi invitat
pe Isus să vină în inimile voastre ca Salvator. Totuşi, de-
a lungul anilor nu v-aţi găsit timp ca să-L cunoaşteţi.
Cristos trăieşte în voi. El vă aude toate conversaţiile, vă
pătrunde gîndul şi ştie exact ce se petrece în mintea
voastră.
Noi trebuie să facem cunoştinţă cu El şi trebuie să-I
permitem să ne vorbească prin Cuvîntul Lui. O predică
ocazională sau o lecţie la Şcoala duminicală o dată

- 84 -
pe săptămînă, deşi ajută, nu sînt suficiente. Acestea slnt
un fel de hrană „pre-digerată“... cineva a obţinut
„carnea" din Cuvîntul lui Dumnezeu, a mestecat-o, a
savurat-o, s-a hrănit cu ea şi apoi ne-a transmis-o nouă.
Ne poate ajuta, desigur, dar un astfel de „lapte", sau o
astfel de „hrană pasată" (strecurată prin sită) este doar
pentru bebeluşi. Copiii în creştere şi adulţii au nevoie de
hrană tare, şi apoi chiar şi bebeluşii au nevoie de hrană
de mai multe ori decît numai o dată pe săptămînă. De
fapt, bebeluşii trebuie să mănînce de mai multe ori decît
cei adulţi, deoarece nu pot mînca mult odată. Dumnezeu
vrea ca fiecare dintre noi, fie că sîntem născuţi de curînd
în împărăţia Lui, fie că sîntem credincioşi de mai mult
timp, să începem să ne hrănim singuri, „în fiecare zi",
din Cuvîntul Lui. Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc,
doreşte să aibă zilnic părtăşie cu noi pentru că ne
iubeşte. El ne-a scris o scrisoare de dragoste pe care
doreşte s-o citim ca să-L cunoaştem. El a pus la
dispoziţia noastră minunea rugăciunii, care este canalul
comunicării noastre prin care-I facem cunoscute
problemele noastre, lucrurile pe care le avem pe inimă
sau cele care ne supără şi ne indispun. împărtăşim cu El
lucruri care ne fac să fim bucuroşi şi fericiţi, şi pentru
care-I mulţumim. Avem un canal deschis prin care
comunicăm - rugăciunea şi Biblia.
Mulţi oameni eşuează în a-L cunoaşte cu adevărat pe
Dumnezeu pentru că apropierea lor de El este cam tot
aşa ca şi presupusa mea istorioară. Citim scrisoarea Lui
de dragoste o dată pe săptămînă (poate că şi atunci ea ne
este citită de altcineva în biserică), şi stăm de vorbă cu
El numai atunci cînd am ajuns în necaz. Astfel, noi
neglijăm avantajul unei părtăşii zilnice cu Dumnezeu.
Domnul a spus: „Iată spre cine îmi voi îndrepta
privirea, spre cel ce suferă şi are duhul mîhnit, spre cel
ce se teme de Cuvîntul Meu" (Isaia 66:12). Aici „teama
de Dumnezeu" nu înseamnă că trebuie să tremuri de

- 85-
frică înaintea Lui, ci implică respectul şi dorinţa de a
descoperi ceea ce ne spune Dumnezeu.
Cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Ieremia m-au
îndemnat foarte mult: „Aşa vorbeşte Domnul: înţeleptul
să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude
cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel
ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă
cunoaşte, că ştie că Eu sînt Domnul, care fac milă,
judecată şi dreptate pe pămînt! Căci în acestea găsesc
plăcere Eu, zice Domnul" (Ierem. 9:23-24). Dumnezeu
spune că dacă vrei să te lauzi cu ceva, să nu te lauzi cu
deşteptăciunea, cu puterea sau cu bogăţia ta, ci cu faptul
că-L cunoşti pe El, pentru că Dumnezeu îşi găseşte
desfătarea în cel care-L cunoaşte.
Psalmistul ne face o adevărată promisiune cînd
spune: „Multă pace au cei ce iubesc legea Ta, şi nu li se
în- tîmplă nici o nenorocire" (Ps. 119:165).
Ce motivaţie extraordinară de a cunoaşte Cuvîntul lui
Dumnezeu şi de a descoperi ce vrea Dumnezeu să ne
spună! Ar trebui să ne apropiem de Biblie mai degrabă
cu dorinţa de a asculta o voce, decît cu gîndul de a citi o
carte. Ar trebui să auzim vocea Lui spu- nînd: „Iată, vă
vorbeşte Tatăl vostru, ascultaţi-L!" Dacă El Şi-a asumat
efortul de a face să se scrie gînduri- le, ideile şi cuvintele
pe care doreşte să ni le comunice, atunci El vrea să fie şi
ascultat. Cînd Dumnezeu vorbeşte, El vrea să fie luat în
serios.
Este nevoie de trei persoane ca să facă o căsnicie
durabilă: Un bărbat, o femeie, şi Dumnezeu. Legătura
noastră şi comunicarea noastră ca soţ şi soţie trebuie să
se întărească pe măsură ce trec anii. Cu cît mai vitală ar
trebui deci să fie legătura personală cu Cel care ne-a
creat pe amîndoi!
Cît timp poţi să pui deoparte din 24 ore ca să vorbeşti
cu Dumnezeu? Ai nevoie de 8 ore ca să dormi, 8 ca să
lucrezi şi poate 2 ca să mănînci. îţi mai rămîn 6. Cît poţi
să dai lui Dumnezeu din cele şase ore care ţi-au rămas,
în fiecare zi? Unii pot să acorde o oră, al

- 86-
ţii 30 de minute, alţii 15. Dacă niciodată n-ai avut
obiceiul de a petrece un timp cu Dumnezeu în fiecare zi,
nu începe cu aceste cantităţi mari de timp. încearcă să
petreci zilnic doar şapte minute singur în prezenţa Lui.
Iată cum să petreci aceste şapte minute preţioase:
1. Jumătate de minut - roagă-te. în aceste 30 de secunde,
roagă-te: „Deschide-mi ochii, să văd lucrurile minunate
ale Legii Tale“ (Ps. 119:18). Poţi să spui ceva în felul
următor: „Acum Doamne, vreau să deschid Cuvîntul
Tău ca să văd ce vrei să-mi spui. Te rog să-mi deschizi
ochii mei duhovniceşti ca să pot înţelege ceea ce vrei să-
mi spui astăzi, mie personal".
2. Patru minute • citeşte Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă-ţi
este necunoscut, începe cu Epistola către Fili- peni care
este o scrisoare caldă şi intimă a apostolului Pavel scrisă
către prietenii săi credincioşi. Nu încerca să citeşti un
capitol întreg, încearcă doar cîteva versete, şi citeşte-le
încet şi cu atenţie. Gîndeşte-te la ele şi întreabă-te: „Ce
vrea Dumnezeu să-mi spună prin ele?"
3. Două minute şi jumătate - Poate că Dumnezeu ţi-a
spus ceva pentru care trebuie să te rogi. Ai nevoie de
putere şi ajutor ca să faci ceea ce ţi-a spus El. Petrece un
moment mulţumindu-I şi lăudîndu-L pentru că este aşa
de bun cu tine. Spune-I poverile şi problemele care-ţi
frămîntă mintea. Roagă-te pentru ziua care-ţi stă înainte,
pentru problemele tale, întîlnirile şi diferitele situaţii pe
care le-ai putea avea peste zi. Pentru a face acest lucru
cu eficienţă, ai nevoie de loc şi timp. Dacă vrem să avem
părtăşie cu Dumnezeu, trebuie să-i dăm cea mai bună
parte din zi. O merită! Timpul (ora) va fi diferit pentru
fiecare din noi. Pentru unii cea mai bună parte din zi este
dimineaţa. Alţii sînt mai treji seara. Pentru o mamă
ocupată, este ora în care copiii dorm; pentru un om de
afaceri, ora mesei este cel mai potrivit timp. Găseşte însă
o oră cînd ai linişte şi poţi fi singur cu Dumnezeu.
Dacă practici aceste şapte minute cu Dumnezeu

- 87
-
timp de patru săptămîni, îţi garantez că vei începe să
observi schimbări în viaţa ta. Vor avea loc schimbări în
atitudinile tale, vei fi mult mai sensibil faţă de păcat.
Partenerul tău va începe să observe schimbări în tine.
Vei fi o persoană mai drăguţă, şi va fi o adevărată
plăcere pentru cineva să fie în jurul tău, pentru că
Dumnezeu a început să schimbe în viaţa ta lucruri care
vor aduce multe schimbări în căsnicia ta. Pavel spune
că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire" (2 Tim. 3:16).
Să înveţe - ca să putem cunoaşte marile adevăruri
descoperite în Cuvîntul lui Dumnezeu.
Să mustre - ca să putem auzi mustrările lui Dumnezeu
cu privire la păcatele noastre şi la felul nostru de viaţă.
Să îndrepte - ca să ne putem schimba şi corecta
purtarea noastră atunci cînd ne-a mustrat.
Să dea înţelepciune în neprihănire - ca să putem trăi
acel fel de viaţă care să-L reflecte pe Cristos.
Pavel ne dă şi motivul: „Pentru ca omul, (sau femeia)
lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic
(perfect, matur, crescînd spre maturitate, echipat) pentru
orice lucrare bună (cap. 3:17). Aceasta este fantastic.
Dumnezeu nu ne spune că avem nevoie de o diplomă de
universitate nici că trebuie să mergem la o anumită
biserică, sau că trebuie să avem daruri şi capacităţi
deosebite. El ne spune că dacă sîntem credincioşi în a ne
adînci în Cuvîntul Lui, vom putea profita în toate cele
patru direcţii, şi rezultatul va fi maturitatea creştină.
Cuvîntul Lui ne va echipa ca să-L putem sluji oriunde
va vrea El.
Crede-mă pe cuvînt astăzi, pentru că „astăzi este
prima zi din restul vieţii tale!" Foloseşte lucrurile pe care
ţi le-a spus ca să comunici cu Dumnezeu şi să-ţi întăreşti
căsnicia.

- 88-
 Capitolul 14

Alege cîteva „Nu“ - uri

(Jack)

împreună cu Carole luam micul dejun în restaurantul

unui motel, cînd deodată o conversaţie ne-a atras atenţia.
Un cuplu discuta probleme financiare, şi bărbatul
tocmai împărtăşea soţiei nişte planuri de investiţii pe
care avea de gînd să le facă.
Deodată, vocea stridentă a femeii s-a ridicat deasupra
zgomotului sălii:
„Şi de unde crezi că poţi face rost de bani? Ce, ai de
gînd să-mi vinzi lenjeria?"
Toţi ochii s-au întors către ei. Bărbatul a roşit, a lăsat
capul în jos, şi nu a mai scos un cuvînt.
Era ultima remarcă sarcastică pe care o putea face ea,
şi se vede că era expertă în astfel de replici.
Mă întrebam dacă Carole şi cu mine am fi putut
ajunge la fel de experţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că ne-
a întors de pe drumul acesta cu ani în urmă.
Sînt cîteva lucruri pe care am hotărît împreună să nu
le folosim niciodată, şi referindu-mă la ele de multe ori
le numesc „Nu“-uri în relaţia noastră, pentru că am
învăţat că rezultatul lor aduce dezastru într-o legătură.
Primul „Nu“ pentru noi este: Să nu folosim niciodată
sarcasmul în conversaţiile noastre.
Dicţionarul defineşte sarcasmul astfel: O vorbă
tăioasă şi adesea satirică sau ironică desemnată să taie
sau să provoace durere... un fel de ironie satirică al cărui
efect depinde de limbajul amar, caustic şi ironic care
este îndreptat către cineva... vine de la cuvîntul grecesc
care înseamnă „a rupe carnea, a muşca buzele de necaz,
a sfîşia."1
O ilustrare perfectă este observaţia făcută de femeia
de mai sus.

- 89
-
 în cultura americană, noi am devenit adepţii
remarcilor sarcastice. Multe din comediile de situaţii de
la televizor sînt bazate pe astfel de remarci. Dar în
legătura noastră maritală, acest lucru este un „Nu“
pentru Carole şi pentru mine.
Dar nu a fost întotdeauna aşa. La scurt timp după
căsătorie, am descoperit că am lăsat să se dezvolte în noi
obiceiul de a glumi sarcastic şi de a ne tachina unul pe
altul. La început, micile noastre replici tăioase nu făceau
nimănui nici un rău. Nu voiam să ne spunem nimic cu
ele. După cîţiva ani însă a devenit o bună modalitate de
a tăia unul în celălalt. Celălalt nu ştia niciodată dacă
trebuie sau nu să o ia în serios. în sarcasmul nostru
puteam deci ţinti şi cîteva adevăruri pe care ne era teamă
să le spunem deschis, iar celălalt, neştiind că intenţia a
fost serioasă, nu putea să se supere. Dar am descoperit
că în acest mod ne răneam unul pe celălalt. într-o vară,
cam la doi ani după căsătorie, am lucrat cu un pastor şi
cu soţia lui, petrecînd multe ore împreună. Pentru noi era
evident faptul că acest cuplu mai în vîrstă se iubea şi
avea împreună un timp extraordinar. Pe urmă, am
început să observăm că în tot timpul cît eram împreună
cu ei, nu auzeam niciodată sarcasmul acela care implica
glume şi tachi- nări. Pe la jumătatea verii, i-am întrebat
despre acest lucru. Interesant, ne-au povestit propria
noastră istorie. Şi ei s-au trezit că se rănesc unul pe altul
prin ironii. Le convenea o ironie usturătoare ca să spună
ceea ce nu le plăcea în celălalt. Cînd şi-au dat seama de
ceea ce fac şi de durerea ce şi-o provoacă unul celuilalt,
au început să se roage şi să înceteze de a mai face aşa
ceva. A trebuit un timp îndelungat, pentru că deja
devenise un obicei, dar în final, cu ajutorul Domnului,
au biruit. Ne-au împărtăşit apoi, ce mare deosebire a
adus această schimbare în legătura lor.
Urmîndu-le exemplul, Carole şi cu mine am făcut
acelaşi lucru. Ne-am rugat, ne-am mărturisit păcatul, şi
am făcut legămînt unul cu altul să ne debarasăm de

- 90-
acest mod de a vorbi. Ne-au trebuit cîteva săptămîni pînă
ce am reuşit să ne conştientizăm ironiile. Aşa de mult
pătrunseseră în vorbirea noastră, incit le foloseam in
mod natural şi inconştient. A fost greu să ne atenţionăm
unul pe celălalt, dar în final am eliminat ironia din
vocabularul nostru.
Cupluri, şi chiar familii întregi, fac din cei pe care-i
iubesc ţinta ironiei lor. Unii sînt total inconştienţi de
jignirile pe care le aduc celor care au fost ţinta ironiei lor.
Intrînd într-o biserică unde trebuia să avem un seminar
cu privire la relaţiile de căsnicie, ne-am întîl- nit cu
pastorul. Făcînd cunoştinţă cu noi, ne-a spus pe un ton
ironic: „Nu vreau să pierd ocazia de a-mi aduce şi soţia
la seminariile voastre." El era adeptul sarcasmului.
Al doilea „Nu" este: Să nu ne criticăm sau să ne corectăm
unul pe altul niciodată în public.
Un soţ şi o soţie pleacă de la o petrecere, iar el se
adresează gazdei, spunînd: „Mulţumim pentru invitaţia
voastră, a fost binevenită pentru a sparge monotonia de
acasă!" Drăguţ? Poate. Amabil? Nu!
Un cuplu opreşte maşina spre a cere informaţii de la
un trecător. Acesta se adresează soţiei, fiind mai a-
proape. Soţul îi zice: „Spune-mi mie, soţia mea se pierde
chiar dacă ar avea escorta poliţiei cu ea". Drăguţ? Poate.
Amabil? Nu!
Acest fel de remarci nu numai că sînt lipsite de
amabilitate, dar înjosesc pe celălalt. Oare dorim noi cu
adevărat ca partenerii noştri să pară mici în ochii
celorlalţi? Trebuie să iubim mai mult decît atît.
Multe lucruri pe care le facem noi fac ca ceilalţi să
apară mici în ochii prietenilor.
într-o societate, soţia îşi roagă soţul să le spună gluma
favorită, ştiind că lui îi face plăcere să povestească. El
începe povestirea. Pe parcurs, el uită ceva, aşa că ea
spune:
„Oh, dragul meu, ai lăsat afară partea cu..." şi el
revine şi dă amănuntele cuvenite. Mergînd mai depar

- 91-
te, schimbă cîte ceva, şi ea îl corectează. într-o altă parte
adaugă o propoziţie pe care ea nu a mai auzit-o. Şi ea nu
uită să-i atragă atenţia. (La urma urmelor este povestirea
lui, el are dreptul să spună ce vrea şi cu schimbările care-
i plac.) După a patra corectare el capitulează: „Oh, mai
bine spune-o tu!“
De ce credem noi că este un drept al nostru, dat de
Dumnezeu, să ne corectăm partenerul oriunde, şi în
orice condiţii, fără să aibă importanţă cum? Este un
obicei tragic cu consecinţe teribile. El aruncă apă pe
focul spontaneităţii şi al dragostei.
Eu sînt preşedintele clubului admiratorilor lui Carole
Mayhall. Ea are şi alţi admiratori, dar eu sînt
preşedintele. Motivul pentru care sînt admiratorul ei nu
este pentru că ea este o bucătăreasă fantastică sau o
mamă minunată, sau o femeie evlavioasă. Motivul
pentru care sînt preşedintele clubului admiratorilor lui
Carole este pentru că o iubesc, şi pentru că o iubesc
vreau să apară bună în ochii celorlalţi oameni.
Un al treilea „Nu“ pentru noi este: Niciodată să nu
arunci o bombă cu efect întîrziat. Ce înţeleg eu prin bomba
cu efect întîrziat?
într-o seară, Carole şi cu mine eram tocmai pe
punctul de a ieşi împreună în oraş să luăm masa
împreună. Citeam în camera de zi, şi mai erau cîteva
minute pînă la plecare, şi ea nu părea să se grăbească cu
îmbrăcarea. Fără să mă gîndesc, am spus:
„Nu te duci să te schimbi?* Ce greşeală! Era o
greşeală, pentru că ea se schimbase deja.
Fiind o femeie sensibilă, următoarea ei întrebare a
fost:
„De ce, nu-ţi place cu ce m-am îmbrăcat?*
Ce să-i spun? Am răspuns în doi peri:
„în fine, ai şi alte rochii care-mi plac mai mult!*
Aceasta a fost o bombă cu efect întîrziat. Motivul
efectului întîrziat a fost că acum doi ani cînd şi-a
cumpărat rochia pe care o avea pe ea, eu i-am spus că-
mi place, şi adevărul e că niciodată nu mi-a plăcut.

- 92-
 Am învăţat un adevăr mare în acea zi. Ştiam
afirmaţia: „Dacă-ţi place, spune-o“, dar azi am învăţat
efectul practic al opusului ei: „Dacă nu-ţi place ceva,
spune-o“, imediat şi în dragoste, nu peste doi ani. Ca-
role a rămas mirată, şi se întreba cîte rochii mai avea în
dulap care mie nu-mi plac şi eu nu i-am spus. Trebuie să
învăţ să spun adevărul în dragoste, întotdeauna şi
constant, fără încetare.
„Nu“ - urile în legătura noastră pot fi rezumate în- tr-
un singur cuvînt - amabilitate. Sarcasmul, atitudinea
critică şi bombele cu efect întîrziat nu sînt o dovadă de
amabilitate. Şi ca să iubesc o persoană trebuie să fiu
amabil cu ea. Este o trăire consecventă a poruncii lui
Dumnezeu de a fi amabili unii cu alţii (vezi Efes. 4:32)

Notă:
1. Din Webster‘s New Collegiate Dictionary. c 1977 de C. şi C. Marriam Co.
pag.1025

- 93
-
 Capitolul 15

Alege să plăteşti preţul

(Jack)

Era un om foarte ocupat; şi soţia lui simţea că era prea

ocupat. Trecuse multă vreme de cînd nu mai petrecuseră
un timp împreună, şi aceasta datorită programului lui atît
de încărcat. Dînd peste un carneţel în care el îşi trecea
evidenţa întîlnirilor, ea a notat în el: „Joi, ora 12, masa
împreună". L-a pus la loc şi nu i-a spus nici un cuvînt.
După cîteva zile, ea s-a uitat în carneţel şi şi-a văzut
numele tăiat, iar în loc era trecută o altă întîlnire de
afaceri. Nici el nu i-a spus vreun cuvînt. Ea povestea
toate aceste lucruri cu un surîs amar. Era o minune că
reuşea să se (mai) stăpînească.
Există un preţ pe care trebuie să-l plătim pentru a fi
părtaş la viaţa celuilalt, şi preţul care va aduce cel mai
mare profit este timpul petrecut împreună. Unul din
mijloacele cele mai valoroase prin care putem păstra
contactul cu inima celuilalt este „Jocul de-a întîlni- rea“.
Carole şi cu mine am început să ne dăm întîlnire acum
trei decenii, şi avem de gînd să păstrăm acest obicei pînă
cînd vom putea să mai ieşim dincolo de uşă. Scopul
nostru este să avem o întîlnire pe săptă- mînă, deşi nu
reuşim întotdeauna. Dorim să ieşim din casă, din raza
telefonului, să fim doar noi singuri. Unde ne ducem nu
are importanţă. Important este să ieşim. Scopul ieşirilor
noastre este să discutăm. Vrem să intrăm în contact cu
gîndurile şi cu bătăile inimii celuilalt. Cu aceste ocazii
descoperim că abordăm subiecte la care acasă, în zilele
noastre încărcate, unde întreruperile sînt atît de
frecvente, nu ne gîndim. Întîl- nirile noastre nu trebuie
să coste mult. O călătorie cu maşina, un picnic, o
plimbare într-un parc favorit, o călătorie cu bicicleta într-
o zi de primăvară. în zilele

- 94-
noastre de şcoală, cînd nu aveam bani, obişnuiam să
mergem într-o cabină de înregistrări şi să ascultăm
discuri noi. Cînd puteam să ne permitem, cu 50 de cenţi
cumpăram cîte un disc mai uzat.
Întîlnirile nu trebuie să fie costisitoare, dar preţul
trebuie plătit în disciplină şi în timp - disciplină în a face
din acest lucru o prioritate, în a spune „Nu“ altor
proiecte, disciplină în a pune un anumit timp deoparte.
Un alt lucru pe care îl facem împreună cu Carole cînd
ieşim împreună este să stăm şi să plănuim noi doi. E
foarte drăguţ. Soţul planifică lucruri pe care ştie că soţia
lui le adoră (trecerea în revistă a vizitelor, picnicuri), în
timp ce soţia face invers (sport, excursii). Ideea unei
întîlniri este de a petrece împreună puţin timp. Cînd eram
studenţi obişnuiam să ne întîlnim şi în grup cu prieteni,
dar acest lucru s-a terminat după colegiu. Nu vreau să
spun că nu mai ieşim şi cu alte cupluri, dar aceste ieşiri
nu sînt considerate o întîlnire pentru noi.
Cînd copiii sînt mici şi banii sînt puţini, întîlnirile cer
mai mult efort. Aranjarea cu vecinii pentru a avea grijă
de copii dă rezultate şi merită, pentru că este o necesitate
să păstrezi prospeţimea şi romanticul într-o căsnicie.
Dar o întîlnire pe săptămînă nu este suficientă. Un alt
obicei pe care ar trebui să-l aibă orice cuplu este acela de
a petrece cîteva minute împreună în fiecare zi. De-a lungul
anilor, am avut aceasta la ore diferite datorită
programului şi împrejurărilor schimbătoare: fiica
noastră, schimbarea locului de muncă. Acum cînd
sîntem singuri, ne-am ales micul dejun. în ultimii cinci
ani, cînd am avut oameni în casă, aşteptam pînă plecau
toţi, şi apoi stăteam împreună douăzeci de minute sau
jumătate de oră lingă o ceaşcă de cafea şi discutam.
Cîteodată se întîmplă să am o altă problemă de
rezolvat chiar atunci; dar, pe cît posibil, micul dejun este

- 95-
considerat timpul nostru. îl păzim cu gelozie, deoarece
avem nevoie de el ca să stăm unul cu altul şi ca să
continuăm să strîngem legăturile care unesc vieţile
noastre.
Pentru o comunicare adîncă care să crească mereu,
trebuie plătit preţul. E nevoie de timp pentru a te bucura
unul de celălalt în aceste întîlniri. E nevoie de secţiuni
de timp puse zilnic deoparte cu multă grijă şi păstrate cu
disciplină pentru a explora inimile cu adevărat. E nevoie
de o mulţime de fragmente smulse minutelor în fiecare
zi pentru a da adîncime vieţii noastre împreună.
 Capitolul 16

Alege să treci cu vederea

(Jack)

Eram deja întîrziaţi cu 15 minute şi ne grăbeam să ne

îmbrăcăm pentru un dineu important, cînd s-a întâmplat,
pentru a zecea oară în acea săptămînă, ca să ajungem în
acelaşi moment în faţa dulapului. Pentru o secundă am
stat uitîndu-ne unul la altul. Apoi, eu am izbucnit în rîs
şi am făcut o plecăciune exagerată, dîn- du-i voie să-şi
ia ea prima lucrurile. Avem un dulap cu uşi glisante, şi
numai o parte poate fi deschisă o dată.
Dar nu întotdeauna era aşa. în alte situaţii
asemănătoare mormăiam nemulţumit: „Cum de se face
că totdeauna ea vine la dulap o dată cu mine?*
Căsniciile se unesc sau se despart din cauza acestor
probleme fără importanţă.
Carole şi cu mine am intrat în şcoala învăţării
relaţiilor zilnice din clipa în care ne-am întâlnit. Am fost
împreună trei ani şi jumătate în acelaşi colegiu, şi
presiunea cauzată de acest lucru nu a fost mică. Eu sînt
un perfecţionist, şi multe din obiceiurile lui Carole mă
iritau. în acelaşi timp, lucruri mărunte pe care Ie
spuneam sau le făceam o dezamăgeau pe ea. Aceste
lucruri se îngrămădeau, pînă cînd ultima picătură
declanşa avalanşa nemulţumirilor. Apoi urmau două sau
trei zile pe care le petreceam în rezolvarea problemelor.
După ce incidentele s-au repetat de mai multe ori, ne-
am dat seama că sîntem în faţa unei probleme pe care nu
o putem rezolva singuri, aşa că am hotărît să cerem
sfatul dr. Brooks, un decan evlavios de la colegiul
nostru. El ne-a ascultat povestea, a zîmbit cu înţelegere
şi ne-a dat unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-
am primit vreodată. Ne-a spus: „Sîntem căsătoriţi de
peste treizeci de ani. Dacă am fi lăsat aceste

- 97
-
lucruri mărunte care ne irită să crească, probabil că am fi
divorţat cu mulţi ani în urmă. Dar încă la începutul
căsniciei am învăţat că trebuie să ne acceptăm unul pe
altul pentru ceea ce sîntem, să iertăm şi să trecem cu
vederea. Unele lucruri le discutam şi apoi luam hotărîri,
iar cele pe care nu le puteam schimba, le iertam imediat
şi le uitam!" A fost un sfat binevenit. Astfel, cînd între
noi apărea un mic incident, îl scoteam imediat la lumină,
îl discutam şi hotărâm împreună ce trebuie schimbat.
Cînd i-am spus lui Carole că agrafele pe care le purta
în păr îmi înţepau faţa ori de cîte ori îşi punea capul pe
umărul meu, ea şi-a schimbat coafura şi nu a mai purtat
agrafe. Ea mă corecta întotdeauna cînd vorbeam incorect
din punct de vedere gramatical.
în lucrurile care nu s-au putut schimba, cum ar fi
neîndemînarea de a juca corect golf, de a gîndi într-o
logică completă, de a simţi intuitiv cînd cineva este
deprimat, de a spune o glumă unde poanta să fie clară...
ne-am rugat Domnului să ne dea putere să uităm, să
iertăm, să ne acceptăm unul pe altul.
în primii ani ai căsniciei lucrurile iritante pot, pur şi
simplu, bombarda un cuplu. Bărbaţii care-şi lasă şosetele
în mijlocul dormitorului, nu-şi pun pijamaua la loc şi lasă
pasta de dinţi în chiuveta curată, se căsătoresc cu femei
pedante care aruncă ziarul înainte ca soţul să-l fi terminat
de citit.
Şi noi am avut problemele noastre. Acum rîd, cînd
privesc în urmă la toate lecţiile pe care le-am învăţat prin
acel dulap cu uşi glisante! Cînd în sfîrşit ajungeam singur
la dulap şi încercam să deschid partea mea, nu reuşeam
din pricina pantofilor lui Carole care erau doar pe
jumătate puşi la loc. Aceasta mă irita la culme. îmi
ziceam: „Cum de nu poate Carole să-şi pună ca lumea
pantofii în dulap!" Apoi îi aruncam mînios la loc.
De multe ori, intrînd în baie, întindeam mina să dau
drumul la apă, dar în loc de robinetul rece, curat

