Simpozionul Internațional de Pace "România - Țara Păcii Și Sarmizegetusa 2050 - Capitala Păcii Mondiale"

SIMPOZION INTERNAȚIONAL DE PACE
21 SEPTEMBRIE 2019 • CRAIOVA • ROMÂNIA
Consiliul Mondial Român Grădinița

Academia DacoRomână, Asociația Arta Zalmoxa și Asociația Avangarda de Sacrificiu
www.SFATULBATRANILOR.ro www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050
COSTA RICA
Prima țară din lume care a renunțat la înarmare

în favoarea educației, sănătății și mediului
Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  1
Cuprins
Cuprins __________________________________________________________________________ 1
De ce a fost aleasă ziua Simpozionului Internațional „România, țara păcii” pe data de 21 septembrie_ 3
Pacea – rezultat al educației caracterizate de un alt nivel al Conștiinței ________________________ 7
Fluturașul Păcii ___________________________________________________________________ 10
Pacea, un drept al tuturor ___________________________________________________________ 19
Spui PACE – spui DUMNEZEU _____________________________________________________ 20
România, țara PĂCII – „Sarmizegetusa Regia – Capitala Păcii mondiale” – strategie și logistică _______ 21
Să fie pace în România, să fie pace în lume! ____________________________________________ 22
Despre problemele păcii și ale războiului_______________________________________________ 24
Organizația Națiunilor Unite și pacea lumii _____________________________________________ 38
Nonviolența și pacifismul ___________________________________________________________ 60
Educația pentru pace – imperativ al lumii contemporane __________________________________ 63
Spiru Haret – omul providențial pentru o Românie educată ________________________________ 65
Știința comteristicii – instrument pentru pacea lumii _____________________________________ 68
Imnul „COMTERRA” _____________________________________________________________ 89
Educația pentru pace_______________________________________________________________ 90
Grădiniţa – primii paşi în educaţia pentru pace __________________________________________ 92
Simbolurile păcii în jurul lumii ______________________________________________________ 96
Pace și simplitate _________________________________________________________________ 99
Spre un cod universal al păcii _______________________________________________________ 101
Educație și pace _________________________________________________________________ 106
Pace în lume, pace în familie _______________________________________________________ 108
Aspecte ale educației pentru pace la vârsta preșcolară ___________________________________ 110
Pacea în familie _________________________________________________________________ 112
Pacea în lume ___________________________________________________________________ 113
Copiii și pacea __________________________________________________________________ 114
Educația pentru pace în mediul școlar ________________________________________________ 116
Educație pentru pace______________________________________________________________ 117
Respectarea identităţii etnice, importanţa interculturalităţii ca dimensiune a educaţiei preşcolare _ 118
Pacea își are izvorul în noi _________________________________________________________ 120
Educație pentru pace______________________________________________________________ 122
Rolul cadrului didactic în predarea educației pentru pace _________________________________ 123
21 septembrie – Ziua Internațională a Păcii ____________________________________________ 125
2  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace
Dreptul la pace __________________________________________________________________ 128

Să trăim în pace, fără violență ______________________________________________________ 130
Pacea pretutindeni _______________________________________________________________ 133
Toleranţă şi intoleranţă ____________________________________________________________ 135
Pacea… ________________________________________________________________________ 136
Dreptul la pace __________________________________________________________________ 138
Acasă _________________________________________________________________________ 140
Pacea __________________________________________________________________________ 141
Despre dreptul la pace ____________________________________________________________ 142
Educați copiii pentru pace! _________________________________________________________ 144
Pace în familie, pace în lume _______________________________________________________ 146
Forme de realizare a educaţiei interculturale ___________________________________________ 147
Pacea şi nonviolenţa ______________________________________________________________ 148
Educaţia şi conceptul de educaţie a copilului mileniului III _______________________________ 150
Importanţa diversităţii culturale în dezvoltarea cadrelor didactice __________________________ 152
PACEA – abordări semantice multiple ________________________________________________ 153
Educația despre pace _____________________________________________________________ 155
Pacea prin ochi de copil ___________________________________________________________ 156
Dacia e țara păcii ________________________________________________________________ 158
Asociația culturală „Castravița” _____________________________________________________ 159
Pace în doi, _____________________________________________________________________ 161
Poezii trimise de copiii de la Liceul Gheorghe Asachi - Chișinău __________________________ 162
Educaţia pentru cetăţenie democratică prin rezolvarea de situaţii problemă___________________ 167
Mihai Viteazu, creștinul ___________________________________________________________ 169
Pace în familie, pace în lume _______________________________________________________ 172
Pacea în lume ___________________________________________________________________ 173
Pacea își are izvorul în noi _________________________________________________________ 174
FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE. Tabăra de la Timișul de Sus,
refugiu pentru polonezi în anii 1939-1940 _____________________________________________ 175
Refugiații polonezi, beneficiari ai ospitalității românești _________________________________ 179
De ce a fost aleasă ziua Simpozionului

Internațional „România, țara păcii”
pe data de 21 septembrie
Începand cu anul 2001, după 3 ani de întâlniri cu şefi de stat, ONG-uri, şi susţinători ai păcii, Jeremy
Gilley a realizat ceea ce el nu a crezut că s-ar putea întâmpla vreodata: în cadrul Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost adoptată ziua de 21 septembrie, Ziua Internaţională a Păcii - ca zi de
încetare a focului şi zi a neviolenţei, o invitaţie către toate naţiunile şi popoarele să onoreze o întrerupere a
ostilităţilor pentru toată durata zilei.
Începand din luna mai 2019 am început să comunicăm cu organizatorii mondiali ai proiectului PEACE
ONE DAY.
În atenția Dlui Jeremy Gilley

Mult stimate Dle Jeremy Gilley,
Sunt impresionat de inițiativa și efortul Dumneavoastră privind ”Ziua Internațională a Păcii” și de efectul
benefic pe care l-a avut și-l are asupra tuturor semenilor. Vă rog să primiți felicitările mele sincere pentru
această reușită majoră.
Consider că este un mare succes, ca o zi – din cele 365 de zile ale anului - să fie declarată ZIUA PĂCII
la nivel planetar, datorită ideii și acțiunilor Dumneavpastră.
Vă scriu în numele tinerilor de la Asociațiile Arta Zalmoxa și Avangarda de Sacrificiu, cu speranța ca,
prin unirea eforturilor noastre, comunicând între noi continuu și responsabil, să reușim, pas cu pas, ca și
celelalte 364 de zile ale anului să fie declarate ZILE ale PĂCII
Pentru izbânda acestui deziderat, organizăm - împreună cu membrii Academiei DacoRomâne -
Simpozionul Internațional de Pace intitulat ”SARMIZEGETUSA 2050 - Capitala Păcii Mondiale”, acțiune
care va avea loc anual la Craiova, România, în data de 21 Septembrie.
Începând de anul trecut, am oferit la grădinițele și școlile primare din orașul Craiova mii de fluturași
(cum este cel atașat la acest e-mail), pentru ca Piciumanii Neamului nostru să scrie cu mânuțele lor cuvântul
PACE, așa încât curățenia lor Sufletească să determine pacea, iar familiile lor să țină cont de această dorință
sinceră privind viitorul omenirii.
Am notat că acțiunea noastră a început sa aibă un impact neașteptat asupra părinților, bunicilor și
străbunicilor micuților, după distribuirea în regiunea Oltenia a zeci de mii de fluturași de PACE, motiv pentru
care am hotărât să finanțăm cel puțin un milion de astfel de fluturași, pe care să-i trimitem în toate localitățile
aflate de-o parte și de alta a Prutului.
Dorim să extrapolăm la nivel global acest sistem, împreună cu cei care ni se vor alătura, determinând
semnarea la SARMIZEGETUSA REGIA - Capitala Spirituală a Românilor - a Tratatului de PACE la nivel
Mondial până în anul 2050. Astfel, vom asigura liniștea și prosperitatea planetei și omenirii, oferind premisele
unui trai sănătos, fericit și decent.
Am fi bucuroși să ne onorați cu prezența la acest simpozion, cât și să vă alăturați acestor activități,
stabilind împreună strategia și logistica de lucru a acestora.
Cu deosebit respect,
Adrian Pop
***********************
Dear Adrian,
Thank you for your email and for your kind words.
It is so wonderful to hear about your Peace Day plans, unfortunately Jeremy will not be able to attend
as we are celebrating our 20th year and his schedule is packed. However, we would love to hear more about
your plans for Peace Day, I have attached a document which will outline how you can do this, as we would
love to share this on our social media pages.
We would love to sign you up to our Partnerships for Peace Coalition, our global social media
initiative that helps us promote the wonderful work you are doing while spreading the message of peace and
the Global Goals even further. I have attached some more information about this and how you can get involved.
We are also running our PeaceDay193 Campaign which you might like to get involved in. The ambition
of this project is - for the first time ever - to record young people committing to Peace Day across all 193 UN
Member States, and to portray this visually through 193 photos of young people (1 from each country)
compiled together as an artistic installation at this year’s flagship Peace Day celebration, in London. It could
look incredible! I’ve attached a document for your information.
Let me know what you think of the above, as we would love for you to be a part of this years
celebrations!
All the best,
Ned Morgan
Campaigns Team
Peace One Day
St. George’s House
-----------------------------------------
Dragă Adrian,
Vă mulțumesc pentru e-mail și pentru cuvintele tale frumoase.
Este atât de minunat să auzim despre planurile voastre legate de Ziua Păcii, din păcate, Jeremy nu va
putea să participe, având în vedere că sărbătorim al 20-lea an, iar programul său este încărcat. Cu toate acestea,
ne-ar face o deosebită plăcere să aflăm mai multe despre planurile voastre pentru Ziua Pacii, am atașat un
document care va explca modul în care puteți face acest lucru, deoarece ne-ar plăcea să împărtășim acest lucru
pe paginile noastre de social media.
Ne-ar plăcea să vă înscrieți la Parteneriatele pentru Coaliția Păcii, inițiativa noastră globală în domeniul
social media, care ne ajută să vă promovăm minunata voatră muncă, în același timp răspândind și mai mult
mesajul de pace și Obiectivele Globale. Am atașat mai multe informații despre acest lucru și despre cum vă
puteți implica.
De asemenea, desfășurăm Campania ZiuaPăcii193 la care este s-ar putea să doriți să vă implicați.
Ambiția acestui proiect este – ca pentru prima dată în lume – șă înregistrăm tineri care se angajează la Ziua
Păcii în toate cele 193 de state membre ale ONU și să prezentăm vizual 193 de fotografii ale tinerilor (1 din
fiecare țară) compilate împreună ca o instalație artistică care va avea loc la celebrarea Zilei de Pace din acest
an, la Londra. Ar putea arăta incredibil! Am atașat un document cu această informație.
Vă rugăm să vă spuneți opinia despre cele de mai sus, deoarece ne-ar plăcea să faceți parte din sărbătorile
de acest an!
Toate cele bune,
-------------
Draga Ned,
Sunt plăcut surprins pentru mesajul tău transmis atat de rapid, ceea ce înseamnă că amândoi dorim cu
Adevărat să se semneze un Tratat de Pace Mondial în următorii 20-30 de ani. Pentru reușita acțiunilor noastre,
am început cu "modelarea" piciumanilor cu vârste până în 10 ani, având la bază un concept propriu Neamului
nostru: Om cu OM, Ban Curat cu Ban Curat.
Cu cea mai mare responsabilitate ne înscriem la inițiativa voastră privind Parteneriatele pentru
Coaliția Păcii, precum și la #ZiuaPăcii193.
În acest moment suntem implicați în organizarea evenimentului care va avea loc peste câteva zile în
orașul Craiova, intitulat Marșul Piciumanilor - Marșul Păcii, unde ne așteptăm să participe până la 600 de
copii.
Intenționăm să ținem această activitate anual, în cât mai multe localități din România reîntregită și
ulterior în toate țările lumii.
Vă vom ține la curent săptămânal cu viziunile și planurile noastre de lucru simultane în domenii
importante ca: educația, sănătatea=hrana și inventica.
Succes în activitatea voastră și nu ezitați să ne contactați în cazul în care aveți nevoie de informații
suplimentare.
Toate cele bune,
Adrian Pop
----------
[18:03, 31.5.2019] Alina: ne-a raspuns Ned de la Peace One Day

[18:03, 31.5.2019] Alina: Hi Adrian,
Great to hear from you,
I have added your email to the coalition, you should start getting emails today.
You can join #PeaceDay193 through this link – if you could arrange a photo at the march holding up a
sign saying #PeaceDay193 and your national flag that would be absolutely amazing!
Would you be interested in a call? We can discuss the campaigns further.
Ned Morgan
Campaigns Manager
-----------
Grozav să aud vești de la tine.

Am adăugat emailul vostru și ar trebui să începeți să primiți emailuri începând de azi.
Vă puteți alătura Campaniei #PeaceDay193, folosind acest link – dacă reușiți să faceți o fotografie la
Marșul (din 5 iunie) ținând sus o pancartă pe care scrie #PeaceDay193 și tricolorul, ar fi uimitor!
Ai fi interesat să te sun? Vom putea discuta mai departe despre campanii.
----------------------
Hi Ned,
Im Alina, member of Arta Zalmoxa Association and I did the translations for Adrian (which is not very
good in English).
Weve made 3 banners for the coming March (files attached). Which one do you prefer?
In case you want to talk to us, you are more than welcome to call me; my phone number is .......
Looking forward to hearing from you.
Kind regards,
Alina
Hi Alina,
It looks like you’ve been busy!
All the posters look great! If you can get a photo of young people holding one of those and someone
holding the national flag, we’d love to use it.
Would you have time to talk on Monday? I can explain everything then
Please let me know if that suits,
All the best,
Ned Morgan
Campaigns Manager
https://www.ted.com/talks/jeremy_gil...LT74#t-1024474
Sunt Alina, membră a Asociației Arta Zalmoxa și am făcut traducerile pentru Adrian (ceea ce nu este
foarte bun în limba engleză).Am creat 3 bannere pentru luna martie (fișiere atașate). Pe care o preferați?Dacă
vrei să vorbești cu noi, ești mai bine decât să mă suni; numarul meu de telefon este .......Așteptăm cu nerăbdare
să auzim vești de la dumneavoastră.
-------------------
Bună Alina,Se pare că ai fost ocupat! Toate afișele arată excelent! Dacă puteți obține o fotografie a
tinerilor care dețin unul dintre aceștia și cineva care deține steagul național, ne-ar plăcea să-l folosim.Ai avea
timp să vorbești luni? Pot să explic totul atunciVă rog să-mi spuneți dacă se potrivește,Toate cele bune,
Sunt Alina, membră a Asociației Arta Zalmoxa și am făcut traducerile pentru Adrian (ceea ce nu este
foarte bun în limba engleză).Am creat 3 bannere pentru luna martie (fișiere atașate). Pe care o preferați?Dacă
vrei să vorbești cu noi, ești mai bine decât să mă suni; numarul meu de telefon este .......Așteptăm cu nerăbdare
să auzim vești de la dumneavoastră.
---------
One day of peace -------------

https://www.facebook.com/peaceoneday/ ----------------
Alina, The event looks great! Well done! I have a suggestion. If you could post about your event TODAY
using the hashtags #peaceday and #goal17. The organisation who are scheduled to post today are not getting
back to me – if they DO post, I’ll share theirs as normal but if they DON’T I can post yours instead. This also
means that if in the next week or so an organisation fails to post we can put yours out then.
Alina, Evenimentul arată grozav! Foarte bine! Am o sugestie. Dacă ați putea posta despre evenimentul
dvs. din ziua de azi folosind hashtags #peaceday și # goal17. Organizația care este programată să posteze astăzi
nu se mai întoarce la mine - dacă posta, voi împărți a lor ca normal, dar dacă nu pot să posta pe al tău. Acest
lucru înseamnă, de asemenea, că, dacă săptămâna viitoare o organizație nu reușește să postați, atunci putem să
vă scoatem. ----------------
Peace One Day – Richmond
[13:01, 11.09.2019] Zamfir Catalin: Dear Alina and all at Arta Zalmoxa,
We absolutely love the video, it’s fantastic that you have included the great work you have been doing!
We will be able to use the video in our live feed and we would love to use it on our Instagram page. However,
to use it on Instagram it needs to be 59 seconds. Would it be at all possible for you to cut three seconds from
the end of the video? If not, we would be happy to cut it ourselves if that’s okay with you.
Thank you so much
Campaigns Team,
Peace One Day
www.peaceoneday.org
[13:01, 11.09.2019] Zamfir Catalin: le raspund eu

[13:04, 11.09.2019] Zamfir Catalin: Dragă Alina și tuturor celor de la Arta Zalmoxa,
Ne place foarte mult videoclipul, este fantastic că ați inclus munca excelentă pe care ați făcut-o! Vom
putea utiliza videoclipul în feed-ul nostru live și ne-ar plăcea să îl folosim pe pagina noastră de Instagram.
Totuși, pentru a-l folosi pe Instagram trebuie să fie 59 de secunde. Ar fi posibil să tăiați trei secunde de la
sfârșitul videoclipului? În caz contrar, am fi bucuroși să o tăiem singuri dacă ne dati voie.
Mulțumesc mult
-----------------
To: Peace One Day <Campaigns@peaceoneday.org>

Subject: Re: Opportunity to Feature: Peace Day 2019
Hi Julia,
In case its not too late and you already shorten our video with 3 sec, I have cut it to 59 sec. as requested.
Link below:
https://www.youtube.com/watch?v=BMUd...ature=youtu.be
Please check and let us know if thats fine with you.
Thank you.
Kind regards,
Alina Bratu
ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA
Pacea – rezultat al educației caracterizate

de un alt nivel al Conștiinței
Conf. univ. dr. abil. ing. Petre Săvescu
”Fericiți Făcătorii de Pace, că aceia Fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Matei 5, 9)
Cu permisiunea cititorului, aș dori să expun aici o părere personală asupra legăturii dintre pace și
dezvoltarea durabilă, asupra legăturii dintre Pace și Dezvoltarea Educațională a unui popor care tinde să atingă
un nivel elevat al conștiinței.
Este totul așa de simplu: atunci când Copilul va întâlni Frumosul din Gândurile și Privirea Educatorului,
atunci va iubi necondiționat Școala! Mama copilului este primul Educator, primul Mare Dascăl – care
facilitează accesul Frumosului, Divinului la Suflețelul fiecărui Copil. De aceea, mintea oricărei mame (ca și
mintea fiecărui educator pe care Omul îl va întâlni în Viață) trebuie să fie eliberată de gânduri răscolitoare, de
griji, de suferințe, de orice experiență traumatizant[, de vibrație joasă care ar putea să-i scadă nivelul energetic
și influența pozitivă în creșterea, educarea Copiilor și în pregătirea lor pentru a deveni acei Oameni Frumoși,
de care are atât de mult nevoie România actuală… !
Mintea, privită ca și un Cumul de gânduri generatoare de noi experiențe de-a-lungul Vieții, trebuie să
fie eliberată de influența nefastă a Ego-ului , de poziționalități, de programe-gunoi, de capcane spirituale sau
de orice ar putea să blocheze accesul evolutiv,
Planurile mentale trebuie armonizate astfel încât Lumina Divină să poată pătrunde ușor printre gândurile
evolutive și să permită accesul la cele mai înalte nivele evolutive ale conștiinței. Astfel, prin Pace și Adevăr se
va naviga pe Calea care permite Accesul la Cele mai frumoase și mai elevate Sfere Cognitive. Prin pășirea pe
această Cale, prin promovarea Adevărului, Păcii, Frumosului, Iubirii necondiționate în Gândirea și Activitățile
zilnice, s-a experimentat activarea Accesului în Câmpul generat de cele mai înalte planuri ale Conștiinței ! Este
un adevărat ”Credit în alb” - așa cum frumos descrie, în Cursurile specifice Școlii Zalmoxiene, prietenul meu,
Domnul Adrian Pop.
Revenind la Primul Educator, Mama…Dincolo de cuvântul sacru care generează Iubire necondiționată
și Respect nelimitat, Ei îi revine o Misiune grea dar și frumoasă : aceea de a aduce primele crâmpeie de
Cunoaștere în Sufletul Copilului… Orice Mamă are Datoria de a prezenta Copilului necesitatea păstrării Păcii
– ca fiind singura alternativă a păstrării și dezvoltării oricărei Formă de Viață , orice Mamă are datoria de a
lupta pentru Pace și a se ruga pentru menținerea ei în toate formele locuibile din Univers. Fiecare Mamă are
frumoasa menire de a cunoaște, introduce și actualiza Frumosul în Sufletul Copilului, facilitând astfel primul
Salt adevărat pe Scara nivelelor de conștiință…
Copilul mic manifestă o singură mare frică – cea generată de ”lipsa mamei” ; atunci când va reauzi
glasul frumos al Mamei, atunci când va simți în apropiere prezența Ei… va reapărea Iubirea necondiționată și
această Frică va dispărea. Este așa de simplu… Orice Frică este generată de Lipsa Iubirii și a Credinței…Iată
încă o dovadă !
Copilul crește frumos, în Pace…și ajunge la un următorul nivel de educație; ajunge la Școală… Aici
intervine frumosul Rol al Educatorului, minunata Menire a Învățătorului, importanta Misiune a Profesorului!
Aici intervine Educația - care nu poate fi continuată decât printr-o comunicare continua, de la Suflet la Suflet
(așa cum inspirat și vocațional afirma doamna profesor universitar dr. Crenguța Oprea la Secțiunea Educație
din cadrul Conferinței Anuale a Consiliului Mondial Român, din 7-8 septembrie 2019, de la București) [3]. Da
așa este, pot afirma cu argumente de necontestat, este singura Cale…de transmitere a Luminii Cunoașterii de
la SUFLET CURAT la SUFLET CURAT! Prin Rugăciune, prin promovarea Păcii și a Respectului față de
Orice Formă de Viață se primește ACCESUL la CUNOAȘTERE, la HARUL și INSPIRAȚIA DIVINĂ -
absolut necesare pentru a păși pe această Cale! Dascălul devine astfel un important Vector de comunare și
transfer al Frumosului în Viața fiecărui Copil! Este foarte important să sprijinim atât Mamele, Dascălii cât și
Toți Cei implicați în Aprofundarea Cunoașterii și Educației - în transmiterea Fluxului de Lumină , capabil să
contribuie semnificativ la îmbunătățirea proceselor de formare ale OMULUI FRUMOS !
Atunci când Copilul va cunoaște cu adevărat importanța Păcii în Suflete și în toate celelalte Medii de
Viață, atunci Sufletul va alege minimalizarea rolului Ego-ului în gândire, în activități și va permite Luminii să
introducă Inspirația Divină, în toate emoțiile pe care le va experimenta !
Orice Salt pe un nivel superior de conștiință este facilitat de Pacea în Suflete, Pacea în Relații, Pacea în
Comunicare, de PACEA MONDIALĂ !
Argumente ? Este suficient de cunoscut termenul de Dezvoltare Durabilă… S-a studiat mult modul în
care se ajunge la aceeastă Dezvoltare Durabilă, modul în care Mediul Divin (MD) este cel care influențează
atât Mediul Economic (ME), Mediul Natural (MN) , Mediul Social (MS) cât și interacțiile dintre ele [1] !
Putem afirma cu tărie : atunci când la conducerea acestor Medii (ME, MN, MS) se află OAMENI cu SUFLETE
CURATE, Mediul Divin ajută la Dezvoltarea Durabilă !
Atunci când Mediul Divin și Pacea Mondială sunt Cele care vor produce Dezvoltarea Durabilă a
Omenirii, atunci Lumina Cunoașterii transmisă prin Inspirație Divină va influența atât interacțiunile cât și
comunicarea din tripleta Educațională: Educatori (Edu) –Părinți (Păr)- Copii (Cop) ! Aceasta este CALEA !
Totul este atât de simplu [2] !!!
Există dovezi certe – în ceea ce privește socializarea moleculară din câmpurile cuantice
microuniversale…trebuie doar să fim atenți puțin la mecanismele care facilitează regulile din interiorul acestor
universuri fractalice [2]. Tot așa de mult trebuie să fim atenți la metafizica transmisă de Modelele de cercetare
la care se asociază copii – în inocența lor, dar sub influența Mediului Divin !
Acum la început de An Școlar, mă alătur Tuturor Celor care urează Copiilor României să întâlnească
doar Dascăli Frumoși, să învețe fără griji și sănătoși, să învețe și să se joace în PACE pentru a experimenta cu
Iubire necondiționată …Bucuria Succesului și Dragostea de Carte !
Mulțumiri, Felicitări și Gânduri Frumoase adresate Tuturor Dascălilor și Cercetătorilor care au înțeles
și aprofundat Misiunea lor pe acest Plan Existențial și aduc în Sufletele Învățăceilor Lumina Divină !
Mulțumiri speciale Tuturor Mamelor – care luptă cu multe griji zilnice incomensurabile pentru a dărui
Omenirii Copii Frumoși – capabili să învețe și să devină Modelele Celor care vor semna Pacea Mondială, la
Sarmizegetusa, în 2050 (care poate fi realizată chiar mai devreme) !
Mulțumiri Speciale …Tuturor Celor care au înțeles această importantă Misiune și sprijină Spiritual și
Material Accesul la învățătură, la Cunoaștere, la Dezvoltare ! Mulțumiri Firmei RURIS pentru miile de
Ghiozdane dăruite - care au adus, cu siguranță, Bucurie în Inimile Copiilor și multe Lacrimi de mulțumire și
recunoștiință în ochii Părinților nevoiași ! Mulțumiri speciale, Domnului inginer Adi Pop ca și întregii
frumoasei Familii !!!! Mulțumiri speciale Firmelor POP SERVICE ELECTRONICS, CORNUL
ABUNDENȚEI, MAKTUB pentru implicare și pentru sprijinul oferit Educației din România! Mulțumiri
Grupului de firme condus de dna Mădălina Pavel și a Asociațiilor implicate în toate aceste extraordinare
programme ! Lista OAMENILOR FRUMOȘI este mai mare și rog – pe această cale – să fiu iertat pentru
omisiuni…doar spațiul și timpul au oprit aici, doar temporar această Listă ! Un Gând frumos a fost asociat și
trimis Tuturor Celor care contribuie la aceste minunate Proiecte !
Personal, voi sprijini frumoasele Inițiative de cercetare ale tuturor Celor care doresc sî activeze în acest
frumos domeniu al Vieții ! Cu multă responsabilitate, atât din mediul academic cât și din cel de cercetare în
care se vor implica Asociațiile de Suflet, atât de dragi mie !
Concluzii
Accesul la Cunoaștere, la Educaație avansată și Cercetare științifică este nelimitat dar și condiționat de
Respectul față de formele Vieții, iar Nivelurile Cognitive Superioare sunt asociate doar Sufletelor curate – în
mod special Celor care experimentează doar gândurile pacifiste... ! Fără Intenții frumoase, fără Stăruință, fără
Smerenie, fără eliberarea de gânduri nepotrivite și de poziționalități nivelul de educație, cunoaștere și
cercetare-inovare este doar unul modest ! Este simplu, este Calea transmisă de Hristos, Cale pe care va păși,
mai devreme sau mai târziu, întreaga Omenire…
Bibliografie :
1. Marian Niță , Teclu Codreși - Ecoteologie și Dezvoltare Durabilă, Editura SimArt, Craiova,
2008
2. Petre Săvescu –Cercetarea Științifică în slujba Păcii Mondiale și a Dezvoltării Durabile, Note
de Curs, 2019
3. Lucrările Conferinței Anuale a CMR, București, 7-8 septembrie 2019
Fluturașul Păcii
Adrian Pop
Fluturașul Păcii
Nici un sistem politic, nici o armată străină nu poate despărții un popor!

Fiecare bun român trebuie să facă tot ce îi stă în putință ca România să fie reîntregită, pentru că așa este
firesc. Așa ne-a fost lăsată de Moșii și Strămoșii noștri, așa trebuie s-o lăsăm urmașilor.
Implementarea ideii de semnare a unui tratat de Pace la nivel global, se începe cu educarea constantă și
continuuă a Piciumanilor de grădiniță și a celor de clase primare. Semnarea de către aceștia a fluturașului Păcii,
reprezintă un mic pas în acest sens, dar consolidarea acestei idei se poate realiza prin excursii de explorări
multiple, în funcție de aspirațiile lor.
Este nevoie de a se pune bazele unui nou sistem de educație, funcție de cum ne dorim să fie România
următoarelor decenii. Ne gândim ca fiecare grădiniță și școală primară să dispună de mici ateliere de lucru (
pictură, muzică, atletism, științe, turism, înot, ski, cultivare plante și pomi, îngrijire animale, istorie, geografie,
etc...) la care funtie de inclinatii copilul vine constant și cu mare plăcere.
Mamele sunt cele mai interesate ca Piciumanii lor să fie crescuți într-un sistem de siguranță și de bună
stare, de sănătate, de Omenie și de Bun Simț, așa că ne adresăm în primul rând lor, pentru a sprijini această
inițiativă a tinerilor de la Școala de afaceri online Zalmoxiană.
De mici copiii trebuie sa înțeleagă ce înseamnă modul de obținere a banilor în mod cinstit, legal, trainic
în timp și ce înseamnă asocierea cu un alt Piciuman compatibil cu modul lui curat de gândire, dar mai ales
trebuie să conștientizeze care sunt consecințele încălcării anumitor Legi
Pe fluturașul PACE noi punem un concept specific Neamului nostru
" OM cu OM, Ban Curat cu Ban Curat "
Relația dintre un om cu un alt om nu are cine știe ce valoare, pentru că pregătirea acestora fiind
incipientă, la care principiile de Viață sunt instabile și energiile de formă în tot ce fac sunt neconturate, toate
realizarile lor sunt incapabile de a ramane în timp. Un mic pas se face când apare o relație dintre un OM și un
om, pentru că primul încearcă să-și ajute partenerul să meargă pe " drum nou " - pe baza unor principii de viață
stabile, dar fără prea mari rezultate pentru că-i lasă liberul arbitru ca acesta să-și hotărască singur calea. În
această situație, energia de formă a banilor obținuți de cei doi, tot ca niște castele de nisip construite pe malul
mării determină tot ce fac împreună, deci și-n acest caz realizările lor nu prea au valoare în timp.
Relația stabilă, conturată total, între un OM cu un alt OM, reprezintă Adevarata Trinitate și are la bază
Principii Ancestrale Zalmoxiene, capabile de a forma un “ punct de sprijin “ pe care se poate reconstrui totul
de la capăt, în orice conjunctură și mediu. Energia de formă a Banilor Curați obținuți de aceștia, oferiți în
totalitate semenilor, capătă valențe inimaginabile în toate multiversurile existente.
Demersurile nostre către semeni :

Sarmizegetusa 2050 – Capitala Păcii Mondiale - mesaj general
În calitate de mesageri ai OMENIEI și BUNULUI SIMȚ, vă adresăm următoarea propunere, pe care ne-
am bucura să o susțineți în mod activ.
Unul dintre obiectivele majore ale Academiei DacoRomâne și ale Asociației Arta Zalmoxa îl reprezintă
proiectul ”Sarmizegetusa 2050 – Capitala Păcii Mondiale”, privind semnarea Tratatului de Pace de către
guvernele tuturor țărilor lumii până în anul 2050, în România, la Sarmizegetusa Regia - Capitala Spirituală a
Românilor.
Împreună cu partenerii noștri, ne propunem acest obiectiv nobil și îndrăzneț în scopul încetării cursei
înarmărilor, astfel încât resursele umane și materiale ale omenirii să fie redistribuite înțelept, în domenii
importante ca:
· Educație
· Sănătate = Hrană
· Energie
Pentru a realiza acest obiectiv, tinerii din Asociația Arta Zalmoxa au distribuit, începând de anul trecut,
cu ajutorul Inspectoratului Școlar Județean Dolj și al Dnei Marilena Vidrașcu, peste 50.000 de fluturași către
grădinițele și școlile primare, pe care ”Piciumanii” (termen cu care îi alintăm pe copiii pacificatori ai Terrei)
să scrie cuvântul PACE.
Vom trimite lunar zeci de mii de fluturași la primăriile și Inspectoratele Școlare din județele adiacente,
sperând ca, în termen de câțiva ani, să adunăm poze cu fluturașii semnați de un milion de Piciumani care trăiesc
de-o parte și de alta a Prutului.
Ținta pe care dorim să o atingem la nivel planetar, cu ajutorul lui Dumnezeu și al organizațiilor care vor
fi antrenate în această inițiativă temerară, este de un miliard de semnături. Când acest deziderat va fi îndeplinit,
Tratatul de Pace va fi, cu siguranță, un aspect de normalitate ce nu va mai putea fi ignorat și, în consecință, va
fi ratificat de către toate țările lumii.
Prin această acțiune de semnare a fluturașilor de către Piciumani, începem "modelarea" conștiinței
tuturor popoarelor în spiritul Omeniei și al Bunului Simț, determinând astfel - cu perseverență și unitate - o
schimbare profundă a întregului mapamond în următorii zeci de ani.
Suntem deschiși colaborării cu toate persoanele juridice și fizice interesate să ajute atât acțiunea de
semnare a Tratatului de Pace, cât și pe cea de reconstruire din temelii a României reîntregite.
Dacă doriți să contribuiți la stabilirea păcii mondiale prin distribuirea fluturașilor în grădinițele și școlile
primare din zona dumneavoastră de activitate, ne va face mare plăcere să vi-i trimitem prin postă, imediat ce
ne veți anunța. Odată semnați, vă rugăm să lipiți fluturașii pe o planșă (așa cum este prezentat în invitația
atașată), care să fie plasată în grupele, clasele sau pe panourile acestora.
Vă rugăm, de asemenea, să postați o fotografie a planșei în grupul www.facebook.com/groups/
SARMIZEGETUSA2050 și/sau pe pagina www.SFATULBATRANILOR.ro, astfel ca acțiunea dumneavoastră
să devină un model pentru alți oameni de bună credință.
Alte idealuri și proiecte majore, pentru a căror înfăptuire lucrăm zilnic, sunt:
- CATEDRALA PACEA LUMII de la Bucium, Făgăraș - proiect inițiat de Sf. Arsenie Boca, Sf.
Pantelimon și Moș Ilie
- ORAȘUL EDEN - Orașul Păcii din zona Arnota, Stănișoara, Albu de Cozia - în care armele de orice
natură vor fi interzise
- ORAȘUL SĂNĂTĂȚII ZALMOXA - ARSENIE BOCA - în care spitalizarea și tratamentele vor fi
gratuite.
În scopul realizării acestora, organizăm și vom organiza trei simpozioane anuale:
- OBÂRȘIA NEAMULUI NOSTRU - în luna martie, dedicat Dlor: Prof. Dr. Tudor Diaconu și Pr.
Dumitru Bălașa
- SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE - în data de 21 septembrie, dedicat Dlui
Tudor Gheorghe
- VIZIONARII NEAMULUI NOSTRU - în luna decembrie, dedicat Dlui General de Armată (r) Prof.
Univ. Dr. Mircea Chelaru
Suportul uman și financiar, necesar realizării obiectivelor noastre, este oferit de asociațiile și firmele pe
care le deținem:
- Agenția de Turism de Explorări PICIUMANII ZALMOXIENI – SARMIZEGETUSA SRL
- Asociația ARTA ZALMOXA
- Asociația AVANGARDA DE SACRIFICIU
- EDEN CONSULT S.A. (în curs de înființare)
- Școala de Afaceri Online ZALMOXIANA
- Universitatea ZALMOXIANA (în curs de înființare)
CHEIA succesului tuturor proiectelor noastre este legea: OM cu OM și BAN CURAT cu BAN CURAT,
având în vedere că traiul Fericit, Sănătos și Decent depinde în exclusivitate de MODUL de obținere a părții
materiale.
Cu deosebită considerație,
ACADEMIA DACOROMÂNĂ și ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA
Tel. +40.723.663.100 E-mail: artazalmoxa@gmail.com
Câmpia Islaz Nr. 85, Craiova, România Skype: adrianpop58
http://www.sfatulbatranilor.ro/forum...LA-CARE-LUCRAM
www.sfatulbatranilor.ro
www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050
www.facebook.com/arta.zalmoxa
--------------------
Una din principalele preocupări ale tinerilor din Asociația Arta Zalmoxa, pregatiți la Școala de afaceri
online Zalmoxiană, este legată de instaurarea PĂCII la nivel mondial, motiv pentru care propunem ca până în
anul 2050 să fie semnată la Sarmizegetusa Regia (Capitala Spirituală a Românilor) TRATATUL DE PACE la
nivel mondial.
Organizăm anual în acest sens Simpozionul internațional de PACE de la Craiova, în Decembrie 2019,
astfel încât, împreună cu toți cei care simt și gândesc la fel ca noi să găsim căile prin care să ne atingem țelul
propus.
Ulterior, când o să căpătam experiență și echipa noastră de lucru se va mări, vom organiza anual la
Craiova Congrese Internaționale de Pace.
Acum suntem în etapa în care o să alegem partenerii interesați să ne sprijine la organizarea primului
Simpozion, precum și pe cei care vor susține lucrări în acest sens.
Pentru a ni se dezvălui pașii ce trebuie să-i facem în Prezent, adunăm anual informații certe din Trecutul
și Viitorul Neamului nostru. În anul 2018 am realizat două Simpozioane, " Obârșia Neamului nostru " în luna
Martie și " Vizionarii Neamului nostru " în luna Decembrie.
A venit Timpul ca noi să creăm un nou sistem de valori la nivel mondial, bazat pe Adevăr, astfel încât
resursele umane și materiale să fie redirecționate spre educație, sănătate=hrană și inventică, pentru ca noi toți
să trăim decent, să fim sănătoși și fericiți.
Ne dorim foarte mult, în cunoștință de cauză, să fie Pace în lume!
DOAMNE AJUTĂ !
Președinte Asociația Arta Zalmoxa,
Pavel Loredana
Mesaj către grădinițe și scoli primare

Simpozionul Internațional de PACE Sarmizegetusa 2050 - Capitala Păcii Mondiale
Stimate Doamne și Stimați Domni,

Academia DacoRomână, Asociația Arta Zalmoxa și Asociația Avangarda de Sacrificiu vor organiza
Prima Ediție a Simpozionului Internațional de PACE intitulat ”Sarmizegetusa 2050 – Capitala Păcii
Mondiale”, eveniment care se va desfășura la Craiova în data de 21 septembrie.
Ne-am bucura să știm că instituția Dumneavoastră va lua parte la Simpozion, alături de alte școli care
au confirmat deja participarea.
Înaintea deschiderii Simpozionului, va avea loc Marșul Piciumanilor - Marșul Păcii unde planificăm
să organizăm diferite activități distractive dedicate copiilor.
Iată și câteva link-uri cu imagini legate de acțiunile întreprinse de noi până acum:
https://youtu.be/ICOVO4ynWio
https://www.youtube.com/watch?v=0P3WPGp0blQ
www.sfatulbatranilor.ro/threads/25435-Proposal-The-365-days-of-the-year-to-be-declared-PEACE-
DAYS
Dacă știți și alte instituții care ar putea fi interesate să participe, vă rugăm să le distribuiți mesajul nostru.
Vă mulțumim anticipat și vă așteptăm cu drag alături de noi.
Ingrid Sonleitner
ACADEMIA DACOROMÂNĂ, ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA

și ASOCIAȚIA AVANGARDA DE SACRIFICIU
Protocol între Inspectoratul Județean Dolj si Asociația ARTA ZALMOXA
Nume proiect: PICIUMANII doresc PACE

Date contact:
Asociația Arta Zalmoxa
Sediu social: jud. Dolj, loc. Argetoaia, sat Leordoasa, CIF 36797847, reprezentată de vicepreședinte
Zamfir Constantin Cătălin
0723663100
artazalmoxa@gmail.com
https://www.facebook.com/arta.zalmoxa
Scop:
Conștientizarea copiilor aflați în instituțiile de învățământ asupra protejării vieții în toate formele ei -
oameni, animale, plante -, trezirea în copii a dorinței de o lume în armonie, de prietenie cu toți locuitorii Terrei
și de acceptare a diferențelor culturale, cât și conștientizarea suferinței și consecințelor cauzate de conflictele
de orice fel – în special cele armate.
Argument:
Având în vedere realitățile curente ale planetei noastre, e nevoie ca abordarea securității naționale bazată
pe putere militară și frică față de semenii care diferă de noi să fie înlocuită cu o înțelegere mai largă și modernă.
Securitatea umană se concentrează pe protejarea și promovarea demnității, pe împuternicire și împlinire pentru
toți oamenii. Înseamnă nu doar să protejăm oamenii de amenințări, ci să creăm noi sisteme de mediu, sociale,
politice și economice, care sprijină și sporesc bunăstarea oamenilor și a mediului înconjurător, și, în același
timp, împiedică diminuarea acestora.
Viziune:
Viziunea noastră este o lume în care relațiile de simbioză dintre pace și natură sunt prețuite și acționăm
cu toții în acest sens. Susținem o lume în care coexistăm în mod pașnic cu ceilalți oameni și cu natura. Luptăm
pentru o lume în care resursele sunt utilizate în mod chibzuit, apreciate și împărtășite. Dar, pentru a ajunge
acolo, trebuie să alegem cooperarea în detrimentul conflictului. E nevoie să alegem echitatea și durabilitatea
în schimbul lăcomiei și să susținem ca demnitatea umană să fie mai presus de exploatare.
Astfel, Asociația Arta Zalmoxa promovează pacea prin intermediul proiectului prezentat succint în cele
de față.
Grup țintă:
Copiii preșcolari din grădinițe si copiii ciclului primar (clasele I-IV) din mediul urban si rural.
Obiective:
Sprijinirea educatorilor și învățătorilor în predarea unor lecții despre PACE. Oferirea unui fluturaș
fiecărui copil, pe care acesta să deseneze și/sau să scrie cuvântul ”PACE”. La final, toți fluturașii vor fi lipiți
pe una sau mai multe planșe, iar fotografiile planșelor vor fi distribuite în mediul online, pentru a oferi un
exemplu și a stimula implicarea altor instituții. De asemenea, semnăturile copiilor vor demonstra opțiunea
clară a Neamului nostru privind PACEA.
Note de final ale protocolului:

1. Până la acest moment au fost tipăriți și distribuiți 15.000 de fluturași. Urmează sa fie tipăriți
suplimentar alți 20.000 de fluturași.
2. Proiectul a fost propus către câteva zeci de grădinițe din municipiul Craiova și a atras un interes
deosebit, atât în mediul urban, cât și în mediul rural.
3. Există deja un număr de companii private care au venit în întâmpinarea propunerii organizației noastre
și sprijină proiectul, printre care Pop Service Electronic HQ SRL, RURIS IMPEX SRL, Cornul Abundentei
SRL, MK Tur SRL, PRINTEX SRL.
4. Până în prezent, au fost identificate și alte județe interesate de extinderea proiectului: Gorj si Bacău.
Intenția noastră este să realizăm această inițiativă la nivel național, cât și internațional.
5. Pentru îndeplinirea obiectivului nostru, vom organiza anual Simpozionul Internațional de Pace
intitulat ”Sarmizegetusa 2050 - Capitala Păcii Mondiale”
Cătălin Zamfir
Vicepreședinte Asociația Arta Zalmoxa
Mesaj pentru Primarii din localitățile României

Stimate Doamne și Domni,
Tinerii Asociației Arta Zalmoxa și membrii Academiei DacoRomâne organizează anual la
Craiova, în data de 21 Septembrie, Simpozionul Internațional de Pace intitulat ”SARMIZEGETUSA
2050 - Capitala Păcii Mondiale”.
Începând de anul trecut, am trimis către grădinițele și școlile primare din Craiova, mii de fluturași
de PACE(cum este cel atașat la acest e-mail), pentru ca Piciumanii Neamului nostru să scrie cu mânuțele
lor cuvântul PACE, așa încât, curățenia lor Sufletească, să determine și familiile lor să țină cont de
această dorință sinceră privind viitorul omenirii.
Am notat că acțiunea noastră a început sa aibă un impact neașteptat asupra părinților, bunicilor
și străbunicilor micuților, după distribuirea în Oltenia a zeci de mii de fluturași de PACE, motiv pentru
care, am hotărât să finanțăm cel puțin un milion de astfel de fluturași, pe care să-i trimitem în toate
localitățile aflate de-o parte și de alta a Prutului.
Ulterior, împreună cu cei care se vor alătura inițiativei noastre, avem în vedere sa extrapolăm la
nivel mondial acest sistem, cu speranța ca oamenii să devină conștienți de necesitatea Semnării tratatului
de PACE la nivel Mondial până în anul 2050, dispărând astfel frica și preocurarea zilei de mâine, pentru
că doar astfel putem trăi cu totii Fericiți, Sănătoși și Decent.
În cazul în care doriți să participați la această inițiativă, vă rugăm să ne țrimiteți adresa la care
să vă expediem fluturașii pe care sa-i distribuiti la EDUCATORII ȘI ÎNVĂȚĂTORII de bună credință
din localitatea pe care o conduceti. De asemenea, le sugerăm să lipeasca acești fluturași pe o planșă, care
șă fie afișată în clasele în care învață micuții si sa ne trimita fotografii ale acestor plașe în
grupulwww.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050, devenind astfel model pentru celelalte
cadre didactice din tara.
Toate aceste fotografii vor fi postate de noi pe forumulwww.sfatulbatanilor.roși date tuturor
Guvernelor, Ambasadelor și Consulatelor lumii.
Ne-am bucura, dacă ne-ați putea recomanda și alți PRIMARI, dornici să participe la acțiunea
noastră.
Nădăjduim ca acest proiect să devină principala acțiune susținută de Neamul nostru, ajutând
întreaga omenire să redistribuie resursele umane și materiale spre domenii cu adevărat importante ca:
- EDUCAȚIE
- SĂNĂTATE = HRANĂ
- INVENTICĂ
Vă mulțumim anticipat pentru sprijin.

