Sunteți pe pagina 1din 17

„Chit că au grade, chit că n-au grade, şi Iliescu, şi Brucan, şi Roman,

şi toţi complotiştii au mentalitate de securişti”

Liviu Antonesei în dialog cu Paul Goma

Scriitorul ar fi trebuit să înlocuiască chiar şi pe moaşa comunală

-Domnule Paul Goma, pentru ca lucrurile să meargă bine, eu aş


începe cu o întrebare oarecum brutală sau – să spunem –
provocatoare. Am să vă întreb, deci, ce anume reproşaţi scriitorilor
români?
-Of! Ce le reproşez... Cînd spun scriitori români, mă includ şi pe
mine, vrînd – nevrînd, pentru că scriu şi eu româneşte. Le reproşez
că nu au fost ceea ce trebuiau să fie. Într-un timp scos din ţîţîni, ca al
nostru în ultima jumătate de secol, într-un spaţiu bîntuit de tot felul de
furtuni, pentru o comunitate care nu are sprijin într-o castă
preoţească, într-o comunitate care, la caz de restrişte, nu se poate
rezema pe o diasporă, în absenţa, absenţa tragică pentru că este
consecinţa unei deliberate lichidări, chiar fizice, a păturii intelectuale,
eu reproşez scriitorilor că n-au fost ceea ce trebuiau să fie. În
condiţiile enunţate, scriitorul ar fi trebuit să înlocuiască şi pe istoric, şi
pe preot, şi pe doctor, şi pe psiholog, ba chiar şi pe moaşa comunală.
Şi, de la început, scriitorul n-a fost ceea ce trebuia să fie.
-În linii mari, sînt de acord cu dumneavoastră. Chiar de la
instaurarea comunismului, la finele anilor 40, scriitorul nu şi-a prea
făcut datoria. Totuşi cunoaştem cîteva cazuri de scriitori care au luat,
în timp, atitudine...
-De pildă?
-Aş spune chiar Paul Goma!
-Nu, nu, nu. În 1948-49? Mă refeream la perioada aceea...
-Eu nu mă refeream cu stricteţe la perioada de început,
vorbeam de lucruri petrecute pe parcursul comunismului. De pildă, eu
ştiu că aţi făcut prima dată închisoare în anii ’50…
-Da, dar eu n-am făcut atunci închisoare ca scriitor, am făcut ca
june, ca tînăr, care de nimeni nu depandă, ca student am făcut. Bun.
Dar să mă întorc la scriitori, pentru că e foarte bună discuţia asta în
România, cu excepţii pe care eu nu le găsesc acum, nu-mi vin în
memorie nume de scriitori care să se fi opus categoric acestei
înlănţuiri, acestei înjosiri, acestei animalizări a culturii şi a literaturii.
Eu nu găsesc un nume, iar martirii, martirii au fost înlăturaţi. Scriitorii
care au intrat în puşcărie, au intrat în puşcărie pentru fapte de
jurnalistică, nu pentru fapte de literatură – mă gîndesc la Nichifor
Crainic şi la Gyr, cei mai importanţi. Au mai intrat pentru fapte de
angajare politică anterioară – ştiu eu? Unii au fost ţărănişti, alţii
legionari, alţii social-democraţi. Deci ei au intrat pentru o atitudine
politică exprimată, fie şi în scris, dar nu pentru literatura lor. Pe
vremea aceea, eram elev şi eram lipsit de maeştrii. La acea vîrstă, de
adolescent, vorbesc de anii 1948-49-50, voiam şi eu un model. Cum
voiam model de fotbalist, că jucam şi eu fotbal în curtea liceului,
voiam şi la literatură un model pentru că, of, încercam şi eu, scriam şi
eu versuri. Şi nu găseam!
-Chiar nu găseaţi?
-Cine putea să-mi fie atunci model? Sadoveanu? Păi
Sadoveanu, încă din ’46, demisionase, cînd a scris Lumina ne vine
de la răsărit. Călinescu? Dar el deja prin ’49 scria lucruri de care, mă
rog, dacă ar mai trăi acum ar roşi. Nu mai era nimeni, erau doar
tăcuţii. Era Ion Barbu, dar el tăcea din anii ’30, el nu mai scria poezii,
el făcea matematice, da, matematice, cum zicea el. Blaga? Blaga a
fost dat afară, a fost alungat şi din literatură, şi din Academie, era cît
pe ce să fie dat afară şi din libertate… (Pauză, sună telefonul)

Nu putem spune că s-a rezistat prin cultură

-Vorbeaţi, deci, de anii 1948-50.