- 98-
şi strălucitor, mina mea atingea o cîrpă udă frumos
aşezată pe robinet. Ce neplăcut mod de a începe un duş!
Aceste nepotriviri trebuiesc discutate. Cele care nu
pot fi schimbate, aşa cum era la noi ajungerea deodată la
dulap, trebuiesc tratate cu umor, iertare şi uitare.
Un singur lucru însă tot nu-1 pot lămuri. Cum se face
că dau jos două şosete, le pun cu grijă în coşul cu haine
murdare, ca apoi să treacă prin procesul spălării şi
uscării, şi totuşi în dulap apare numai o şosetă? Probabil
că avem o maşină de spălat care mănîncă şosete. Dar
Carole a rezolvat şi problema aceasta. Nu mai pune în
dulap şoseta pînă nu se arată şi cealaltă. Binenţe- les, în
acest fel trebuie să am o rezervă mai mare de şosete.
Acestea sînt problemele nostime, stupide şi frustran-
te ale existenţei noastre, şi totuşi, cîte legături se pot
distruge din pricina lor! Dar Dumnezeu este în control şi
asupra lucrurilor nostime, stupide şi frustrante. El nu se
ocupă numai cu schimbarea oamenilor, ci El ne poate
ajuta să devenim creativi în găsirea soluţiilor pentru a
schimba obiceuri din viaţa noastră. El m-a ajutat să învăţ
să atîrn un prosop în baie cu monograma în partea
dreaptă. Nu-mi mai las pijamaua în mijlocul
dormitorului. Carole nu-şi mai pune cîrpa de baie pe
robinet, ci pe un suport de prosoape.
Cu ajutorul lui Dumnezeu învăţăm să ne acomodăm,
să ne acceptăm şi să ne schimbăm, şi am descoperit că
acest lucru poate fi interesant.
 Capitolul 17

Alege să urmezi calea

(Carole)

După o după-masă petrecută la un tîrg de vară, doi

băieţi de la ţară au descoperit că nu le-a mai rămas decît
un sfert din bani. Unul s-a hotărît să meargă cu
caruselul, dar celălalt a ezitat. Cînd primul băiat şi-a
terminat jocul, l-a întrebat pe prietenul său de ce nu a
mers şi el. Acesta i-a răspuns: „Ştii, tu ţi-ai cheltuit toţi
banii, te-ai dat jos tot acolo unde te-ai urcat, şi n-ai ajuns
nicăieri."
Cîţi dintre noi nu avem acelaşi sentiment cînd privim
în urmă la anumite zile, ca apoi să gîndim şi noi la fel:
„Ne-am cheltuit toţi banii, ne-am dat Jos tot acolo unde ne-am
urcat, şi n-am fost nicăieri.
Dumnezeu nu ar fi lăsat să se întîmple aşa cu vieţile
noastre. El vrea ca fiecare dintre noi să fie cineva, să
ajungă undeva şi să aibă o viaţă plină de semnificaţie şi
scop.
Cum este posibil acest lucru?
Locuiam în zona Chicago-ului de cîţiva ani, cînd o
prietenă m-a invitat să iau masa cu ea în restaurantul
„Cărarea Cerbului" în partea de nord a oraşului.
Indicaţiile pe care mi le-a dat erau valabile numai dacă
aş fi plecat de acasă, eu însă am pornit dintr-o altă zonă,
din apropierea lacului Michigan. în mintea mea,
restaurantul cu pricina ar fi trebuit să se găsească în zona
„Poiana Cerbului", bazîndu-mă pe faptul că amîndouă
conţin acelaşi cuvînt, „Cerbul". De fapt, restaurantul era
situat mult mai la nord de „Poiana Cerbului".
Credeam că ştiu un drum mai scurt decît cel indicat
de prietena mea, şi am luat-o de-a curmezişul, sperînd
că ajung la şoseaua Illinois, dar în zadar. Se făcuse
tîrziu, şi mi-am pierdut răbdarea. Am făcut

100-
-
atunci ceea ce poate face o femeie într-o asemenea
situaţie. M-am oprit la o staţie de benzină ca să cer
informaţii. M-am adresat disperată omului de la staţie:
„Mă puteţi cumva ajuta? M-am rătăcit!"
El m-a întrebat: „Unde doriţi să ajungeţi?"
„La restaurantul ,Cărarea Cerbului'", am răspuns eu.
„Oh", mi-a răspuns el, şi s-a scărpinat în cap.
„Mergeţi trei blocuri spre nord, apoi trei blocuri spre
est... nu, este un drum mai bun..., mergeţi trei blocuri
spre nord şi numai un bloc spre est... în fine, poate cel
mai bun drum ar fi..."
Mi-a indicat trei drumuri diferite pe care să merg, iar
eu am rămas complet confuză.
Un domn bine îmbrăcat s-a apropiat, şi auzind
discuţia noastră mi-a zis: „Nu aţi vrea să mă urmaţi pî-
nă la destinaţia dumneavoastră?"
M-am gîndit: „Oare ce să fac?u
După ce omul de la staţie l-a întrebat dacă merge la
restaurantul meu, el a răspuns că ar fi fericit să-mi arate
calea, deoarece locuieşte în direcţia aceea, şi în drum
spre casă trece chiar prin faţa restaurantului.
I-am mulţumit şi ne-am urcat fiecare în maşina lui,
pornind într-o direcţie complet diferită de cele trei pe
care mi le-a indicat omul de la staţie. Am şofat pe cele
mai înguste şi mai nenorocite drumuri. Vă puteţi
imagina ce era în capul meu în acest timp. Unde mă duce?
Ce vrea să-mi facă? Cînd ajungem? Eram însă atît de
dezorientată, încît singura soluţie era să-l urmez oriunde
ar fi mers. Mi s-a părut o veşnicie, deşi nu trecuseră mai
mult de cîteva minute pînă am ajuns în şoseaua Illinois,
în faţa restaurantului „Cărarea Cerbului". Omul a fost
atît de amabil încît a coborît din maşină şi m-a întrebat
dacă pot găsi drumul înapoi. I-am zîmbit şi l-am asigurat
că prietena mea mă va ajuta.
Ori de cîte ori mi-am adus aminte de această
experienţă am văzut în ea o interesantă paralelă cu viaţa.

-101-
 Mulţi dintre noi pornim în călătoria vieţii încrezători
în faptul că ştim unde mergem şi cunoaştem şi calea într-
acolo. în generaţia mea, scopul majorităţii femeilor era
să se mărite bine şi să trăiască fericite după aceea. (Un
scop îngust şi nerealist de altfel.) Noi credem că avem
cunoştinţa necesară pentru a ne di- recţiona viaţa şi a ne
găsi un scop în ea.
Şi aşa, începem. Mergem pînă cînd ne dăm seama că
nu am ajuns nicăieri. O căsnicie seacă, un copil care se
dovedeşte a fi opusul speranţelor noastre, o boală, o
moarte, probleme financiare... sau poate o simplă
senzaţie de gol în adîncul nostru ne spune că trebuie să
existe ceva dincolo de ceea ce experimentăm noi. Există
totdeauna lucruri care să ne facă să ne dăm seama că
sîntem pierduţi.
începem să căutăm calea spre împlinire, dar obţinem
indicaţii confuze. S-ar putea ca cineva să ne spună că o
carieră ne-ar putea împlini. Am putea crede acest lucru,
pînă cînd dăm peste un articol asemănător cu acela pe
care l-am citit într-o revistă a familiei semnat de Taylor
Caldwell, o cunoscută autoare. Fiind întrebată dacă
ecranizarea cărţii ei „împăraţi şi căpi- tani“ i-a adus
adevărata satisfacţie, care de altfel i-a fost refuzată de
repetate ori prin eşecul Hollywoodului în ecranizarea
cărţilor precedente, răspunsul ei a fost surprinzător:
„Pentru o femeie ca mine nu există nici o satisfacţie
adevărată în vreo carieră. Nu am nici casă, nici libertate,
nu am nici o speranţă şi nici o aşteptare de la ziua de
mîine, nici o mulţumire. Mai degrabă aş găti pentru un
bărbat şi i-aş aduce papucii, ca să simt în schimb
siguranţa braţelor lui, decît să am toate reclamele şi
onorurile pe care le am, inclusiv Panglica Legiunii de
onoare, proprietatea şi depunerile mele la bancă. Acestea
nu au însemnat nimic pentru mine, şi eu nu sînt decît una
din milioanele de femei triste.*1
Altcineva ne-ar spune că împlinirea ne vine dintr-o
educaţie de calitate, alţii spun că numai viaţa de fami

-102-
lie este cea care împlineşte, sau banii şi puterea. Dar
încercînd aceste soluţii şi direcţii, descoperim că nimic
nu poate umple golul care, în ciuda tuturor acestor
lucruri, ne face să spunem că nu am găsit răspunsul.
Ajungem în viaţă la momente cînd cineva ni se
adresează cu gingăşie: „Nu ai vrea să mă urmezi?"
Această Persoană este însăşi Calea... şi poate că şi
alţii îţi spun acelaşi lucru despre El, dar fiecare trebuie
să hotărească individual dacă vrea să creadă sau nu vrea
să creadă în El, şi să-L accepte. Vorbesc despre Isus
Cristos, desigur. El a făcut acea afirmaţie uimitoare,
spunînd că este Dumnezeu, şi că El este Cel care trebuie
să fie Calea pentru noi... El a spus că are putere să ne
ierte păcatele, să ne dea nu numai viaţă veşnică în viitor,
ci şi o nouă semnificaţie a vieţii de acum (Ioan 10:10).
Vedeţi, noi nu numai că am pierdut Calea spre o viaţă
de împlinire, dar motivul pentru care noi nu avem o viaţă
împlinită este faptul că sîntem despărţiţi de Dumnezeu
însuşi. Sîntem pierduţi... separaţi de Dumnezeu datorită
răzvrătirii noastre împotriva Lui, datorită încăpăţînării
de a ne urma propriul drum, şi datorită multor rele din
viaţa noastră.
Fiind drept şi sfînt, Dumnezeu trebuie să judece
aceste păcate. El stă în faţa mea, şi dacă ar citi lista cu
lucrurile rele pe care le am în mine, şi lista nu e scurtă,
ar spune: „Carole, eşti egoistă, mîndră, încăpăţînată,
geloasă şi supărăcioasă", şi ar putea continua. Dacă aş fi
sinceră cu mine însămi, ar trebui să admit: „Da, Doamne,
ai perfectă dreptate!" Dumnezeu trebuie să judece şi să
pedepsească cu dreptate. Isus Cristos intervine însă,
spunînd: „Aminteşte-Ţi, Tată, Eu am purtat deja
pedeapsa pentru toate păcatele pe care le-a făcut Carole.
La propunerea Ta am venit pe pămînt... am trăit viaţa
perfectă şi am plătit toate cerinţele Tale pentru dreptate,
aşa că ea nu mai trebuie să plătească prin moarte şi
despărţire de Tine. Eu am

- 103-
hotărît să-Mi dau viaţa pe cruce... şi am făcut-o pentru
Carole şi pentru toţi cei ce au păcătuit" (Rom. 3:23;
6:23).
Atunci Tatăl îi răspunde: „Desigur, îmi amintesc", şi
intorcîndu-se spre mine, mă întreabă: „Ce ai de gînd să
faci? Accepţi sacrificiul Fiului Meu?"
Sînt pusă în faţa unei alegeri. Pot să spun:
„Mulţumesc, Doamne, accept sacrificiul Tău.
Mulţumesc că mi-ai ispăşit pedeapsa, murind pentru
mine. Te accept ca Mîntuitor şi Domn!" în acel moment
sînt curăţită de toate păcatele mele şi devin copilul lui
Dumnezeu. Mă nasc în clipa aceea în familia lui
Dumnezeu şi devin o creştină sau, altfel spus, aparţin lui
Cristos.
Pot însă să spun şi altfel: „Mulţumesc, dar încerc să
fac cum ştiu eu". Dacă acesta este răspunsul meu, atunci
Cristos mă priveşte cu tristeţe şi-mi spune: „Carole, nu
există altă cale. Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni
nu poate veni la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14:6).
Dacă resping oferta Lui, voi continua să fiu moartă
din punct de vedere spiritual... pierdută pentru
Dumnezeu şi sortită la neîmplinire.
Isus Cristos este singura noastră cale spre o viaţă fără
de sfîrşit... spre noi dimensiuni în viaţa noastră, spre
relaţii bogate în semnificaţii şi dragoste. El este izvorul
dragostei, al bucuriei şi al păcii. Cînd îl ai pe El, şi cînd
spui „da" invitaţiei de a-L urma, şi cînd îl rogi să fie
Salvatorul şi Domnul tău, nu vei simţi niciodată că eşti
pe un carusel care nu te duce nicăieri.

Notă:
1. Taylor Calowell, „întreabă-i Tu însuţi", Family Weekly, Septem- ber 19,1976.

- 104-
 Partea a patra

în ce constă dragostea
 Capitolul 18

Alege să-L asculţi pe Dumnezeu

(Jack)

Era un coşmar. Voiam să scap de el, dar nicicum nu

reuşeam, pentru că coşmarul era o realitate. Ţineam un
şir de studii biblice într-o tabără, nu departe de un sat, în
Olanda. într-o după-masă, fiind liber, am împrumutat o
maşină şi am pornit să fac nişte cumpărături. „Micul
sătuc* s-a dovedit a fi un orăşel plin de viaţă, cu străzi
mergînd în toate direcţiile. Se pare că după ce am părăsit
drumul principal mi-am pierdut complet simţul
orientării şi m-am văzut rătăcit fără nici o speranţă.
Este greu cînd te rătăceşti într-o ţară a cărei limbă o
cunoşti, dar este cu totul altceva să fii înconjurat cu
oameni cu care nu poţi comunica.
Am simţit o mare uşurare cînd, în sfîrşit, am găsit un
funcţionar amabil, care vorbea engleza şi care s-a oferit
să mă ajute. Cînd am început să-i cer indicaţii, mi-am dat
seama că nu cunosc nici locul unde se ţine conferinţa,
nici şoseaua pe care este situată tabăra. Toţi aceia pe
care-i cunoşteam în Olanda şi care m-ar fi putut îndruma,
erau deja la conferinţă.
M-arn^ uitat la funcţionar consternat. Ce situaţie
stupidă! în fine, după nenumărate telefoane,
binefăcătorul meu a reuşit să localizeze locul conferinţei.
Sînt situaţii în care nu ne dăm seama că ne-am pierdut
simţul orientării. Devenim conştienţi de acest lucru
numai în momentul în care vedem în jurul nostru lucruri
străine.
Mulţi soţi creştini sînt „pierduţi* într-un anumit
domeniu al căsniciei lor, şi nici măcar nu ştiu cu ce să
înceapă.
Unor bărbaţi nu le pasă că se îndreaptă spre o direcţie
greşită. Alţii se complac în a crede că ei sînt

- 107-
plăcuţi lui Dumnezeu chiar dacă îi neglijează unele
porunci. în Efeseni 5:25,28,33 ni se dă o poruncă
specială pe care unii o ignoră, mulţi nu o înţeleg, iar
majoritatea nu o pot împlini. Porunca este: „Iubiţi-vă
nevestele", şi Pavel o menţionează de trei ori într-un
singur paragraf.
„E un nonsens", îmi vei răspunde, „eu îmi iubesc
soţia, altfel nici nu m-aş fi căsătorit cu ea!"
Dar, oare, o iubeşti? O iubeşti tu aşa cum ţi-a poruncit
Dumnezeu să iubeşti?
Eram într-o familie cu totul dedicată slujirii lui
Cristos. Toţi membrii familiei se dăruiseră pe ei înşişi,
precum şi timpul şi energia lor pentru a aduce bărbaţi şi
femei la Cristos, ca apoi să-i ajute să crească şi să devină
ucenici eficienţi. Soţul, pur şi simplu, „se tăgăduia pe
sine" în ceea ce priveşte timpul, energia şi odihna. Dar
în mod inconştient, probabil, socotindu-se „una" cu
soţia lui, făcea acelaşi lucru şi cu timpul, energia şi
odihna ei, refuzînd să-i acorde timp din timpul lui.
Pavel a scris: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit
şi Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o
sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin
Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică
slăvită, fără pată, fără zbîrcitură, sau altceva de felul
acesta, ci sfîntă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi
iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi
iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni
nu şi-a urît vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte
cu drag, ca şi Cristos Biserica, pentru că noi sîntem
mădulare ale trupului Lui. De aceea va lăsa omul pe
tatăl şi pe mama sa, şi se va lipi de nevas- tă-sa, şi cei
doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare -
vorbesc despre Cristos şi despre Biserică. încolo, fiecare
din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine, şi nevasta să se
teamă de bărbat" (Efes. 5:25-33).
După cuvîntul lui Dumnezeu, soţului i se porunceşte
să-şi iubească soţia într-un mod extraordinar. El

- 108-
trebuie s-o iubească aşa cum iubeşte Cristos Biserica,
aşa cum el îşi iubeşte propriul său trup, aşa cum se
iubeşte pe sine. Şi aceasta este o poruncă mare.
In tot Noul Testament, nouă ca şi creştini ni se
porunceşte să ne iubim unii pe alţii, acesta este însă
singurul loc din Biblie unde unei persoane i se
porunceşte să iubească pe cealaltă persoană aşa cum a
iubit Cristos Biserica. Dumnezeu a instituit o astfel de
relaţie între soţ şi soţie, relaţie unică în toată creaţia Sa.
Din nefericire, mulţi bărbaţi au o relaţie „mult mai
unică" cu partenerii lor de golf, cu slujba în care sînt
implicaţi, sau chiar cu copiii lor. într-un anumit fel,
multe soţii apar ca fiind pe ultimul loc pe lista
preocupărilor lor.
Ioan a spus: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici
cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1 Ioan 3:18). Un
soţ care nu foloseşte pentru soţia sa energia lui, timpul
lui şi gîndirea lui, nu iubeşte cu „fapta şi adevărul", şi
nici nu o iubeşte cum a iubit Cristos Biserica - ceea ce a
însemnat o totală dăruire de Sine.
Dragostea şi admiraţia sînt necesare atît pentru soţ,
cît şi pentru soţie. însă pentru o femeie, dragostea este
cea mai importantă, în timp ce pentru un bărbat
admiraţia este semnificativă.
Este important ca o femeie să se ştie iubită. Iubirea
trebuie comunicată în aşa fel încît ea s-o simtă. Dragostea
trebuie arătată în cuvinte şi fapte. Cea mai frumoasă
expunere despre dragoste o găsim în Biblie în aşa-
numitul „Capitol al dragostei". Observaţi în acest text
cuvintele descriptive care implică acţiunea: „Dragostea
este îndelung-răbdătoare, este plină de bunătate,
dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se
umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută
folosul ei, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se
bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă
totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul" (1 Cor.
13:4-7).
Din cînd în cînd ar fi bine ca noi cei căsătoriţi să

- 109-
citim acest capitol, iar apoi să ne dăruim unul altuia într-
un mod nou, rugîndu-L pe Dumnezeu să ne dea o astfel
de dragoste.
Cînd Dumnezeu vorbeşte, El vrea să-L luăm în serios.
Dar atunci cînd într-un singur pasaj El spune de trei ori
bărbaţilor să-şi iubească nevestele, trebuie să fie foarte
important ca ei să facă acest lucru. Problema majoră este:
Cum?
Pentru a comunica lui Carole că o iubesc, încerc să
fac în fiecare zi trei lucruri. Nu-mi ating întotdeauna
scopul, dar încerc.
Primul lucru este să-i spun că o iubesc.
Un desen animat arăta o femeie care-şi întreba mereu
soţul: „Mă iubeşti?" Cînd n-a mai rezistat, el i-a răspuns:
„Sigur că te iubesc, dar asta-i treaba mea!"
Bărbatul a avut dreptate. Aceasta este treaba noastră.
Totuşi, nu cred că răspunsul a mulţumit-o pe soţia lui.
Un altul, obosit şi el de repetata întrebare pe care soţia
i-o punea în fiecare zi ca să afle dacă o iubeşte, s-a dus
în atelier şi pe o bucăţică de lemn a gravat cuvintele: „Te
iubesc!" A luat plăcuţa de lemn şi a atîr- nat-o în
bucătărie deasupra chiuvetei. „Iată", a zis el triumfător.
„Ţi-am răspuns. Şi încă în scris. Acum să lăsăm
întrebările!" Cred că nici răspunsul lui nu a mulţumit-o
pe soţia lui.
O soţie are nevoie să audă că este iubită, şi încă cît se
poate de des. Nu trebuie să avem la dispoziţie
împrejurări romantice. Un „te iubesc" cînd ieşi pe uşă,
un altul în timp ce găteşte în bucătărie, o mică
îmbrăţişare şi o şoaptă cînd treceţi unul pe lingă altul, pot
face minuni.
Eu mă străduiesc ca în fiecare zi să-i spun lui Carole
că o iubesc.
Cel de-al doilea obiectiv al meu este să fac ceva drăguţ
pentru ea în fiecare zi. Acest lucru este mai greu. Este
nevoie de creativitate şi gîndire. Dowson

- 110
-
Ifotman obişnuia să spună: „Gîndeşte! Există o
concurenţă atît de mică.“
Multe soţii, conştient sau inconştient, se gîndesc la
căminele lor ca la o expresie a personalităţii lor, mai ales
dacă nu lucrează. Avînd mai mult timp pentru a se dărui
căminului, camerele încep să reflecte ce fel de persoane
sînt. Bărbaţii ar trebui să-şi amintească acest lucru. Cînd
un bărbat neglijează micile treburi pe care soţia l-a rugat
să le facă în casă - cu care l-a cicălit de fapt - ea consideră
atitudinea lui o problemă de dragoste. Dacă ea îşi
consideră căminul ca o extensie a personalităţii ei, atunci
ori de cîte ori soţul neglijează micile ei cereri, o
neglijează pe ea însăşi. Bărbaţii văd acest lucru foarte
rar. Micile treburi din jurul casei sînt întotdeauna
ultimele pe lista priorităţilor.
Pentru ca să dovedeşti dragostea ta soţiei tale, trebuie
să vezi lucrurile din punctul ei de vedere. Ce-i place
soţiei tale? Desigur ceva... care să nu coste efort prea
mare, şi care să-i facă plăcere. Lui Carole îi place să se
uite prin vitrinele unui magazin mare care nu este
departe de noi. Pe de altă parte, plimbarea pe cimentul
tare şi zăbovirea în faţa vitrinelor, pentru mine, nu este
un mod tocmai plăcut de a-mi petrece timpul. Totuşi,
ştiu că ei îi place. Şi mă bucur să fiu cu ea. Cî- teodată
vin mai repede de la serviciu şi-i sugerez să mergem să
dăm o raită prin magazin. Cere puţin timp, puţină
energie, puţin sacrificiu şi puţină iniţiativă din partea
mea. Este un mod prin care pot să-i spun că ţin la ea, că
o iubesc.
O idee este ca atunci cînd eşti plecat din oraş să-i
trimiţi soţiei cîte o telegramă care să conţină doar două
cuvinte: „Te iubesc!*
Cînd ai adus soţiei tale ultima dată flori? Nu, nu la o
ocazie specială, cum ar fi ziua ei de naştere, ci doar aşa,
ca să-i dovedeşti că o iubeşti? Majoritatea bărbaţilor nu
au nici o idee despre semnificaţia florilor pentru femei.
Noi sîntem înclinaţi să gîndim cam aşa: „Vor ţine mult?
Sînt folositoare? Multor femei tocmai

- 111
-
faptul că nu sînt practice şi nici trainice le dă un sentiment
special, siguranţa că sînt iubite pentru ele însele.
Uneori cînd trebuie să pleci înainte ca ea să se fi
sculat şi nici nu vrei ca s-o trezeşti, fă-i o surpriză,
scriind pe oglinda din baie sau pe faianţă (dar cu un
săpun care se îndepărtează uşor), „te iubesc!“ Exprimă-
ţi dragostea, făcînd ceva frumos, ceva drăguţ pentru ea,
în fiecare zi. După un seminar cu privire la căsnicie, o
soţie a fost foarte încîntată că pentru prima dată soţul ei
a oprit în faţa bisericii ca să n-o lase să meargă pe jos de
la locul de parcare. Ea dorise tot timpul ca el să facă
acest lucru, dar de doisprezece ani el refuzase cu
încăpăţînare. Toate acestea sînt lucruri mărunte, dar
pentru soţii ele echivalează cu mesajul unui întreg
volum.
Al treilea lucru pe care încerc să-l fac în fiecare zi este
să-i fac lui Carole un compliment.
în fiecare zi doresc s-o laud pentru ceea ce a făcut,
să-i spun că-mi place cum arată, sau cel mai bine, pentru
ceea ce este ea. Dacă soţia ta a fost la coafor şi nu-i spui
ce bine o aranjează coafura, ai pierdut un mare prilej.
Adesea ne reţinem expresiile de admiraţie şi de
mulţumire faţă de cei mai apropiaţi. Există o istorioară
despre un taciturn din Vermont, care cîteodată obişnuia
să spună soţiei lui: „Cînd mă gîndesc ce mult ai
însemnat pentru mine în toţi aceşti ani, uneori, cre- de-
mă, mi se pare că este chiar mai mult decît faptul că mă
stăpînesc şi nu-ţi spun.“
Aici, principiul este acesta: Dacă-ţi place, spune-o.
Chaiiie Shede vorbeşte despre complimente cu privire
la modul cum este gătită masa:
„îţi dai seama, dragul meu băiat, ce extraordinară
muncă este să serveşti o masă bună? Planificarea,
cumpărăturile, pregătitul, gătitul, aşezarea mesei;
spălatul vaselor şi apoi tot deranjul, drept recompensă,

- 112
-
cînd masa s-a terminat. De fapt, o masă bună este o aşa
realizare, incit faptul că stai la masă, savurind mîncarea,
ca apoi să te duci la programul T.V. fără să spui măcar
un cuvînt drăguţ, este un păcat de moarte. Desigur, eu
nu sint Dumnezeu şi nu cunosc răspunsul la vechea
dispută cu privire la păcatele mari şi mici. Trebuie insă
să pregătesc citeva mese de la început pî- nă la sfîrşit ca
să-mi dau seama ce greşeală este să nu mulţumesc soţiei
pentru o masă bună... Sint ocazii în care trebuie să fii
nebun să dai cu piciorul intr-un cîştig de 100% din
investiţiile tale. Aceasta este o ocazie în care citeva
cuvinte îţi vor aduce un cîştig. „A fost o masă bună,
mulţumesc."1
Cînd soţul începe să-şi complimenteze soţia, există şi
un beneficiu personal, pe lingă faptul că soţia lui va şti
că o apreciază. Multe soţii mi-au mărturisit că, pe
măsură ce soţii lor le făceau complimente, şi copiii au
început să facă la fel. Auzindu-şi tăticul făcînd
complimente, micul băieţaş de 4 ani începe să facă şi el
acelaşi lucru. Atunci cînd mama vine de la coafor, îi
spune: „Hei, mami, arăţi colosal", sau, după mînca- re:
„Mamă, a fost o masă nemaipomenită!" Aceste lucruri
fac ca mama să simtă împlinirea zilei. Dar tatăl este
acela care trebuie să înceapă.
Aşa că în fiecare zi...
Mărturiseşte-ţi dragostea - spune-i că o iubeşti.
Dovedeşte-ţi dragostea - făcînd ceva drăguţ pentru ea.
Exprimă-ţi dragostea - făcîndu-i un compliment sincer!
Rezultatele vor fi uluitoare.

Notă:
1. Charlie Shede, Scrisori către Phillip (Garden City, New York: Doubleyay and
Company, Inc. 1968), pag.24.