ACADEMIA DACOROMÂNĂ și ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA

http://www.sfatulbatranilor.ro/forum...LA-CARE-LUCRAM
--------
In atentia Domnului Primar Genoiu Mihail,

Marsul Piciumanilor - Marsul Pacii
https://www.youtube.com/watch?v=0P3W...ature=youtu.be
Stire TVR Craiova -Marsul piciumanilor - Marsul pentru Pace

https://www.youtube.com/watch?v=r6lu...GRHxzS&index=7
Asta au facut tinerii " modelati " de mine in ultimii 28 de ani la Craiova, in ale Omeniei si-ale Bunului
Simt, la Scoala de afaceri online Zalmoxiana, alaturi de cadre didactice inimoase de la gradinite si scoli primare
din Judetul Dolj. Sunt total convins ca impreuna putem sa extrapolam acest mic pas peste tot in lume pe unde
se vorbeste limba Romana si ulterior ca model, in toate tarile.
Aceasta actiune este mediatizata in toate tarile ( https://www.facebook.com/peaceoneday ), iar pe data
de 21 Septembrie 2019 este prezentata la ONU, alaturi de actiuni in domeniul PACII din alte 193 de tari.
https://www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050/
DOAMNE AJUTA !
ADRIAN POP
-----------------------------------
Comunicat de presă - Marșul Piciumanilor – Marșul Păcii

Mesajul nostru către Guvernele lumii prin acest prim Marș al Piciumanilor – Marșul Păcii
De la această vârstă fragedă trebuie ”modelați” Piciumanii la nivel planetar în domeniul Omeniei și al
Bunului Simț, respectând Legea ”OM cu OM, Ban Curat cu Ban Curat”, pentru ca în următorii zeci de ani
să fie semnat Tratatul de PACE de către toate Popoarele lumii la Sarmizegetusa Regia – Capitala Spirituală
a Românilor. Astfel, resursele materiale și umane vor fi distribuite corect, iar întreaga omenire va trăi Fericită,
Sănătoasă și Decent.
Zamfir Cătălin,
Vicepreședinte
ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA
Mesaj către Educatori, Învățători, Guverne și Organizații de PACE

" LIANTUL DE UNIRE " al tuturor semenilor

În miile de nopți albe și-n zecile de mii de pagini scrise am căutat " LIANTUL DE UNIRE " al tuturor
Românilor, dar nu știam că DUMNEZEU a dăruit Neamului nostru chiar " LIANTUL DE UNIRE " al tuturor
semenilor, prin acest fluturaș de PACE semnat de sute de milioane de Piciumanii de pe toate continentele!
Sfântul Arsenie Boca, Sfântul Nil Dorobanțu, Sfântul Pantelimon, Sfântul Ghelasie, Sfânta Veronica,
Sfinte și Sfinți, Moșii mei și Strămoșii, Eroii noștri, imi sunt PRIETENI. Cu ei mă consult continuu în tot ce
fac, în tot ce facem, pentru că am reusit să " modelez " în ultimii 28 de ani tineri, cu care am format o echipă
de OAMENI. Ne-au încredințat acest mare DAR, dat de DUMNEZEU, pentru că Neamul Românesc și în
general întreaga omenire, trece printr-o mare cumpană.
Toate popoarele lumii au avut, au și vor avea Sfinți, Gânditori și Eroi, capabili de-a interveni atunci când
este pierdută Calea Omeniei și-a Bunului Simț.
Echipa Asociației Avangarda de sacrificiu ( idee generată de Sfântul nostru Nil Dorobanțu ), se va ocupa
neîntrerupt de a sintetiza idei, concepte, gânduri de la cei mai buni dintre noi, pentru ca toți oamenii de pe
Terra să traiască Fericiți, Sănătoși și decent.
Proiectul SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE ( rom și engleză)
Proiectul SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE

Academia DacoRomână, Asociația Arta Zalmoxa și Asociația Avangarda de Sacrificiu și-au propus ca
până în anul 2050 la Sarmizegetusa Regia - Capitala Spirituală a Românilor - să fie semnat Tratatul de PACE
de către toate popoarele lumii. Astfel, vom asigura liniștea și prosperitatea planetei și omenirii, oferind
premisele unui trai sănătos, fericit și decent.
Propunem ca fiecare popor să decidă una sau două personalități pe care le respectă, a căror dată de
naștere să reprezinte una din cele 365 de zile ale anului - și care să devină ZILE ale PĂCII -, plecând de la
ideea că toate popoarele de pe Terra au avut și au Sfinți, Eroi și personalități. Cei nominalizați și care sunt în
Viață au șansa să intre în istorie ca făuritori de PACE și astfel întreaga lor energie benefică s-o concentreze
punctiform către această activitate.
Până în acest moment, acestea sunt realizările și sugestiile noastre:
http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...red-PEACE-DAYS
--------------
The Project SARMIZEGETUSA 2050 – THE WORLD PEACE CAPITAL

Academia DacoRomână, Arta Zalmoxa Association and Avangarda de Sacrificiu Association are
working on, that by the year 2050 to be signed The World Peace Treaty at Sarmizegetusa Regia – The Spiritual
Capital of Romanians. Thus we will ensure the peace and prosperity of the planet and mankind, providing
premises for a happy, healthy and decent life.
We are coming with the suggestion that each country decides one or two personalities to represent them.
Each of their birthdays should fill one of the 365 days of the year and those days to become PEACE DAYS.
All started from the idea that every country has had and has Saints, Heroes, and personalities. The ones
who are nominated and are alive have the chance to enter into history as PEACE makers and their entire
beneficial energy to be concentrated particularly on this activity.
So far, those are our achievements and suggestions:
https://youtu.be/byjw_F4scGE - EN
Suntem mesagerii Păcii, Omeniei și-al Bunului Simț

În atenția Domnului/Doamnei Președinte,
Lucrăm zilnic la proiectul SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE. Ne dorim ca
până în anul 2050 la Sarmizegetusa Regia ( Capitala Spirituală a Românilor ) să fie semnat tratatul de PACE
de către toate popoarele lumii și astfel, împreună, putem asigura liniștea și prosperitatea planetei și omenirii,
oferind premisele unui trai sănătos, fericit și decent.
Propunem ca fiecare popor să decidă una sau două personalități pe care le Iubesc și le respectă, a căror
dată de naștere să reprezinte una din cele 365 de zile ale anului - și care să devină ZILE ale PĂCII -, plecând
de la ideea că toate popoarele de pe Terra au avut și au Sfinți, Eroi și Personalități.
Avem rugamintea ca pe cei nominalizați de către Dumneavoastră și care sunt în Viață, să realizeze șansa
de-a intra în istorie ca făuritori de PACE și astfel întreaga lor energie benefică s-o concentreze punctiform către
redistribuirea corectă a resurselor umane și materiale de pe Terra.
Până în acest moment, acestea sunt realizările și sugestiile noastre:
https://youtu.be/byjw_F4scGE
Președinte,
Asociația Avangarda de Sacrificiu,
Adrian Pop
------------
Preafericirii Sale,
Inaltpreasfintenia sa Părintele Irineu, Mitropolitului Olteniei
Preafericirea Voastră,
”Fericiți Făcătorii de Pace, că aceia Fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Matei 5, 9)

Tinerii Asociației Arta Zalmoxa și membrii Academiei DacoRomâne organizează anual la Craiova, în
data de 21 Septembrie, Simpozionul Internațional de Pace intitulat ”SARMIZEGETUSA 2050 - Capitala Păcii
Mondiale”.
Începând de anul trecut am trimis către grădinițele și școlile primare din Craiova, mii de fluturași de
PACE (cum este cel atașat la acest e-mail), pentru ca Piciumanii Neamului nostru să scrie cu mânuțele lor
cuvântul PACE, așa încât, curățenia lor Sufletească să determine, iar familiile lor să țină cont de această dorință
sinceră privind viitorul omenirii.
Am notat că acțiunea noastră a început sa aibă un impact neașteptat asupra părinților, bunicilor și
străbunicilor micuților, după distribuirea în Oltenia a zeci de mii de fluturași de PACE, motiv pentru care am
hotărât să finanțăm cel puțin un milion de astfel de fluturași, pe care să-i trimitem în toate localitățile aflate de-
o parte și de alta a Prutului.
Ulterior, împreună cu cei care se vor alătura inițiativei noastre, avem în vedere sa extrapolăm la nivel
mondial acest sistem, cu speranța ca oamenii să devină conștienți de necesitatea Semnării tratatului de PACE
la nivel Mondial până în anul 2050 ( la SARMIZEGETUSA REGIA - Capitala Spirituala a Romanilor ),
dispărând astfel frica și preocurarea zilei de mâine, pentru că doar astfel putem trăi cu totii Fericiți, Sănătoși și
Decent.
In Manastirile si Bisericile noastre Duminica la Sfanta Liturghie sunt multi copii mici, care vin sa asculte
cuvantul Domnului.
Avem nevoie de sprijinul Dumneavostra pentru a ingadui Calugarilor si Preotilor sa distribuie fluturasi
de PACE pe care acesti copiii sa-i semneze si daca doresc sa ne trimita o poza cu acele semnaturi, ne-am
bucura.
Acum 2 luni am avut aceasta actiune in Parcul Poporului:
Marsul Piciumanilor - Marsul Pacii - dedicat tuturor mamelor din lume.
https://www.youtube.com/watch?v=0P3W...ature=youtu.be
Stire TVR Craiova -Marsul piciumanilor - Marsul pentru Pace

https://www.youtube.com/watch?v=r6lu...GRHxzS&index=7
Aceasta actiune este mediatizata in toate tarile ( https://www.facebook.com/peaceoneday ), iar pe data

de 21 Septembrie 2019 este prezentata la ONU, alaturi de actiuni in domeniul PACII din alte 193 de tari.
Postam toate aceste poze pe www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050 si pe forumul nostru
www.sfatulbatanilor.ro, pe care ulterior le vom trimite tuturor Guvernelor, Ambasadelor și Consulatelor lumii.
Nădăjduim ca acest proiect să devină principala acțiune susținută de Neamul nostru, ajutând întreaga
omenire să redistribuie resursele umane și materiale spre domenii cu adevărat importante ca:
- EDUCAȚIE
- SĂNĂTATE = HRANĂ
- INVENTICĂ
Avem nevoie de buinecuvantarea si sfatul Dumneavoastra la toate proiectele noastre privind
reconstructia din temelii a Romaniei reintregite. http://www.sfatulbatranilor.ro/forum...LA-CARE-LUCRAM
MULTUMIM !!!!
DOAMNE AJUTA !
Cu toată preţuirea noastră,
Adrian Pop
===============================
Pentru reconstrucția din temelii a României reîntregite, organizăm anual trei Simpozioane la Craiova,
pe care le dedicăm Domnilor, pe care-i considerăm EROI ai Neamului nostru :
- Obârșia Neamului nostru - Prof. Dr. Tudor Diaconu și Parintelui Dumitru Bălașa
- Vizionarii Neamului nostru - Gen.(r) Prof. Univ. Dr. - Mircea Chelaru
- Simpozionul internațional " România țara PĂCII "- Tudor Gheorghe
- Marșul Piciumanilor - Marșul Păcii - îl dedicăm tuturor MAMELOR de pe Terra.
DOAMNE AJUTA !
Adrian Pop
Pacea, un drept al tuturor

Prof. Constantinescu Iordana
Grădinița cu program prelungit Raykids, Cârcea, Dolj
Educația este sursa principală pentru a modela atitudinile indivizilor. Educația echipează oamenii cu
cunoștințe și abilități semnificative pentru a face față cu succes diferitelor provocări ale vieții. Există multe
metode și abordări eficiente din punct de vedere al costurilor pentru abilitarea oamenilor cu cunoștințe, abilități
și resurse pentru a promova pacea și dezvoltarea. Educația permite oamenilor să rezolve problemele și
conflictele prin generarea de condiții care generează pace și dezvoltare. Aceasta este o sursă de pace și progres,
deoarece promovează armonia și liniștea. Rolul educației în dezvoltarea păcii este un fapt incontestabil.
Aceasta aduce o schimbare pozitivă a atitudinilor și comportamentelor oamenilor. Pacea și progresul sunt
rezultatele finale ale unei educații eficiente. Indivizii iau cunoștință despre rolurile și responsabilitățile lor prin
educație și instruire. Ei găsesc oportunități reciproce interactive de învățare a comportamentelor noi și de
dobândire de cunoștințe noi. Acest lucru îi ajută să coexiste pașnic cu ceilalți și să lucreze pentru o pace
durabilă și pentru dezvoltarea societăților lor. Integrarea educației pentru pace în programa școlară și
activitățile școlare este cea mai bună modalitate de a atinge acest obiectiv.
Școlile sunt comunități de învățare unde viitorii cetățeni sunt instruiți, educați și pregătiți. Un alt mod
este de a instrui profesorii și alți voluntari ca educatori pentru a promova cauzele păcii și dezvoltării. Profesorii
pot efectua acest lucru prin practicile lor de predare în școli.
„Pacea e un drept de care toţi ar trebui să se bucure, condiţie care face posibil progresul uman integral”,
a spus observatorul permanent al Sfântului Scaun la sediul ONU din Geneva, Mons. Silvano Maria Tomasi.
Pacea este esenţială pentru existenţa tuturor celorlalte drepturi”, a subliniat Mons. Tomasi, „iar
respectarea drepturilor fundamentale duce la adevărata pace bazată pe libertate, dreptate şi fraternitate”.
„Definirea păcii ca «absenţă a războiului» ar însemna să reducem pacea la o valoare negativă”, a spus
reprezentantul Sfântului Scaun, pe când „celălalt nume al păcii este progresul”, ceea ce presupune construirea
de şcoli, structuri sanitare şi oferirea de noi perspective generaţiilor tinere.
Când vorbim despre pacea în lume, în general, avem tendinţa de a ne gândi la lipsa războiului, la
încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale, discriminârii sau a foametei. Aşa cum afirmă unii
poeţi aceasta este mai degrabă prezenţa dragostei. Trăind în acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl folosim
nu am putut trece cu vederea această lipsă a păcii. Această nepăsare faţă de tot ceea ce se petrece în jurul nostru,
pe care o transmitem prin vorbele şi faptele noastre, oamenilor pe care îi întâlnim. Şi, mai mult decât aceastǎ
durere pe care o simt atunci când văd inimi, care nu se înmoaie la nicio cruzime, la care nu pot interveni, mă
doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit.
Ne naştem cu stăpânirea sentimentului de pace, dar uităm să îl dăruim celor din jur. Generaţia noastră
uită că unii oameni nu s-au născut cu dreptul de a alege şi astfel, aceştia sunt forţaţi să accepte ceea ce li se
oferă. De ce avem bani să întreţinem războaie, dar nu avem bani să hrănim săracii? Fără pace nu ne putem
continua viaţa pe acest pământ. Orice fiinţă căreia nu îi este milă nu este demnă de a trăi.
Un mod elementar de definire a păcii a fost acela de a spune că pacea este absența războiului. Aceasta
este, însă, o viziune foarte îngustă asupra păcii. Fără îndoială, absența războiului este prima condiție a păcii,
dar pacea nu este doar o absență de război. Este, în realitate, o condiție caracterizată de o conduită pașnică,
cooperantă și armonioasă a relațiilor internaționale, în vederea asigurării dezvoltării durabile a oamenilor lumii.
Să nu uităm niciodată că “Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns". Deşi majoritatea
dintre noi trăim în pace, nu suntem recunoscători şi nu suntem conştienţi de adevărata valoare a acesteia.
Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie , deoarece nu cunoaştem
agitaţia şi rutina unei vieţi duse în nelinişte.
BIBLIOGRAFIE:
http://www.unesco.org/education/pdf/34_9.pdf
https://www.asc-centralasia.edu.pk/Issue_70/04_role_of_peace_edu.html
Spui PACE – spui DUMNEZEU

Doina Pop
În orice cultură, cult sau religie când spui PACE, te gândești și la DUMNEZEU.
Prima Lege Zalmoxiană - DUMNEZEU dă dreptul la Viață! Mai toți conducătorii popoarelor de pe Terra
o încalcă, fără să fie capabili de a observa care-s consecințele nepriceperii lor.
Dumnezeu înseamnă iubire.
Dacă ascultăm Învățăturile sale și transmitem copiilor deprinderea de a iubi, am facut un mare pas spre
Pace. Nu poți ataca pe cel pe care îl iubești.
Avem datoria de a păstra Învățăturile strămoșilor care au locuit un ținut pașnic, oameni cinstiți care nu
au poftit la avuția vecinului și nu au pornit războaie pentru a-și însuși ceea ce nu le-a fost lăsat de Dumnezeu.
Avem însă și datoria de a transmite tinerei generații abilitatea de a iubi și făcând asta de la vârste foarte
fragede putem obține generații pentru care Pacea să fie crezul suprem. Să începem azi cu copii din jurul nostru
și facem tot ce-i omenește posibil, pentru lărgirea spațiului în care copiii să fie educați în acest spirit de iubire
și de Pace. Ei trebuie să înlocuiască pe toată planeta generațiile care au fost educate în spirit războinic,
dominant.
Acesta nu este un lucru ușor, dar și Iisus a dus cuvântul Domnului prin discipolii săi din om în om.
Începem noi azi și ni se vor alătura din ce în ce mai mulți, așa cum Jeremy Gilley s-a luptat ani buni pentru a-
i determina pe conducătorii lumii de azi să dedice o zi pe an Păcii.
Ceea ce ne propunem noi este ca generația viitoare să fie educată în spiritul iubirii și Păcii, astfel încât
ea va reuși într-o singură zi să obțină 365 de zile pe an dedicate Păcii. De aceea am pornit de anul trecut
demersul de a insufla Piciumanilor dorința de pace, de iubire, de bunătate.
Ce mamă normală își dorește ca într-un final copiii ei să sfârșească în război ?...așa că avem deja o mare
parte din populația globului de partea noastră.
Noi ne dorim ca planeta să-și continue existența, așa cum a fost lăsată de Dumnezeu, cu negri cu albi cu
orice altă culoare a pielii, în armonie.
Sumele enorme dedicate înarmării în conjunctura și mediul actual ar putea ajuta la obținerea acestui
deziderat.
Generațiile pe care le vedem noi, inițiatorii acestui proiect de educare a tinerilor în spiritul Păcii, vor
folosi resursele în scopuri pașnice, echitabil, dezvoltând tehnologii, care să asigure oricărui om al planetei
șansa la o viață normală. Pare o utopie dar dacă nimeni nu încearcă, nimeni nu face cu convingere o primă
etapă, care poate fi dezvoltată continuu pentru a obține această generație de aur, educată în spiritul iubirii, nu
putem să ne plângem că avem zilnic știri cu cine pe cine a mai atacat, câți tineri și copii au murit sau au rămas
orfani.
Avem o datorie față de OM, avem dorința de a face bine în jurul nostru, așa că rugăm pe cât mai mulți
români să ni se alature pentru a cultiva bob cu bob ideea de Pace și cu ajutorul Divinității, vom determina noua
ordine mondială.
DOAMNE AJUTĂ !
Doina Pop
România, țara PĂCII – „Sarmizegetusa Regia –

Capitala Păcii mondiale” – strategie și logistică
Adrian Pop
Orice proiect important pentru toate popoarele de pe Terra poate pleaca de la o simplă idee și de la unul
sau mai mulți oameni dedicați acesteia.
Implementarea ideii de Pace în conștiința Piciumanilor, reprezintă cheia succesului acestui proiect, care
începe să capete contur după ce aceștia devin adolescenți, iar după vârsta de circa 24 de ani atunci când o mare
parte dintre tineri ajung la o gândire matură, încep să lucreze constant la acest proiect.
Semnarea fluturașului Pace de către orice Piciuman reprezintă doar un mic pas privind determinarea lui
spre a-și îndrepta atenția spre această activitate și cum repetiția reprezintă mama învățăturii, idei și concepte
despre Pace trebuie să i se implementeze în joacă, constant și continuu.
Părinții joacă un rol hotărâtor în consolidarea pașilor inițiați de către cei care au pus bazele acestui
proiect important pentru viitorul Omenirii.
Simpozionul internațional de Pace de la Craiova organizat pentru prima dată anul acesta, va purta
denumirea - ROMÂNIA ȚARA PĂCII, idee venită din partea Domnului General Mircia Chelaru.
Vom cauta la început persoane fizice, juridice și ONG-uri în România și-n Diaspora Română,
ulteriorONG-uri din străinătate, dornice să lucreze alături de noi la acest proiect, cu influențe asupra factorilor
de decizie în procesul educațional astfel încât până în anul 2050 lumea să devină conștientă de necesitatea
semnării Tratatului de Pace între Națiuni.
Dezvoltarea nucleului de cadre didactice format la Craiova anul acesta, reprezintă prioritate absolută,
continuuă, ce se va extinde în cât mai multe localități de-o parte și de alta a Prutului și în toate zonele unde se
vorbește românește. Comunicarea eficientă dintre noi, consolidează logistica pașilor necesari dezvoltării
Agenției de turism de explorări - Piciumanii Zalmoxieni, societate comercială necesară implementării
conceptelor de Iubire și de Pace.
Importanță fundamentală dăm modului de finanțare a acestui proiect, pentru că implementăm conceptul
“ OM cu OM, Ban Curat cu Ban Curat “ Piciumanilor, așa că nu avem cum să acceptăm compromisuri și
finanțare cu bani obținuți ilegal. Nu poți cu bani obținuți de la oameni de afaceri cu interese contrare Păcii să
lucrezi la un astfel de proiect.
Avem în vedere ca de mici, copiii să învețe noțiuni de afaceri curate, cinstite, legale, prin discuții pe
diverse conferințe online. În acest fel urmărim să punem bazele viitorilor oameni de afaceri atât în România
reîntregită, alaturi de alte popoare.
Dezvoltarea zonală de activare a Piciumanilor se va face concentric, pas cu pas, pe distanțe de zeci de
km. Primul pas logic ce se va face este de-a trimite mesajul nostru la bănci de date cu adrese de email ale
grădinițelor și școlilor generale din zonele limitrofe Craiovei. Același lucru se va face în județele apropiate,
urmând logistica scrisă mai sus, cea de dezvoltare pe baza undelor concentrice.
Următorul pas este de a face cât mai multe excursii de explorări, ieftine și multiple, funcție de aspirațiile
Piciumanilor care au semnat fluturașul Pace și astfel, vom crea conjunctura favorabilă în care vom discuta
despre Omenie, Bun Simț, Iubire și Pace.
Ne-am propus ca peste cinci ani, pe data de 1 Iunie, să avem anual cca două milioane de Piciumani
români care vor defila cu baloane tricolore pe care scrie PACE, cu stegulețe, copii care vor desena, vor striga
și vor cânta melodii de Pace.
În paralel cu educarea tinerei generații încercăm să obținem și colaborarea decidenților actuali din
diverse state. Am început să trimitem mesaje privind acțiunile și dorința noastră către Ambasade, Consulate și
către conducătorii tuturor țărilor, în speranța ca fiecare popor să ne trimită una sau două date din calendar,
astfel încât să completăm cele 363 de zile ale anului, care vor fi declarate zile internaționale ale PĂCII. Și în
acest fel până în anul 2050 cât mai mulți semeni devin conștienți de necesitatea sprijinirii semnării acestui
protocol de Pace, pentru ca resursele umane și materiale să fie distribuite în sensul unui trai fericit, frumos și
decent, pentru toți semenii.î
Pe lângă ONG - urile implicate în proiectul acesta, Consiliul Mondial Român, Academia DacoRomană,
Asociația Avangarda de Sacrificiu și Asociația Arta Zalmoxa, vom înființa o societate comercială pe acțiuni,
de consultanță - HAVILA SA, în care își vor desfășura activitatea cei care se implică zilnic în tot ce facem pe
parte spirituală și materială și care vor pune în practică strategia și logistica pașilor. Resursele materiale vor
fi dirijate corect către trei domenii majore economice: educație, sănătate = hrană și inventică.
În ceea ce privește mass - media, vom înființa propriile posturi RadioTv, care se vor numi Carpații.
Doamne ajută!
Să fie pace în România, să fie pace în lume!

Prof.Vidrașcu Marilena
Școala Gimnazială ,,N.Romanescu”
Grădinița ,,Floare de colț”
Craiova
,,Nu este suficient să vorbești despre PACE. Trebuie să crezi în ea.
Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea”.
Eleanor Roosevelt
A vorbi despre PACE noi, educatorii - consider că este o datorie morală ca oameni, ca dascăli, ce educă
și contribuie la formarea generațiilor ce se vor bucura de PACEA MONDIALĂ și vor milita pentru păstrarea
acesteia pe această planetă.
Pacea în lume este o valoare mondială pe care și-o dorește fiecare dintre noi.Vorbind de pace, avem
tendinţa de a ne gândi la lipsa războiului, la încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale,
discriminării sau a foametei. Pacea este mai degrabă prezenţa dragostei între oameni, a conviețuirii pașnice.
Trăind în acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl folosim, conștientizăm copiii încă de la cea mai fragedă
vârstă de necesitatea păcii și consecințele lipsei acesteia.
Trebuie să înlocuim modul de gândire, care permite o abordare a securității naționale bazată pe putere
militară și pe frica celor diferiți de noi cu un mod de gândire care reflectă o înțelegere mai largă a securității.
Securitatea umană se concentrează pe protejarea și promovarea demnității, pe împuternicire și împlinire pentru
toți oamenii. Înseamnă nu doar să protejăm oamenii de amenințări, ci să creăm sisteme de mediu, sociale,
politice și economice, care pot sprijini și spori bunăstarea oamenilor și a mediului înconjurător.
Având în vedere aceste argumente, am elaborat un Proiect educativ între grădiniță și Asociația Arta
Zalmoxa, ce cuprinde activități de promovare a conceptului de PACE de la nivel preșcolar, conform puterii lor
de înțelegere și de aplicare în practică.
Scopul Proiectului educațional este acela de a educa copiii în spiritul valorilor morale referitoare la
dorința de pace mondială, de a le da posibilitatea să înveţe şi să vorbească despre consecințele lipsei păcii. Prin
aceasta se va întări înţelegerea şi aprecierea identităţii lor de români şi se va contribui la maturitatea şi creşterea
lor în spiritul valorilor umane.
Activitățile au cuprins-
- Intâlnire între reprezentanții Asociației Arta Zalmoxa și unitatea școlară
- Împărțirea fluturașilor pe care copiii vor reprezenta noțiunea de PACE- desen, scris
- Activitate practică- ,,Copiii lumii doresc PACE,, –desen,scriere
- Expoziție tematică cu lucrările- popularizarea panoului in mediu on line
- Marșul PĂCII- 5 iunie
- Concurs de desene pe asfalt ,,PACE-N LUME,,
- ,,ROMÂNIA mea curată, CRAIOVA mea curată,,- activitate ecologică, alături de părinți în zone
diferite ale orașului- septembrie
- Mesajul copiilor la Simpozionul Internațional de PACE ,,ROMÂNIA- ȚARA PĂCII,
- Excursie tematică la Sarmisegetusa - ,,Și strămoșii noștri au dorit PACE,,-octombrie
- ,,Să dăruim copiilor!,,- campanie umanitară pentru familii nevoiașe-Crăciunul- decembrie 2019, Paști-
19 aprilie 2020
- ,,Toți copiii doresc PACE,,- colaborare cu unități școlare din oraș, județ, țară, diferite țări, continente.
Dintre activitățile organizate la nivel de județ, în care au fost implicate unități școlare și preșcolare,
părinți, cadre didactice, sponsori, televiziuni locale s-a remarcat MARȘUL PĂCII, desfășurat în Parcul
NICOLAE ROMANESCU, pe data de 5 iunie 2019.
Preșcolarii, școlarii participanți au primit de la Asociație și sponsori- cretă colorată, carioci, hârtie,
stegulețe, baloane. Expoziția cu desene pe asfalt, mesajele de pe pancarte au reflectat conceptul de PACE, așa
cum l-au simțit și înțeles copiii.
Cu stegulețe tricolore, cu baloane colorate- roșu ,galben și albastru, am pornit cu mic cu mare să
mărșăluim cântând și strigând- SĂ FIE PACE ÎN ROMÂNIA, SĂ FIE PACE ÎN LUME!
Parteneriatul cu Asociația Arta Zalmoxa, cât și acest MARȘ AL PĂCII a avut un impact foarte mare,
atât pentru copii, cât și pentru părinții acestora, cadrele didactice, cetățenii orașului Craiova ori pentru cei veniți
din județ.
Televiziunile locale au popularizat evenimentul, ceea ce a dus la alăturarea mai multor unități școlare în
realizarea unor parteneriate viabile, ce au ca scop PACEA MONDIALĂ.
Toate activitățile ce se vor desfășurate vor avea în vedere formarea unui comportament în acord cu
normele morale, a dragostei față de neam și țară, față de întreaga planetă, cultivarea sentimentelor și atitudinilor
ecologice în rândul copiilor, cât și bunătate, respect, generozitate, compasiune, accentuarea spiritului
filantropic și promovarea valorilor mondiale referitoare la păstrarea unui mediu natural nepoluant, militând
împotriva războiului, trăind în armonie și pace, cu toți locuitorii planetei .
Susținem o lume în care oamenii coexistă într-un mod pașnic cu ceilalți și cu natura. Ne dorim o lume
în care limitele resurselor noastre sunt respectate, apreciate și împărtășite. Dar pentru a ajunge acolo trebuie să
alegem cooperarea în detrimentul conflictului. E nevoie să alegem echitatea și durabilitatea, să susținem ca
demnitatea umană și curajul să fie mai presus de exploatare
Numai ÎMPREUNĂ- copil, familie, unitate școlară, parteneri educaționali vom putea clădi o lume în
care relațiile de simbioză dintre pace și natură sunt prețuite începând cu preșcolarii, apoi ciclul primar,
gimnazial, liceu, colegii, universități.
Ne propunem dezvoltarea unui mediu educațional care să formeze copilul în spiritul valorilor morale
(bunătatea, iubirea, iertarea, încrederea, dorința de pace mondială), deschiderea spre comuniune, cu alți copii
la nivel planetar care au același deziderat- o planetă curată, în PACE.
Prin actiunile proiectate contribuim la conștientizarea părinților și a altor factori educaționali din cadrul
comunității cu privire la rolul lor în formarea și dezvoltarea moral- patriotică a copiilor, precum și creșterea
implicării părinților și a altor factori educaționali din cadrul comunității în activitățile extracurriculare și în
crearea unui mediu pentru dezvoltarea morală a copiilor, a conștiinței apartenenței la neamul românesc,
cunoașterea și respectarea istoriei naționale.
Mediatizarea activitatilor incluse in proiect contribuie la dezvoltarii conștiinței moral-civice la nivelul
comunitatii locale, naționale, mondiale, bucurându-ne de aprecieri și alăturându-ne țărilor ce sărbătoresc
PACEA pe 21 septembrie 2019, așa cum știm mai frumos, prin desen, pictură, cânt și într-un MARȘ al PĂCII,
din ROMÂNIA- ȚARA PĂCII!!
UNIȚI vom păstra PACEA MONDIALĂ într-o PLANETĂ SĂNĂTOASĂ!!
Astfel, generațiile viitoare ale planetei vor trăi în PACE!- SĂ FIE PACE ÎN ROMÂNIA, SĂ FIE PACE
ÎN LUME!
Despre problemele păcii și ale războiului