-Da. Arghezii. Era şi el scos afară, dar aştepta să fie chemat.
Pentru că, în momentul ’53, mi se pare, momentul în care o maşină
trimisă de Chişinevschi a venit la Mărţişor, să-i propună lui Arghezii
ceva, el a întrebat: “Aşa de tîrziu? De ce n-aţi venit mai devreme?”
Deci el aştepta să fie solicitat, să-şi ofere colaborarea. Deci noi, noi
n-am avut modele. Nu mai intru în amănunte – e clar. Nu putem
spune că s-a rezistat prin cultură. Nici atunci, nici mai tîrziu. Of!
-Cum s-a rezistat?
-Cum? Eu ştiu? Uite, după aceea, mai tîrziu, în 1956, o parte
din noi am crezut, cu toată tăria şi cu toată vîrsta noastră de 20 de
ani, că a venit momentul să se rupă ceva. Şi ne-am raliat Revoluţiei
maghiare. Ei, bine – înţeles că am fost lăsaţi singuri, aşa cum au fost
lăsaţi minerii în 1977 singuri, cum au fost lăsaţi sindicaliştii în 1979
singuri, cum au fost lăsaţi braşovenii în 1987 singuri… Românii şi-au
văzut de-ale lor, adică ei fiind pietrele peste care trece apa.
-Domnule Goma, deci în 1956, a fost o primă iluzie dar, dacă
îmi amintesc bine, în 1968, a fost cea de-a doua. Dumneavoastră, un
fost deţinut politic, aţi intrat în partid…
-Da, da. Asta e o chestie pe care n-o ascund. Nu mă mîndresc
cu ea, dar n-o ascund. A fost un moment în care am crezut că
Ceauşescu poate să fie – asta-l privea – communist dar patriot.
Chestia o puneam în termenii următori – Rusia sau România. Rusia
care invadase Cehoslovacia şi ameninţa să invadeze şi România. Iar
Ceauşescu, întîmplător fiind el şeful ţării, a făcut apel la populaţie
pentru apărarea ţării. Eu sînt basarabean şi, deci, mult mai sensibil
decît alţii. Eu sînt traumatizat de 26 iunie 1940, cînd guvernul
românesc ne-a cedat…
-Fără vreo rezistenţă.
-Fără nici o rezistenţă. Guvern care, după aceea, a cedat –
cînd porneşti pe calea cedării nu mai rămîi cu nimic -, a cedat la 30
August Ardealul de Nord, după aia, în 15-17 septembrie a cedat
Cadrilaterul, noroc că n-au mai fost şi alţii… De pildă, irlandezii să fi
cerut zona Braşovului, noi am fi cedat-o, vorba ceea! Deci eu sînt
traumatizat de această chestie, iar din istorie ştiu un lucru – un popor
se clădeşte nu doar prin victoriile obţinute, ci şi prin luptele date, fie
că au fost înfrîngeri, dar măcar ai opus rezistenţă. Or, noi nu am opus
rezistenţă… Apoi, la 22 iunie 1941, România a pornit cu avînt în
răsărit şi a ajuns până la Volga căutînd să elibereze… Ardealul, că
ăsta e paradoxul istoriei. Ce căutaţi voi în stepa calmucă? Păi,
liberam Ardealul, nu? După aceea, cu acelaşi avînt au pornit românii
cu baioneta la armă şi au ajuns pînă în Tatra. Ce căutau? Probabil,
căutau eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca românul
imparţial. Şi după aceea se miră românul că istoria îi dă la cap. Bun,
asta e altă chestie. Noi să ne rezumăm la scriitori, deci te rog să mă
ajuţi cu o întrebare…

Ce iluzii puteam să-mi fac?

-Înţeleg raţiunea pentru care în 1968 aţi intrat în partid, mai


înţeleg că a fost ultima iluzie pe care aţi mai avut-o, pentru că, foarte
repede, aţi ajuns un scriitor interzis, un dizident care lua mereu
atitudine, aş spune escaladat, lucrurile culminînd în 1977, cu celebra
de acum acţiune Goma…
-Eu n-aş spune că a fost o iluzie în 1968. Ce iluzie puteam să-
mi fac? Iluzia, dacă-i zicem aşa, era următoarea – dacă Ceauşescu
dă arme brigăzilor patriotice, aşa cum promisese… chit că după
aceea a dat un amendament, prin care erau înarmaţi numai ce-i care
erau membri de partid, şi aşa am ajuns eu acolo, deci, îmi ziceam,
dacă Ceauşescu dă arme, la o adică, ele pot fi folosite pentru o
cauză foarte bună, chiar şi într-un război civil. Mai mult nu spun. Într-
un prim moment ele ar fi fost pentru a rezista ruşilor. Cît? O zi, cel
mult două, dar şi o oră dacă ai fi rezistat, aveai conştiinţa împăcată
că ai rezistat. Că nu te-ai culcat pe burtă, în patru labe, gîndindu-te:
bă, ce păcat că n-ai o sută de labe sau o mie, ca să devii miriapod.
Deci, nu, nu a fost o iluzie. Iar în 1968, cînd s-a întîmplat invazia
Cehoslovaciei şi aderarea mea la partitul comunist, eu deja
trimisesem în Occident prima variantă a romanului. Motivul era foarte
simplu – eu ca scriitor, bun sau prost, asta nu depinde de mine, nici
de Ceauşescu, nici de Dumitru Popescu, nici măcar de Zaharia
Stancu, asta depinde de …, viitorul o să hotărască dacă sînt bun sau
mediocru sau prost de-a binelea, dar datoria mea este să dispun de
proprietatea mea, care este manuscrisul meu şi să-l fac public.
Literatura de aceea e literatură ca să fie făcută publică. Pentru
sertar? Eu nu scriu pentru sertar, iar realităţile au dovedit că noi
sîntem o ţară, o comunitate care numără 25 de milioane, dacă-i
socotim şi pe basarabeni, o comunitate care nu doar că n-a cunoscut
fenomenul samizdat – şi asta spune mult despre o naţie alfabetizată,
totuşi, care ştie să se iscălească măcar -, dar ale cărei sertare s-au
dovedit a fi goale în momentul deschiderii lor…
-Nu-i deloc sigur asta. Tipografiile lucrează foarte greu, sînt
asaltate de presă, cum e firesc acum, dar şi de tot felul de maculaturi
profitabile financiar. Eu însă am trăit în România şi, în ultimii ani, am
văzut cîteva bune zeci de manuscrise de poezie, proză şi eseu care
nu se puteau tipări – din motive de cenzură, desigur.
-Să dea Dumnezeu să fiu contrazis. Nu aştept decît să fiu
contrazis, adică să fi fost cîte ceva prin sertare...
-Nu spun că este un fenomen masiv, dar există o asemenea
literatură...
-Da, atunci e bine.
-Dar să revin la pierderea iluziilor şi la momentul ’77.
-Nu, nu, nu. Eu nu mi-am pierdut nici un fel de iluzii. Eu n-am
avut. Deci, fără iluzii!
-De acord, fără iluzii. Cînd aţi lansat apelul respective, după
cîte ştiu, au apărut cîteva sute de semnături, dar între ele nu şi cele
ale confraţilor, ale scriitorilor. Cum vă explicaţi?
-O dar au fost, au fost. O semnătură, două de fapt. Ion
Negoiţescu şi Ion Vianu, care este şi scriitor nu numai medic.
-Două – din cîte, Domnule Goma ?