- 113-
 Capitolul 19

Alege s-o faci fericită

(Jack)

Nu puteam să cred ceea ce am auzit. Un grup de

oameni din maşina noastră rîdeau de nu mai puteau de o
glumă pe care un altul tocmai o terminase de spus, cînd
o doamnă a făcut următoarea mărturisire: „Nu-mi
amintesc ca în anii copilăriei mele să fi rîs împreună în
familie.* M-a durut inima pentru ea şi pentru acei părinţi
care au putut fi atît de nefericiţi. în propria mea viaţă am
devenit conştient de faptul că, pentru cei căsătoriţi,
obiceiul de a fi fericiţi este foarte important. Trebuie să
cultivăm fericirea în noi, şi s-o căutăm în partenera
căsniciei noastre.
De multe ori mi-am pus următoarea întrebare: „Mi-
am făcut eu oare un obicei din a fi fericit? Fac eu viaţa
interesantă pentru familia mea? Soţia şi fiica mea îşi văd
oare viaţa plină de bucurii pentru că trăiesc într-o casă
cu mine?*
Ca soţ şi conducător al familiei, m-a şocat faptul că şi
acest lucru intră în responsabilitatea mea. Desigur,
majoritatea dintre noi nu sîntem comedianţi, şi poate că
nu avem capacitatea de a face viaţa în casele noastre o
petrecere fără de sfîrşit. Nici unuia dintre noi însă nu-i
lipseşte capacitatea de a-şi folosi imaginaţia şi
creativitatea pentru a se gîndi la lucruri care să producă
un „obicei de fericire* în casa lui. Dumnezeu însuşi vrea
să ne ajute la aceasta.
în locul fericirii, mulţi bărbaţi au realizat un fel de
„obicei al tristeţii* şi atmosferei mohorîte în familie.
Cînd tata apare în uşă la sfîrşitul unei zile încărcate,
atenţie! Prima dată loveşte căţelul, apoi cu vorba loveşte
pe toţi ceilalţi care-i apar în cale.
Un prieten de-al nostru şi-a dat seama că şi în el există
această predispoziţie, şi că a făcut din ea un stil

- 114-
de viaţă. S-a hotărît să facă ceva în această problemă şi a
început ca, în minte, să-şi descarce toate problemele şi
necazurile în dreptul unui stîlp de telegraf care era în
drumul lui spre casă. A doua zi le lua din nou cu el la
serviciu. Mai tîrziu mi-a mărturisit că acest lucru a adus
o schimbare uluitoare în familie.
Oricum, creştinii au la dispoziţie o soluţie mult mai
bună decît „stîlpul de telegraf". Ei pot să-şi spună
necazurile lui Isus Cristos. Petru a îndrumat pe toţi
credincioşii: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările
voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi" (1 Petru 5:7).
Problema nu este că soţiile noastre nu vor să aud
ănecazurile care ne apasă. Ele sînt, de obicei, interesate
în a le cunoaşte. Ceea ce contează este atitudinea noastră
faţă de aceste probleme. Ne descărcăm oare
nemulţumirile şi poverile asupra soţiilor şi familiilor
noastre, arătîndu-ne frustraţi şi nemulţumiţi, sau le
încredinţăm în primul rînd Domnului, ca apoi să le
împărtăşim soţiilor noastre cu o atitudine total diferită?
Cînd William Glasser, autor al cărţii „Terapia
Realităţii", ţinea conferinţe în Colorado Springs, a spus
că nu recomandă căsătoria nici unuia care nu a învăţat să
rida.
Trebuie să dezvoltăm un simţ al umorului care să ne
facă în stare, din cînd în cînd, să ne dăm capul pe spate
şi să izbucnim în hohote de rîs. Viaţa îşi are momentele
ei vesele, şi noi trebuie să învăţăm să rîdem, uneori chiar
şi de noi înşine. Fiecăruia i se întîmplă să facă cîte o gafă.
Dacă nu putem rîde de noi, înseamnă că ne luăm prea în
serios, şi aceasta poate strica relaţiile noastre cu cei din
jur.
Am citit un articol despre o staţiune din Pensylvania
pentru tinerii căsătoriţi aflaţi în luna de miere. Pe lingă
vanele de baie în formă de inimă şi paturile rotunde,
staţiunea oferă un program încărcat cu tot felul de
distracţii. Lucru uluitor pentru mine a fost că, după cum
spune articolul, majoritatea cuplurilor participă la

- 115-
programul supraîncărcat oferit acolo, care uneori ajunge
pînă la orele dimineţii... pentru că cei doi aflaţi în luna
de miere nu se cunosc suficient ca să aibă ce să-şi spună
cînd sînt singuri.
Este trist să auzi un asemenea adevăr despre tinerii
căsătoriţi, dar el este tragic cînd devine o realitate şi
pentru cei căsătoriţi de ani de zile.
Va bucuraţi, tu şi partenera ta, unul de altul, atunci
cînd nu sînteţi implicaţi în ceva deosebit? Savuraţi cu
adevărat clipele în care puteţi discuta numai voi doi,
după ce copiii s-au dus la culcare? Sau este un lucru care
se întîmplă rar în viaţa voastră, pentru că aţi epuizat de
mult tot ceea ce v-aţi fi putut spune, iar discuţia dintre
voi se limitează doar la cîteva cuvinte schimbate în
pauza dintre două programe la televizor?
Atunci cînd o persoană nu creşte în legătura
personală cu Dumnezeu (vezi cap. 13), dezvoltîndu-se
ca individ, avînd ca scop să devină tot ceea ce
Dumnezeu vrea să facă din el, sau ea, nu celălalt partener
este vinovat de plictiseală. Persoana respectivă este pur
şi simplu plictisită de ea însăşi.
Dezvoltarea unei relaţii uşoare care să crească mereu
şi să dea bucurie, cere muncă. Nu se întîmplă peste
noapte. Una din laturile acestei munci constă în faptul
că-I cerem lui Dumnezeu idei pentru a putea dezvolta
acest obicei al fericirii. O altă latură este hotărî- rea de a
investi timp pentru ca să putem dezvolta între noi o
prietenie plină de bucurie şi plăcere privind compania
celuilalt. Aceasta merită orice investiţie.
Ştii tu ce anume o face fericită pe soţia ta? Eşti tu
preocupat de fericirea ei? în majoritatea cazurilor,
lucrurile mici cîntăresc cel mai mult. Cînd am rugat-o
pe Carole să-mi enumere cîteva din lucrurile de ca- re-
şi aduce aminte că au făcut-o fericită, ea a menţionat
nopţile în care eu am stat lingă leagănul fetiţei ca astfel
să-i pot oferi o noapte odihnitoare. (Multe soţii
apreciază amabilitatea soţilor de a avea grijă de copii
pînă cînd ele îşi fac cumpărăturile.)

- 116-
 Carole şi-a amintit de asemenea ce mult s-a simţit
iubită atunci cînd la una din zilele ei de naştere, cînd eu
eram plecat din oraş, s-a sculat, şi în toată casa a
descoperit mici mesaje cu „La mulţi ani“, scrise cu
creion care poate fi şters uşor, pe ecranul televizorului,
pe oglinda din baie, pe uşa dulapului din bucătărie, şi în
multe alte locuri vizibile.
Femeile au nevoie de tandreţe, devotament şi
dragoste. Niciodată nu am auzit vreo femeie plîngîndu-
se de faptul că soţul ei este prea atent. Mă întreb, oare
există undeva în lumea noastră o femeie care să fi primit
prea multă afecţiune?
Majoritatea bărbaţilor acordă o mare parte din
capacitatea lor de a gîndi şi plănui amănuntelor
rezolvării problemelor de serviciu. Dacă au o meserie
care este mai puţin creativă, ei încearcă tot timpul să
aducă noi soluţii şi s-o facă mai bună. La serviciu sînt
adevăraţi gînditori creativi. însă foarte puţin din această
creativitate este orientată spre îmbunătăţirea relaţiilor
de dragoste cu persoana cu care speră să trăiască toţi anii
vieţii lor.
Pentru o soţie este vital să se ştie persoana numărul
unu în gîndirea soţului ei. Noi ca şi soţi trebuie să fim
siguri de faptul că ele ştiu că acesta este adevărul. Ca să
putem ajunge aici avem nevoie de timp şi gîndire.
Puneţi-vă următoarea întrebare: Cum ar enumera
soţia mea, în ordinea priorităţilor, următoarele activităţi,
ţinînd cont de modul în care mă raportez eu la ele? (Nu
ordinea pe care o afirm, ci ordinea pe care ea o vede din
acţiunile mele.)
1. Lucrarea pentru Dumnezeu în care sînt implicat
2. Legătura mea cu Dumnezeu
3. Locul meu de muncă
4. Soţia mea
5. Copiii mei
6. Pasiunea mea, sportul meu preferat.
După ce ai enumerat aceste şase lucruri, în ordinea
priorităţilor din punctul tău de vedere, roag-o pe soţia

- 117-
ta să le enumere în ordinea în care ea le vede prioritatea
în viaţa ta. S-ar putea să fie un şoc pentru tine.
O soţie trebuie să fie convinsă că după Dumnezeu ea
este numărul unu în gîndirea soţului ei. Ea poate să-şi dea
uşor seama că există o diferenţă între a fi numărul unu în
gîndire şi de a fi numărul unu în timp. Evident, ea nu
poate fi numărul unu privind timpul pe care i-1 poţi
acorda, pentru că cea mai mare parte din timpul pe care-
1 ai îl petreci la serviciu. Sînt însă multe lucruri mărunte
prin care i se poate comunica unei soţii că este, sau nu,
cea mai importantă în gîndirea ta.
într-o seară, pe la ora 10, Carole a primit un telefon de
la o femeie care era în culmea disperării. Soţul ei nu s-a
întors de la serviciu şi nu i-a dat nici măcar un telefon ca
să-şi anunţe întîrzierea. Dorea ca soţia mea să se roage
cu ea, ca apoi să hotărească dacă este sau nu cazul să
anunţe poliţia. Tocmai atunci a intrat soţul ei în casă. Prin
modul în care a procedat, el nu a făcut altceva decît să-i
comunice că ea este departe de a fi prima în gîndirea lui;
că lui nu-i pasă deloc de ea.
Neglijarea unor lucruri mărunte, cum ar fi anunţarea
soţiilor noastre cînd să ne aştepte cu masa, împărtăşirea
preocupărilor noastre, exprimarea interesului faţă de
preocupările lor zilnice, nu fac altceva decît să spună
următorul lucru: „Eşti ultima pe lista priorităţilor mele!"
Pe de altă parte, fiind atent la aceste lucruri mărunte, nu
faci altceva decît să strigi cu voce tare: „Eşti importantă
pentru mine! Eşti prima! Te iubesc!"
Este un lucru esenţial să dovedim dragostea noastră
soţiilor noastre. Aceasta înseamnă ascultare de poruncile
lui Dumnezeu. Fie ca El să ne ajute şi să ne dea harul să
ne extindem dragostea zilnic, prin cuvinte şi fapte, pentru
a dovedi partenerilor noştri că dragostea noastră nu are
limite în exprimarea ei.

- 118-
 Capitolul 20

Alege să accepţi
(Carole)

Jack stinsese lumina, şi eu stăteam întinsă încercînd

să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul. Dimineaţa el urma
să plece în Colorado pentru a se informa cu privire la
viitoarea noastră lucrare. Ştiam că era bucuros, dar un
pic neîncrezător.
Iubeam lucrarea noastră actuală într-o mare biserică,
şi realmente nu doream să o schimbăm. Gîndul plecării
mă obosea, cu toate că, în urmă cu cîteva săp- tămîni,
Dumnezeu mă pregătise într-un mod foarte clar. Citind
în Deuteronom, un verset părea că străluceşte ca o
lumină. Moise a spus: „Iată că Domnul, Dumnezeul Tău,
îţi pune ţara dinainte. Suie-te, ia-o în stăpînire, cum a
spus Domnul Dumnezeu părinţilor tăi. Nu te teme şi nu
te înspăimînta" (1:21).
Mi-am spus: „Carole, nu scoate versetul din context.
Dumnezeu Se adresează aici lui Israel!"
însă şoapta continua să persiste. Ochii mei stăteau
aţintiţi asupra versetului, şi mi se părea că Dumnezeu îmi
spune personal: „Carole, fii atentă şi pregăteş- te-te!“
Am început să argumentez: „Doamne, nici măcar nu
doresc să mă gîndesc că vrei ca noi să plecăm de aici!"
Din nou mi-a venit acelaşi răspuns în inimă: „Ţi-am
spus să fii gata."
Astfel, în seara aceea, la cîteva săptămîni după
discuţia mea cu Domnul, înainte de a adormi, m-am
întors spre Jack şi i-am spus: „Dragul meu, dacă
Dumnezeu te călăuzeşte să accepţi munca aceasta, nu
trebuie să aştepţi răspunsul meu. Eu sînt 100 % cu tine
în tot ceea ce te călăuzeşte Dumnezeu!"
A urmat o tăcere. Apoi Jack m-a luat în braţe şi

- 119-
mi-a spus mişcat: „Nici nu-ţi dai seama ce mult
înseamnă acest lucru pentru mine!"
Din răspunsul lui am putut să înţeleg că într-ade- văr,
aceasta însemna mult pentru el. Lui Jack i se în- tîmplă
foarte rar să trebuiască să-şi reţină lacrimile. Mi-am
adus aminte pentru a nu ştiu cita oară cît de important
este ca un bărbat să ştie că soţia lui este sută la sută
alături de el.
Ca şi soţie, am două mari temeri. Prima este că aş
putea să pierd ceva din nenumăratele lucruri pe care le
are Dumnezeu pentru mine datorită faptului că nu sînt
deschisă pentru ele. în cartea Plîngerilor lui Iere- mia,
Dumnezeu ne spune că îndurările Lui se înnoiesc în
fiecare dimineaţă şi credincioşia Lui este mare (3:23).
Nu doresc să pierd nici una din îndurările pe care le are
Dumnezeu pentru mine, pentru că sînt prea leneşă sau
prea preocupată de mine, şi astfel încetez să încerc să le
descopăr.
Cea de-a doua temere a mea este că aş putea să-l
împiedec pe Jack în ceea ce Dumnezeu vrea să lucreze
cu el. Pe lingă faptul că aceasta este o „teamă
sănătoasă", ea pune probleme serioase. Am văzut soţii
care, căutînd să-şi protejeze prea mult soţii, pur şi
simplu i-au distrus. Solomon a spus: „O femeie cinstită
este cununa bărbatului ei, dar cea care-i face ruşine este
ca putregaiul în oasele lui“ (Prov. 12:4). într-o altă
versiune ni se spune că: „Ea îi slăbeşte puterea şi
distruge tot ceea ce face el!“
Dr. David Hubbard, preşedintele seminarului
teologic Fuller, a spus: „Căsătoria nu cere perfecţiune,
dar trebuie să i se acorde prioritate. Căsătoria este o
instituţie pentru păcătoşi. Alţii n-au de ce să se angajeze
la ea. Dar căsătoria ajunge în culmea slavei atunci cînd
păcătoşii văd în ea modalitatea lui Dumnezeu de a ne
călăuzi spre ultima treaptă a cunoaşterii dragostei şi
dreptăţii".1
Căsnicia este „modalitatea prin care Dumnezeu ne
conduce spre ultima treaptă de învăţămînt". îmi place!

- 120-
Şi aici sint cursuri separate pentru soţi şi soţii.
Cursul soţiilor este elaborat de apostolul Petru. îmi
place modul în care sînt traduse aceste învăţături în
Biblia Extinsă, pentru că ea se foloseşte de originalul
grecesc şi-i redă toate înţelesurile englezeşti. Petru
vorbeşte despre soţii ca avînd un fel de a fi curat şi plin
de reverenţă. Cuvîntul reverenţă, în adevăratul lui sens,
implică a respecta, a da cinste, slavă onoare, a aprecia şi
(în sens omenesc) adora; iar a adora înseamnă a admira,
a fi devotat, a iubi din toată inima şi a te bucura de soţul
tău (1 Petru 3:27; Biblia Extinsă)
Aceasta este tot ce trebuie să facem! Cînd am citit
prima dată această listă, m-am gîndit că aşa ceva nu este
posibil. Şi cu adevărat, pentru noi este imposibil... dar nu
pentru Dumnezeu. Harul Lui, puterea Lui,
împuternicirea pe care ne-o dă El, este singura
modalitate prin care ne putem apropia cu iubire de soţii
noştri. Mă bucură faptul că Dumnezeu nu ne-a dat nici
o poruncă fără ca să ne asigure şi puterea de a o
îndeplini. El ne-a poruncit să ne iubim soţii, să-i
respectăm, să-i adorăm - şi tot El ne dă şi harul ca să
putem îndeplini această poruncă.
Unele soţii spun poate: „Nu-mi cunoşti soţul!“ Ai
dreptate, eu nu-1 cunosc, dar Dumnezeu îl cunoaşte, şi
promisiunile Lui nu sînt limitate de felul de a fi al unui
bărbat.
Dragostea este şi o expresie a voinţei noastre, nu
numai una a sentimentelor. Cîteodată numai voinţa este
implicată. De multe ori sentimentele urmează unei
acţiuni a voinţei. S-ar putea să-mi replici: „Nu este o
făţărnicie din partea mea să-i spun că-1 iubesc cînd nu
simt dragoste pentru el?“
Răspunsul este: Nu. Prima dată trebuie să dorim să
iubim - să acţionăm şi să vorbim într-un mod iubitor - să
ne arătăm dragostea dovedind că vrem să ascultăm pe
Dumnezeu.
O femeie a scris următoarea scrisoare dr. Clyde
Narmore, un binecunoscut psiholog creştin: „într-o zi

- 121-
am primit mîntuirea, şi am început să cunosc ce poate
face DUMNEZEU pentru mine. întrebarea mea este:
,Este dragostea ceva ce simţi, ceva ce ţi se întîmplă, sau
un act de voinţă?4 în final am fost confruntată cu
următorul adevăr: Chiar dacă nu sînt în stare să simt
dragostea, de ce n-aş putea-o arăta? Din acel moment am
început să mă port ca şi cum aş fi simţit dragostea. Mă
întrebam, ce aş face soţului meu astăzi dacă aş fi cu
adevărat îndrăgostită de el? Apoi am început să-i arăt
mici amabilităţi. Am studiat ceea ce-i place şi ceea ce nu-
i place, şi am început să-i pun în pacheţel lucruri care-i
plac. _Am încercat să-l mîngîi cînd venea obosit de la
lucru. îl întîmpinam în uşă cu un zîmbet. I-am respectat
principiile cu privire la copii şi am început să cooperez
cu el. Am încercat să vorbesc blînd şi cu diplomaţie cînd
aveam păreri diferite. Am început să-l ascult.
Curînd, am început să observ o schimbare
remarcabilă la el. Se purta ca şi cum ar fi trăit cu cineva
ca- re-1 iubeşte. Eu am început să văd o schimbare în
propriile mele sentimente. El nu era aşa cum îl crezusem
eu. Avea o adevărată profunzime. Şi astfel am început să
mă îndrăgostesc de el.
Oare pentru aceasta ne spune Dumnezeu să arătăm
dragostea? Nu ne-a spus să arătăm dragoste celor din
jurul nostru numai dacă o simţim, nu-i aşa? Pe atunci mi
se părea că toţi creştinii trebuie să dea, fără să primească
ceva în schimb. Dar, cînd Dumnezeu a spus inimii mele
ca să arăt dragoste, de fapt, eu am fost cea
binecuvîntată.“2
Duhul Sfînt ne va da un duh de dragoste care să curgă
din noi. El ne va da putere să arătăm dragostea, şi ne va
da şi un adevărat sentiment de dragoste. Nu vreau să
minimalizez nevoia sentimentelor, ele sînt foarte
importante pentru mine. Pentru unele soţii s-ar putea să
fie nevoie să dorească să iubească mai întîi, şi să aştepte
ca sentimentele să apară atunci cînd vrea Dumnezeu.

- 122-
 Adevărata acceptare ESTE UNA DINTRE CELE
MAI DIFICILE căi de a ne exprima dragostea, şi una
dintre cele mai vitale în acelaşi timp.
Prima dată cînd l-am auzit pe Jack spunînd că el este
preşedintele clubului admiratorilor lui Carole May- hall
a fost la o conferinţă în Colorado, unde se adresa soţilor
în prezenţa soţiilor lor. A continuat să mă laude, spunînd
că sînt o gospodină desăvîrşită (aşa crede el), o mamă
bună, într-un cuvînt, excelentă, ceea ce nu este chiar aşa
de adevărat. în timp ce spunea aceste lucruri drăguţe, vă
puteţi imagina ce emoţionată eram. După conferinţă, în
camera noastră, m-am dus la el şi, îmbrăţişîndu-1, i-am
spus: „Mulţumesc pentru lucrurile minunate pe care le-
ai spus despre mine. Dar cum de n-ai pomenit şi de cele
negative?"
El a răspuns: „Pentru că nu-mi aduc aminte de nici
unul!"
Aceasta este acceptare!
Ca să fiu sinceră, ceea ce a spus el nu este chiar
adevărat. Jack mă cunoaşte bine. îmi cunoaşte greşelile,
şi este conştient de unele părţi urîte din viaţa mea.
Dar el mă acceptă. Eu, de asemenea, vreau să-l accept
în acest fel. Este treaba lui Dumnezeu să ne facă soţii
bune. Treaba noastră este să ne facem soţii fericiţi. Una
dintre modalităţile prin care-i putem face cu adevărat
fericiţi, este să-i acceptăm.
John Powell ne povesteşte despre discuţia pe care a
avut-o cu un prieten în timp ce scria cartea: „De ce mi-e
teamă să vă spun cine sînt?* Prietenul l-a întrebat:
„Vrei un răspuns la întrebarea ta?"
„Tocmai acesta este scopul cărţii mele, ca să răspundă
la ea", i-a răspuns autorul.
„Dar vrei să-ţi spun răspunsul meu?" a continuat
prietenul scriitorului.
John Powell a spus că da.
„Mi-e teamă să-ţi spun cine sînt, pentru că dacă-ţi voi
spune, s-ar putea să nu-ţi convină, şi aceasta este

- 123-
tot ce am", i-a răspuns prietenul.3
Majoritatea oamenilor nu ni se deschid pînă cînd nu
simt că sînt acceptaţi. Ei riscă să-şi dezvăluie viaţa
numai cînd se ştiu acceptaţi cu greşelile lor, cu
intoleranţa lor şi cu incapacităţile lor. Acceptarea se
simte.
Te-ai putea întreba, de cîte ori foloseşti în fiecare zi
întrebarea „De ce?“ faţă de partenerul tău de căsnicie?
Te-ai gîndit că această întrebare poate fi un indiciu cu
privire la modul în care-1 accepţi? Desigur, nu mă refer
la întrebările de informaţie, ci la cele de tipul: „De ce te-
ai întors?" „De ce-ai întîrziat? De ce ţi-ai uitat umbrela?"
„De ce nu mă laşi să plec?" „De ce ai făcut aşa?" Toate
aceste întrebări par să spună: „Eu nu m-aş fi dus acolo,
eu nu aş fi întîrziat, eu nu mi-aş fi uitat umbrela, eu nu
aş fi făcut aşa sau aşa!" Poate că nu aceasta vrei să
transmiţi, dar, de obicei, întrebările de felul acesta
sugerează astfel de lucruri.
într-o iarnă ni s-a stricat cablul de la televizorul din
dormitor. După ce am tot chemat depanatorul vreo două
săptămîni fără rezultat, Jack a pus un alt cablu care
funcţiona de la priza din hol, şi astfel a reuşit să
pornească aparatul.
într-o sîmbătă după-masă a apărut depanatorul. Eu
am deschis uşa şi el, fără să spună altceva, m-a întrebat:
„Aveţi imagine?"
în final noi aveam imagine, dar numai datorită
ingeniozităţii soţului meu şi a unui cablu urît care
şerpuia de-a lungul holului pînă în dormitor. I-am
răspuns afirmativ fără să-i mai povestesc întreaga
istorie. Jack, auzind conversaţia mea şi dîndu-şi seama
că depanatorul ar putea înţelege altceva, m-a întrerupt:
„Nu", a zis el, „nu avem imagine!" Apoi s-a apucat să
povestească omului ce s-a întîmplat.
Umblînd de colo pînă colo după depanator, cînd jos,
cînd în dormitor, a venit la mine în bucătărie şi mi-a
spus: „De ce i-ai spus că avem imagine?" Fără să mai
aştepte răspunsul meu, a plecat. M-am simţit îngrozitor
de umilită şi jignită.
- 124-
 în mintea mea îi găseam argumente logice şi-mi
ziceam: „Stai, Carole, doar n-a vrut să te jignească1*,
dar imediat a intervenit inima, care-mi spunea
contrariul: „Ba da!“ Intre ceea ce-mi spunea mintea şi
ceea ce simţea inima părea că există o bucată mare de
gheaţă.
întrebarea „de ce?“ poartă toată vina.
Acum, (numai ca să vedeţi cum s-a terminat
incidentul), eu învăţ să nu păstrez în inimă sentimentele
rănite, aşa că l-am oprit pe Jack şi i-am spus:
„Mă simt foarte prost din cauza întrebării tale!"
„Ce-am spus?" m-a întrebat el foarte îngrjorat.
După ce i-am explicat totul, şi-a cerut scuze:
„Draga mea, n-am vrut să te jignesc. Te rog să mă
ierţi!"
Toată gheaţa s-a topit; n-a mai rămas nici măcar un
strop. O bună metodă de a testa acceptarea este să
urmăreşti dacă timp de o săptămînă poţi să nu pui acea
întrebare de intimidare „de ce?“... apoi o lună... iar apoi
s-o alungi complet din vocabularul tău. Eliminarea
întrebărilor ameninţătoare poate fi o modalitate practică
prin care să-i ajuţi pe cei dragi să simtă acceptarea ta. Şi
în acceptare, libertate. Iar în libertate, dragoste.

Notă:
1. Dr. David Hubbard, cu permisiune.
2. „Din lumea unei femei*, de Dr. Clyde M. Narramorc, 1963.
3. John Powell, „De ce mi-e teamă să-ţi spun cine sînt?“, (Miles, Illinois:
Comunicarea Argus).

- 125-
 Capitolul 21

Alege să apreciezi
(Carole)

Cisco Utah. în mintea mea pronunţam Ceezco, în

felul în care se pronunţa în filmele western de acum
cîţiva ani.
Această localitate arăta exact aşa cum îi era numele.
Ocolită fiind de şoseaua principală, tot ce-a mai rămas
din ea sînt ruinele unor moteluri, scheletul unor staţii de
benzină, case vechi şi cafeneaua „Ethel".
Am tras în faţă la „Ethel" ca să ne întîlnim cu prietenii
noştri cu care trebuia să mergem într-o excursie de două
zile pe apa înspumată a canioanelor din Utah.
Mă gîndeam la acest Cisco şi la ziua minunată care
trecuse deja, stînd întinsă şi uitîndu-mă la cerul întunecat
din noaptea aceea. Mi-am tras sacul de dormit,
impropriu numit aşa - deoarece mă ţinea mai mult trează,
şi am încercat să-mi găsesc o poziţie mai comodă.
Era o excursie pe care o doream de ani de zile, şi iată
că Dumnezeu a adus ziua..., eram cu fiica mea, cu soţul
ei, şi cu încă alţi cîţiva prieteni dragi. Eram într-o
excursie de aventură care s-a dovedit mai tîrziu, după
cum spunea fiica mea Lynn, „o excursie care ne-a
împlinit toate aşteptările şi nici una din temeri". A fost
extraordinar. M-am uitat la Jack care dormea alături de
mîne. M-a copleşit un ciudat val de sentimente. Voiam
să-l trezesc, să-l îmbrăţişez şi să-i spun: „Dragul meu, te
apreciez atît de mult!" Entuziasmul meu a fost cel care a
alimentat flacăra excursiei, dar numai dragostea şi
consideraţia lui Jack a făcut-o posibilă. Am început să
mă rog şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru un soţ
care ştie să se dăruiască în acest fel.
Ce este aprecierea?

- 126-
 Ne-am mutat în Colorado cu cîţiva ani în urmă, după
o şedere de unsprezece ani în zona Chicago-ului. In toţi
aceşti ani ne făcuserăm o mulţime de prieteni buni, iar
după ce ne-am mutat, ne-am trezit dintr-o- dată singuri.
Mi-au trebuit vreo şase luni de acomodare la noua
situaţie.
Mi-am adus aminte de mama mea care a trebuit să se
mute cam în aceeaşi perioadă din viaţa ei. La scurt timp
după ce cei trei copii ai ei s-au căsătorit, tata şi-a
schimbat locul de muncă. Dintr-o comunitate unde era
cunoscută şi apreciată, dintr-o biserică în care ea era
activă, şi în care cunoştea pe toată lumea, dintr-o casă
mare şi veche pe care o iubea mult, mama a trebuit să se
mute într-o casă de lemn, într-un stat unde nu cunoştea
pe nimeni. Totuşi nu am auzit-o plîngîn- du-se niciodată.
După mutare, mi-am vizitat mama şi am întrebat-o ce a
simţit cînd a trebuit să se mute. I-am descris singurătatea
mea, şi apoi i-am zis:
„Mamă, niciodată nu te-am auzit plîngîndu-te că a
trebuit să vii aici. Cum ai reuşit?"
Ochii mamei s-au deschis mari de surprindere, şi ea
s-a arătat foarte şocată de întrebarea mea. Apoi mi-a zis:
„Bine, Carole, doar ştii că am fost cu tatăl tău!“
Aceasta este aprecierea.
Doamna N.V. Peale spune:
„Fiecare persoană trebuie să simtă că ea se află în
prim-plan în viaţa celuilalt, şi că fericirea şi bunăstarea
ei sînt înaintea tuturor fericirilor şi bucuriilor.
Posibilitatea de a putea pretinde o completă prioritate în
afecţiunea celuilalt este piatra unghiulară a căsătoriei.
Singura modalitate prin care o persoană poate fi sigură
de prioritate este ca cealaltă persoană să trimită semnale
dese, sigure şi clare prin care să confirme aceasta. Nu
este suficient să iubeşti pe cineva din rutină, într-un mod
pasiv sau dovedind o simplă reciprocitate."1
într-o după-masă stăteam cu Jack la o cafea dis-
cutînd problema priorităţilor. M-a întrebat de unde ştiu
că eu sînt numărul unu după Dumnezeu pe lista lui de
priorităţi. Mi-am amintit cîteva întîmplări care
dovedeau acest lucru. Odată, Jack şi-a amînat o foarte
importantă călătorie de afaceri, pentru ca să-mi poarte
de grijă, deoarece mă molipsisem de oreion de la fetiţa
noastră Lynn, şi eram foarte bolnavă.
Arătam îngrozitor, dar el nici măcar n-a comentat cu
privire la figura mea grotescă, ceea ce a adăugat un plus
de sfinţenie la virtuţile lui. Cînd eu, la rîndul meu, i-am
pus aceeaşi întrebare, mi-a răspuns: „Ştiu că sînt
numărul unu pe lista ta de priorităţi, pentru că mi-o spui.
Poate că nu mă arăt chiar atît de încîntat cînd îmi faci un
compliment (uneori pare foarte încurcat şi răspunde
într-un fel deosebit de cel pe care-1 doresc eu), dar
apreciez cu adevărat toate lucrurile frumoase pe care mi
le spui!"
Solomon a afirmat că „omul are bucurie să dea un
răspuns cu gura lui, şi ce bună este o vorbă spusă la
vremea potrivită" (Prov. 15:23).
Pe măsură ce învăţăm să spunem lucruri frumoase
celor pe care-i iubim, şi în special celui pe care
Dumnezeu ni l-a ales ca tovarăş de viaţă, bucuria ne
umple vieţile şi căsnicia.