Geo Stroe
Motto
”Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică
si veghind asupra gurilor Dunării, străjuind aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei - ba, înca
si mai departe - se cheamă că România noastra trăiește și vorbește aicea nu numai pentru dînsa singura. Statul
nostru este deci, în atenția estului si vestului, nordului și sudului deopotriva - și în tot timpul. Ea deține, cum
s-a spus, cu adevărat o pozițiune - cheie. Iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate
fi ocrotire, dar poate fi și apetit sau primejdie. înseamnă, deci, că, mai mult decît oriunde aiurea, veghea în
astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo așezat). Ideea de hotar, de putere și apetit
economic internațional, de autarhie și independența, trebuie purtată acolo mereu în conștiințe, ca o obsesie.
Suntem, prin poziția noastră pe glob, dar și prin cele ce poarta fața și ascund măruntaiele pămîntului nostru, ca
o stînă carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea trebuie să aibe ghioagă bună toți și ...să doarmă cît
mai puțin. Se înțelege, deci un Stat cu o astfel de situație în care te urmează în tot locul vînturile, valurile, dator
este, el cel dintîi, să cunoască aceasta situație și să-și dea permanent seama de toate, bune și rele, cîte se ascund
într-însa. Toți membrii acestui Stat, și în primul rînd pătura lui conducătoare, trebuie să-și aibă gîndul mereu
ațintit la ele.”
(Gheorghe I. Brătianu)
A lua inițiativa transformării României într-o ȚARĂ A PĂCII și a stabili un PROGRAM PENTRU
PACEA MONDIALĂ printr-un PLAN bine întocmit nu este și nu va fi niciodată vreo activitate de sezon, care
să fie organizată, condusă, susținută un timp apoi uitată amînată și, ulterior, uitată.
Că a început la Craiova, nu este de mirare. Că aici există un grup de acțiune foarte activ care va ambiționa
România pentru a se ridica la nivelul mondial de emulație și așteptare, nu este nici o întîmplare. Era necesar
ca oltenii să preia inițiativa.
1. Lumea, azi, a intrat în zodia confruntărilor decisive dintre marile puteri ale Terrei. Lumea este
cuprinsă de teamă și dezordine maximă în acțiunile internaționale. Din momentul în care China nu s-a mai
abținut și a înfruntat public, oficial, S.U.A., opunîndu-se demn deciziilor acestora, lumea a intrat într-o nouă
eră.
Nimic nu va mai fi cum a fost. Acum, pacea e mai necesară ca oricînd.
China lui Sun TZÎ – autorul genial al lucrării ARTA RĂZBOIULUI, a calculat momentul confruntării și
a stabilit totul. Bătălia este cîștigată deja din start de China.
Umanitatea este una și nedespărțită. Pămîntul este unul și pentru toată lumea.
Pentru a împăca Umanitatea cu Pămîntul, dar mai ales oamenii între ei, este nevoie de un COD AL PĂCII
pe care îl propun a fi denumit COMTERRA – CODUL PĂCII.
ComTerra - înseamnă Terra comună pentru o umanitate în pace, în adevăr, în dreptate, în muncă și
credință.
Figura centrală, valoarea centrală a ComTerrei, este duală – OMUL ȘI TERRA.
Gîndind OMUL ca fiind în centrul Universului viu, iar Terra ca unic leagăn al vieții Omului, vom desluși
mai multe componente prin care să ne refundamentăm un mod de gîndire, de logică aparte, de educație, de
cunoaștere, de viață, de relații între oameni, între oameni si state, între oameni, state și uniuni de state, federații,
între oameni - state, uniuni de state și Natura Terrei, dar și ong-euri, precum și acestea și indivizi, pe ”persoană
fizică”– pentru a cita ”un clasic în viață”.
Terra este leagănul vieții umane, parte din natură, ca și viața însăși.
Pe măsura evoluției pozitive a științei si tehnologiei, a ridicării conștiinței umane, omul poate să-și
transfere propriul leagăn pe Terra dintr-o parte în alta în funcție de climă, sau pe o altă planeta în sistemul solar,
sau, în perspectiva, în cazul stingerii stelei Soare, în alt sistem solar din Galaxia Calea Lactee, și în fine, în altă
galaxie a acestui colț de Univers în care ne-am născut ca oameni și în care viețuim privind Cerul înstelat.
Valoarea centrală rămîne Omul, viața lui, iar Terra, un suport, un leagăn, un loc pe care crește Omul.
Omul este o ființa muritoare, cum a zis un contemporan pe care nu vreau să îl citez, din motive
cunoscute, ”pe persoană fizică” și nemuritoare ca societate în ansamblu national sau comunitate de națiuni pe
Terra. Este muritor ca individ, dar nemuritor ca și comunitate care se regenerează generație după generație în
viitorii posibili și dezirabili.
In dezvoltarea acestui concept am redactat o carte cu ani în urmă, Știința comteristicii pe înțelesul
tuturor, ani pe care v-o prezint și care are vreo cîteva sute de pagini.
Așa se va înțelege de ce Fundația Academia DacoRomână se supranumește Tempus DacoRomânia și
ComTerra – avînd trei secții, fiecare cu cîte un nume de mai sus.
După valoarea suprema OMUL, valoarea primă este PACEA care asigură viața speciei, individuală și în
comunitate, asigura liniștea dezvoltării plenare a personalitați umane.
In acest context și revoluțiile - care în fond, tehnic vorbind, sunt comploturi reușite pe care cei care le
reușesc cei care iau puterea, o mențin și o gestionează, și tot ei le numesc revoluții pentru că ei scriu istoria
(celelalte sunt comploturi nereușite, despre care tot cei care rămîn la putere scriu denumindu-le: rebeliuni,
răscoale, răzmerițe, vai de ei!), în concepția comterristă trebuie să devină pașnice, pe baza unui COD AL
PĂCII.
Această concepție trebuie să fie pătrunsă de conștiința politică și cea juridică în primul rînd astfel încît
să devină CODUL UNIVERSAL AL NEMURIRII OMULUI ȘI AL TERREI.
Din punct de vedere al cunoașterii, acest cod – proiect azi în curs de elaborare, spre dezbatere publică
multinațională, fiind o adevărată evoluție natural-umană a acestui colț de univers.În fond se cunosc doar trei
revoluții natural umane în istoria umanități: prima a fost descoperirea focului, a doua apariția și dezvoltarea
limbajului uman articulat și, a treia formarea națiunilor ca niște comunități stabile așezate, suficiente existenței
lor independente și suverane pe un teritoriu determinat pe care își susțin modul de viață.
Dacă privim istoric apariția și evoluția omului, dar mai ales preistoric, constatam că Terra a fost vizitată
de zeii care nici acum nu ne-au părăsit. Privim Cerul, pentru că acolo sunt originile noastre, de acolo au venit
strămoșii strămoșilor noștri. Vestigiile, dovezile, moștenirile lor sunt evidente, se găsesc în subsol, pe sol și pe
vîrfurile munților, în fundul mărilor și oceanelor încă necercetate toate îndeajuns, doar privite ca niște
curiozități, ca niște mistere de neînțeles. Puțini au curajul să vorbească de un factor extraterestru. Cei care
pronunță acest cuvînt sunt luați drept mistici, duși cu pluta, aduși în neagră prostie și izolați ca fiind nebuni,
săriți de pe fix. Conform unor cercetări recente, toată mitologia, toate religiile, credințele care au lăsat și poartă
urme istorice, palpabile, evidente, toate datinile care vorbesc despre Giganți, Uriași, Titani, Atlanți... Zeii și
îngerii veniți din Cer încep să prindă contur ca parte componentă a interacțiunii dintre Terra și Extra - Terra.
Dintre viața de pe Terra și Univers.
Este prima dovadă a cooperării dintre omul – natura terestră cu Zeii de natură extraterestră. A se vedea
Cartea lui Enoch, Legile Belagine, ale lui Zamolse, Codul lui Hammurabi, Legile lui Manu, operele lui
Confucius, creațiile altor filosofi, gînditori comterriști – în sensul că au gîndit lumea și umanitatea ca un întreg
pe Terra noastră comună.
Și ca să vedeți cum e lumea, nu era de ajuns ca oamenii să se lupte între ei, homo hominis lupus, să se
războiască între ei pentru supraviețuire, și chiar să se mănînce între ei în perioada canibalismului în vremea
semianimalică, apoi pentru hrană, putere, pentru resurse, pentru cele omenești, pentru domenii de vînătoare și
pescuit. Chiar și zeii s-au războit între ei. Motivul pare a fi unul major: pentru că unii dintre ei au încălcat legile
divine ale Cerului și s-au împerechiat cu frumoasele pămîntence. Ba chiar sunt dovezi ale acestor extratereștri
că au încălcat legile atlanților extratereștri. Este evident că extratereștii noștri au folosit arma nucleară din
tehnologia lor înaltă pentru a impune ordinea unui grup de extratereștri asupra altuia.
După statisticile internaționale, nu prea au existat zile de pace pe Terra. Practic, fiecare tratat de pace
nu a însemnat decît o pauză între fostul război și viitorul război, într-o continuitate de milenii. Războiul a fost
aproape permanent pe scoarța Terrei, înainte, între și după cele două războaie mondiale cunoscute pînă azi,
ca războaie locale. Au apărut noile studii despre pace. Studiile de pace sunt în domeniul științelor politice și
în sociologie și se ocupă de analiza diverșilor factori psihologici, sociologici și politici care determină
realizarea păcii pozitive, adică pacea care nu este doar absența războiului, prăbușirea „violenței structurale”.
Științele păcii - irenologia, se opun astfel polemologiei care, dimpotrivă, se ocupă de factori, probleme,
fenomene și geneze ale războiului, dezinteresate de bazele păcii. Postulatul de bază al irenologiei este că
războaiele sunt un instrument violent pentru soluționarea conflictelor și, ca atare, trebuie respinse.
Johan Galtung este fondatorul acestei științe, în timp ce alți cercetători majori au fost Kenneth
Boulding, Dieter Senghaas, Ernst-Otto Czempiel, Lothar Brock, Gene Sharp și Alva Myrdal. Johan Galtung s-
a născut într-o familie burgheză din Oslo, Norvegia. Tatăl său era medic și a fost chemat la politica de sănătate
publică. S-a convertit la pacifism ca urmare a unei călătorii cu bicicleta la marginea orașului său. Aparent,
potrivit memoriilor sale, el a schimbat percepția asupra realității sociale. Galtung a studiat matematica și
sociologia la Universitatea din Oslo. În 1959 a fondat primul institut de cercetare pentru pace din Oslo,
Institutul Internațional de Cercetare a Păcii și a fost directorul său timp de 10 ani. În 1964 a fondat Journal of
Peace Research. Ca profesor a cercetat conflictelor și pacea la Universitatea din Oslo între 1969 și 1977. A
lucrat intens cu diferite instituții ale Națiunilor Unite și a fost profesor invitat pe 5 continente, inclusiv în Chile,
la Universitatea ONU din Geneva, în Statele Unite, Japonia, China, India și Malaezia . În prezent este profesor
de studii de pace la Universitatea din Hawaii și director al Transcend: rețea de pace și dezvoltare și rector al
Universității Transcend Pace. A fost mediator la peste 40 de conflicte cum ar fi în Sri Lanka, Afganistan,
Caucazul de Nord și Ecuador. În 1987 a primit Premiul Nobel alternativ, în 1993 Premiul Gandhi. A scris și
publicat peste 50 cărți și peste 1.000 articole. Activitatea sa, în calitate de gânditor, scriitor, lector, consilier și
activist, are un impact imens asupra disciplinei Studiilor de pace. Galtung a introdus cîteva concepte noi,
printre care cele mai cunoscute sunt cele despre violență și pace:
A)Triunghiul violenței : În afară de violența directă, fizică sau verbală și vizibile tuturor, există violența
structurală și violența culturală, forțe și structuri invizibile, dar nu mai puțin violente. Ele sunt rădăcinile
violenței directe și includ anumite forme socio-politice și culturale ale unei societăți: structuri violente precum
represiunea, exploatarea, marginalizarea sau, de asemenea, distanța necorespunzătoare; și cultura violenței ca
legitimare a violenței în patriarhat, rasism sau sexism.
B) Pace negativă față de pace pozitivă : Pacea trebuie să fie mai mult decât simpla absență a unui conflict
violent (aceasta este desemnată drept pace negativă ); Statele (sau orice grup din cadrul unui conflict) trebuie
să caute relații de colaborare și sprijin reciproc pentru a obține o pace pozitivă. În momentul încetării focului,
munca pentru construirea păcii este pe cale să înceapă, pentru a realiza o pace care să dureze dincolo de încetare
ei. Galtung s-a angajat din plin la o democratizare a ONU. El a pledat în repetate rînduri în favoarea înființării
unui Parlament mondial. Este membru al Comitetului pentru democratizarea ONU, fondat în 2004.
Principala cauză a conflictelor au fost CONCEPȚIILE, CREDINȚELE DESPRE EI ȘI DESPRE
ROSTUL LOR și al CELORLALȚI pe TERRA.
Fiecare luptă s-a dus mai întîi în confruntarea dintre concepții, conform educației primite, conform unor
valori într-o scara percepută în mod diferit, în care o valoare se impunea asupra celorlalte și în acest amestec
de scări de valori au rezultat miliarde de morți, mutilați de război, opresiune, discriminare, închisori, coduri
penale, arme de tot felul și multă, multă moarte.
De la primele coduri din lume, pornind de la TABLELE DE SMARALD ale lui Thoth Atlantul recent
decodificate, la Codul lui Hammurabi, la Legile lui Manu, la operele lui Confucius, pînă la cele mai noi coduri
penale din lume există posibilitatea unei sinteze ample, esențializate, bazate pe o scara a valorilor ca necesitate
istorică de ocrotire a celor mai inalte percepții despre pace din toate vremurile, mai ales ale celor pe care le
trăim cu toții, cînd iminența unui război nuclear este fatală pentru omenire și întreaga viață de pe Terra. Este
cunoscut faptul că vremea Atlanților, între Atlas și Zeus, asadar între extraterești a existat un război nuclear,
prin care unii doreau menținerea ordinii atlanților veniți pe Terra peste ordinea celor adaptați pe Terra,
împreunați cu pămîntencele frumoase. Prin urmare războiul și pacea este prezent și în univers, nu numai pe
Terra, așa cum au fost bombele nucleare criminale pe care le-au lansat oamenii contra oamenilor la Hiroshima
și Nagasaki spre finalul celui de al doilea război mondial, deși se cunoștea ca monarhia și regimul militarist
japonez acceptase anterior inclusiv capitularea necondiționată, iar conducătorii SUA cunosteau rezultatul
deciziilor in negocierile de pace.
Tehnologia războaielor de azi este atît de avansată încît nici Terra nu ar supraviețui pe orbita sa în jurul
Soarelui într-un război nuclear dezlănțuit. S-a ajuns la punctul în care se joacă la ruletă supraviețuirea omenirii
și a Terrei, simultan.
Ca atare, NEVOIA DE PACE CONSTRUITĂ PE TERRA este vitală.
-Prima măsură a acceptării unui COD AL PĂCII este aceea a conștientizării întregii omeniri despre
pericolul de moarte care ne amenința ca sabia lui Damocles pe toți, pretudinteni.
-A doua măsură este cercetarea împreună a tuturor națiunilor și adoptarea prin consens a unui COD AL
PĂCII în care să impună o SCARA A VALORILOR pentru VIITOR.
-A treia măsură ar putea fi aceea a educației tineretului, de la grădiniță pînă în ultimii ani de facultate,
masterat, doctorat în APĂRAREA PAȘNICĂ A PĂCII MONDIALE.
-A patra măsură este aceea de a angaja statele, capii religiilor mondiale, academicienii și rectorii
universităților, directorii de gradinițe, de gimnazii, de școli profesionale, de licee și facultăți, de ong-uri ale
lumii pentru a implementa măsuri concrete în crearea mecanismelor care să anihileze din capul locului, din
capul celor care încep să ia primele decizii tocmai ideea de război, de distrugere, de moarte și de supunere, de
impunere, de manipulare în sensul propagandei de război, de eliminare a tututor cauzelor de război care ar
putea apare în istoria lumii, începînd din educația din familie, a grupului, a comunități, în companii, state,
comunități de state, uniuni și organizații internaționale.
Ar putea fi cea mai importantă revoluție naturală a umanitații, această a patra măsura, ca o nouă revoluția
comterristă, după cele 3 adevarate, existente pînă acum.
Prima ar fi descoperirea focului, a doua descoperirea limbajului care a fost preluat efectiv limba
atlanților - limba geto-dacilo, fundamentul limbii dacoromâne, iar a treia formarea națiunilor lumii ca entitați
de sine stătătoare, organizate cu tot ce le este necesar pe un anumit teritoriu, libere și independente.
Pornim la etapele preconizate, azi, ca prim cvorum de oameni de specialitați diverse care putem și
trebuie să concepem împreună un Program cu un set de măsuri cu valabilitate universală, aplicabile simultan
și pretutindeni, rapid, conștient și definitiv, cu multumiri anticipate pentru rezultatele pe care le vom genera.
Nu suntem naivi, nu credem că vom reuși de prima dată, în primii ani. Vor opune rezistențe unele reacții
militariste, politicianiste, imperialiste, din instinctul de mare putere, ori cei care vor reacționa cu neîncredere
în vreun rezultat care să ofere victoria păcii asupra războiului din partea care au suferit de pe urma războaielor
nedrepte, a celor care au fost multă vreme impilați si care mai vor să se răzbune pe ultima sută de ani contra
impilatorilor noștri seculari.
Pentru a ocroti valorile PACII UNIVERSALE sunt necesare instrumente specifice pentru apărarea ei în
toate situațiile, în toate timpurile, pe toate meridianele si paralelele Terrei.
CODUL PACII trebuie să incrimineze universal:
-infracțiuni contra păcii
-intractiuni contra omului
-intracțiuni contra umanității
-infractiuni contra terrei
-infractiuni pe timp de război
-infreacțiuni contra statului
-infractiuni contra națiunii
-infractiuni contra raselor, colectivităților, naționalitaților conlocuitoare, contra emigranților, contra
nomazilor
- terorismul, genocidul
-infractiuni de propaganda de razboi
-infractiuni de impiedicare a păcii
-infracțiuni de manipulare a păcii
-infracțiuni de mercenariat etc.
-noi incriminări rezultate din experiența studiilor de pace din lume...
Desigur, pacea este o valoare universală. Ca totdeauna, politica, mai precis și mai ales geopolitica
împreună sunt cele care mînă interesele unor state către rezolvarea unor probleme politice pe calea armată,
prin război.
Nu vom face apel la statisticile care arată că pe Terra a fost o pace ca un răgaz între două războaie,
interesele fiind cele care dictează in politică, iar ambițiile unor șefi de state au creat marile probleme ale pacii
si războiului lumii de la începuturi pînă în prezent.
Ca o paranteză, pînă și vectorii noștri, strămoșii nostri nemuritori, veniți din Cer au purtat războaie, deși
am fi putut crede că ei, fiind mai ințelepți, au rezolvat problema pe Terra prin puterea tehnologiei lor distructive.
Sămînța războiului dintre titano-atlanți a fost ideea unora dintre ei de a se impreuna cu pămîntencele încălcînd
legile universale ale speciilor universului. Și astfel au apărut uriașii, monstri care populau basmele si poveștile
noastre care ne încîntau copilăria, cu zmei, balauri, greuceni, tătîni, ciclopi. Pînă s-au descoperit urme ale
războiului inter titano- atlantic, un război cu arme atomice pe care le citează opere precum Ramayana, cu
dovezi fizice ale unor stînci și nisipurile topite din anumite straturi ale Terrei, precum și radiația atomică din
unele zone în care s-au petrecut evenimentele preistorice.
H. Mackinder aprecia: ”Cine stăpînește Europa de Est stăpînește Inima Lumii (cam prin Federația Rusă
de azi). Cine stăpînește Inima Lumii stăpînește Insula Lumii (EurAsia și Africa). Cine stăpînește Insula Lumii
stăpînește Lumea.” Cine? S.U.A., RUSIA sau CHINA? Germania se bagă și ea în joc. Nu uităm nici Franța și
nici Marea Britanie. Numai că azi e mai simplu spus așa: Rusia nu se teme de SUA și nici de Germania. Se
teme doar de China. S.U.A. nu se teme de Rusia și nici de Germania. Se teme numai de China. Iar China nu
se teme de nimeni. Restul, e tăcere! Vin puternic din urmă și India, și alte țări. Am ieșit de mult din forța
dreptului, suntem în dreptul forței care stă să se dezlănțuie. Ce armă ar putea să țină războiul departe? Un drept
al păcii, un tratat universal al păcii care se va impune cu orice preț, nu numai între cei mari, sau de cei mari
asupra celor mici, ci intre toate statele națiune suverane și independente ale lumii. Acum, cine ridică sabia, de
sabie va pieri, cine apasă primul pe butonul nuclear sau pe trăgaci acela va fi vinovat, pierind el însuși…
Lumea celor puternici este pregătită de un război total, de orice fel, oricît și oriunde.
Prăbușirea occidentului este vizibilă, de nestăvilit. Confruntarea globală va produce învinși și
învingători. Primele vor pierde S.U.A., apoi Rusia care probabil se va dezintegra ca și altele care mai au
imperii. Marea învingătoare va fi China. Împreună cu aliatele ei mai mici, dar mai înțelepte se vor poziționa
corespunzător. În spatele conflictului sunt băncile și transnaționalele care împing S.U.A. în război cu toată
lumea.
România nereîntregită, neunită, jefuită, dezarmată și umilită, este tîrîtă ca momeală în războaiele
pierdute din start ale celor mai puternici. Cuvîntul de ordine astăzi, cînd pare că biruie antiromânismul
românilor autohtoni, îndoctrinați de prietenii noștri deveniți inamici și stăpîni ai României, în perioada
electorală, este lupta de eliberare națională pașnică, în special de eliberare din manipularea globală făcută cu
măiestrie fără seamăn ca să ne sinucidem. Prioritară este lupta pentru ieșirea pas cu pas din închisorile N.A.T.O.
și U.E.. Scopul este etern: pentru o Românie liberă, suverană, democratică și prosperă prin ea însăși, stăpînă
pe resursele proprii, cu un stat național pus în slujba propriei națiuni.
Europa vestică este în declin și nu trebuie să se prăbușească peste noi. Nici S.U.A., nici Federația Rusă
și alte puteri nu o duc prea bine. De aceea trebuie să ieșim la momentul potrivit din închisoarea U.E. care ne
sufocă viitorul, libertatea și inteligența. Împreună cu N.A.T.O., U.E. ne dictează guvernatorii, rezultatele
”alegerilor”, legile, ne calcă în picioare opțiunile suverane, ne extrag nervul național, ne lichidează liderii
naționaliști ca să le rămînem în veci sclavii lor. Alegerile vor fi manipulate ca și pînă acum pentru că sunt
numiți și ”aleși” cozile lor de topor, slugoii lor. Ele sunt mai relele decît Pactul de la Varșovia sau Consiliul de
Ajutor Reciproc (C.A.E.R.) și noi executăm orbește ordinele lor. După complotul internațional antiromânesc,
politico-militar, economico-tehnologic, internațional, terorist al N.A.T.O., U.E. (inclusive al Pactului de la
Varșovia și al C.A.E.R.), sîngeros, reușit, pe „persoană fizică” de Bush și Gorbaciov, cu ajutorul cozilor de
topor ai căror moștenitori ne conduc, suntem sclavi. Securitatea a trădat prima prin șeful ei, apoi Armata prin
Stănculescu a dat putere cui nu trebuia în loc să preia conducerea împreună cel puțin 6 luni, să pregătească
alegerile libere, noua Constituție, legile organice, apoi să cheme națiunea la vot ca să predea puterea societății
civile, rezervîndu-și dreptul prevăzut prin Constituție de a fi garanta ordinii constituționale, cu dreptul de a
prelua puterea atunci cînd actorii politici ar fi încălcat voința națională autentică, Constituția și idealurile
naționale. Constituția nu e perfecta, însă nu este cazul să fie modificată prea des și mai ales să se aplice
articolului 1.
Europarlamentarii noștri nu pot influența deciziile majore ale U.E. România are nevoie de decizii
suverane atît politico - militare, cît și social - economice ca să mai existe, să-și urmeze destinul, să reîntregească
țara cu teritoriile vecine locuite încă de români, și să se dezvolte liberă.
Nici americanii, nici europenii nu vor dori și nici nu vor putea să ne apere România, dacă nu o apărăm
noi, românii. N.A.T.O. nu va trimite trupe să lupte în locul nostru, nu va irosi vieți ca să elibereze state ocupate,
ci doar (și poate) cu vorbe diplomatice și doar statelor care înțeleg să lupte, să se apere ele pe ele însele, singure.
Umbrela N.A.T.O.?
Admitem că ar ajunge și la noi umbra, dacă ar veni, dar pînă atunci, se termină războiul. Noi înșine să
ne apărăm națiunea pe cale de a fi scoasă curînd din cărțile istoriei. Cine caută protectori, găsește stăpîni.
Românii nu trebuie să mai viseze că N.A.T.O. ne va apăra țara. Fără doctrina apărării întregului popor,
fără decizii politice, millitare, economice suverane, nu vom reuși să fim stăpîni la noi acasă, pe resursele țării.
Diplomația românească trebuie să identifice aliați adevărați, tratate reale și nu protectori care să devină
apoi stăpînii noștri.
Magistrații și personalul din justiție să răspundă atît disciplinar, civil, material, administrativ, cît și penal
pentru faptele lor, inclusiv pentru sentințele lor, astfel ca nici justiția să nu fie mai presus de lege.
Dreptul se impune, nu se cerșește. Imperiile lumii vor fi nevoite să recunoască dreptul nostru istoric la
Reîntregire. Altfel, vor pieri ele mai devreme chiar, și mai ales, din cauza României. Oare s-a uitat că România
a scos China în lume și că prietenia noastră este sinceră, veche, ca surori și fiice ale Cerului de la capul și
începătura lumii, iar prin culturile noastre unice, va fi veșnică? Vom fi alături de China, ca aliat strategic global,
după ce Rusia și S.U.A. se vor epuiza în răfuiala globală, pentru a fi iarăși ceea ce am fost și a continua să fim
ceea ce suntem.
Vom reface harta României Unite numai prin noi înșine, pașnic, impunînd despăgubiri chiar prin
reînstăpînirea noastă în teritoriile strămoșești și mai mult decît atît, fără a trage vreun cartuș, fără să curgă vreo
picătură de sînge românesc sau străin.
U.E. nu va exista ca suprastat federal – imperiu german redivivus. Sprijinim ideea de a structura
”INTERMARIUM”- o comunitate de națiuni libere și suverane, a națiunilor care, de veacuri, au fost năpăstuite
de imperiile lumii în Europa de est, centrală și de sud.
Respingem toate acuzele antiromânești: împotriva noastră s-a săvîrșit sistematic un dacoromânocid, un
real ”holocaust” contra românilor.
Nu mîniați o națiune veche, nemuritoare și demnă!
Cunoaștem ticăloșia criminală a așa-zișilor aliați strategici, știm de ce sunt în stare. Nu sunt ei cinstea
întruchipată, nu mai sunt nici idealul de democrație liberală, nici modelul de urmat. Este clar că ”democrația
are puțin de-a face, în sine, cu puterea poporului, fiind în esență un set general acceptat de legi, reguli și
proceduri, care impun rotația nonviolentă la putere a diferitelor grupări din cadrul elitei, pe baza voinței
majorității, exprimată prin alegeri libere și corecte, și care fixează, de asemenea, separarea și echilibrul
puterilor în stat, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor, precum și egalitatea în fața legii și supremația
acestora, pe baza garanțiilor constituționale.”
Orice om cinstit știe că țări sunt multe pe lumea asta, patria este numai una, înainte de toate. Salvarea ei
nu are legi, doar necesități de viață și de moarte, iar DacoRomânia merge înainte. Nimeni nu va putea opri, ori
întoarce din drumul său suvera, unificator, nemuritor.
Circulă de peste 3 ani prin fluxul de infomații globale despre semnele izbitor de vizibile ale Războiului.
Ele sunt clare: devastator, letal, extins! Cu arme neconvenționale! Redau mai jos cîteva secvențe consemnate
de agențiile de presă. Relațiile dintre S.U.A. și Federația Rusă s-au deteriorat atât de mult în ultima perioadă
de timp și mai ales în ultimele zile și ore, încât doar o minune mai poate interveni pentru a evita declanșarea
unui razboi! În același timp, urmare a abandonării blocului NATO de către Turcia și repoziționării acestui stat
ca aliat al Federației Ruse (deși nu este oficial, este certitudine că acest lucru s-a întâmplat la modul efectiv),
raportul de forte militare din zona de sud-est a Europei s-a schimbat atât de radical, încât România este
descoperită total și direct în fața colosului militar rusesc care se confruntă cu cel american.
Pe deasupra, unii susțin că Rusia și SUA s-au aliat pentru a înconjura China căreia i s-ar atribui rolul
Germaniei din cel de-al doilea război mondial. Adică ea va fi scoasă vinovată și va plăti toate oalele sparte, se
consolidează cooperarea și se înmulțesc aplicațiile militare chino-rusești inclusive in Pacific. Rușii se pregătesc
la vedere de un război de apărare. China, prin capii armatei, țin armata activă de ceva vreme în alarmă de
război permanent, iar șeful suprem al Chinei îi cere public Armatei să fie oricind gata de război. Americanii
fac un balet de zile mari între capitalele aliate din ce în ce mai dese și cu decizii evident războinice. Totodată
3 ministri ai apărări au fost schimbați – unii spun că ar fi demisionat ei, alții că au fost demiși. Lumea freamătă
de zăngănitul armelor.
Pe teritoriul României se întîmplă lucruri uimitoare, cum nu s-au mai întîmplat niciodată : lanurile
românești au miros de motoare de tancuri americane ultramoderne, echipate de război și mai mărșăluiesc
printre tarlalele cu cereale.
Amplă cooperare militară între China și Rusia, concretizată prin manevre comune de mare anvergură se
desfășoară în apele teritoriale ale Mării Chinei de Sud. Aceste manevre militare reprezintă în același timp, un
avertisment direct și ostentativ către forțele S.U.A. din regiune și aliații lor.
Războiul nu mai poate fi evitat. Evitarea ar însemna ca unul dintre cei 2 coloși militari, S.U.A. respectiv
Federația Rusă, să recunoască de bună voie supremația celeilalte părți. Exclus a se produce fără luptă armată!
Secvența nr. 1: In Siria exista riscul iminent ca în orice moment, fortele militare americane si ruse sa
intre in conflict direct. Detalii – de exemplu, aici!
Secventa nr. 2: Oficial rus: "Ne pregatim de Marele Razboi! Toti oficialii rusi din strainatate trebuie sa-
si ia copiii si sa revina in patrie!”
Secventa nr. 3: Mass media rusă vorbește pur și simplu zi de zi și ceas de ceas, de cca. 2 săptămâni, de
al Treilea Război Mondial. Pregătiri ale populației ruse pentru război, de extremă amploare. Se amenajeaza în
ritm alert buncăre antiatomice pe întregul teritoriu al F. Ruse. Au/au avut loc exercitii de evacuare a cca. 40
milioane de rusi - ceea ce inseamna aproape 1/3 din intreaga populatie a Rusiei. La Sankt-Petersburg (Rusia),
guvernatorul vrea să raţionalizeze pâinea în perspectiva declanşării războiului. Detalii - de exemplu, aici!
Secventa nr. 4: Fortele militare rusești operează cu o rapiditate incredibilă, pe un front extrem de larg.
Transfer de sisteme de rachete Iskander-M, care pot transporta focoase nucleare, în enclava Kaliningrad, situată
la frontiera cu Lituania şi Polonia, ţări membre NATO. Manevre militare navale la M. Neagră și M. Caspică.
Alte manevre militare navale, de acestă dată în comun cu armata chineză, de la M. Mediterană, pînă la Marea
Chinei de Sud
Secventa nr. 5: Se intampla chiar acum. Nave de război din Rusia se îndreaptă spre Marea Britanie.
Miscarea face parte din logica elementara strategica. Va readucem aminte ca Marea Britanie este partener
militar strategic al S.U.A. in afara relatiilor NATO. Inca 2 state europene din NATO mai sunt simultan si
parteneri strategici ai S.U.A., acestea fiind Polonia si ... România.
Secventa nr. 6: "Unul dintre cei mai cunoscuți economiști americani anunță dezastrul: SUA și Rusia vor
dezlănțui Armaghedonul, guvernele imbecile din Polonia și România nu aud!"
Secventa nr. 7: "Istoria se scrie acum! Americanii au dezvăluit ce planuri de razboi pregăteşte Rusia.
Dovezi clare despre ceea ce Vladimir Putin şi generalii au decis la Moscova".
Secventa nr. 8: "Armata americană, fotografiată în timp ce revopsea avioane de luptă astfel încât să arate
ca cele rusești!" Specialistii in operatiunile de diversiune, cunosc prea bine de ce!
Secventa nr. 9: "Anunțul șoc al militarilor SUA: Războiul cu Rusia si China e garantat. Va fi rapid și
foarte letal!" In link-ul prezentat nu apare si China, dar apare aici!
Secventa nr.10: Profeţiile cutremurătoare ale părintelui Argatu: „Am văzut o jumătate de Bucureşti sub
dărâmături şi jumătate în picioare, dar pustiu si gol, fără oameni!" Militarii autentici cunosc prea bine ce
reprezinta imaginea descrisa de părinte.
3. Partea II
Responsabilitatea statului, clasei politice, serviciilor de informații si a mijloacelor mass-media! Prin
această primă parte ne exprimăm completa indignare față de autoritățile republicii, clasa politică, serviciile de
informații, precum si față de mass media. Pe care le acuzăm in corpore de iresponsabilitate națională.
Iresponsabilitatea fiind aceea că deși ne aflăm în fața unor evenimente care conduc la declanșarea din
moment în moment a unui război devastator:
a). Autoritățile republicii nu oferă absolut nicio masură activă de prevenție, pregatire si protecție a
populației pentru situații de război. Ignoranța poate fi, într-adevăr, o anumită cauză. Numai că o omitem din
start. Nu poate exista ignoranță generalizată la nivelul tuturor autorităților statului, prin urmare este vorba de
premeditare.
Autoritățile statului folosesc ca pretext faptul că și o simplă informare a cetățenilor privind situația
iminentă de război, cu rol de prevenție, va produce panică. Darămite alte măsuri de natură cu adevarat active.
De ce se intîmplă astfel? Un motiv este acela ca autoritatile republicii nu au absolut niciun plan de
pregatire si de protectie a populatiei in caz de razboi, urmare a lipsei resurselor financiare. Dacă in trecut, de
bine de rau, a fost uzitata strategia trecerii economiei de la stare de pace, la stare de razboi, aceasta nu mai
poate functiona acum. Urmare a faptului că au fost distruse toate segmentele care permiteau conversia
economiei la starea de razboi, in caz de forta majora. In ceea ce priveste sectorul privat, pe de o parte este total
insuficient, pe de alta parte nu are nicio pregatire de realizare a conversiei economice la starea de razboi. Nu
in ultima instanta, si sa poata realiza conversia la economia de razboi, sectorul privat nu poate fi obligat sa
realizeze acest lucru fara bani. Iar statul nu are banii necesari!
In ceea ce priveste preventia, daca pregatirea si protectia populatiei pentru situatii in caz de razboi
necesita costuri, prevenția nu costa! Prevenția ar permite cetățenilor sa isi ia masuri din timp, pe cont propriu,
pt. a face fata perioadelor de razboi. Numai ca autoritatile statului, nu iși indeplinesc nici macar aceasta
obligatie elementara. Din următoarele motive efectiv, perverse:
- autoritatile statului actioneaza prin pasivitate in ceea ce priveste informarea, pentru protectia exclusiva
a intereselor statelor din vest. In defavoarea propriilor cetateni, desigur. In situația unui avertisment de iminență
de război, românii s-ar refugia din timp, masiv și în mod inevitabil, la rudele aflate la lucru în statele vestice
ale Europei.
Să nu uităm că avem 5 milioane de români aflați la lucru în diverse state. Si care, in situatii de forta
majora, fiecare poate asigura gazduirea a minim 2 rude apropiate refugiate din România. Ceea ce inseamna ca
in situatie de razboi, doar 1/4 dintre români i-am mai regăsi prin România si 15 milione in alte state. Ca atare,
autoritatile statului roman nu actioneaza nici macar preventiv, din dorinta de a nu crea un aflux de imigranti
catre statele vestice. Reversul? Este evident ca in situatia declansarii razboiului, niciun român nu va mai putea
părăsi România. Intrucât chiar dacă nu s-ar închide granițele de vest ale României, le vor închide statele situate
la vestul României, pentru a împiedica exodul românilor.
- autoritatile statului constientizeaza ca preventia prin informare privind iminenta razboiului, va perturba
din temelii structura actuala si asa desul de subreda a functionarii statului. La fel si șubreda economie.
Sa ne gandim doar la reactiile milioanelor de români. Devenind brusc conștienti asupra consecințelor
unui război, cei mai mulți vor opta din timp să părăsească mediul urban, pentru a se refugia in cel rural. Acest
fapt va determina vânzări masive de locuințe în mediul urban, la prețuri modice, cu impact direct asupra pieței
controlate de mafia imobiliară. Pe de altă parte, este previzibil un alt fenomen care va afecta în mod direct
mafia bancară. Milioane de români au credite. Pe care nu le vor mai achita, întrucât nu merită să plătească
pentru un bun fără de care vor rămâne oricum. Abandonul locurilor de munca din mediul urban, implica in
mod automat, mult mai putine taxe si impozite directionate catre bugetele centrale si locale. Cu impact direct
devastator asupra functionarii chiar ale institutiilor-cheie ale statului.
Mai sunt multe alte situații.
Numitorul comun este același: autoritatile statului nu isi indeplinesc datoria de preventie prin informare
a cetatenilor privind iminenta de razboi, din motive care tin strict de caracterul malefic al autoritatilor statului.
Autoritatile statuli neavand in plan decat ca in caz de razboi sa se protejeze pe ele insele, cu pretul sacrificarii
a tuturor celorlalti romani!
b). Clasa politică are o agendă care are de-a face cu orice, numai cu războiul care bate la ușă, nu. Nici
nu este de mirare, tinând cont de iresponsabilitatea întregii clase politice din ultimii 27 ani. Altfel nu am fi
ajuns aici!
c). Serviciile de informații, desi cunosc bine situatia, nu informeaza direct cetatenii asupra pericolului
extrem care planeaza asupra Romaniei, ci informeaza doar autoritatile republicii. A căror poziție impasibilă
am prezentat-o deja. In consecinta, avem de-a face cu un cerc vicios, in care si serviciile de informatii (care
sunt efectiv timorate) tradeaza interesele propriilor cetateni, la fel precum autoritatile republicii. In atare
circumstante, desfiintarea serviciilor de informatii - care in fapt actioneaza exact ca niste servicii de
dezinformare, ar reprezinta un real beneficiu pentru poporul român.
d). Mass-media are și aceasta o vină esențială, dovedindu-și mai mult ca niciodată, amatorismul. Când
planeta arde la propriu, România fiind doar simplă așchie pe jăratic, pseudo-media romaneasca de stiri se
axeaza tot pe luptele fratricide politice din interior. Sau pe silicoanele vedetelor. Pe de altă parte, nu trebuie să
fim naivi și să nu conștientizam faptul că anumite canale mass media au ordin expres de la autoritatile statului,
sa nu difuzeze știri despre iminența războiului, din același motiv stupid care ține de a nu se crea panică.
Problema principala este ca procedura are efecte doar pe moment, insa aceste efecte devin deosebit de adverse
pe termen ulterior. Intrucat in momentul declansarii efective a razboiului, panica va deveni oricum nu doar
generala, ci si amplificata, si nimeni nu va mai putea gestiona absolut nimic! Cam acesta este tabloul general!
Si care dupa cum se constata cu usurinta, este extrem de sumbru. Tu cum ești pregătit să supraviețuiești în
aceste circumstante, in caz de război, românule? Sau ești pregătit în vreun fel, concret?
UPDATE LA SECVENȚELE DESPRE IMINENȚA RĂZBOIULUI:
Secventa nr. 11: "Serbia nu uită şi nu iartă!" Presedintele sârb tocmai a declarat că este convins că "prin
cooperarea cu Rusia, se poate realiza o viață mai bună pentru poporul sârb". In principiu, presedintele sârb
expune ferm faptul ca in cazul unui conflict militar extins, Serbia va actiona militar de partea Rusiei, contra
NATO. Reactia survine ca raspuns la atrocitatile comise de NATO in anii 90 asupra Serbiei. La care Romania
a coparticipat ca partener la acea vreme, a aliantei nord-atlantice, fara ca poporul român sa fie consultat. Așa
cum de altfel, nu este consultat de nimeni, de 27 ani încoace! Noi ne-am facut de altfel datoria si am avertizat
in repetate randuri, chiar inainte ca Turcia sa dezerteze din NATO, asupra faptului ca in cazul unui razboi intre
S.U.A. si Rusia, România va fi cuprinsă în menghină totala între fortele rusesti si cele sarbesti. Acum, dupa
dezertarea Turciei din NATO, totul devine mult mai simplu pt. Rusia. Iar Serbia confirmă scenariul!
Secventa nr. 12: Nu ne surprinde, chiar asteptam! "Coreea de Nord ameninţă SUA cu un atac nuclear
preventiv! "
Secventa nr. 13: "Anunț infiorator al Turciei: "Razboiul dintre SUA și Rusia este inevitabil!" De retinut
ca turcii nu sunt doar militari foarte buni, ci si extrem de buni analisti militari! Nu lanseaza teorii precum
mioriticii nostri de la TV, ci analizeaza strict d.p.d.v. militar. Piesele se misca dupa ritual, deci urmeaza razboi.
Secventa nr. 14: "Avertisment de ultimă oră: Rusia ar putea invada ţările baltice!" Avertismentul vine
din Polonia.
Secventa nr. 15: "Dovada că Rusia se pregătește de un mare razboi: Ce a publicat armata norvegiană?"
S-au alertat si norvegienii, ei fiind totusi rutinati in a tine sub observatie zilnica, actiunile militare rusesti.
Norvegienii constatand ca acum nu mai este rutina, ci este cu totul altceva!
4. ARMATA ROMÂNIEI va DISPARE ca si ROMÂNIA CA ȚARĂ?
Cu 3 ani în urmă publicația Süddeutsche Zeitung a scris că a obținut o copie a unui document "de
principiu" de șase pagini, scris în comun de către ministrul francez al Apărării, Jean-Yves Le Drian, și de către
omologul său german, Ursula von der Leyen.
Documentul ar fi fost distribuit liderilor europeni la summit-ul informal din Bratislava, Slovacia, ce a
avut loc pe 16 septembrie 2016.
Franța și Germania, caută să impună liderilor celorlalte state membre ale UE să aprobe măsurile,
cerîndu-le "să discute despre o implementare rapidă a lor."
Documentul franco-german despre Armata UE - prevede instituirea unui Comandament militar
european "comun și permanent", precum și crearea structurilor militare ale UE, inclusiv o comandă logistică
a UE și o comandă medicală a UE.
Documentul cere statelor membre ale UE să integreze logistica militară și achizițiile militare, să
integreze coordonatele de cercetare și dezvoltare militară și politicile în materie de sincronizare a finanțărilor
și de planificare militară.
Colectarea de informații militare ale UE ar urma să fie îmbunătățită prin utilizarea sateliților europeni;
o Academie militară comună a UE "va promova un corp militar comun de ofițeri şi un spirit comun european."
Desigur că ne doare de dispariția Armatei române care va fi "federalizată" în Armata Bruxelles-ului ca
prim pas spre dispariția ei și cum va dispărea armata noastră.....așa va dispărea și România.
Deci România este distrusă de la vîrf !
Rețeta franco-germană a Federalizărilor e mai sus - azi se federalizează Armata, mâine se va federaliza
Orice Altceva din România, până vom ajunge o simplă tarla.
Și nu exagerăm cu nimic când spunem asta. Mai citiți odată ce prevede documentul Franco-German pe
care Iohannis îl ține ascuns ca toți politicienii de frunte ai noștri.
Armata va fi ca pe vremea Imperiului Roman: când dacii din Dacia erau duşi obligatoriu, să facă armata
în Britannia (Cohors I Aelia Dacorum), iar cei din Orient şi din Sudul Italiei erau aduşi să facă armata la noi,
în legiunile din Dacia, pe baza serviciului militar "UE" obligatoriu, ca modalitate de omogenizare etnică a
Imperiului. După care, la lăsarea la vatră, tot pentru omogenizarea etnică, primeau acolo unde făcuseră armata
şi teren agricol, teren pe care-l lucrau băștinașii ca zilieri, şi unde băştinaşii, adică noi, le spuneam cu respect
"veterānī" - "beterani", adică ... bătrâni.
Prin urmare, "armata lui Juncker”, azi Ursula, vrea să-şi instaleze, cu timpul, garnizoanele UE peste tot.
Oltenii noștri vor face armata obligatorie în Franța alături de niște italieni şi portughezi, în garnizoana UE de
la Limoges, condusă întâmplător de francezi şcoliți la noua Academie Militară UE, secuii vor fi duși în armată,
în Tirol (că tot le place lor acolo), în timp ce unguri, nemți şi francezi şi poate vreo 2-3 moldoveni (din ăia care
nu -s români) vor fi instruiți să tragă cu tunul în garnizoana UE, de la Năvodari, garnizoană comandată de
ofițeri germani, şcoliți la "Înalta Academie Militară UE" de la Viena.
Câte un prost arivist flămînd de la noi, va primi la Roma o "medalie militară UE", pentru c-a rămas fără
un ochi în Siria, medalie pe care o va arăta mândru la vecinii din Băicoi când va avea 3 zile concediu de "Zilele
Federației". Ziarele "The Truth", "HotNews" și "Le Penseur" vor scrie un articol elogios despre el, iar seara va
participa la emisiunea "The Power Games" de la Reality TV după care va repeta prestația la "The Federation
TV", unde va spune "Bună Seara" în limba română la începutul și la sfârșitul emisiunii ca un favor al
multiculturalismului făcut băștinașilor. Guvernatorul local, un neamț care ştie engleza din Freiburg, îl va da ca
exemplu, copiilor la școală, la deschiderea anului școlar. Mai târziu va apărea o lecție despre el în Manualul
de Limba și Literatura Federației pentru clasa IV.
Armata Română va fi demult dispărută la acel moment, şi am descris situația doar ca să puteți simți
concret ce va însemna Federalizarea Europeană. Și asta înseamnă doar federalizarea armatei.
Pe cerul UE-ului, că nu mai putem vorbi de "Cerul Patriei", vor zbura avioane UE, proprietatea
Bruxelles-ului, produse de Airbus şi pilotate de spanioli şi italieni care vor ateriza la baza UE-ului de la Câmpia
Turzii a Garnizoanei UE Borcea.
Măcar DECEBAL s-a bătut 6 ani în două războaie sângeroase, 101-102 și 105-106, cu cel mai mare
Imperiu din Istoria Omenirii și a murit demn fără să vadă așa ceva. Azi, noi, APLAUDĂM
FEDERALIZAREA....și suntem mândri de ea. Practic, nici măcar nu realizăm ce ni se întâmplă, în halul ăsta
de îndobitociți am ajuns...
Desigur că ne doare de dispariția armatei române care va fi "federalizată" în armata bruxelles-ului ca
prim pas spre dispariția ei pentru că asa cum va dispărea armata noastră.....așa va dispărea și România. Cînd
va pieri straja noastră / va pieri și țara noastră, spun bucovinenii. Armata este coloana vertebrala a fiecărei
națiuni.
Deci România este distrusă de la vîrf !
Rețeta franco-germană a Federalizărilor o aveți mai sus - azi se federalizează Armata, mâine se va
federaliza Orice Altceva din România, până vom ajunge o simplă tarla:
Și nu exagerăm cu nimic când spunem asta. Mai citiți odată ce prevede documentul Franco-German pe
care Iohannis îl ține ascuns. Rețeta franco-germană a federalizărilor de mai sus va continua pe fiecare sistem
social, pe fiecare regiune. Dacă azi se federalizează Armata, în așa fel, pe tăcute cu iuțeală de ordin și nebăgare
de seamă, mâine sigur se va federaliza orice altă instituție de stat și privată din România, până vom ajunge o
simplă tarla pe care o vor brăzda alte tancuri și vor debarca alți parasutiști de limbi străine. Acum am înțeles
de ce politicienii nostri în frunte cu Iohannis țin ascuns și alte documente ca acesta. Nu este nici o exagerare.
Ar trebui să citească toți cei alfabetizați acele document pe care nimeni nu le scoate la iveală, să discutăm
Armata va fi ca pe vremea Imperiului Roman: când dacii din Dacia erau duşi obligatoriu, să facă armata
în Britannia (Cohors I Aelia Dacorum), iar cei din Orient şi din Sudul Italiei erau aduşi să facă armata la noi,
în legiunile din Dacia, pe baza serviciului militar "UE" obligatoriu, ca modalitate de omogenizare etnică a
Imperiului. După care, la lăsarea la vatră, tot pentru omogenizarea etnică, primeau acolo unde făcuseră armata
şi teren agricol, teren pe care-l lucrau băștinașii ca zilieri, şi unde băştinaşii, adică noi, le spuneam cu respect
"veterānī" - "beterani", adică ...bătrâni.
Prin urmare, "armata lui Juncker" azi Ursula von der Leyen, vrea să-şi instaleze, cu timpul, garnizoanele
UE peste tot. Oltenii noștri vor face armata obligatorie în Franța alături de niște italieni şi portughezi, în
garnizoana UE de pe Sena, condusă întâmplător de francezi şcoliți la noua Academie Militară UE,
maramureșenii vor fi duși în armată, în Pirinei (că tot nu le place lor acolo), în timp ce unguri, nemți şi francezi
şi poate vreo 2-3 ardeleni (din ăia care nu -s mitici) vor fi instruiți să tragă cu tunul în garnizoana UE, de la
Năvodari, garnizoană comandată de ofițeri germani, şcoliți la "Înalta Academie Militară UE" de la Viena.
Cîte un biet prost arivist de la noi, va primi la o academie franceză o "medalie militară UE", pentru că a
rămas fără un ochi în Libia, medalie pe care o va arăta mândru la vecinii din Cuca Măcăii când va avea 3 zile
concediu de "Zilele Federației". Marile ziare europene X, Y, Z, vor scrie un articol elogios despre el, pe care
nu va avea cine sa il citeasca, iar seara va fi in prim plan la o la emisiune a unui post militar de TV, apoi la alt
post regional în reluare la "The Federation TV", unde prezentatorul studiind un ghid de conversație va spune
zimbind "Bună Seara" în limba română la începutul și la sfârșitul emisiunii ca să dea bine in sensul
multiculturalismului oferit amăritului reprezentant al băștinașilor. Guvernatorul local, un neamț care ştie
engleza din Praga, îl va expune ca bun exemplu, unor copii la școală care vor să devină militari, la deschiderea
anului școlar intr-o comuna din provincie. Mai târziu va apărea o lecție despre el romanțată în Manualul de
Limba și Literatura Federației pentru clasa V despre eroismul federal.
Armata Română va fi demult dispărută la acel moment, şi am descris situația doar ca să puteți simți
concret ce va însemna Federalizarea Europeană. Și asta înseamnă doar federalizarea armatei.
Pe cerul UE-ului, pentru că că nu va mai fi "Cerul Patriei", vor zbura avioane UE, proprietatea Bruxelles-
ului, produse de firme italiene, pilotate de spanioli şi potrughezu care vor ateriza la baza UE-ului de la Câmpia
Turzii și Borcea
Măcar măritul rege DECEBAL (care, intr-o replica de film i-a intrebat pe federalii romani: Cine sunteți
voi?- Stăpînii lumii... Veți fi, dacă noi vom pieri!) s-a bătut 6 ani în două războaie sângeroase, 101-102 și 105-
106, cu cel mai mare Imperiu din Istoria Omenirii și a sfîrșit demn, fără să apuce astfel de vremuri ca ale
noastre.
De atunci pina azi, noi, aplaudăm federalizarea și suntem mândri de ea.
Practic, nici măcar nu realizăm ce ni se întâmplă, atit de îndobitociți am ajuns...
Să ne fie rușine nouă, de noi însine!
5. Iată o țară admirabilă care se dovedește lucidă: Polonia intenţionează să înfiinţeze o “armată pentru
apărarea teritorială a statului”.
Antoni Macierewicz, ministrul polonez al Apărării, a declarat se intenţionează înfiinţarea unei “armate
pentru apărarea teritorială a statului”. Această decizie vine pe fondul “imperialismului agresiv al Federaţiei
Ruse”. “În Seimul de la Varşovia a fost înaintat un proiect care propune modificarea Legii cu privire la obligaţia
comună de a apăra Polonia.
“Crearea unor forţe de apărare teritorială (Obrona Terytorialna) în Polonia este o decizie-cheie, ca
răspuns laimperialismul rusesc din ce în ce agresiv” – a subliniat Macierewicz, adăugând că problema
securităţii naţionale nu poate fi subestimată, citează RRA. “Trebuie să vedem adevărul, iar polonezii să nu mai
fie amăgiţi, pentru că acest lucru s-ar putea încheia cu o nenorocire, chiar cu o tragedie naţională. Polonia are
nevoie de o armată puternică, avem nevoie de curaj pentru apărarea patriei şi pentru ajutorarea vecinilor atunci
când sunt atacaţi, atunci când teritoriile lor sunt luate de ocupanţii ruşi”, a declarat ministrul polonez al
Apărării. La noi discriminările și batjocura față de militarii din rezervă și retragere continua cu o indolență fără
margini. (Sursa: RRA)
Să luam aminte, un aliat istoric, necesar, cu o istorie zbuciumata ca României s-a trezit. Noi?
Asta înseamnă decizie europeană. Adio, decizie militară suverană, fără de care nu mai există stat național
suveran român. Acum se vede de ce evenimentele din decembrie sunt mai clare ca bună ziua și cum am intrat
noi fără nici un referendum național, de parcă in decembrie s-a murit pentru ca România să devină colonie a
occidentului cu aliații săi strategici care au devenit stăpînii nostri.
Rețineți, serviciul militar va fi obligatoriu după ce a fost si mai este desființat la noi. Ne intrebăm și
putem răspunde și de ce cadrele militare din rezerva oștirii și din retragere sunt discriminate, umilite și ținute
departe de viața militar normală. Sistemul de pensii militare este prăbușit, poate pentru a umple
comandamentele federale de prin occident cu conaționali nemultumiti de pensiile românești ca să devina
federali europeni în calitate de mercenari pe viață pe alte orizonturi.
6. Iata un text care ne pune pe gînduri la modul foarte serios după evenimentele de la Caracal:
Distrugerea cu bună știință sau din ignoranță, prostie ori interes personal a tuturor instituțiilor ori sectoarelor
vitale dezvoltării unei națiuni, dar și asigurării securității acesteia a condus la o democrație modernă pentru o
societate postmodernistă în care niciunul dintre pilonii tradiționali: Parlament, societate civilă, executiv, justiție
nu mai reprezintă baza societății și funcționarea ei pe principii democratice, ci mai degrabă toate aceste
domenii ale vieții sociale s-au subordonat unui singur pilon – CLANUL.
Haita socială nu se diferențiază cu nimic de cea animală, fiind ghidată tot de instincte de supraviețuire,
acaparare de teritoriu sau manifestarea puterii în forma ei cea mai simplistă și brută. Membrii acestei haite
întruchipează, de altfel, într-o manieră perfectă ipostaza pascaliană a omului ca „rebut al universului", condiția
lui abjectă, un primat al existenței sale.
Clanurile, ca pilon al democrației moderne românești, înseamnă o adunătură de indivizi din zone de
putere diferite al căror motto este folosirea puterii pe care o deține exclusiv pentru el și grupul său, haita sa,
clanul său.
Alegerile parlamentare, o miză primordială
Modul în care se prefigurează alegerile parlamentare din această perioadă îmi arată o miză primordială
– care sunt clanurile care rămân și care sunt clanurile care dispar. Definiția unui clan, în viziunea mea, ar fi o
adunătură de indivizi fără valori, principii sau obiective naționale al căror instinct neanderthalian primează,
proveniența acestora fiind variată: mediul politic, justiție, servicii, mediul economic, societatea civilă.
Obiectivul principal al clanului este subsumarea puterii publice membrilor săi.
Acest lucru se întâmplă prin folosirea de către membrii clanurilor a tuturor pârghiilor de putere pe care
le dețin, nefiind cu nimic diferiți ca organizare și viciere față de clanurile tipice ce trafichează organe, femei,
sclavie modernă, droguri. Diferența constă doar în modul de expunere și locurile pe care le ocupă în societate
venerabilii membri de clan.
România a regresat atât de mult din punct de vedere democratic, încât acum nu mai putem vorbi despre
democrație funcțională. Gulerele albe din aceste clanuri au ocupat instituții întregi, sectorul privat și chiar și
aerul pe care îl respirăm.
Complicii clanurilor. Oamenii aleși pentru a candida pe listele parlamentare în marea lor majoritate sunt
un exemplu al României clanurilor în viitor, dar în ungherele mai puțin pătrunse de lumină aceleași clanuri vor
transforma România în următorii ani într-un neofeudalism incontestabil.
Politicieni, judecători, procurori, polițiști, oameni din servicii, învățământ, sănătate, societatea civilă,
economie au devenit complicii și, în multe cazuri, membri ai acestor clanuri.
Iar modelul de supraviețuire se va adapta până jos, iar în fiecare județ, oraș sau comună, oamenii urmând
a se organiza pe clanuri, şi nu în funcție de categorii profesionale, afinități intelectuale sau preocupări comune.
România clanurilor va distruge autoritatea statului în totalitate. Însă în interiorul lui există mai multe clanuri,
iar cu complicitatea a o parte din mass-media nimic în afară de bani și putere nu va mai motiva cetățenii, de la
cel mai de jos până la cel mai de sus.
Rezistență și răbufnire vs. un război civil sau la o nouă revoluție
Există, astfel, două variante: fie vom asista la o rezistență și răbufnire a celor care consideră că
democrația trebuie să continue să existe și, încet dar sigur, acești membri ai clanurilor vor dispărea, fie vom
asista pe viitor la un război civil sau la o nouă revoluție.
Nemaiexistând un sistem față de care să se revolte și nici niște valori asumate clar, populația riscă să
treacă la un război civil în care clanurile le vor folosi pentru a-și stabili supremația.
Toate acestea par a fi luate dintr-un film prost, dar, din păcate, sunt avertismente reale în care cred, iar
modul în care se comportă actorii statali în activitate nu îmi confirmă decât acest lucru. Reducerea atribuțiilor
unei instituții din domeniul securității naționale până la aproape distrugerea și eliminarea din peisaj, călcarea
în picioare și desființarea oricărei forme de românism prin umilirea și siluirea sistemului de învățământ ca
formă de menținere a ființei naționale, robotizarea unei populații mimetice și dezrădăcinarea acesteia prin
sărăcie, cultivarea urii și vrajbei vor reprezenta ingredientele esențiale pentru un posibil război civil în România
clanurilor. (titlul de homepage și intertitlurile aparțin DC News.)
Asasinii ideologici, politici, de securitate, economici și ai mediului pot și trebuie sa fie incluși in cultura
păcii și războiului prin ocrotirea valorilor pe care le manipulează și măsuri preventive ințelepte și eficace.
In final, cele de mai sus par o pledoarie războinică, si nu una pro pace și securitate.
Reflectînd realitatea riscăm să fim confundați cu militarii dornici de război pentru a deveni ei înșiși
generali și mareșali.
Probabil ca niciodată nu s-a mai intimplat in lume asa ceva, adică tocmai ceea ce se întimplă în lumea
de azi, iar noi fie că nu știm, fie că ni se spun minciuni, fie ca se taie orice conexiune cu adevărurile din jurul
nostru.
România doarme, nu a facut mare lucru pentru apărarea într-un eventual război si prin urmare ca si in
primul, ca si in al doilea razboi mondial, razboiul ne va prinde pe picior greșit. Nepregatiti, nedotati cu arme
moderne, neinstruiti și mai ales nemotivati pentru a lupta pentru glia străbună… ceea ce inseamna infringere
curată sigură, daca o putem numi asa. Ea va fi urmată de dezmemnrare, insclavizare, desființare…
Vinovați suntem toți. Vom plati toți…cu totul, chiar si cu VIAȚA
7. Altă serie de știri șocante pe principiul vaselor comunicante: Titlu de știre:12 ianuarie 2018 – un
posibil război va izbucni!
A. Să sperăm că NICIODATĂ NU vom spune despre Trump, Putin și Kim – “Toți, Doamne, și toți trei”…
nebuni!
Afaceristul Trump, Nemuritorul Putin și așa-zisul Pitic Atomic Kim
Generalul Robert Neller – omul cu știrea neagră

B. Generalul Robert Neller: Vine o luptă babană în Europa de Est!

Se spune că „NU iese fum fără foc” și că “orice ZVON are un sâmbure de adevăr”. Dar, oare, dacă
vom corobora cele două sintagme, vom obține o informație demnă de luat în seamă? Ia să vedem!
Generalul Robert Neller, comandantul Corpului de puscași marini, prezent în aceste zile de Crăciun în
mijlocul trupelor SUA staționate în Norvegia, le-a cerut soldaților săi să fie pregătiți pentru că “vine un război”.
“Sper să mă înșel, dar vine un război (…) Sunteți într-o luptă aici, o luptă informațională, o luptă
politică, (doar) prin prezența voastră (…) în viitorul apropiat Rusia și teatrul din Pacific vor fi următoarele
zone majore de conflict”, le-a spus generalul Robert Neller militarilor americani.
Ca o informație apocaliptică pentru români, unguri, bulgari – toți cei scăpați din lagărul comunist -,
generalul Robert Neller, comandantul Infanteriei Marine americane, a afirmat că SUA lui Trump și-ar putea
muta atenția din Orientul Mijlociu spre Europa de Est, menționând drept justificare conflictele Rusiei lui Putin
cu Ucraina și Georgia.
Avertismentele comandatului Neller au prefațat afirmația de a doua zi, vineri, făcută de Jim Mattis,
secretarul american al Apărării în fața trupelor de la baza militară americană Fort Bragg din Carolina de Nord:
“Nori de furtună se adună deasupra Peninsulei Coreene”.
Evident ca nimeni nu poate nega că declarația generalului Neller în Norvegia a coincis cu sporirea
tensiunilor dintre SUA lui Trump și aliații NATO, pe de o parte, și Rusia lui Putin în constelația Coreei lui
Kim.
Specialiștii de la Military.com, au informat că Rusia lui Putin a avertizat Norvegia că decizia sa de a
prelungi până la finalul lui 2018 găzduirea unui contingent de trupe americane subordonate lui Trump ar
afecta negativ relațiile bilaterale.
ONU – Consiliu de Securitate
C.Joi și Vineri la ONU: două zile de foc!

La rândul lui – după “rândul” format din Trump, Putin și Kim –, dictatorul Coreei de Nord, Kim Jong-
Un, azvârle cu rachete posibile purtătoare de arme nucleare în Marea Japoniei și cu biciul amenințărilor ne
oripilează “pe sticlă”.
Vineri, cu o zi înainte ca Neller să-i avetizeze pe soldații americani din Norvegia și în ziua în care Mattis
anunța zorii unui război în Peninsula Coreeană, în urma unui proiect de rezoluție depus joi de Administrația
Tump, Consiliul de Securitate al ONU a înăsprit sancțiunile împotriva Coreii de Nord, printr-un vot UNANIM!
Aici, trebuie spus că votul în UNANIMITATE dat de Consilul de Securitate ONU a venit după ce Trump
s-a înțeles cu Xi Jinping, președintele Chinei și sponsor al Piticului Atomic Kim, înțelegere survenită după ce
dictatorul a dat cu o nouă racheta balistică intercontinentală – pe 28 noiembrie.
Reamintim că imprevizibilul si simpaticul politician de la Casa albă – afaceristul Trump – a spus “Am
să distrug complet Coreea de Nord în cazul unui atac asupra Statelor Unite”, iar Piticul Atomic Kim de la
Phenian i-a răpuns că “Republica Coreea de Nord trebuie acceptată ca putere nucleară”.
Generalii atomici coreeni, cu șeful lor Kim Jong-Un
Kim Jong-Un pune pe rană uraniu îmbogățit!

Cum era de așteptat, Kim Jong-Un a calificat duminică drept “Act de Război” noile sancțiuni votate în
UNANIMITATE de Consiliul de Securitate al ONU, reafirmând că aceste măsuri atroce NU-l vor descuraja să
ducă la “bun sfârșit” programele nuclear și balistic!
“Respingem în totalitate ultimele sancțiuni ale ONU (…) drept o afectare violentă a suveranității
republicii noastre și un act de război care distruge pacea și stabilitatea în Peninsula Coreeana și în regiune” –
așa a spus ministrul coreean de Externe, să vorbească lumii.
Trebuie să știți că Rezoluția ONU obligă toate statele să-i expulzeze pe nord-coreenii care lucrează în
străinătate, mai ales în Rusia lui Putin și China lui Jinping, și de unde trimit acasă valută forte pentru buzunarul
lui Kim.
Mai multe mii de nord-coreeni lucrează în străinătate. Potrivit ONU, ei muncesc în “condiții apropiate
de sclavie” în Rusia și China, dar și în alte state… democrate!!!
Textul ONU amplifică dispozițiile incluse în rezoluțiile precedente, în special reducând livrările de
petrol brut și rafinat. Urmarea? Din China, Kim va primi cu “doar” 70% mai puține produse petroliere, și nu
cu 90%, cum a dorit Trump! Nu comentez. Cine se joacă cu focul?
Acum înțelegeți pe ce lume trăim noi?
Dr. Geo Stroe

un dac liber și neastîmpărat
București – Traian (Troian), Ialomița, 23.08.2019 după Christos (d.Chr.), de la Facerea Lumii 23.08.7527 d.Fl. după
Calendarul dacoromânesc 23.08.12 019 după Zamolse (d.Zm.) și după Calendarul atlantodacoromânesc 23.08. 35 019
după Thoth Atlantul (d.Th.)
Organizația Națiunilor Unite și pacea lumii

Geo Stroe
1. Învățămintele istoriei secolului XX au condus la constiturea ONU și acest instrument al păcii a