Românul nu este să fie

-A… bine, asta, cum să spun, asta e o întrebare retorică, la


care nu eu trebuie să răspund. Sincer să fiu, în modestia mea de
atunci, eu mă aşteptam la mult mai multe. Dar, cum zicea Noica, şi el
ştia ce ştia, n-a fost să fie. Pentru că românul nu este să fie. Şi aici,
aş spune… nu, nu, nu o să ocolesc, o să spun ce cred despre
scriitorul român.
-Spuneţi, Domnule Goma!
-Scriitorul român s-a autoiluzionat tot timpul. S-a uitat în oglindă
şi-a spus: eu sînt cel mai frumos din lume, deci eu merit să fiu salvat.
Cartea mea este cel mai important lucru de pe lume şi merită să fie
salvată. În afara cărţii mele, aflată la editură, aflată în discuţie la
cenzură, nu există nimic mai important. Asta e o latură a acestei iluzii.
Dar, în momentul în care se uită în oglindă, scriitorul român mai
spunea: nu mă alătur celui de lîngă mine pentru că nu voi putea
pătrunde decît singur. Ceea ce este şi fals, şi imoral...
-Da, dar scriitorul român şi-a mai luat un fel de precauţie. De
pildă, de cîte ori un scriitor lua atitudine, se radicaliza, scriitorul român
contribuia din plin la difuzarea zvonurilor securiste despre acesta, în
special susţinînd că acela “nu e scriitor”. Cînd Paul Goma a luat
atitudine, s-a spus: Paul Goma nu e scriitor. Cînd a luat Dorin
Tudoran, s-a spus: Dorin Tudoran e un poet slab. Cînd a luat Dan
Petrescu, s-a spus: Dan Petrescu nu e scriitor...
-Da, bine, aşa e. Dar asta este, cum să spun?, asta este latura
cea mai de jos şi eu n-am de gînd să zăbovesc la această poveste.
Deşi, mărturisesc, mie mi-a făcut mult rău acest lucru pentru că eu
ştiam, de pildă că cine spune sau scrie acest lucru despre mine, ca
scriitor, nici măcar un m-a citit. În afară de faptul că scria şi despre
mine ca om –că sînt un trădător de ţară, că îmi vînd naţia pe 30 de
arginţi ş.a.m.d. Or, el nici măcar un mă cunoştea, şi a scris asta la
dictarea Securităţii, cum a făcut Băran de pildă, Vasile Băran, colegul
meu de redacţie. Ţin minte titlul – O hienă printre ruine. Sau Petru
Poană dar nu contează. Contează că, în general, scriitorii români s-
au iluzionat că, dacă ei se retrag în ei înşişi, cu doar poezia lor, cu
doar eseurile lor, şi dacă încearcă să publice, înseamnă că ei fac un
act de cultură care va fi benefic pentru toată lumea. E o iluzie, e o
iluzie! Nu aşa se face cultura unei comunităţi. Sau - se face şi aşa,
dar asta în timpuri normale. Or, noi, de 50 de ani, nu mai trăim timpuri
normale. Şi ... o circumstanţă agravantă pentru scriitor, circumstanţa
că România a fost ţara cea mai ruinată, cea mai lovită, cea mai... De
ce? Eu sînt tentat să spun – tot din cauza scriitorului şi mă aştept ca
Manolescu să spună: iată încă unul care îi culpabilizează pe scriitori.
Dar ce, scriitorul este şi moaşă? La care eu răspund – da domnule, la
români, scriitorul trebuie să fie şi moaşă comunală...

Ei, bine, totuşi românii nu s-au trezit!

-N-aveţi totuşi impresia că, să spunem, începînd cu primăvara


lui 1989, scriitorii români au început să devină mai conştienţi de
lumea în care trăiesc ? Au început să se acumuleze acţiunile de
protest şi de solidarizare cu protestatarii. N-aveţi impresia că
începuseră să se trezească ?
-Acum, sigur, privind de aici din exil, apariţia acestor proteste
individuale şi colective ne-a dat nouă o speranţă nebună şi aşteptam,
aşteptam să se rupă, de la o zi la alta aşteptam să se rupă samarul
cu măgar cu tot. Ziceam : în sfîrşit, în sfîrşit, românii se trezesc. Ei
bine, românii totuşi nu s-au trezit pentru că… puţină cronologie,
puţină istorie. Ei bine, au apărut aceste liste de protestatari, dar
protestul era deja mai vechi. Zic aşa la întîmplare : Mariana Marin
protestase pe lîngă şi în afara grupului care a dat guvernanţi mai
tîrziu. Voi, cei de la Iaşi, eraţi activi de prin ’83…
-Mariana Marin a semnat apelul anti - Ceauşescu iniţiat de Dan
Petrescu şi semnat de Doina Cornea, de Liviu Ioan Stoiciu, de Luca
Piţu, de ceilalţi cîţiva cîţi eram de la Iaşi…
-Aşa. Aşa. Sau Petru Creţia numai dintr-o întîmplare a ajuns
mai tîrziu. Dar “mai tîrziu” pentru ce? Dar, totuşi, eu zic: ’89, chiar ’88
cum a fost Dan Petrescu şi Cangeopol, bine, dar ce le-a trebuit
românilor, scriitorilor români, fie mai bătrîni, fie mai tineri, să aştepte
atîta timp? Adică - să aştepte să fie ţara total ruinată, total distrusă,
ca să înceapă să protesteze?
-Aş încerca să vă dau o explicaţie în ce mă priveşte. Eu mi-am
reproşat tot timpul, îmi reproşez şi acum că am luat atitudine prea
tîrziu. Aveam, am şi o explicaţie, următoarea: întîi să pot publica o
carte sau două, ca să fiu mai eficient. Să nu poată spune că nu-s
scriitor. Cred că pentru cei tineri e plauzibilă această explicaţie... nu
scuză!
-Da, dar...
-Repet, nu scuză, explicaţie. Nimeni n-are scuze.
-Da, înţeleg, o platformă de pe care să poţi protesta… Dar eu
nu vorbesc de generaţii, vorbesc de scriitori în general. Nu toţi erau
foarte tineri şi fără cărţi. Şi zic aşa : scriitorul nu poate spune că n-a
avut semne, că n-a avut avertismente...
-Adică?
-Păi să luăm numai istoria recentă, ultimii 20 de ani. În 1971 –
dar ce alarmă, ce semnal de alarmă a fost mai răsunător, mai vizibil
pentru scriitor decît tezele din iulie ale lui Ceauşescu?
-Amintiţi-mi, eu eram foarte tînăr pe atunci...