Notă:
1. D-na N.V. Peale, citat cu permisiune.

- 128-
 Capitolul 22

Alege să admiri
(Carole)

„Nu-mi place deloc restaurantul acesta", mi-a spus

prietena mea în şoaptă. „Dar este unul din restaurantele
preferate ale lui Bill". Era absolut evident că nu era şi
restaurantul ei preferat.
în timp ce mîncam, mă gîndeam că locul, cu
atmosfera lui de lume veche, cu mîncarea şi deservirea
exemplară, este încîntător.
Din comentariile ei vagi se vedea clar faptul că am
venit aici numai pentru că Bill a ales acest loc peste voia
soţiei lui. Ea îşi pusese în cap că nu-i place restaurantul,
şi nimeni nu i-ar fi putut face pe plac în acea seară de
vară.
Semnalele pe care ea le telegrafia erau trimise cu
precizie, şi ajungeau exact la ţintă. De fapt nu-şi aproba
soţul. Da, soţul. Poate credea că critică un restaurant, dar
afirmaţiile ei cu privire la mîncare, zgomot, ţinteau toate
la gusturile lui, la maniera lui, la alegerea lui.
în sinea mea îmi ziceam: O, te rog, termină odată!
în grupul nostru de femei am studiat modalităţi prin
care ne putem încuraja soţii. Unul dintre cele mai
eficiente mijloace de încurajare este exprimarea
admiraţiei. Să încurajăm şi să edificăm, să nu fim ca
„putregaiul în oasele lui“, cum spune Solomon. Una
dintre cele mai mari datorii pe care o soţie le poate avea
în viaţa soţului ei este încurajarea lui prin admiraţie. Nu
flatare, ci o apreciere sinceră. Prietena mea se străduia
şi ea să zidească, dar iată că acum dărîmase tot ceea ce
a clădit cu trudă luni de zile... şi probabil că nici nu era
conştientă de acest lucru.
Chiar şi cel mai obiectiv bărbat devine subiectiv
atunci cînd soţia lui îl dezaprobă pentru ceva ce a ales

- 129-
el, fie un restaurant, fie un cadou.
S-ar putea ca cineva să completeze: „Dar dacă nu-mi
place ceea ce mi-a adus, sau restaurantul pe care l-a ales?
Nu este rău să fiu nesinceră, spunînd că îmi place, atunci
cînd de fapt nu-mi place?"
O altă prietenă de-a mea a învăţat o lecţie valoroasă
în această privinţă. Soţul ei nu era creştin, şi ea se
străduia să-i arate dragostea lui Cristos. Avuseseră multe
probleme între ei înainte ca ea să-L fi chemat pe Cristos
în inimă. în acea perioadă, de ziua ei, el i-a făcut cadou
nişte prosoape. Ei nu i s-a părut cadoul suficient de
personal, şi s-a arătat nemulţumită; nu-i plăcea nici
măcar culoarea bej a prosopului, preferinţele ei fiind
nuanţele calde de galben şi oranj. Şi atunci cînd l-a
întrebat dacă se supără că le va schimba, el i-a răspuns:
„Da, mă supăr!"
Acum, cum putea oare să se bucure cu adevărat de
cadou?
Dumnezeu a învăţat-o ceva prin acest incident. Ru-
gîndu-se, Dumnezeu i-a adus aminte de anii în care soţul
ei nici măcar nu şi-a amintit de ziua ei de naştere. în acest
an, el făcuse efortul de a cumpăra, de a împacheta şi de
a-i dărui cadoul. L-a apreciat măcar puţin pentru acest
lucru? Deşi nu se putea bucura din toată inima de
culoarea bej a prosoapelor, putea în schimb să-şi exprime
aprecierea pentru dragostea şi timpul pe care soţul ei i le-
a acordat, şi ea a făcut-o.
Aceasta este o femeie înţeleaptă. Poate că vechea
zicală: „Dacă nu poţi să-i spui cuiva ceva drăguţ, nu-i
spune nimic", se potriveşte într-o astfel de situaţie. Dacă
ai fost să iei masa undeva, şi în afară de apă, care şi ea a
fost servită în pahare murdare, n-a fost nimic bun, lucrul
important este să spui celeilalte persoane că te bucuri să
fii cu ea. Toate celelalte pot fi ignorate. Soţul tău nu este
atît de nesimţitor ca să te mai ducă acolo vreodată.
Multe întrebări ne inundă mintea cînd este vorba să ne
exprimăm admiraţia faţă de soţii noştri. Iată cîteva

- 130-
dintre cele mai obişnuite.
O întrebare frecventă este următoarea: „Oare soţul
meu nu va deveni mîndru dacă-1 admir şi-i fac
complimente tot timpul?"
Răspunsul este: Nu. Biblia spune: „Nu opri o
binefacere celui ce are nevoie de ea, cînd poţi s-o faci"
(Prov. 3:27).
Lauda sinceră costă foarte puţin. Dacă este „în puterea
mîinii tale", se spune în Biblia extinsă, atunci Dumnezeu
zice să nu te dai înapoi de la a face acel lucru. Deci, cînd
nu-ţi încurajezi soţul (şi de asemenea şi pe alţii), nu-L
asculţi pe Dumnezeu. Niciodată nu-I voi mulţumi de-
ajuns lui Dumnezeu pentru părinţii care m-au încurajat.
Nu puteam să cred cînd spuneau despre fata aceea care
purta proteză pe dantură că era frumoasă, dar acest lucru
mi-a dat un sentiment de securitate şi siguranţă că sînt
iubită. Şi apoi, cred că pentru ei eram cu adevărat
frumoasă. Aprecierea lor nu m-a făcut mîndră - decît cu
privire la ei.
Noi toţi tînjim după admiraţie. Femeile au o tendinţă
de a se complimenta reciproc, şi primesc admiraţia
copiilor lor mai mici. Bărbaţii se complimentează foarte
rar unul pe altul! Poate de aceea au nevoie mai mare în
acest domeniu. Un bărbat tînjeşte după admiraţie, şi
aceasta este vitală pentru el. Şi dacă nu tu eşti sursa
încurajării de care el are nevoie, s-ar putea ca altcineva
să fie.
O altă întrebare este: „Eu fac întotdeauna
complimente soţului meu, dar el continuă să mă
întrerupă. Nu mai am putere - nu mai pot continua. Ce să
fac?"
Răspunsul nu este simplu.
Odată o soţie m-a întrebat: „Ce faci cînd te-ai străduit
din răsputeri să pregăteşti o masă bună pentru soţul tău,
şi el îţi răspunde: ,A fost cea mai proastă mîncare pe care
am mîncat-o vreodată!*?"
Aproape că i-am răspuns: „Plîng", dar mi-am dat
seama că acest răspuns nu ar fi ajutat-o.
A continuat spunîndu-mi că ea a încercat cu adevă
- 131-
rat să-şi iubească soţul, să-i arate cit de mult îl apreciază,
a încercat să-i facă complimente, dar el o respinge
întotdeauna. Era deja prea obosită să mai continue.
Pe măsură ce discutam, mi-a mărturisit că soţul ei
este foarte complexat şi nu crede că este bun de ceva.
Am întrebat-o dacă, atunci cînd ea arată aprecierea
pentru ceva, e sigură că el o aude cu adevărat. După un
timp, ea mi-a răspuns: „Probabil că nici nu mă aude!“
Mulţi bărbaţi sînt atît de complexaţi, încît pur şi
simplu ei resping orice încercare de a fi complimentaţi.
Dar în schimb sînt foarte atenţi la orice nemulţumire sau
voce dezaprobatoare din afară. Apoi, ca să se reabiliteze
cît de cît, calcă peste alţii, şi în special peste soţiile lor.
Şi din cercul vicios nu mai este ieşire. Cineva trebuie să
rupă acest cerc vicios, şi acel cineva poate fi o soţie
creştină. Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să-L
roage pe Dumnezeul nostru Cel creator să-i dea idei
privind modul în care să-şi exprime admiraţia faţă de
soţul ei, în aşa fel încît acesta s-o ia în seamă. Să se roage
ca în primul rînd Dumnezeu să-i dea lui încredere în El,
ca apoi să cîştige şi încrederea în sine. Este nevoie de
timp şi răbdare.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care face
minuni.
I-am sugerat acestei soţii să se roage pentru idei
privind modul în care să se poată apropia de soţul ei, pe
care-1 iubea şi-l admira sincer..., pentru idei pe care nu
le-a folosit înainte. O soluţie ar fi să-i împărtăşeşti
complimentele pe care o a treia persoană o face cu
privire la el. Soţiile ar trebui să nu piardă niciodată
ocazia de a spune soţilor lor lucrurile frumoase spuse de
alţii la adresa lor.
O altă modalitate ar fi să le spunem complimente pe
care ei să le poată crede cu adevărat. Dacă o soţie spune
soţului ei obez că-i admiră fizicul, el poate crede că-1
ironizează, chiar dacă ea a fost sinceră. Dacă-i

- 132-
spune însă ce mult îl apreciază pentru modul în care se
străduieşte să cîştige bani pentru ea şi copii, el o va
crede. Admiraţia se mai poate exprima şi fără cuvinte.
Esenţa acestui mod de exprimare este dragostea fizică.
O soţie poate anula toate remarcile drăguţe de peste zi,
dacă noaptea nu ştie să se dăruiască cu toată inima
soţului ei (într-un capitol viitor vom discuta mai multe
despre aceasta). Multe soţii au renunţat chiar la cele mai
mici exprimări ale dragostei, cum ar fi întîmpi- narea lui
la uşă cu un zîmbet şi un sărut, îmbrăcarea după
gusturile lui, aranjatul mesei - lucruri despre care aţi
auzit toată viaţa voastră, dar pe care, după cîţiva ani de
căsnicie, sînteţi înclinate să le neglijaţi.
V-aţi convins vreodată soţul că venirea lui acasă este
pentru voi punctul culminant al zilei?
In cartea ei „Unu plus unu fac unu“, Kay Arvin
descrie opusul acestei situaţii:
Charles mi-a spus clar şi simplu: „Ştii, cînd vin acasă
de la serviciu, singura care reacţionează ca şi cînd s-ar
bucura de sosirea mea este căţeluşa noastră. Ea se
bucură cînd mă vede şi-şi manifestă bucuria... Poate că
toţi vă bucuraţi; nu ştiu. Nu văd acest lucru. Nu intru pe
uşa din dos, pentru că la ora aceea Doris este de obicei
în bucătărie. Dar întotdeauna ea mă priveşte surprinsă şi
spune: „Oh, ai şi venit acasă?* O spune ca şi cînd ar vrea
să mă facă să înţeleg că de fapt încă nu am sosit. într-un
anumit fel, mă face să mă simt ca şi cînd aş fi făcut un
lucru rău venind acasă. Obişnuiam să salut copiii, dar n-
o mai fac. Se pare că-i deranjez, căci se uită la televizor,
şi aparatul merge totdeauna aşa de tare, încît nici unul
nu mă mai aude. Aceasta se întîmplă cînd ei sînt acasă,
pentru că de obicei nu prea sînt. Aşa că acum o iau pe
Suzi, căţeluşa, şi merg cu ea în curte. Mă port ca şi cum
nu mi-ar păsa, şi poate că nici n-ar trebui să-mi pese -
dar pe mine mă doare. Această situaţie îmi dă
sentimentul că sînt prin casă doar pentru a plăti
cheltuielile şi întreţinerea casei. Ştii, cred că dacă
cheltuielile ar fi suportate de altcine

- 133-
va şi nimic nu s-ar strica din casă, aş putea pleca pentru
o săptămînă fără ca cineva să bage de seamă!"
Charles simţea că-i vine să strige: „Hei, careva, vă rog
bucuraţi-vă puţin că am venit acasă! Nu mă respingeţi!
Eu mă bucur că sînt aici; aş vrea ca cineva să se bucure
şi de mine!“ Dar el era un om simplu şi bine manierat, şi
în loc să facă caz şi să ţipe, s-a închis în el însuşi, şi-a
luat căţelul şi s-a dus singur în curte. Dar prin aceasta,
mîndria lui rănită nu a dispărut ci, urmînd cursul micilor
jigniri repetate, a dus la resenti- mente“.'
Căsătoriile noastre depind de astfel de lucruri!
Vorbind cu acea soţie al cărei soţ i-a criticat mînca-
rea, mi-am dat seama că ideea ei despre o soţie
evlavioasă era că aceasta nu are voie să spună un lucru
negativ soţului. însă mînia ei va avea tot atîţia ghimpi ca
şi un arici, şi inconştient, ea îi îndreaptă spre el. Nu i-a
spus niciodată că o jignise cu observaţiile lui usturătoare.
Astfel, nici măcar nu-i permitea soţului ei s-o cunoască,
cel puţin cît privea partea vulnerabilă a sentimentelor ei.
în dragoste, ea ar fi trebuit să spună soţului ei ceea ce
simţea cînd el făcea o remarcă de tipul: „A fost cea mai
proastă mîncare pe care am mîncat-o vreodată!" A jignit-
o. A făcut-o să dorească să renunţe la gătit. A zdrobit-o.
Da, ar fi trebuit să-i spună totul... dar în dragoste.
Dumnezeu este interesat de modul în care ne exprimăm.
El spune: „Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş
(pe un acoperiş plat din orient, expus la toate
intemperiile) decît cu o nevastă gîlcevitoare în- tr-o casă
mare" (Prov. 21:9). Iar în Biblia Extinsă, So- lomon o
spune atît de plastic: „Ca un inel în rîtul unui porc, aşa
este o femeie frumoasă, dar căreia îi lipseşte discreţia"
(Prov.ll:22). Pentru mine, discreţia înseamnă să ştii cînd
să vorbeşti şi cînd să taci. Aş dori să am mai multă
discreţie!
Cum putem exprima un lucru negativ într-un mod

- 134-
pozitiv? S-au scris multe cărţi despre modul în care ne-
am putea adresa, dar, din tot ce am citit, cel mai de folos
adevăr pentru mine a fost cel cules din afirmaţiile de
tipul „eu“, adică „eu mă simt jignită, etc.“, şi nu din
afirmaţiile de tipul „tu", adică „tu m-ai supărat, jignit,
etc.“. Pentru a fi credincioase faţă de soţii noştri şi faţă
de noi înşine trebuie să fim sincere, dar pentru a fi
sincere, în cel mai deplin înţeles al cuvîntului, avem
nevoie de dragoste şi înţelepciune. „Să nu te părăsească
bunătatea şi credincioşia; leagă-ţi-le la gît, scrie-le pe
tăbliţa inimii tale“ (Prov. 3:3). întotdeauna trebuie să fim
pozitive. „Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o
vorbă bună îl înveseleşte" (Prov. 12:25). Dacă ne
înconjurăm soţii cu laude şi cu admiraţie, dacă creem în
jurul lor o atmosferă şi un climat de dragoste şi
apreciere, micul nor al neînţelegerilor nu poate face
altceva decît să purifice aerul. Dacă însăşi cerul nu este
în mod obişnuit însorit, atunci ploaia unui singur nor
poate spăla o mulţime de cuvinte frumoase.
Deci, dacă soţul tău are obiceiul să te întrerupă sau să
te respingă atunci cînd îl apreciezi, adu-ţi aminte de
aceste patru lucruri:
1. Cere-I lui Dumnezeu idei prin care să-i poţi arăta
că-1 admiri şi-l iubeşti sincer.
2. Roagă-te ca Dumnezeu să-i schimbe inima şi să-i
dea o imagine pozitivă despre sine, ca să-ţi poată
răspunde cu dragoste.
3. Fii sinceră în sentimente, şi spune adevărul în
dragoste.
4. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea putere ca să poţi
continua să-l iubeşti şi să-l admiri, pînă cînd reuşeşti să-
i rupi carapacea în care s-a închis.
O altă întrebare este: „Cum să-mi admir şi să-mi
iubesc soţul într-un mod practic?"
Cîteva răspunsuri ar fi:
1. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea ocazii să spui acel
„cuvînt potrivit", nu numai soţului tău, ci şi alto

- 135-
ra. Roagă-te în fiecare zi pentru priceperea de a încuraja.
Dumnezeu poate întrebuinţa această pricepere, şi poate
să te facă o binecuvîntare pentru cei din jurul tău, iar
rezultatul întrece cu mult timpul pe care l-ai investit.
2. Fă o listă cu privire la modul în care alte femei
arată admiraţie soţilor lor. Pavel spune că femeile mai în
vîrstă trebuie să înveţe pe cele mai tinere să-şi iubească
soţii" (Tit 2:4). Nu ştiu cum ar putea ele învăţa pe
altcineva să simtă dragostea, aşa că iau aceste cuvinte ca
însemnînd că femeile mai în vîrstă (atît ca ani, cît şi ca
maturitate spirituală) trebuie să înveţe pe cele mai tinere
să-şi dovedească dragostea faţă de soţii lor. Fă-ţi un
obicei din a întreba soţiile mai în vîrstă cum îşi exprimă
ele dragostea. întreabă-ţi soţul în ce fel eşti o încurajare
pentru el, şi cere-i sugestii în legătură cu modul în care
ai putea fi o şi mai mare încurajare pentru el.
3. Fă-i un compliment în fiecare zi. Unele cărţi s-ar
putea să-ţi spună că un bărbat preferă laude pentru
calităţile lui tipic masculine, cum ar fi puterea fizică, sau
capacitatea de a conduce. Mă îndoiesc însă că unui
bărbat i-ar displace şi un altfel de compliment sincer. Nu
uita să spui soţului tău complimentele pe care le fac alţii
la adresa lui.
4. Fii o soţie mulţumitoare - acceptă-i cadourile cu
dragoste şi cu plăcere.
5. Aminteşte-ţi că, dacă nu-ţi admiri soţul, trebuie să
te rogi ca Dumnezeu să-ţi dea o inimă iubitoare şi plină
de admiraţie pentru el, şi începe să te porţi cu el ca şi cum
l-ai considera „un om minunat". De foarte multe ori
sentimentele urmează faptelor. Dacă am aştepta după
sentimente, atunci de cele mai multe ori nu am acţiona
deloc.
Soţii noştri trebuie să ştie şi să simtă că sînt primii în
viaţa noastră.
Notă:
1. Kay Arvin, „Unu plus unu fac unu“, ed. Broodman 1969, pag.37-38.

- 136-
 Capitolul 23

Alege să creşti
(Jack)

Am ajuns la uşa din faţă fluierînd, şi m-am oprit doar

ca să-mi agăţ haina în cuierul din hol. De obicei, Carole
venea din vreo parte a casei ca să mă salute, dar în seara
aceea nu am auzit altceva decît nişte zgomote venind din
bucătărie. Era în 1956.
„Bună, draga mea", i-am strigat, aşa ca să se audă în
toată casa.
„Bună“, a venit răspunsul din bucătărie.
Dar din tonul vocii ei am înţeles că ceva nu e în
regulă. Oare ce am făcut, mă întrebam eu?
Optimist, am crezut că voi putea evita cearta, aşa că
am intrat în bucătărie. Am sărutat-o în grabă şi, stră-
duindu-mă să par vesel, am întrebat-o:
„Ai avut o zi bună?“
„Da", a venit răspunsul (traducerea: „Nu am avut, şi
aceasta numai din cauza tal")
„E ceva rău?“ am insistat.
„Nu", a răspuns ea (traducerea: „Trebuie să mă mai
întrebi de multe ori pînă ce o să fiu dispusă să-ţi spun").
Eram căsătoriţi de cîţiva ani, şi aceste ciocniri
deveniseră deja un obicei. Făceam ceva ce nu-i plăcea,
şi Carole se retrăgea într-o tăcere rece pînă cînd eu o
întrebam de suficient de multe ori pentru a descoperi
care este necazul. Apoi, fără prea multă fineţe, ea îmi
spunea.
Din moment ce şi eu am temperamentul meu, îi
răspundeam înapoi ca să mă apăr, sau altădată mă
retrăgeam într-o tăcere ostilă. Din fericire, Carole, după
ce-şi mărturisea sentimentele, trecea repede peste mînia
ei şi-şi cerea iertare, sau eu eram cel care o făceam, şi
lucrurile reveneau la normal.

- 137-
 Problema noastră era că conflictele erau din ce în ce
mai dese şi mai violente, şi noi nu le puteam găsi nici
cauza, nici soluţia. Rezultatul a fost o mare frustrare
pentru amîndoi.
în seara aceea, deşi nici unul nu ne aminteam de la ce
a început cearta, Dumnezeu a intervenit într-un mod pe
care noi nici nu ni l-am închipuit.
„Ştiu că ceva te deranjează. Spune-mi ce“, am insistat
eu.
Mi-a povestit totul, cu amănunte, dar supărată. Eu
eram pe punctul de a-i riposta, cînd Dumnezeu mi-a
vorbit printr-un verset pe care l-am învăţat în săp- tămîna
aceea. „Jack, tu ai nevoie de răbdare, ca, după ce ai
împlinit voia lui Dumnezeu, să poţi căpăta ce ţi-a fost
făgăduit" (Evrei 10:36).
Dintr-o dată am simţit o imensă dragoste şi tandreţe
faţă de Carole; era evident că ea nu venea de la mine, şi
m-am trezit că-i spun:
„Ai dreptate, îmi pare rău. Ce-ar fi să ne rugăm pentru
acest lucru împreună?"
Carole tăcea şocată. Eu m-am rugat. în acel moment,
braţele ei m-au cuprins, şi mi-a spus:
-Dragul meu, şi mie-mi pare rău, te rog iartă-mă!“
In seara aceea am văzut amîndoi cum memorarea
Scripturilor are puterea de a schimba viaţa şi obiceiurile.
Nu începusem să memorez de mult timp. într-o zi
luasem masa cu Skip Gray, reprezentantul Navigatorilor
din zona aceea, şi în timp ce discutam despre unele
lucruri pe care le-am auzit la o conferinţă, el şi-a scos
din buzunar un pachet de versete tipărite pe cartonaşe.
După ce am luat masa, mi-a oferit pacheţelul cu condiţia
ca eu să memorez cele patru versete pe care le conţinea.
Am răspuns afirmativ la provocarea lui şi am memorat
cele patru versete. După ce le-am ştiut perfect, m-am
întîlnit din nou cu Skip, şi el m-a verificat. Apoi mi-a
spus: „De ce nu te angajezi să memorezi după sistemul
de memorare pe subiecte

- 138-
al Navigatorilor? Te-ar ajuta să înveţi cum să memorezi
Scripturile!"
Am răspuns afirmativ şi la acest sfat, şi aşa se făcea
că, atunci cînd ne-am certat, eu aveam deja cîteva versete
memorate şi bine fixate de acum în inima mea. Cînd
Carole mi-a spus ce o deranjase în acea dimineaţă, Duhul
lui Dumnezeu a folosit unul dintre versetele acelea şi le-
a aplicat în viaţa mea. Ce mulţumitor îi sînt pentru acest
lucru!
Nu există nici o altă cale de a aduna Cuvîntul lui
Dumnezeu în vieţile noastre care să aibă mai multă
semnificaţie, care să ne schimbe viaţa într-o mai mare
măsură decît memorarea versetelor şi pasajelor din
Biblie - înmagazinarea lor în inima noastră, pentru ca
Duhul lui Dumnezeu să le poată folosi. Pentru mine
memorarea este o continuă sursă de ajutor, deoarece mi-
am făcut din ea un obicei de viaţă.
Statisticile au arătat că majoritatea creştinilor,
indiferent de cînd este el sau ea creştin, au memorat,
inclusiv locul în care se află versetul în Biblie, în jur de
12 versete. Ce tragic! Resursele lui Dumnezeu ne-ar
putea sta tot timpul la îndemînă, şi noi le lăsăm să zacă
îngropate în Cartea Lui. Dacă ai memora numai un verset
pe săptămînă, şi dacă ţi-ai repeta versetele cu
regularitate, într-un singur an viaţa ta s-ar îmbogăţi cu 52
de versete pe care Dumnezeu le-ar putea folosi oricînd şi
oriunde. Aceasta este de patru ori mai mult decît cunosc
majoritatea creştinilor. Şi nu există unul care să nu fie în
stare s-o facă.
Odată învăţate, versetele din Scripturi trebuiesc
repetate. Minţile noastre se aseamănă cu o zonă verde
într-un colţ de stradă. Dacă acest teren este în drumul
copiilor spre şcoală, şi dacă ei vor scurta drumul tre- cînd
prin iarbă, în primele două zile nu vom observa urmele
paşilor lor, dar într-o săptămînă se va forma o cărare, şi
după o lună nu va fi nici urmă de iarbă.
Cînd repetăm de nenumărate ori ceva, în mintea
noastră se va forma o cărare care va dăinui. Ne amin

- 139-
tim numerele de telefon şi adresele datorită repetării
permanente. Tot aşa este şi cu memorarea Scripturilor.
Dumnezeu a zis prin apostolul Pavel:
„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui
Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,
sfîntă, plăcută lui Dumnezeu:-aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin
înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută, şi desăvîrşită" (Rom.
12:1-2).
Conformarea cu lumea în care trăim este un proces
care are loc într-o lungă perioadă de timp. „înnoirea
minţii" de către Dumnezeu este de asemenea un proces
care are loc pe măsură ce ne lăsăm minţile influenţate de
felul în care gîndeşte Dumnezeu - şi aceasta este scris pe
paginile Cărţii Lui. Cu cît ne expunem mai mult gîndirea
Cuvîntului Lui, cu atît minţile noastre sînt reînnoite mai
mult, şi noi începem să gîn- dim ca şi Dumnezeu. Dacă
vrem ca Dumnezeu să ne schimbe din „slavă în slavă"
(2 Cor. 3:18), dacă vrem să fim asemenea chipului Său,
şi dacă vrem să devenim soţi şi soţii care să crească în
dragoste şi-n asemănarea Lui, atunci să-I dăm voie lui
Dumnezeu să ne invadeze vieţile prin Cuvîntul Lui pe
care-1 memorăm.
 Partea a cincea

Responsabilităţi
 Capitolul 24

Alege să conduci
(Jack)

Confuzie: faptul de a confunda; încurcătură; lipsă de

orientare.1
Vorbind în general, astăzi responsabilitatea soţilor
într-un cămin este într-o stare de confuzie.
Colonelul baron Georg von Tropp fluieră o serie de
semnale, şi copiii lui se rostogolesc pe scări, se aliniază
în ordinea vîrstei, şi stau înmărmuriţi, în timp ce Maria
îi priveşte cu mirare. Unii bărbaţi consideră această
scenă din „Sunetul muzicii* ca fiind modul biblic de
comportare al copiilor în familie. Ei sînt confuzi privind
modul biblic de conducere a familiei.
Căsătoriile contractuale sînt propovăduite de anumite
grupuri ale societăţii noastre. Adepţii acestora pretind că
semnarea unui contract de căsătorie care să împartă
responsabilităţile în mod egal între bărbat şi femeie îi va
duce la libertate şi armonie. Şi aceştia sînt confuzi cu
privire la ceea ce constituie căsătoria biblică.
în zilele noastre circulă o serie de concepţii deformate
cu privire la subiectul „conducerii* într-o căsătorie
creştină. Mulţi argumentează planul lui Dumnezeu, unii
nu-1 înţeleg cu adevărat; alţii nu vor să-l creadă. Ei sînt
confuzi.
Care este planul lui Dumnezeu cu privire la poziţia de
conducător al unei căsnicii creştine? Ce înseamnă
termenul „cap de familie*? Mi-aduc aminte că atunci
cînd eram copil, eram fascinat de tîrgul nostru de ţară.
Iubeam totul - mulţimea, scena mare, reprezentaţiile -
dar cel mai mult îmi plăceau călăriile şi demonstraţiile.
Odată, la un astfel de tîrg, senzaţia mare a fost un
monstru cu două capete. După ce am plătit taxa, am
intrat, fascinat şi îngrozit în acelaşi timp de

- 143-
acel animal cu două capete. Era grotesc.
Orice altceva cu două capete este o greşeală a naturii,
şi este considerată drept o monstruozitate. Şi nici
căsnicia în care există doi capi nu poate fi considerată
altfel. Dumnezeu nu face monştri. El a creat căsnicia cu
un singur cap.
Prin locul meu de muncă am avut ocazia să fac mai
multe studii amănunţite cu privire la conducere.
Informaţiile pe care le-am dobîndit m-au ajutat să
înţeleg atît responsabilităţile conducerii, cît şi principiile
implicate în a fi un bun conducător. Responsabilităţile
sînt uriaşe, iar principiile sînt grele. Cîteodată aş fi vrut
să-mi dau demisia, dar ştiam că aşa ceva înseamnă
neascultare de Dumnezeu. Cuvîntul Lui ne spune clar:
„Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos
este capul Bisericii, El, Mîntuitorul nostru; şi după cum
Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să
fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile" (Ef.5:23-24).
Unii încearcă cu disperare să treacă peste acest pasaj din
Scriptură. Totuşi, el nu poate fi ocolit, şi trebuie
considerat ca parte din planul lui Dumnezeu pentru
căsătorie.
Soţul trebuie să fie capul, conducătorul soţiei lui.
Biblia afirmă că este vorba de o conducere a dragostei.
Dragostea şi autoritatea merg mînă în mînă. Conducerea
fără dragoste dă naştere de obicei la tiranie, dar în
căsnicie, dragostea fără conducere duce la un romantism
instabil şi fantezist. Trebuie menţinut un echilibru între
autoritate şi dragostea care se dăruieşte. Dificil? Da.
Chiar imposibil, fără înţelepciunea şi puterea Duhului
Sfînt.