acționat de bine de rău atita timp pina azi după tiparele mentale ale sfirsitului celui de al doilea război mondial.
Mă voi strădui să prezint rolul ONU in menținerea păcii și in primul rînd evoluțiile ideilor de pace în
conformitate cu scopul și principiile stabilite la acea vreme, in perspectiva unei reforme fundamentale a ONU
la care și noi trebuie să ne implicăm.
Avem în vedere evoluţia conceptului organizării şi menţinerii păcii de la teorie la practică, cadrul istoric
instituţionalizat ca factor de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Vom examina instituția numită
Societatea Naţiunilor - structură şi funcţii și mecanismele acesteia de garantare a păcii şi securităţii
internaţionale în cadrul ei. Vom trage concluzii urmare a cauzelor care au condus la eşecul Societăţii Naţiunilor.
Vom examina cum s-a constituit O.N.U ca un nou început în relaţiile internaţionale, după un scurt istoric al
constituirii organizaţiei, făcînd comparatii între asemanari si deosebiri între Societatea Naţiunilor şi
Organizaţia Naţiunilor Unite
Ne vom opri în special asupra scopurilor, principiile ei (Principiul egalităţii suverane, Principiul
nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, Dreptul de folosire a forţei armate în caz de legitimă apărare,
Dreptul de folosire a forţei armate în baza hotărîrilor Consiliului de Securitate în exercitarea dreptului la
autodeterminare, Principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, Mijloace şi proceduri
diplomatice de reglamentare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, Mijloace jurisdicţionale.
Mai departe vom prezenta structura Organizaţiei Naţiunilor Unite (Adunarea Generală -Compunere şi
procedură, Funcţii şi competenţe; Consiliul de Securitate – Compunerea, Sistemul decizional, Funcţii şi
competenţe, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie - Competenţa
jurisdicţională, Competenţa consultativă; Secretariatul). Se vor prezenta raportul între funcţiile Adunării
Generale şi cele ale Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, precum și funcţiile
specifice Adunării Generale (mai intii Funcţia de deliberare și sfera activităţii de recomandare). Totodată și
funcţiile Consiliului de Securitate - funcția preventivă, Funcţia de menţinere a păcii, Funcţia de legiferare)
Vom examina rolul acţiunilor politice ale ONU în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale și rolul
şi evoluţia diplomaţiei preventive, în configurarea unui fundament al acţiunilor politice întreprinse de ONU în
vederea menţinerii păcii de la inceputuri pină in prezent.
Avem in vedere problematica fundamentarii şi dezvoltarii ansamblului măsurilor preventive, cu
ansamblul măsurilor integrate conceptului strategiei preventive structurale, inclusiv măsurile politice cu
caracter social şi economic destinate dezvoltării durabile a statelor. Vom prefigura și determina unele
coordonate ale dezvoltării umane prin Declaraţia Mileniului, desfășurarea Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare precum și unele măsuri de control internaţional în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului
O atenție deosebită trebuie sa acordăm asigurarii cadrului răspunderii penale internaţionale – un NOU
COD PENAL INTERNATIONAL, măsurilor de prevenire, combatere şi reprimare a terorismului internaţional,
celor de asistenţă internaţională destinate desfăşurării procesului electoral. O țintă va fi și ansamblul măsurilor
integrate strategiei preventive operaţionale, ca și măsuri destinate menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Trebuie reactualizată concepția privind rolul şi evoluţia operaţiunilor ONU de menţinere a păcii în concordanța
cu invațamintele din evoluţia şi particularităţile operaţiunilor de menţinere a păcii în perioada războiului rece,
refundamentarea caracterului multidimensional al operaţiunilor de menţinere a păcii întreprinse de ONU după
încheierea războiului rece şi abordarea acestora în diferite contexte regionale. Trebuie revoluționat statutul
juridic al operaţiunilor ONU de menţinere a păcii și noile fundamente de perspectivă privind evoluţia
operaţiunilor de menţinere a păcii. Vom examina critic modurile de participare a Românîiei la operaţiuni de
menţinere a păcii, dar și rolul şi semnificaţia sancţiunilor, în cadrul sistemului securităţii colective. Vom glosa
asupra naturii controversate a coaliţiilor de voinţă constituite de majoritatea statelor membre ONU.
Vom reexamina măsurile privind controlul armamentelor şi dezarmarea după noua filosofie și
consideraţiile generale anterioare în ansamblul complex al măsurilor ce privesc armele neconvenţionale,
concomitent cu măsurile ce vizează combaterea proliferării armelor nucleare (măsuri specifice, măsuri
conexe), dar și măsurile de interzicere a armelor chimice şi biologice, privind ansamblul reglementărilor şi
măsurile ce privesc armele convenţionale, dar și perspective şi evoluţii în reglementarea controlului
armamentelor şi a dezarmării. Va trebui să regîndim un viitor regim juridic internaţional de control privind
deţinerea, dezvoltarea tehnologiei şi transferul de rachetă cu dublă întrebuniţare, un nou model al Codului de
conduită al UE privind exporturile de arme convenţionale şi accelerată o nouă posibila afirmare a unui model
de Cod Internaţional similar.olul 7
Un reper important il constituie relaţia între pacea şi securitatea mondială şi securitatea în plan regional,
problemele privind organizaţii şi acorduri regionale în contextul Cartei ONU, organizaţii politice defensive ale
statelor europene cu accent pe Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord cu noi structuri și funcții, pe Uniunea
Europeană, pe Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa cu structură şi funcţii innoite, pe unele
organizaţii politice defensive ale statelor de pe alte continente cum ar fi Liga Statelor Arabe, Uniunea Africană,
Organizaţia Statelor Americane
În mod special se va aborda problema reformei Naţiunilor Unite atit de discutata și aminata la infinit,
din perspectiva istoricului proiectelor şi demersurilor privind reforma ONU, cu privire specială la creşterea
eficienţei ONU care să depăşească problemele de implementarea a unor măsuri adecvate la noile realităţi si
reconfigurari ale marilor puteri contemporane, inclusiv in ceea ce priveste restructurarea și reforma
instituţională din cadrul ONU cu propuneri clare, complete și echilibrate.
Vom face acest lucru impreuna și vă invit la reflecții serioase la aceste demersuri necesare și urgente.
2. Dacă este să privim evoluţia conceptului organizării şi menţinerii păcii de la teorie la practică vom
coonstata că eliminarea războaielor din viaţa socială şi impunerea unor reguli care să promoveze şi să garanteze
menţinerea unor relaţii paşnice între naţiuni şi popoare, a reprezentat din cele mai vechi timpuri, o preocupare
constantă a multor jurişti, istorici, filosofi și sociologi. Contribuţia lor în plan teoretic, a avut drept rezultat,
modificarea gradată sau radicală a percepţiei juridice asupra războiului, fapt ce a dus la crearea şi dezvoltarea
dreptului internaţional ca instrument destinat menţinerii păcii şi a organizaţiilor internaţionale, ca entităţi
capabile să asigure cadrul adecvat de organizare şi construcţie a păcii. Încă din antichitate au apărut primele
critici la adresa războiului, în condiţiile în care relaţiile dintre popoare şi comunităţii cunoşteau, ca singură
formă de manifestare, confruntarea. Războiul era o instituţie legală, potrivit căreia forţa generează dreptul; un
drept al celor puternici de a cucerii sub diferite pretexte teritorii şi de a subjuga şi domina popoare. În acest
context, apar remarcabile lucrări prin care filosofii vremurilor au încercat să explice originea, esenţa şi cauzele
războaielor; să traseze o oarecare distincţie între războaiele juste şi cele injuste. În baza acestor analize a
devenit posibilă identificarea timpurie a unor norme care să contribuie la dezvoltarea relaţiilor de bună
vecinătate (limitate însă la popoarele care împărtăşeau aceaşi limbă, religie sau obiceiuri, restul comunităţilor
fiind de regulă socotite barbare şi situate în afara respectivelor reglementări).
Astfel, Aristotel (a argumentat că arta războiului nu trebuie studiată în scopul de aservire ci pentru a nu
fi aservit, așadar prin aceasta deosebind între caracterul injust al războiului de agresiune şi cel just al actului
de autoapărare); Platon a evidențiat importanţa deosebită pe care o au legile în menţinerea păcii; Cicero a
evidențiat existenţa unui jus gentium, ce guvernează întreaga omenire – un pic de zamolsianism redivivus;
Ulpian a făcut deosebirea dintre jus naturale et gentium şi jus civile, primul fiind folosit de toate popoarele în
problemele privind: războiul, sclavajul, alianţele, inviolabilitatea solilor etc., iar cel de-al doilea guverna
relaţiile dintre cetăţenii romani. Toate acestea demonstrează cum în baza unor reglementări în evul mediu încep
să se dezvolte o serie de cercetări de drept canonic şi laic prin care este subliniată necesitatea reglementării
relaţiilor dintre state şi organizarea acestora în vederea păcii.
Magistrala lucrare, Despre cetatea lui Dumnezeu, a episcopului Augustin, filosof al Bisericii Catolice,
propagă ideea organizării omenirii într-o singură comunitate sub guvernarea bisericii (care dobîndeşte pe
această cale dreptul de a decide asupra condiţiilor de declanşare a războiului şi implicit asupra legitimităţii
acestuia) cadru în care, după opinia lui Augustin, puteau să existe şi să se menţină relaţiile paşnice între
diferitele comunităţi. Ideile lui Augustin, sunt ulterior preluate şi dezvoltate de marele ideolog al
catolicismului, Toma d`Aquino care concepe organizarea omenirii sub forma unui stat mondial teocratic, sub
conducerea papei, cadru ideal pentru reglementarea paşnică a relaţiilor dintre state (dar imposibil de aplicat
datorită rivalităţii dintre papalitate şi împăraţi, pe de o parte şi a incompatibilităţii dintre absolutismul doctrinei
catolice şi noţiunea de stat suveran şi independent reprezentat de o putere unică, pe de altă parte).
Deşi aceste proiecte erau ideale, utopice, ele constituie un punct de plecare în fundamentarea noţiunii
de organizare a relaţiilor dintre state în scopul menţinerii păcii, din o cu totul altă perspectivă, de această dată
mult mai realistă. Astfel, în lucrarea De recuperatione terrae sanctae (1303-1307), Pierre Dubois concepe un
mecanism sub forma in care ar fi posibilă menţinerea unor relaţii de bună vecinătate între popoare.
Confucius a propus organizarea statelor sub forma unei asociaţii internaţionale, o Mare Uniune prin
intermediul căreia să se rezolve orice fel de divergenţe ce ar fi putut să apară între statele membre. Pentru
documentare vă sugerez următoarele lucrări: Aristotel, Politica, Ed Biblioteca Politică, ediţie îngijită de
D.Gusti, Cultura Naţională, Bucureşti 1924, p.148; Platon, Filosofia dialogurilor, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p.359 360; D.Popescu, A.Năstase, Drept internaţional public, Ed.Şansa, Bucureşti, 1997, p.17; I.Cloşcă,
Conflictele armate şi căile soluţionării lor, Ed.Militară, Bucureşti, 1982, p.14. 2 N.Q.Dinh, A.Pellet, P.Daillier,
Droit international Public, 5 edition, LGDJ, Paris, 1994, p.45-47. 3 Malcom N.Shaw, International Law,
Cambridge University Press, 1999, p.19, Halablab Adriana, Rolul O.N.U în menţinerea şi consolidarea păcii
şi securităţii internaţionale, 2008.
De la acel fel de curte permanentă de arbitraj (Conciliul General), a cărei funcţie principală consta în
reglementarea conflictelor sau a altor litigii între prinţi prin mijloace paşnice ideile au evoluat.
George de Podiebrad (1462) rege al Boemiei, este autorul planului unei ligi permanente a statelor
creştine. Liga urma să aibă un congres, un consiliu şi o curte de arbitraj. Erau prevăzute obligaţii de asistenţă
a ligii pentru situaţia în care un membru al acesteia era atacat de un suveran străin, precum şi proceduri de
rezolvare paşnică a situaţiilor de natură conflictuală. Un alt demers este cel lansat în 1603 de către Sully,
ministrul regelui francez Henric al IV-lea, care formulează proiectul unei republici creştine europene totdeauna
paşnice. Europa trebuia împărţită în 15 state cu o întindere aproximativ egală, ce urmau să formeze o
comunitate de interese ale păcii, ce urmau să fie apărate prin intermediul unui organ permanent (senatul),
înzestrat cu putere de decizie în reglementarea conflictelor dintre statele membre. Ideea este preluată şi
dezvoltată mai tîrziu de Emeric Cruce în lucrarea Discurs despre stat (1623), în care autorul pune baza unor
concepte avansate şi descrie anumite mijloace necesare stabilirii păcii generale în lume. Rolul central revenea
unui colegiu permanent al tuturor prinţilor, cu rol de curte de arbitraj unde uramau să fie supuse spre
soluţionare, toate litigiile. Tot de pe atunci începe cea mai importantă realizare este în perioada respectivă,
infiriparea procesului de codificare a normelor cu privire la purtarea războiului. Remarcabili sunt dominicanul
Francisco de Vitoria (1480-1546), întemeietor al Şcolii de la Salamanca, iezuitul spaniol Suarez (1548-1617)
care creează prima codificare legală de acest tip, iar magistralul A. Gentilis (1552-160) contribuie, prin
abordarea problemelor legate de război şi pace într-un context juridic, la desprinderea dreptului internaţional
de morală şi teologie, punind bazele alaturi de Grotius dreptului internațional cu ramura dreptului păcii și a
războiului. Pentru aprofundare vă recomand pe marele Gr. Geamănu, Drept internaţional public, vol I, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.20-21;. Gr. Geamănu, Drept internaţional public, vol II, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.189-199.
Prin opera sa, juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), considerat in majoritate de specialisti ca
întemeietorul dreptului internaţional modern, desprinde definitiv această ştiinţă de pe fundamentul dreptului
natural şi o ridică la statutul de ordine a relaţiilor internaţionale. În lucrarea sa, De jure belli ac pacis, scrisă în
epoca de destrămare a feudalismului şi de ascensiune a burgheziei şi publicată în 1625, Hugo Grotius expune
idei valoroase şi progresiste cu privire la război, pe care îl consideră un fapt antijuridic şi antisocial. Autorul
pune astfel accent pe îngustarea bazei de existenţă a războiului şi insistă asupra necesităţii de a fi depuse toate
eforturile şi de a fi întreprinse toate măsurile pentru a se evita recurgerea la război. Totodată, H. Grotius crează
reguli care pot duce la menţinerea păcii şi în acelaşi timp fundamentează o serie de instrumente prin intermediul
cărora să fie posibilă implementarea regulilor menţionate. Astfel, Grotius analizează în mod aprofundat
convenţiile publice care puneau capăt războielor şi identifică măsuri de constrîngere, drept garanţii a respectării
convenţiilor de către părţi. De asemenea, elaborează reguli cu privire la purtarea războiului, caracterizate prin
umanism, avînd în vedere, de exemplu: limitarea violenţelor, protejarea civililor (femei, copii sau bîtrîni),
cruţarea vieţii prizonierilor etc - iar pentru materializarea acestor reguli concepe un sistem al răspunderii pentru
declanşarea şi purtarea războiului. Toate ideile lui Grotius au exercitat o puternică influenţă asupra epocii sale
şi în perspectivă. In perioada consolidării burgheziei, aceasta le-a preluat şi asimilat ca pe o armă ideologică
împotriva războaielor endemice şi inumane din epoca feudală. Ulterior, aceste idei sunt abandonate, deşi
ideologii burghezi nu au încetat să le declare principii de bază şi doctrine fundamentale. Incontestabil rămîne
însă faptul că, prin opera sa, H.Grotius, a deschis calea afirmării unor concepte noi, care au privit în special
necesitatea ordonării modului de declanşare şi de purtare a războaielor. Limitînd şi ordonînd războiul, ororile
aduse de acesta au fost astfel, diminuate. A se vedea Gr. Geamănu, op cit.,1981, p. 22; R.Miga-Beşteliu, Drept
internaţional – Introducere în dreptul internaţional, ediţia a III-a, Ed. All Beck, 2003, p.24-25. În acest sens,
vezi analiza efectuată de V.Hanga, în Hugo Grotius şi opera sa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1968.
După ce s-a afirmat ca ştiinţă a dreptului internaţional, se conturează în raport cu aceasta, trei curente
de gîndire, care într-o formă sau alta se menţin şi în prezent. Este vorba de şcoala dreptului natural, promovată
de Samuel de Pufendorf (1632-1694) şi J.Barbeyrac (1674-1744); scoala dreptului pozitiv ilustrată de Rachel
(1628-1691) şi Moser (1701-1785) şi scoala sintetică, care reprezintă o îmbinare de concepţii, atît de drept
natural, cît şi de drept pozitiv, în lumina cărora, dreptul internaţional era întemeiat pe legi ale naturii. dar şi pe
consimţămîntul expres sau prezumat al popoarelor, avînd ca principali exponenţi pe: Richard Zouche (1590-
1660), Emmeric de Vattel (1714-1767), Georg Friederich Martens (1756-1821) şi alţii. Toate acestea şcoli au
exercitat influenţe majore asupra operei de reglementare a domeniului organizării şi menţinerii păcii şi totodată
vor constitui o baza solidă în afirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ca rezultat al emergenţei acestor curente de gîndire în plan politic, în relaţiile dintre state încep să fie
luate în considerare şi mijloacele nonviolente de rezolvare a conflictelor. Studiile privind domeniul organizării
şi menţinerii păcii în cadrul unui sistem colectiv încep să fie din ce în ce mai amănunţite.
Dintre diversele proiecte propuse se remarcă cel al abatelui de Saint Pierre, cuprins în lucrarea intitulată
Rezumat al unui proiect de pace perpetuă (publicată în 1713), lucrare considerată de unii autori ca un izvor de
inspiraţie pentru Pactul Societăţii Naţiunilor.Proiectul are ca idee centrală, constituirea unei societăţi sau uniuni
permanente şi perpetuee între toate statele europene, în scopul apărării comune în caz de război; garantării
integrităţii teritoriale a statelor membre; respectării şi executării cu bună credinţă a tratatelor şi rezolvării
diferendelor prin mijloace paşnice. Organul desemnat să ducă la îndeplinire principiile respective era Senatul,
care avea largi competenţe legislative, executive şi judiciare. Totodată, folosirea forţei între membrii societăţii
era interzisă, fiind in extremis permisă numai în cazul în care un membru al societăţii devenea inamic. O
asemenea calificare intervenea cînd statul respectiv, după ce supunea pretenţiile sale, unei proceduri de
conciliere sau de arbitraj în faţa Senatului, refuza să execute hotărîrea acestuia sau recurgea la război fără a
urma formalităţile menţionate. Proiectul abatelui francez este preluat şi dezvoltat ulterior de către Jean-Jaques
Rousseau, care promovează pe aceeaşi linie ideea creării unei confederaţii europene menită să asigure starea
de pace şi securitate a membrilor săi. A se vedea D.Popescu, A.Năstase, op.cit., 1997, p.21-23; R.M.Beşteliu,
op.cit., 2003, p.30-31; N.Q.Dinh şi alţii op.cit.,1994, p.57-58. I.Cloşcă, op cit., 1982, p.16. Un moment de
semnificaţie specială în dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional, îl reprezintă Tratatele de pace de la
Westphalia din 1648. Pacea Westphalică, a fost construită printr-un uriaş efort de a mulţumi pe toată lumea, a
reunit state europene fără deosebire de regim politic sau credinţă religioasă, imperativul ei fiind acela de a
asigura o pace durabilă în Europa, necesară în urma războiului de 30 de ani. Prin tratatele respective s-a stabilit
în mod practic ceea ce istoricii, juriştii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc
suveranitatea naţională. La vremea respectivă conceptul se baza în principal pe crearea şi afirmarea statului pe
arena internaţională; fixarea suveranităţii ca autonomie internă a principelui (care ieşise învingător asupra
papalităţii); egalitatea statelor în relaţiile dintre ele şi introducerea conceptului de echilibru între puteri ca
mijloc de menţinere a păcii. Monarhii rămîn însă expresia statalităţii, astfel încît conceptul suveranităţii reflecta
un mod de conservare a puterii politice a acestora.
Revoluţia franceză din 1789 marchează profund cursul istoriei, înlocuind suveranitatea principelui cu
suveranitatea poporului iar afirmarea individului în plan politic, consecinţă a revoluţiei franceze, face posibilă
creşterea numărului celor care cereau şi deţineau pîrghiile necesare prezervării existenţei umane. În consecinţă
şi jus in bello suferă reconfigurări. Ideile revoluţiei franceze sunt preluate de Thomas Jefferson (1743-1826),
în Declaraţia de independenţă a SUA, document prin intermediul căruia se argumentează şi demonstrează cum
un guvern ales în mod democratic, este capabil să asigure şi să garanteze existenţa dreptului la viaţă, la libertate
şi la năzuinţa spre fericire a oamenilor; documentul respectiv fiind considerat prima afirmare a principiului
dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta (vezi J.J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii între oameni,
Ed.Ştiinţifică,Bucureşti, 1958). Proiectele cu privire la domeniul menţinerii păcii se înmulţesc, fiind îmbogăţite
cu concepte noi. Astfel, filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham, în lucrarea denumită Introducere în
principiile moralei şi legislaţiei sau Principiile dreptului internaţional (1789), formulează un plan de pace
universală şi perpetuă, centrat pe conceptul de arbitraj. Immanuel Kant, publică în 1795, eseul filosofic intitulat
Spre pacea eternă, în care formulează o serie de principii şi metode care stau la baza păcii eterne precum:
încheierea unui tratat de pace care să înlăture orice cauze ale războiului; condamnarea achiziţiei de teritorii
prin moştenire, schimb, cumpărare sau donaţie; condamnarea politicii de intervenţie în chestiunile interne ale
altui stat. Pentru transpunerea în practică a acestor idei, Kant propune crearea unei federaţii de state libere
fundamentată pe o alianţă a păcii, care să pună capăt pentru totdeauna războaielor şi drept garanţie, Kant
recomanda desfiinţarea treptată a armatelor regulate. Idei progresiste cu privire la organizarea păcii: lucrari
precum cea a juristului german I.Klubek intitulată Dreptul internaţional contemporan al Europei, publicată în
anul 1819 sau în cea a juristului englez J.Lorimer intitulată Instituţiile dreptului internaţional şi publicată în
1884, sau în lucrările reprezentanţilor şcolii pozitiviste, precum J.Kent (Comentarii asupra dreptului american,
publicată în 1826) ori A.Wheaton (Elemente de drept internaţional, publicată în 1826). În secolul al XIX-lea,
încep să se manifeste din ce în ce mai multe curente pacifiste, unele în adevăratul sens al cuvîntului; altele
camuflînd în spatele ideologiei, realitatea politicii expansioniste şi de reîmpărţire a lumii a marilor puteri.
Acestea, împreună cu alţi factori au făcut posibilă abordarea pe o bază multilaterală a problemei păcii prin
Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, în cadrul cărora sunt adoptate convenţiile cu privire la
procedurile de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale şi regulile de purtare a războiului. Conferinţele
vor reprezenta preludiul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală, destinate să dezbată într-un cadru
larg şi permanent, necesităţi de interes comun precum pacea şi securitatea.
La dezvoltarea dreptului internaţional şi-a adus contribuţia şi românîi precum juristul românî Nicolae
Titulescu. Prin cercetările efectuate asupra relaţiilor internaţionale, el demonstrează prin numeroase argumente
necesitatea cooperării statelor în vederea consolidării păcii şi securităţii internaţionale şi pe această linie aduce
contribuţii importante la dezvoltarea şi îmbogăţirea teoriei şi practicii negocierilor axate în principal pe
încetarea ostilităţilor şi semnarea unui armistiţiu militar de natură a garanta protecţia bunurilor şi a persoanelor
implicate în conflict, condiţii ce se vor regăsi ulterior în toate reglementările referitoare la soluţionarea
diferendelor internaţionale. Aceste multiple analize teoretice efectuate de-a lungul timpului au făcut posibilă
transpunerea în practică a principiilor de organizare şi construire a păcii, a mecanismelor de reglementare
paşnică a disensiunilor dintre state astfel încît, dintr-un anumit moment istoric, să poată fi posibilă apariţia
sistemelor de organizare a relaţiilor internaţionale (precum tratatele westphalice încheiate în 1648; tratatul
încheiat la Congresul de la Viena în 1815, după înfrîngerea lui Napoleon Bonaparte sau Conferinţele de pace
de la Haga din 1899 şi 1907) care vor prefigura şi consacra la rîndul lor, instituţia securităţii colective, mai
întîi prin constituirea în 1919 a Societăţii Naţiunilor, ca primă organizaţie internaţională cu vocaţie mondială
în care statele sunt chemat să ia toate măsurilor potrivite de a păstra pacea popoarelor (art.11 din Pact), apoi
prin instrumente care consfinţesc renunţarea de către state la război, precum proiectul Protocolului de la
Geneva din 1924 sau Pactul Briand - Kellogg din 1928 certificînd astfel, o transformare a conştiinţei umane
ce marchează începutul sfîrşitului conceptului de jus ad bellum, suprimat definitiv, prin adoptarea Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945. (A se vedea: M.Maliţa, A.Bolintineanu, Carta O.N.U - Document
al erei noastre, Ed.Politică, Bucureşti, 1970, p.19.)
Organizaţia internaţională nu poate garanta în mod absolut că statele vor soluţiona în mod exclusiv
paşnic conflictele şi nici nu poate elimina toate formele de violenţă. Ea poate însă contribui la atingerea acestor
scopuri prin intermediul actorilor statali şi a sistemului securităţii ei colective, inaugurînd astfel o societate în
care renunţarea la forţă sau la ameninţarea cu forţa să pară varianta corectă şi potrivită de acţiune. Un conflict
între state care sunt membre ale unei organizaţii internaţionale, care cooperează în cadrul acesteia şi care
încearcă să-şi rezolve diferendele sub egida ei, dobîndeşte stimuli importanţi şi eficienţi în vederea reducerii
gradului de violenţă. Substanţa conflictului nu se va schimba, dar modul de soluţionare al acestuia va fi
influenţat decisiv de organizaţia internaţională. Efectele vor fi cu atît mai benefice cu cît organele şi instituţiile
organizaţiei vor fi şi ele, implicate în procesul de soluţionare.
3. Societatea Naţiunilor-structură şi funcţii. Ea este prima încercare de instituire a unei organizaţii cu