Dîrloagele staliniste nu aderă, tinerii lupi da!

-Păi, spre marea ruşine a scriitorilor români, vechile dîrloage,


vechile gloabe staliniste, care erau unse cu toate unsorile, au
protestat, au protestat vehement, şi asta chiar de faţă cu Ceauşescu.
Adică, mă gîndesc la Zaharia Stancu, care-a mîncat, slavă Domnului
cît a mîncat. Sau Jebeleanu care, şi el, cît a mîncat în viaţa lui.
Aceştia doi s-au zbătut ca nişte disperaţi faţă cu monstrul. Şi monstrul
a fost ţinut în şah pînă cînd el însuşi şi sfetnicii lui şi-au spus:aceştia
sînt pe terminate, sînt bătrîni, pe noi ne interesează schimbul de
mîine? Păi, tinerii lupi. Şi tinerii lupi ce-au făcut? Aurel Dragoş
Munteanu, “tînăr june”, şi-a dat adeziunea la tezele din iulie, iar acum
este reprezentantul ţării la O.N.U. reprezentantul unui guvern zis
anticeauşist! Sau Petru Popescu. Marele romancier, nu? Cu “glonţul
patriei”, nu? După ce şi-a făcut veacul la U.T.M., eu zic U.T.M. pentru
că sînt de modă veche, cu tot felul de Nicu Ceauşescu şi cu nu ştiu
cine, şi-a pus palma-n cur şi s-a dus la Hollywood, nu?, de unde face
rezistenţă cinematografică! Păi, cine mai este? Un alt tînăr, de bună
familie, care e acum şeful secţiei române la Radio France
Internaţional, Papilian, Papilian şi-a dat adeziunea la tezele din iulie
1971. Deci, nu şi-au dat adeziunea Zaharia Stancu, Jebeleanu, dar
aceşti tineri, da. Ei, atunci, ce mai vrem? Înseamnă că ne merităm
soarta. Asta în ’71. După aceea, în ’77. Nu pentru că eu , Goma,
întîmplător, am fost în centrul unei minifurtuni. În 1977, eu de ce m-
am manifestat? Eu m-am declarat solidar cu cehii. Cu cehii şi-au
manifestat solidaritatea şi polonezii şi ungurii, ba chiar şi bulgarii,
aceştia erau 35, ţin minte, am şi scris-o, 35 de scriitori bulgari şi-au
trimis semnăturile de adeziune, le-au făcut publice. Iar în România ?
Slavă Domnului, România fiind de două ori mai mare...
-Decît Bulgaria?
-Da. Şi de cît Ungaria cam la fel. Ei bine, în România, am fost
doi cîrnaţi, mari şi laţi. Uite că şi rimează! Negoiţescu şi Goma. Care
am fost ridiculizaţi, nu? Negoiţescu, ăla, Negoiţescu, ce s-a mai băgat
dacă ştia că nu rezistă? În loc să aprecieze că s-a băgat ştiind că s-ar
putea să nu reziste. Deci cunoscînd pericolul. El, n-a rezistat dar, pe
urmă, el a rezistat, Negoiţescu, pentru că a încercat să se sinucidă
după povestea cu România literară, el a plătit. Iar după aceea ,
pentru că e bine să vorbim despre textul lui Negoiţescu, după aceea
mi-au ajuns la ureche ceea ce spuneau tot felul de “coautori”. Parcă-i
aud : bine dragă, eu am fost coautor la scrisoarea lui Negoiţescu. Păi,
dacă ai fost coautor, de ce n-ai ieşit în faţă să-ţi asumi? Pentru că
autor este acela care suportă, care-şi asumă. Să încheiem asta – în
1977, nimeni un s-a solidarizat. Nu cu cehii, ci cu cauza care era şi a
noastră...
-Tot în 1977, au fost şi minerii din Valea Jiului…

Hoarda asta a Securităţii

-Păi da, păi da, că se miră scriitorul român, este foarte indignat
intelectualul la români, cum se poate ca minerul, în iunie anul acesta,
să vină cu ciomagul şi cu securea şi să crape capul intelectualului.
Întrebarea mea răutăcioasă este următoarea : dar ce-a făcut scriitorul
în 1977, în august, cînd minerii din Valea Jiului, 35 000 de nefericiţi,
mineri, s-au răsculat, l-au înfruntat pe Ceauşescu, au înfruntat hoarda
asta a Securităţii ? Şi după aceea au suferit. Ce-a făcut scriitorul la
români ? Păi, îţi spun eu ce-a făcut scriitorul la români. Păunescu la
‘omâni a fost singurul care s-a manifestat în presă, scriind în Flacăra
că elicopterele care – în decembrie, mult timp după represiune –
bîzîiau pe deasupra Văii Jiului nu erau ale armatei, Doamne fereşte,
că nu era declarată zonă interzisă, cum pretindeau în mod duşmănos
nişte reporteri străini, nu, nu, nu, ele erau ale Aviasanului, că
tovarăşul Ceauşescu, în mare mila lui, a acordat Văii Jiului trei
elicoptere pentru intervenţii sanitare. După obicei singurul Păunescu
a scris aşa ceva. Ceilalţi măcar au tăcut. După aceea în 1979, 2 000
de români şi-au riscat viaţa şi sănătatea…
-Cu S.L.O.M.R. ?
-Da cu S.L.O.M.R.-ul. Unde erau scriitorii români, unde
intelectualii, unde era arhitectul la români? Arhitectul care pretinde că
este intelectual. Este cel mai odios dintre... Nu este nici măcar ca un
inginer. Un arhitect este ceva... După aceea a urmat Comitetul creştin
ş.a.m.d. Astăzi sîntem în 14, mîine-i 15 noiembrie…
-Deci aniversarea Braşovului…
-Aniversarea Braşovului. Care au fost scriitorii care s-au
solidarizat cu Braşovul ?
-Unul singur, Brucan, dacă-l considerăm, cît de cît, scriitor.
-Nu. Eu nu. Eu nu-l consider.
-Domnule Goma, sînt nevoit să fiu de acord cu Dumneavoastră.
Scriitorul nu prea şi-a făcut datoria.
-Nu că nu prea. Nu şi-a făcut-o!
-Bine, nu şi-a făcut datoria. Am şi scris asta de cîteva ori,
susţinînd că şi cei care-au luat atitudine, pînă în momentul în care au
luat atitudine, tot vinovaţi sînt...
-Tot vinovaţi sîntem!
-Sîntem!O.K.! Adică atitudinea nu spală şi vina trecută. De
acord cu asta, problema este că în decembrie, a apărut ceva în
România, s-a petrecut ceva. Că numim asta revoluţie, că spunem
revoltă populară, că a fost complot, lovitură de stat, dintr-un anume
punct de vedere e mai puţin important. Esenţialul este că, în
decembrie, lucrurile au început să mişte în România. Problema este
– în faţa acestei situaţii de mişcare, ce face scriitorul? Ce-aţi observat
Dumneavoastră? Şi ce-ar trebui să facă?
-În ce priveşte evenimentele din decembrie, nici noi cei de aici,
din exil, n-am căzut în extremă, n-am îmbrăţişat, de pildă, teza lui
Castex că totul a fost complot. Spuneam aşa: s-a început cum încep
toate pe lumea asta, în mod pur şi tragic. Inocenţii. Masacrul
inocenţilor, la Timişoara. A continuat la Cluj, la Bucureşti…
-Şi Sibiu, Braşov…