Responsabilităţi de bază
în studiul meu despre conducere am descoperit că
cele două responsabilităţi de bază ale fiecărui lider sînt:
Să urmărească starea oamenilor din subordine, şi

- 144-
să realizeze obiectivele hotărîte de toţi oamenii din
grup. Dumnezeu ne-a lăsat un minunat exemplu de lider
în viaţa lui David. „A ales pe robul Său David, şi l-a luat
de la staulele de oi. L-a luat dindărătul oilor, care
alăptau, ca să pască poporul Său Iacov, şi pe moştenirea
Sa Israel. Şi David i-a cîrmuit cu o inimă dreaptă, şi i-a
povăţuit cu mîini pricepute" (Ps. 78: 70-72). David s-a
îngrijit de oamenii lui - le-a urmărit binele şi i-a condus
spre realizarea ţelurilor care le-au fost fixate de însuşi
Dumnezeu.
Pentru ca un soţ să fie un lider după voia lui
Dumnezeu, el trebuie să ia în considerare aceste două
principii. Menirea lui e să poarte de grijă soţiei şi
copiilor lui, şi să-i călăuzească cu îndemînare spre acele
idealuri pe care şi le-au fixat mai înainte împreună.
Care sînt planurile voastre ca soţ şi soţie? Aţi stat
împreună de vorbă despre ele, le-aţi scris şi pe hîrtie -
atît cele pe termen scurt, cît şi cele pe termen mai
îndelungat? Ce aţi dori să realizaţi în anul următor, peste
cinci ani, peste zece ani, ceva care să continue rodul
vieţii voastre de căsnicie?
Dacă niciodată nu aţi făcut aşa ceva, luaţi-vă o scurtă
vacanţă în care să fiţi singuri, departe de toţi, şi petreceţi
cîtva timp în rugăciune, discutînd obiectivele şi
planurile pe care vi le propuneţi. Faceţi-vă dinainte un
plan ca să nu vă abateţi de la ceea ce v-aţi propus să
discutaţi. Dumnezeu vă va călăuzi în discuţia dintre voi
şi în discuţia voastră cu El.
Un obiectiv de lungă durată demn de luat în
considerare este să explicaţi pe Cristos în căminul
vostru - crearea unei atmosfere a relaţiilor voastre în
care dragostea dintre voi să fie o ilustrare a dragostei lui
Cristos pentru Biserica Lui. Să arătaţi roada Duhului în
casa voastră, care este: dragostea, bucuria, pacea, înde-
lunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
blîndeţea, înfrînarea (Gal. 5:22-23). Acesta este un
obiectiv de viaţă care cu adevărat merită să fie luat în
considerare. Acest obiectiv trebuie apoi defalcat pe alte

- 145
-
obiective de scurtă durată, cum ar fi cîteva studii biblice
asupra caracteristicilor enumerate mai sus şi găsirea
împreună a unor modalităţi pentru a dovedi dragostea în
viaţa de fiecare zi.
Profetul Maleahi sugerează un alt obiectiv demn de
încredere (Mal. 2:13-16) El vorbeşte despre ceea ce se
află pe inima Domnului, despre ceea ce cere El de la noi,
şi rezum totul în două cuvinte: - sămîaţa dumnezeiască.
Cred că aceasta se referă la copii, atît în sens spiritual, cît
şi în sens fizic, aceia pe care i-am condus la Cristos sau
i-am adoptat - după cum ne-a dat Dumnezeu lumină.
Pentru a aduce sămînţa dumnezeiască este nevoie de
sacrificiu, hotărîre şi rugăciune. Dar oare există un alt
obiectiv mai de valoare?
S-a precizat că în lumea noastră prezentă există două
lucruri care, de fapt, sînt veşnice. Acestea sînt: Cu- vîntul
lui Dumnezeu şi oamenii! Isus ne-a spus: „Cerul şi
pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt.
24:35). Cuvîntul lui Dumnezeu va exista pentru veşnicie.
Oamenii vor exista şi ei pentru veşnicie: „Fiindcă atît
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică" (Io.3:16). Itebuie să ne investim viaţa în
ceea ce este veşnic... în ceea ce ne va aduce o răsplată
veşnică. Pavel arată în Tesaloniceni bucuria acestei
slujbe: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria
sau cununa noastră de slavă? Nu sînteţi voi, înaintea
Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui?" (1 Tes.
2:19-20).
Este responsabilitatea soţului să urmărească binele
soţiei şi al copiilor, şi să se asigure tot timpul că atît el,
cît şi soţia lui îndeplinesc ca şi cuplu scopul pentru care
i-a unit Dumnezeu.
 Principii ale unei conduceri bune
în urma vastei cercetări făcute în domeniul
conducerii, s-a descoperit că acei lideri care practică
anumite principii au succes indiferent de domeniul în
care ar lucra. Dar s-a observat că liderii care nu au succes
încalcă mereu şi mereu aceleaşi principii.
Aceste constatări îmi spun multe lucruri. Deoarece
aceste reguli nu sînt nici grele, nici de nerealizat, ele pot
constitui elementele bune şi aplicabile, de îndrumare
pentru un soţ care doreşte să fie un lider iubitor al
familiei lui. Aş dori să explorăm împreună cîteva dintre
aceste principii, în capitolul acesta şi în cele viitoare. Eu
încerc cu ajutorul lui Dumnezeu să le pun în practică.
Principiul numărul unu - Cunoaşte-ţi soţia pentru a putea
să te îngrijeşti de bunăstarea ei. Majoritatea bărbaţilor, pur
şi simplu, nu-şi cunosc soţiile. Veri- fică-te răspunzînd
în minte la următoarele întrebări:
- Care este cea mai de seamă preocupare a soţiei tale
acum?
- Care este cea mai mare nevoie a ei?
- Care este visul ei cel mai năstruşnic?
- Care este cea mai mică durere a ei?
- Ce lucruri noi i-ar plăcea să cunoască?
Poţi răspunde la aceste întrebări cu pricepere? Dacă
nu, în acest moment tu nu îţi cunoşti soţia. Şi dacă nu o
cunoşti, atunci este foarte greu să te preocupi de
bunăstarea ei. Poate are nevoie de odihnă, sau să fie
puţină vreme departe de copii. Poate are nevoie de
încurajare spirituală şi de rugăciune împreună cu tine.
Poate doreşte să fie observată, deoarece în ultimul timp
s-a simţit în afara peisajului pe care-1 admiri. S-ar putea
să aibă nevoie de o inimă înţelegătoare, de o ureche care
s-o audă, de un cuvînt de apreciere, de o rochie nouă, de
o mică distracţie, de o ieşire împreună, de o scurtă
vacanţă. Poate că vei spune: „Orice ar fi, eu unul nu pot
să-mi permit aşa ceva!“ Dacă vrei însă să

- 147
-
fii soţul pe care Dumnezeu îl doreşte, atunci nu poţi să-
ţi permiţi să nu cunoşti şi să nu încerci să faci faţă nevoii
pe care o are soţia ta.
Principiul numărul doi - Păstrează canalele comunicării
deschise şi clare. Lipsa unei comunicări adevărate este
recunoscută ca fiind problema numărul unu în
majoritatea căsniciilor. într-o căsnicie este absolut vitală
o comunicare clară, pentru că numai aceasta asigură
creşterea succesului ei. Comunicarea nu este importantă
numai pentru posibilitatea cunoaşterii reciproce, ci ea
este importantă şi pentru păstrarea unui nivel normal
ridicat în familie. Dacă-ţi doreşti o soţie fericită, ia-ţi
responsabilitatea de a comunica la un nivel profund cu
ea: permite-i să cunoască tot ce se petrece înlăuntrul tău.
Pavel ne spune că soţii trebuie să-şi iubească soţiile
aşa cum a iubit Cristos Biserica (Efes. 5:25) şi să le
conducă tot aşa. Cine a luat iniţiativa comunicării,
Cristos sau Biserica? El a fost Cel care a avut iniţiativa
de a deschide uşi pentru a comunica cu poporul Său.
Dacă soţii trebuie să exemplifice pe Cristos, atunci intră
în responsabilitatea lor şi iniţiativa unei comunicări
clare.
Din cînd în cînd, Carole şi cu mine avem ocazii să
prezentăm aceste principii în multe părţi ale ţării.
Discutînd problema comunicării, ne-a fost dat să auzim
multe nemulţumiri din partea soţiilor, care se plîng de
faptul că soţii lor nu iniţiază comunicarea, şi nu vor să
ia aminte la iniţiativele soţiilor lor. Mulţi dintre aceştia
s-ar schimba cu siguranţă dacă ar şti că prin atitudinea
lor ei nu-L ascultă pe Dumnezeu. Acestor cupluri le-am
oferit cîteva lecţii practice şi întrebări care să-i
stimuleze în cunoaşterea reciprocă.
Deci, cunoaşte-ţi soţia şi comunică clar cu ea. Este
responsabilitatea ta. Nu poţi s-o cunoşti dacă nu
comunici, aşa că aceste principii merg mînă în mină. Cu
ajutorul lui Dumnezeu puteţi creşte, şi vă puteţi
maturiza împreună.

- 148-
 Capitolul 25

Alege să rezolvi problemele

(Jack)

Acum cîţiva ani, mi s-a propus un loc de muncă care

însemna să călătoresc majoritatea timpului. Aceste
călătorii au dat naştere la o problemă pe care n-am
sesizat-o imediat, dar care a cauzat multe nemulţumiri,
atît pentru Carole, cît şi pentru mine.
Eram plecat pentru mai multe săptămîni. în tot timpul
acesta eu eram cu oameni. Oameni, oameni şi iar
oameni... Eram sătul de discuţii, de sfaturi, de
rezolvarea a tot felul de probleme. Cînd ajungeam
acasă, eram obosit şi nu-mi ardea de vorbă.
Pe de altă parte, Carole stătea acasă, conversînd
majoritatea timpului cu fiica noastră de 10 ani. în
momentul în care ajungeam la uşă, după ce mă saluta
foarte entuziasmată, Carole dorea să audă absolut totul
despre călătoria mea. Adesea dorea să ieşim în oraş ca
să putem petrece toată seara discutînd.
După ce incidentul s-a repetat de vreo două-trei ori,
am încheiat prin a sta jos şi a încerca să rezolvăm
problemele. Eu eram supărat pentru că ea nu înţelegea
cum mă simţeam, iar ea era iritată de lipsa mea de
înţelegere faţă de dorinţele ei. A treia oară cînd m-am
întors acasă din călătorie, ea invitase nişte prieteni la
cină. Aceasta a pus capac la toate.
După cîteva ocolişuri, am început să ne dăm seama
că avem de-a face cu o problemă „generică". în acest
sens, „generic" înseamnă ceva ce se repetă mereu în- tr-
o lungă perioadă de timp. Webster caracterizează
termenul cu „referire sau fiind caracteristic unui grup
sau clase".1 Problema noastră avea să se tot repete,
pentru că eu continuam să călătoresc, şi nădăjduiam să
pot veni acasă iar Carole să mă aştepte. Dacă nu luam
măsuri cu privire la rezolvarea problemei noas-

- 149-
tre, eu aş fi continuat să creez noi şi noi tensiuni.
Recunoaşterea problemei este însă numai jumătate
din bătălie. Văzînd că aceste lucruri se întîmplă atît de
des, am stat şi am discutat între două călătorii, atunci
cînd amîndoi eram mult mai obiectivi. I-am spus lui
Carole că după ce lipsesc două săptămîni de acasă, mă
simt extenuat atît fizic, cît şi intelectual, şi că tot ce
doresc la întoarcere este să mănînc o masă gătită de ea şi
să trag un somn bun în patul meu. Apoi ea mi-a
mărturisit cum două săptămîni se simte extrem de
singură şi departe de programul meu, fără să aibă
compania altor persoane adulte, şi că este foarte curioasă
şi nerăbdătoare să afle ce am făcut cît timp am lipsit.
în această situaţie, am aflat ce simte fiecare şi am
încercat să găsim o soluţie care s-a dovedit a fi foarte
simplă. Rugîndu-ne împreună, ne-a venit în minte o
soluţie care să satisfacă nevoile amîndorura. Am hotă- rît
ca prima seară cînd ajung acasă să nu avem niciodată
musafiri la masă, şi Carole să nu mă întrebe nimic cu
privire la călătorie, dacă eu nu mă simt în stare să
povestesc despre ea sau despre o parte din ea. Acest lucru
îmi dădea posibilitatea să vin acasă liniştit, să mă uit
puţin la televizor, să citesc, sau pur şi simplu să mă culc.
Eu am acceptat însă responsabilitatea ca în decurs de 24
ore să stau împreună cu Carole, să-i povestesc totul
despre călătorie, să-i răspund la toate întrebările şi să
mergem să luăm masa în oraş. Stabilind aceste principii,
nu am mai avut nici un fel de probleme în acest domeniu.
Problemele generice au nevoie de soluţii generice.
Soţul e cel obligat să asigure rezolvarea împreună a
problemelor.
Alte probleme generice obişnuite apar în legătură cu
împărţirea muncii din casă atunci cînd soţia lucrează.
Aceste probleme pot fi cu privire la modul în care se
administrează banii, mai ales dacă stilul de a cheltui al
unuia este cu 180 de grade opus celuilalt; la priorităţi

- 150-
în timp (dacă unuia îi place să lucreze, iar celălalt este
un amator de sport), sau chiar cu privire la modul de a
petrece vacanţele sau zilele libere.
Fiecare cuplu ajunge în mod frecvent în faţa unor
probleme generice - lima viitoare va apare aceeaşi
problemă cu cea de care v-aţi lovit astăzi. Cuplul trebuie
să discute problemele împreună, să ajungă la soluţii
creative împreună, şi să lucreze împreună la aplicarea lor.
Dar responsabilitatea soţului, liderul casei, este să fie
atent la aceste probleme şi să creeze condiţii pentru
discutarea şi rezolvarea lor. Nu are importanţă cine are
iniţiativa discuţiei, dar răspunderea în faţa lui Dumnezeu
ca o soluţie să fie găsită şi aplicată, pentru rezolvarea ei,
apasă pe umerii soţului.
Nu am spus eu oare că a conduce nu este un lucru
uşor?

Notă:
1. Din Webster‘s New Collegiate Dictionary c 1977 de G. şi C Marriam Co pag.
478

- 151-
 Capitolul 26

Alege să fii capul familiei

(Jack)

„Nu mă veţi crede", scrie de la colegiu fiica noastră

Lynn, „dar camera mea este cea mai curată de pe
întregul palier."
Avea de două ori dreptate - camera ei era cea mai
curată, iar nouă ne era extrem de greu s-o credem.
în anii de creştere ai lui Lynn, atît Carole, cît şi eu am
încercat toate mijloacele pentru a o face să-şi ţină
camera în ordine. Nu ştiu cum se făcea, dar ideea ei
despre o cameră ordonată era diferită de a noastră.
Mai tîrziu, în primul ei an de colegiu, ne-a mărturisit:
„Cred că m-am obişnuit aşa de mult să văd lucrurile
strînse şi adunate, îneît nu mai suport dezordinea!"
Acum ea merită un premiu pentru ordinea din propria ei
casă.
Cea mai bună metodă de a învăţa şi a conduce pe alţii
este cea a exemplului personal care ne duce de fapt la:
Principiul numărul trei - Fii tu însuţi un exemplu. Este
imposibil ca un soţ să pretindă sau să aştepte ca soţia sau
familia lui să facă un lucru pe care el însuşi nu-1
consideră ca fiind destul de important pentru a-1 face.
Eşti tu un exemplu pentru familia ta în a avea timp
de părtăşie cu Dumnezeu în fiecare zi? Memorezi tu
Cuvîntul lui Dumnezeu? Eşti tu ospitalier, amabil şi
cinstit? Oricare altă virtute pe care vrei s-o vezi în copiii
tăi trebuie să înceapă cu tine.
Telefonul sună insistent vineri seara tîrziu. Copilul
răspunde, dar e pentru tata, şi el a avut una dintre cele
mai grele zile din săptămînă. Este absolut extenuat şi
supărat pe toată lumea. Fără să se gîndească, răspunde
copilului: „Spune-i că nu sînt acasă!" Cinstea nu va fi

- 152-
stabilită niciodată ca valoare în acel cămin, dacă tatăl nu
este un om integru. Responsabilitatea şi privilegiul
soţilor este de a oferi un exemplu.
Principiul numărul patru - Ia hotărîri concrete şi la timp.
Ia-le; nu renunţa la ele. Luarea hotărîrilor bune necesită
multă gîndire şi muncă, dar ele sînt absolut necesare,
vitale. Un om de afaceri mi-a povestit că poate angaja
oameni pentru toate lucrurile, cu excepţia a două:
planificarea şi hotărîrea lucrurilor în ordinea priorităţii
lor.
Dumnezeu ne ajută să gîndim. Unul din avantajele
minunate de a fi în legătură cu Dumnezeu prin Isus
Cristos este faptul că El ne ajută în luarea hotărîrilor.
Domnul ne-a promis în Cuvîntul Lui că ne va învăţa şi
ne va povăţui pe calea pe care trebuie să mergem. El ne
va călăuzi avînd privirea îndreptată asupra noastră. (Ps.
32:8) De multe ori luarea unei hotărîri constă în găsirea
împreună a voii lui Dumnezeu în problema respectivă.
Ce vrea el de la noi în această situaţie? Drumul poate
avea doar o singură bifurcaţie sau, dimpotrivă, pot fi o
mulţime de lucruri implicate în hotă- rîre. Dar
Dumnezeu are o cale pentru noi.
Biblia conţine multe instrucţiuni concrete - „să faci“
şi „să nu faci". Acestea le putem descoperi fără prea
multă bătaie de cap, dar ascultarea de ele poate să nu fie
chiar aşa de simplă.
între „să faci" şi „să nu faci", viaţa aduce cu ea multe
alte lucruri în care trebuie luate hotărîri. S-ar putea ca
nici un verset anume să nu dea direcţie şi călăuzire în
luarea acestei decizii, şi astfel să fim nevoiţi să apelăm
la alte mijloace.
Este minunat că Dumnezeu ne-a dat principii în baza
cărora să operăm în domeniul luării de decizii, şi El a
pus în noi Duhul Sfînt care să ne vorbească şi să ne
spună: „Iată ce vreau să faci!" Această voce liniştită a
Duhului Sfînt ne va călăuzi adeseori.
Cu cîţiva ani în urmă, după vacanţa de Crăciun, am
fost în California la o conferinţă în zona San

- 153-
Francisco. După conferinţă, am mers la Los Angeles ca
să-mi vizitez părinţii. Tot atunci, un alt cuplu din echipa
din Michigan a venit la conferinţă cu fetiţa lor de şase
luni, într-un Volkswagen. Lungă şi grea călătorie.
După ce conferinţa a luat sfîrşit, celor doi le-a venit o
idee, şi m-au sunat. Tatăl mi-a zis: „Hei, tu, tătic expert,
nu ai fi dispus s-o iei cu tine cu avionul pe micuţa
Debora? Vom suna nişte prieteni din Chicago să vină la
aeroport s-o ia, iar noi vom şofa cu Volkswa- gen-ul,
ceea ce ne va lua vreo cinci zile, după care vom lua-o pe
micuţa Debora de la prietenii noştri. Nu va trebui s-o
îngrijeşti decît vreo patru sau cinci ore.“
Din punct de vedere logic suna bine. Stewardesele din
avion vor avea grijă de tot ceea ce s-ar putea întâmpla,
cum ar fi schimbatul scutecelor sau încălzirea sticlei.
Părea o rugăminte foarte rezonabilă. Ei erau nişte
prieteni de-ai noştri foarte buni, aşa că nu puteam să-i
refuz.
Aveam cîteva zile la dispoziţie înainte de a lua o ho-
tărîre, aşa că i-am răspuns: „Mă voi mai gîndi şi mă voi
ruga în legătură cu problema aceasta!" M-am gîn- dit şi
m-am rugat, şi oricît de mult aş fi dorit să le spun că mi-
ar face plăcere să-i servesc, era în mine ceva care-mi
spunea nu. Nu era vorba de vreo indicaţie clară din
Biblie; era doar un simţămînt. în timpul de părtăşie,
Dumnezeu nu mi-a vorbit de vreun pasaj obscur din
Ezechiel, cum ar fi: „Să nu iei copilul cu tine în avion"
(sau în car), dar în mine persista un sentiment de
nelinişte.
Biblia spune că Dumnezeu nu este autorul confuziei,
al neorînduielii, ci al păcii (1 Cor. 14:33). Pavel vorbeşte
de asemenea despre aceste decizii cu care sîntem
confruntaţi adeseori (Rom. 14). Situaţia particulară pe
care o tratează Pavel în acest capitol priveşte folosirea
cărnii care de fapt a fost adusă ca jertfă în templele
păgîne. în loc să spună că vrea bine sau rău, Pavel a
enunţat un principiu şi un îndreptar pentru situaţiile

- 154-
vieţii. El a afirmat: „Dar cine se îndoieşte şi mănîncă este
osîndit, pentru că nu mănîncă din încredinţare. Tot ce nu
vine din încredinţare este păcat“ (Rom. 14:23). Totuşi,
Pavel ne arată că sînt unii care pot mîn- ca cu conştiinţa
împăcată din carnea adusă ca jertfă în temple, şi pentru
ei nu este nimic rău în faptul că mănîncă carnea. El
continuă, apoi, spunînd că cei ce „mănîncă" şi cei ce „nu
mănîncă" nu trebuie să se condamne unii pe alţii. Biblia
nu ne permite să judecăm libertatea sau lipsa de libertate
a celorlalţi creştini.
O altă modalitate de a lua în considerare acest
principiu este explicarea lui ca fiind „un principiu al
păcii", după cum spune Pavel. „Nu vă îngrijoraţi de
nimic, ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la
cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciune şi cereri cu
mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice
pricepere vă va păzi inimile şi gîndurile în Isus Cristos"
(Filip. 4:6-7). De mult am renunţat la încercarea de a
explica „pacea lui Dumnezeu care întrece orice
pricepere". Cum poate cineva explica ceea ce nu
pricepe?
De asemenea, Pavel ne vorbeşte şi despre pacea care
„stăpîneşte în inimă" (Col. 3:15) Cuvîntul grecesc a
stăpîni, în acest verset, înseamnă „a fi arbitru la...",
spunînd cu hotărîre un „bine" sau „greşit".
Cu privire la micuţa Debora, în inima mea, Duhul
Sfînt îmi spunea: „Nu e corect, nu o lua cu tine!" Eram
singur, neliniştit şi fără pace cînd mă gîndeam s-o iau cu
mine în avion.
Cînd părinţii ei m-au sunat, i-am refuzat, cu foarte
multe scuze (deoarece şi eu mă simţeam stînjenit să-i
refuz). După tonul vocii lor de la celălalt capăt al firului,
am putut să-mi dau seama că nu puteau înţelege decizia
mea.
în acea după-masă m-am urcat în avion şi am zburat
spre Chicago. Am ajuns, dar aeroportul era în ceaţă. Am
încercat de vreo trei ori să ne apropiem de aeroport, şi în
final pilotul a anunţat: „Domnilor, ne pare foarte rău, am
încercat de trei ori să aterizăm pe
- 155-
aeroportul din 0‘Hara, şi abia mai avem combustibil. Nu
mai putem aştepta pînă se ridică ceaţa, aşa că vă vom
duce înapoi la Kansas ca să înnoptaţi acolo!“
Aveam la mine şapte dolari şi zburam cu preţ redus.
Nu mi-am dat seama pînă în seara aceea că dacă zbori
cu preţ redus, unele agenţii de zbor nu-ţi plătesc hotel şi
masă în caz că se întîmplă ceva. înseamnă că trebuia să-
mi găsesc un hotel care să mă coste vreo şase dolari şi
50 cenţi, rămînîndu-mi doar suficienţi bani pentru un
crenvurşt cald pentru cină. Mă treceau sudori reci chiar
şi numai la gîndul că aş putea avea cu mine la hotel un
copil de şase luni, fără scutece curate şi fără lapte.
Domnul vrea să ne călăuzească în toate situaţiile, îmi
dau seama că consecinţele nu sînt întotdeauna atît de
dramatice cum ar fi fost în cazul meu, şi nici consecinţa
intervenţiei nu o putem realiza într-un mod atît de clar
cum am realizat-o eu atunci. Adevărul este însă că El
vrea să ne conducă. Dacă noi dorim să facem tot ceea ce
ne cere El într-o anumită situaţie, dacă sîntem gata să
venim înaintea Lui în rugăciune ^şi să aşteptăm
răspunsul, El ne va arăta voia Lui. în acest fel putem lua
hotărîri bune care sînt spirituale şi în armonie cu planul
Său pentru noi.
Prin călăuzirea lui Dumnezeu, un soţ poate lua
hotărîri concrete şi la timp.
 Capitolul 27

Alege să Încurajezi
(Jack)

Sînt convins că viaţa fiecăruia îşi are diferitele ei

„perioade". La femei însă, lucrul acesta este mult mai
evident. împărţirea în perioade a vieţii ei poate fi făcută
într-o mulţime de feluri: „înainte de a avea copii", „copii
preşcolari", „copii de şcoală", şi apoi perioada de „după
copii".
Carole a intrat într-o „perioadă" tocmai cînd ne-am
mutat într-o nouă casă, într-o nouă comunitate, şi cînd
eu am început să călătoresc foarte mult. Datorită
schimbării programului de şcoală, Lynn nu mai venea
acasă la amiază.
Soţia mea nu este tipul de femeie care să stea ziua
întreagă la televizor, deoarece ea este o fire foarte
activă. Luînd în considerare aceste realităţi, mi-am dat
seama că trebuie să încep să mă rog pentru Carole în- tr-
un mod special. Ştiam că poate pentru prima dată în
viaţa ei se va trezi că are la dispoziţie un timp pe care ea
va dori să-l umple într-un mod util. Discutînd şi
rugîndu-ne împreună asupra acestor lucruri, am început
să-I cerem lui Dumnezeu un domeniu special de slujire.
După cîteva săptămîni, Dumnezeu a călăuzit o tî-
nără văduvă din zona de nord a Chicago-ului să înceapă
un studiu biblic cu Carole. Curînd după aceasta, Edy a
invitat alte trei sau patru prietene pentru studiul biblic şi
discuţii în grup, femei dornice să crească în Isus Cristos.
Carole şi Edy au început să le înveţe nu numai să crească
în viaţa creştină, ci să înveţe şi pe alte femei aceleaşi
principii ale uceniciei. Aceste femei aveau şi ele
prietene dornice să-L cunoască pe Cristos, şi în curînd
au început alte studii. în 1973, cînd am plecat din
Chicago, în suburbiile de nord şi de

- 157-
nord-vest erau cam 500 de femei care se bucurau, trăind
pentru Cristos şi studiind Biblia împreună. Aceste
grupuri au fost continuate de femei în care au investit şi
Edy, şi Carole.
Principiul numărul cinci:
Descoperă şi încurajează darurile şi capacităţile soţiei tale.
Care sînt darurile soţiei tale? Părţile ei pozitive? Ştii tu
ce-i place şi ce anume face ea cu bucurie? O încurajezi
tu să-şi dezvolte şi să-şi folosească capacităţile în tot
ceea ce doreşte Dumnezeu?
Dowson Trotman, fondatorul Navigatorilor, obişnuia
să spună: „Nu fă nimic din ceea ce ar putea altul să facă,
deoarece sînt o sumedenie de alte lucruri de făcut pe care
nimeni altcineva nu le poate face."
Din nefericire, mulţi bărbaţi se simt ameninţaţi de
aptitudinile soţiilor lor. Această atitudine dă naştere la
multe limitări în ceea ce vrea să realizeze Dumnezeu
printr-un anumit cuplu. Dumnezeu a creat bărbatul şi
femeia în aşa fel ca ei să se potrivească - să se
completeze unul pe altul - să fie mult mai eficienţi
împreună decît ar putea fi singuri.
Unii bărbaţi spun: „Atît timp cît darurile soţiei mele
sînt în domeniul bucătăriei, o voi încuraja!"
Desigur, şi eu mă bucur de unele din darurile
înnăscute ale lui Carole care sînt în domeniul
gospodăriei şi de faptul că ea se bucură de casa noastră.
Nu în- tîmpin nici o dificultate delegîndu-i toate
responsabilităţile în ceea ce priveşte planificarea
meselor, cumpărăturilor, gătitul şi organizarea
aniversărilor. O ajut şi eu cu cît pot, dar singurul lucru în
care sînt expert este să mă plimb prin bucătărie. De multe
ori stăm şi discutăm despre ceea ce ar trebui să facem
pentru a fi mai ospitalieri sau pentru a-i face pe alţii să
se simtă bine, dar ea este dotată în aceste lucruri, aşa că
eu sînt foarte bucuros să i le încredinţez ei. Majoritatea
bărbaţilor nu întîmpină greutăţi în acest domeniu.
Dar mulţi bărbaţi sînt intimidaţi dacă soţiile lor
primesc mai multe telefoane decît ei. Şi dacă se întîmplă