caracter general şi permanent în scopul promovării colaborării între state şi menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale. Actul constitutiv al organizaţiei, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost elaborat la
Conferinţa de pace de la Versailles la 28 iunie 1919. Acesta a reprezentat partea I din tratatele de pace de la
Versailles (cu Germania), de la Saint Germain (cu Austria), de la Neuilly (cu Bulgaria), de la Trianon (cu
Ungaria) şi de la Sevres (cu Turcia). Prin adoptarea Pactului, a fost creat un sistem de securitate colectivă, în
baza căruia statele membre îşi asumau obligaţia de a respecta şi de a menţine în primul rînd, integritatea
teritorială şi independenţa politică existentă a membrilor Societăţii, sens în care a fost instituită o garanţie
colectivă împotriva agresiunii externe. Prin Pact a fost consacrat un cadru mai evoluat de reglementare pe cale
paşnică a diferendelor, în contextul căruia este abordată şi ideea de justiţie internaţională. Ca membri fondatori
ai Societăţii Naţiunilor au fost 32 de state printre care şi Românîia. Pe lîngă acestea, putea deveni membru
orice stat, dominion sau colonie cu deplină autoguvernare, a căror admitere era aprobată de Adunarea
Societăţii. În vederea admiterii, statele trebuiau să ofere garanţii eficace a intenţiei lor sincere de a respecta
obligaţiile internaţionale sau reglementările ce urmau să fie trasate de Societate în privinţa forţelor armate şi a
armamentelor. În cadrul Societăţii, constituind structura sa, au funcţionat trei organe principale respectiv:
Adunarea, Consiliul şi Secretariatul, iar pe lîngă organizaţie au funcţionat alte două instituţii distincte,
respectiv: Organizaţia Internaţională a Muncii şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Adunarea era
organul principal fiind compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, pricipiul fiind un vot pentru fiecare
stat. Adunarea se întrunea de regulă o dată pe an sau la iniţiativa unuia sau mai multor state membre, funcţie
de necesităţi. Adunarea era competentă să se ocupe de orice problemă ce intra în sfera de acţiune a Societăţii
sau care ar fi putut să afecteze pacea lumii. Nu exista însă nici un fel de delimitare între competenţa ei şi
competenţa Consiliului. Hotărîrile erau adoptate prin vot unanim, cu excepţia problemelor de procedură unde
era cerută majoritatea simplă şi a anumitor probleme în care hotărîrea era adoptată cu două treimi din voturile
exprimate. Aplicarea regulii unanimităţii a creat dificultăţi în funcţionarea Societăţii, dezbaterile fiind
îndelungate iar hotărîrile imprecise şi ineficace. Consiliul avea funcţia de organ executiv al Societăţii. Era
alcătuit din două categorii de membri: cei permanenţi al căror număr era stabilit de Adunare atunci cînd
desemna statele ce urmau să obţină această calitate şi nepermanenţi, în număr de 11 aleşi de Adunare pentru
un mandat ce varia între un an şi trei ani. Consiliul se întrunea de regulă în trei pînă la patru sesiuni pe an. În
adoptarea hotărîrilor sale Consiliul aplica principiul unanimităţii voturilor, cu unele excepţii. Funcţiile acestui
organ erau definite în Pact în condiţii similare cu ale Adunării. Pe lîngă acestea, Consiliul avea însă şi unele
funcţii proprii precum cele legate de reglementarea paşnică a diferendelor; luarea de măsuri în caz de
agresiune; excluderea membrilor şi repartizarea mandatelor.Sistemul mandatelor internaţionale a reprezentat
o formă de împărţire între ţările învingătoare din primul război mondial, a teritoriilor şi coloniilor ce
aparţinuseră înainte statelor învinse. Conform art. 22 din Pact, teritoriile sub mandat au fost clasificate în trei
categorii în funcţie de gradul de dezvoltare a popoarelor indigene. Dintre acestea, în anumite teritorii s-a
instituit regim colonial, iar altele au fost integrate teritoriului statului mandatar.
Secretariatul, avea funcţia de organ administrativ, fiind alcătuit din Secretarul General, numit de
Consiliu cu aprobarea majorităţii membrilor Adunării precum şi din numeroşi funcţionari internaţionali.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, a fost înfiinţată în 1920 ca instituţie independentă.
Principala ei funcţie o reprezenta rezolvarea diferendelor internaţionale supuse de părţi şi emiterea de
avize consultative asupra oricărui diferend sau problemă solicitate de Adunare sau Consiliu. În decursul celor
18 ani de existenţă, Curtea a examinat 65 de cauze privind interesele a 30 de state. În anul 1946 a fost
desfiinţată, locul ei fiind luat de Curtea Internaţională de Justiţie. Ca mecanisme de garantarea a păcii şi
securităţii internaţionale în cadrul Societăţii Naţiunilor, Pactul a prevăzut un mecanism de reglementare
paşnică a diferendelor internaţionale (art 12-15 şi art 17), însă datorită structurii sale, mecanismul nu putea
decît într-o anumită măsură să împiedice pe membrii organizaţiei să recurgă la război. Astfel, conform art.12
părţile într-un diferend care ar fi putut duce la o ruptură a păcii erau obligate să-l supună: arbitrajului, unei
reglementări judiciare sau Consiliului spre examinare. Printre diferendele care erau în general susceptibile de
o soluţie arbitrală, Pactul a enumerat toate diferendele privitoare la interpretarea unui tratat, la orice chestiune
de drept internaţional, la orice fapt care, dacă s-ar fi săvîrşit, ar fi constituit încălcarea unui angajament
internaţional, precum şi diferendele relative la întinderea sau la natura reparaţiei ce rezulta din o asemenea
încălcare. În cazul în care părţile cădeau de acord să supună diferendul unei proceduri arbitrale sau judiciare,
ele erau obligate potrivit art.13 să execute respectiva hotărîre. Corelativ, membrilor Societăţii le revenea
obligaţia de a nu recurge la război împotriva acelor state care se conformau acestor hotărîri. (a se vedea
Acordurile de la Locarno, adoptate la 1 decembrie 1925, ce conţin dispoziţii cu privire la supunerea
diferendelor juridice, arbitrajului sau Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, iar a diferendelor de ordin
politic, Consiliului Societăţii Naţiunilor, precum si Colecţia de tratate şi alte documente internaţionale la adresa
de internet www.un.org.)
Dacă părţile nu cădeau de acord cu privire la folosirea unei proceduri arbitrale sau judiciare prevăzute
de Pact, ele erau obligate conform art.15 să sesizeze Consiliul. Marea inovaţie a Pactului consta în intervenţia
obligatorie a Consiliului, la cererea uneia dintre părţile la un diferend grav.
Consiliul avea prioritate şi în încercarea de soluţionare a diferendului prin metode de reglementare
paşnică. Dacă însă diferendul nu putea fi astfel soluţionat, Consiliul întocmea un raport în care se stabileau
faptele şi făcea anumite recomandări fără valoare obligatorie pentru părţi (art.15, alin. 4). În cazul în care
raportul era adoptat în unanimitate, statele membre aveau obligaţia de a nu recurge la război împotriva statului
care accepta să aducă la îndeplinire recomandările respective. Pactul stipula că în cazul în care raportul
Consiliului nu întrunea unanimitatea, părţile în diferend erau libere să acţioneze cum vor socoti ele că este
necesar pentru menţinerea dreptului şi justiţiei, avînd însă obligaţia de a nu recurge la război înainte de trei
luni de la data prezentării raportului de către Consiliu. Pactul recunoştea totodată, dreptul părţilor aflate în
diferend, de a cere redirecţionarea spre examinare a diferendului, de la Consiliul către Adunare, care urma o
procedură similară. Modul de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale stabilit prin Pact,
presupunea o procedură greoaie şi lipsită de eficacitate întrucît războiul nu era ilegalizat, ci numai condiţionat
sau proceduralizat.
În încercarea de eficientizare a acestui sistem de menţinere a păcii, în Pact au fost introduse prevederi
în conformitate cu care, un stat era considerat agresor în cazul în care recurgea la război cu încălcarea art. 12,
13 şi a art.15, situaţie în care membrii Societăţii erau obligaţi să întreprindă măsuri de sancţionare (precum
ruperea tuturor relaţiilor comerciale sau financiare, interzicerea tuturor comunicaţiilor între naţionalii lor şi
naţionalii statului care a încălcat Pactul ş.a, conform art.16). Consiliul avea obligaţia întrun astfel de caz de a
fixa contingente ale forţelor armate, aeriene şi navale, prin intermediul cărora statele membre să întreprindă
acţiuni de natură a determina agresorul să respecte dispoziţiilor cuprinse în Pact. În cazul în care agresorul era
un membru al Societăţii, pe lîngă aplicarea acestor sancţiuni, Consiliul putea decide şi excluderea acestuia din
Societatea Naţiunilor. Dincolo de acest aspect pozitiv al folosirii forţei de constrîngere pentru restabilirea
ordinei internaţionale, Pactul nu prevedea nici un fel de proceduri din care să rezulte, atît modul prin care
Adunarea sau Consiliul puteau decide în prealabil asupra aplicării de sancţiuni, dar mai ales asupra
implementării acestora. Unica prevedere în acest sens făcea referire numai faptul că acestea se aplicau automat.
Practică a dovedit că deşi în multe cazuri cerinţa de a se recurge la sancţiuni cu caracter militar a fost evidentă,
problema aplicării lor nici nu a figurat pe ordinea de zi a Societăţii. În puţinele cazuri cînd s-a luat totuşi această
decizie, aplicarea sancţiunilor a fost total ineficace ca urmare a lipsei unui mecanism de coordonare la nivelul
Consiliului ori al Adunării. Pentru corectarea acestor imperfecţiuni au fost iniţiate o serie de propuneri de
modificare a art.16, în sensul acordării unor puteri de decizie Consiliului în ceea ce priveşte determinarea şi
stabilirea în concret a actului de agresiune precum şi de impunere de sancţiuni sub controlul său direct. Acestea
nu au putut fi însă, niciodată materializate. Societatea a eşuat şi în îndeplinirea obiectivelor legate de domeniul
dezarmării (art 8). Astfel în cadrul Conferinţei generale pentru dezarmare convocată la Geneva în 1925, ca şi
pe parcursul lucrărilor conferinţei nu s-a putut obţine nici un rezultat, ca urmare a lipsei de voinţă politică a
marilor puteri în a adopta măsuri referitoare la reducerea armamentului.
Printre cauzele care au condus la eşecul Societăţii Naţiunilor, deși ca primă experienţă la nivel global,
Societatea Naţiunilor a inaugurat diplomaţia multilaterală, reprezentînd un for de dezbatere ce a permis statelor
mici şi mijlocii să-şi expună punctele de vedere cu privire la problemele comune societăţii internaţionale din
acea perioadă şi să încerce să-şi aducă, într-o anumită măsură, contribuţia la rezolvarea acestora, a demonstrat
rolul important pe care îl are existenţa unei organizaţii internaţionale cu competenţe în domenul păcii şi
securităţii internaţionale, totuși, dincolo de acest aspect se poate aprecia că actul constitutiv al organizaţiei, a
fost marcat de imperfecţiuni, ambiguităţi şi imprecizii atît în ceea ce priveşte sistemul funcţional al organizaţiei
cît şi în ceea ce priveşte mecanismele securităţii colective.
Asemenea neajunsuri s-au remarcat prin eşecul Societatăţii, în raport cu agresiunea Japoniei împotriva
Chinei (1931-1937), cînd nu au fost luate nici un fel de măsuri împotriva agresorului; în urma invaziei Italiei
în Etiopia (1935), cînd deşi au fost decise sancţiuni acestea au avut caracter limitat şi efecte minore. De
asemenea, Societatea nu a avut nici un fel de reacţii faţă de încălcările Tratatului de pace de la Versailles de
către Germania în 1935 sau faţă de intervenţia acesteia împreună cu Italia în războiul civil din Spania.
Dezmembrarea şi anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939) s-a desfăşurat fără nici un fel de
opoziţie din partea Societăţii Naţiunilor, însă trebuie subliniat şi că aceasta nu s-a bucurat de sprijinul politic
al marilor puteri, fiind creată fără URSS, care a rămas în afara organizaţiei o perioadă destul de lungă respectiv
pînă în 1934 ca mai apoi, 1939 să fie exclusă din Societate, iar în ceea ce priveşte SUA, congresul nu ratificat
niciodată Tratatul de la Versailles, încheiat cu Germania. Celelalte mari puteri ale vremii, au folosit cadrul
Societăţii pentru realizarea propriilor interese. Drept urmare, între în anii 1920 şi începutul anilor 1930 sunt
lansate o serie de noi iniţiative în vederea creării unui mediu internaţional stabil. În acest sens se remarcă,
Pactul general de renunţare la război, adoptat în 1928 (Pactul Briand Kellogg), ce instituie ca regulă juridică
cu forţă obligatorie, interzicerea războiului în sfera relaţiilor internaţionale şi enunţă sub formă de principiu cu
vocaţie universală reglementarea paşnică a problemelor litgioase. De asemenea, şi în plan regional sunt create
o serie de alianţe, precum Mica Înţelegere (încheiată de Cehoslovacia, Iugoslavia şi Românîia în 1922), care
pune bazele primei organizaţii regionale europene de apărarea comună împotriva eventualelor agresiuni;
Înţelegerea balcanică (încheiată de Românîia, Turcia, Grecia şi Iugoslavia în 1934) sau Pactul de neagresiune
şi conciliere de la Rio de Janeiro, încheiat de statele Americii Latine în 1933 etc. În semn de apreciere a valoarii
practice şi juridice a Pactului Briand Kellogg, Nicolae Titulescu a subliniat că prin intermediul acestuia,
instituţia legală a războiului a fost serios limitată, fiind posibilă numai în trei situaţii respectiv: în caz de
legitimă apărare; pentru a face faţă obligaţiilor cuprinse în art.16 din Pactul Societăţii Naţiunilor (situaţii ce se
vor menţine mutatis mutandis şi în Carta ONU), precum şi în caz de rupere a angajamentelor de către una sau
mai multe state părţi.
Societatea Naţiunilor şi-a încetat activitatea o dată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial,
respectiv la 1 septembrie 1939, fiind dizolvată expres în 1946. În legătură cu obiectivele şi scopurile primei
organizaţii internaţionale remarcăm activitatea intensă a juristului şi diplomatului românî Nicolae Titulescu
care depăşind tiparele practicii a fost ales de două ori preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, calitate în
care a militat pentru afirmarea şi organizarea păcii.
4. Constituirea ONU – o nouă etapă în relaţiile internaţionale. Chiar de la începutul celui de-al doilea
război mondial s-au configurat şi materializat numeroase idei privind organizarea postbelică a lumii. O serie
de documente din perioada respectivă prefigurează principiile în baza cărora, statele coaliţiei antihitleriste au
trasat coordonatele viitoarei organizaţii mondiale. În acest sens, Declaraţia puterilor aliate, semnată la 12 iunie
1941 la Londra, poate fi considerată ca prim demers al procesului de constituire a Naţiunilor Unite. Prin
conţinutul declaraţiei, semnatarii recunoşteau ca singură bază adevărată pentru o pace trainică, voinţa de
cooperare a popoarelor libere, într-o lume în care despovăraţi de ameninţarea agresiunii, toţi pot să se bucure
de securitatea economică şi socială. Totodată, semnatarii, declarau intenţia de conlucrare cu alte popoare în
timp de război, cît şi în timp de pace, pentru atingerea acestui ţel. Nu peste mult timp, această voinţă de
cooperare pentru asigurarea păcii se va reflecta în Carta Atlantică, prima declaraţie de principii, în baza căreia
avea să fie creat, după înfrîngerea finală a tiraniei naziste, un sistem larg şi permanent de securitate.
Declaraţia a fost semnată de reprezentanţii Australiei, Canadei, Noii Zeelande şi Marii Britanii. Aceasta poartă
şi semnătura generalului Charles de Gaulle şi a reprezentanţilor guvernelor în exil ale Belgiei, Cehoslovaciei,
Greciei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei şi Iugoslaviei. (a se vedea R.Russel, A History of the
United Nations Charter, Washinton 1958, p.124-146. 28 Carta a fost semnată la 14 august 1941 de către F.D
Roosevelt, preşedintele SUA şi W.Churchill, prim ministru al Marii Britanii.)
În urma publicării textului cu privire la scopurile şi principiile proclamate de Carta Atlantică,
reprezentanţii a 26 de naţiuni care luptau împotriva puterilor Axei, îşi exprimă acordul şi sprijinul pentru aceste
principii, prin Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la 1 ianuarie 1942. Preocupările în legătură cu destinele
lumii postbelice au devenit tot mai stăruitoare între anii 1942-1943, atît în cercurile oficiale, cît şi în cele
neoficiale, ale statelor coaliţiei antihitleriste. Acestea se concentrau însă mai mult asupra a cum va arăta
raportul politic de forţe pe plan internaţional şi cum se va manifesta contradicţia ideologică dintre liberalismul
democratic şi comunism, decît asupra însemnătăţii de ansamblu a viitoarei organizaţii. Preşedintele american
F.D. Roosevelt susţinea ideea unui organism alcătuit din patru puteri (SUA, Marea Britanie, China şi URSS)
cu rol de poliţie mondială, singurele cu dreptul de a dispune de forţe armate ofensive. Totodată, acesta urmărea
dezarmarea şi împărţirea Germaniei; lichidarea imperiilor coloniale şi instituirea unui control al Marilor Puteri
asupra diverselor state din sistem. La polul opus, Churchill dorea înfiinţarea a trei organisme regionale
subordonate unui consiliu suprem mondial, în cadrul căruia să poată fi conservat Imperiului Britanic.30 La
rîndul său, Stalin urmărea să configureze lumea de după r ăzboi conform tradiţiei imperiale ruseşti, militînd
pentru redobîndirea graniţelor URSS din 1941, constituirea unei centuri de state sigure la graniţa europeană a
imperiului şi o poziţie privilegiată în viitoarea organizaţie mondială. Unii autori consideră că declaraţia comună
anglo-americană din 14 august 1941 se limitează numai la evocarea nebuloasă a unui sistem general de
securitate, ceea ce face ca acest document să nu fie suficient de concludent în procesul premergător înfiinţării
unei organizaţii internaţionale cu caracter general. Afirmaţia pare forţată, deoarece aşa cum rezultă din
conţinutul celor 8 puncte, Carta Atlantică a înglobat tot ceea ce, la momentul respectiv, era posibil să stea la
baza organizării postbelice a lumii. Redactarea cu caracter general a unor articole a fost determinată în cazul
lui Roosvelt de limitările constituţionale ale puterii prezidenţiale şi de influenţa opiniei publice americane, iar
în cazul lui Churchill, de îngrădirea atribuţiilor primului-ministru în relaţiile cu Commonwealth-ul. Pentru mai
multe detalii în acest sens, vezi M. Maliţa, A.Bolintineanu, op. cit.,1970, p.13. 29 Ulterior, la această declaraţie
au aderat alte 22 de state. 30 Imperativul conservării Imperiului Britanic este unul din factorii care au dus la
recunoaşterea unei poziţii privilegiate a Franţei şi ea mare imperiu colonial, în cadrul viitoarei organizaţii
mondiale.
În conturarea scopurilor unei asemenea organizaţii, un moment important l-a constituit Conferinţa de la
Teheran (decembrie 1943), în cadrul căreia s-au convenit o serie de jaloane ale viitoarei organizaţii mondiale
şi s-a hotărăt continuarea discuţiilor pe căi diplomatice astfel încît, în luna august 1944 să se poată întruni
Conferinţa tripartită pentru elaborarea unui text comun.
Planurile concrete pentru înfiinţarea ONU au fost trasate la Conferinţa de la Dumbarton Oaks
(septembrie 1944), unde, cu toate divergenţele de opinii între participanţi, au fost elaborate Propunerile
generale pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale. Astfel, marile puteri s-au pus de acord în
legătură cu scopurile, structura şi funcţionarea organizaţiei şi au preconizat ca rolul cheie în păstrarea păcii
mondiale, să fie atribuit Consiliului de Securitate, ai cărui membrii permanenţi vor fi China, Franţa, Marea
Britanie, SUA şi URSS. Alte probleme importante, asupra cărora nu s-a putut ajunge la un acord au fost ulterior
rediscutate în cadrul Conferinţei tripartite de la Yalta (februarie1945). Astfel prin hotărîrile adoptate la
încheierea acestei conferinţe este consemnat acordul asupra procedurii de vot în Consiliul de Securitate,
aprobîndu-se formula propusă de delegaţia SUA, în ceea ce priveşte principiul unanimităţii membrilor
permanenţi, ceea ce (cum urmează să vedem în prezenta lucrare), va duce, mai ales în perioada războiului rece
în numeroase cazuri, la paralizarea acţiunii Consiliului. Un alt aranjament important a privit sistemul de tutelă
asupra unor teritorii dependente, ce va înlocui, cu unele deosebiri, regimul mandatelor prevăzut de Pactul
Societăţii Naţiunilor. De asemenea, la un punct de vedere comun s-a ajuns şi în privinţa datei convocării
Conferinţei Naţiunilor Unite (25 aprilie 1945) dedicată redactării Cartei organizaţiei mondiale, precum şi
asupra statelor ce urmau să fie invitate la conferinţă, respectiv statele care declaraseră război uneia sau mai
multor state ale Axei pănă la 1 martie 1945. Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională,
desfăşurată la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), a reunit reprezentanţii a 50 de state. Polonia care nu a
fost reprezentată la conferinţă a semnat-o ulterior, fiind considerat al 51-lea membru fondatoar al ONU.
Lucrările Conferinţei au fost consacrate în totalitate elaborării Cartei. Acestea s-au bazat în principal pe
propunerile convenite la Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi pe înţelegerile de la Yalta, în legătură cu care sau
în completarea cărora reprezentanţi ai guvernelor statelor participante au propus amendamente ori au prezentat
noi propuneri. Astfel funcţiile noii organizaţii au fost semnificativ extinse în domeniul economic şi social. De
asemenea, au fost introduse capitole noi referitoare la Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează,
Regimul Internaţional de Tutelă, Consiliul de Tutelă precum şi altele.
Carta ONU în forma sa finală a fost adoptată în plenul Conferinţei la 25 iunie 1945. Textul ei cuprinde
111 articole şi este structurat în 19 capitole. Carta a intrat în vigoare la 24 actombrie 1945, o dată cu depunerea
instrumentelor de ratificare de către membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea statelor
fondatoare. Lucrările primei sesiuni a Adunării Generale a ONU s-au deschis la 10 ianuarie 1946 la Londra,
iar la 19 ianuarie acelaşi an, s-a întrunit Consiliul de Securitate. Cu ocazia primei sale sesiuni, Adunarea a ales
Secretarul General al organizaţiei, în persoana norvegianului Trygve Lie. În acest fel, mecanismul organizaţiei
a devenit perfect funcţional.
Ca urmare a propunerilor Conferinţei de la Dumbarton Oaks privitoare la stabilirea unei organizaţii
internaţionale şi a comunicatului Conferinţei de la Yalta, o serie de reprezentanţii ai ţărilor din America latină
s-au întrunit la Mexico City (1945), prilej cu care au adoptat un set de propuneri care să fie luate în considerare
la redactarea Cartei viitoarei organizaţii. O întîlnire similară s-a ţinut la Londra între reprezentanţi ai membrilor
Commonwealth-ului Britanic.
Adoptarea Cartei, ca act constitutiv al organizaţiei, a reprezentat un eveniment istoric, o manifestare a
convingerii popoarelor într-o organizare a relaţiilor dintre state bazate pe valori comune, precum: pacea,
libertatea şi dezvoltarea. Ca rezultat al acesteia, pe scena internaţională apare ONU, un spaţiu privilegiat şi
organizat în care naţiunile să-şi armonizeze eforturile în vederea triumfului acestor valori. Deosebiri între
Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Procesul de creare al Naţiunilor Unite a fost influenţat
într-un mod foarte clar de experienţa anterioară dobîndită prin Societatea Naţiunilor. Oarecum simplist, se
poate afirma că ONU este o versiune revizuită şi îmbunătăţită a acesteia. S-au depus însă eforturi vizibile
pentru a se evita deficienţele organizaţiei create în 1919, pentru a se întări punctele slabe pe care mecanismul
Societăţii Naţiunilor le-a relevat în existenţa şi funcţionarea sa. ONU a rămas oarecum legată de trecut, prin
integrarea în sistemul instituţiilor sale specializate a unor organizaţii precum: Uniunea Poştală Internaţională
şi Organizaţia Internaţională a Muncii, însă acest aspect trebuie interpretat în mod pozitiv, avînd în vedere
întreaga colecţie de realizări a acestor două organisme care s-au dovedit suficient de robuste şi necesare pentru
a-şi continua activitatea alături de ONU. Curtea Permanentă de Justiţie a fost înlocuită cu o curte nouă, însă
continuitatea instituţională rămîne cu unele excepţii, evidentă. Spre deosebire de Societatea Naţiunilor, ONU
reprezintă cu adevărat un salt calitativ prin ceea ce o caracterizează şi o defineşte, respectiv: supremaţie faţă
de celelalte tratate sau acorduri internaţionale (art.103); eterogenitate a statelor care compun organizaţia;
normele şi principiile care o guvernează, precum şi prin elementele fundamentale ce alcătuiesc baza sistemului
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale respectiv: reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale;
cooperarea economică şi dezarmarea. Prevederile din Cartă sunt mai satisfăcătoare decît cele ale Pactului
Societăţii Naţiunilor. Astfel, Carta nu are atîtea lipsuri în structurarea prevenirii agresiunii; înlocuieşte
prohibirea limitată a războiului cu interzicerea ameninţării sau utilizării forţei; asigură o mai robustă
reglementare a ariei cuprinsă între obligaţiile de reglementare pe cale paşnică a diferendelor şi măsurile de
constrîngere, prin subordonarea întregului proces unui organ unic, Consiliul de Securitate; cuprinde prevederi
mai clare în materie de sancţiuni, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea acestora şi caracterul lor obligatoriu şi
pe această linie, Consiliul de Securitate are sarcina: de a identifica agresorul, de a decide măsurile de
constrîngere precum şi de a indica statele care participă la aplicarea lor. Carta nu crează însă ceea ce specialiştii
apreciază a fi un sistem ideal de securitate colectivă. Carta nu soluţionează problema contingentelor militare
internaţionale şi nu oferă mai multe garanţii decît Pactul, în ce priveşte dezarmarea. În plus, a fost adoptată
regula unanimităţii marilor puteri în deciziile importante pe care le adoptă Consiliul de Securitate. Cu alte
cuvinte, s-a optat pentru un sistem colectiv de securitate subordonat marilor puteri dar, neaplicabil în mod cert
acestora. Analizînd şi descifrîd toate aceste aspecte ale ONU, putem aprecia că organizaţia are un uşor caracter
retrospectiv, fiind concepută într-o manieră menită a preveni declanşarea unei noi conflagraţii, pornind tocmai
de la analiza cauzelor şi a condiţiilor declanşării celui de-al doilea război mondial, fapt ce se reflectă prin
includerea în Cartă a prevederilor cu caracter special legate de Germania şi Japonia. Însă actul juridic
fundamental care stă la baza organizaţei, oferă o mare perspectivă asupra viitorului, sugerînd în aceaşi măsură
şi intenţia clară de prevenire a conflictelor, indiferent de dimensiunea, gravitatea sau natura lor. Carta reflectă
o concepţie lărgită asupra rolului organizaţiei în probleme globale prin faptul că a rezervat unor organe
principale şi instituţiilor sale specializate o sferă funcţională mult mai ambiţioasă decît cea oferită de cadrul
Societăţii Naţiunilor. Astfel, arhitecţii Cartei au apreciat că ONU îşi va putea îndeplini menirea numai dacă va
acţiona şi asupra factorilor de natură economică, socială şi ideologică implicaţi în generarea conflictelor şi a
războaielor. Conjunctura, împrejurările politice, istorice şi ideologice în care a fost elaborată Carta, au lăsat
indiscutabil amprente asupra specificului Organizaţiei Naţiunilor Unite, care cu plusurile şi minusurile ei are
menirea de a construi începînd cu anul 1946 un nou cadru juridic al relaţiilor internaţionale.
5. Scopurile ONU. Aria de interes a ONU priveşte ansamblul variat al problemelor cu care se confruntă
comunitatea internaţională. În vederea soluţionării acestora în sarcina organizaţiei au fost instituite obiective
multiple şi scopuri complexe. Astfel Carta indică în art. 1 scopurile principale pentru care a fost creată
organizaţia şi pentru realizarea cărora acţionează statele membre. Acestea sunt:
Primul scop esențial este Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În preocupările de realizare a
acestui obiectiv, Carta indică atît căile, sub formă de: măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea
ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; aplanarea
şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin
mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, cît şi instrumentele şi
metodele care să conducă la atingerea acestui scop (art.1 alin.1). Astfel, o serie de capitole cuprind prevederi
în acest sens, spre exemplu capitolul VI destinat mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor
internaţionale ori capitolul VII care subliniază măsurile ce urmează să fie luate în caz de ameninţare a păcii,
încălcare a păcii ori acte de agresiune. Nu în ultimul rînd, Carta stabileşte atît competenţele în materie ce revin
organelor principale cît şi obligaţiile membrilor în acest domeniu. Se remarcă însă faptul că, dacă la înfiinţarea
organizaţiei cea mai mare provocare o constituiau războaiele interstatale, această situaţie s-a schimbat în mod
fundamental de-a lungul timpului, astfel conflictele armate dintre state au s-au diminuat, în schimb cele din
interiorul statelor şi mai ales cele care generează consecinţe în plan internaţional, sunt în creştere. Totodată, au
apărut noi forme de ameninţare a păcii precum: terorismul internaţional, pericolul nuclear şi altele. Pentru a
face faţă acestor noi provocări trebuie întărită responsabilitatea statelor membre ale ONU în a analiza cauzele
care generează astfel de situaţii şi de a reconsidera unele aspecte ce ţin de competenţa şi acţiunea organizaţiei
în problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Al doilea scop esențial este Dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni. Relaţiile între naţiuni sunt
întemeiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor la autodeterminare
precum şi luarea de măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale (art 1, alin
Al treilea scop esențial este Realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social.
Pentru realizarea acestui scop, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile specifice ce revin
organelor sau organizaţiilor din sistemul său. Astfel, conform prevederilor cuprinse în capitolul X, rolul central
în domeniu revine Consiliului Economic şi Social, care acţionează sub îndrumarea Adunării Generale şi
instituţiile specializate aferente.
Al patrulea scop esențial este Realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie (art 1 alin 3). Se remarcă aspectul că, în legătură cu acest obiectiv, Carta indică organele principale
competente în materie, respectiv Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi Social, însă nu formulează un
principiu în domeniu şi nici nu identifică o definiţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, după
cum nu indică nici căile ori mijloacele de punere în aplicare sau de garantare a acestor drepturi. Există însă
unele articole care abilitează organizaţia să urmărească şi să vegheze la respectarea lor, fără însă a fi delimitată
clar întinderea obligaţiei internaţionale de asigurare a respectării drepturilor omului care revine statelor.
Al cincilea scop esențial ca ultim obiectiv este cuprins în art.1, alin 4, incumbă organizaţiei care trebuie
să acţioneze ca un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor spre atingerea scopurilor comune ale
acesteia. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, organizaţia şi membri săi trebuie să acţioneze în mod independent
- în conformitate cu mandatul, competenţele şi autoritatea ce-i sunt conferite prin Cartă - fără restricţii din
afara profilului constituţional.
Totodată, statele membre au obligaţia de a susţine financiar organizaţia prin plata anuală a unei cotizaţii.
Potrivit Cartei cheltuielile organizaţiei vor fi suportate de membri conform repartiţiei stabilite de Adunarea
Generală. În prezent, cheltuielile ONU se impart în trei categorii, fiecare categorie fiind finanţată în mod
diferit. Astfel funcţiile de bază ale ONU sunt incluse în bugetul ordinar, alimentat prin cotizaţiile obligatorii
ale statelor membre.
Componenta financiară reprezintă un considerent pe care statele membre îl au în vedere atunci cînd
stabilesc cîmpul acţiunilor organizaţiei, indiferent de domeniul în care se manifestă acestea. Pentru asigurarea
unei mai mari independenţe financiare a organizaţiei s-au conturat unele opinii care au sugerat necesitatea
identificării anumitor mecanisme care, pe lîngă contribuţia statelor membre, obligatorie sau voluntară, să
conducă la alternative de finanţare pentru interesele globale promovate de ONU. În acest sens, au fost
formulate mai multe propuneri, printre care se remarcă:impunerea unei taxe pe toate mişcările transnaţionale
de valută; taxă pe călătoriile aeriene şi maritime, desemnarea unei zile în fiecare an ca Ziua ONU a
Comunicaţiilor, zi în care profitul ce revine din toate încasările poştale şi telefonice, precum şi din cel din
reclama promovată prin mass media, să fie oferite ONU. Au existat însă şi contraargumente, prin care s-a
încercat să se motiveze că o asemenea practică ar crea element de suprastatalitate al ONU. În opinia noastră
considerem că aceste argumente nu sunt corecte, întrucît ONU nu este un organism supranaţional şi nici nu
joacă rol de guvern mondial. Nu există decizii, altele decît cele strict administrative, care să nu depindă exclusiv
sau în mod determinant de controlul direct al statelor membre.
6. Principiile ONU. Necesităţile de ordin politic şi economic care determină diversificarea relaţiilor
dintre state, ce nu pot trăi în izolare unele faţă de altele reclamă crearea şi respectarea în relaţiile internaţionale
a unor reguli de conduită: principii ale relaţiilor dintre state. Aceste principii nu sunt numai percepte politice
şi morale, ele au forţa obligatorie a unor norme de drept. Respectarea lor ca norme fundamentale ale dreptului
internaţional serveşte scopului pentru care au fost create, respectiv menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Pentru cea mai mare parte a existenţei sale, de exemplu, Forţa ONU de menţinere a păcii din Cipru a fost
finanţată dintr-un buget separat, susţinut din contribuţii voluntare ale unui număr restrîns de state.
În vederea îndeplinirii scopurilor proclamate, Carta instituie o serie de principii ce alcătuiesc cadrul
necesar promovării relaţiilor paşnice între naţiuni şi popoare. Împreună cu scopurile ONU, principiile formează
un set de norme ce exprimă filosofia autorilor Cartei. Perpetua actualitate, dar mai ales valoarea acestora este
incontestabilă. În lipsa lor societatea şi ordinea juridică internaţională s-ar condamna la non existenţă.
Principiile Cartei formează nucleul de bază al unei întregi ramificaţii de tratate internaţionale prin care statele,
organizaţiile şi alţi actori ai scenei internaţionale au înţeles să gestioneze şi să rezolve, în beneficiul comun,
probleme ce pot afecta întreaga umanitate.
O importantă contribuţie în procesul de codificare a principiilor ce guvernează relaţiile dintre state o are
Adunarea Generală care, începînd cu anul 1962, prin rezoluţiile adoptate a urmărit impunerea acestora ca
principii fundamentale ale dreptului internaţional.
Conform art. 2 al Cartei, aceste principii sunt sunt:
- principiul egalităţii suverane a statelor membre; ·
- principiul autodeterminării popoarelor şi naţiunilor; ·
- principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă; ·
- principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale în aşa fel încît pacea şi
securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie puse în pericol; ·
- principiul abţinerii de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale
ori independenţei politice a vreunui stat; ·
- principiul neintervenţiei în probleme care sunt esenţial de competenţa internă a statelor; · acordarea de
ajutor ONU în orice acţiune pe care o întreprinde conform Cartei. Potrivit definiţiei dată de H.Thierry, un
principiu de drept internaţional este un principiu cutumiar recunoscut ca atare de către comunitatea
internaţională în ansamblul ei, avînd autoritate erga omnes. Este deci o normă generală care poate guverna un
ansamblu de norme particulare de concretizare.
Pe această linie se remarcă îndeosebi rezoluţia 2625 referitoare la Principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU, adoptată prin consens în
1970. Rezoluţia consacră aceste principii ca norme cu aplicabilitate generală în raporturile dintre state şi aduce
precizări importante cît priveşte sensul şi obligaţiile ce decurg din aplicarea celor şapte principii.
Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki în august 1975,
completează şi precizează cele 7 principii existente şi totodată adaugă alte trei respectiv:
- principiul inviolabilităţii frontierelor,
-al integrităţii teritoriale şi
- principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Împreună acestea formează decalogul principiilor dreptului internaţional.
Deoarece o analiză extinsă asupra conţinutului şi evoluţiei acestor principii în lumina transformărilor
petrecute în ordinea internaţională de la sfîrşitul celui doilea război mondial, ar depăşi cadrul acestei lucrări,
dar în acelaşi timp ţinînd seama de importanţa şi implicaţiile lor asupra mediului internaţional actual şi evident,
de acţiunea lor asupra păcii şi securităţii internaţionale vom analiza în mod succint aspectele pertinente în ceea
ce priveşte cîteva dintre aceste principii care au ponderea cea mai mare în domeniu.
-Principiul egalităţii suverane. În concepţia autorilor Cartei şi a dezvoltărilor ulterioare, acest principiu
presupune că toate statele, indiferent de sistemul economic, social, politic sau de alt gen, se bucură de drepturi
egale şi îşi asumă obligaţii egale, fiind considerate membre egale ale comunităţii internaţionale. Orice stat se
bucură de drepturile ce decurg din suveranitatea deplină, ceea ce înseamnă că statele se vor respecta reciproc,
vor putea stabili şi vor dezvolta în mod liber sistemele lor economice, politice, culturale şi sociale; statele au
dreptul la adoptarea propriilor legislaţii şi regulamente. Statele vor stabili şi vor dezvolta relaţii reciproce,
pornind de la propriile interese, respectînd normele dreptului internaţional. Orice stat este obligat să respecte
calitatea de subiect de drept internaţional a altui stat; să respecte integritatea teritorială şi independenţa politică
a celorlalte state. Frontierele pot fi modificate doar în baza dreptului internaţional, pe cale paşnică şi în baza
unui tratat internaţional. Statele au dreptul să participe sau să nu participe la lucrările unor organizaţii
internaţionale; să devină sau să nu devină parte la un tratat internaţional, inclusiv la tratatele de uniune; statele
au dreptul la neutralitate. Statele participă în egală măsură, la relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale, au
aceleaşi drepturi şi poartă răspundere egală pe plan internaţional. Statele sunt obligate să îndeplinească
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile asumate în conformitate cu dreptul internaţional şi să promoveze
politica de pace pe plan internaţional. Prin înscrierea principiului egalităţii suverane în Cartă s-a urmărit să se
asigure posibilitatea egală a tuturor statelor de a se manifesta în cadrul organizaţiei. Deciziile luate trebuie să
fie expresia acordului de voinţă a statelor membre şi să nu ştirbească suveranitatea nici unui stat. Organizaţia
a fost astfel concepută să nu creeze tensiuni prin elaborarea unor structuri care să funcţioneze împotriva statelor
membre sau care să afecteze suveranitatea acestora. Abaterile ori încercările de a da o orientare diferită
activităţii organizaţiei, prin supunerea acesteia dominaţiei unor state sau unui grup de state a avut urmări
nefaste. Dincolo de acest aspect, tendinţa dominantă susţinută puternic de statele mici şi mijlocii a fost aceea
de a asigura o colaborare efectivă între statele membre, la care fiecare să-şi aducă contribuţia pe măsura
posibilităţilor sale. Imperativele interdependenţelor internaţionale, schimbările care au loc în mediul
internaţional, modificarea raportului de forţe în plan global impun însă adaptarea exerciţiului suveranităţii
noilor fenomene ce sunt determinate de necesitatea menţinerii păcii şi securităţii, de asigurarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de prevenire şi reprimare a terorismului ş.a. Cea mai
semnificativă contribuţie a dreptului internaţional în această privinţă a fost tocmai atestarea documentară a
faptului că suveranitatea nu poate fi absolută, iar guvernelor nu trebuie să li se permită abuzuri la adăpostul
scutului suveranităţii, sens în care au fost introduse anumite limitări în exerciţiul acesteia, determinate de
principiile şi dispoziţiile Cartei şi respectiv de obligaţiile asumate de statele membre atît prin Cartă, cît şi prin
alte tratate internaţionale. Unele au privit demitizarea teritorialităţii prin admiterea în practica internaţională şi
doctrină a excepţiilor condominiumului, servituţilor internaţionale şi cesiunii de teritorii. Condominiumul
presupune exercitarea autorităţii politico-jurisdicţionale de către două state în mod egal, asupra unui teritoriu
terţ determinat. Servituţile internaţionale au consacrat restrîngerea independenţei unui stat pe al cărui teritoriu
un alt stat exercită o competenţă de reglementare legislativă
Migraţia transfrontalieră cauzată de diferite conflicte, revendicările teritoriale, violările drepturilor
omului în mai multe zone ale globului, au modificat parametrii suveranităţii statului în conjuncţie cu afirmarea
drepturilor şi libertăţilor universale ale omului. Ca urmare, conceptul de suveranitate trebuie să se adapteze
procesului de reînoire şi redimensionare a dreptului internaţional.
O altă problemă ridicată în literatura de specialitate în legătură cu acest principiu al egalităţii suverane
a statelor, a fost aceea de a se cunoaşte dacă există o eventuală incompatibilitate între una din componentele
acestui principiu, respectiv dreptul statelor la neutralitate şi dispoziţiile Cartei ONU.
O dată cu adoptarea Cartei ONU, a fost adusă în discuţie problema instituţiei neutralităţii, întrucît statele
membre ONU, sunt obligate în conformitate cu art. 43 să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea
sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul
de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Cesiunea de teritoriu reprezintă o
operaţiune juridică convenţională pe baza căreia un stat renunţă la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în
favoarea altui stat care îşi extinde el suveranitatea asupra acelui teritoriu.
Conceptul de neutralitate în forma sa clasică defineşte situaţia statelor care în timp de război nu participă
la ostilităţi, ci continuă să întreţină în mod imparţial relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv cu ţările beligerante.
Neutralitatea crează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în timp de pace şi care încetează
odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăşte să intre în război. Însă condiţiile
care au determinat apariţia neutralităţii şi implicit a regulilor care o guvernează, s-au schimbat radical în secolul
al XX-lea, mai ales în a doua jumătate - societatea internaţională s-a diversificat foarte mult şi a devenit mult
mai complexă; distincţia operată de dreptul internaţional clasic între noţiunile de pace şi de război s-a estompat,
iar dincolo de aceasta, dreptul internaţional contemporan, interzice ameninţarea cu forţa şi recurgerea la forţă.
Iniţial, Naţiunile Unite s-au opus cu putere neutralităţii.
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Axată pe doi piloni fundamentali, respectarea
suveranităţii naţionale şi neamestecul în treburile interne ale statelor, construcţia juridică a securităţii colective
consacrată prin Cartă, are la bază două principii de jus cogens, respectiv: principiul nerecurgerii la folosirea
forţei şi ameninţării cu forţa şi în strînsă legătură cu acesta, principiul reglementarii paşnice a diferendelor
internaţionale.
Carta ONU dezvoltă conceptul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa şi îl extinde peste limitele
consacrate de Pactul Societăţii Naţiunilor (care interzicea numai războiul de agresiune), sau cele ale Pactului
Briand-Kellog (care excludea războiul ca instrument de politică naţională, însă nu şi celelalte forme de
recurgere la forţă). Conţinutul acestui principiu este consacrat în art.2, alin..4, prin care se instituie faţă de
membrii organizaţiei, obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite. Întrucît articolul menţionat nu face referire la un anume tip de forţă, în consacrarea
principiului au fost avute în vedere atît forţa militară cît şi recurgerea la toate formele de constrîngere: politică,
economică, propaganda ostilă sau recurgerea la activităţi precum: subversiunea, presiunile, intimidarea,
sprijinirea terorismului, tentativele clandestine de destabilizare guvernamentală, utilizarea de mercenari,
intervenţia în războiul civil sau faptul de a înfiinţa sau încuraja asemenea activităţi
Interdicţia nerecurgerii la forţă în relaţiile internaţionale nu are caracter limitat în spaţiu, aceata se referă
atît la teritoriul statelor cît şi la zone nesupuse suveranităţii cum ar fi: marea liberă, Antartica, spaţiul extra-
atmosferic şi teritoriile submarine. De asemenea, pot fi remarcate cele două componente ale principului,
respectiv nerecurgerea la forţă cît şi ameninţarea cu forţa, precum şi natura sa cutumiară, aspecte relevate de
CIJ- primul prin avizul consultativ asupra Legalităţii ameninţării sau folosirii armelor nucleare adresat,
Adunării Generale - iar cel de-al doilea în hotărîrea Curţii din 27 iunie 1986 referitoare la Activităţile militare
şi paramilitare în şi contra Nicaragua.
În consacrarea principiului, o relevanţă deosebită o are Declaraţia din 1970 a Adunării Generale, în care
sunt enumerate, dezvoltate şi interzise o serie de cazuri ce implică utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa,
precum: a. războiului de agresiune, considerat crimă împotriva păcii, care angajează răspunderea în virtutea
dreptului internaţional;b interzicerea propagandei în favoarea războiului de agresiune; c. considerarea violării
frontierelor de stat şi a liniilor de demarcaţie drept o încălcare a dreptului internaţional, astfel că teritoriul
unui stat nu poate face obiectul unei ocupaţii militare rezultînd din folosirea ilegală a forţei şi nici al achiziţiei
de către un alt stat, ca urmare a recurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei; d. obligaţia statelor de
a se abţine de la orice acţiuni de organizare de forţe neregulate sau de bande de mercenari în scopul săvîrşirii
de incursiuni pe teritoriul altui stat;
După cel de-al doilea război mondial crimele internaţionale şi conţinutul lor au fost definite prin o
întreagă serie de instrumente internaţionale şi anume: cele privind tribunalele internaţionale de la Nurenberg
şi Tokio (1945), Convenţia pentru eliminarea şi reprimarea crimei de genocid (1973) precum şi în Statutul
Curţii Penale Internaţionale de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998 (ratificat de Românîia în baza Legii nr.11 din
13.03.2002, publicată în M.Of. nr 211 din 28.03.2002). Tot în acest sens, vezi şi I.G.Stancu, Definirea crimei
de agresiune-o contribuţie românîească, RRDI, nr. 1/X-XII/2003, p.54-64.
Obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsuri de constrîngere care ar lipsi popoarele de dreptul lor
de a dispune de ele însele. Declaraţia din 1970 nu defineşte însă noţiunea de agresiune. Pentru a completa
acestă lacună, Adunarea Generală a definit agresiunea prin rezoluţia nr 3314 din 1974. Rezoluţiea afirmă în
primul rînd că agresiunea reprezintă folosirea forţei armate contrar scopurilor ONU şi enumeră o serie de
cazuri prin care folosirea forţei armate constituie acte de agresiune. Enumerarea nu are caracter exhaustiv,
Consiliul de Securitate putînd considera şi altele ca fiind acte de agresiune. Dincolo de aspectul important şi
folositor Consiliului de Securitate în procesul de luare al hotărîrilor şi a valorii moral politice a rezoluţiei, ce
lipseşte agresorul de suportul juridic al argumentelor invocate în favoarea sa, apreciem că documentul în cauză
este numai un compromis prin care s-a încercat concilierea unor puncte de vedere opuse cu privire la conţinutul
juridic al agresiunii.
Pe lîngă consacrarea principiului interzicerii folosirii forţei sau ameninţării cu forţa ca normă imperativă
a dreptului internaţional, Carta a prevăzut şi unele situaţii în care statele pot recurge în mod legal la folosirea
forţei armate, fie individual, fie într-un cadru organizat. Aceste situaţii sunt următoarele: folosirea forţei în caz
de legitimă apărare; folosirea forţei împotriva statelor declarate inamice la momentul semnării Cartei. Iniţial
s-a dorit adoptarea unui Tratat general de renunţare la forţă şi ameninţarea cu forţa. Însă, după discuţii
controversate asupra unui mare număr de propuneri, intenţia iniţială nu a putut fi materializată, documentul
adoptat fiind o încercare de a reconcilia opiniile celor care susţineau că agresiunea ar trebui interpretată
restrictiv, cu referire numai la folosirea forţei armate cu ale celorlalţi care doreau o interpretare extensivă, prin
aceasta incluzînd şi acţiunile de constrîngere fără folosirea forţei armate. Adoptarea şi semnarea Actului Final
de la Helsinki, pe lîngă consacrarea principiului nerecurgerii la forţă a enunţat şi măsurile menite să împiedice
efectiv recurgere la forţă, astfel că principiul consacrat, în esenţa sa, prin Carta ONU a dobîndit o dezvoltare
cuprinzătoare. În acest sens, vezi şi I.G.Stancu, Mai este actuală definiţia agresiunii adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 1974?, RRDI, nr.2, 2006, p.48-53. În legătură cu prevederile referitoare la statele inamice,
A.Cassese, menţionează în acest caz, art. 106 şi art. 107, precizînd că acestea au devenit anacronice la scurt
timp după adoptarea Cartei.
-dreptul popoarelor de a folosi forţa armată în exercitarea dreptului lor de a dispune de ele însele.
-Dreptul de folosire a forţei armate în caz de legitimă apărare. Lato sensu, dreptul la legitimă apărare
desemnează rezistenţa armată faţă de acţiunile unui stat care recurgînd la forţă încalcă normele şi principiile
imperative ale dreptului internaţional. Din acest punct de vedere conceptul cuprinde măsurile adoptate de statul
victimă a agresiunii precum şi măsurile întreprinse în acest sens de ONU sau de organizaţiile regionale. Stricto
sensu, legitima apărare individuală este consacrată în art.51. Acest articol instituie singura situaţie legală în
care un stat are dreptul de a recurge la forţa armată fără a avea autorizarea Consiliului de Securitate, dar sub
controlul acestuia. Textul Cartei limitează în timp şi condiţionează exercitarea dreptului de autoapărare. Acesta
se naşte în momentul comiterii actului de agresiune armată şi ia sfîrşit sau mai corect se integrează acţiunilor
Consiliului de Securitate în momentul în care Consiliul întreprinde măsurile ce se impun pentru a menţine
conflictul sub controlul său. De asemenea, art.51 instituie şi obligaţii în legătură cu exercitarea dreptului inerent
la autoapărare. Astfel, titularul dreptului este obligat să aducă imediat la cunoştinţa Consiliului măsurile luate
şi să exercite acest drept în conformitate cu principiul proporţionalităţii, consacrat în vederea limitării abuzului
în exerciţiul dreptului.
Dreptul la autoapărare nu poate fi exercitat în orice situaţie, fiind circumscris existenţei cumulative a
următoarelor trei condiţii:
a) În cazul existenţei unui act de agresiune armată. Stabilirea cu precizie a momentului agresiunii este o
operaţie extrem de dificilă. Tocmai datorită importanţei acestui moment, în doctrina de specialitate există
diverse opinii, prin care se încercă fie extinderea fie restrîngerea sferei de exercitare a dreptului la
autoapărare.53 Carta ONU a reţinut însă numai situaţia în care forţa armată este folosită ca un răspuns la un
atac armat care s-a produs şi nu atunci cînd atacul ar fi imminent.
La rîndul ei CIJ, prin hotărîrea sa din 27 iunie 1986 privind Activităţile militare şi paramilitare în şi
contra Nicaragua a precizat pentru prima oară regimul autoapărării în dreptul internaţional, hotărîrea
remarcîndu-se printr-o dublă contribuţie, în sensul că se referă, atît la condiţiile necesare exercitării dreptului
la autoapărare, cît şi la modalităţile de exercitare a acestui drept. În plus practica internaţională a asimilat şi
agresiunea economică celei militare.
b) Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărarea. Prin consacrarea dreptului inerent la
autoapărare în art.51, Carta face din anterioritatea atacului armat o condiţie sine qua-non a naşterii acestui
drept. Principiul anteriorităţii actului de agresiune este indisolubil legat de intenţie, ca element unic al laturii
subiective a agresiunii, ce constituie şi criteriul determinant de calificare a unei fapte ca fiind agresiune.
Întrucît implică elementul de iniţiativă, conceptul exclude astfel acţiunile de ripostă ale statului victimă a
agresiunii care pot consta şi în operaţiuni ofensive pe teritoriul statului agresor, precum şi măsurile cu caracter
de sancţiuni întreprinse de către state, în baza art. 42 din Cartă.
c) Gravitatea actului de agresiune. Pe lîngă latura subiectivă, agresiunea este caracterizată şi de o latură
obiectivă, concretizată în efectele negative ale acesteia. Rezoluţia 3314/ 1974, enumeră aceste tipuri de
agresiune astfel: ● invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale unui alt stat sau orice
ocupaţie militară, chiar temporară.
Necesitatea acestei asimilări a intervenit în contextul crizei petrolului din 1973-1974, cînd statele arabe
s-au folosit de poziţia lor de lideri în ceea ce priveşte exportul de petrol, ameninţînd alte state (care erau
favorabile Israelului) cu întreruperea livrărilor. La momentul respectiv preşedintele SUA, J.Carter a declarat
că va da ordin trupelor americane să ocupe zonele petroliere, pentru a respinge ceea ce el a numit a fi agresiunea
economică. Situaţia a fost reţinută de ONU, iar unele state au propus în acest sens introducerea în Cartă a
conceptului de securitate economică colectivă.(Doc A/Ac.182/L2).
● bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui alt stat sau folosirea oricăror arme
în acest scop;
● blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale unui alt stat;
● atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre, navale, aeriene,
flotelor maritime şi aeriene civile ale altui stat;
● atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul unui alt stat cu
acordul statului primitor, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice extindere a prezenţei lor pe teritoriul
statului respectiv după încetarea acordului;
● faptul unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia unui alt stat, să fie utilizat de
către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terţ;
● trimiterea de către un stat în mod direct sau indirect prin concursul altui stat de formaţiuni paramilitare,
de grupuri înarmate, de forţe neregulate sau de mercenari, care săvîrşesc acte de forţă armată împotriva unui
stat de o asemenea gravitate încît echivalează cu actele enumerate mai sus sau faptul de a se angaja substanţial
într-o astfel de acţiune.
Orice ocupare de teritorii străine pe această cale este nulă ab intio, agresiunea fiind calificată crimă
împotriva păcii, iar agresorul trebuie să răspundă conform principiilor dreptului internaţional, cu menţiunea că
accentul este pus pe gravitatea actului de agresiune iar actele de importanţă minoră precum provocările,
incidentele de la frontieră, nu justifică recurgerea la forţa armată în baza dreptului la autoapărare.
Din momentul consacrării convenţionale a dreptului la autoapărare, practica unor state s-a orientat spre
o interpretare extensivă a prevederilor art.51 al Cartei, în încercarea de a găsi o bază juridică unor acţiuni ce
implică folosirea forţei. Acest mod de interpretare a antrenat reiterarea conceptului de autoapărare anticipată.58
Menţionăm în acest sens, de exemplu: atacul statului Israel împotriva Egiptului în 1967; raidul israelian
împotriva taberelor de refugiaţi palestinieni din Liban din 1975; atacarea Iranului de către Irak în 1980 şi atacul
israelian din 1981 împotriva unui reactor nuclear situat pe teritoriul Irakului.59 Aceste cazuri au fost luate în
discuţie în cadrul organelor ONU. Cu privire la primele trei situaţii, Consiliul de Securitate nu a adoptat nici o
rezoluţie, acceptînd tacit exerciţiul dreptului la autoapărarea (anticipată). În ultimul caz, Consiliul de Securitate
a respins argumentele legate de exercitarea dreptului la autoapărare invocate de Israel întrucît nu existau dovezi
că Irakul dezvolta un program de înarmare nucleară prin intermediul căruia să lanseze un atac nuclear
împotriva Israelului şi a calificat acţiunea militară ca fiind o violare a prevederilor Cartei şi a normelor
dreptului internaţional. În alte situaţii, statele au recurs în mod abuziv la folosirea forţei fără nici un fel de
legătură cu dreptul la autoapărare colectivă. În acest sens, menţionăm de exemplu: cele trei intervenţii militare
ale URSS (în Ungaria în 1956, în Cehoslovacia în 1968 şi Afganistan în 1979); intervenţiile militare ale SUA
în Vietnam (1954-1973), în Republica Dominicană (1965), în Grenada (1983) şi Panama (1989) ş.a. De
asemenea, pot fi evidenţiate şi cazuri în care pentru a justifica legalitatea folosirii forţei unele state au invocat
existenţa unui drept de intervenţie în scop umanitar, fie ca drept desprins din dreptul la autoapărare colectivă,
fie ca rezultînd din interpretarea extensivă a art.2.alin.4, în sensul că atunci cînd recursul la forţă are scop
umanitar nu este afectată integritatea teritorială ori independenţa politică a statului în care are loc intervenţia
şi prin urmare este conformă cu scopurile ONU. Alteori au invocat existenţa unei autorizări implicite a
Consiliului de Securitate al ONU. În acest sens, cazul Kosovo din 1999 este cît se poate de relevant, întrucît
acţiunea militară a statelor membre NATO a încercat să fie justificată prin toate cele trei teorii. De exemplu,
Belgia a încercat să motiveze în faţa CIJ, în procesul intentat de Yugoslavia împotriva celor 10 state membre
NATO, teoria existenţei unei autorizări implicite a CS, acordată prin rezoluţiile nr.1160,1199 şi 1203. Alte state
au recurs la teoria intervenţiei umanitare sau la interpretarea de o manieră extensivă a art.2.alin..4. (În acest
sens vezi Legality of Use of Force,Yugoslavia v. Belgium), CIJ Reports 2001, p.13 precum şi I.Gîlea,
Autorizarea Consiliului de Securitate,excepţie de la regula interzicerii forţei.
Faţă de situaţiile prezentate mai sus ori în raport cu evenimente mai recente, interveniţa militară din Irak
(2003), acţiunea militară împotriva Libanului (2006), o mare parte a comunităţii internaţionale a manifestat în
mod clar opoziţie, criticînd ferm astfel de acţiuni. Acest aspect induce concluzia că la momentul actual nu
asistăm la procesul de afirmare a unor noi excepţii de legitimare a recursului la forţă, altele decît cele pe care
Carta ONU deja le cuprinde.63 d) Natura juridică specială a măsurilor de autoajutor. Dreptul internaţional
admite existenţa unor situaţii speciale în care statele pot recurge la măsuri de autoajutor sub anumite condiţii:
în primul rînd măsurile să fie conforme cu prevederile cuprinse în art.2 alin.4 al Cartei ONU şi să nu intre în
sfera de aplicare a rezoluţiilor 2627/XXV respectiv 3314/XXIX ale Adunării Generale. Măsurile de autoajutor
(constrîngere) pot avea funcţiuni diferite în raport cu conduita statului căruia i se aplică. Ele pot servi fie la
restabilirea legalităţii internaţionale, fie la înlăturarea unor acte inamicale sau la restabilirea drepturilor unui
stat care au fost încălcate şi la obţinerea reparaţiei prejudiciului astfel cauzat.64 Categoria măsurilor de
autoajutor cuprinde: contramăsurile precum şi un anumit tip de măsuri de ajutor acordat de state fie propriilor
cetăţeni aflaţi în alte state, fie guvernelor unor state la solicitarea expresă a acestora.
● Contramăsurile. Reprezintă situaţia în care un stat recurge la măsuri de constrîngere, fără folosirea
forţei armate ca răspuns la acte inamicale sau ilicite ale altui stat. Întrucît recurgerea la acest tip de măsuri
constituie reacţia unui stat la actul internaţional ilicit se consideră că prin aceasta, măsurile respective nu au
prin ele însele caracter ilicit.
Un exemplu în acest sens au fost măsurile adoptate de SUA faţă de situaţia creată în 1979, cînd un grup
de studenţi iranieni au luat ostatici şi au reţinut în localurile Ambasadei SUA din Teheran, întreg personalul
diplomatic al acesteia. Faţă de această situaţie, autorităţile iraniene nu numai că nu au luat au luat nici o măsură,
dar chiar au acţionat alături de aceştia, drept care SUA a aplicat măsuri de retorsiune ce au constat în blocarea
în băncile americane a conturilor unor societăţi iraniene.
În alte situaţii, tot ca măsuri de retorsiune, SUA a suspendat ajutorul economic pe care îl trimitea,
conform clauzei naţiunii celei mai favorizate unor state, ca urmare a naţionalizării proprietăţilor americane aşa
cum s-a întîmplat în Ceylon în 1963. Alte măsuri retorsive pot avea ca obiect: interzicerea accesului în porturile
unui stat a cetăţenilor şi navelor altui stat; expulzarea în masă şi fără motiv a cetăţenilor altui stat; sporirea
taxelor vamale înscrise în tariful general de mărfuri etc. Represaliile sunt măsuri pe care un stat le adoptă
împotriva altui stat, cu scopul de a-l constrînge să rezolve în mod echitabil un diferend pe care acesta din urmă
l-a provocat prin acţiunile sale ilicite. Avînd în vedere faptul că represaliile au un caracter excepţional, ele sunt
considerate acte extreme la care statele pot recurge în condiţii şi împrejurări cu totul speciale.
Represaliile, prin excelenţă au un caracter unilateral iar ca natură pot fi: politice, economice sau juridice,
dar sub nicio formă militare. Represaliile pot îmbrăca diverse forme dintre care menţionăm: blocada maritimă,
aplicată de unele state împotriva Chinei .
În mare măsură aceste condiţii sunt: ● existenţa unui fapt internaţional ilicit sau a unei acţiuni contrare
dreptului internaţional din partea unui stat împotriva căruia se aplică represaliile; ● imposibilitatea de a atinge
scopul urmărit pe o altă cale decît prin recursul la represalii; ● păstrarea proporţionalităţii între gravitatea
actului comis de celălalt stat şi măsurile represive; ● îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a
comis actul ilicit, nu şi împotriva unui stat terţ; ● nerecurgerea la forţa armată.
Pe lîngă situaţiile analizate mai sus, în lumina documentelor internaţionale şi a literaturii de specialitate
rezultă o serie de alte cazuri în care recursul la forţă nu este considerat ilicit, actele respective nefiind calificate
ca acte de agresiune. ● Un asemenea caz este intervenţia unui stat terţ într-un conflict intern al altui stat la
solicitarea expresă a guvernului statului respectiv, exceptînd situaţia în care prin conflictul respectiv, se
manifestă exercitarea dreptului la autodeterminare. Intervenţia poate să constea în ajutor cu logistică şi
armament, mergînd pînă la dislocare de trupe pe teritoriul statului ce solicită această formă de ajutor.
Permisivitatea normelor în raport cu asemenea cazuri au dus la complicarea conflictelor prin intervenţia
statului terţ şi nu la rezolvarea lor. Ca exemple, menţionăm: intervenţia Cubei şi URSS pe de o parte şi cea a
Africii de Sud pe de altă parte, în conflictul din Angola (1975) sau cea a SUA în Vietnamul de Sud în timp ce
Vietnamul de Nord era sprijinit de URSS.
În legătură cu blocada maritimă împotriva statului Nicaragua se impune precizarea că CIJ, după ce la
început a cerut încetarea acţiunilor americane de blocare a intrărilor sau ieşirilor din porturile nicaraguene,
Curtea în decizia finală a declarat acţiunile respective ca fiind ilegale, insistînd asupra încetării lor. În faţa
refuzului SUA de a se supune hotărîrii Curţii, Nicaragua a solicitat dezbaterea problemei în CS. Proiectul de
rezoluţie care cerea SUA să respecte hotărîrea CIJ a întrunit 11 voturi pentru, unul contra (SUA) şi trei abţineri
(Franţa, Marea Britanie şi Tailanda). În urma acestui fapt se constată că prin atitudinea lor şi împotriva
dispoziţiilor Cartei care sunt obligatorii pentru toate statele, membrii permanenţi ai CS nu pot fi obligaţi să
respecte deciziile CIJ, întrucît au oricînd posibilitatea de a opune vetoul lor.
● Altă situaţie în care recursul la forţă de către state este considerată ca fiind la graniţa legitimităţii este
cazul ajutorului acordat de un stat propriilor cetăţeni aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat. Admisibilitatea
acţiunii de salvare ori ajutor are în vedere anumite condiţii precum: starea de necesitate a cetăţenilor care se
cer salvaţi, lipsa oricărei alte soluţii diplomatice ori politice care să ducă la salvarea cetăţenilor în cauză,
ajustarea măsurilor ce se întreprind în vederea salvării astfel încît, acestea să nu fie vădit disproporţionate ş.a.
Sunt asemenea acţiuni, cele întreprinse de Belgia şi SUA în 1964, care au trimis forţe armate în Congo pentru
a-şi salva cetăţenii luaţi ostatici de forţele rebele; cele întreprinse de SUA în 1975 în Cambogia pentru salvarea
echipajului unei nave americane şi a navei capturată de autorităţile cambogiene; acţiunea militară din 1976 a
Israelului în Uganda în vederea salvării pasagerilor luaţi ostatici de o grupare armată palestiniană şi cea mai
recentă, întreprinsă în Liban în vara anului 2006, pentru a salva militarii răpiţi de gruparea armată Hezbollah.
Acest ultim caz necesită o analiză detaliată întrucît are relevanţă în ceea ce priveşte atitudinea statelor faţă de
normele dreptului internaţional, a interacţiunii normelor interne cu cele internaţionale, a modului în care
Consiliul de Securitate al ONU gestionază în anumite circumstanţe un conflict incomod ş.a. Caracteristica
principală a acestui caz constă în faptul că deşi statul Israel a recurs la forţă armată în mod disproporţionat,
statul libanez nu a recurs la exercitarea legală a dreptului inerent la autoapărare, deoarece se afla la rîndul său,
în poziţia de stat agresor conform definiţiei agresiunii adoptată în 1974 de ONU şi totodată, într-o situaţie de
culpă persistentă în raport cu rezoluţiile Consiliului de Securitate. Prin urmare nemo auditur propriam
turpitudinem allegans. Vom analiza acest caz în raport cu poziţia adoptată de Liban, Israel şi Consiliul de
Securitate al ONU.
● Liban: în anul 1989 este semnat acordul de pace (acordul Taif), menit să pună capăt războiului civil
din Liban. Acordul prevede dezarmarea tuturor formaţiunilor militare, fiind acceptat şi semnat de toate părţile,
inclusiv de gruparea militară Hezbollah, care însă ulterior refuză dezarmarea, motivînd utilitatea păstrării
armelor în scopul luptei pentru eliberarea zonei de sud a Libanului, aflată sub ocupaţie israeliană. Faţă de
această situaţie statul libanez în plan intern, nu a exercitat nici un fel de presiuni pentru dezarmarea formaţiunii
în cauză- aşa cum s-ar fi impus cu precădere, iar în plan internaţional nu a manifestat nici un fel de dorinţă în
a relua negocierile, fie în nume propriu, fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale, cu statul Israel, pentru
rezolvarea pe cale paşnică a diferendului şi semnarea unui acord de pace. În acest context de toleranţă al
guvernului libanez, Hezbollah recurge la acţiuni militare repetate împotriva Israelului, inclusiv după retragerea
acestuia, în anul 2000 din sudul Libanului. Consiliul de Securitate cere printr-o serie de rezoluţii guvernului
libanez, să ia toate măsurile necesare în vederea reinstaurării autorităţii sale în sudul Libanului şi totodată
stabileşte o linie de demarcaţie ce separă Libanul de Israel mandatînd UNIFIL să menţină securitatea de-a
lungul acesteia.70 Deşi numărul de rezoluţii prin care Consiliul de Securitate cere părţilor respectarea liniei de
demarcaţie este impresionant, acestea nu se conformează, iar în unele situaţii pun în pericol chiar siguranţa
personalului UNIFIL.71
● Israel: acţiunile militare ale acestui stat împotriva Libanului au început în anii 1970 o dată cu relocarea
taberelor de refugiaţi palestinieni din Iordania în Liban. La început acestea s-au limitat la taberele de refugiaţi
palestinieni. În 1978, ca urmare a unui atac al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei lansat din Liban
împotriva Israelului, acesta ocupă sudul Libanului. Consiliul de Securitate adoptă la 19 martie 1978 rezoluţia
425 prin care cere retragerea imediată şi necondiţionată a Israelului din teritoriile ocupate în Liban, iar prin
rezoluţia 426 adoptată tot la aceeaşi dată ca şi precedenta, decide crearea unei forţe de menţinere a păcii
UNIFIL, în scopul de: a monitoriza modul cum sunt respectate deciziile impuse de Consiliu; a menţine pacea
şi securitatea în zona de conflict şi de a acorda asistenţă guvernului libanez în vederea reinstaurării autorităţii
sale în întreg teritoriul.
Deciziile Consiliului de Securitate nu pot fi respectate întrucît în Liban deşi exista un guvern,
legitimitatea acestuia era pusă la îndoială de diferitele formaţiuni militare şi paramilitare libaneze care duceau
un adevărat război civil. Pe lîngă acestea activau şi o serie de grupări armate palestiniene, inclusiv OEP ce
controlau zona de sud lansînd atacuri împotriva Israelului.
În anul 1982, Israelul (cu acordul tacit al guvernului libanez) ocupă jumătate din teritoriul Libanului
pentru a neutraliza diversele grupări armate palestiniene şi se retrage trei ani mai tîrziu, din teritoriile ocupate,
exceptînd zona de sud. Comunitatea libaneză majoritar şiită respinge ocupaţia şi se organizează mai întîi ca
formaţiune armată eliberatoare Hezbollah, apoi ca formaţiune socială de asistenţă şi reconstrucţie a zonei de
sud, transformîndu-se în final în partid politic.
În 12 iulie 2006, aripa armată a Hezbollah, pătrunde în teritoriul statului Israel, ucide trei militari
israelieni şi răpeşte alţi doi. Riposta militară israeliană în scopul eliberării ostaticilor a fost vădit
disproporţionată, însă Israelul nu poate fi condamnat de o manieră unilaterală. În opinia acestui stat, fuseseră
epuizate deja toate mijloacele internaţionale care să ducă la dezarmarea grupării Hezbollah. Libanul, aduce
problema în faţa Consiliului de Securitate. În cadrul dezbaterilor, Consiliul a evidenţiat consecinţele negative
ale nerespectării de către state a cerinţelor impuse prin rezoluţiile sale. Argumentele prezentate de guvernul
libanez în favoarea sa- în sensul că dezarmarea prin constrîngere a grupării Hezbollah ar fi condus la un nou
război civil - nu sunt justificate. Atît Consiliul de Securitate, cît şi comunitatea internaţională au arătat în
numeroase rînduri disponibilitate în a acorda guvernului libanez orice fel de asistenţă sau sprijin pentru
rezolvarea definitivă a disputei cu Israelul. De asemenea, Consiliul nu a reţinut nici argumentele invocate de
guvernul libanez cu privire la eventuale represalii din partea altor state (Siria, Iran) susţinătoare Hezbollah,
întrucît aşa cum a subliniat Consiliul, statul Liban avea dreptul de a supune spre dezbatere Consiliului de
Securitate problema şi de a cere in extremis, adoptarea unei rezoluţii în baza capitolului VII al Cartei, prin care
să se impună: fie guvernului libanez, fie lui UNIFIL operabil în teritoriu, fie altor organizaţii internaţionale,
fie statelor membre ONU, dezarmarea aripii militare a Hezbollah.
Conflictul s-a încheiat la 11 august 2006, dată la care Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 1701,
în baza căreia guvernul libanez cu ajutorul UNIFIL a reuşit să trimtă forţe armate în Sud pentru a ţine situaţia
sub un oarecare control fără să impună însă şi întrega sa autoritate.
În timpul crizei, Consiliul de Securitate a fost vehement criticat de o mare parte a opiniei publice
internaţionale pentru că a acordat timp Israelului să acţioneze, nu neapărat pentru a salva militarii răpiţi, ci mai
ales pentru a neutraliza cu orice preţ gruparea Hezbollah. Evenimentele recente petrecute în Liban, scot însă
în evidenţă de ce Consiliul de Securitate a ales să plătească preţul acţiunii israeline, subminîndu-şi astfel
prestigiul. Întrucît acesta a considerat că dacă Israelul reuşeşte să dezarmeze gruparea Hezbollah, este astfel
înlăturat pericolul la adresa stabilitatăţii interne a Libanului.
Dreptul de folosire a forţei armate în baza hotărîrilor Consiliului de Securitate în exercitarea dreptului
la autodeterminare. Această excepţie deşi nu este expressis verbis menţionată în Cartă, ea rezultă implicit din
dispoziţia care consacră dreptul la autodeterminare, 72 ca şi din alte dispoziţii ale Cartei, precum şi dintr-o
serie de rezoluţii ale Adunării Generale, îndeosebi rezoluţia 1514/1960 (Declaraţia privind acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale), în baza căreia dreptul la autodeterminare a fost recunoscut ca
principiu de jus cogens.
Datorită implicaţiilor pe plan internaţional ale recunoaşterii acestui drept la autodeterminare, dar mai
ales a posibilităţii pe care acesta o oferă, respectiv recurgerea legitimă la forţa armată, au existat în practică şi
în doctrină multe controverse, context în care trebuie remarcat marele merit al ONU care a reuşit prin
demersurile sale politico - juridice să construiască state suverane şi independente pe ruinele fostelor imperii
coloniale.
Crearea dreptului decolonizării armate a cărui principală caracteristică a constat tocmai în faptul că a
recunoscut subiectelor acestui drept, adică popoarelor din colonii, celor ocupate de o putere străină şi celor
care luptă împotriva regimurilor rasiste, dreptul de a recurge în mod legal la forţă armată în conjuncţie cu
ilegalizarea ipso facto a instituţiei colonialismului, prin lipsirea statelor coloniale de dreptul de a recurge la
acţiuni armate şi la măsuri de represiune împotriva popoarelor din colonii, precum şi de orice acţiuni care ar fi
adus atingere unităţii naţionale a acestor popoare.
Nu a fost o victorie uşoară, a necesitat în primul rînd crearea unui întreg mecanism ce a gravitat în jurul
mişcărilor de eliberare naţională şi a unit comunitatea internaţională şi alte organizaţii internaţionale în
sprijinirea acestora, iar în al doilea rînd a presupus contracararea presiunilor politice ale unor state care
susţineau că afirmarea dreptului la autodeterminare ca principiu de jus cogens pune în pericol pacea şi ordinea
internaţională întrucît, nu există garanţii pentru aplicarea acestuia pe cale paşnică.
Un alt aspect care trebuie remarcat, este cel al caracterului dinamic al dreptului la autodeterminare. Dacă
în primă fază s-a recunoscut calitatea de subiect al acestui drept numai popoarelor din colonii, de-a lungul
timpului sfera acestora s-a extins şi la alte categorii de subiecte, sens în care menţionăm rezoluţia 44/22 din 16
noiembrie 1989, prin care Adunarea Generală a ONU a recunoscut poporului namibian exercitarea dreptului
său la autodeterminare sub forma de alegeri libere şi democrate desfăşurate sub supraveghere internaţională.
Însă tot practica a demonstrat că, cele mai mari probleme, apar în momentul stabilirii acordului de voinţă
a unui popor sau a unei naţiuni cît priveşte dreptul la autodeterminare, întrucît acesta poate fi exprimat atît pe
cale paşnică, dar şi în procesul luptei armate.
De aceea, interpretarea juridică contemporană a principiului autodeterminării popoarelor trebuie să
prevadă în primul rînd, în ce condiţii realizarea acestui drept poate afecta integritatea teritorială a unui stat. O
interpretare incorectă generează situaţii conflictuale de tipul celor din fosta Iugoslavie, Cecenia, Karabahul de
Nord, Republica Moldova etc. În acest context, o nouă definiţie a conceptului de autonomie şi respectiv a
modului de soluţionare a dilemei dintre exercitarea dreptului la autodeterminare şi exercitatea dreptului la
integritate teritorială a statelor este esenţială.
ONU a încercat o delimitare a noţiunii de mişcare separatistă (în care părţi beligerante sunt guvernul
unui stat şi o parte a populaţiei sale, care doreşte să se separe) şi lupta pentru eliberarea naţională (în care părţi
beligerante sunt regimul colonial, rasial sau un guvern străin, pe de o parte şi poporul pe de altă parte), prin
Declaraţia de la Viena şi Programul de acţiune din 25 iunie 1993, documente din interpretarea cărora rezultă
că dreptul la autodeterminare admite separarea numai în următoarele cazuri: ● dacă se referă la popoarele
teritoriilor supuse decolonizării (situaţie care în prezent aşa cum am arătat şi-a pierdut însemnătatea anterioară
întrucît procesul decolonizării este practic finalizat); ● dacă este prevăzută în Constituţie sau altă lege a statului
respectiv; ● dacă teritoriul pe care locuieşte un anumit popor a fost supus anexiunii după 1945; ● dacă anumite
popoare locuiesc pe teritoriul unui stat care nu respectă faţă de aceste popoare principiul egalităţii şi
autodeterminării popoarelor şi nu asigură reprezentarea populaţiei, fără nici un fel de discriminare în organele
de stat. Deşi se poate aprecia că normele dreptului internaţional contemporan care se referă la integritatea
teritorială a statelor, pe de o parte şi la dreptul la autodeterminare pe de altă parte, sunt destul de consecvente,
fiind plasate în diferite acte sau documente internaţionale, considerăm că elaborarea unui singur instrument
juridic în care să se reflecte toate formele posibile şi condiţiile de implementare a principiului autodeterminării,
ar fi deosebit de util eliminînd astfel exagerările.
Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. O consecinţă logică şi necesară a
interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa o constituie impunerea obligaţiei statelor de a rezolva orice
diferend internaţional numai prin mijloace paşnice. Astfel, Carta ONU, prevede în art 2, alin.3, sub formă de
principiu, obligaţia membrilor organizaţiei de a rezolva diferendele lor internaţionale în aşa fel încît pacea,
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie şi consacră în totalitate un întreg capitol
(VI) modalităţilor şi mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor. În baza acestui principiu imperativ,
obligaţia statelor de a-şi rezolva toate diferendele dintre ele exclusiv pe cale paşnică are şi ea tot caracter
imperativ. Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele dreptului internaţional, convenţiile,
cutumele, principiile generale de drept etc. În cadrul ONU, acest principiu a cunoscut cea mai mare dezvoltare
prin numărul mare de rezoluţii adoptate în acest sens, fapt ce a impulsionat şi alte organizaţii internaţionale să
adopte asemenea documente, rezultatul fiind o vastă reţea de tratate şi convenţii care converg către acelaşi
numitor comun, respectiv obligaţia statelor de a reglementa paşnic diferendele dintre ele. O dată cu adoptarea
Declaraţiei asupra reglementărilor paşnice a diferendelor internaţionale, la Manila în 1982, este reîntregit şi
unul din ultimele aspecte ale acestui
În principal conţinutul principiului este alcătuit din următoarele elemente: ● obligaţia de a reglementa
paşnic diferendul; ● obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă în rezolvarea acestora; ● libera alegere a
mijloacelor de soluţionare de către state; ● obligaţia părţilor, ca în cazul în care nu ajung la o soluţie, să continue
să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace paşnice; ● obligaţia statelor în diferend de a se abţine de la
orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea sau să facă soluţionarea
diferenului mai dificilă; ● obligaţia statelor de a soluţiona diferendul pe baza egalităţii lor suverane.
Instrumentele juridice şi documentele cu caracter general în acest domeniu sunt foarte numeroase, dar printre
cele mai importante se remarcă: Convenţiile de la Haga din 1889 şi 1907, în care, spre exemplu, se face referire
la imperativul ocrotirii şi menţinerii păcii, fiind enumerate o serie de mijloace de reglementare paşnică a
diferendelor. De asemenea, Protocolul pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale adoptat în
cadrul Societăţii Naţiunilor în 1924, precum şi Acordul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale, adoptat în cadrul aceleiaşi organizaţii în 1928, au fost ulterior revizuite şi adoptate de Adunarea
Generală prin rezoluţia 268 / 1949.
Obligaţia de reglementare paşnică se aplică tuturor diferendelor internaţionale oricare ar fi gravitatea
sau natura lor. Dacă părţile nu au ajuns să reglementeze diferendul prin mijloace tradiţionale, iar prelungirea
acestuia ar putea ameninţa menţinerea păcii, Consiliul de Securitate va fi în mod obligatoriu sesizat. Esenţa
acestui principiu presupune două componente: obligaţia general universală şi cu caracter permanent de
soluţionare exclusiv pe cale paşnică a tuturor diferendelor internaţionale şi dreptul de liberă alegere a
mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Obligaţia generală este precedată de îndatorirea statelor de a
evita diferendele dintre ele, de a trăi în pace şi de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de
întărire a păcii şi securităţii internaţionale. Obligaţia generală este realizată în practică printr-o serie de obligaţii
cu caracter mai mult sau mai puţin general, ca şi prin obligaţii concrete care revin statelor şi în mod special
statelor părţi la un diferend, fie pe întreaga durată a procesului de soluţionare, fie în anumite faze ale acestui
proces; îndeplinirea tuturor acestor obligaţii avînd ca scop aplicarea efectivă şi integrală a principiului
soluţionării paşnice în relaţiile internaţionale. Legat de noţiunea de diferend internaţional, remarcăm că nu au
fost stabilite determinări foarte riguroase privind gravitatea sau natura lor, tocmai pentru a acorda supleţe în
ceea ce priveşte aplicarea principiului reglementării pe cale paşnică a acestora, dar nu orice neînţelegere sau
dezacord între state ajunge să îmbrace forma unui diferend. Într-o accepţiune largă, noţiunea de diferend are
ca obiect neînţelegerile sau disputele dintre state ce intră sub incidenţa dreptului internaţional. Totuşi Carta
ONU trasează anumite distincţii în acest sens. Astfel potrivit art.34 din Cartă, Consiliul de Securitate poate
ancheta orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea
diferendului sau situaţiei ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Adăugarea
termenului de situaţie a fost uneori criticată în doctrină. Dar rezolvarea unei situaţii care nu a ajuns să
declanşeze un diferend, trebuie avută în vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu genereze asemenea
urmări. De asemenea, s-a considerat că prin natura lor diferendele internaţionale pot fi politice sau juridice,
aspect ce prezintă o oarecare relevanţă în alegerea de către părţi a mijloacelor de reglementare, în sensul că
diferendele de ordin juridic vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie, iar cele de ordin politic, mijloacelor
politico-diplomatice. Alăturîndu-ne opiniei celor care afirmă că distincţia între diferendele politice şi juridice
nu se bazează pe criterii ştiinţifice obiective, deoarece există o strînsă legătură între politic şi juridic în
problemele internaţionale, considerăm că în alegerea unui mijloc de reglementare a diferendului, hotărîtoare
este voinţa părţilor. Acestea au dreptul final de decizie, în funcţie de împrejurări, asupra mijloacelor la care vor
recurge. În ceea ce priveşte mijloacele de reglementare paşnică acestea au evoluat în paralel cu consacrarea
acestui principiu. Importanţa pe care o acordă O.N.U prevenirii şi soluţionării paşnice a diferendelor
internaţionale este relevată şi de faptul că începînd din 1972, această problemă figurează în mod constant pe
ordinea de zi a Adunării Generale, existînd numeroase propuneri ce vizează întărirea rolului ce-i revine
organizaţiei în acest domeniu, pentru impulsionarea statelor în a aduce diferendul în faţa ONU, în cazul în care
nu pot să-l rezolve singure. Carta ONU indică în art.33, pe lîngă mijloacele instituţionalizate în cadrul unor
organizaţii internaţionale şi regionale (ce vor fi studiate în capitolele următoare), ca fiind tot mijloace de
reglementare paşnică procedurile diplomatice şi cele jurisdicţionale, precum şi orice alt mijloc convenit de
către părţi.
Miloace şi proceduri diplomatice de reglamentare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale
reprezintă modalităţile clasice de reglementare a diferendelor internaţionale, fiind folosite de cele mai multe
ori în afara unui cadru instituţionalizat, pentru a reglementa fie diferende de importanţă redusă fie, dimpotrivă
prea importante din punct de vedere politic pentru a permite intervenţia unei organizaţii.
a) Negocierea. Este unul dintre cele mai vechi mijloace politico-diplomatice, care a jucat un rol deosebit
în cooperarea internaţională. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie mijlocul cel mai simplu
şi mai eficace de a ajunge la o reglementare.84 Conform art 2, alin. 3 al Cartei, negocierea ca şi restul
mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor trebuie să fie conforme cu imperativul de a nu pune în pericol
pacea şi securitatea internaţională şi nici justiţia. Totodată, această dispoziţie a Cartei a fost interpretată în
doctrină ca o obligaţie generală a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferită de alt stat cu
care se află în litigiu. Este o obligaţie care nu se aplică numai statelor membre ale ONU, ci face parte din
dreptul internaţional contemporan avînd caracter cutumiar. Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa
negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul de a preîntîmpina conflictele sau de a le opri atunci cînd
acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu bună credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat. Acest
aspect prezintă importanţă şi cît priveşte recursul la CIJ, deoarece, jurisprudenţa internaţională a consacrat
principiul anteriorităţii negocierilor potrivit căruia un diferend devine justiţiabil numai după ce a fost supus,
unei negocieri care însă nu l-a soluţionat. În funcţie de cadrul de desfăşurare al negocierilor acestea pot fi: ●
bilaterale, în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întîlnesc direct. Negociatorii sunt cel mai adesea
miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor de resort, dar pot fi şi negociatori specializaţi sau
şefi de state ori de guverne. ● plurilaterale sau multilaterale, în cazul cînd într-un diferend sunt implicate mai
multe state, situaţie în care o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor. ● colective, atunci
cînd soluţionarea unui litigiu interesează un grup de state, caz în care o organizaţie internaţională poate oferi
cadrul optim în acest sens.
b) Bunele oficii şi medierea. Bunele oficii, se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă
bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei. În esenţă,
bunele oficii reprezintă un mijloc foarte modest, fiind destinate să faciliteze comunicarea între părţi fiind utile
în cazul în care părţile în diferend nu întreţin relaţii diplomatice. Ca exemple în acest sens, menţionăm:
acţiunile Secretarului General care, la cererea Consiliului de Securitate, a desfăşurat activităţi de bune oficii
sau şi de mediere (Perez de Cuellar, în 1991 a negociat pentru eliberarea ostaticilor străini din Orientul Apropiat
sau mai recent (2004), misiunea de bune oficii a reprezentanului special al Secretarului General al ONU în
diferendul de frontieră dintre Etiopia şi Eritreea ori bunele oficii ale Secretarului General în Cipru în 1999,
2000 şi 2002 în vederea reunificări Ciprului în contextul aderării acestui stat la UE). Medierea este o procedură
diplomatică de reglementare a unui diferend, prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor.
Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat de comun acord, de toate părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un
stat, un grup de state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu caracter regional
sau persoane de prestigiu ori Secretarul General al ONU sau reprezentanţi ai altor organizaţii ori conducători
ai diverselor comunităţi religioase. Ca exemple în acest sens, menţionăm: URSS în calitate de mediator al
disputei dintre India şi Pakistan în 1965, medierea de către SUA a conflictului dintre Franţa şi Tunisia ori SUA
în conflictul din Orientul Mijlociu etc.
Merită să subliniem îndeosebi medierea cu succes de către Papa Ioan Paul al II- lea în disputa dintre
Chile şi Argentina asupra Canalului Beagle, caz în care propunerile, sugestiile şi eforturile Papei au dus la
încheierea unui acord între cele două părţi în 1984. Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este
prevăzută în majoritatea convenţiilor internaţionale multilaterale, iar în mod special este reglementată în
Convenţia de la Haga din 1907, unde sunt prevăzute unele aspecte cu privire la mediere. Printre altele, se
precizează în convenţie, oferta de mediere nu trebuie socotită un act inamical. Dreptul de a oferi medierea
poate fi conferit puterilor străine conflictului chiar în decursul ostilităţilor. Funcţia mediatorului constă în a
pune de acord pretenţii opuse şi de a calma resentimentele ivite între statele în conflict. Funcţiile mediatorului
încetează în momentul cînd se constată că mijloacele oferite de el nu sunt acceptate.
c) Ancheta. Reprezintă un mijloc auxiliar de reglementare a unui diferend, avînd la bază ideea conform
căreia, pentru găsirea unei soluţii echitabile de către părţile aflate într-un proces de negociere, este necesară
cunoaşterea corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. În doctrina de specialitate se
folosesc anumite nuanţări cît priveşte conţinutul anchetei care poate avea ca obiect, activitatea de stabilire
strictă a faptelor (facts-finding), conform definiţiei date prin Convenţiei de la Haga din 1899 sau poate
presupune colectarea de informaţii în beneficiul unei organizaţii internaţionale (inquiry).
Ancheta internaţională este definită în doctrină ca o modalitate de soluţionare paşnică, ce constă în
elucidarea unor chestiuni foarte controversate, care formează obiectul unui diferend internaţional, de către
părţile aflate în diferend sau de către o comisie internaţională. De pildă, conform art. 34 din Cartă, Consiliul
de Securitate poată s ă dispună efectuarea unei anchete, la fel şi Consiliul Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale, ca şi cel al Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
d) Concilierea. Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la
cele jurisdicţionale. Conform definiţiei date de Institutul de Drept Internaţional în Regulamentul privind
concilierea internaţională, adoptat 1961, aceasta reprezintă un mod de reglementare a diferendelor de orice
natură potrivit căruia o comisie constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie cu ocazia unui diferend,
examinează în mod imparţial diferendul şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament susceptibil de
a fi acceptat de părţi sau acordă părţilor aflate în diferend concursul care i-a fost cerut. Examinarea diferendului
nu exclude prezenţa părţilor iar procedura comisiilor de conciliere se desfăşoară de regulă, în două faze: cea
de anchetă, ce constă în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi cea de conciliere propriu-zisă, care se
desfăşoară în contradictoriu, cu ascultarea părţilor. Soluţia recomandată de comisie nu are caracter obligatoriu.
Un număr de tratate multilaterale prevăd concilierea ca mijloc de reglementare pe cale paşnică a disputelor. În
acest context, relevăm în mod special dispoziţiile art.66 din Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena
(1969), care stabileşte o procedură mai restrictivă referitoare la soluţionarea diferendelor ce s-ar ivi în legătură
cu nulitatea unui tratat, stingerea sa, retragerea unei părţi din el sau la suspendarea aplicării unui tratat, iar cît
priveşte concilierea în legătură cu aceasta, sunt stabilite în anexa la Convenţie, reguli cu privire la constituirea
şi funcţionarea comisiei de conciliere. În ceea ce priveşte practica statelor în a aplica concilierea menţionăm
printre altele: reglementarea diferendului teritorial dintre Cambogia şi Thailanda în 1947; reglementarea în
1954 a două diferende între Franţa şi Elveţia în baza unei Convenţiei bilaterale din 1925; reglementarea în
1952 prin conciliere a incidentului maritim survenit la Anvers care a opus pretenţiile Belgiei şi Danemarcei;
înfiinţarea comisiei de conciliere în vederea delimitării platoului continental dintre Islanda şi Norvegia precum
şi Concilierea legată de insula norvegiană Jan Mayen ce a facilitat ulterior încheierea Acordului de la Oslo din
22 octombrie 1981 relativ la exploatarea echitabilă a resurselor acestui platou.
Deşi Curtea Permanentă de Arbitraj nu reprezintă o jurisdicţie internaţională permanentă, ci numai o
listă din care părţile pot selecţiona arbitrii, după cel de-al doilea război mondial anumite probleme referitoare
la arbitraj au început să preocupe Comisia de Drept Internaţional a ONU. Aceasta a elaborat un model de reguli
asupra procedurii arbitrale, adoptat prin rezoluţia 1262/ 1958 a Adunării Generale, din care statele se pot inspira
în încheierea acordurilor bilaterale sau multilaterale de arbitraj sau pentru a supune anumite diferende unui
arbitraj ad-hoc.
Fiind o instituţie a dreptului internaţional, numai statele pot fi părţi la o procedură în faţa unui tribunal
arbitral internaţional.103 Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionată de acordul parţilor într-un
diferend. Acordul poate să îmbrace urmatoarele forme: ● compromisul, reprezintă un tratat internaţional prin
care parţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic,
fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit;
● clauza compromisorie, reprezintă o stipulaţie cu caracter special sau general dintr-un tratat bilateral
sau multilateral prin care statele părţi convin ca în cazul apariţiei unui diferend între ele, să-l soluţioneze prin
recurgere la arbitraj. În ceea ce priveşte compunerea şi constituirea organelor arbitrale, acestea sunt
condiţionate de voinţa statelor, organul arbitral avînd caracterul unui terţ faţă de părţi. De regulă aceste organe
sunt compuse prin numirea în general a unor membri ad-hoc, desemnaţi special pentru soluţionarea unui
diferend, fiind mai rare situaţiile, în relaţiile bilaterale, în care un tribunal arbitral soluţionează o anumită
categorie de diferende dintre state. Organele arbitrale sunt compuse din mai mulţi arbitri, o importanţă
deosebită o au arbitrii naţionali, numiţi de statele aflate în diferend la care se adaugă un număr de arbitri neutrii.
Convenţiile de la Haga şi Acordul General din 1928 au reglementat unele trăsături ale procedurii arbitrale,
astfel: competenţa tribunalului arbitral este definită şi limitată prin compromisul părţilor; sentinţa este
obligatorie pentru părţi şi în principiu executorie. Este de asemenea, definitivă şi nu poate fi atacată decît în
anumite condiţii, însă părţile pot să formuleze în compromis posibilitatea revizuirii acesteia, în cazul în care
sunt descoperite fapte noi de natură să exercite o influenţă hotărîtoare asupra sentinţei. Pentru a produce efecte,
sentinţa arbitrală trebuie să fie dată conform condiţiilor stabilite de părţi prin compromis, altfel aceasta poate
să fie declarată nulă. De regulă, nulitatea intervine în următoarele cazuri: excesul de putere al tribunalului;
corupţia unui membru al tribunalului; derogarea gravă de la o regulă fundamentală de procedură sau
constrîngerea exercitată asupra unui arbitru.
Clauzele compromisorii pot fi: speciale care sunt de regulă, inserate în tratate şi vizează diferendele care
pot apărea în legătură cu interpretarea sau aplicarea tratatului respectiv sau generale, care vizează toate
diferendele care pot apărea între părţi. De asemenea, în trecut se obişnuia încheierea unui angajament de
principiu, prin care părţile înţelegeau să recurgă la arbitraj în caz de neînţelegeri între ele. Acest angajament
era în fapt un Tratat de arbitraj permanent. Astfel, în Europa, primul tratat de arbitraj permanent a fost tratatul
de arbitraj franco- britanic din 1903, iar în practica ţării noastre prima convenţie de arbitraj este cea semnată
cu Belgia în 1905 (Tratatul a fost publicat în Codul General al Românîiei 1856-1910, vol II, p.543).
Ca exemple de probleme soluţionate prin procedură arbitrală putem menţiona: delimitarea platoului
continental (Franţa-Marea Britanie în 1977); divergenţe legate de delimitarea frontierelor (Guinea şi Guinea-
Bissau în 1985; Guineea-Bissau şi Senegal în 1989), iar recent a fost numită o Comisie Arbitrală pentru fosta
Iugoslavie, în scopul de a decide în anumite probleme legate de delimitarea frontierelor şi altele, dar care nu a
reuşit să îndeplinească rolul de tribunal arbitral pentru părţile în conflict.106 b) Instanţe judiciare
internaţionale. Pe lîngă Curtea Internaţională de Justiţie, care este singura jurisdicţie internaţională cu caracter
permanent şi competenţă generală, dreptul internaţional, admite posibilitatea, ca pe cale de excepţie statele, să
creeze în plan universal sau regional, prin acordul lor de voinţă şi alte instanţe judiciare cu competenţă specială
pentru a reglementa prin acest mod diferendele dintre ele. În acest sens, se remarcă Tribunalul Internaţional
pentru Dreptul Mării, stabilit de Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982, care prevede
înfiinţarea unei Camere pentru reglementarea diferendelor privind fundul mării, ce are şi competenţa de a da
avize consultative referitor la interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a oricărui acord care priveşte scopul
acestei convenţii sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care soluţionează cu precădere litigii privind
persoane fizice, dar şi litigii între state, membre ale Consiliului Europei ori Curtea de Justiţie a Comunităţiilor
Europene sau Tribunaul Administrativ al Naţiunilor Unite.
În concluzie, remarcăm faptul că respectarea în mod strict a normelor şi regulilor internaţionale în
raporturile reciproce dintre toate statele este o condiţie primordială pentru păstrarea şi întărirea ordinei
internaţionale, concepută ca ordine a păcii, securităţii, cooperării şi justiţiei internaţionale, iar soluţionarea pe
cale paşnică a conflictelor şi diferendelor internaţionale ajută în mod decisiv la prevenirea efectelor nocive ale
tratatelor, acţiunilor sau manifestărilor care, de multe ori încalcă dreptul internaţional. În actualul haos al
restructurării la virf echilibrului mondial de forță ne aflăm înevitabil pe un butoi de pulbere.
Înțelepciunea și respectul reciproc trebuie sa primeze peste lăcomia, furia, orgoliu de mare putere și
sentimentul de înfrînt de cei invinși.
***
În finalul acestei prime părți nu putem spune că realitățile din mediu internațional public privit în
actualitatea faptelor nu sunt devastatoare. Prăbușirea sistemului dreptului internațional public de azi are
consecințe uriașe asupra viitorului omenirii, asupra viitorului națiunilor mici si mijlocii.
Cei mari se întrec în dreptul forței si asistăm la o reimpărțire globală a sferelor de influență.
Ca urmare, vom asista, vom fi martorii unei adevărate furtuni in urma căreia omenirea va face pași
inapoi pe săgeata timpului cu înapoi, spre evul mediu. Doar un procent de probabilitate ne desparte de
catastrofa sigură.
Suntem optimiști în speranța că, prin educație juridica, pasnica, prin știință, conștiință, lumea se va salva
prin ea însăși, dacă și noi vom tine pasul cu doctrina si cu aspirațiile cele mai înalte ale umanității in pragul
mileniului III.
Veniți cu noi, Pacea lumii este pacea mea!!!
(va urma)
Dr. Geo Stroe,
București – Traian (Troian), Ialomița, 23.08.2019 după Christos (d.Chr.), de la Facerea Lumii 23.08.7527
d.Fl. după Calendarul dacoromânesc 23.08.12 019 după Zamolse (d.Zm.) și după Calendarul
atlantodacoromânesc 23.08. 35 019 după Thoth Atlantul (d.Th.)
Nonviolența și pacifismul
Veselu Madalina Elena-
fondator Gradinita cu P.P.”RAYKIDS”, Carcea
Dacă nu este pace, toate celelalte sunt de prisos.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Cuvântul pace derivă din latinescul pax. El definește în general, în sens pozitiv, o stare de liniște, o
stare lipsită de conflicte militare.
În Grecia antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur inițială a umanității. În mitologia greacă,
Irina (Eirene) este o zeiță alegorică personificând pacea. Simbolul porumbelului cu ramură de măslin, este
izvorât tot din mitologia antică : alegând casca lui Ares (Marte), zeul războiului, pentru a cuibări, această pasăre
sacră prelungi starea de pace, împiedicând zeul să-și îndeplinească funcția.
Preambulul declarației de întemeiere a UNESCO afirmă : « fiindcă războaiele izvorăsc din spiritul
oamenilor, tot în spiritul lor trebuie puse temeliile păcii ». Iar omul politic indian Mohandas Gandhi afirma :
« Nu există nici-un drum către pace, fiindcă pacea este drumul » și « Dreptatea nu poate fi obținută decât
prinr-o pace dreaptă, iar pacea nu poate dăinui fără dreptate pentru toți, inclusiv inamicul », adăugând totuși
: « În fața unor oameni ca Hitler sau Stalin, violența este mai puțin dăunătoare păcii, decât lașitatea camuflată
în non-violență »
MAI MULT decât în orice altă perioadă din istorie, se poate face un argument puternic, din motive
pragmatice, utilitare, că războiul nu mai este necesar. Statul nonviolenta nu trebuie sa fie visul pacifistilor si
idealistilor de vis. Este la îndemâna noastră.
Pur și simplu opunerea războiului și documentarea consecințelor sale tragice nu este suficientă. Trebuie
să putem propune alternative credibile, în special în cazul eforturilor de raționalizare a războiului pentru cauze
juste, cum ar fi încetarea dictaturilor și ocupațiilor, angajarea în autoapărare și protejarea celor supuși la
genocid și masacre.
Unele state au raționalizat mișcările revoluționare de armare care luptă împotriva dictaturilor. Unii chiar
au raționalizat intervenția militară în numele acestor mișcări, în numele democrației avansate. Cu toate acestea,
există și alte mijloace mai eficiente pentru a reduce dictatura.
Nu au fost gherilele de stânga ale Armatei Populare Noi care au adus dictatura Marcos în Filipine,
susținută de SUA. Călugărițele se rugau cu rozarul în fața rezervoarelor regimului și cu milioane de alți
demonstranți nonviolenți care au adus o mai mare stăpânire din Manila.
Nu au fost cele unsprezece săptămâni de bombardament care au adus liderul sârb Slobodan Milosevic,
infamul "măcelar al Balcanilor". A fost o mișcare de rezistență nonviolentă - condusă de tineri studenți a căror
generație a fost sacrificată într-o serie de campanii militare sângeroase împotriva țărilor vecine Republicile
iugoslave - care au reușit să mobilizeze o mare secțiune transversală a populației pentru a se ridica împotriva
alegerilor furate.
Nu a fost aripa armată a Congresului Național African care a adus regula majorității în Africa de Sud.
Lucrătorii, studenții și locuitorii din localități erau cei care, prin folosirea grevelor, boicotului, crearea unor
instituții alternative și alte acțiuni de sfidare, au făcut imposibilă continuarea sistemului apartheid.
Nu NATO nu a pus capăt regimurilor comuniste din Europa de Est sau a eliberat republicile baltice de
controlul sovietic. Au fost muncitori polonezi, biserici din estul Germaniei, oameni de știință estonieni,
intelectuali cehi și milioane de cetățeni obișnuiți care s-au confruntat cu tancurile cu mâinile goale și nu mai
recunosc legitimitatea liderilor partidului comunist.
În mod similar, asemenea tirani ca Jean-Claude Duvalier în Haiti, Augusto Pinochet din Chile, regele
Gyanendra din Nepal, generalul Suharto din Indonezia, Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia și dictatorii din
Bolivia în Benin și din Madagascar în Maldive au fost forțați să coborâți atunci când a devenit clar că au fost
neputincioși în fața unei rezistențe masive nonviolente și a unei necooperări.
Acțiunea nonviolentă s-a dovedit a fi eficientă
Istoria a arătat că, în majoritatea cazurilor, acțiunea strategică nonviolentă poate fi mai eficientă decât
lupta armată. Un studiu recent al Freedom House a demonstrat că, dintre cele aproape șaptezeci de țări care au
făcut tranziția de la dictatură la grade diferite de democrație în ultimii treizeci și cinci de ani, doar o mică
minoritate a făcut-o printr-o luptă armată de jos sau o reformă instigată de sus. Aproape toate democrațiile noi
nu au rezultat din invazia străină. În aproape trei sferturi din tranziții, schimbarea a fost înrădăcinată în
organizațiile democratice ale societății civile care foloseau metode nonviolente.
În mod similar, în cartea foarte apreciată De ce funcționează rezistența civilă?, autorii Erica Chenoweth
și Maria Stephan (cu o importanță deosebită, analiști strategici orientați cantitativ) remarcă că din insurecțiile
majore de aproape 350 în sprijinul autodeterminării și al guvernării democratice din ultimul secol, rezistența
violentă a avut succes numai cu 26 procent din timp, întrucât, în primul rând, campaniile nonviolente au avut
o rată de succes 53 procentuală. În mod similar, au remarcat că luptele armate de succes au o medie de opt ani,
în timp ce luptele neînarmate au o medie de numai doi ani.
Acțiunea nonviolentă a reprezentat, de asemenea, un instrument puternic în răsturnarea loviturilor de
stat. În Germania în 1923, în Bolivia în 1979, în Argentina în 1986, în Haiti în 1990, în Rusia în 1991 și în
Venezuela în 2002, loviturile au fost inversate când plotterul a realizat, după ce oamenii au ieșit pe străzi,
clădirile cheie și instituțiile nu înseamnă că au avut de fapt putere.
De asemenea, rezistența nonviolentă a provocat cu succes o ocupație militară străină. În timpul primei
intifadii palestiniene din 1980, o mare parte a populației subjugate a devenit efectiv entități autonome prin
necooperarea masivă și crearea unor instituții alternative, forțând Israelul să permită crearea Autorității
Palestiniene și autonomia pentru majoritatea orașelor zone din Cisiordania. Rezistența non-violentă din Sahara
Occidentală Ocupată a forțat Marocul să propună o propunere de autonomie care - în timp ce încă nu se
încadrează în limitele obligației Marocului de a acorda Sahrawi dreptul de autodeterminare - recunoaște cel
puțin că teritoriul nu este doar o altă parte a Marocului.
În ultimii ani de ocupație germană din Danemarca și Norvegia în timpul celui de-al doilea război
mondial, naziștii nu mai controlau efectiv populația. Lituania, Letonia și Estonia s-au eliberat de ocupația
sovietică prin rezistență nonviolentă înainte de prăbușirea URSS. În Liban, o națiune răpită de război de zeci
de ani, treizeci de ani de dominație siriană a fost încheiată printr-o revoltă la scară largă, nonviolenta în 2005.
Și anul trecut, Mariupol a devenit cel mai mare oraș care a fost eliberat de sub control de rebelii sprijiniți de
ruși în Ucraina, nu de bombardamentele și grevele de artilerie ale armatei ucrainene, dar când mii de oțelari
neînarmați s-au îndreptat pașnic către secțiuni ocupate din centrul orașului și au condus separatiștii înarmați.
Aproape toate aceste mișcări anti-ocupație au fost în mare parte spontane. Ce se întâmplă dacă, în loc
să cheltuiți miliarde pentru forțele armate - guvernele își vor forma populația într-o rezistență civilă masivă?
Guvernele își justifică, în principal, bugetele militare militare ca mijloc de descurajare a invaziei străine. Dar
armatele marea majoritate a națiunilor lumii (care sunt relativ mici) nu pot face prea multe pentru a descuraja
un invadator puternic, armat. Rezistența civilă masivă poate fi de fapt un mijloc mai realist de a rezista preluării
de către un vecin mai puternic prin necooperarea și întreruperile masive.
Eficacitatea rezistenței nonviolente față de actorii statului a devenit din ce în ce mai apreciată. Rezistența
nonviolentă poate fi de asemenea utilă în tratarea actorilor non-statali, în special în situații care implică grupuri
armate concurente, războinici, teroriști și cei care nu-i interesează sprijinul popular sau reputația
internațională? Chiar și în cazurile de tiranie fragmentată, am văzut câteva succese remarcabile, cum ar fi
Liberia și Sierra Leone, sfâșiate de război, unde în primul rând mișcările nonviolente conduse de femei au jucat
un rol major în aducerea păcii. În Columbia, în zonele muntoase din Guatemala și în Delta Nigerului, au existat
victorii la scară redusă ale rezistenței nonviolente împotriva forțelor de securitate ale statului și a grupurilor
armate private notorii, oferind un sentiment ce ar putea fi posibil dacă astfel de strategii s-ar aplica într-un
context mai cuprinzător manieră.
Studiile empirice se opun cazului de militarism
Cum rămâne cu cazuri de persecuție sistematică care se învecinează cu genocidul, care a fost folosit ca
scuză pentru așa-numita responsabilitate de a proteja? Interesant, datele empirice arată că așa-numita
intervenție militară umanitară, în medie, creșteri rata de ucidere, cel puțin pe termen scurt, pe măsură ce făptașii
simt că nu au nimic de pierdut, iar opoziția armată se vede ca având un control gol, fără a fi nevoie de
compromisuri. Și, chiar și pe termen lung, intervenția străină nu reduce crimele decât dacă este într-adevăr
neutră, ceea ce se întâmplă foarte rar.
Ia intervenția 1999 NATO în Kosovo: în timp ce campania anti-asasinare a sârbilor împotriva gherilelor
armate din Kosovo a fost într-adevăr brutală, purificarea etnică enormă - când forțele sârbe au dus sute de mii
de etnici albanezi - după NATO a ordonat Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa să își retragă
monitoarele și a început bombardamentele. Iar termenii acordului de încetare a focului, care au încheiat
războiul unsprezece săptămâni mai târziu, au fost destul de mult un compromis între cererile inițiale ale NATO
la reuniunea de la Rambouillet înainte de război și controversatul parlamentului sârb, ridicând întrebarea dacă
un acord ar fi putut fi negociat fără unsprezece săptămâni de bombardament. NATO sperase că bombardarea
l-ar forța pe Miloșevici de la putere, dar de fapt la întărit inițial, în timp ce sârbii s-au adunat în jurul steagului
deoarece țara lor a fost bombardată. Tânării sârbi din Otpor, mișcarea studențească care a condus revolta
populară care la răsturnat pe Milosevic, a disprețuit regimul și au fost îngroziți de represiunea din Kosovo,
totuși s-au opus cu fermitate bombardamentului și au recunoscut că și-au refuzat cauza. În schimb, ei spun că
dacă aceștia și aripa nonviolentă a mișcării albaneze kosovare ar fi primit sprijinul de la Vest în deceniul acesta,
războiul ar fi putut fi evitat.
Vestea bună este însă că oamenii din lume nu așteaptă o schimbare în politicile guvernelor lor. De la
cele mai sărace țări din Africa până la țările relativ bogate din Europa de Est; de la regimuri comuniste la
dictaturi militare de dreapta; dincolo de spectrul cultural, geografic și ideologic, forțele democratice și
progresiste au recunoscut puterea rezistenței civile non-violente în masă de a se elibera de opresiune și de
provocarea militarismului. Acest lucru nu a venit, în majoritatea cazurilor, dintr-un angajament moral sau
spiritual față de non-violență, ci pur și simplu pentru că funcționează.
Putem spune cu încredere că forța militară nu poate fi niciodată justificată? Că există mereu alternative
alternative nonviolente? Nu, dar ne apropiem.
Concluzia este că rațiunile tradiționale ale militarismului devin din ce în ce mai greu de apărat.
Indiferent dacă ne îmbogățește pacifismul ca pe un principiu personal, putem fi mult mai eficace în promovarea
noastră pentru navele nonviolent dacă înțelegem și suntem dispuși să susținem alternative alternative non-
violente la război, cum ar fi acțiunea strategică nonviolentă.
Educația pentru pace