Hoitarii care pîndeau au o gîndire securistă

-Da, da, revolta s-a generalizat. Dar hoitarii, les charonnards,


mie mi se pare plastic, nu ştiu de ce mi se pare mai plastic, deci
hoitarii care pîndeau, şi te întrebi : ei se laudă că de 20 de ani tot
urzesc la complot, dar ce-au aşteptat, să fie ţara la pămînt, adică nu
la pămînt, ci sub pămînt, ca să pună mîna pe putere? Păi,
bineînţeles, o gîndire securistă nu putea face altceva. Pentru că,
dacă în capul lor ar fi fost o gîndire cît de cît nesecuristă, li s-ar fi rupt
inima de ce se-ntîmplă cu neamul ăsta, cu poporul ăsta, cu
nenorociţii de copii, cu femeile şi cu oamenii care crăpau de foame şi
de frig, şi ar fi început să mişte. Dar nu, ei au aşteptat ca nişte militari,
dar care nu sînt adevăraţi militari, ci sînt nişte securişti. Deci – şi
Iliescu, şi Brucan, şi Roman, şi toţi complotiştii, chit că au grade, chit
că n-au grade, au mentalitate de securişti. Deci, ăştia sînt complotorii
care au pus mîna pe putere şi acum o ţin. O să ajungem noi şi la
chestia asta, pentru că scriitorul trebuie să fie cu poporul, nu are ce
căuta cu Puterea, cu atît mai puţin cu o putere securizată, ca asta din
România, pentru că, nu mai e nevoie să spunem că guvernul şi toate
chestiile astea sînt mişcate din umbră de Securitate. Chiar şi pe
Iliescu ăsta, care se pretinde că este preşedinte, tot Securitatea îl
mişcă. Iar Monstruletele ăla care se numeşte Măgureanu care, am
impresia, şi-a dat numele după ce eu am spus că-l cheamă Astlosz,
ei bine, ăsta are legături cu Vatra Românească şi a lăsat ca Doina
Cornea să fie juhazită şi scrisă cu K. Un Astalosz ! Mă rog, chiar dacă
nu-l cheamă Astalosz, tot aia e.
-Bine, Domnule Goma, situaţia este cum este, dar ce trebuie să
facă scriitorii ?
-Păi, ce trebuie să facă ? Scriitorii să fie scriitori. Şi dacă au
dormit, dacă au hibernat, dacă s-au protejat pînă – exact - la 22
decembrie 1989, să facă bine să se trezească şi să se pună la lucru
acum, pentru că acum e foarte multă treabă. Să ne gîndim puţin la
polonezi… În Polonia, acum 12-13 ani a luat fiinţă KOR. Acesta era
format din intelectuali - eu în categoria intelectualilor nu-i voi băga
niciodată pe artişti. Un pictor, un sculptor, un muzician pot să fie
geniali, n-au decît să fie, dar dacă nu au harul cuvîntului, ei sîn artişti,
ei au geniu...
-În K.O.R., erau istorici, economişti, sociologi, scriitori...
-Şi popi!
-Şi popi, Domnule Goma, însă catolici!
-Deci, erau cei care mînuiesc cuvîntul. Pentru că - să nu uităm
– Evanghelia după Ioan începe: “La început a fost Cuvîntul”.
-“Şi cuvîntul era la Dumnezeu”.
-“Şi toate prin el s-au făcut”. Prin cuvînt. Şi după aceea, ne mai
aducem aminte un lucru – vechii evrei cînd botezau, cînd dădeau
nume la ceva sau cineva, nu îi lipeau doar o etichetă, ci îl făceau să
fie.
-Da, erau logotheţi…
-Deci, cuvîntul e o valoare considerabilă. Şi, după ce am lăudat
mijloacele, să vedem acum ce pot să facă cei care mînuiesc cuvîntul
şi nu l-au mînuit. Deci, scriitorul român, în general, a dormit şi s-a
autoiluzionat pînă la 22 decembrie. Acum însă îl aşteaptă nişte lucruri
teribile. Adică – ce-a făcut K.O.R.-ul în stare de asediu, făcînd naveta
între casă şi puşcărie, mai şi murind cîte unul din ei, ca Popeluszko,
de pildă, mai fiind bătuţi, mai fiind schilodiţi, aşa, trebuie să facă
acum scriitorul român, avînd voie şi de la poliţie. Ce anume? Munca
de alfabetizare. Pentru că scriitorul român ar fi bine să nu uite două
date 20 mai şi 13-15 iunie. Şi să ştie, să accepte, să nu respingă
gîndul că el este vinovat...
-Pe 20 mai?