- 158-
că darurile soţiilor le întrec pe ale lor, atunci sînt de-a
dreptul supăraţi. în loc să descopere cum anume s-ar
putea completa reciproc, ei încep să fie atît de pretenţioşi
în casă, încît sărmanelor soţii nu le mai rămî- ne energie
să-şi folosească celelalte daruri - daruri spirituale - cu
care le-a înzestrat Dumnezeu pentru a fi creative.
Dumnezeu nu ne-a pus împreună ca să ne luăm la
întrecere unul cu altul, ci ca să ne completăm reciproc.
Dacă o soţie se simte sufocată în acel „sînt doar
0 casnică" şi dacă ea nu simte că trăieşte darurile care
1 le-a dat Dumnezeu, aceasta se datorează de multe ori
faptului că soţul nu ia în considerare principiul în baza
căruia să descopere şi să valorifice darurile şi
capacităţile soţiei în toate domeniile.
 Capitolul 28

Alege să-ţi asumi responsabilitatea

(Jack)

Pentru cei mai mulţi oameni, unele dintre cele mai

dificile cuvinte în limba engleză şi, de fapt, în orice altă
limbă, sînt: „îmi pare rău!“ Totuşi, ultimul nostru
principiu privind un bun lider impune în mod frecvent
folosirea lor.
Principiul numărul şase:
Acceptă responsabilitatea şi asumă-ţi responsabilitatea
faptelor tale. Acceptă responsabilitatea. Mulţi bărbaţi au
abdicat de la poziţia lor de lideri, şi soţiile lor au fost
acelea care i-au încurajat să facă aceasta. Bărbaţii
trebuie să ia iniţiativa în a conduce. Nu vorbesc despre
faptul că ei trebuie să pretindă supunere; vorbesc despre
acceptarea responsabilităţii.
Cea de-a doua parte a principiului este la fel de
dificilă: „Să-ţi asumi responsabilitatea faptelor tale." Fie
că vei crede, fie că nu, există multe cazuri în care vei fi
100% greşit. Ai fost cel mai incapabil lider şi ai luat cele
mai greşite decizii, asemeni lui Napoleon la Wa- terloo.
Acum, ce vei face? Un singur lucru. Spune: „Draga
mea, îmi pare rău. Am greşit. Vrei să mă ierţi?" Şi fă-o
cu toată seriozitatea!
Va trebui să spui aceste cuvinte şi copiilor tăi, atunci
cînd i-ai jignit sau cînd i-ai desconsiderat. Eşti tu destul
de bărbat ca să spui: „îmi pare rău. Te rog să mă ierţi"?
Un bun lider acceptă responsabilitatea şi este dispus să-
şi asume responsabilitatea faptelor lui - cînd sînt bune
sau cînd sînt greşite. Mai ales cînd sînt greşite.
înainte de a încheia discuţia cu privire la ceea ce
înseamnă ca un bărbat să fie lider, să ne amintim că
supunerea este modul de viaţă al fiecărui creştin. în
primul rînd, un creştin trebuie să asculte de Dumne-

- 160-
zeu. Şi Dumnezeu spune că slujitorii Lui trebuie să
asculte de conducătorii lor spirituali (prezbiteri), de
autorităţi, de părinţi, de cei mai în vîrstă, şi unul de altul.
Şi aceasta cuprinde cam totul. Noi sîntem chemaţi să fim
„supuşi unii altora" (Efes. 5:21), într-un context în care
acestea constituie începutul poruncilor pentru soţi şi
soţii.
Vă rog să observaţi faptul că porunca de a fi supuşi
unii altora precede discuţia despre conducere şi supunere
din Efeseni 5. Acest lucru este extrem de semnificativ.
Dumnezeu nu a greşit cînd a pus acea afirmaţie acolo, şi
ea nu este de loc incompatibilă cu ceea ce urmează. Ca
şi cap al familiei mele, eu am responsabilitatea de a sluji,
de-a mă supune şi de a avea grijă de Carole şi Lynn cu
gingăşie şi o constantă dăruire de sine. Nu pot şi nici nu
trebuie să pretind supunere din partea soţiei mele. Carole
este cea care o dă - sau o ia. Ei i se porunceşte într-un
mod special să mi se supună mie ca soţ. (Mie nu mi se
porunceşte să-i aduc aminte că trebuie să mi se supună.)
Dacă ea nu mi se supune, înseamnă că refuză să-L
asculte pe Dumnezeu, dar nici măcar acest lucru nu-mi
dă dreptul să-i pretind supunere.
în rezumat deci, acestea sînt principiile care asigură
o bună conducere.
1. Cunoaşte-ţi soţia pentru a putea să te îngrijeşti de
bunăstarea ei.
2. Păstrează canalele comunicării deschise şi clare.
Ai grijă ca problemele generice să fie gîndite şi discutate
împreună.
3. Fii tu însuţi un exemplu.
4. Ia hotărîri concrete şi la timp.
5. Descoperă şi încurajează darurile şi capacităţile
soţiei tale.
6. Acceptă responsabilitatea şi asumă-ţi
responsabilitatea faptelor tale.
A fi capul familiei înseamnă a fi lider, a conduce în
dragoste. Nu înseamnă deci a fi un general care-şi co

- 161-
mandă armata, un operator la un computer care ştie să
apese doar pe butoanele corecte, sau un stăpin care-şi are
în subordine sclavii. Ci simplu, înseamnă să acceptăm
responsabilitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să
purtăm de grijă soţiilor şi familiilor noastre şi să le
conducem în dragoste spre ţelul pe care Dumnezeu l-a
ales pentru noi.
 Capitolul 29

Alege să fii supusă

(Carole)

Razele soarelui dansau în cameră, aruncîndu-şi

umbrele pe covor şi pereţi. Păsărelele îngrămădite pe
sîrma de telefon din faţa geamului meu se întreceau
cîntîndu-şi veselul cîntec al zilei. însă tulburarea mea din
suflet mă făcea surdă la muzica lor..., era o luptă care
marca punctul culminant al multelor bătălii mai mici cu
privire la conceptul de supunere, adunate în suflet de-a
lungul multor săptămîni.
Supunere! Cît uram acest cuvînt. Cînd îmi venea în
minte, tot ce puteam să-mi imaginez era o nulitate, o
femeie care la toate lucrurile spune da. Eu nu voiam să
fiu doar un tipar, o reflectare a unei alte persoane.
Totuşi, iată-mă confruntată cu această poruncă a lui
Dumnezeu: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca
Domnului* (Efes. 5:22). M-am contrazis cu Dumnezeu
şi cu toţi ceilalţi, spunînd că acest verset nu poate
însemna ceea ce pare să însemne la prima vedere;
desigur, ziceam eu, este vorba de o anumită situaţie
valabilă pentru timpurile în care a fost scrisă Biblia.
în împotrivirea mea încăpăţînată, am cercetat Biblia
ca să văd dacă există excepţii de la această poruncă,
exemple de femei creştine care să nu se fi supus soţilor
lor. Dar nu am găsit nici una. Abigail s-a apropiat de
nesupunere cînd a trecut peste voia soţului ei, oferind
hrană lui David şi oamenilor lui, atunci cînd Nabal
refuzase s-o facă (1 Sam. 25). Dar ea a făcut acest lucru
ca să-şi salveze soţul şi casa, ascultînd astfel de porunca
din Proverbe 31:12: „Ea îi face bine şi nu rău în toate
zilele vieţii sale.*
Cea de-a doua încercare a mea a fost să reconstitui
acest verset şi să-l citesc astfel: „Soţiilor, supuneţi-vă
bărbaţilor voştri, ca Domnului, dar numai atunci cînd

- 163-
ei acţionează ca şi Domnul.u Dar ştiam că nu acest lucru
voia să spună versetul.
Cercetînd Scriptura, în acel al cincelea an al
căsătoriei noastre, am tras concluzia că acest verset
spunea că eu trebuie să mă supun lui Jack în acelaşi mod
„liber“ şi „total" în care doream să mă supun Domnului
Isus.
Pînă atunci consideram căsnicia ca un fel de „ju- mi-
juma“, adică, dacă ia Jack pe cei 50% ai lui, atunci şi eu
urma să-i dau jumătatea mea. Totuşi, se pare că apar
foarte des probleme în a hotărî cine era cel care trebuie
să dea cei 50%. A fost necesar să învăţ însă că o căsnicie
fericită şi biblică este o tranzacţie 100%, în care fiecare
partener oferă 100%.
în acea primăvară, Dumnezeu a început o lucrare
profundă în viaţa lui Jack, şi eu am văzut nevoia unei
mari schimbări şi în viaţa mea. L-am rugat pe
Dumnezeu să mă facă mai profundă şi să mă ajute să
cresc în cele spirituale. Una din primele seminţe plantate
în solul minţii mele a fost sămînţa „supunerii faţă de soţ"
- să mă adaptez lui şi să-i permit să-mi fie conducător.
Sămînţă pe care nu de mult aş fi aruncat-o.
Jack, fiind oricum un lider bun în lucrare, a fost
întotdeauna şi capul familiei noastre, deşi îi dădeam
destul de mult de lucru. în adîncul meu îl respectam
pentru aceasta, dar totuşi încercam mereu să iau
lucrurile în propriile mele mîini; ori de cîte ori era posi-
bilîncercam să „cîştig".
în acea zi însorită, Dumnezeu m-a confruntat cu
necesitatea luării unei hotărîri - voi vrea sau nu să ascult
de El? Ascultarea de El înseamnă ascultarea de Jack -
atunci cînd îmi plăcea, ca şi atunci cînd nu-mi plăcea;
atunci cînd el era tandru, şi chiar şi atunci cînd nu era
prea plăcut. Ştiam că mai ales în situaţiile acestea
„neplăcute" trebuia să-l ascult pe Jack, chiar dacă nu de
dragul lui, ci de dragul lui Dumnezeu. Dacă Lynn nu
asculta de femeia care o îngrijea atunci cînd eu i-o
ceream, în primul rînd ea era neascultătoare nu

- 164-
faţă de această femeie, ci faţă de mine. De fapt, ea nu
mă asculta pe mine. Chiar dacă nu o făcea de dragul
acelei femei care o îngrijea, trebuia însă să asculte de
dragul meu. Problema era clară.
Dumnezeu aştepta ca în viaţa mea să se deschidă o
uşă închisă.
Pentru mine, aceasta a devenit o hotărîre ce viza
domnia lui Cristos în viaţa mea. Dacă Dumnezeu nu este
Domn în toate, El de fapt nu este Domn. Cunoşteam
acest adevăr de ani de zile, şi iată că acum mi-a fost
iarăşi adus înaintea ochilor. Dacă Dumnezeu nu este
Domn al atitudinilor mele din căsnicie, atunci El nu este
nici Domnul vieţii mele, deoarece în acest caz aş fi
continuat să iau hotărîri cu privire la ce anume din viaţa
mea putea El să controleze şi ce nu. A trebuit să ajung
la această întrebare-cheie. Eram eu gata să mă încred în
Dumnezeu şi în acest domeniu, orice ar fi însemnat
aceasta? Chiar dacă ar fi însemnat tot ceea ce, de fapt, aş
fi dorit cel mai puţin, şi de care îmi era teamă... o
nulitate, o nimica? Eram eu dispusă să accept aceasta de
dragul lui Dumnezeu?
Lacrimile au început să-mi curgă pe paginile Bibliei.
După o perioadă de lupte şi frămîntări lăuntrice, am
spus: „Da, Doamne. Orice s-ar întîmpla, orice ar
însemna, doresc cu adevărat să mă supun lui Jack,
deoarece Tu o spui, iar eu vreau să Te ascult."
în clipa în care am făcut acest pas, al supunerii
voinţei, nu ştiam ce întorsătură vor lua lucrurile. Eu
credeam că Jack va fi egoist, pretenţios şi nedrept. Dar
s-a întîmplat exact opusul. Cînd Jack a descoperit că nu
mai lupt să fie cum doresc eu, să-i conduc viaţa şi să-l
schimb, a devenit mai altruist, mai tandru, mai puţin
pretenţios. A început să-mi ceară părerea tot mai mult
pe măsură ce mă includea în luarea diferitelor decizii.
Ceva neasemuit de frumos s-a întîmplat în viaţa noastră.
în locul depersonalizării la care m-aş fi aşteptat, m-
am simţit ca şi cum aş fi ieşit dintr-o gogoaşă ca

- 165-
să-mi întind aripile şi să zbor..., şi astfel am început să
mă descopăr cu adevărat.
Acum, nu cumva să credeţi că am şi „ajuns*4, pentru
că mai am mult de mers. Există în mine o nespusă
dorinţă înnăscută de independenţă. Aceasta face să mai
vreau ca lucrurile să serealizeze după cum doresc eu şi ciad
doresc eu. Eul meu continuă să strige: „împlineşte-mi
nevoile!*4 Dar dragostea, dragostea lui Dumnezeu din
mine, strigă: „Dă-Mi voie Mie să-ţi împlinesc nevoile.*4
Majoritatea dintre noi nu ne dorim nişte bărbaţi pe
care să-i putem domina, dar multe dintre noi vom face
totul ca să fie aşa cum dorim noi. Astfel că dacă nu
putem domina, să putem, cel puţin, manevra lucrurile.
Eu sînt destul de pricepută în aceasta, dar Dumnezeu mi-
a arătat că şi această atitudine este greşită. A manipula,
a controla, a conduce, sînt toate verbe care exprimă
exercitarea puterii.
Cred că cel mai încîntător lucru pe care l-am
descoperit este că „poruncile lui Dumnezeu nu sînt
grele44 (Ioan 5:3). Cu alte cuvinte, poruncile Lui nu au
fost date pentru a face să fim nefericiţi, ci pentru a ne da
o viaţă liberă, împlinită şi plină de bucurie.
Am citit multe cărţi scrise de femei, care afirmă că
oricine trăieşte în supunere faţă de o altă persoană este
inferior acelei persoane, ceea ce, dacă este dus mai
departe în mod logic, ar însemna că copiii sînt inferiori
părinţilor, tinerii sînt inferiori bătrînilor, noi toţi sîn- tem
inferiori guvernului, şi mai mult, Cristos este inferior
Tatălui, pentru că El I S-a supus Lui. Acest lucru este o
adevărată erezie, după cum şi primele afirmaţii sînt o
adevărată nebunie.
Majoritatea acestor femei au tras concluzia că
supunerea este demodată, este un rezultat al căderii, sau
este o simplă afirmaţie pe care Pavel a făcut-o înainte de
a avea încă lumină. Interesant, nu am citit în nici una din
aceste cărţi că porunca conform căreia bărbaţii trebuie
să-şi iubească soţiile „ca pe trupurile

- 166-
lor“, afirmaţie făcută în acelaşi paragraf, ar fi tot
demodată.
Trebuie să încetăm să mai cumpărăm ceea ce încearcă
lumea să ne vîndă. Dacă continuăm s-o facem, ne vom
alege cu inimi zdrobite şi cu necazuri.
Cealaltă extremă este folosirea abuzivă a celor cîte-
va versete din Scriptură adresate soţiilor. Toată Scriptura
este pentru soţii. Toată Scriptura este pentru fiecare
creştin. Versete ca: „Vorbiţi adevărul în dragoste" şi:
„Sfătuiţi-vă unii pe alţii" sînt absolut compatibile cu a fi
o soţie supusă care trăieşte în supunere faţă de soţul ei
(Efes. 4:15 ; Rom. 15:14).
Supunerea este o atitudine a inimii... o atitudine de
dăruire şi de dragoste. în familia mea, aceste lucruri au
loc în felul următor: în orice hotărîre, mare sau mică, eu
îmi spun în mod liber părerea, şi spun ceea ce simt. Dacă
nu sîntem de acord, recurgem la o soluţie de compromis,
ceea ce se întîmplă de cele mai multe ori. (Desigur,
aceasta nu este ca în cazul cuplului unde soţia dorea o
haină de blană, iar soţul o maşină, aşa că au recurs la un
compromis: soţia şi-a cumpărat blana, şi au ţinut-o în
garaj.) în cazurile în care nu putem recurge la
compromis, este responsabilitatea lui Jack înaintea lui
Dumnezeu să ia hotărîrea finală.
în anumite cazuri, Jack hotărăşte aşa cum doresc eu
deoarece mă iubeşte. Dacă, de exemplu, avem idei
diametral opuse cu privire la o canapea, şi nici nu găsim
una pe placul amîndurora (ceea ce de fapt, nu s-a
întîmplat niciodată), atunci Jack ar cumpăra canapeaua
pe care o prefer eu, deoarece eu stau în casă mai mult
timp decît el.
Totuşi, dacă după o discuţie îndelungată cu privire la
o problemă el simte înaintea lui Dumnezeu că trebuie să
mergem într-o direcţie, în timp ce eu simt opusul, atunci
este responsabilitatea lui Jack să ia hotărîrea respectivă.
Responsabilitatea mea este să mă supun hotărîrii lui şi
să-l urmez în ea. Dumnezeu îl

- 167-
consideră pe soţ responsabil pentru decizie, iar soţia este
responsabilă pentru supunerea ei faţă de hotărîrea
soţului.
Gîndindu-mă mai bine, cred că majoritatea femeilor
nu au nimic împotrivă ca soţul lor să ia hotărîrea finală
atunci cînd simt că ele au fost auzite, şi punctul lor de
vedere a fost înţeles. Bărbaţilor, vă rog să luaţi aminte la
această ultimă propoziţie. Unii soţi nu oferă posibilitatea
soţiilor lor de a interveni în discuţie, de a-şi exprima
toate gîndurile şi sentimentele şi de a fi apreciate pentru
opiniile lor. Cînd o femeie îşi dă sema că punctul ei de
vedere nu a fost ascultat, este foarte greu pentru ea să nu
aibă resentimente atunci cînd soţul ei ia o hotărîre cu
care ea nu este de acord. Desigur, nici chiar în acest caz
o soţie nu-şi poate motiva resentimentele şi amărăciunea
în inimă. Dumnezeu este Stăpîn, şi dacă I-o cerem, El
ne va da har să scăpăm de amărăciune (Evr. 12:15).
Multe soţii mi-au spus: „Dacă soţul meu îşi va face
partea lui să mă iubească cum a iubit Cristos Biserica,
atunci eu voi fi mai mult decît dispusă să mă supun lui!“
Sigur că da. Atunci ar fi aşa de uşor. Dar nu există
nici un verset care să ne spună: „Dacă soţul se poartă cu
dragoste, atunci soţia trebuie să i se s u p u n ă D e
asemenea, nu există nici un verset care să spună: „Dacă
soţia se supune soţului ei, atunci acesta s-o iubească.*
Aici situaţia nu este de tipul: „Fac numai dacă face şi
el!* Soţului i se porunceşte să-şi iubească nevasta aşa
cum Şi-a iubit Cristos Biserica, chiar dacă ea nu i se
supune niciodată. Soţiei i se porunceşte să se supună
soţului ei indiferent de faptul că el îi arată dragoste sau
nu. Numai printr-o acceptare 100% a poruncii lui
Dumnezeu, şi printr-o totală dăruire faţă de partenerii
noştri, este cu putinţă să avem armonie şi pace în
căsnicia noastră.
Oare să nu fie nici o posibilitate de recurs? Ba da,
este.

- 168-
 Cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată a venit
la cîteva luni după luarea hotărîrii de a asculta porunca
de a mă supune. La o conferinţă din Colorado, o soţie
mi-a spus: „De cîte ori soţul meu ia o hotărîre greşită
sau face ceva ce nu-mi place, şi ori de cîte ori văd în el
o trăsătură urîtă de caracter, fac un singur lucru."
Stăteam cu sufletul la gură, nerebdătoare să aud
răspunsul. în sfîrşit eram pe punctul de a învăţa o
modalitate nemaipomenită de a-mi schimba soţul, şi
eram numai ochi şi urechi.
„Mă rog“ a continuat ea.
M-am simţit ca şi cînd cineva mi-ar fi dat o palmă,
îmi vedeam speranţele spulberate. Am început să mă
gîndesc. Haide, fii serioasă draga mea. Trebuie să faci mai
mult decît atît. Pe vremea aceea eu gîndeam cam aşa:
„Credinţa fără fapte este moartă."
Dar pe măsură ce ea continua să vorbească,
speranţele mele începeau să renască.
Ea a spus: „Cînd mă rog, se întîmplă în mod
inevitabil unul din următoarele trei lucruri:
Primul, soţul meu se schimbă. Este treaba lui
Dumnezeu să schimbe oamenii. (De atunci am învăţat
să am o listă de rugăciune separată cu privire la Jack,
una pe care nu i-o arăt niciodată. A fost nemaipomenit
de interesant să observ de-a lungul anilor modul în care
Dumnezeu a răspuns cererilor de pe această listă.)
Al doilea, soţul meu mă întreabă din nou despre ho-
tărîrea sau problema respectivă. Pentru că am avut
posibilitatea să mă rog şi să mă gîndesc, pot aborda
problema într-un mod cu totul nou. Dumnezeu i-a pus
pe inimă să mă întrebe din nou, şi i-a pregătit inima
pentru răspunsul meu. El acceptă propunerea mea în- tr-
un mod pozitiv, şi schimbarea are loc.
Al treilea, Dumnezeu îmi pune pe inimă să aduc
problema din nou în discuţie şi să-mi expun din nou
gîndurile deschis. Noi sîntem una. Nu trebuie să fie
nimic care să intervină între noi. Dumnezeu îmi dă

- 169-
înţelepciunea de a împărtăşi lucrurile într-un mod pozitiv
şi constructiv, şi astfel el acceptă.*
Pe măsură ce am început să practic sfatul ei, am rămas
uimită. Dădea rezultate. Am descoperit că atunci cînd mă
rugam pentru greutăţi, pe unele Dumnezeu le ştergea
complet din inima mea. Era ca şi cum ar fi spus: „Eu voi
purta grjă de acestea. Lasă-le pe seama Mea. Tu nu
trebuie să le porţi.* Astfel, eu le puteam uita. Altă dată,
atunci cînd mă rugam, supărarea dispărea, dar rămînea
în mine puţină răceală. Astfel, îmi dădeam seama că
trebuie, la prima ocazie posibilă, să revin cu problema
respectivă. între timp aveam posibilitatea să mă rog, şi
să mă gîndesc asupra ei, şi aşa reuşeam să n-o expun cu
mînie.
După o vreme, am adăugat un al patrulea lucru la lista
ei. în domeniul luării hotărîrilor, cel puţin în familia
noastră, Jack are de obicei dreptate. Cînd sînt obiectivă
faţă de deciziile lui, pot să văd foarte clar acest lucru. în
cazurile în care nu sîntem de acord, Dumnezeu îmi
schimbă inima, dacă mă rog. El ne-a salvat astfel de
multe certuri, şi eu îi sînt mulţumitoare pentru aceasta.
Dumnezeu mă ajută să cresc în practicarea acestui
plan, deşi adeseori eşuez. Explorez, în loc să mă rog. Am
descoperit că rugăciunea dă rezultate, şi nu numai în
legătură cu soţul meu. Am sentimentul că şi Jack face
acelaşi lucru în legătură cu mine, ceea ce este o idee
nemaipomenit de bună. Soţii nu-şi pot schimba soţiile.
Ei le pot controla pînă la un anumit punct, dar nu le pot
schimba. Numai Dumnezeu poate face acest lucru.
„Doamne, eu continui să învăţ
Că de la început pînă la sfîrşit
Căsnicia este o aventură.
O lungă serie de evenimente repetate
în care noi biruim sau sîntem înfrînţi.

- 170
-
 Că atunci cînd lasă Dumnezeu,
Cînd, după Cuvîntul Tău,
Mă supun cu bucurie autorităţii soţului meu Mă
simt împlinită
Aşa cum numai Tu ştii să mă împlineşti.
Pot privi viaţa în faţă;
Pot trăi cu mine însămi într-un mod creativ. Nu
legi de fier,
Ci dragoste de fier.
Doamne, totul se împlineşte Exact aşa cum ai
spus TU.
Eu continui să învăţ.1

Notă:
1. Ruth Harms Cakin, „I am leaming*, Teii Me Again Lord.
 Partea a şasea

Relaţia fizică
9
 Capitolul 30

Alege să fiţi un singur trup

(Jack)

Soţia mea îl numeşte „uleiul din maşinărie*. Pentru

mine este „glazura de pe prăjitură*. Dar nu există
contradicţii masculin/feminine.
Poate să fie cea mai mare plăcere a vieţii sau,
dimpotrivă, poate produce cele mai mari bătăi de cap
din- tr-o căsnicie. Are multe nume. Unele frumoase,
altele urîte. Cel mai simplu nume este „sex*.
Cînd Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, El i-a
înzestrat cu sexe opuse. Privind la propria Lui creaţie, El
a spus: „Iată, toate lucrurile sînt foarte bune* (Gen.
1:31). în înţelepciunea Lui minunată, Dumnezeu a
proiectat actul sexual avînd în vedere cel puţin trei
scopuri: procrearea, exprimarea acelei iubiri dintre
bărbat şi femeie care hrăneşte adevărata unitate, şi
plăcerea.
Astăzi unii au căzut în capcana aşa-numitei „realităţi
noi* (care de fapt este vechea imoralitate cu un nume
nou) sau în cea a eticii de situaţie. Alţii au cumpărat ceea
ce le oferă lumea prin filozofia libertinajului. Alţii,
reacţionînd cu violenţă la aceste filozofii, s-au întors la
imaginile deformate ale sobrului şi negativului
puritanism.
Dar, potrivit Bibliei, sexul este un dar de la
Dumnezeu şi are un scop minunat. Primele două scopuri
deja menţionate, procrearea şi consolidarea dragostei -
sînt în general acceptate de lumea creştină. Pasaje din
Scriptură ca: Genesa 1:27-28; 9:1 şi Psalm 127:3,
poruncesc şi binecuvîntează procrearea. Dumnezeu ar fi
putut inventa alte modalităţi prin care noi să concepem
copii. Mi se pare minunat însă că Dumnezeu a ales
pentru procreare o modalitate atît de irezistibilă, încît
bărbatul şi femeia nu o pot evita. Dumnezeu a

- 175 -
avut o idee mare atunci cînd a inventat ceva atît de unic
şi încîntător, ca să asigure creşterea rasei umane.
Cel de-al doilea scop - consolidarea dragostei
reciproce - ne este prezentat în afirmaţia „şi cei doi vor
fi un singur trup*. Această propoziţie se găseşte de patru
ori în Scriptură (Gen. 2:24; Matei 19:5; Marcu 10:7;
Efes. 5:31), şi cuprinde cu siguranţă aspecte ale unităţii
emoţionale, spirituale şi mintale. înţelesul final aici este
fizic - o unire a două trupuri într-unul singur, pentru a
consolida dragostea reciprocă.
Unii oameni au mare dificultate în a accepta cel de-
al treilea scop al sexului, adică cel al plăcerii. El ne-a
fost dat pur şi simplu pentru plăcere. Versetele din
Scriptură care ne fac clar acest lucru sînt trecute adesea
cu vederea. Pavel a spus: „Totuşi, din pricina curviei,
fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-
şi aibă bărbatul ei“ (1 Cor. 7:2) Dorinţa sexuală este atît
de puternică, încît Pavel simte că este important să dea
un sfat celor care nu sînt căsătoriţi, şi apoi continuă:
„Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de
soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat* (7:3).
Versiunea revăzută traduce cuvîntul datorie cu expresia
„drepturi conjugale* Expresiile „drepturi conjugale*
sau „datorie* nu-mi comunică prea multe, dar ceea ce
vor să spună acestea, de fapt, este că nu trebuie să ne
lipsim de plăcerea care pe drept ne-o datorăm unul
altuia. Trebuie să ne bucurăm unul cu altul.
Sexul este o dorinţă dată de Dumnezeu. Orice dorinţă
dată de El are şi un scop pentru care a fost pusă în noi.
De exemplu, foamea este o dorinţă dată de Dumnezeu.
El a ştiut că trebuie s-o pună în noi ca să Se asigure că
vom mînca pentru a trăi şi a fi în stare să înmulţim rasa
umană, deoarece oamenii morţi nu se pot reproduce.
Dacă nu am avea acel mecanism al foamei care să ne
indice: „E timpul să mănînc, mi-e foame*, am muri de
foame. Unii ar fi atît de ocupaţi, încît ar uita complet de
mîncare. (Unora dintre noi

- 176-
ne-ar plăcea să decuplăm această dorinţă pentru un timp
ca să nu mai trebuiască să continuăm acea luptă pentru
siluetă.) Senzaţia de foame ne este dată de Dumnezeu,
dar Biblia este clară cu privire la faptul că ea trebuie
satisfăcută în limitele cumpătării.
Ambiţia este şi ea o dorinţă dată de Dumnezeu, dar
ea trebuie mînuită în scopul voii lui Dumnezeu. Atît
timp cît sîntem în voia lui Dumnezeu la muncă sau în
alte situaţii, şi atît timp cît umblăm zilnic în lumina voii
Lui, nu este nimic rău în a avea ambiţii după voia lui
Dumnezeu, iniţiativă şi creativitate.
în acelaşi fel şi sexul este o dorinţă dată de
Dumnezeu, proiectată de Dumnezeu să opereze în
cadrul căsătoriei. în acest cadru, ea aduce armonie,
fericire şi libertate. Cei care folosesc greşit acest dar şi
în afara scopului în care l-a creat Dumnezeu, îşi crează
dureri de cap, nelinişte şi tulburare. De asemenea, ideea
„folosirii* femeii pentru satisfacerea dorinţelor cărnii
este diametral opusă scopului lui Dumnezeu privind
sexul.
Accentuez acest aspect al plăcerii privind sexul,
deoarece sînt încă mulţi care au probleme în a crede că
Dumnezeu a ales să ne facă să ne bucurăm de acest dar.
în cadrul limitelor şi scopului său, sexul ne-a fost dat
pentru plăcere. Prejudecăţile mediului din care
provenim, şi care ne fac să credem că sexul este murdar,
păcătos şi ruşinos, produc efecte catastrofale asupra
noastră şi asupra copiilor noştri, atunci cînd ei ajung să
se căsătorească.
O frumoasă ilustraţie a acestui aspect al sexului ni se
oferă în viaţa unuia dintre marii patriarhi ai credinţei.
Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu ai cărui urmaşi
vor fi mai numeroşi decît nisipul mării şi de- cît stelele
de pe cer. Dar nu li s-a născut nici un fiu, şi el avea 100
ani, iar soţia lui 90. Se pare că erau la o vîrstă mult prea
înaintată pentru a mai avea copii. Dar Avraam a
continuat să depindă de Dumnezeu pentru împlinirea
promisiunii făcute lui şi soţiei.