– imperativ al lumii contemporane
Prof. Georgeta Ruiu
Grad. ,,Phoenix” Craiova
Educatia pentru pace face parte din Eductia pentru Cetetenie Democratica,alaturi de educaţia pentru
drepturile omului, educaţia civică, educaţia globală şi interculturală. Afirmând încrederea în capacitatea
educaţiei pentru pace , pentru pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al
democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul umanităţii.
Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de vremea noastră J.A. Comenius
(1592-1670), considerat un precursor al O.N.U.-ului şi al UNESCO-ului năzuia spre o pace universală şi căuta
structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi menţine.
După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a preocupat spiritele luminate, iar
unele organizaţii au iniţiat acţiuni educative specifice păcii.
După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în termeni noi , cu o insistenţă
în creştere devenind o preocupare prioritară şi o năzuinţă a tuturor naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte
probleme din lumea contemporană, caracterizată prin caracter global, universal şi pluridisciplinar:
interdependenţele şi transspecificitatea nu anulează diversitatea şi specificitatea problemelor şi a
colectivităţilor naţionale, dar problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce în ce mai mult ca o
unitate indivizibilă.
“ Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii : fără drepturi
pentru om , pacea este violenţă. (College de France )
Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale active în domeniul cercetării
educaţiei îl constituie noile tipuri de conţinuturi Si obiective pentru noile educatii. Noile educaţii corespund
unor trebuinţe de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au reuşit să distribuie
noile educaţii în sfera educaţiilor tradiţionale care o compun pe cea integrală ( intelectuală, tehnologică şi
pentru muncă , moral- patriotică , estetică ,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au pătruns în
cadrul activităţilor educative curriculare şi extracurriculare.
Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei , a
terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei
societăţi democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre şi o
finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine. "Cu toate diferenţele dintre continente şi ţări , cu toate
diferenţele culturale şi ideologice finalităţile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt pretutindeni aceleaşi.
Pretutindeni se pune problema apărării păcii , a asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării
foametei şi a protejării sănătăţii , a apărării valorilor mediului natural , a salvării identităţii culturale a diferitelor
grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof polonez )
Educaţia pentru pace are şanse să fie eficientă pe plan socio – politic numai dacă se propagă simultan în
toate ţările , pe bază de încredere reciprocă şi cu obiective fundamentale comune.
Finalităţile şi obiectivele educaţiei pentru pace se pot grupa în trei mari categorii :
1. Însuşirea unor concepte şi a unor cunoştinţe pertinente specifice domeniului: pace şi educaţie pentru
pace, dezarmare şi educaţie pentru dezarmare, democraţie şi drepturile omului, cooperare şi echitate, cultură
universală şi culturi naţionale, valori finale şi valori instrumentale, problematica lumii contemporane şi
soluţiile posibile, prospectiva socială şi relaţia viitorului cu prezentul şi trecutul , cunoaşterea omului şi a
diversităţii tipurilor umane , distincţia între pacifişti apărători ai păcii şi constructori ai păcii, agresiune şi
agresivitate, conflict şi stări conflictuale, fanatism şi convingere etc.
2. Însuşirea unor priceperi sau aptitudini: a asculta cu receptivitate pe altul sau pe alţii , a dialoga , a face
propuneri şi a da răspunsuri , a comunica fidel propriile opinii sau intenţii , a iniţia schimbări şi a le controla ,
a învăţa continuu etc.
3. Însuşirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate faţă de propria patrie şi de colectivitatea
mondială , solidaritate şi încredere în semeni ,respect faţă de propria cultură şi de cultura altor popoare sau
colectivităţi , toleranţă în sensul de acceptare a diversităţii şi generozitate , probitate morală şi intelectuală,
respect faţă de valorile spirituale şi de purtătorii de valori , modestie şi recunoaşterea meritelor sau a talentelor
altora , spirit critic şi capacitate de a lua decizii.
Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru fanatism trebuie să înceapă de

timpuriu şi pentru îmbunătăţirea calităţii etice a vieţii diferitelor colectivităţi umane este foarte importantă
descoperirea şi eliminarea egoismului , a comportamentelor nonparticipative care pot duce la conflicte sau la
dezagregarea colectivelor : perfidia , intriga , laşitatea etc.
În cadrul de promovare a conţinuturilor pentru pace s-au conturat două strategii. Prima constă în
introducerea unor module specifice care ocupă anumite durate putându-se asocia cu istoria, literatura ,
psihologia , filozofia , educaţia civică , educaţia plastică etc. O a doua strategie constă într-o dublă acţiune : de
punere în valoare a conţinuturilor existente şi de difuzare sau introducere în sânul acestora a unor noi teme ,
concepte sau preocupări specifice educaţiei pentru pace.
Formele de realizare a acestei educaţii sunt ca şi la educaţia pentru cetăţenie democratica următoarele :
- educaţia formală – învăţarea sistematică realizată în instituţii specializate
- educaţia non-formală –activităţile educative desfăşurate în afara sistemului formal de învăţământ
- educaţia informală – experienţele de învăţare spontană , cotidiană
Modalităţile de realizare a educaţiei pentru pace la prescolari sunt variate :poezii,,cantece, povestiri,
activităţi de observare , desene realizate de copii , lecturi după imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de
rol , rebusuri , dezbaterea unor fapte , exerciţii de simulare ,colaje, postere, albume tematice ,etc. Aceste
activităţi pot fi realizate frontal, pe grupe sau individual , imbinand armonios metodele traditionale cu metode
interactive si de grup...
,,Dacă vrem sa ajungem la o adevarata pace in aceasta lume, atunci va trebui sa incepem de la copii”
(Ghandi)
Spiru Haret – omul providențial

pentru o Românie educată
Domnița Rațiu
Motto:
"Plec din lume cu mulţumirea că nu am pierdut vremea şi că mi-am îndeplinit datoriile
atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fizice şi
intelectuale. Aceasta să fie şi mângâierea acelora care m-au iubit şi care vor rămîne după mine".
Spiru Haret
Statuia lui Spiru Haret din Piaţa Universităţii din Bucureşti, executată în 1935 de Ion Jalea
din marmură de Carrara
A existat tare demult în istoria omenirii o epocă de aur, numită de unii „Matriarhat”, o opocă de pace
datorată faptului că femeile jucau un rol foarte important în societate. Oamenii respectau natura încercînd să o
înțeleagă, adorau soarele dătător de viață ți Pământul Mamă,trăind în pace și armonie după reguli bine stabilite
de către marile preotese. Cu timpul numărul oamenilor a crescut și au roit căutând locuri noi în care să trăiască,
iar bărbații au ieșit de sub ascultarea femeilor, preluându- le funcțiile și îndepărtându-le de la putere. Pentru că
erau vânători, au dorit să-și facă arme cât mai eficiente, tar când au descoperit ce se poate face cu fierul, pacea
a dispărut. Imperiul roman care numea pacea PAX și slăvea virtuțile omenești adora într- măsură și mai mare
pe zeul Marte cel nesătul de victime. De atunci și până astăzi, în lume au fost rare perioadele fără războaie,
acestea devenind din ce în ce mai sofisticate.
Cu toate astea, oamenii doresc pacea, mai ales pentru copii lor cărora le-ar dori să trăiască într- o
societate lipsită de pericole.
Pacea rezultă din educația care respectă principiile divine, existente dintotdeauna, dar readuse în
atenția omenirii de Iisus Christos.
În istoria noastră au existat intelectuali care au dorit să ridice poporul - talpa țării. Dintre aceștia s-a
remarcat îndeosebi Spiru Haret care a dus România la școală. Era momentul când școala trebuia să părăsească
tinda bisericii care i-a oferit găzduire și învățătură și să treacă la un nivel superior. Generaţia care a făcut Marea
Unire este generaţia educată în vremea regelui Carol I. În 1866, mai mult de 90% din populaţie era analfabetă.
Generalizarea învăţământului primar, legiferată de Cuza, era încă departe. Lipsa de învăţători, de şcoli
şi de manuale, dar şi reticenţa ţăranilor de a-şi trimite copiii la şcoală erau principalele obstacole. Carol I şi
regina Elisabeta au încurajat permanent învăţământul şi meritele academice prin donaţii către şcoli,
universităţi, Academie şi prin finanţarea de burse.
Abia după obținerea independenţei, s-a investit mai mult în educaţie. Matematicianul Spiru Haret,
ministru liberal al Educaţiunii şi Cultelor, vreme de trei mandate, s-a bucurat şi de susţinerea fermă a partidului
său, şi de sprijinul regelui Carol I iar rezultatele au fost uimitoare.
Spiru Haret, armean de origine s-a născut la Iași la 15 februarie 1851, tatăl său fiind judecător. Urmează
școala la Iași apoi va fi admis ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București. Urmează cursurile Facultății
de Științe a Universității din București. Pleacă la Paris unde va studia la Sorbona matematica și fizica și va
obține titlul de doctor în științe matematice în 1878. Teza sa de doctorat are titlul „Despre invariabilitatea
marilor axe ale orbitelor planetare”, un adevărat eveniment științific menționat în presa vremii. A fost primul
român care a obținut un doctorat la Paris și totodată un pionier al științei cosmosului.
Revine în țară ca professor la Universitatea din București, Facultatea de Științe dar și la Școala de Poduri
și șosele unde predă geometria analitică, trigonometria, gemetria descriptive. A predat și la Școala de ofițeri
de artilerie proaspăt înființată mecanica rațională. A ținut prelegeri la Universitatea populară până la sfârșitul
vieții.
Se implică tot mai mult în problemele educației și vizând reformarea școlii devine om politic în paralel
cu activitatea pedagogică. Va ocupa diverse funcții: inspector general, secretar geberal al Ministerulului
Cultelor și Instrucțiunii publice și de trei ori ministru în guverne P.N.L.
În 3 aprilie 1883, este investit inspector general al şcolilor, poziţie în care s-a ocupat de cunoaşterea
stării reale din şcoală, a făcut vizite la şcolile din ţară, a inspectat activităţii corpului didactic, a elaborat
rapoarte despre problemele învăţământului. În anul 1884, înaintează ministrului Instrucţiunii Publice și
Cultelor un Raport general asupra învăţământului secundar. Când a ajuns ministrul Instrucţiunii, în 1897, Haret
avea deja programul de reformă elaborat încă din 1884.
După cum se vede, Haret a ajuns ministru al Instrucţiunii Publice nu din întâmplare sau ca un oarecare
politician obligat de partidul său să ocupe o funcţie. El avea deja o experienţă de 15 ani în activitatea de
cunoaştere şi organizare a şcolii, de elaborare de acte legislative şi administrative.
Ca ministru va conduce reforma învățământului secundar și superior din anul 1898 și va înființa cele
trei secții ale claselor V-VIII (clasică, reală, modern). Tot atunci a instituit certificatul de absolvire
Bacalaureatul), a stimulat metodele noi de predare.
Un an mai târziu a propus parlamentului Legea învățământului profesional cu statute sprciale pentru
școlile de artă și meserii, licee militare, seminare teologice.
În ministeriatul din perioada 1901-1904 Haret a acţionat pentru restructurarea sistemului de învăţământ
în raport cu cerinţele procesului de modernizare a societăţii. Prin urmare, a înfiinţat un număr mare de şcoli
profesionale elementare şi inferioare.
A reorganizat școlile normale pentru a da o pregătire adecvată învățătorilor: „învățătorul să fie sătean el
însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.
Pentru îmbogățirea pregătirii învțătorilor , a înființat „Biblioteca pedagogică” , aici se tipăreau, prin
Casa Școalelor, traduceri din literature pedagogică.
A emis repetate circulare prin care a determinat și urmărit îndeaproape construirea de localuri de școală:
între 1897 și 1910, s-au ridicat în toată țara 2.343 de școli, dintre care 1,980 cât timp Spiru Haret a fost la
conducerea ministerului.
De asemenea, Spiru Haret este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii din România.
A dispus editarea manualelor de către minister pentru a fi mai ieftine, dând fiecărui copil posibilitatea
de a avea cărți.
A susținut revistele „Școala română” și „Convorbiri didactice”.
A creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci, fiind şi promotorul turismului şcolar.
În 1904 a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi Comisia Monumentelor Istorice.
În plus, îşi făcea timp pentru a scrie învăţătorilor ce îi trimiteau petiţii. Ţinea legătura direct cu ţara
acordând audienţele la minister dar şi la propria locuinţă. Orice cerere era satisfăcută numai dacă era în acord
cu legea Toate aceste iniţiative dovedesc un comportament de demnitar preocupat de tot ce se petrece în
domeniul său. A dovedit o pasiune însufleţită pentru problemele şcolii şi ale societăţii. El nu a rămmas în cercul
strâmt al protipendadei politice ci a caută să cunoască România profundă, adică România rurală unde
schimbarea de tip modern se producea destul de lent şi fară efecte directe asupra populaţiei ţărăneşti. Haret a
fost un exemplar om al dialogului, al dezbaterilor publice, deciziile sale având la bază studii îndelungate pe
baza acestor dezbateri.
Autoritatea regelui Carol I garanta politici durabile, iae reformele lui Spiru Haret erau temeinic
justificate. Se bazau pe studii îndelungate şi dezbateri intense conduse de un ministru erudit, el însuşi profesor
universitar şi academician.Spiru Haret, un ministru legendar, considera Educația la fel de importantă ca Armata
sau Transporturile. Reformele gândite de el au dublat numărul ştiutorilor de carte. Mandatele Spiru Haret nu
au fost consecutive, dar succesorii săi la minister nu i-au răsturnat deciziile.
Continuitatea în politicile Educaţiei venea nu numai din profesionalismul şi dorinţa miniştrilor de a
înţelege cu adevărat ce se întâmplă în ţară, ci ţinea şi de standardele impuse vieţii publice de şefii marilor
partide. Liderii liberali Ion C. Brătianu, Dimitrie Sturza şi liderii consevatori, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu
sau Petre Carp erau oameni cu o excelentă educaţie. Întreaga elită politică şi academică a ţării considera că
învăţământul este esenţial drept care miniştrii Educaţiunii Publice erau deseori personalităţi de prim-rang în
partidul lor.
Spiru Haret se va retrage din activitatea politică dar și din cea didactică în 1910. A încetat din viață la
61 de ani, în ziua de 17 decembrie 1912, la București.
Fără îndoială, şcoala a fost o instituţie fundamentală în ridicarea nivelului de instruire şi de educare a
tuturor naţiunilor. În România învăţământul a fost o cale de formare a burgheziei naţionale şi a elitelor
moderne. Modernitatea românească s-a produs de sus în jos, de la grupurile conducătoare, care au aderat la
valorile moderne, către toate celelalte grupuri sociale, formând organismul instituţional politic şi juridic
modern, necesar în susţinerea spiritului national
Se poate afirma că personalitatea remarcabilă a lui Spiru Haret nu este cunoscută în toate straturile
societăţii româneşti deși asocierea lui Haret cu instituţiile care îi poartă numele este un act de recunoaştere a
operei şi acţiunilor sale de ctitor al învăţământului nostru modern.
Prof. Carol Căpiţă, expert în politici ale educaţiei: „O bună parte a reuşitei reformei sale, se datorează
înţelepciunii de a alege tineri bine pregătiţi. I-a trimis în Occident să noteze tot ce se întâmplă. Şi s-au întors
cu o expertiză acumulată în multe ţări din Europa Occidentală şi au putut constitui un corp de consilieri aproape
imbatabil la standardele epocii. El a introdus ideea aceasta a unei conduceri aproape colegiale pentru
problemele de educaţie.”
Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ. care s-a preocupat de activitatea lui Spiru Haret notează:
„Despre Spiru Haret se spune că este omul şcolii, ctitorul şcolii româneşti, Într-adevăr, Haret a reformat
învăţământul românesc iar unele dintre ideile sale continuă să stăruie până astăzi. Se neglijează însă acum
faptul că Spiru Haret a fost în realitate și un reformator al societăţii româneşti",
Închei cu o urare inscripționată pe colanul din Tezaurul de la Pietroasa: „HUTEN I AREN EIVEN”
care a fost tradusă de Adrian Bucurescu (citit de la dreapta la stânga) „Sălașul în pace să vă fie”.
Știința comteristicii
– instrument pentru pacea lumii
Geo Stroe
Este cunoscut faptul că Fundația Academia DacoRomână are trei secții. Prima este TEMPUS –
tempologie, istorie, zamolsianistică – patronul este ZAMOLSE, a doua este DACOROMÂNIA – istorie,
cultură și civilizație națională, de la începuturi pînă in viitorii pozibili și dezirabili ai fenomenului
dacoromânesc, sociologie națiunii dacoromâne, limbă, cultura, drept, etnologie științe social-umane – patronul
este voievodul limbii și culturii dacoromâne nemuritorul MIHAI EMINESCU, iar a treia este COMTERRA –
comteristică, istorie universală, problemele păcii și războiului, sociologia comunității de națiuni libere și
suverane, probleme internaționale probleme care țin de relațiile dintre națiuni, națiuni-state, națiuni- natură,
națiuni climă, viitorul vieții umane pe Terra. Aici patronul acțiunii este BUREBISTA - marele unificator al
neamurilor strămoșilor nostri.
1. REPERE CONCEPTUALE. APARIŢIA, EVOLUŢIA, LOCUL, ROLUL, IMPORTANŢA