Ce-a făcut românul cu votul? S-a căcat pe el

Pentru 20 mai. În 20 mai, concetăţeanul lui, românul, a stat în


mînă cu acel obiect numit bulletin de vot şi nu a ştiut ce să facă cu el.
Şi dacă nu a ştiut ce să facă cu el – n-a făcut nici măcar ca sluga
care a îngropat talantul, dar talantul a rămas nealterat, n-a făcut
profit, dar nu s-a degradat. Or, românul cu votul lui ce-a făcut ? Nu l-a
îngropat, s-a căcat pe el. A avut soarta în mîinile lui şi dacă el n-a
ştiut ce să facă cu acel vot, eu zic că scriitorul este de vină, pentru că
era singura instanţă alfabetizatoare. Şi dacă scriitorul a dormit,
rezultatul a fost la 20 mai…
-Domnule Goma, dar noi avem –şi am avut de la 22 decembrie
încoace – o presă independentă şi de opoziţie foarte bună, în
România, dar, din păcate, n-a avut efect. E foarte ciudat…
-Asta nu se face de la o zi la alta. Şi un copil are nevoie de 9
luni, zic eu, dar o democraţie? Păi are nevoie de 9 ori 9 luni.
-Şi cealaltă dată ?
-În iunie. Eu zic : dacă animalele de mineri, zic mineri, eram
tentat să zic securişti, dar erau şi mineri printre ei. Deci, dacă ei au
venit şi-au pornit la vînătoare de intelectuali, de studenţi, şi-au dat la
cap, la cap pentru că, eu ştiu, am trecut prin puşcărie şi ştiu că
securistul dădea la cap. Şi o şi spunea: la cap, la cap...
-Cu capul se gîndeşte...
-Păi, da, capul gîndeşte. Noi muncim, nu gîndim. Ei, muncim...
Muncim cu parul. Dar, printre haitele alea de animale, de bestii, erau
totuşi şi mineri. Dar ceea ce a fost îngrozitor, ce-a fost inadmisibil şi
inacceptabil au fost aşa-zişii trecători din Bucureşti…
-Care aplaudau.
-Nu doar aplaudau, dar voiau să de şi ei măcar un picior. Sau
gospodinele, fesenistele, pentru că fesenismul nu este un ataşament
la o mişcare politică, este o stare. Fesenista o găseşti... Miţa Bostan
la Cragiale. E o stare, o stare între mahala şi oraş, nici măcar între
sat şi oraş, acolo e mahalaua. Ea a plecat din mahala spre centrul
oraşului, dar n-a ajuns pentru că nu i-a venit tramvaiul şi a rămas
fesenistă. Şi aşa va rămîne. Aşa. Cea care se repezea să dea şi ea
un picior. Sau zicea: ăla, uite-l, fuge, are ochelari, are plete…
-A fost în Piaţă…
-A fost în Piaţă. Asta e îngrozitor. Aceste lucruri sînt
inacceptabile unei comunităţi care vrea să intre în Europa. Păi,
deocamdată, să intre în ea însăşi, domnule, să fie o comunitate nu
doar geografică şi lingvistică. Şi repet, nu sînt prea sever, pentru că
sînt sever şi cu mine, pentru că şi eu am intrat în 1968 în partidul
comunist, şi eu am fost de acord cu Ceauşescu atunci, deci va trebui
să dau seama, dar şi scriitorul român trebuie să dea seama pentru
aceste bilanţuri îngrozitoare :20 mai, cu alegerie, 13-15 iunie , cu acel
masacru. Şi să facă bine să lase cultura deoparte, pentru că mai
eficace va fi cultura pe care o va face acum alfabetizînd, făcînd
jurnalistică, ieşind în Piaţă, Domnule. Ieşind în Piaţă, dar nu pentru
putere, şi nu ostentativ împotriva puterii, ci să fie el însuşi, cum a
învăţat de la maică-sa şi de la taică-su ce e bine. Dacă e creştin, a
învăţat din catehism. Dacă e evreu a învăţat din cărţile lui sfinte.
Oriunde există un cod moral. Şi codul ăsta moral este, întotdeauna,
contrariul codului politic. Politica nu e morală...

De ce aveţi aşa o mare frică de politică?

-Domnule Goma, senzaţia mea este că lucrurile evoluează în


România. Nu atît de repede cum am dori cu toţii, dar evoluează. În
acest context, s-a înfiinţat Alianţa Civică, care este o încercare de
unire a opoziţiei nepartinice după modelul Forumului cehoslovac.
Credeţi că este o soluţie viabilă pentru România?
-Eu cred că este o soluţie şi mă întreb, mă întreb nu dau un
răspuns: de ce aveţi o atît de mare frică de politică? Că ziceţi: noi nu
facem politică. Dar de ce să nu facem politică?
-Domnule Goma, noi nu spunem că nu facem politică. Faci
politică şi cînd respiri. Am spus că nu facem politică precum un partid
politic, ceea ce este altceva.
-Cum să spun? Politica se poate face şi în cadrul unei coaliţii
de opoziţie, în care să intre întreg evantaiul acesteia, de la extrema...
nu de la extreme!, de la dreapta la stînga... Da, fără extreme, că
Slavă Domnului, la noi există o extremă securistă de dreapta. Asta
există. Că extrema stîngă... Poate tot securistă! Totuna. În sfîrşit.
-Da, există cîteva grupări ilegale comuniste. Sau securiste.
Ilegale, în sensul că nu le interzice nimeni, dar nu s-au înscris legal şi
trimit anunţuri la ziare din “neagra clandestinitate”.
-Totuşi. Din nou, mă întreb: de ce s-a desfinţat partidul
comunist? Trebuie să fie lăsat acolo, ca un exutor, ca o scuipătoare,
ca un pissoir, ca să aibă fiecare om unde se retrage şi să se uşureze,
ca să zic aşa. Nu trebuia scos în afara legii.
-Dar nu este scos în afara legii, s-a revenit asupra decretului
din 12 ianuarie, dar nimeni nu vrea probabil, să fie comunist pe faţă.
Nimeni nu vrea să fie scuipătoare, şi încă declarîndu-se scuipătoare!
-Eu bănuiesc că mai sînt încă oameni, nu neapărat fanatici,
oameni cu ideile lor, care nu pot face nici o legătură între idei şi
realitate şi ei spun: marxismul nu este deloc vinovat de toate
deformările staliniste ş.a.m.d. Trebuie lăsaţi, fiecare trebuie lăsat,
asta e părerea mea. După cum tot părerea mea este că România,
dacă vrea să intre în concertul ţărilor europene democratice, nu are
nevoie de o lege a presei. Asta este foarte important, Şi, în măsura în
care puteţi să influenţaţi, nu lăsaţi să impună o lege a presei. Numai
ţările totalitare, dictatoriale au astfel de legi.
-Pot să vă spun că reacţia întregii prese a fost foarte decisă
împotriva unei asemenea legi. Inclusiv presa guvernamentală a
protestat. În fond, ce să faci cu o lege a presei? Codul penal poate să
prevadă foarte bine delictele cum ar fi calomnia sau insultele...
-Foarte bine, foarte bine. Pentru că, oricum, o astfel de lege nu
ar împiedica fenomenele astea dezgustătoare...
-Vă referiţi la atacurile insultătoare din presa fesenistă?