- 177-
 în final, Dumnezeu a trimis trei îngeri la Avraam, şi
l-a întrebat: „,Unde este nevastă-ta Sara?‘
Avraam a răspuns:,Uite-o în cort!‘
Apoi Dumnezeu a spus: ,La anul pe vremea asta, mă
voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevas- tă-ta,
va avea un fiu!‘
Sara asculta la uşa cortului care era înapoia lui.
Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă; şi Sarei
nu-i mai venea rînduiala femeilor" (Gen. 18:9- 11).
Ultima frază: „Şi Sarei nu-i mai venea rînduiala
femeilor", ar putea însemna o mulţime de lucruri, dar
fără îndoială, aceasta înseamnă în primul rând că Sara nu
mai putea concepe copii. Un al doilea lucru ar putea fi
fost că ea nu mai avea ciclul ei lunar sau nu se mai putea
bucura fizic de soţul ei.
„Sara a rîs în sinea ei zicînd: Acum cînd am
îmbătrânit să mai am pofte? Domnul meu, bărbatul, de
asemenea este bătrân" (18:12).
Nu-i aşa că este interesant faptul că Duhul Sfînt a ales
aici acest cuvînt: „Să mai am pofte“ (versiunea engleză
foloseşte cuvîntul plăcere)? Este acelaşi cuvînt ebraic
folosit pentru Eden, ca şi în expresia „Grădina Eden".
Din răspunsul pe care-L dă Dumnezeu în versetul
următor aflăm că Sara s-a referit şi la plăcerea de a avea
un fiu, dar eu cred că ea s-a gîndit la altceva. Nu era un
lucru neobişnuit ca un bărbat de vîrsta lui Avraam să fie
tată al mai multor copii; desigur, el a devenit tatăl lui
Ismael cu cîţiva ani în urmă, şi urma să aibă şi alţi fii cu
Chetura după moartea Sarei. Totuşi, aici Sara aminteşte
vîrsta lui Avraam împreună cu vîrsta ei în propoziţia
privitoare la posibilitatea de a avea plăceri, pofte. Acest
lucru mă face să cred că probabil la acea dată, fizic, ei nu
se mai bucurau unul de altul.
Apoi, ei au fost împreună, şi bucuria unui fiu a fost
rodul „plăcerii lor". Li s-a născut Isac, care peste mulţi
ani s-a căsătorit cu Rebeca.

- 178-
 „Astfel Isac a rămas în Gherar. Cînd îi puneau
oamenii locului întrebări cu privire la nevasta lui, el
zicea: Este sora mea. Căci îi era frică să nu-1 omoare
oamenii locului aceluia, fiindcă Rebeca era frumoasă la
chip. Fiindcă şederea lui se lungise, s-a întîmplat că
Abimelec, împăratul filistenilor, uitîndu-se pe fereastră,
a văzut pe Isac jucîndu-se cu nevastă-sa Rebeca" (Gen.
26:6-8).
Puteţi fi siguri că ei nu jucau şah împreună. „Apoi
Abimelec a trimis să cheme pe Isac şi i-a spus: ,Nu mai
încape îndoială că este nevastă-ta. Cum ai putut zice: E
sora mea?‘ Isac i-a răspuns: ,Am zis aşa ca să nu mor din
pricina ei‘“ (Gen.26:9).
Se pare că Isac se purta cu Rebeca într-un mod în care
nu s-ar fi putut purta cu o soră. Orice ar fi făcut, puteţi fi
siguri că se bucurau unul de altul.
întreaga carte a cîntării lui Solomon este un poem de
dragoste dintre doi îndrăgostiţi. Biblia foloseşte un
limbaj foarte intim şi frumos pentru a descrie legătura
dintre aceşti doi îndrăgostiţi (vezi Cîntarea Cîntări- lor
1:13; 4:5,10; 5:4,16).
Dacă încă mai avem idei preconcepute, să-L lăsăm pe
Dumnezeu să ni le purifice prin Cuvîntul Lui, ca să
înţelegem adevărul că actul sexual în cadrul căsătoriei nu
numai că vine direct din mîna Lui, ci El ni l-a dat ca pe
un dar de care să ne bucurăm.
 Capitolul 31

Alege să înţelegi deosebirile sexuale

(Jack)

Bărbaţii şi femeile se deosebesc din punct de vedere

sexual. Deosebirile anatomice sînt doar o mică parte din
ele. Sîntem deosebiţi în modul în care abordăm
lucrurile, în felul în care reacţionăm şi în felul în care ne
înţelegem. Dacă nu înţelegem şi nu ne acomodăm
acestor diferenţe, avem probleme. Iată cîteva deosebiri:
- Pentru un bărbat, actul sexual este antractul încîn-
tător dintr-o dramă; pentru o femeie, el este întreţesut
într-un mod tainic în întreaga piesă.
- La bărbat, impulsul sexual este generat de nevoi
fizice acompaniate de cele emoţionale; la femeie este
invers, impulsul sexual derivînd din nevoi emoţionale
însoţite de cele fizice.
- Un bărbat gîndeşte: Cît de des? O femeie visează:
Cum?
- Bărbatul se gîndeşte numai la momentul respectiv,
femeia însă la ceea ce produce momentul (în timpul
actului sexual, un bărbat se gîndeşte foarte rar că
rezultatul ar putea fi un copil, în timp ce femeia poate fi
preocupată de acest lucru).
- Bărbatul reacţionează prompt la stimuli. Spre
deosebire de el, femeia reacţionează mai încet, avînd
nevoie să fie stimulată.
- Bărbatul este stimulat în primul rînd de unul dintre
simţurile lui: văzul. Femeia trebuie stimulată de toate
cele cinci plus unul: pipăit, auz, gust, văz, miros, cel în
plus fiind tandreţea. (Această deosebire este demnă de
luat în considerare. Multe soţii i-au mărturisit lui Carole
că nu pot să răspundă fizic soţilor lor deoarece simt la
ei un anumit miros. Transpiraţia, mirosul de fum de
tutun, o respiraţie urît mirositoare, toate pot inhiba o
femeie. Desigur, acest lucru este valabil şi

- 180-
cu privire la bărbaţi, dar se pare că femeile sînt mai
atente în această privinţă.)
Să rezumăm aceste lucruri printr-o ilustraţie:
Bărbatul este ca un bec electric - apeşi pe întrerupător,
şi se aprinde. Femeia este mai degrabă ca un fier de
călcat - după ce e pus în priză, trebuie să aştepţi pînă se
încălzeşte. Cînd este scos din priză, are nevoie de cîtva
timp ca să se răcească.
Dacă nu-ţi aminteşti nici o altă deosebire, te rog
aminteşte-ţi-o pe aceasta. Este foarte important dacă
vrei să înveţi să fii iubit. Bărbaţii trebuie să fie nişte
iubiţi, dacă doresc să satisfacă nevoile soţiilor lor.
Sînt foarte descurajat cîteodată cînd stau de vorbă cu
unii bărbaţi despre tiparele relaţiilor lor sexuale. Dacă ar
fi să-i judecăm după imaginaţia pe care o au în această
direcţie, ei nu se deosebesc prea mult de nişte broaşte, şi
poate că eu arăt lipsă de respect faţă de ele.
Observaţi o situaţie tipică. El vine acasă şi o mîngî-
ie uşor pe obraz. Iau cina, apoi el se aşează în fotoliu şi
se relaxează citind ziarul sau uitîndu-se la televizor, pe
urmă vine ora de culcare. Se duce la baie, îşi face toaleta
de seară, îşi ia pijamaua şi intră în pat. Ea face aceleaşi
lucruri, şi apoi se culcă şi ea. Citesc puţin, poate, apoi ea
se întinde şi-şi stinge lumina. Linişte.
Apoi, dintr-o dată, din întuneric... apare o mînă.
Ce cadru romantic! Ce pregătire psihologică! Ce
imagine creativă! După cum am mai spus: „Maniere de
broască!"
Bărbaţilor, putem face mai mult decît atît!
Odată, la o lună după ce am prezentat acest subiect
într-un grup, m-a oprit o soţie. Mi-a zîmbit şi mi-a spus:
„Ştiţi, soţul meu de multe ori mă sună de la serviciu, şi
după ce discutăm una-alta, îmi spune: ,Apropo, eşti
drăguţă să pui fierul de călcat în priză?‘“
Era foarte bucuroasă de acest lucru.
Dacă un bărbat doreşte ca seara să aibă relaţii sexuale
cu soţia lui, şi este preocupat de acest lucru toată

- 181-
ziua, aşteptînd cu nerăbdare seara, şi dacă soţia lui, fără
să ştie ce are el de gînd, răspunde cu entuziasm la rutina
„manii din întuneric", atunci acest bărbat are o soţie cu
totul neobişnuită.
Pe de altă parte, dacă dimineaţa, atunci cînd pleacă, el
o sărută cu căldură şi-i comunică prin codul lor secret că
abia aşteaptă seara, prin aceasta va deschide termostatul
ei, şi el va rămîne deschis ziua întreagă, astfel că atunci
cînd el se va întoarce acasă, atmosfera va fi deja creată,
şi cei doi vor avea împreună o seară încîntătoare.
Desigur, ceea ce am scris s-ar putea să nu se
potrivească pentru fiecare dintre voi. Noi toţi sîntem
unici. Dar gîndiţi-vă, apoi discutaţi împreună despre
nevoile voastre, împărtăşind gîndurile care v-ar ajuta să
oferiţi unul celuilalt plăcere şi bucurie în viaţa voastră
sexuală. Dacă doreşti să ai un „înger în casă şi o ti-
groaică în pat" trebuie să comunici ceea ce te stimulează
şi-ţi face plăcere.
Aţi discutat vreodată împreună felul de „îmbrăcare"
şi „dezbrăcare" care vă stimulează dorinţa? Sau despre
lenjerie? Unor bărbaţi nu le plac cămăşile de noapte
negre. însă soţiile lor şi-au cumpărat ani de-a rîndul
cămăşi de noapte negre, crezînd că soţii lor le vor găsi
sexy.
Măcar noi, care sîntem căsătoriţi de cîţiva ani, sper că
am dobîndit curajul de a intra în raionul de lenjerie al
unui magazin (ca şi cum ne-am duce în fiecare zi a
săptămînii) ca să cerem: „Aş dori una dintr-acelea!"
„Aceea" fiind ceva ce ea va purta numai pentru tine; un
gest de dragoste şi apreciere, dar în acelaşi timp şi ceva
care să te stimuleze.
Fie ca Dumnezeu să ne elibereze de gestul „mîinii din
întuneric"!
Trebuie să ne folosim imaginaţia şi creativitatea
pentru a ne crea atmosfera relaţiilor noastre sexuale.
Sexul trebuie să fie plăcut, şi varietatea îi va spori
frumuseţea.

- 182-
 V-aţi folosit vreodată imaginaţia pentru a crea o altă
lume pentru relaţiile voastre sexuale? Imaginaţia vă
poate duce dincolo de dormitor şi monotonia celor patru
pereţi; poate pe o mică insulă unde să nu fiţi văzuţi de
nimeni, o mică cabană acoperită cu zăpadă, după o zi de
schiat. Imaginaţi-vă situaţii noi, locuri şi ore deosebite,
toate pot adăuga la bucuria relaţiei voastre.
Idei bune pot fi obţinute şi din cărţi despre căsnicie,
dar multe cupluri le citesc pe cele care nu sînt bune. Ei
se trezesc atît de înfăşuraţi în „ideal“, încît devin complet
nerealişti. Multe asemenea cărţi susţin, de exemplu, că
idealul în actul sexual este de a ajunge la climax
împreună, acesta fiind ca un morcov pe care-1 ţii
deasupra unor iepuri care se întrec în fugă - întotdeauna
aproape să-l atingă. Atîta timp cît ambii parteneri se
bucură de legătura lor fizică şi de obicei ating un climax,
nu este chiar atît de important să-l atingă împreună.
Prima lor preocupare este bucuria. Climaxul nu este nici
el acelaşi de fiecare dată. Am discutat cu oameni care
cred că dacă nu au de fiecare dată cea mai mare şi
extraordinară senzaţie din viaţa lor sînt dezamăgiţi. Este
întotdeauna încîntător - sau ar trebui să fie aşa.
Este întotdeauna palpitant, dar niciodată acelaşi.
Una dintre mîncărurile mele preferate este cotlet,
cartofi copţi şi plăcintă cu mere. Pentru mine, acesta este
un adevărat banchet. Dar îmi plac şi crenvurştii. De fapt,
îmi plac la nebunie. Sînt satisfăcut atît cu o masă formată
din cotlet şi cartofi copţi, cît şi cu cren- vurşti.
Cam aşa este şi cu sexul. Cîteodată este ca şi o masă
formată din cotlet, cartofi copţi, chifle şi plăcintă cu
mere. Altădată este ca una compusă doar din cren- vurşti.
Dar este întotdeauna măreţ. El satisface atît nevoile
mele, cît şi pe-ale ei.
Sper că veţi citi aceste lucruri împreună şi cu voce
tare, şi sper că vă va face să vă opriţi şi să discutaţi în

- 183-
treg capitolul unirii fizice, care, probabil, este cel mai
neglijat în comunicarea dintre soţ şi soţie. Trebuie să-l
discutaţi pe-ndelete, rugîndu-vă pentru el şi experi-
mentîndu-1 în aşa fel încît, cu fiecare an, să ajungeţi tot
mai mult „un singur trup“.
 Capitolul 32

Alege superlativul
(Carole)

Conduceam maşina în tăcere de cîtva timp. După

încruntarea discretă de pe faţa ei îmi puteam da seama
că gîndeşte intens. Conversaţia noastră ajunsese la
căsătorie, şi era evident faptul că această femeie care era
căsătorită de cîţiva ani avea o problemă. Ieşind din
centru, după ce traficul s-a mai rărit puţin, ea a respirat
adine şi m-a întrebat: „Dar, cum aş putea de fapt să-mi
păstrez căsnicia îneîntătoare? Căsnicia noastră este
bună. Ne iubim unul pe celălalt. Dar nu ştiu cum să
spun... îneîntarea şi plăcerea au pălit în relaţia dintre noi.
Este oare posibil să-ţi păstrezi căsnicia cu adevărat
îneîntătoare?"
Pe măsură ce discutam, devenea tot mai clar faptul că
ea încetase să facă multe din lucrurile mărunte pe care
obişnuise să le facă înainte. Nu-şi mai întîmpina soţul în
uşă cu un zîmbet şi un sărut; după ce au venit copiii, ei
au încetat să-şi mai dea întîlniri; altcineva îl ducea şi-l
aducea de la aeroport cînd trebuia să plece în călătorii.
Dar, în primul rînd, viaţa lor sexuală era cea care
ajunsese să fie o rutină, devenind plictisitoare. Cînd
bucuria şi prospeţimea sexului s-au evaporat, înghiţite
de monotonie, micile drăgălăşenii dintre ei au dispărut,
iar electricitatea generată de cei doi a fost întreruptă, şi
n-a mai rămas nici măcar o „seînteie". S-a zis cu
îneîntarea.
O legătură fizică unică şi îneîntătoare nu se stabileşte
aşa dintr-odată. Ca şi în alte domenii ale căsniciei
noastre, ea cere muncă şi planificare.
Pentru o femeie este foarte greu să separe dragostea
de sex. Adînc în fiinţa ei, ele sînt strîns înmănunchia- te.
De multe ori o femeie tînjeşte după intimitatea şi
apropierea actului sexual mai mult decît după plăcerea

- 185-
şi emoţia pe care el o produce; majoritatea femeilor
doresc să fie apreciate dincolo de sex. Soţii înţelegători
trebuie să ţină cont de această nevoie de apropiere pe
care o au multe dintre soţii.
Dumnezeu a pus în actul sexual adîncimi şi
semnificaţii pe care puţini dintre noi le vom sonda
vreodată în întregime. Cîteodată este foarte greu să
menţii perspectiva lui Dumnezeu într-o lume care
încearcă să considere sexul ca pe ceva ce uşurează buna
funcţionare a trupului, şi nimic mai mult. Un articol scris
studenţilor unui colegiu spunea că nu trebuie să fie deloc
mai şocantă o ruptură dintre un băiat şi o fată care au trăit
împreună decît dacă nu ar fi făcut-o. Ceea ce voia să
spună articolul era că sexul este doar o altă funcţie a
trupului. Ce trist! Superficialitatea acestui punct de
vedere reiese din faptul că acest fel de viaţă duce la
frustrare şi disperare.
în planul lui Dumnezeu, sexul este ca o fîntînă adîncă,
aducătoare de prospeţime, ale cărei ape continuă să
ţîşnească - înviorătoare, proaspete, pure. Solo- mon ne
arată că atunci cînd pîngărim acest dar al lui Dumnezeu,
cu alte cuvinte atunci cînd comitem adulter sau trăim în
curvie, este ca şi cînd am lăsa să ne curgă rîurile pe
pieţele de obşte (Prov. 5:15-19).
Dorim noi oare „balta noroioasă* a relaţiilor sexuale
ocazionale sau „fîntînile adinei* care există numai în
cadrul relaţiilor maritale? Nu le putem avea pe amîn-
două. Alegerea este a noastră. Dumnezeu ne va da
fîntînile adinei ca să ne împrospăteze spiritele şi
trupurile noastre, fîntîni care pot fi tot mai frumoase pe
măsură ce trec anii. Dumnezeu doreşte ca legătura
noastră să fie de o profunzime mereu crescîndă, şi, în ce
mă priveşte, această fîntînă este „fără fund*. Fîntînă
care, oricît ar fi explorată, ascunde totuşi profunzimi
nebănuite. S-a spus, pe bună dreptate, că „sexul nu este
ceva ce se face*. Sexul este de fapt o devenire împreună.
Sexul nu trebuie să fie niciodată plictisitor sau o

- 186-
problemă de rutină. Dumnezeu ne-a creat cu această
dorinţă care se aseamănă mult cu dorinţa după o băutură
răcoritoare într-o după-amiază fierbinte de vară. „Izvorul
tău să fie binecuvîntat, şi bucură-te de nevasta tinereţii
tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută; fii îmbătat tot
timpul de drăgălăşeniile ei, fii îndrăgostit necurmat de
dragostea ei!“ (Prov. 5:18-19).
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu creativ. El ne
poate da idei creative şi în viaţa noastră sexuală. V-aţi
rugat vreodată pentru creativitate în acest domeniu?
Faceţi-o! V-aţi rugat ca Dumnezeu să vă facă o bine-
cuvîntare în legătura fizică cu partenerul vostru? Faceţi-
o! L-aţi rugat pe Dumnezeu să vă elibereze de toate
prejudecăţile copilăriei? Faceţi-o! Dumnezeu este
interesat de toate problemele noastre, incluzînd şi pe cele
care le-am putea avea în acest domeniu.
în Vechiul Testament, pentru a numi „actul sexual" se
foloseşte cuvîntul „a cunoaşte". Adam a cunoscut pe soţia
lui, Eva (Gen. 4:1, Authorized Version, KJ; în limba
română este folosit cuvîntul „s-a împreunat"). Acesta
este un cuvînt frumos deoarece, pentru mine sexul este o
comunicare totală în trup, suflet şi duh. Cunoaşterea
totală completează comunicarea.
Aceasta este ceea ce ar trebui el să fie, dar destul de
des nu este aşa. Probabil că unul dintre primele lucruri
pe care un cuplu trebuie să-l facă este să cunoască şi să
înţeleagă fenomenul în sine. Multor oameni le vine greu
să rostească cu voce tare denumirea corectă a anumitor
părţi ale corpului. Nu este deci de mirare faptul că
întîmpină atîtea dificultăţi în comunicarea dintre ei
privind domeniile intime ale sexului.
Dacă nu aţi făcut-o pînă acum, citiţi împreună cu voce
tare dintr-un manual bun despre sex pentru căsătoriţi.
Cartea lui Herbert Miles „Sexual Happiness in
Marriage" (Fericirea sexuală în căsătorie), „The act of
Marriage" (Actul căsătoriei) a lui Tim şi Bevery La-
haye, „Intended for Pleasure" (Intenţionat pentru
plăcere) a lui Ed şi Gay Wheat sînt cărţi excelente din

- 187-
punctul de vedere creştin. Sau ascultaţi împreună
casetele Dr. Ed Wheat pentru a vedea lucrurile prin
perspectiva unui medic.
Cuplurile logodite ar trebui încurajate să citească
aceste cărţi separat, în timpul perioadei de logodnă, şi
apoi împreună cu voce tare cu o săptămînă înainte de
nuntă. Dacă vor face acest lucru, vor putea să înceapă
comunicarea într-un domeniu în care alţii nu sînt în stare
să scoată nici un cuvînt.
Este greu de crezut că astăzi, cînd se face educaţie
sexuală în şcoli, la televizor şi în cinematografe, sexul
este încă problema numărul unu în care cuplurile reuşesc
cu greu să comunice.
Comunicarea deschisă şi liberă este esenţială. Este de
fapt primul pas pe drumul numit „încîntare“.
 Capitolul 33

Alege să te dăruieşti
(Carole)

într-o vară, in decurs de o singură săptămînă, au venit

la mine patru femei cu probleme pe care atunci eu le-am
crezut cu totul neobişnuite, dar care acum mi se par chiar
foarte comune. Pe măsură ce ele mi-au împărtăşit
experienţele lor, am descoperit că Dumnezeu a
întrevăzut greutăţile şi ne-a dat şi soluţia cu mulţi ani
înainte. Biblia este cel mai bun manual de căsătorie care
există, şi în ea găsim multe răspunsuri practice la
problemele sexuale. Nu ar trebui să ne surprindă faptul
că inventatorul căsniciei ştie cum să rezolve greutăţile,
totuşi, de cele mai multe ori Biblia este ultimul loc în
care căutăm soluţia.
Prima dintre aceste patru femei era căsătorită de mai
mulţi ani, dar nu experimentase niciodată un orgasm în
relaţia sexuală. A doua era căsătorită cu un bărbat care
îi producea repulsie, şi nu-1 putea suferi să se apropie
de ea. A treia, o tînără căsătorită doar de doi ani, mi-a
spus că-i este teamă să se dezbrace în aceeaşi cameră cu
soţul ei. în sfîrşit, cea de-a patra femeie mi-a mărturisit
că soţul ei nu s-a mai apropiat de ea în ultimii patru ani
(desigur, nu era un caz de impotenţă datorită alcoolului,
sau alte probleme fizice).
Soluţia la toate cele patru probleme poate fi rezumată
într-un singur cuvînt - ascultare. Ascultare nu de soţ, nici
de soţie, ci de însuşi Dumnezeu.
Pare oare acest lucru foarte simplu? O, dacă ar fi!
Este necesar să avem perspectiva lui Dumnezeu în acest
întreg domeniu al sexului, şi apoi să ascultăm cu toată
inima pe Dumnezeu în această perspectivă.
Nu uitaţi, chiar dacă Dumnezeu nu ne oferă capitole
întregi cu răspunsuri amănunţite la problemele sexuale,
El ne dă porunci care asigură o legătură fizică

- 189-
sănătoasă şi frumoasă. Atunci cînd El ne dă o poruncă,
El ne va da şi înţelepciunea şi puterea de a o putea
împlini. Desigur, dacă dorim acest lucru. Principiile lui
Dumnezeu se găsesc în prima parte a epistolei lui Pavel
către corinteni: „Bărbatul să-şi îndeplinească faţă de
nevastă datoria de soţ, şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de
soţ. Nevasta nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul. Tot
astfel, nici bărbatul nu este stăpîn pe trupul lui, ci
nevasta. Să nu vă lipsiţi unul de altul de datoria de soţ,
decît prin bună învoială pentru un timp, ca să vă
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă
împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din
pricina nestăpînirii voastre" (1 Cor. 7:3-5).
Vi se mai pare că această învăţătură este prea simplă?
O, dacă am putea avea cu adevărat perspectiva lui
Dumnezeu cu privire la problemele noastre fizice! Dacă
am putea înţelege cît de multe din problemele noastre
sexuale se datorează faptului că sîntem egoişti... că
dorim să primim în Ioc să dăruim.
Observaţi în ce mod specific răspund aceste principii
ale lui Dumnezeu problemelor celor patru soţii pe care
le-am enumerat mai înainte.

Porunca şi punctul de ve- Răspuns la:

dere al lui Dumnezeu

„Să nu vă lipsiţi unul pe Soţia care nu a experi-

altul de datoria de soţi." mentat niciodată un or-
gasm este lipsită de o re-
laţie sexuală normală şi
trebuie să se roage ca
Dumnezeu să-i trimită
pe cineva care să-i dea un
sfat competent pentru a
înţelege cauza.

Nici bărbatul nici femeia Soţia care simte repulsie nu sînt

„stăpîni" pe tru- faţă de soţul ei - cum îi

- 190-
pul lor, şi ei trebuie să se poate crea repulsie ceva
dăruiască unul altuia. ce-i aparţine?
Ihipul fiecăruia aparţine Soţia căreia ii este teamă
celuilalt. înaintea lui să se dezbrace în aceeaşi
Dumnezeu ei sînt una, şi cameră cu soţul ei.
nu trebuie să le fie ruşine
unul de celălalt.
Soţul şi soţia nu trebuie să Soţul care nu s-a apropiat
se lipsească unul pe altul de soţia lui de patru ani. El
de relaţiile sexuale. a păcătuit atît împotriva
soţiei cît şi împotriva lui
Dumnezeu.

Dumnezeu ne va ajuta şi ne va face în stare să găsim

răspunsurile la întrebările de tipul „De ce?" sau: „Ce să
facem?" Trebuie să facem două lucruri. în primul rînd să
ne rugăm şi apoi să comunicăm partenerilor noştri
problemele noastre. Nu vreau să spun că soţia care simte
repulsie faţă de soţul ei ar trebui să spună: „Hei, nu te pot
suporta; atingerea ta îmi crează repulsie" (în acest caz, s-
ar putea să nu mai simtă repulsie niciodată, dar nici nu
va mai avea soţ.) Ea însă ar trebui să-i spună: „Ştii, nu-ţi
pot răspunde fizic în felul în care ştiu că ai dori tu, şi cum
de altfel şi eu aş dori. Ce-ar fi să discutăm şi să ne rugăm
pentru acest lucru împreună?"
Paragraful din 1 Corinteni nu numai că are soluţia la
problemele acestor patru soţii, ci el cuprinde şi multe alte
sugestii demne de luat în considerare. Pavel spune că nu
trebuie să ne lipsim unul pe altul de datoria de soţi, ca să
nu ne expunem ispitei (7:5). Dacă cuplăm aceste cuvinte
cu ceea ce a spus Isus: „Nu se poate să nu vină prilejuri
de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul
de păcătuire" (Mt.l8:7), vom avea un adevăr foarte
semnificativ. Soţiile... şi soţii sînt desigur cele mai mari
pricini de ispită pentru partenerii lor, şi mulţi nu sînt nici
măcar conştienţi de

- 191-
acest lucru. Dumnezeu spune că este absolut greşit să-ţi
pedepseşti soţul sau soţia lipsindu-1 de relaţia sexuală.
Acest lucru poate duce pe celălalt în ispită, şi Biblia
spune: Vai de tine dacă tu eşti cauza. Dumnezeu
numeşte acest lucru păcat.
Se pare că soţiile au probleme deosebite în legătură
cu această reţinere, şi poate fără să fie conştiente. Dacă
soţul a fost morocănos toată ziua tunînd şi ful- gerînd la
soţie şi copii, dînd vina pe ea pentru pana de cauciuc,
pentru ziua grea de la birou, sau pentru stomacul său
deranjat, şi dacă seara vrea să aibă relaţii sexuale,
desigur că soţia lui va acuza, aşa din senin, o durere
teribilă de cap.
Poate că pe ea o doare capul cu adevărat, din pricina
zilei pe care a avut-o. Pe de altă parte, s-ar putea totuşi
ca durerea ei de cap să fie o respingere totală, conştientă
sau inconştientă - un mod de a-1 pedepsi pentru modul
dur în care el s-a purtat cu ea.
Pentru o femeie, dragostea şi sexul sînt întreţesute.
Cîteodată, ei îi este imposibil ca seara să se „cupleze"
fizic, dacă conflictele de peste zi nu au fost rezolvate.
Da, imposibil! Desigur, imposibil pentru o femeie, dar
nu şi pentru Dumnezeu.
„La Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă" (Matei
19:26).
Un bărbat trebuie să înţeleagă, spre binele lui, că o
soţie are nevoie de tandreţe, înţelegere şi dragoste.
Pentru ca să i se dăruiască total, ea simte nevoia să
discute şi să rezolve acele conflicte înainte de relaţia
sexuală. Dar soţiile trebuie să ştie că, chiar şi atunci cînd
soţii lor sînt morocănoşi şi neiubitori, şi problemele
rămîn nerezolvate, este greşit ca să-i respingă şi să le
refuze relaţia sexuală.
Multe frecuşuri pot rezulta între cei doi dacă ei nu
sînt gata să se dăruiască chiar şi atunci cînd nu au
dispoziţia pentru acest lucru. Să presupunem că, într-un
an sau doi de căsnicie, un cuplu a ajuns să-şi dezvolte o
viaţă sexuală sănătoasă.