ŞI NECESITATEA STUDIERII ȘTIINŢEI COMTERRISTICII ÎN CHEIA PĂCII
Înainte de a începe incursiunea noastră în problematica ştiinţei comterristicii este necesar să stabilim un
minim de repere. Vom reaminti o serie de noţiuni şi vom avansa termeni noi.
Tot ce ne înconjoară, tot ceea ce există în afara conştiinţei noastre şi independent de voinţa şi conştiinţa
noastră reprezintă realitatea obiectivă de pe Terra.
Mulţi filosofi văd în realitatea obiectivă sinonimul ei, materia, care este conţinutul tuturor schimbărilor
din lumea înconjurătoare în Terra. Materia este necreată şi indestructibilă, infinită atît în spaţiu cît şi în timp,
precum şi sub raportul însuşirilor şi al formelor ei de manifestare, dar pe Terra este un fragment din ea. Prin
acest fragment noi percepem universul întreg. Reţinem deci că Terra este de fapt obiectivitatea din conţinutul
acestei categorii filosofice doar determinarea cea mai generală, comună tuturor existenţelor concrete şi că ea
este cu alte cuvinte, independenţă faţă de spirit, de conştiinţă. Definiţia Terrei practic reflectă definiţia materiei
care rămîne neschimbată, ea exprimînd ceea ce este cel mai general în lucruri, în lumea infinită a obiectelor şi
fenomenelor care ne înconjoară, deci nu trebuie să o confundăm cu reprezentările ştiinţelor particulare despre
însuşirile sau structura materiei. Relaţiile sociale de pe Terra sunt incluse, în primul rînd relaţiile de producţie,
în categoria de materie întrucît se constituie independent de conştiinţa şi de voinţa oamenilor. Fiecărei forme
de organizare a materiei îi corespunde o anumită formă de mişcare. Pe acest laborator, Terra, se întîmplă să fi
fost şi să fie tot ce există în acest colţ de univers, cel puţin aşa intuim noi locuitorii de pe Terra, ca fiind în fond
întregul univers pe planetă pe care se repeta insăşi istoria universului. Dezvoltîndu-se, Terra, ca şi materia trece
la forme simple de organizare la forme mult mai complexe. Deosebindu- se calitativ unele de altele au mijlocit
şi forme specifice de mişcare la nivelul particulelor elementare şi terminînd cu mişcarea socială, în cadrul
căreia, ca un domeniu distinct se constituie şi mişcarea ideilor. Aceste forme de mişcare decurg unele din altele
dovedind totodată unitatea materiei în infinita diversitate a formelor ei.
Cea mai înaltă formă de organizare a materiei, cunoscută pînă în prezent este societatea umană, oamenii
înzestraţi cu conştiinţă. Pe Terra există aşa ceva. Conştiinţa este o însuşire a materiei superior organizate, o
funcţie a creierului oamenilor care trăiesc în societate. Pe Terra există o conştiinţă a acestei planete, nu numai
a fiecarei fiinţe umane despre ea însăşi, nu numai a unei societăţi anume despre ea însăşi, ci a umanităţii despre
această Terră ca leagăn nascător de conştiinţă a oamenilor pe Terra lor comună, pe scurt comterristă. Ea nu
contrazice unitatea materială a lumii deoarece este inseparabilă de materia care gîndeşte (psihicul, gîndirea).
Materia este primordială în raport cu conştiinţa, există independent de conştiinţă, prin intermediul căreia se
dezvoltă ideile şi care reflectă realitatea obiectivă mai mult sau mai puţin exact. Conştiinţa umană acţionează
şi ea la rîndul ei asupra realităţilor materiale, interacţionează cu alte conştiinţe, prin cunoaşterea necesităţilor
obiective, a legităţilor obiective, a cauzelor şi condiţiilor în care se desfăşoară procesele materiale. Folosind
aceste cunoştinţe în scopul transformărilor progresive a naturii, a societăţii, a condiţiei umane, omul devine
creator de realitate obiectivă, propriul creator de timp, propriul creator de Terră.
Mişcarea este un mod fundamental de existenţă al materiei, un atribut esenţial al acesteia, reflectînd
totalitatea schimbărilor, transformărilor, proceselor materiei, ale tuturor sistemelor materiale care constituie
universul de la cele fizice pînă la gîndire. De fapt, lumea este tocmai totalitatea dinamică a sistemelor aflate în
interconexiune, în interacţiune, într-o continuă dezvoltare-schimbare şi transformare. Materia nu există fără

mişcare după cum nici mişcare fără materie, fiind necreată şi, în esenţă, indestructibilă ca materia însăşi. Doar
o anumită formă de mişcare apare şi dispare, dar mişcarea în general nici nu dispare, nici nu apare, ci se
transformă necontenit la infinit. Terra poate dispărea, omul de asemenea ca individ este trecător, conştiinţa
comterristă, nu. Mişcarea este absolută (adică în sens ontologic, substanţă generică, concepută ca existenţă
autonomă, primordială, perfectă, completă, necauzată, independentă, necreată), iar repausul (nemişcarea) este
relativ, adică temporar, trecător şi condiţionat, fiind doar un moment al mişcării. Terra este în mişcare eternă,
in vreme ce unul se naşte, altul moare, ea se roteşte în sistemul solar fără răgaz, iar noi, călătorii percepem cu
greu viteza uriaşă cu care se mişcă rostogolindu-se pînă la finalul pe care îl conştintizăm dar nu ne pasă pentru
ca viaţa noastră este atît de scurtă încît nu se compară cu cea a planetei noastre.
Nemişcarea unui obiect sau fenomen există numai în raport cu un anumit sistem de referinţă sau în raport
cu una sau cu alta dintre formele mişcării materiei şi nu în genere. Aparent, România faţă de USA nu se mişcă,
după cum nici stelele faţă de localitatea natală a fiecăruia.
Izvorul mişcării materiei este în materia însăşi, în interacţiunea dintre laturile, tendinţele contrarii,
proprii tuturor celor ce ne înconjoară. Mişcarea materiei este o automişcare datorită rolului determinant al
contradicţiilor interne în dinamica fenomenelor. Schimbarea, transformarea poate fi ascendentă, de la inferior
la superior, de la simplu la complex, implicînd o complexitate crescîndă a structurii, a legăturilor şi formelor
de mişcare ale sistemelor materiale sau descendentă, regresivă, involutivă: în această situaţie ea implică o
degradare şi o descompunere a sistemului respectiv. Trecerea de forme de mişcare mai simple poate fi nu numai
un rezultat al mişcării regresive, dar şi al mişcării ascendente, deoarece perfecţionarea unor sisteme biologice
sau fizice se realizează şi pe calea simplificării mecanismului funcţional al acestora. Materialismul dialectic
dezvăluie varietatea calitativă a formelor mişcării. Criteriilor obiective de distingere a acestor forme sunt:
purtătorul material, interacţiunile, legile şi contradicţiile specifice fiecăruia dintre ele. Chiar şi pe Terra
clasificarea formelor de mişcare nu este o operaţie definitiv încheiată, ci se schimbă odată cu progresul ştiinţei.
În etapa actuală a dezvoltării ştiinţei se consideră forme fundamentale: mişcarea fizică cu diversele ei
modalităţi de manifestare, în funcţie de nivelul fizic pe care-l exprimă, la scară micro, macro sau megafizică
(moleculară, cuantică, subcuantică etc.); mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor în molecule);
mişcarea biologică, proprie organismelor de diferite grade de complexitate, precum şi ansamblurilor alcătuite
din ele (speciile, biocenozele); mişcarea socială (de la mişcarea sistemelor sociale şi ale subsistemelor acestora
pînă la mişcarea proprie gîndirii şi cunoaşterii umane). Formele calitativ diferite ale mişcării constituie temeiul
obiectiv necesar al uneia dintre criteriile fundamentale pentru clasificarea ştiinţelor, fiecare dintre acestea
studiind, de obicei, legalităţile proprii unei forme determinate a mişcării materiei. Formele mişcării sunt legate
între ele atît sub raport genetic sau istoric (formele superioare de mişcare au apărut din cele inferioare), cît şi
sub aspect structural (cele superioare le conţin pe cele inferioare, fără a putea fi reduse la acestea). Procesele
care au loc în cadrul unor forme superioare nu se pot explica prin legile formelor inferioare de mişcare şi, în
acelaşi timp, formele de mişcare nu există în mod izolat, orice sistem din natură, societate sau gîndire
participînd concomitent la numeroase forme de mişcare. Mai mult, diverse forme de mişcare pot coexista, aşa
cum coexistă sistemele de diferite complexităţi în interacţiune reciprocă. Capacitatea inepuizabilă de
transformare reciprocă demonstrează unitatea şi legătura formelor mişcării materiei, constituie o expresie a
unităţii materiale a lumii care se supune legilor dialecticii, legii conservării mişcării, legii transformării şi
conservării energiei, etc.
Mişcarea este corelată cu spaţiul şi timpul – care sunt forme de existenţă ale materiei în mişcare. Engels
spunea că « existenţă în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca şi o existenţă în afara spaţiului ».
Categoria filosofică de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau dintre părţile
lor, respectiv, întinderea, distanţa, poziţia lor. A fi în spaţiu înseamnă a fi unul lîngă altul (Engels). Categoria
de timp înseamnă a fi unul după altul. Spaţiul este tridimensional, în sensul real că în orice punct din spaţiu se
intersectează trei direcţii fundamentale, reprezentabile prin trei drepte perpendiculare una pe alta. Timpul este
unidimensional, momentele sale succedîndu-se liniar. Spaţiul este reversibil, în sensul că se poate reveni la o
poziţie ocupată anterior şi părăsită la un moment dat, iar timpul este ireversibil, în sensul că nu ne putem
întoarce la momentele depăşite. Problema ireversibilităţii timpului, ca şi cea a tridimensionalităţii spaţiului nu
sunt riguros ştiinţific definite şi atestate. Ceea ce angajează materialismul este doar recunoaşterea obiectivităţii
spaţiului şi timpului şi nu admiterea sau respingerea tezelor privind tridimensionalitatea spaţiului real,
respectiv a timpului în general.
Comterristica se restrînge la o filosofie a acelei forme a conştiinţei sociale constituite dintr-un sistem de
categorii cu privire la existenţa sub aspectele ei cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului în cadrul
acesteia pe Terra. Ea are ca obiect cele mai generale însuşiri ale realităţii, lumea în ansamblul ei, precum şi
problemele raportării omului la lumea Terrei. Comterristica, precum filosofia tinde să construiască o imagine
globală, o reprezentare a lumii în perspectiva totalităţii ei, o înfăptuire teoretică pe baza cuceririlor şi
realizărilor ştiinţei în care omul este în centrul Terrei şi în care această viziune exprimă şi apără, într-un fel
sau altul, interesele omului ca specie pe Terra. Ea, ca şi filosofia, are funcţii teoretic-explicative, valorizatoare
şi practic transformatoare.
Problema raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre existenţa obiectivă şi gîndire, este problema
fundamentală a oricărei filosofii. La comterristică raportul este mai simplu, cel dintre om şi Terra în ansamblu,
ca dintre copil şi leagănul său. Două motive sunt la baza acesteia: unul ar fi acela că cei doi termeni sunt de
maximă generalitate - desemnează împreună tot ceea ce există viu pe Terra, iar celălalt ar fi că de rezolvarea
acestei probleme depinde, în ultimă instanţă, rezolvarea tuturor celorlalte întrebări pe care şi le pune
comterristica. Acest raport poate fi studiat din două puncte de vedere, a căror soluţionare se intercondiţionează,
păstrîndu-şi o relativă independenţă. Primul ar fi aspectul ce vizează primordialitatea (care este factorul
primordial, determinant, materia sau conştiinţa?Cu percepţia comterristica ar fi natura Terrei sau omul), iar al
doilea vizează posibilitatea conştiinţei, a omului deci, de a reflecta, de a cunoaşte lumea materială, Terra pe
care trăieşte. Deci problema fundamentală dezvăluie două tipuri de raporturi: unul ontologic (aparţinînd
existenţei, realităţii obiective) şi unul gnoseologic.
Criteriul ştiinţific de analiză a concepţiilor filosofice oferit de problema fundamentală evidenţiază cele
două mari orientări filosofice opuse: materialismul şi idealismul. Materialismul consideră ca factor primordial
materia, mai reducţionist, Terra, iar conştiinţa este considerată ca un produs derivat, ulterior materiei, adică
omul. Idealismul consideră conştiinţa drept factor primordial; cel obiectiv susţine primordialitatea unei
conştiinţe independente de om, jucînd faţă de acesta un rol de demiurg; cel subiectiv consideră ca singură
realitate autentică doar conştiinţa individuală care depinde de capacitatea omului de a avea senzaţii, percepţii,
de a elabora idei despre ele. Orientarea care dă un răspuns negativ referitor la cunoaşterea lumii poartă numele
de agnosticism comterristic.
Reflectarea este proprietatea sistemelor de a exprima, într-o formă proprie, acţiunile sau însuşirile altor
sisteme cu care acestea interacţionează. Conştiinţa este proprie numai formei superioare de organizare a
materiei – creierul uman, este o funcţie a creierului, neputînd fi separată de acesta, de procesele materiale care-
l caracterizează. Munca a fost factorul hotărîtor al desprinderii omului de natură, al umanizării lui treptate.
Engels scria: « baza esenţială şi imediată a gîndirii omeneşti este tocmai transformarea naturii de către om...
iar inteligenţa omenească s-a dezvoltat în măsura în care omul a învăţat să transforme natura ». Conştiinţa
omului este din punct de vedere genetic produsul dezvoltării sociale, din punct de vedere structural este unitatea
proceselor cognitive, afective şi volitive, iar din punct de vedere funcţional este o funcţie a creierului. Nu pot
exista fenomene conştiente, ideale, fără un fundament material. Omul n-ar fi existat fără Terra, leagănul său.
Lenin spunea: « conceptul este produsul suprem al creierului, care este produsul suprem al materiei».
Sistemul este un ansamblu de elemente, legate între ele prin relaţii stabile, conexe, care se manifestă ca
un întreg unitar, organizat, cu caracteristici proprii, specifice. Elementul este o parte a sistemului, iar alcătuirea
ansamblul conexiunilor dintre elemente se numeşte structură. Formaţiunea socială este societatea umană pe o
anumită treaptă de organizare-dezvoltare, ansamblul unitar al elementelor şi subsistemelor ce-l compun,
precum şi al relaţiilor şi interacţiunilor ce se stabilesc între ele la un moment dat, istoriceşte determinat.
Infrastructura cuprinde forţele de producţie existente la un moment dat în societate. Structura (baza economică)
cuprinde ansamblul relaţiilor economice care se stabilesc între membrii societăţii în cadrul activităţii de
producţie şi reproducţie a condiţiilor materiale ale existenţei umane. Pe Terra există un sistem global de astfel
de relaţii economice.
Suprastructura înseamnă ansamblul complex de componente sociale care au toate, un profund caracter
de clasă cum sunt: instituţiile sociale, relaţiile şi fenomenele spirituale caracteristice societăţii respective.
Altele au caracter de naţiune–naţional, sau de alianţe de naţiuni– comunitate de naţiuni pe Terra.
Determinismul este teoria care explică mecanismul procesului de determinare precum şi caracterul
determinant al proceselor din univers. Necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile care au izvor intern,
reieşind inevitabil din esenţa lucrurilor, a legilor dezvoltării. Întîmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care
au izvor extern, nefiind esenţiale. Cauzalitatea exprimă relaţia dintre două fenomene sau evenimente care se
succed, primul generîndu-l pe al doilea. Cel care precede şi provoacă producerea altui fenomen se numeşte
cauză, iar cel a cărui producere este determinată se numeşte efect.
Indeterminismul consideră că totul este hazard, întîmplare.
Condiţiile sunt acele împrejurări obiective, particulare, în care se desfăşoară fenomenele reale, adică
cele care există în fapt şi se manifestă efectiv la un moment dat.
Categoria filosofică de lege desemnează un raport necesar, esenţial, general, relativ stabil şi repetabil
între sisteme (sau precese), între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene
diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces, exprimă tendinţa generală de evoluţie a
fenomenelor. Se cunosc legi universale care acţionează în natură, societate şi gîndire, legi generale (fie în
natură, fie în societate etc.) şi legi specifice, proprii unui anumit domeniu determinat al realităţii. După modul
în care se desfăşoară raportul dintre necesitate şi întîmplare se cunosc legi dinamice (guvernează desfăşurarea
fiecărui fenomen în parte, acolo unde rolul întîmplării este neglijabil) precum şi legile statistice care se aplică
unor mulţimi de obiecte sau fenomene ca întreg. În timp ce concepţiile fataliste au exagerat caracterul inevitabil
al acţiunii legilor, trăgîndu- se concluzia greşită că omul nu poate decît să se supună unui destin implacabil,
dictat de legi fatale, concepţiile voluntariste, dimpotrivă, au minimalizat importanţa cunoaşterii legilor,
susţinînd că o voinţă puternică îşi atinge întotdeauna scopurile, independent de acţiunea legilor existente.
Cu alte cuvinte, omul este prizonier sau stăpîn pe Terra ?
Determinismul materialist-dialectic elimină opiniile unilaterale din teoria conexiunii. În viaţa socială,
determinismul obiectiv se manifestă numai în şi prin acţiunea subiectivă a omului, recunoscîndu-se o serie de
factori obiectivi şi subiectivi. Engels sublinia că libertatea nu constă în visata independenţă faţă de legile
naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea dată prin aceasta de a le pune în mod sistematic în
acţiune pentru atingerea anumitor scopuri. Libertatea presupune interacţiunea a trei momente: cognitiv,
axiologic (alegerea din ceea ce poate să aleagă) şi cel al activităţii practice.
Libertatea desemnează posibilitatea acţiunii creatoare, bazată pe cunoaşterea determinărilor obiective,
prin care omul îşi realizează interesele, aspiraţiile, idealurile. Responsabilitatea reprezintă solidaritatea
individului cu acele acte proprii sau ale altora, ale căror consecinţe îi par dezirabile pentru sine şi pentru
colectivitate, şi a căror înfăptuire o decide, ori la care aderă în mod liber. A fi liber înseamnă nu numai a fi
liber faţă de natură, ci şi în cadrul societăţii în care trăieşti, realizarea libertăţii individuale este condiţionată de
existenţa libertăţii sociale. Omul este liber pe Terra ?
Pentru dialectică, forţa motrice a schimbării şi dezvoltării o reprezintă contradicţiile interne ale
sistemelor, fenomenelor şi progreselor. Raporturile complexe dintre laturile şi tendinţele (numite contrarii)
constituie conţinutul noţiunii de contradicţie. Pentru rezolvarea lor trebuie schimbat conţinutul acestora, a
raportului dintre contrarii, dintre vechi şi nou în favoarea noului, diminuînd sau înlăturînd elementele
disfuncţionale, tot ceea ce este vechi şi se constituie în frînă a dezvoltării, a progresului.
Calitatea înseamnă ansamblul sau sinteza însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor
din natură, societate şi cunoaştere, ceea ce le deosebeşte de lucrurile din alte categorii, genuri, clase, iar
cantitatea reprezintă gradul de dezvoltare a calităţilor, a însuşirilor obiectelor sau fenomenelor în cadrul calităţii
date. Limitele între care schimbările cantitative nu determină schimbarea calităţii se numesc măsură. Cînd
modificările sau acumulările cantitative depăşesc măsura are loc trecerea la o altă calitate, saltul calitativ. Care
sunt calităţile omului de pe Terra. Neavînd termen de comparaţie este greu să vedem specificul acestora.
Negaţia reprezintă procesul complex prin care, înlăturîndu-se anumite elemente, dar şi preluîndu-se
altele din sînul unei calităţi anterioare, se asigură depăşirea ei pe o treaptă superioară, prin apariţia unei noi
calităţi. Ea include trei momente principale: înlăturarea sau suprimarea unor elemente ale vechii calităţi,
preluarea, conservarea şi asimilarea elementelor ei viabile, care pot servi noii calităţi, şi ultimul, depăşirea
vechii calităţi prin apariţia unei calităţi noi cu însuşiri specifice, inexistente anterior. Negarea negaţiei exprimă
procesul prin care noua calitate, ca unitate de contrarii supusă mişcării şi evoluţiei, va fi la rîndul ei inevitabil
depăşită, totul fiind o autonegaţie dialectică. Omul lumii vechi, omul nou, omul viitor sunt doar teme de
meditaţie, ori omul a fost este şi va fi acelaşi ?
Evoluţia este etapa acumulărilor cantitative în viaţa socială fără a deveni esenţiale. Dezvoltarea însă se
realizează ca schimbare orientată, ca trecere de la inferior la superior. Progresul desemnează procesul obiectiv
care se realizează ca tendinţă ascendentă, de înnoire continuă, pe temeiul structurilor proprii realităţii sociale.
Criteriul obiectiv, fundamental al progresului social îl reprezintă gradul de dezvoltare a forţelor de producţie
în strînsă legătură cu relaţiile de producţie existente în societate la un moment dat.
Cunoaşterea este activitatea prin care omul, în forma creaţiei de idei, îşi asigură reflectarea lumii reale,
îşi produce informaţia necesară existenţei sale specifice într- o lume materială. Ea este o activitate conştientă,
treptată, contradictorie. Gnoseologia marxistă susţine unitatea organică dintre punctul de vedere materialist şi
cel dialectic, accentuează asupra rolului practicii şi recunoaşte condiţionarea socială a acestui proces activ şi
complex care este cunoaşterea umană. Cunoaşterea presupune un obiect şi un subiect, adică un ceva care este
sau poate fi cunoscut şi un cineva care are însuşirea cognitivă. Pe Terra omul este subiectul, iar obiectul Terra
întreagă.
Obiect al cunoaşterii este realitatea aşa cum se prezintă ea, iar subiectul este omul care are facultatea
gîndirii logice, are un limbaj, facultatea memorizării, stăpîneşte procesele perceperii şi dezvoltă facultatea
inventivităţii tehnice, toate funcţionînd împreună într-o strînsă interacţiune. Cunoaşterea perceptivă necesită
angajarea structurilor şi funcţiile analizatorilor (auditivi, vizuali etc.) Cunoaşterea raţională este o manifestare
a gîndirii. Detaşînd şi fixînd în plan mental notele sau conţinuturile comune, constante, repetabile dintr-o
anumită masă de reprezentări întreprindem actul psihologic şi logic al abstractizării.
Judecăm atunci cînd conectăm între ele noţiuni, afirmăm sau negăm apartenenţa unei proprietăţi la o
anumită clasă de obiecte sau procese. Se poate afirma că mecanismele perceperii şi cele ale raţiunii
funcţionează împreună, în interiorul unei strînse interacţiuni dialectice, cunoaşterea fiind un proces unitar.
Gnoseologia materialist-dialectică consideră adevărul ca fiind corespondenţa ideilor cu realitatea,
concordanţa conţinutului informaţional al cunoştinţelor noastre cu stările de fapt ale naturii, societăţii şi
gîndirii. Este unul din punctele de plecare în domeniul comterristicii.
Orice idee adevărată este şi obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp. Obiectivitatea unei idei se deosebeşte
esenţial de obiectivitatea lucrului sau procesului pe care-l reflectă, ideea se naşte şi există numai în şi prin
subiectivitatea conştientă a omului.
Practica este acea formă a activităţii specifice umane în care, bazîndu-se pe cunoaştere, omul transformă
realitatea şi o adaptează nevoilor şi scopurilor sale complexe. Marx afirma: « în practică, omul trebuie să
dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gîndirii sale. Controversa în jurul realităţii
sau nerealităţii unei gîndiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică ». Prin caracterul relativ al
ideilor adevărate înţelegem proprietatea acestora de a nu fi, de regulă, complete, încheiate, definitive, iar prin
caracterul absolut înţelegem proprietatea acestora de a conţine, în virtutea adevărului lor şi anumite conţinuturi
care nu schimbă, care rămîn mereu viabile. Practica omului este pe Terra, considerînd şi Luna pe lîngă casa
noastră. Cel mult pînă la marginea sistemului solar, poate şi puţin dincolo, cînd va ajunge dincolo de sistemul
solar un obiect construit de om, poate omul însuşi peste veacuri. Pentru asta trebuie să păşească după satelitul
Terrei, pe o planetă, poate Marte, poate sateliţii lui Saturn sau Jupiter. Nu este exclus ca un obiect construit de
om să iasă din sistemul galactic, dar oare Terra sau omul, ar mai exista rrealmente în timp la acest eveniment?
Existenţa socială desemnează latura materială a vieţii sociale, adică relaţiile, structura şi procesele
obiective din societate, pe cînd conştiinţa socială întreaga viaţă spirituală a societăţii, adică ansamblul ideilor,
sentimentelor, concepţiilor existente în societate la un moment dat. Ajungem mai aproape de comterristică,
privită ca spiritualitatea umană globală.
Ideologia reprezintă totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă mai mult sau mai puţin
sistematizată, interesele unei clase sau grupări sociale. După gradul de elaborare, modul şi profunzimea
reflectării, rolul concret în acţiunile umane se disting două niveluri principale ale conştiinţei: cea
nesistematizată - cuprinzînd concepţii populare despre lume şi viaţă, norme morale, opinii, producţii folclorice,
mentalităţi, deprinderi, prejudecăţi etc, precum şi cea sistematizată cuprinzînd idei, principii, explicaţii
referitoare la lume în întregul ei sau la anumite domenii, laturi, aspecte ale acesteia, teorii, doctrine, programe
de acţiune etc.
Marx afirma: « nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le
determină conştiinţa ». Noţiunea de conştiinţă socială desemnează o anumită treaptă istorică de dezvoltare a
societăţii, specifică unei orînduiri.
Conştiinţa socială cuprinde următoarele forme globale: conştiinţa temporală, filosofică, politică,
juridică, morală, artistică, ştiinţifică, religioasă. Conştiinţa temporală este ansamblul ideilor, concepţiilor,
teoriilor, sentimentelor şi atitudinilor cu privire la timp şi de modul de folosire eficientă a acestuia. Conştiinţa
politică este ansamblul ideilor, concepţiilor, teoriilor, sentimentelor şi atitudinilor cu privire la organizarea
politică a societăţii, la interesele claselor şi categoriilor sociale şi de modul de satisfacere a acestora. Conştiinţa
juridică este ansamblul spiritual referitor la ceea ce este legal (ilegal), drept (nedrept), obligatoriu
(neobligatoriu), sancţionabil (nesancţionabil) în relaţiile dintre clase şi categorii sociale, între indivizi şi
societate, între state.
Conştiinţa morală cuprinde totalitatea concepţiilor, teoriilor, convingerilor, sistemelor şi deprinderilor
cu privire la normele şi regulile prin intermediul cărora se reglementează raporturile dintre indivizi, dintre
aceştia şi diferitele structuri grupale din care fac parte, în baza valorilor de bine (rău), cinstit (necinstit), sincer
(nesincer), demn (nedemn) etc. Conştiinţa artistică reflectă ansamblul fenomenelor spirituale de ordin afectiv-
emoţional, cognitiv şi atitudinal, prin care omul se raportează la existenţa sa reală şi la cea posibilă din
perspectiva idealurilor de ordin estetic.
Conştiinţa ştiinţifică este acea formă a conştiinţei sociale care reflectă aspectele esenţiale ale realităţii
naturale, sociale şi umane sub formă de cunoştinţe (concepte, legi, teorii etc.), conţinutul acestei forme
reprezentîndu-l ştiinţa propriu zisă. Ştiinţa este un ansamblu încheiat şi închegat de cunoştinţe teoretice, cu
valoare de adevăr, despre natură, societate şi gîndire. Conştiinţa religioasă este acea formă a conştiinţei sociale
care, bazîndu-se pe credinţa în supranatural, reprezintă o reflectare fantastică, deformată, denaturată a realităţii.
Conştiinţa temporală, cea morală şi ştiinţifică sunt componente a ceea ce încercăm să definim : comterristica.
În concepţia materialist-dialectică şi istorică prin cultură se înţelege ansamblul de valori materiale şi

spirituale create în procesul practicii social-istorice prin care omul transformă mediul său şi se perfecţionează
totodată, se desăvîrşeşte ca om, iar prin civilizaţie se înţelege cultura în acţiune, totalitatea valorilor culturale
care s-au integrat în practica socială devenind elemente componente ale modului de viaţă în toate formele sale
de manifestare. În comterristica ar putea fi tot ceea ce îi mai rămîne omului după ce a învăţat totul şi a rămas
doar cu ceea ce n-a uitat ca om.
Prin valoare înţelegem relaţia socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte în
virtutea corespondenţei însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acestora.
Indiscutabil pentru om valoarea supremă este omul în raport cu Terra.
Conceptul de umanism are două înţelesuri. Primul defineşte mişcarea culturală şi orientarea gîndirii
renascentiste, al doilea, mai larg, cuprinde totalitatea concepţiilor care, de-a lungul întregii istorii, a recunoscut
demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate de desăvîrşire ale fiinţei umane şi care în consecinţă, militează
pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane.
Umanismul este acea formă istorică specifică societăţii care creează premisele materiale şi spirituale ale
realizării omului ca fiinţă socială. El are un caracter concret şi revoluţionar, militant şi practic. Sensul vieţii, al
existenţei umane este dat de rostul, scopul acesteia.
Acest umanism a intrat într-o nouă fază în raprot cu valoarea Terra, devenind un umanism comterrist.
Totalitatea relaţiilor sociale şi sistemul de valori al societăţii în care trăim condiţionează angajarea
noastră, generează forme concrete ale sensului existenţei fiecăruia.
Progresul uman este procesul istoric, legic şi ascendent de realizare a esenţei umane, de depăşire a
înstrăinării, de împlinire a omului ca « om temporal ». Pe Terra el este implicit « om temporal comterrist ».
Realizarea umană presupune un proces istoric revoluţionar, de depăşire a tuturor formelor de înstrăinare
generate de orînduirea socială, instituirea unui raport natural, democratic între individ şi societate. Engels visa
la timpul unui "salt al omenirii din imperiul necesităţii în cel al libertăţii”. Imperiul libertăţii se realizează pe
baza democraţiei afirmării valorilor, a egalităţii de şanse pentru fiecare om.
Înstrăinarea desemnează transformarea activităţii omeneşti şi a rezultatelor (produselor) acesteia (a
produselor muncii, a instituţiilor sociale şi a produselor conştiinţei sociale) în forţe străine şi ostile omului.
Terra va pune problema despărţirii omului de planetă, în sensul colonizarii altor planete fie din acelaşi sistem
solar, fie apropiate, ca urmare a unor fenomene terestre sau astronomice predictibile, dar de neînfrînt prin
forţele umane existente.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică din epoca noastră, epocă a cunoaşterii comunicaţional-informaţională a
consolidat rolul ştiinţei - parte componentă a forţelor productive menită să devină, împreună cu tehnologia,
factorul primordial al dezvoltării economice şi sociale în întreaga lume.
Ca şi începuturile ştiinţei timpului care se pierd în negura vremurilor şi au fost marcate în urmă cu
aproximativ 300 000 de ani cînd au apărut primele expresii raţionale ale conştiinţei temporale ca şi ale unităţii
valorilor umanităţii la strămoşi, începuturile ştiinţei comterristicii sunt îndepărtate. De cînd omul a devenit om,
desprinzîndu-se de animalitate, cînd un om, în fapt un produs de timp (tempus) a devenit conştient de
diferenţele de loc faţă de alt om, purtătorul unui alt produs de loc în timp (tempus), de pe această piatră de
hotar în timp, ca început al conştinţei temporale a casei comune, primordiale, pentru care au pornit expediţiile
de cunoaştere intuitivă strămoşii noştri. Ca om al locului, conştiinţa sa de origine, de naştere, de copilărie şi de
formare ca om, suportul nostru a fost perceput fragmentar, ca vale sau mal al unei ape, interior al unei pşteri,
luminş al unei păduri, margine a unui deal etc. Locul de care toată viaţa lui ăţi va aminti,drept cuib, vatră, loc
de plecare şi de întoarcere.
Se cunosc expediţii de orientare pe teren, împreună cu cele de răspîndire a culturii, de iluminare din
vechea Europă, spre Asia, India, Egipt, Orientul Mijlociu şi Apropiat, nordul Africii şi spre pămînturile
americane, australiene şi oceanice şi invers. Astfel, privind valorile spirituale ale strămoşilor noştri s-au
constituit ca trepte în raport de mijloacele de investigare pentru dezvoltarea timpului, incursiunile peste dealuri,
peste ape, peste munţi, peste mări şi ţări, pesteoceane şi continente, pînă pe Lună şi pe Marte, ori la marginea
sistemului solar.
Modalităţile de realizare a reunificărilor spirituale, fie şi numai parţiale, precum şi momentele de
renaştere spiritual-temporală (fie că au fost chineze, fie sumeriene, fie egiptene sau pelasgo-ramano-daco-
traco-valaho- moldo-române, feniciene, portugheze, engleze, spaniole, olandeze, italiene etc - denumite, în
esenţă, cu sintagma unificatoare, prescurtată drept « renaştere, epocă a marilor descoperiri geografice») şi care
au marcat unificările spaţio-temporale ale umanităţii în istoria ei de peste două milioane de ani, au constituit
momente de vîrf, salturi calitative ca urmare a acumulărilor în tezaurele de cunoştinţe teoretice şi de acţiune,
ale metodologiei şi tehnologiei comterristicii, în gîndirea şi simţirea umanităţii.
După Magellan, o dată cu ocolul Terrei la modul concret nu numai teoretic această ştiinţă a cunoscut o
dezvoltare rapidă, exponenţială, semn că pretutindeni umanitatea s-a deşteptat şi ca un mare salt înainte, după
multe etape istorice de acumulare a datelor, de sistematizare a cunoştinţelor şi de generalizare a experienţei
practice în urma derulării unor evenimente cruciale în viaţa ştiinţifică internaţională. Terra a devenit un sat mai
mare, în care sătenii sunt conştienţi de marginile şi diferenţele specifice.
Actualitatea acestei ştiinţe este dată de rolul determinant al timpului în activitatea de identificare,
dezvoltare şi de creaţie a valorilor cultural-temporale căreia îi conferă o teorie proprie care să călăuzească în
aspiraţiile, eforturile şi acţiunile lor practice, pentru cunoaşterea ştiinţifică a realităţii obiective.
Existenţa conştiinţei unice despre Terra şi cea a timpului de la vechi pelasgi pînă la dacoromânii de azi,
de la civilizaţiile preistorice la civilizaţia euroatlantică, este una şi aceeaşi prin conştiinţa temporală, prin
teritoriu comun, prin rădăcina unică a limbii şi a unei culturi unitare, deosebit de complexe, indispensabile
oricărui progres al naţiunilor lumii.
Ştiinţa comterristicii dobîndeşte, de aceea, tot mai clar, pe drumul ei de la intuiţie, de la profeţie la ştiinţă
şi de la ştiinţă la conştiinţă, un grad avansat de integrare a cunoştinţelor din alte ştiinţe, specializîndu-şi treptat
propriul tezaur de cunoştinţe.
Se poate aprecia că ştiinţa comterristicii ca şi ştiinţa timpului sintetizează multe alte domenii ale ştiinţei
fiindcă, în cele din urmă, de rezultatele aplicării acestora în practică, de modul în care îşi exercită omul rolul
istoric, pot depinde domenii largi ale întregii vieţi sociale, după cum bine am înţeles cu toţii din evenimentele
sfîrşitului secolului trecut, ca martori ai istoriei universale pe Terra şi ca exploratori ai marelui univers.
Ca ştiinţă nouă, comterristica şi-a cîştigat statutul de ştiinţă autonomă sub influenţa unor factori
importanţi, cum sunt: interferenţa ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei cu creşterea interconexiunilor fenomenelor
naturale, cu cele social-umane şi accelerarea progresului de apropiere a naţiunilor, necesitatea prelucrării mai
rapide a materialului faptic acumulat. Pe plan ştiinţific naţional şi internaţional, în practica instituţiilor
universale şi regionale ale umanităţii, ca urmare a progreselor ştiinţelor moderne, au apărut şi s-au dezvoltat
teorii, concepţii, doctrine şi idei care au prezervat conştiinţa temporal-comterristă individuală, colectivă,
naţională şi internaţională de la începuturi şi pînă astăzi.
Din totdeauna au existat, există şi vor exista cercetători care să contribuie la dezvoltarea ştiinţei
comterristicii, la cercetarea Terrei în zonele incă necercetare de pe alte continente, inclusiv de pe fundul mărilor
şi oceanelor, dar şi al Lunii ca satelit aflat la îndemîna oamenilor de pe Terra.
Nu trebuie confundată ştiinţa comterristicii cu practica unora de a folosi Terra, fără să ţină cont de
aplicarea ei
« ca la carte » în viaţa Terrei, umanităţii.
Trăgînd învăţăminte atît din reuşitele, cît mai ales din greşelile unora dintre înaintaşi sau contemporani
se vor putea evita consecinţele nefaste ale unor pseudo-ştiinţe în determinarea ştiinţifică a fenomenelor
temporal- comterriste.
2. DEFINIŢIA, OBIECTUL, SUBIECTUL, SCOPUL, METODA, PĂRŢILE COMPONENTE

ŞI RAMURILE ŞTIINŢEI COMTERRISTICII. TRĂSĂTURILE EI
Ce este Terra cu lumea comună în care trăim ? Întrebarea pe care oamenii şi-au pus-o de cîteva milenii
nu şi-a găsit încă un răspuns ştiinţific definitiv, satisfăcător pentru fiecare. Dicţionarele şi enciclopediile
lumii scrise de marii gînditori au dat un răspuns aproximativ.
Ca ştiinţă a conştiinţei comune despre Terra, comterristica este o ştiinţă despre timp şi, în acelaşi timp,
a timpului omului care există în timp pe Terra. Ea reflectă conştiinţa temporală ştiinţifică a omului pe Terra şi
care are două părţi componente: una pentru a defini totul (ca timp al Terrei comune la modul de concept, ca
reflectare a conştiinţei ştiinţifice a umanităţii despre Terra), a doua pentru a defini ce este specific unui timp
anume, adică prezentului despre Terra pe baza cunoaşterii trecutului Terrei şi a estimării devenirii sale viitoare.
Mintea omului, mereu scormonitoare de adevăruri noi, mereu în lupta cu necunoscutul, a continuat să-
şi pună întrebări, a dat unele răspunsuri, dar a descoperit altele mai adînci.
Esenţial a fost să pună întrebări, să se descopere probleme; greu este să se descopere o nouă problemă,
soluţia ei este mai uşoară şi va veni mai devreme sau mai tîrziu.
Există o ştiinţă conştiinţei oamenilor pe Terra. Dar ea ca atare există, a izolat-o cineva în eprubetă sau
pe planşetă, în vreo formulă, cu substanţă concretă ? Unii spun că o astfel de ştiinţă a conştiinţei nu există,
doar capul nostru o concepe, aşa cum concepe cifra 0, dar care nu există în realitatea obiectivă nicăieri, aşa
cum nu există nimicul.
Omul – acest demiurg, fiu al universului, măsura şi forţă a timpului cosmic este astăzi capabil să
perceapă ştiinţific propria conştiinţă despre Terra.
Miliarde de ani înaintea apariţiei omului pe Terra nimeni, nici o fiinţă – din cîte cunoaştem pînă în
prezent – nu a mai avut această percepţie: ce este comterristica? Timpul s-a scurs fără ca obiectele să ştie că
aceasta există. Numai omul şi-a pus această întrebare, a început să caute rădăcinile sale pe Terra după ce a
devenit conştient că este vîrful vieţii pe planeta Pămînt. Şi le-a găsit, le va găsi permanent, uitîndu-se în sine
ca într-o oglindă a propriei sale existenţe.
Ca o încununare a existenţei acestei conştiinţe, omul ca un vîrf al mişcării universale, astăzi omul domină
Terra, fără a putea însă decide asupra viitorului comun. Mai degrabă omul, astăzi, poate distruge şi nu construi
sau reconstrui pe Terra.
Cum a apărut omul, care este argumentul ştiinţific al supravieţuirii lui, sunt întrebări la care fiecare
generaţie de oameni a dat un răspuns mai mult sau mai puţin ştiinţific şi documentat.
Unii consideră ca element primordial în desprinderea omului din regnul animal munca, această
inepuizabilă mişcare din mişcare a omului pentru mai bine, mai mult, mai uşor sau mai repede. Munca a fost
şi rămîne pentru unii factorul hotărîtor al desprinderii omului de natură, al umanizării sale treptate. Engels
scria: « baza esenţială şi imediată a gîndirii omeneşti este tocmai transformarea naturii de către om... iar
inteligenţa omenească s-a dezvoltat în măsura în care omul a învăţat să transforme natura ». Marx o aprecia ca
fiind "cea mai de seamă activitate istorică a oamenilor, cea care i-a înălţat de la animalitate la umanitate”. Toate
acestea au avut un singur suport- bază Terra.
Producînd şi mînuind unelte, transformînd natura Terrei pentru a o adapta nevoilor vitale, omul în
devenire descoperă o Terră la care trebuie să se adapteze deoarece devine permanent nouă, complexă, cu
proprietăţi pe care nimeni altcineva nu le poate sesiza. Acţionînd cu mîna, omul şi-a perfecţionat activitatea
organelor de simţ, organe care au solicitat complex creierul, determinîndu-l să gîndească.
Gîndirea a amplificat şi aprofundat procesul muncii, a dat un scop activităţii mîinii cu care intervine în
timp ca făuritor de timp (culegător, vînător, pescar), ceea ce reprezintă prima treaptă. Conştient faţă de altă
conştiinţă vecină, omul şi-a creat cuvîntul, elementul de bază al limbii, al vorbirii articulate, pentru a transmite
informaţia de la o conştiinţă la altă conştiinţă. Cuvîntul devine ulterior instrumentul abstractizărilor şi
generalizărilor fără de care nu se progresează în gîndire, pentru că în afara limbii, a cuvintelor, care sunt
purtătorii materiali de informaţie, gîndirea nu are realitate, avînd semnificaţia celei de-a doua trepte în cucerirea
timpului, prin funcţia sa de transfer în timp a cunoaşterii.
Acţiunile sociale ale oamenilor în relaţiile de muncă, de consum, de familie, de educaţie în mediul social
constituie a treia etapă în propulsarea omului spre dominaţia naturii Terrei care l-a creat şi pe care o transformă
după propriile necesităţi naturale şi artificiale. Munca, limbajul, mediul social rămîn punctele de referinţă în
definirea omului ca ansamblul temporal al relaţiilor sociale.
Omul se transformă pe sine transformînd întreg sistemul existenţei şi conştiinţei sale despre Terra. Omul
se implică în tot ce există, în problemele pe care conştiinţa sa le selectează din aproape în aproape.
Omul este cea mai înaltă existenţă a materiei devenită conştientă, motorul care creează existenţă, materie
conştientă unică pe Terra.
Care este obiectul comterristicii? Dacă filosofia studiază lumea, sistemul de categorii privitoare la lume
(natură, societate, gîndire) sub formele cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului pe Terra, în univers,
la modul de instituire şi perfecţionare a raporturilor dintre oameni şi realitate, comteristica - pentru că acesta
este termenul pe care îl propunem pentru noua ştiinţă - are ca obiect timpul considerat în toate accepţiunile
sale concrete şi teoretice pe suportul Terra pe care se desfăşoară un fragment din materia în veşnică mişcare şi
transformare. Dacă tempologia poate şi trebuie să ofere omului aplicaţii practice ale gîndirii şi acţiunii sale,
imaginea globală a lumii în perspectiva infinităţii şi totalităţii ei, comterristica este una din aplicaţiile
tempologiei pe Terra.
Filosofia explică tempologia, acţionează concret prin omul real. Comterristica explică şi acţionează prin
omul real pe Terra, acum, în prezent.
Filosofia acţiunii comterriste este în consens cu timpul individual şi societal.
Pentru o mai bună definiţie înţeleasă a comterristicii prezentăm împreună filosofia, tempologia şi
comterristica:
Dacă filosofia constituie o modalitate specifică de cunoaştere şi gîndire, de apreciere şi atitudine a
omului faţă de lume şi existenţa ei, tempologia este şi ea o modalitate de cunoaştere şi gîndire a omului - luat
ca etalon universal de timp - însă ea extinde dincolo de om, dincolo de existenţa lui toate demersurile teoretice
şi practice, aduce pe lîngă imaginea globală, reprezentarea lumii, perspectiva în totalitatea ei (ceea ce face
filosofia), şi un plus de înţelepciune în raporturile dintre om şi alte fiinţe raţionale din univers, depăşind
viziunea prezentă, raportarea la om şi nivelul lui de existenţă.
Comterristica raportează omul doar la Terra în integralitatea ei.