“Azi, România Mare”, astea care îţi întorc maţele pe dos

-Da, la chestiile astea dezgustătoare, care-ţi întorc maţele pe


dos, ca “România Mare”, “Democraţia”, “Azi”, că... stai, cum îl
cheamă pe scriitorul ăla, pe fostul meu coleg...
-Vă referiţi la Darie Novăceanu de la “Adevărul”?
-Nu, de la Carie Dovleceanu... Ăsta mi-a fost coleg. Îl cheamă
Mituţoiu, nu contează, eu nu sînt descurajator de pseudonime. Mă
gîndesc aşa, că la un moment dat – e o amintire cu totul personală - ,
în 1971, după ce mi-a apărut Ostinato la Gallimard şi la Suhrkampf,
Dumitru Popescu Dumnezeu, a organizat o şedinţă la sala mică a
palatului, în care voia să ne excludă din partid pe următorii: pe
Breban, care se afla în momentul ăla la Paris, unde dăduse un
interviu foarte violent împotriva tezelor din iulie, pe mine, care eram
prezent acolo. Iar pentru că era o şedinţă lărgită, voia să ardă cîte o
admonestare şi lui Leonid Dimov şi Ţepeneag, care îndrăzniseră,
într-o discuţie publicată în La Quinzine Litteraire, să spună nu ştiu ce
despre teze. Iar în acea şedinţă de pomină, unde singurul prezent
dintre împricinaţi eram eu, şi unde fusesem luat între focurile
jandarmo-securiste de Dinu Săraru şi Eugen Barbu, cu complicitatea
tăcută a prietenilor şi colegilor mei, cine crezi că m-a apărat? Darie
Novăceanu şi Ion Lăncrănjan.
-Şi cum vă explicaţi asta?
-Îmi explic. Lăncrănjan avea ce-avea cu Dumitru Popescu, era
atunci în conflict cu el. Iar Darie Novăceanu, el umbla pe la statutul
partidului, era un chiţibuşar, el e un spirit avocăţesc, da, dar de mică
bătaie. Şi acum m-am întristat cînd l-am văzut – eu ştiam că este
hispanist, a tradus pe Borges, cine traduce Borges ia ceva de la el –
ei bine, cînd am văzut ce face şi, mai ales, că-şi imprimă semnătura
caligrafiată... ca să vadă lumea că a lui Mituţoiu e alfabetizat... Bun.
Dar am făcut o paranteză cam mare. Voiam să spun că, chiar dacă
sînt aceste excese greu de suportat, chiar şi de bărbaţi, dar încă de
femei, mă gîndesc la Doina Cornea, la Ana Blandiana, la Tereza
Petrescu-Culianu, că am citit şi eu nişte lucruri inadmisibile, chiar
dacă acestea există, nu e nevoie de legea presei.
-Încă o dată de acord. Dar cum vă explicaţi calitatea umană a
unor asemenea ziarişti?

Nu-s jurnalişti, sînt nişte securişti

-Dar ăştia nu-s jurnalişti. Aceste persoane, care umplu cu ce


umplu paginile ziarelor, nu sînt nici măcar nişte jurnalişti de scandal,
ci sînt nişte securişti care încearcă o destabilizare. Numai ăştia
semnează sub tot felul de alte nume. Deci, nu iau în discuţie
România Mare, aia e clasată, ci Dimineaţa, Democraţia lui Florescu...
-O clipă, Domnule Goma, toată lumea ştie, de pildă că
România Mare ESTE o diversiune securistă, problema este însă
următoarea : este ea simulată de putere sau aparţine unei “aripi” a
Securităţii care n-a ajuns la putere?
-Nu mă interesează, pe mine unul nu mă interesează cîte
tendinţe există în Securitatea de astăzi, pentru mine Securitatea este
una singură. Şi să nu-mi spună mie un prieten: lasă, dragă, că ăsta a
lucrat la M.A.I. , dar era doar contabil la Securitate. Domnule, din
moment ce a intrat la Securitate – şi eu am intrat dar am intrat la
subsolul Securităţii! - el a acceptat consemnul de tăcere, să nu
cumva să spună ce-au văzut. Păi, contabilul respectiv m-a văzut pe
mine, sau pe fratele meu, pe vecinul meu, pe cineva plin de sînge,
bătut mort, cu oasele rupte. Şi nu a spus. Este el vinovat? Este
vinovat. Aş spune două cuvinte despre Pacepa această bestie de
Pacepa. Românii îi sînt recunoscători pentru că a dat o lovitură
teribilă monumentului Ceauşescu. Dacă un preot, să zicem Calciu,
zicea că regimul ăsta era ticălos, cînd un scriitor, eu de pildă ziceam
ce ziceam despre Ceauşescu, nu ne prea luau în seamă. Însă cînd
Pacepa a început să explice cum sînt chiloţii Doamnei Ceauşescu şi
cum Ceauşescu, în fiecare zi îşi arde costumul de haine, el a lovit la
ţintă. Aici el a lovit în psihologia săracului de român, în sufletul
fesenistei care simte nevoia să numere chiloţii vecinei şi în sufletul
fesenistului care numără pantofii şi costumele celuilalt. Şi de asta a
avut un efect fulgerător. Bun, asta e adevărat. Dar Pacepa, acum
vreo cinci ani, cînd am avut noi un proces cu un protejat de-al lui
Drăgan, I.C.Drăgan, trebuie menţionată şi această bestie, Pacepa
deci a depus în scris. A vrut să depună şi... şi...
-În mărturie directă?
-Aşa, însă i-au interzis americanii. Dar el a fost la Paris şi a
încercat telefonic să-şi fixeze un randez-vous cu Doamna Monica
Lovinescu. Ea a rămas interzisă, cum zice francezul, apoi a refuzat.
Cum să nu refuze? Pacepa e un prostălău – după ce scrie în carte că
el a organizat atentatul împotriva ei, vine şi cere randez-vous! Ce
contează, hai să ne vedem, că tot români sîntem. Ei, nu, nu sîntem
români aşa. Sau, în cazul meu, Haiducu, cel care a vrut să ne
asasineze pe mine şi pe Tănase. Ei bine, Haiducu e şi acum supărat
că n-am vrut să marşez în prietenia oferită de el. Doar i-am spus de
la început – asta facem, ne arătăm la presă, la televiziune şi cu asta
basta. Să nu-ţi închipui că o să ne facem vizite cu doamnele. Pentru
că dumneata eşti un securist, iar eu un nesecurist...
N-aş putea merge nici măcar în acelaşi vagon cu un securist