- 192-
 O căsnicie cu o viaţă sexuală fericită ar putea
influenţa (aceasta nu e decît o mică fracţiune) poate doar
5% din totalul relaţiilor dintre cei doi. Dimpotrivă, dacă
viaţa lor sexuală este nefericită, ea influenţează aproape
toate celelalte domenii, şi de multe ori ajunge să fie 90%
din totalul relaţiilor, deoarece ea afectează multe alte
părţi ale vieţii.
Să vedem ilustraţia unui cuplu cu o viaţă sexuală
nefericită.
într-o lună, soţul îşi schimbă locul de muncă, noul şef
îl critică tot timpul, nervii lui sînt încordaţi la culme, şi
vine acasă nefericit şi irascibil. De fapt, el are motive
obiective să-şi descarce frustrările asupra soţiei. în seara
aceea, el are cu adevărat nevoie de mîngî- iere şi...
întinde mîna din întuneric - o doreşte.
Dar ea nu poate... sau nu vrea... să răspundă.
Murmură: „Nu în seara aceasta!"
Răspunsul îl loveşte exact în inimă, acolo unde voia
de fapt şi ea să lovească. El o rănise, şi ea încerca să i-o
întoarcă.
Acum, ce se întîmplă?
A doua zi, atitudinea lui la lucru este urîtă, iar acasă
îngrozitoare. Lucrurile merg din rău în mai rău. Seara el
o doreşte din nou, dar de data aceasta ea îl respinge
cuvehemenţă.
în cealaltă zi soţul este atît de deprimat, încît este
aproape la limită. Şi astfel cercul vicios continuă.
Dacă va avea loc un divorţ, viaţa sexuală (sau lipsa
ei) va fi învinovăţită. De fapt, cauza principală în
exemplul nostru a fost faptul că au permis atitudinilor
rele să afecteze viaţa sexuală. Aceste atitudini
„blochează angrenajul" în viaţa oamenilor. Iată de ce-mi
place să numesc sexul „uleiul din maşinărie".
Totuşi, dacă soţia poate spune ca răspuns la dorinţa
soţului ei (chiar dacă toată ziua el s-a purtat urît cu ea):
„Doamne, Tu ştii ce greu îmi vine să-i răspund... sau
chiar să doresc acest lucru. S-a purtat îngrozitor cu mine
astăzi. Mi-e foarte greu să-l iert, şi cu atît mai

- 193-
mult, mi-e greu să uit, şi să răspund. Dar de dragul Tău,
Doamne, şi pentru dragostea şi căsnicia noastră vreau să
fiu în stare să-i răspund cu dragoste. Aju- tă-mă!“
Dumnezeu este Acela care te va ajuta.
Răspunzînd cu dragoste, uleiul din maşinăria vieţii va
unge necazurile lui şi-i va lega rănile. „Prînzul vostru de
dragoste" poate avea ca rezultat o ocazie de a discuta
frustrările, ceea ce va aduce după sine o îmbunătăţire a
legăturii voastre şi o unitate şi mai profundă.
Nu putem niciodată construi o căsnicie pe
resentimente. Este nevoie de atingerea vindecătoare a lui
Dumnezeu pentru a transforma o atitudine de
amărăciune într-una de iertare şi dragoste. Dar
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care face minuni;
puterea Lui poate crea o nouă atitudine în inimile
noastre, dacă dorim şi-L rugăm să facă acest lucru.
 Capitolul 34

Alege să explorezi
(Carole)

Ea nu era numai drăguţă, era frumoasă, una dintre

cele mai atractive femei pe care le-am văzut vreodată:
păr negru, trăsături încîntătoare, siluetă perfectă şi o
personalitate debordantă. în acel moment, cînd încerca
să-mi relateze povestea ei, frumuseţea ei era umbrită de
nasul puţin roşu şi de ochii umflaţi de plîns.
„Cu cîţiva ani în urmă v-am auzit vorbind despre
faptul că este foarte important ca soţiile să le facă
cunoscut soţilor că ei sînt doriţi", a început ea. „Dar eu
nu am ţinut seama de aceste lucruri. Niciodată nu mi-am
refuzat soţul în relaţiile noastre sexuale, dar niciodată nu
le-am dorit prea mult. Totuşi, aveam o căsnicie bună, şi
eu am crezut că sîntem chiar fericiţi. Apoi, lumea mea s-
a prăbuşit. El s-a încurcat cu o femeie de la serviciu - o
femeie care nici măcar nu e drăguţă. însă ea i-a spus că
o atrage şi că-1 doreşte, iar el nu i-a putut rezista.
Şi-a făcut batista ghemotoc şi a început să-şi
tamponeze ochii cu ea. „Te rog să te simţi liberă şi să
spui mai departe povestea mea", a continuat ea. „Nu
vreau ca cineva să mai treacă prin iadul prin care am
trecut eu. Ştiu acum că soţii au nevoie să fie doriţi."
Soţul ei era creştin, deşi nu unul puternic. Ceea ce a
făcut el este păcat... împotriva Domnului şi împotriva
soţiei lui. Dacă s-ar fi rugat, Dumnezeu i-ar fi dat putere
să reziste ispitei şi să folosească „mijlocul de a ieşi din
ea", aşa cum de altfel ni se promite pentru orice încercare
(1 Cor. 10:13). Dar această soţie ştia că o parte din vină
o poartă ea. Soţul ei avea o nevoie pe care ea nu s-a
străduit s-o împlinească, şi chiar dacă şi-a dat seama la
timp de această nevoie a lui reuşind să-şi

- 195-
salveze căsnicia, durerile din inimă au rămas.
Cartea Proverbelor descrie o soţie evlavioasă în felul
următor: „Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce
lipsă de venituri" (Prov. 31:11). Deseori prada de război
consta în bogăţii şi femei sclave. Mă întreb, oare
cuvintele acestea nu vor să sugereze faptul că o soţie
evlavioasă împlineşte toate nevoile soţului, încît acesta
nu mai simte nici dorinţa după avere şi nici după alte
femei? The Living Bible parafrazează acest verset în
felul următor: „Ea îi satisface din plin toate nevoile."
La începutul căsniciei noastre, Jack şi cu mine am
citit un articol care spunea că majoritatea bărbaţilor
doresc trei lucruri de la femeile cu care se căsătoresc. Ei
doresc o soţie, o mamă şi o parteneră plăcută în pat.
(Articolul spunea „metresă", dar cuvîntul ar putea fi
înţeles greşit. Jack îi spune „tigresă*", şi poate că acest
cuvînt redă cu mult mai bine înţelesul.)
Cu ajutorul lui Dumnezeu, o femeie poate fi toate
cele trei.
Cînd un bărbat este bolnav, jignit, înfrînt, are nevoie
de soţia - mamă care să-l mîngîie, să-i lege rănile şi să-l
îngrijească.
De cele mai multe ori însă el are nevoie de o soţie
care să-i fie tovarăş, prieten, sfătuitor, încurajator, ajutor
potrivit. în pat, el are nevoie de o femeie creativă,
plăcută, şi care-1 doreşte.
Puţini sînt bărbaţii care să fie şocaţi dacă soţia ia rolul
agresiv (iniţiator), de fapt acest întreg subiect trebuie să
fie discutat împreună. Dar marea majoritate a bărbaţilor
doresc o femeie care să aibă nevoie de ei... care să-i
dorească cu adevărat sexual.
Bărbatul are nevoie să ştie că este suficient de
important ca să fie dorit, suficient de minunat ca să fie
captivant, şi suficient de capabil să poarte o femeie pe
culmi spre care nici un alt bărbat n-ar fi în stare s-o
poarte. Este de datoria soţiei să-şi convingă soţul că el
este de o valoare inestimabilă, atît ca iubit, cît şi ca
* în englezi, femininul de la tigru - (tiger)- (tigress) - tigroaici.

- 196-
bărbat... să se apropie de el şi să-i facă cunoscut cit de
mare este dragostea şi dorinţa (nevoia ei după el).
Undeva în sufletul bărbatului există o dorinţă...
dorinţa de a fi dorit... o nevoie de a fi dorit. O soţie
iubitoare va recunoaşte această nevoie, şi o va împlini
cu bucurie.
Partea a şaptea

Concluzii
 Capitolul 35

Alege căsătoria
(Carole)

Cînd am intrat pe uşa sufrageriei, pachetul era pe

masă. M-am uitat la el uimită, fără să pot ghici cum a
ajuns acolo şi cine l-a trimis. Apoi m-am aşezat şi am
plîns vreo cinci minute. Sigur, lacrimi de bucurie şi
mulţumire.
Jack era peste ocean... o excursie prelungită care i-a
făcut imposibilă întoarcerea acasă pentru cea de-a do-
uăzeci-şi-şaptea aniversare a căsătoriei noastre. Nu am
discutat prea multe cu privire la această aniversare, dar
era de la sine înţeles că o vom sărbători la întoarcerea
lui. Dar, iată, pe masă era un dar frumos împachetat în
hîrtie albă şi o felicitare cu cuvinte de dragoste scrise de
Jack înainte de a pleca. El a aranjat în secret cu un
prieten, care avea cheia apartamentului nostru, să-mi
facă o surpriză cu ocazia zilei de aniversare. După ce m-
am oprit din plîns, am deschis pachetul în care era o
frumoasă geantă de călătorie - un fel deosebit al lui Jack
de a-mi transmite: „Data viitoare sper că o să vii şi tu cu
mine!"
Pe măsură ce au trecut anii, Jack a devenit tot mai
atent. Am petrecut clipele următoare privind apusul şi
amintindu-mi de celelalte aniversări ale căsătoriei
noastre.
O, căsnicia noastră a fost întotdeauna aşa!
Puţin înainte de această călătorie a lui Jack, am
alergat grăbită în casă după o partidă de tenis. Eram toată
transpirată, încălzită, cu părul răvăşit. Jack, care lucrase
acasă toată dimineaţa, era grăbit să meargă la birou. M-
am apucat să-i pregătesc ceva de mîncare înainte ca să
mă aranjez. Sărutîndu-1 la plecare, i-am spus:
„Promit să arăt mai bine cînd te întorci!"

-201-
 „De ce, ai de gînd să-ţi faci părul după-masă?“ mi-a
răspuns el, absent.
„Tocmai mi-am aranjat părul... ieri“, i-am răspuns.
Eram furioasă. M-a privit nedumerit, a murmurat ceva,
şi a plecat în grabă.
Căsniciile sînt alcătuite din astfel de întîmplări.
Frumuseţea, iritarea, rutina, umorul, dificilul,
dramaticul.
Căsătoria este o uriaşă enigmă, un labirint colosal.
Este agonia acomodării, a durerii şi plăcerii, a încîn- tării
şi dorinţelor. Este un amestec de pămînt cu extatic, de
obişnuit cu romantic. Vine în valuri, picături şi torente.
Zilele conţin tunete, raze de soare, grindină, vînt şi
ploaie. Nuanţele ei sînt spectrul curcubeului, avînd
predominante nuanţe de roşu, purpuriu, galben şi gri.
Este intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie
liniştitoare, un roman pămîntesc, un mister obscur, cea
mai mare piesă de pe pămînt.
Căsătoria constă într-o mulţime de alegeri. Alegi să
iubeşti, să înţelegi, să te bucuri, să cunoşti. Alegi...
căsătoria.
Iată mărturia noastră: Este cu mult mai interesant să
trăieşti căsătoria, decît să scrii despre ea. Aşa că am
terminat cu scrisul.
 Tntrebări pentru discuţie
în vederea unei mai bune comunicări
întrebările următoare vă pot ajuta să vă cunoaşteţi
unul pe celălalt, fie ca şi cuplu logodit, fie ca soţ şi soţie,
sau chiar dacă aţi fi veterani în căsnicie. Pentru ca aceste
întrebări să vă aducă maxim de profit, rezer- vaţi-vă timp
pentru a vă cerceta sentimentele, apoi gîndiţi-vă la o
latură din viaţa voastră care vă deranjează, şi încercaţi să
vă aventuraţi pe aceste noi drumuri, pătrunzînd în
teritoriile neexplorate ale minţilor şi inimilor voastre.
Folosiţi întrebările pentru a vă cerceta, observa, analiza,
şi a încerca noi metode.
Dacă doriţi să vă confruntaţi şi cu alte întrebări de
acest gen, consultaţi cartea lui Joseph B. Henry, „Full-
filment In Marriage" (împlinire în căsătorie). întrebările
de mai jos sînt în parte ale noastre, în parte adaptate din
cartea lui Henry.
Dacă aveţi probleme în ceea ce priveşte comunicarea
între voi... începeţi cu subiectele mai uşoare... şi la
început ocupaţi-vă numai de întrebări pozitive. Apoi
continuaţi cu subiectele în care aveţi probleme de
discutat, ca în final să le abordaţi pe cele care ar putea fi
dureroase, dar imperativ necesar de explorat. începeţi cu
rugăciune... încheiaţi cu rugăciune. Fie ca Dumnezeu să
fie cea de-a treia Persoană care să ia parte la dialogul
vostru. Nu uitaţi: cu Dumnezeu toate lucrurile sînt
posibile!
 Comunicarea

1. Folosind note de la 1 la 100 (în care 100 este nota

maximă), cum m-ai nota pe mine ca partener de
comunicare? După părerea ta, ce anume m-ar putea
ajuta să comunic eficient cu tine?
2. Cît de liber te simţi să-mi împărtăşeşti temerile,
sentimentele, superstiţiile, părerile? Ce anume din
mine ţi-ar putea crea teamă de a-mi împărtăşi aceste
lucruri?
3. Ce fel de cuvinte, mod de a vorbi, fraze, intonaţie te
enervează?
4. În ce domenii simţi că nu sîntem complet sinceri
unul cu altul, şi cum am putea remedia acest lucru?
5. După părerea ta, care este deosebirea dintre
contradicţie şi discuţie? Ce părere ai despre tine,
spre ce sînt eu înclinat mai degrabă, spre
contradicţii sau spre discuţii? Dar cu alţi oameni?
6. Cît de repede şi în ce mod ar trebui să rezolvăm
micile probleme de fiecare zi?
7. Cum te simţi cînd eu sugerez o schimbare? Cum aş
putea să fac aceste propuneri mai bine? (Sau pot să
fac astfel de propuneri?)
8. Te deranjează întrebarea: „Ce vrei să spui?" Dacă
da, de ce?
9. Ce părere ai despre citirea unei cărţi împreună şi
discutarea ideilor prezentate?
10. Cînd şi în ce domenii crezi că pot fi încăpăţînat şi
opun rezistenţă faţă de punctul tău de vedere? Cum
am putea rezolva acest lucru?
11. Crezi că în general gîndesc ca şi tine, şi invers?
12. Poţi să-mi împărtăşeşti liber ideile tale, avînd
sentimentul că eu te înţeleg? Crezi că privesc
faptele în mod realist?
13. Consideri că modul nostru de a comunica prin tă

-204 -
 cere este bun? Cu alte cuvinte, poţi să-ţi dai seama
de ceea ce gîndesc (din expresia feţei, din gesturi)
într-un grup sau cînd sîntem numai noi doi? Cum
am putea să ne îmbunătăţim acest limbaj fără
cuvinte?

Fond şi echilibru
(Provenienţă)
1. Care sînt domeniile în care crezi că sîntem egali?
Poţi numi unul în care crezi că nu sîntem?
2. Cum ai descrie rolul bărbatului? Dar pe cel al
femeii?
3. Ce crezi, cît de bine s-au potrivit părinţii tăi unul cu
celălalt? Ce ai dori să preiei de la ei? Ce ai dori să
eviţi?
4. În ceea ce priveşte fondul educaţiei noastre, crezi că
există diferenţe care te deranjează?
5. Care ar putea fi cîteva dintre diferenţele condiţiilor
sociale din care am provenit fiecare, şi care ar putea
cauza conflicte? Există lucruri care pentru tine sînt
importante şi pe care eu nu le fac? (Să-ţi aşez masa,
să-ţi ofer un scaun, să te aştept la uşă).
6. Ce părere ai cu privire la integrarea socială? Ai
îngădui ca unul dintre copiii noştri să se
căsătorească cu un partener de altă rasă?
7. Care crezi că sînt domeniile de interes reciproc
pentru noi? Ce anume crezi că ar fi interesant şi
plăcut să dezvoltăm împreună?
8. Ce îmbrăcăminte îţi place să poarte bărbatul/fe-
meia? Care ar fi cîteva dintre sugestiile tale cu
privire la modul în care mă îmbrac?
9. Ce anume consideri că este mai important în acest
domeniu, economia sau calitatea?
10. Ce-ţi place să citeşti? Care sînt domeniile în
această privinţă? Îţi place să citim împreună cu

- 205-
 voce tare? Este acesta un domeniu la care ar trebui
să lucrăm împreună?
11. Ce fel de glume îţi plac?
12. Care ar fi problemele ce s-ar putea ivi datorită
modului în care cheltuiesc banii? Dar datorită
modului în care-i cheltuieşti tu? Care sînt domeniile
în care tu ai dori să faci economii, şi eu nu mă arăt
sincer dispus să o fac? Crezi că putem discuta aceste
lucruri în mod regulat şi fără să ne enervăm?
13. După părerea ta, gusturile noastre se aseamănă sau
se deosebesc? (în domeniul îmbrăcămintei, mobilei,
casei, sportului, lecturii, a modului de a ne petrece
timpul liber.) Dacă nu, în care din ele are şi aceasta
o importanţă pentru noi? Ce putem face în această
privinţă? Ce pot spune despre gusturile noastre
privind aranjarea dormitorului, domeniul muzicii,
al picturii, al cărţilor?
14. Cine trebuie să fie responsabil pentru păstrarea
ordinii în casă? Care sînt domeniile în care
responsabilitatea ar trebui să fie împărţită? Cui?
15. Care este părerea ta, femeia trebuie să lucreze?
16. Cine crezi că ar trebui să împartă banii în casa
noastră?
17. Îţi place să operezi în baza unui buget?
18. Cit crezi că ar trebui să dăruim din bugetul nostru?
Care ar trebui să fie, după tine, domeniile curente
ale dăruirii?
19. Ţi-ar place să avem un plan de economii? Cît de
important este pentru tine să economisim bani în
mod regulat? Crezi că este posibil acest lucru în
situaţia noastră actuală?
20. Care este părerea ta cu privire la a lua împrumut?
De la familie? De la alţii?
21. Putem să cădem de acord asupra unui buget, şi apoi
să ne limităm la el?

206-
-
 Sănătatea

1. Cît îţi place să faci exerciţii fizice? Cît ai dori să fac

eu aceasta? Este important pentru tine?
2. Ai vizite medicale periodice?
3. Cît de aerisită îţi place să fie camera noaptea?
4. Dimineaţa te trezeşti greu? (Ar trebui să învăţ să nu-
ţi vorbesc pînă după micul dejun?)
5. Există vreo problemă de sănătate în istoria familiei
tale, sau a ta, de care eu ar trebui să ţin seama?
6. Cît de importantă este relaxarea pentru tine? Cum te
relaxezi cel mai bine? Cum te-aş putea ajuta în
această privinţă?

Etica
1. Crezi că majoritatea oamenilor sînt cinstiţi? Crezi că
n-ar fi tocmai cinstit să te eschivezi de la taxele pe
care trebuie să le plăteşti, să iei puţin din vîrsta
copilului cînd este vorba de un bilet de călătorie,
etc.?
2. Te deranjează dacă nu plăteşti ceva la timp? Cît de
important este pentru tine ca să ai un bun nume în
faţa tuturor?
3. De obicei calci vreo lege de circulaţie? Care?
4. Crezi că eu exagerez adesea? Te deranjează?
5. Ce părere ai cu privire la ţinerea promisiunilor? Dar
cu privire la a juca „farse" oamenilor?

Copii

1. Cîţi copii doreşti?

2. Care sînt gîndurile tale cu privire la disciplinarea
copiilor?
3. Ce crezi cu privire la controlul naşterilor, planifî-

- 207-
 carea numărului de copii sau a diferenţei vîrstei
dintre ei?
4. La cit timp după căsătorie ai dori să ai primul copil?
5. Dacă n-am putea avea copii, ce părere ai despre
înfiere?
6. Privind la copilăria ta, ce schimbări ai face în
domeniul creşterii copiilor?
7. Ce crezi că am putea face ca să fim părinţi buni?
(Care ar fi cel mai bun lucru de făcut?) Ce
importanţă crezi că are aceasta?

Reguli de familie
1. Ce diferenţă ai observat în privinţa mediului social
din care provenim? Ne putem confrunta în mod
cinstit cu ele, şi putem să ne adaptăm unul cu
celălalt?
2. Care sînt obiceiurile de familie cu care ai crescut şi
pe care ai dori să le menţii şi în familia noastră? Cît
de importante sînt ele pentru tine?
3. îţi place să te distrezi? Cît de mult ai dori ca
distracţia să fie o parte din viaţa noastră? Ce fel de
distracţii preferi?
4. Ce gîndeşti despre vizite la rude şi părinţi? Dar
despre vizitele lor?
5. Care sînt gîndurile tale cu privire la aniversările
familiei, zile de naştere, ocazii speciale? Dar despre
cadouri pentru asemenea ocazii? Cît ai cheltui
pentru aceste cadouri?
6. Simţi că poţi avea părtăşie strînsă cu familia ta, şi în
acelaşi timp să te simţi liber să ai propria ta viaţă?
Crezi că am realizat acest lucru? Care sînt
domeniile în care ar mai fi de lucrat în această
direcţie?
7. Crezi că fac ceea ce-mi revine în casă?

- 208 -
8. Crezi că am căzut de acord în privinţa programului
de masă, orei la care ne culcăm şi ne sculăm,
temperaturii din locuinţă, modul în care ne
petrecem sfîrşitul de săptămînă?
9. Ce părere ai cu privire la a petrece un timp împreună
fără copii? Cît de des? Ce gîndeşti despre
posibilitatea de a ne da întîlniri unul celuilalt? Cît
de important este în cadrul priorităţilor tale timpul
petrecut cu mine?
10. Iţi plac animalele? Ţi-ar plăcea să ţinem ceva pe
lîngă casă?
11. Dacă unul dintre părinţii noştri rămîne singur sau
dacă se îmbolnăveşte, ce crezi, care ar fi
responsabilitatea noastră faţă de ea/el?

Recreerea şi timpul liber

1. Pentru tine, care este cel mai extraordinar mod de a
petrece o vacanţă? Care ar fi a doua variantă pe care
ai alege-o?
2. îţi place să călătoreşti? Dar să ieşi undeva cu cortul?
3. îţi plac prietenii mei? Care crezi că ar fi cuplul cu
care ţi-ar plăcea să petrecem o vacanţă?
4. îţi place să faci concediul numai cu familia, sau şi cu
alţi oameni?
5. Care sînt preocupările tale preferate? Cît timp îţi
place să le acorzi?
6. Cam cît timp crezi că ar fi normal să cheltuim în faţa
televizorului? Care sînt programele tale favorite?
Ce poţi spune în legătură cu vizionarea de filme, cît
de des ai vrea s-o faci?
7. Ce sporturi îţi place să joci sau să priveşti?
8. Ce alte lucruri îţi plac (jocuri de exemplu)?
9. Simţi că trebuie să fii întotdeauna ocupat, sau îţi
place să «mai leneveşti"?

- 209-
 Obiceiuri

1. Crezi că eu sînt înclinat să fiu mult prea pedant sau,

dimpotrivă, dezordonat? Care sînt obiceiurile pe
care ai dori ca eu să mi le schimb? Te deranjează
vasele nespălate, paturile nefăcute, prosoapele
neaşezate sau neatîrnate în ordine, hîrtiile
dezordonat aşezate în sertar, tablourile strîmbe pe
pereţi, şi alte lucruri asemănătoare? Ce anume?
2. Observi la mine vreo idiosincrasie sau o practică
supărătoare? Crezi că ai putea accepta să trăieşti cu
ele dacă eu nu m-aş putea schimba? (Lucrurile cele
mai frecvent menţionate sînt modul de a te scobi
între dinţi, felul în care mestec, mîncatul zgomotos,
scărpinatul, diverse ticuri, sforăitul, curăţarea
nasului, folosirea gumei de mestecat, a tutunului, a
parfumurilor sau nefolosirea lor, mirosuri corporale,
întîrzieri frecvente, nepunerea la loc a hainelor,
ţinută dezordonată, neînchiderea uşilor sau a
dulapurilor, folosirea unui limbaj dur, lăsarea băii în
totală dezordine, vorbire nemanierată, folosirea
unui umor nepotrivit, lipsa organizării,
meticulozitate excesivă, superficialitate.)

Lucruri spirituale
1. Care este conceptul tău cu privire la Dumnezeu?
Cristos? Păcat? Relaţia om - Dumnezeu?
2. Care sînt cîteva dintre modalităţile eficiente de a
înfrunta răul şi ispita?
3. Cum vezi problema morţii? Ritualul de înmor-
mîntare?
4. Care sînt gîndurile şi resursele tale privind pacea
adevărată şi adîncă a minţii?
5. Dacă eu aş cădea în păcat, ţi-aş spune adevărul şi te-
aş ruga să mă ierţi, care ar fi răspunsul tău?

- 210-
6. în ce anume găseşti tu cea mai mare siguranţă?
7. Care sînt pentru tine ingredientele unei vieţi cu
adevărat minunate?

Sex

A. întrebări de discutat înainte de căsătorie:

1. Crezi că sîntem deschişi şi sinceri unul cu celălalt în
discuţiile privind domeniul sexual?
2. Crezi că am avea aceleaşi standarde?
3. Ce crezi, care este scopul sexului?

B. întrebări de discutat după căsătorie:

1. Ce anume îţi face deosebită plăcere?
2. Ai dori să iniţiezi mai des actul sexual? Sau mai rar?
3. Cum crezi că se raportează dispoziţia unei femei la
ciclul ei menstrual?

înţelegere
1. Care crezi că sînt punctele mele tari? Dar
slăbiciunile mele?
2. Cum crezi că te-aş putea ajuta cel mai bine atunci
cînd eşti deprimat/deprimată?
3. Cum te-aş putea ajuta/încuraja cel mai bine? în ce
anume simţi că acum sînt o încurajare pentru tine?
în ce anume ţi-ar plăcea să fiu?
4. Care sînt domeniile în care crezi că nu te înţeleg?
5. Crezi că înţelegi cu adevărat bărbatul? Dar femeia?
Dar pe mine?
6. Cum te vezi pe tine în ceea ce priveşte
temperamentul? Cum mă vezi pe mine?
7. Crezi că personalitatea poate fi schimbată? Ar trebui
să fie schimbată?

- 211-
8. Care este modul în care răspunzi la plînsul unei
femei? Dar la plînsul unui bărbat? La o izbucnire
de mînie? Care ai vrea să fie răspunsul meu la
acestea?
9. Care este persoana cea mai înţelegătoare pe care ai
cunoscut-o vreodată? Ce anume te face să spui
aceasta despre ea?
10. Simţi că mă grăbesc să-ţi amintesc scăpările şi
greşelile? Atunci cînd o fac, simţi că vreau să te
ajut? Care este reacţia ta la sugestiile mele? Cum aş
putea face ca sugestiile mele să fie făcute în- tr-un
mod mai plăcut?
11. Crezi că simt împreună cu tine la un nivel adînc?
Dar cu alţii?
12. Care ar fi cîteva moduri nepracticate pînă acum de
mine prin care aş putea să-ţi dovedesc că te iubesc?
13. Care sînt două dintre cele mai fericite lucruri care
ţi s-au întîmplat vreodată? Ce îţi produce cea mai
mare fericire acum?
14. Care a fost cea mai grea experienţă din viaţa ta?
Cea mai tristă? Care sînt lucrurile care îţi produc
cea mai adîncă îngrijorare astăzi?