-Cum a reacţionat?
-Păi, a zis el, domnule, dar eu sînt prieten cu cutare şi cu
cutare. Şi mi-a dat numele a cel puţin zece arhitecţi români. Că el pe-
acolo se fîţîia, în sfîrşit, o să vorbim noi odată de mediul boieresc –
arhitecto – securist din România. Bun. Şi el nici acum nu pricepe de
ce nu pot să dau eu mâna cu el. Zice: dar nu te-am omorît. Dar nu
pentru ochii mei frumoşi nu m-a omorît el, ci pentru că era interesul
lui.
-Să se predea fără o crimă la activ?
-Sigur că da. Încă o dată – cu securiştii, eu unul nu port dialog.
Nu le vreau moartea, dar nu discut. Ce să discut? Cînd eu n-aş putea
nici măcar să călătoresc în acelaşi vagon cu un securist!
-Pentru că veni vorba despre asta, la o întîlnire care a avut loc
acum vreo două luni la Grupul pentru Dialog Social, cu dl. Virgil
Măgureanu, şeful S.R.I.-ului, acesta a spus că în acest serviciu nu au
intrat securişti pătaţi şi a promis că va da afară orice securist dubios
ce-i va fi semnalat. Credeţi că se poate face acestă distincţie între
securiştii de treabă şi ...
-Nu, nu, nu! Şi nu exagerez cînd spun asta. Domnule, din
moment ce tu, x să zicem, te-ai angajat la Securitate, ai acceptat
regulamentul Securităţii, care era, în primul rînd, cel al secretului.
După aceea, tu x, ai acceptat avantajele materiale obraznice,
insolente faţă de restul populaţiei, care crăpa de foame, de frig etc. Şi
cine crezi că intra în generaţia mea la Securitate? Proştii clasei,
leneşii, cei care erau prinşi cu cîte ceva şi şantajaţi. Mă, intri la noi
sau te bag la drept comun! Şi-atunci băiatul intra, în plus, primea şi
nişte stele şi, dintr-o dată, avea putere. Şi, din moment ce a intrat
acolo, el a intrat deja cu vinovăţie. Nu se poate spune – sînt securist,
dar pe mîinile mele nu e sînge. Ba da. Dacă tu, securistul x, n-ai
torturat, n-ai bătut, n-ai fost gardian, torţionar, dar în schimb, ai făcut
vizite la scriitorul cutare sau inginerul cutare, iar acolo, după ce ai
sărutat mîna doamnei, te-ai şters pe picioare şi i-ai spus zîmbind
inginerului: “Domnule inginer, dacă dumneata nu dai o informaţie
despre colegul dumitale, o să ai plictiseli”. Dar zîmbind. Asta, şi asta
face să curgă sînge. Că l-ai determinat pe nenorocitul ăla să facă. Şi
chiar dacă n-ai reuşit, l-ai şantajat. Ceea ce ai făcut este o murdărie,
iar din murdărie curge şi sînge, nu numai căcat.
-Domnule Goma, însă pe de altă parte, orice stat, chiar
democraţiile cu vechime, au un serviciu secret. În mod normal, şi
România trebuie să aibă aşa ceva. Oare acest S.R.I. ar fi trebuit făcut
de tout neuf?
-Eu nu mă pricep la chestia asta. Pentru că eu depindeam de
secţia lor interioară, al cărei şef era Pleşiţă. Pleşiţă, cu colonelul
Gheorghe Vasile, devenit general pe spinarea noastră, a celor din
1977, cu maiorul Goran, atunci încă maior, anchetatorul, nu? Cu
Bistran ş.a. Ăştia erau securiştii “noştri”. Bineînţeles că erau nu ştiu
cîte secţii. Sigur că fiecare stat este obligat să se protejeze împotriva
exteriorului, dar Măgureanu nu are dreptul, n-are dreptul ca om ca
român, ca orice, ca, în numele necesităţii unui serviciu de protecţie
împotriva exteriorului, el să păstreze vechea structură a Securităţii, cu
toţi securiştii...
-Vă referiţi la aparatul de supraveghere a populaţiei?
-Da bineînţeles! Că eu, acum, dacă dau un telefon în România,
nu pot să ajung. Mi se răspunde că-i “ocupat”. De ce-i mereu ocupat?
România asta se află în Australia? Păi, în Australia în doua secunde
îmi vine legătura. Nu e vorba de aparatură, ci de intenţia Securităţii
de a filtra, de a nu permite anumite convorbiri. Corespondenţa este şi
ea în continuare împiedicată, citită. Apoi, este inadmisibilă terorizarea
oamenilor care s-au manifestat ca opozanţi. Este intolerabilă
terorizarea lor prin telefoane – prin scrisori “anonime”, prin urmărire
pe stradă, chiar prin agresiuni.
-Din păcate, vă pot confirma cam toate aceste fapte. Să iau
numai exemplul a două scrisori din Germania care mi-au venit
dezlipite!