Ca şi filosofia, tempologia apare ca o înfăptuire teoretică precumpănitor bazată pe generalizările şi
cuceririle ştiinţifice ale umanităţii. Ştiinţa rămîne şi pentru tempologie fundamentul teoretic, modalitatea de
verificare în practică a legilor acesteia. Prezentînd omului generalizările ştiinţei într-un domeniu - e drept,
unilateral, dar universal, principal subsecvent faţă de ceea ce rămîne pentru totdeauna veşnic (singurul "veşnic"
recunoscut şi existent este materia în mişcare, timpul ca atare), tempologia aduce omului, ca şi filosofia şi o
atitudine în faţa universului şi mai ales în faţa vieţii.
Comterristica pune problema supravieţuirii speciei umane pe Terra noastră comună, ca urmare a
potenţialului distructiv existent datorită acţiunii şi inteligenţei umane ajunsă la un stadiu în care inteligenţa sa
creatoare a depăşit forţa morală care ar fi trebuit sa echilibreze pe om ca om pe Terra.
Dimensiunea axiologică a filosofiei este însă îmbogăţită la tempologie prin faptul că rădăcinile
axiologice sunt mai adînci, mai clare şi mai accesibile: tempologia introduce criterii noi în ordinea valorilor şi
a sensurilor, propune ierarhii de valori şi sensuri nu numai pentru conştiinţa şi practica umană (cele ale
filosofiei rămîn valabile), dar şi pentru o metaconştiinţă universală. Desigur, sistemul de valori filosofic,
indiferent de orientarea lui, rămîne în picioare, tempologia vine să învăluie esenţa filosofică precum un hallou,
completează şi dă mai multă strălucire sistemului teoretic, tocmai prin revigorarea rădăcinilor directe pe care
le descoperă şi le evidenţiază.
Comterristica aduce o axiologie care centrează partinic omul şi Terra, aducînd mai pragmatic un sistem
de valori ca replică la exagerările, erorile şi mai ales ambiţiile distructive, iresponsabile care mai sunt încă în
firea omului. Reacţiile sunt fireşti pentru cei care au conştiinţa provocărilor la care este supusă umanitatea ca
urmare a lipsei de percepţie a unor indivizi, chiar naţiuni, şi nu neînsemnate, faţă de pericolele reale la adresa
vieţii umane şi la consecinţele catastrofale globale ale intervenţiilor abuzive sau, din contră, ale nepăsării
criminale faţă de fenomenelor comensurabile şi predictibile apărute de o bună bucată de timp.
Dacă perspectiva cunoaşterii filosofice este aceea a clarificării poziţiei şi condiţiei omului în raport cu
realitatea, tempologia îmbogăţeşte cunoştinţele omului şi dă o nouă perspectivă condiţiei sale afirmate de
filosofie, contribuie direct la cunoaşterea universală, depăşind cadrul unicităţii speciei umane în univers,
pregătind pasul pentru contactul cu alte fiinţe inteligente din univers.
Comterristica, mai degrabă este mai domestică, ţine de economia Terrei, fără de care un eventual contact
cu alte fiinţe inteligente din urnivers ar deveni doar un vis prea îndepărtat, aproape imposibil, pentru că înainte
de a cunoaşte pe altul trebuie să exişti, să rezişti, să persişti, să supravieţuieşti unui astfel de contact.
Ca şi filosofia, tempologia este un demers asupra lumii în totalitatea ei, însă aceasta din urmă priveşte
mai larg şi mai metodic în viitorul infinit decît filosofia, deoarece are un cîmp de investigaţie mai larg. Desigur,
se poate admite că, în fond, este o filosofie mai complexă, mai extinsă pe coordonate mai largi şi, deoarece nu
vine în contradicţie flagrantă cu categoriile clasice sau actuale ale sistemelor filosofice, fie marxiste sau de alte
orientări, poate fi doar o revigorare a filosofiei în plan spiritual, o continuare superioară a aplicării filosofiei în
mod creator.
Tot astfel şi comterristica este un demers asupra Terrei în totalitatea ei complexă, complicată,
interdisciplinară.
Ca obiect de cercetare atît filosofia, cît şi tempologia au unul singur în esenţă: realitatea înconjurătoare.
Departajarea începe însă pentru viitor : tempologia cercetează şi realitatea viitoare. Dacă tot ce-a fost şi este
rămîne pentru filosofie domeniul maxim, tempologia, prin obiectul său, timpul, cuprinde şi ce va fi, ce poate
fi dincolo de viitor, mai bine zis, dincolo de cunoscutul prefigurat de filosofie - realitatea viitoare.
Ca şi filosofia, tempologia are germenii apariţiei şi dezvoltării sale în primele încercări ale omului
primitiv de a pricepe natura înconjurătoare.
Comterristica are ca unic obiect de cercetare Terra cu umanitatea de pe ea, cu precădere dialectica om –
Terra.
Fiecare ramură a ştiinţei a dus la lămurirea unui aspect, a unui domeniu anume din natura înconjurătoare,
efortul teoretic şi practic fiind pe măsura priceperii şi a nevoilor timpului în care trăia omul respectiv. Dacă la
început filosofia reprezenta un sistem cognitiv unic, după Aristotel ea a început să se delimiteze faţă de ştiinţă.
Din acel moment se delimitează istoric şi tempologia de filosofie, convieţuind şi în prezent, fără să devină
rivale, din contră, intersectîndu-se şi completîndu-se reciproc şi aproape insesizabil. Filosofia a constituit
întotdeauna o formă ideologică a conştiinţei sociale, o componentă a suprastructurii, dezvoltîndu-se în strînsă
interdependenţă cu procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi al practicii social-istorice, făcînd
sinteza permanentă a cunoştinţelor timpului său, îmbogăţindu-se treptat cu noi şi noi descoperiri, devenind, cu
adevărat "chintesenţa spirituală" a fiecărei epoci.
Filosofia a depăşit cu timpul poziţia de slujnică a teologiei, ieşind de sub imperiul religiei, a trecut prin
faza de ştiinţă a ştiinţelor pînă la Marx, devenind o concepţie despre lume întemeiată ştiinţific, verificată şi
validată în procesul dezvoltării ştiinţelor şi a practicii sociale, fiind recunoscută ca o formă a conştiinţei sociale
determinată în ultimă instanţă de schimbările din existenţa socială. De atunci nu face numai interpretarea şi
explicarea lumii, ci propune transformarea ei revoluţionar-ştiinţifică.
Ce face tempologia? A ieşit de sub imperiul religiei, însă mult mai tîrziu, deoarece preceptele religioase,
biblice au o rezonanţă mai mare în conştiinţa temporală umană. Odată cu avîntul fizicii, după Newton, începe
puternica ei desfăşurare, relativ antonomă, faţă de filosofia epocii respective. Teoriile cosmogonice care se
succed după impunerea de către puterea temporală a cosmogoniei biblice (care au determinat o anumită
stagnare), dau un nou impuls în cercetarea ştiinţifică a problematicii timpului. O perioadă destul de mare
rămîne ca o categorie filosofică marxistă, fără să aibă o definiţie, afirmîndu-se în contextul unor postulate
fundamentale ale filosofiei marxiste.
A venit timpul ca ştiinţa comterristicii să-şi definească propriul tezaur de termeni ştiinţifici, propriile
legi şi, mai ales, propriile viziuni asupra problemelor fundamentale ale cunoaşterii Terrei în cheie temporal-
umană.
Problema fundamentală a oricărei filosofii, problema raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre lumea
materială şi lumea ideală, a constitui miezul revoluţiei temporale. Pentru că tempologia preia, îşi însuşeşte
complet, problema fundamentală a filosofiei şi, bazîndu- se pe descoperirile ei teoretice, fundamentează
conceptele de bază tocmai pe rezolvarea modernă a acestei probleme. Ea n-are timp acum să se lupte cu
idealismul – aceasta rămîne în seama luptei ideologice a filosofiei, ori după ce va descoperi un nou tempus în
universul real, şi porneşte înarmată cu victoria obţinută de filosofia contemporană, depăşind opoziţia îngustă
a intereselor de clasă, recunoaşte obiectivitatea şi partinitatea acestor interese şi, folosind metoda dialectică
(lăsînd-o pe cea metafizică altor filosofii) îşi croieşte drumul victorios dincolo de filosofie. Dialectica hegeliană
aplicată de Marx materialismului a dus la revoluţionarea tempologiei. Einstein, prin teoria relativităţii aduce o
nouă lumină asupra formelor fundamentale de existenţă ale materiei şi descoperă că timpul şi spaţiu se pot
converti după nişte legi noi. Materia rămîne regina esenţelor în mişcarea eternă; materia în mişcare rămîne,
aşadar, ceea ce trebuie întotdeauna să fie, adică esenţa, rădăcina oricărui demers ştiinţific victorios.
Filosofia este acea formă a conştiinţei sociale constituită într-un sistem de categorii, teze şi principii cu
privire la existenţă sub aspectele cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului în cadrul acesteia.
Tempologia a cîştigat rangul de formă a conştiinţei sociale, alături de filosofie, şi se constituie dintr-un sistem
de categorii, teze, idei şi principii cu privire la materia în mişcare în raport de timp, precum şi la locul şi rolul
omului, ale gîndirii care se gîndeşte pe sine în cadrul universului temporal. Se poate observa că diferenţa nu
este deloc neglijabilă. Ori tempologia este o ştiinţă şi devine, alături de ştiinţă, o formă a conştiinţei sociale,
ori este o formă a conştiinţei sociale diferită de ştiinţă, intrînd în rîndul celorlalte alături de filosofie, ştiinţă,
religie, artă, conştiinţă politică, juridică, morală etc...?
Este şi ştiinţă a timpului, şi formă a conştiinţei, în exprimarea ei temporală, fiind mai mult decît ştiinţă.
Partea ştiinţifică este materializată în ştiinţă, cea ideologizată, umanizată devine cunoaştere ideologizată (faţă
de om ca specie, nu faţă de un grup, o clasă sau o naţiune), temporală.
Tempologia este şi partinică, şi obiectivă. Partinică, la fel ca filosofia în partea ideologizată pentru că
exprimă interesele speciei umane, iar obiectivă pentru că reflectă matematic, ştiinţific, existenţa şi legile
materiei în mişcare în raport de timp, fiind, cum s-ar spune materie în mişcare, funcţie de timp.
Comparînd funcţiile filosofiei cu cele ale tempologiei constatăm următoarele: funcţia teoretic -
explicativă - asemănătoare, numai că tempologia explică şi filosofia, istoria propriei ei dezvoltări, putînd să se
sprijine reciproc, fără a produce rupturi de concepte sau contradicţii ideologice.
Cît priveşte funcţia valorizatoare sau axiologică - tempologia are categorii mai largi faţă de filosofie şi
poate emite criterii mai generale decît aceasta faţă de valorile fundamental umane, explicînd valoarea la
conştiinţa temporală, la comparaţii cu alte fiinţe temporal- inteligente.
Analizînd funcţia practic-transformatoare se poate constata că, fiind şi ştiinţă şi formă a conştiinţei
sociale, deşi aspectul practic al tempologiei este aparent îndepărtat, viziunea tempologică rămîne o armă
temporală şi spirituală extrem de eficace în orientarea transformatoare a naturii, în esenţa ei, ca teorie a acţiunii
în funcţie de timp, a conducerii social-politice etc.
Pe scurt, filosofia şi tempologia sunt surori mari, au obiect şi metodă, sunt relativ independente una de
cealaltă. Obiectul s-a văzut, metoda este însă aceeaşi, legile lor sunt însă parcă diferite; ce mai diferă în ele?
Locul, rolul şi importanţa sunt cu totul altele deoarece filosofia explică, tempologia pune în mişcare,
acţionează, înarmează omul de acţiune la modul prezent şi viitor. Ea schimbă practic lumea deoarece învaţă
conducerea acţiunii pe fiecare, parcă reamintind de o teză controversată în vremuri tulburi, care afirma că
filosofii nu au făcut decît să interpreteze lumea, important însă ar fi de a o schimba, aceasta dînd de fapt şi
importanţa tempologiei - schimbarea temporală nu mai este urmarea unei întîmplări.
Într-o abordare globală remarcăm faptul că această ştiinţă n-a existat în statele foste socialiste care au
pierdut cursa temporală, şi din lipsa unei conduceri temporale a acţiunii sociale, iar cauzele ţin nu de filosofie,
ci de tempologie.
Ştiinţa timpului sau tempologia reprezintă una dintre cele mai noi ştiinţe al cunoaşterii social-umane.
Unii cercetători afirmă că timpului este o ştiinţă fundamentală, tot aşa cum sunt ştiinţele matematicii, fizicii,
chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia noastră, pentru că, din punct de
vedere raţional şi istoric, fiecare om, fiecare naţiune îşi are sau îşi creează propria sa percepţie în timp a
existenţei sale individuale şi colective, naţionale.
Ea a fost, este şi va fi o ştiinţă social-umană şi, ca orice altă ştiinţă socială, tempologia are particularitatea
de a opera cu elemente de relativitate.
Ştiinţa timpului pune la dispoziţia societăţii actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece
rezolvarea problemelor temporal-sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de,
şi pentru naţiune, umanitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd
universul timpului uman, al omului concret, transpunerea lui « a fi » în « a şti » şi a lui « cînd » în « acum ».
Comterristica este ştiinţa al cărei obiect de studiu îl constituie fenomenul Terra de la formare şi pînă în
prezent, inclusiv pînă la orizonturile posibile ale viitorilor predictibili, o rezultantă a trecutului şi prezentului,
fiind, în esenţă, oglinda conştiinţei ştiinţifice temporale a umanităţii despre Terra, a fiecărei naţiuni, a fiecărui
individ în parte. Ea arată cine este umanitatea, încotro merge, ce vrea, ce trebuie să înţeleagă omul pentru a
mai fi şi după ce nu va mai fi Terra leagănul lui. Ea este pentru umanitate o ştiinţă fundamentală care are
legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane, punînd în evidenţă rezultatele,
contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor, mai ales a celor naturale şi socio-umane.
Izvoarele acestei ştiinţe curg din conştiinţa de sine, temporală a oamenilor de pretutindeni şi, în special,
a celor care au o conştiinţă temporală pe Terra, de pe orizontul de timp de la formarea Terrei şi apariţia omului
de peste două milioane de ani.
Raţiunea pentru umanitatea dintotdeauna a rămas, este şi va rămîne etern prezervarea Terrei drept leagăn
al vieţii umane de-a lungul existenţei sale temporale de tot atîta timp.
Ca stiinţă, comterristica îşi propune să cerceteze şi să descopere legităţi, concepte şi principii
fundamentale, constante ale Terrei, să formuleze noi teorii, metodologii, tehnologii şi tehnici capabile să
asigure în mod continuu prezervarea conştiinţei temporale comterriste, dezvoltarea şi înflorirea multilaterală a
umanităţii, în armonie cu comunitatea de naţiuni libere ale lumii, cu alţi purtători de raţiune din univers.
Ea are trei componente: teoria, metodologia şi tehnologia - ultima cuprinzînd tehnici, mijloace şi
instrumente operaţionale specifice. La fel ca şi celelalte ştiinţe despre universul uman, ştiinţa despre timp are
un caracter interdisciplinar, integrator, coordonator, cumulativ, complex, multilateral, multifuncţional,
operaţionalizant şi prospectiv.
Printre izvoarele şi conexiunile necesare acestei ştiinţe se pot enumera: ştiinţele naturii, astronomia,
astrofizica, cosmogonia, cosmologia, istoria, filosofia, logica, psihologia, ştiinţele conducerii, cele politice, ale
dreptului, sociologia, ştiinţele economice, militare, comportamentale, filologia, ştiinţele tehnice şi tehnologice,
cele exacte, în general, cele ale fizicii, chimiei, biologiei, psihologiei şi sociologiei, logicii în special.
Comterristica este, în plan spiritual, o continuitate prin resorbire în timp a trecutului cu prezentul, o
îngemănare, o rezultantă a istoriei omului pe Terra (rezultantă la rîndul ei, a antropologie şi logicii) şi a fizicii,
astronomiei, a cosmologiei, a tempologiei. La această rezultantă din rezultante se mai adaugă o nouă
interferenţă a filosofiei contemporane cu post-logica modernă, tinzînd către filosofia timpului, filosofia logicii
şi a epistemologiei contemporane.
Ştiinţa comterristicii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea
reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social- istorică, prin acţiuni concrete pe plan statal-naţional şi
internaţional.
Viitorul oricărei politici ştiinţifice umaniste depinde de alianţa ştiinţei comterristicii cu ştiinţa timpului,
cu ştiinţa conducerii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea temporală şi politică.
Pentru a stabili locul comterristicii ca ştiinţă în rîndul ştiinţelor consacrate pînă în prezent, trebuie să
aplicăm tocmai criteriile ei temporale.
Tempologia poate depăşi filosofia care, sub aspectele menţionate mai sus, reprezintă chintesenţa
spirituală a epocii în care domină. Comterristica ar putea fi definită şi ca filosofie a Terrei luate în ansamblul
ei ? De la filosofie a luat metoda dialectică, se bizuie pe multe din conceptele, tezele şi principiile ei, dar le
depăşeşte numai în privinţa ştiinţei despre timp, unde specializarea tempologiei este extremă. Această
specializare se bazează pe cercetările proprii, precum şi pe rezultatele obţinute de fizică, chimie, biologie, alte
ştiinţe cum ar fi astrofizica, cosmologia, astronomia, matematica etc.
Pentru a fixa mai bine locul acestei ştiinţe trebuie să aprofundăm domeniul ei de acţiune. El cuprinde
problematica Terrei într-o mişcare a materiei finite pe Terra (cosmogonia Terrei şi a sistemulu solar propriu-
zis, legile Terrei, raporturi Terra-om, spaţiu-timp terestru, Terra şi fizica, Terra şi chimia (în chimie), Terra şi
biologia (în biologie), Terra şi societatea (în societate), Terra şi ştiinţele sociale (în ştiinţele sociale şi politice,
în conducere şi în drept, cu aplegare directă asupra geopoliticii), Terra şi gîndirea (în gîndire), Terra şi
matematica (în matematică), Terra şi logica (în logică), Terra şi filosofia (în filosofie) etc.
Problema cea mai serioasă este definirea Terrei, realizarea unei teorii universal-unificatoare a forţelor
universal-temporal-terestre, a previziunilor care, pe baza datelor ştiinţelor, a viziunilor moderne şi
contemporane ale filosofiei duc la cunoaşterea generală a viitorilor posibili, la implicarea în acţiuni specifice
Terrei, de decizie asupra fenomenelor terestre din partea omului, la puterea temporal-terrestră existentă în om.
Atîta vreme cît nu avem cunoştinţe despre alte fiinţe inteligente în univers cu care să ne comparăm temporal,
omul poate tinde să devină, prin comterristică, demiurgul Terrei, adevăratul stăpîn al legilor dezvoltării şi ale
mişcării sale. Pare destul de pretenţios spus, însă acesta este rolul acestei ştiinţe, departe de ideologizarea
intereselor de clasă, răspunzînd tendinţelor, aspiraţiilor speciei umane în general, ale fiinţelor inteligente din
univers.
Sigur, există numeroase teorii asupra Terrei, se emit noi şi noi ipoteze privind universul, legile lui,
definiţii ale Terrei, se scriu romane ştiinţifico-fantastice, eseuri speciale de viitorologie, chiar se găsesc
sociologi care previzionează cum va arăta societatea umană pe Terra sau alte planete la un moment dat, cum
va arăta Terra către limita răcirii soarelui sistemului nostru planetar sau în cazul absorbirii lui de către gaura
neagră din centrul galaxiei Calea Lactee, ca şi a întregii materii existente în acest colţ de univers. Se gîndeşte
enorm de mult la viitorul omului, se întreabă dacă sunt, unde sunt fiinţe inteligente în univers, cum să intrăm
în contact cu alte civilizaţii extraterestre, iar efortul teoretic este raţional şi extrem de important. Omenirea este
conştientă de limitele sale existenţiale. Se întreabă ce se va întîmpla cînd Soarele se va răci în sistemul nostru
solar - peste cîteva zeci de miliarde de ani, cu civilizaţia Terrei, cu galaxia noastră. Se întreabă dacă efortul
uman de existenţă este gratuit, dacă există simultaneitate pe linia temporală în alt colţ de univers, o altă Terră
virtuală, simetrică. Se pun multe întrebări tulburătoare pentru gîndirea şi sentimentele noastre, deşi vremea
unui om este calculată la o speranţă de viaţă între 30 şi 80, maxim
100 de ani. Programările genetice actuale pot aduce suprize dorite.
Răspunsurile nu sunt, pînă în prezent, decît parţiale, eforturile sunt porţionate de cîteva vîrfuri de
răspuns, rămînînd un conglomerat de păreri şi ipoteze, o mulţime de vise şi speranţe, aparent fără nici o
legătură... Cui ar folosi răspunsurile dacă limita vieţii, a trecerii sale temporale, la o viaţă de om nu depăşeşte
suta de ani ? Dacă cugetătorii din antichitate ar fi cugetat doar pentru generaţia lor, la Terra susţinută de o
broască ţestoasă sau de Atlas pe umerii săi uriaşi, am mai fi ajuns aici? Ne-ar mai fi tulburat întrebările şi
ipotezele pe care le-au emis cei care au intuit răspunsuri valabile şi acum, dar şi întrebări despre Terra care
frămîntă omenirea şi în prezent?
Desigur, vor fi depăşite limitele timpului nostru tocmai datorită raţiunii, ştiinţa rămîne ştiinţă, iar
ipotezele, teoriile unificatoare mai mult sau mai puţin verificate sau verificabile vor fi tratate ca atare. Dar oare,
nu sunt ştiinţe întregi, chiar şi azi care se bazează încă pe postulate care au rămas şi probabil vor mai rămîne
valabile încă o perioadă imensă de vreme? Vor trece secoli pentru a verifica unele din ideile, ipotezele care se
emit azi, idei pe care gîndirea le valorizează şi le acceptă, lăsînd verificarea pe seama timpului ce va veni.
Cui îi va folosi comterristica? Întregii umanităţi, comunităţii de naţiuni, Terrei comune, tuturor pentru
că fiind o formă a conştiinţei sociale alături de celelalte forme, precum filosofia şi ştiinţa, pe care o denumim
conştiinţa temporală, locul ei este între filosofie şi ştiinţă, dar şi înaintea conştiinţei politice, juridice, moralei,
artei şi religiei.
Importanţa conştiinţei temporal-comterriste este dată de ştiinţa timpului care constituie unul din marile
argumente pentru supravieţuirea omului pe Pămînt.
Rolul conştiinţei comterriste constă în determinarea existenţei unor forţe uriaşe care eliberează omul de
societate şi societatea de Terra şi ambele de natura înconjurătoare. Dacă filosofia orientează, tempologia şi
comterristica înarmează cu conştiinţa temporală a cea ce poate face la timpul său un om, iar ştiinţa temporal-
comterristică îi aduce viziunea infinită a acţiunii, a valorii gîndirii şi nemuririi speciei.
Obiectul de studiu al ştiinţei despre Terra îl constituie relaţiile temporale om - Terra, sociale, politice,
cultural- ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico- sociale trecute sau prezente pentru promovarea
valorilor temporal-creatoare umane. Descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste
relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii temporal-comterriste de
conducere pentru cunoaşterea momentelor temporal-comterriste care să asigure eternizarea valorilor umane
terestre, perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului temporal de conducere al umanităţii, racordarea la
promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa comterristicii.
În sfera cercetărilor ştiinţei comterristicii sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate fenomenele
naturii Terrei, ale realităţii obiective terestre, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate
domeniile umaniste în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă cu fenomenele de pe Terra şi
sistemul solar. Există o abordare globală a Terrei ca răspuns la provocările globalizării care este ea însăşi un
proces obiectiv, relativ dirijat conştient de anumite forţe, faţă de care umanitatea îşi promovează propriile
valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume care este o creaţie a Terrei în beneficiul tuturor şi
benefică tuturor.
Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt : individual - colectiv, naţional-internaţional,
precum şi cel care cuprinde întreaga umanitate, tot ce-i omenesc în raport cu Terra ca produs de timp din
univers.
Aşadar, obiectul ei de studiu se desfăşoară în timp de la apariţia sistemului solar al cărui componentă
astrală este Terra şi alte repere temporale - în sens de sistem de referinţă, de renaştere, creştere ciclică a
timpului, la contemporani şi de aici pînă la viitorii previzibili ai orizonturilor umane, apreciate azi pe Terra, la
orizontul sistemului solar şi galactic în care se continuă dezvoltarea omului şi a valorilor sale.
Subiectul ştiinţei comterristicii este subiectul temporal terestru, adică umanitatea în timp, ca existenţă
temporală colectivă, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca existentă în timp pe
Terra, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele acestei ştiinţe în practică,
eventual în raport cu alt subiect-obiect temporal, adică o altă fiinţa inteligentă de pe Terra sau din sistemul
nostru solar.
Categoriile temporal-terrestre cu care acesta operează sunt: existenţa (viaţa) - inexistenţa (moartea),
acţiunea – nonacţiunea, decizia - întîmplarea de la sine (causa sui), permanenţa – perenitatea - eternitatea –
efemeritatea, spontaneitate, atemporalitatea - intemporalitatea, post- factum - ante factum, posterioritate -
anteritoritatea – simultaneitatea, sancţiunea – stimularea, criteriul – determinare, autodeterminare - hazardul,
nedeterminare, fatalitate – voinţă, prezumţiile cu care creşte sau scade timpul, creştere-descreştere, educaţie -
transfer informaţional etc.
Subiectul temporal poartă diferite grade temporale cum ar fi:
1. vizionarul de timp (cel ce intuieşte timpul),
2. semănătorul de timp (cel ce iniţiază proiecte de timp),
3. crescătorul de timp (cel ce îngrijeşte de împlinirea timpului), 4. cercetătorul de timp (este gînditorul
de timp, gîndirea care gîndeşte timpul, sihastrul temporal), 5. comandorul de timp (cel ce ia decizii în timp), 6.
făcătorul de timp (cel care aplică decizii de timp, luptătorul în timp, ”revoluţionarul” – OMUL CARE ADUCE
PACEA) 7. primul în timp – (prior in tempore, cel care, în mod succesiv, gîndeşte, decide şi luptă).
Subiectul comterrist particularizează omul şi îl circumscrie pe Terra.
Scopul acestei ştiinţe este de a înarma umanitatea, pe fiecare om, atît pe conducător - marele tempusian,
pe gînditor – marele înţelept sihastru, cît şi cavalerul luptător, pe omul de rînd care înţelege timpul şi
acţionează, pe cei care au cele 7 grade de timp de mai sus, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice
necesare în vederea dezvoltării unei comterristici adecvate în activitatea practică.
Comterristica este alături de tempologie, garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor
temporale în individ şi în umanitate pe Terra, despre Terra nostră comună.
Finalitatea imediată a comterristicii o constituie ridicarea conştiinţei temporal-comterriste a fiecărui om
la nivelul exigenţelor contemporaneităţii.
Scopul comterrist-temporal pe termen lung este unul asimptotic, de conservare a Terrei în timp, a
continuităţii şi permanenţei umanităţii prin acţiuni concrete, prin lupta pentru eternizarea valorilor umaniste
de pretutindeni concomitent cu prezervarea Terrei.
Idealul comterrist-temporal în perspectiva umanităţii pe Terra coincide cu scopul timpului pe Terra şi
se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea spirituală a omului prin recomterrizarea tempologică
individuală şi colectivă, reducerea înstrăinării umane în raport cu natura sa proprie şi natura Terrei, soluționarea
problemelor păcii și securității mondiale.
Fundația Academia DacoRomână ”Tempus DacoRomânia Comterra”, Academia Dacoromână – ca
instituție autonomă în cadrul FADR ”TDC”, conform raţiunii sale de a fi, îşi face o datorie de onoare din
identificarea obiectului, scopurilor în diferite etape ale dezvoltării comterristicii şi în desfăşurarea unor
programe de cercetare pe temen lung, cum este PROTEMDACOM – 10 050 (2050), în executarea planurilor
anuale specifice. Ea include și proiectul comun SARMISEGETUZA – CAPITALA PACII MONDIALE
-2050, propriu pentru Secția treia a ADR – COMTERRA.
Metoda de cercetare este cea logică dialectică, elevată, bazată pe timpul şi istoria reală şi pe raţiune. Nu
sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care tempologia are părţi comune. Mai
apropiate sunt metodele cronologice, temporal-istorice, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare,
cele comparative etc. Nu sunt excluse nici metodele bazate pe credinţă, pe intuiţie, revelaţie, pe proferenţe, pe
reprezentările transcendentale, extrasenzoriale etc.
Aşa cum creierul uman este sediul incipient al noilor metode temporale de cercetare şi conştientizare a
timpilor viitori, tot aşa Terra este leagănul fără de care nu ar fi posibilă nici o cercetare pentru că dacă el este
sediul percepţiei şi al conştiinţei temporale, Terra este « raiul » speciei umane.
Cercetarea aprofundată şi interdiscipinară a Terrei cu metode relevate şi aplicate asupra lui însuşi poate
duce la descoperiri inepuizabile, la surprize dintre cele mai neaşteptate Aşa cum natura a dotat pe om cu o
incomensurabilă forţă de gîndire, dar nu foloseşte în viaţă decît cîteva procente din aceasta, tot aşa Terra este
inepuizabilă în resurse pe care încă mintea omului, şi ea neexploatată corespunzător, nu le-am cercetat decît
pînă la cîţiva kilometri sub scoarţa sa.
În realizarea scopului o metodă, cea dialectică, este pentru comterristică mai clară, atotcuprinzătoare,
ştiinţifică, fiind o chintesenţă a înţelepciunii universale.
Dialectica (în greceşte "dialektike", din "dia" - "cu" şi "legein"- a vorbi, a discuta") este o teorie generală
a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii, şi o metodă de cunoaştere a existenţei obective. Filozoful
german Hegel a formulat principiile dialecticii care ulterior au fost preluate de pe poziţii materialiste de către
Marx şi Engels. Dialectica marxistă se întemeiază pe cuceririle gîndirii dialectice din întreaga istorie a
filosofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor şi pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii. Dialectica
obiectivă porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire şi determină dialectica subiectivă, a
noţiunilor ("dialectica lucrurilor – scria V.
I. Lenin în Caiete filosofice - creează dialectica ideilor şi nu invers"). Opunîndu-se metafizicii care
priveşte fenomenele realităţii ca fiind în mod absolut izolate unele de altele, imuabile, fără contradicţii interne,
identice cu ele înseşi, dialectica materialistă înţelege lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi
procese, într- o viziune interdependentă şi multilaterală a interacţiunii lor. Mişcarea este privită ca o
automişcare, ca autodezvoltare, ca un proces infinit, care reflectă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative
şi a schimbărilor calitative radicale.
Unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi
negarea negaţiei sunt principiile ei fundamentale care exprimă legităţile universale ale realităţii obiective şi ale
reflectării ei în conştiinţă. Ele sunt exprimate în categoriile de esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate
şi întîmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc. Esenţa dialecticii este
principiul unităţii şi luptei contrariilor. Dialectica se dezvoltă permanent, avînd un caracter creator şi opunîndu-
se oricăror forme de dogmatism şi de metafizică, avînd la bază generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor
şi ale practicii social-istorice. Ea este atît o metodă de cunoaştere, cît şi de transformare revoluţionară a naturii,
societăţii şi gîndirii.
Aşadar, dialectica este o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, o metodologie generală
corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne şi contemporane, constituind totdată şi fundamentul
teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei.
Aplicînd dialectica la mişcarea însăşi identificăm cîmpul temporal neexplorat încă, situat dincolo de
materialismul istoric, între acesta şi materialismul dialectic. Rămînînd în cadrul teoretic al materialismului
dialectic şi folosind metoda dialectică, trecînd peste graniţele actuale ale materialismului istoric, intrăm în
cîmpul materialismului dialectic-temporal.
Cuceririle ştiinţei după apariţia noii filosofii, întreaga istorie a umanităţii, îndeosebi cea recentă,
realitatea obiectivă contemporană, tot ce este în jurul nostru, în toate formele de mişcare şi în natură, şi în
societate, şi în gîndire, constituie bogatul material de investigaţie, argumentul hotărîtor pentru temeiul acestei
lucrări. Chiar dacă nu va atrage din primul moment privirea critică a cititorului, această nouă perspectivă de
pe un cîmp nou poate constitui un nou punct de plecare pentru viitorii cercetători. Metodă mai bună decît
dialectica nu există pînă în prezent. Ca o derivaţie a acesteia în fundamentarea noii viziuni din cîmpul temporal
avansăm metoda dialectic-temporală, prezentă la lucru în conţinutul acestei lucrări asupra ştiinţei despre Terra.
1.3. COMTERRA ŞI METODA DIALECTIC - TEMPORALĂ
Se impune să redăm pe scurt esenţa cunoştinţelor contemporane despre materialismul dialectic şi istoric.
El reprezintă concepţia filosofică întemeiată de Marx şi Engels, care îmbină organic rezolvarea consecventă,
materialistă, pînă la un punct, a problemei fundamentale a filosofiei cu interpretarea consecventă a dialecticii,
o concepţie ştiinţifică de ansamblu asupra lumii, întrucît se sprijină pe cele mai generale legi ale mişcării şi
dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii şi, totodată o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de dezvoltare a
realităţii.
Apariţia lui a fost un fenomen legic, determinat de cauze social-economice şi de întreaga dezvoltare
anterior a ştiinţei şi filosofiei, reprezentînd cea mai profundă revoluţie săvîrşită în filosofie.
Materialismul istoric este parte integrantă a filosofiei întemeiate de Marx, reprezentînd concepţia
filosofică materialist-dialectică despre societate, despre structura sistemului social, legile generale şi forţele
motrice ale dezvoltării sociale care tratează societatea în unitatea şi interacţiunea laturilor ei, procesul istoric
în unitatea şi interacţiunea laturilor ei. În ansamblu, este şi un îndreptar teoretic şi metodologic pentru toate
ştiinţele sociale particulare şi, în acelaşi timp generalizează datele furnizate de acestea.
ComTerra este o aplicare a materialismului dialectic la timpul Terrei folosind metoda dialectică. Este
denumirea Terrei comune, a tuturor națiunilor, a tuturor oamenilor de pe Terra. Faţă de materialismul istoric
este însă superior ca tratare, ca viziune şi ca obiect de studiu. El apare pe "terenul" încă necercetat dintre
materialismul dialectic şi materialismul istoric ca materialism dialectic temporal.
Comterra sesizează contradicţiile materialismului dialectic şi istoric, le argumentează cu viziuni proprii
(îndeosebi materialismul istoric) şi caută soluţii teoretice, prin aducerea lor "la zi".
Metoda temporal-comterristică - mai precis, dialectic- temporală - este în esenţă dialectică, însă
dezvoltarea ei este amplificată, iar aplicarea ei în materialismul istoric poate duce la o adevărată revoluţie în
cadrul acestuia din urmă. Multe din categoriile materialismului dialectic pot deveni mult mai bogate în
conţinutul lor, prind contururi noi, revoluţionare, în perspectivă.
Aceste aplicaţii îmbogăţesc cu sensuri noi, adaugă noţiuni, concepte noi la tezaurul categoriilor cu care
operează materialismul istoric, evidenţiind adaptarea sa la contemporaneitate.
Tezele fundamentale ale materialismul dialectic temporal au fost elaborate începînd de la mijlocul
deceniului al cincilea al secolului XIX-lea în luptă cu diferite forme ale concepţiilor idealiste, metafizice şi
materialist vulgare care existau în ceea vreme despre lume.
Afirmarea noilor forţe politice independente pe arena istorică au impus elaborarea unei concepţii despre
lume care să ofere acestora arma teoretică necesară îndeplinirii misiunii lor istorice, mai ales în perioada aceea
cînd se ascuţeau contradicţiile societăţii globale şi globalizante, a cunoaşterii informaţional-tehnologice.
Totodată, dezvoltarea impetuoasă a ştiinţelor naturii reclama crearea unei filosofii a noilor cuceriri ale geniului
uman. Printre premisele naturalist-ştiinţifice ale noii filosofii amintim: elaborarea teoriei celulare, formularea
legii conservării şi transformării energiei şi descoperirea principiului evoluţiei în expresia lui cea mai bine
conturată a teoriei lui Darwin – teorie care azi pare depășită de noile cercetări în domeniu.
Indiscutabil, izvorul teoretic nemijlocit al materialismul dialectic temporal este filosofia clasică
germană. Precursori direcţi sunt G.W.F. Hegel (care, deşi idealist, a dezvoltat dialectica) şi L. Feuerbach (care,
deşi metafizic, a dezvoltat concepţia materialistă asupra lumii). Preluînd în mod critic şi dezvoltînd creator
opera scrisă a celor doi, Marx a respins viziunea metafizică şi contemplativă a lui Feuerbach şi idealismul lui
Hegel şi a elaborat noua filosofie cu adevărat materialistă şi dialectică, înglobînd într-o explicaţie unitară
domeniile naturii, societăţii şi gîndirii. Lenin, în condiţiile istorice ale epocii sale, a dezvoltat materialismul
dialectic generalizînd cuceririle ştiinţelor naturii de la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, îmbogăţind cu
teze noi dialectica materialistă, logica dialectică şi îndeosebi teoria materialist-dialectică a cunoaşterii.
În ceea ce priveşte materialismul istoric, chiar dacă unii gînditori premarxişti (Aristotel, Helvetius, J.J.
Rousseau, istoricii francezi din perioada Restauraţiei etc.) s-au apropiat de interpretarea materialistă a unor
fenomene (procese) inclusiv sociale, Marx şi Engels, însuşindu-şi critic intuiţiile şi previziunile socialiştilor
utopici, ca şi unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situîndu-se pe poziţii de clasă, au extins pentru
prima dată în istoria gîndirii, materialismul la interpretarea vieţii sociale. Problema fundamentală a filosofiei
capătă astfel forma particulară a raportului dintre existenţă şi conştiinţă la raportul dintre existenţa socială şi
conştiinţa socială : "nu conştiinţa oamenilor determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le
determină conştiinţa".
Două feluri de relaţii îi sunt proprii producţiei materiale: raporturile oamenilor cu natura, care exprimă
forţele de producţie şi relaţiile dintre oamenii însăşi, relaţiile de producţie. Procesul producţiei bunurilor
materiale constituie latura determinantă a vieţii sociale.
Relaţiile de producţie, fiind relaţii sociale fundamentale, le determină pe toate celelalte.
Materialismul dialectic-temporal ar putea constitui, împreună cu materialismul dialectic, un fundament
teoretic strategiei şi tacticii unor eventuale organizaţii comterriste, o călăuză temporală în acţiunea pentru
transformarea revoluţionară a societăţii comunităţilor de naţiuni, formate din cercetători ştiinţifici, oameni de
ştiinţa şi cultură de pretutindeni. Fiind o concepţie vie, critică, care se îmbogăţeşte continuu pe baza
generalizării continue a practicii şi a datelor ştiinţei, valorificînd totodată şi rezultatele pozitive dobîndite de
unele concepţii contemporane, printr-un dialog permanent, dezvoltarea sa are la bază generalizarea datelor
dobîndite în timp de societatea cunoaşterii, în care informaţia imaterială schimbă materia ca informaterie.
MANIFESTUL COMTERRA poate fi continuatorul sintezelor contemporane mileniului III, o încercare

de regîndire critică prin redescoperire a esenţelor viitoarei Terre.
Desigur, cititorul bazat pe alt fundament filosofic, altă logică, va trebui să înţeleagă cel puţin ideile
fundamentale ale materialismului dialectic şi istoric pentru a face diferenţierea critică între ceea ce este deja
descoperit de filosofia sa şi ceea ce aduce cu adevărat nou "Comterra".
Dialectica este teoria generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii, teorie şi metodă de
cunoaştere a existenţei. Din antichitate au fost elemente de dialectică naivă, spontană deoarece pe atunci se
sesizau legături universale dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea continuă, fără să se poată
da însă şi o explicaţie ştiinţifică, datorită condiţiilor concret- istorice existente.
Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne.
Dezvăluind dialectica gîndirii, dialectica sa avea ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci
autodezvoltarea spiritului absolut.
Marx şi Engels au creat dialectica întemeiată pe cuceririle cele mai de seamă ale gîndirii dialectice din
istoria filosofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii socio-istorice a omenirii.
Pornind de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire, dialectica obiectivă determină dialectica
subiectivă pentru că: dialectica lucrurilor creează dialectica ideilor şi nu invers.
Elaborarea dialecticii marxiste a oferit cercetătorilor un instrument optim de investigare a unui sistem
material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o mare diversitate calitativă. Opunîndu-se
metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind izolate, imuabile, fără contradicţii interne, identice cu
ele însele, dialectica modernă reprezintă concepţia cea mai profundă, mai cuprinzătoare şi multilaterală, mai
bogată în conţinut despre mişcare şi dezvoltare, care vede mişcarea ca automişcare, ca proces infinit de
acumulări cantitative şi schimbări calitative.
Principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor
cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă legităţi universale ale realităţii obiective şi al
reflectării ei în conştiinţă. Acestea, fiind într-o indestructibilă unitate, au în conţinutul lor şi legităţi derivate
exprimate în categorii corelative cum sunt esenţa şi fenomenul, conţinutul şi forma, necesitatea şi întîmplarea,
cauza şi efectul, posibilitatea şi realitatea, generalul, particularul, singularul etc.
Dialectica reprezintă în acelaşi timp şi ontologie, şi gnoseologie (teorie a cunoaşterii), şi logică
(dialectică), deoarece esenţa dialecticii este principiul unităţii şi luptei contrariilor - focarul total.
Aşadar, există o metodă care, pînă în prezent, nu este depăşită încă în ce priveşte scopul de a cunoaşte,
a înţelege şi a transforma realitatea înconjurătoare, cu tot ce este mai evoluat şi mai irezistibil în întreaga
gîndire şi practică socială. Dialectica este utilă pentru a înţelege viitorul, ca parte a segmentului de săgeată
denumit timp.
Omul - cheia tuturor lucrurilor necunoscute pînă în prezent – care caută adevărul într-o perspectivă
dialectică, poate să-şi definească propriul său viitor.
Viitorul este timpul care urmează prezentului, o realitatea care urmează să existe, iar viitorologia este
ştiinţa care se ocupă cu studierea legilor şi metodelor noi de previziune a viitorului.
Cunoaştem prezentul, frămîntările acestuia, problematica sa contradictorie, dar timpul nu este încă
definit sau mai degrabă, nu există o definiţie care să satisfacă pe deplin fiecare, şi pe care să o înţeleagă orice
om.
Părţile componente ale ştiinţei comterristicii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.
Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social,
ştiinţa comterristicii avînd în vedere umanitatea pe Terra - cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa comterristicii
în domeniul conducerii statului şi dreptului - ca filosofie politică şi juridică a naţiunii; axiologia comterristă –
a valorilor temporal-comterriste; comterristica economică - în domeniul economic, unde obiectivul principal
îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei întreprinderii sau unei ramuri economice, a unui grup
de întreprinderii, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată,
în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină
ştiinţifică), comteristică a problematicii păcii și războiului, pe care o vom dezvolta împreună față de
evenimentele care stau să se întîmple. În domeniile culturii, artelor, tehnicii, comunicării, lingvisticii, sănătăţii,
timpul se manifestă ca filosofie, sociologie sau psihosociologie a lor, ca şi în plan tehnogic, militar, folcloric,
religios, al tradiţiilor, al mentalităţilor etc.
Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar comterristica ar fi
numai o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării umanităţii pe Terra în plan
temporal-istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii
care susţin că prin globalizare (comterrizare, în alt sens spus) se urmăreşte realizarea unei conduceri conştiente
a comunităţii de naţiuni. În extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (de tip
comterrist, reflectînd conştiinţa ştiinţifică, temporală a umanităţii pe Terrei), se reflectă tempologia în raport
cu alte fiinţe raţionale din univers.
Cercetările contemporane dezvoltă noi extensii ale ştiinţei timpului, (cum ar fi dacoromânistica pentru
naţiunea dacoromână, germanistica pentru naţiunea germană, niponistica pentru cea japoneză etc.), cum ar fi
cele ale comteristicii (tempologia comterristă, globală, a comunităţilor umane de pretutindeni), cele ale
instituţiei, ale organizaţiei, ale comunităţilor bazate pe credinţele religioase, cele ale relaţiilor intertemporale
între naţiuni suverane aflate în stadii diferite de dezvoltare temporală (cum au fost, de exemplu, cele generate
de impactul Imperiului spaniol asupra aztecilor sau incaşilor, ori cel european asupra Chinei sau Japoniei etc.),
la nivelul familiei (ancestral - confucianiste cu cea europeană, modernă), ori al obştilor (de exemplu, cele de
răzeşi – moşneni cu statul modern în România, triburilor afro- americane cu armatele de cuceritori europeni),
ale unităţilor administrativ-teritoriale, micro-grupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor
transnaţionale, fiecare avînd calendare şi culturi diferite de timp etc.
Trăsăturile ştiinţei comterristicii

Fiind o ştiinţă de largă anvergură, comterristica are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi
practicii contemporane pentru că prin aceasta se pun în valoare rezultatele cercetărilor, contribuţia aproape a
tuturor ştiinţelor.
Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se întrepătrund contribuie la fundamentarea
sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are şi un caracter integrator (foloseşte integral
teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu cele proprii), coordonator (deoarece îşi
subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate, activităţi practice specifice, discipline şi
teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe cum este ştiinţa conducerii-managementului etc), precum şi
un rol cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici
care realizează sinergia în supravieţuirea umanităţii), complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant
şi prospectiv.
3. IZVOARELE ŞTIINŢEI COMTERRISTICII ŞI LEGĂTURILE EI CU CELELALTE ŞTIINŢE.
Pentru a putea fi recunoscut drept izvor al ştiinţei comterristicii, această formă de exprimare trebuie să
îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru viitorul
umanităţii pe Terra; b) să fie atît stabilite, cît şi recunoscute de conştiinţele epocii / conducătorii umanităţii /
naţiunilor / comunităţii şi/sau de către o putere de stat; c) să reflecte deciziile în momentele cruciale ale acestora
şi supravieţuirea lor, să se refere la relaţiile temporale dintre ele şi dintre valorile respective pe Terra; d) să fie
scrise, ori să reprezinte intuitiv, concret-senzorial, simboluri cu relevanţă temporală pentru Terra.
Ştiinţele cu care are legături strînse comterristica sunt ştiinţele politice, juridice, ştiinţele economice,
militare, matematica, logica, sociologia, psihologia, teoria generală a sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice,
cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, alte ştiinţe socio-umane, dar şi astronomia, cosmologia,
matematica, fizica teoretică etc. Un specific aparte îl reprezintă problemele globale, problematica Terrei în
ansamblul acesteia. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii care să nu aibă legături mai mult sau
mai puţin importante cu ştiinţa comterristicii.
Legăturile ştiinţei comterristicii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele
recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor
din cercetările efectuate asupra esenţei Terrei şi vor fi evidenţiate mai jos.
Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, istoria politică, experienţa
de supravieţuire în practica politică, militară, administrativă, socială, obştească a oamenilor politici, de stat, a
unor militari, religioşi, a altor înţelepţi, lideri sociali şi obşteşti. Această experienţă de prezervare a memoriei
temporal-comterriste se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri, folclor, istoria
orală, credinţe, tradiţii şi obiceiuri temporal-comterriste.
Principalele izvoare ale ştiinţei comterriste pot fi considerate ştiinţa despre geneza universului, cea
cultural-politică şi religioasă a umanităţii, ştiinţa conducerii, filosofia, astronomia, fizica, ştiinţele care au ca
preocupare centrală omul şi societate, gîndirea şi cunoaşterea, în general.
Ştiinţa istoriei a fascinat şi pe filosofii care au extras din roadele acesteia o înţelepciune cu iz temporal.
Înţelepciunea istoriei este adunată şi azi în filosofia istoriei - domeniu al cunoaşterii filosofice, care abordează
problema sensului istoriei, al legilor generale şi a unităţii procesului istoric, problemele metodologice ale
cunoaşterii istorice etc. Dacă la începuturi s-a subliniat importanţa factorilor naturali în viaţa umană, s-a
formulat ideea progresului ca şi cea a unităţii procesului istoric, printr-o viziune materialistă asupra studiului
istoriei societăţii. Marxismul conţine o filosofie a istoriei ca istorie a vieţii materiale a oamenilor, ca produs al
activităţii nemijlocite a oamenilor ca oameni.
Istoria filosofiei are ca obiect sistemele filosofice şi succesiunea istorică a acestora în care se disting
două mari tendinţe generale: cea idealist-obiectivă, în virtutea căreia succesiunea concepţiilor filosofice
prezintă continuitatea necesară şi progres; tendinţa idealist- subiectivă, în virtutea căreia fiecare construcţie
filosofică ar urma să fie înţeleasă ca un proces logic, pe un temei psihologic şi neputînd fi subordonat cu
necesitate unei continuităţi. Istoria filosofiei se prezintă ca un proces continuu şi contradictoriu, în care, prin
lupta dintre orientările opuse, se înfăptuieşte progresul cunoaşterii filosofice ancorate în comandamentele
sociale ale etapei istorice în cauză.
Istoria reprezintă timpul uman pe Terra, timpul societăţii, pe săgeata căruia omul se poate raporta faţă
de natură, faţă de alţi oameni, faţă de alte societăţi. Istoria fiecărui lucru sau fenomen din natură prezintă o
evoluţia contradictorie, dar dintre toate istoriile, istoria filosofiei este cea mai înaltă istorie a cunoaşterii umane.
Efortul ei de sinteză şi de prospectare constituie vîrful cunoaşterii timpului uman.
În vîrful săgeţii deocamdată se mai află revoluţia cunoaşterii înfăptuită de dialectică, un apogeu al întregi
evoluţii universale. Din acel tot ce este pînă la om, pe toată perioada în care istoria s-a desfăşurat fără să fie
lumea conştientă de ea, în care omul n-a făcut decît să execute în mod automat necesitatea inexorabilă a naturii
vorbim de Terra temporală. La apariţia dialecticii lui Marx se produce saltul imens de la omul în sine, la omul
pentru sine. Istoria nu se mai întîmplă, ci se cunoaşte şi face conştient. Terra se naşte a doua oară. Fiul naturii,
omul, a devenit a doua natură. El începe să scrie o istorie a naturii conştiente, intervine în necesitatea naturală,
face filosofia istoriei în istoria filosofiei Terrei.
Omul devine treptat adevăratul stăpîn al timpului, al propriei sale istorii, al filosofiei istoriei şi al istoriei
filosofiei.
4. PROBLEMATICA ŞTIINŢEI COMTERRISTICII
În esenţă, în această problematică se înscrie întreaga sferă a dezbaterilor contradictorii care constituie
substanţa cercetării ştiinţifice, nucleul dur al căutărilor, temeiul convingerilor ştiinţifice promovate în tezaurul
conştiinţei temporale a omului pe Terra.
Pentru a scruta orizonturile posibile trebuie să trecem peste obişnuita reprezentare de univers, imaginînd
altfel tot ce ne înconjoară pentru ca ulterior să folosim "ieşirile” din obişnuit pentru a pătrunde în adevăratul
necunoscut, un nou orizont posibil. Acest lucru este posibil dacă am ajuns pînă la "capătul lumii cunoscute”,
cu alte cuvinte, la frontierele cunoaşterii obişnuite, comune. De aici începe orizontul necunoaşterii, orizontul
posibil.
Să admitem de la bun început că este o pură imaginaţie a noastră, o fantezie creată de noi, pentru a
ieşi din “datul de astăzi”, din ceea ce cunoaştem.
Mişcarea este veşnică, unicul aspect universal recunoscut, esenţa esenţelor, absolutul perpetuu, iar
repausul este doar o idee despre o mişcare absolută, care există numai ca o abstractizare în capul omului, ca
noţiune, pentru că în realitatea înconjurătoare nu există, pur şi simplu.
O singură unitate de măsură este de ajuns pentru tot ce există: mişcarea. Ea este cel mai bun instrument
pentru realitatea obiectivă, înconjurătoare, iar celelalte devin variabile. Ar putea fi redus totul la o variaţiune
în funcţie de mişcare? Imaginarea universului avînd mişcarea ca pe o singură axă absolută, ne duce cu gîndul
la măsurarea timpului cu mişcarea şi nu a mişcării cu ajutorul timpului.
Ce se întîmplă cu celelalte categorii de maximă generalitate? Conştiinţa este, aşadar, un vîrf al mişcării,
care, după o perioadă, deşi necesară, poate să dispară, să se autodistrugă ori să fie distrusă. Uneori, conştiinţa
continuă mişcarea, o accelerează sau o încetineşte în anumite aspecte, laturi, şi atunci este posibil să devină
pur şi simplu o variabilă oarecare a axei absolute care este mişcarea. Spaţiul ar putea să se dilate, timpul să se
strîngă, în raport cu mişcarea, iar conştiinţa care măsoară perioadele în care mişcarea naşte alt tip de mişcare,
să fie un instrument de măsură, o graniţă între noduri superioare de mişcare.
Timpul ar putea să capete noi valenţe între apariţia şi dispariţia a două conştiinţe în univers. Între cele
două sisteme de conştiinţă care au apărut fie simultan, fie una după alta, ar domina măsura unui timp de mişcare
de acelaşi fel. De ce să nu imaginăm mişcarea absolută care dă conştiinţe infinite? Acestea din urmă dau măsuri
cu totul şi cu totul diferite după consecinţele apărute? Ce ne împiedică să gîndim că reflectarea, gîndirea la
nivel de conştiinţă a speciei umane poate să pătrundă dincolo de sistemul de mişcare, care este specific formei
care i-a dat naştere ? Civilizaţia creată de "cărămida” elementului carbon nu este neapărat universală, general
valabilă pentru tot universul. Se pot imagina lumi create în jurul oricărui al element chimic identificat sau
neidentificat încă. Problema universurilor paralele pare a fi reală.
Care ar fi diferenţa, interferenţa dintre cele două conştiinţe create, autocreate dar care reuşesc să se
cunoască în aceeaşi modalitate de existenţă, în acelaşi colţ de univers, într-un timp simultan? Este admisibilă
întîlnirea în acelaşi timp cu altele care au alt sistem de elemente – cărămizi reale. Pentru a lămuri sau defini
problemă care se ridică în această situaţie, acum imaginară, dar reală în perspectivă temporală, avem nevoie
să fundamentăm un nou concept esenţial: COMTERRA – ca denumire a TERREI PAȘNICE.
Ca prim derivat a mişcării absolute, timpul este obiectul de studiu. De fapt, atunci cînd definim mişcarea,
nimeni nu poate să o conceapă în afara timpului. Afirmăm despre ea că este continuă, absolută, neîntreruptă,
veşnică (sunt o mulţime de termeni care se referă la atributul esenţial al ei, veşnicia : timpul). Se poate concepe
mişcarea fără timp? Sau timpul fără mişcare? Cele două nu pot fi parcă despărţite niciodată. Ca şi timpul,
spaţiul este atribuit esenţial al mişcării, dar primul derivat al mişcării este timpul, apoi spaţiul, ca derivat
secund.
Din acest orizont posibil începe construirea de ipoteze noi, care la prima vedere par absurde ca orice
ipoteză îndrăzneţă, revoluţionară, pentru care trebuie să ieşim din viaţa obişnuită, din orizonturile mărginite
ale mentalităţilor pseudo-ştiinţifice şi să gîndim liber.
Şcolile de comterristică
Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele, principiile, metodele, tehnicile şi
demersurile practice în domeniul Terrei, mişcările ştiinţifice s-au concretizat în diverse şcoli simultane, ori
paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor politice, de conducere. Ele au permis, în acelaşi timp, unele
reflecţii creatoare, utile comterristicii cum sunt: cea clasic-obiectivă a percepţiei întregii Terre în mod obiectiv,
în afara voinţei noastre, cea a relaţiilor umane în legătură cu proprietatea asupra Terrei, şcoala abordării
sistemice, a Terrei ca un sistem complex geo-bio-uman etc., şcoala descrierii geografice a Terrei, de cartografie,
de măsurare a Terrei, şcoli mitologice despre Terra etc.
Sunt de menţionat: şcoala mitologică a dacoromânilor, în care apare prima dată ideea de Mama sau
Maica Gaia, Terra Mater - ca zeiţă a fecundităţii şi fertilităţii terestre, Pămîntul Mumă din Senectuta Gaea
Baba Gaia, Geea, Glia, ca personificare a Pămîntului care a apărut din Haos, preluată de greci ca Geia care
dat naştere lui Uranos, adică cerului şi lui Pontos, adică marii. A devenit la egipteni Geb. După consolidarea
societăţii agrare a devenit Demeter. Geos reprezintă începutul şi este consemnat cu facerea Terrei, Tellus Mater
la romani, ajuns Terra, ţerră, tierra, ţară în sens de teritoriu unei naţiuni a unei comunităţi, territorium la romani
pămînt apartinînd unei comunităţi, loturi proprii, de regulă, pe văiile unor ape curgătoare.
Apoi şcoala cronicarilor (oameni care au avut simţul spaţiului terestru şi au consemnat prin legende,
scrieri, cronici-memorii monumentale, harţi empirice, adevărate tezaure ale memoriei universale, cărţi sfinte
– biblii ale diferitelor religii, locaţii pe Terra despre viaţa unor importante personalităţi ale umanităţii,
percepţiile contemporane lui ale teritoriului pe care a trăit, a luptat, a creat etc.), şcoala geofizicienilor (a big-
bang-ului care cercetează matematic şi fizic dimensiunea timp-Terra în universul fizic, astronomic etc.), şcoala
cosmologică a Terrei (cunoscutele teorii cosmologice Kant-Laplace), şcoala eminesciană (care se centrează
pe o interesantă cosmogonie terestră reflectată în Scrisori, în Luceafărul, poem tempologic, Scrisoarea I,
Glossa – tabla morală temporală, Cu mîne zilele-ţi adaogi… şi care exprimă poetic nobleţea valorilor temporale
strămoşeşti, confirmînd civilizaţia temporal-spaţială ancestrală a dacoromânilor). ”Mitologia”, de fapt,
preistoria pelasgo- ramano traco-dacoromânească prin linia deschisă de
B.P. Haşdeu (de fapt după Cezar Bolliac, prin studiul său
« Pierit-au dacii? » face o aplicaţie temporală asupra raţiunii istorice privind continuitatea şi permanenţa
în spirit a unei naţiuni statornice, ancestrale pe un anumit teritoriu), şcoala paleocreştină zalmoxiană
dacoromânească a întîiului Iisus al dacoromânilor Zalmoxe, fundamentată pe tărîmul terestru şi pe tărîmul
nemuririi, celălalt tărîm, continuată prin cea mitoogia creştină bazată pe Biblie, a bisericii întemeiate de Iisus
Hristos, a sfinţilor care caută nemurirea în nemurirea raiului, ca teritoriu atemporal în cer, şcoala chineză
despre fiii cerului din ţara de jad din centrul lumii terestre, şcoala indiană a filosofiei timpului bazată pe operele
vechi Avesta, Vedele etc, şcoala legendarul Ram ((B)(h)Ra(h)m), şcoala vechilor egipteni, a filosofilor clasici
ai geometriei, şcolile geografice ale diferiţilor cartografi şi călători pe Terra, de-a lungul mileniilor.
Remarcabilă este şcoala dacoromânească - a lui Nicolae Densuşianu – marcată de capodopera sa, Dacia
preistorică, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa - ţara zeilor, iar dacoromânii sunt
descendenţi ai zeilor, şcoala scrisului în timp, şcoala geţilor (privind decodificarea scrierii gete, conform căreia
geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi – reper de timp istoric), şcoala dacoromână de comterristică
(desfăşurată mai jos), şcoala Thuledaciei getoromâne (geţii fiind fiii Mamei Gaia stăpîna Terrei; de altfel
Cornelia Velcescu datează şi decriptează în unele mire şi unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise pe Terra
de zeii înaintemergători). Astfel pot fi înţelese basmele dacoromânităţii, despre Împăratul Timp, Tinereţe fără
bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, despre corespondenţe dintre cele două lumi una pe acest tărîm si alta de pe
celălalt tîrîm sau ţărm (de observat rădăcinile derivate din Terra), şcoala interprecesiilor astronomice de pe
cosonii înaintemergătorilor, ai dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi oarecare, ci cărţi de aur, hărţi ale
înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe rupestre din Carpaţi din diverse locaţii cu semnificaţii terestre
dar cu mesaje extraterestre etc, şcoala greacă derivată din mitologia dacoromână (a legendelor Olimpului
privind pe Geos), şcoala mitologică romană derivată şi ea din cea dacoromânească, alte şcoli mitologice ale
mai multor popoare şi naţiuni, pînă în zilele noastre.
Mai adăugăm şcoala papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este Grădina Maicii Domnului, raiul
biblic al lui Adam şi Eva, ca locaţie a unui spaţiu atemporal, etern, precum şi şcoala nemuritorilor, a
întemeietorilor de Academii după care cercetătorii şi descoperitorii Terrei sunt nemuritori prin spiritul umanist
cu care abordează geometria, geografia, geologia, ştiinţele geonomice, în general.
Abordarea problemelor globale, persiflată de unii ca fiind a oamenilor care caută explicare
neexplicabilului inutil, în sensul de zădărnicie a căutărilor filosofice etc. nu mai este de multă vreme doar o
obsesie religioasă sau filosofică, ci o preocupare ştiinţifică majoră.
Ideea de bază a acestor şcoli este că prin comterristică omul înşuşi îşi asigură supravieţuirea ca specie
şi, implicit, spirituală, locul în memoria societăţii umane, nu numai în memoria neamului din care s-a născut,
a naţiunii, ci şi a umanităţii, existînd însă mai multe niveluri de supravieţuire temporală (a neamului, a
colectivităţii locale, a naţiunii, a comunităţii continentale de naţiuni, a întregii comunităţi de naţiuni libere de
pe Terra, în sistemul solar, dar şi intertempusiană, dintr-un colţ de univers etc.
Lupta de idei cu argumente ştiinţifice a şcolilor de comterristică se duce între şcolile care promovează
teorii ideale care susţin ca viaţa este un vis, că această Terră este doar anticamera unei locaţii mitologice eterne
aiurea, încer, pe alte coordonate temporale, sau ne- temporale care susţin că spaţiul nu există, că doar omul dă
spaţiului un sens, o concreteţe. Sunt şcoli supra comterriste care susţin că Terra moare odată cu universul întreg,
care propagă idei cum sunt cele care au revenit în mintea unor oameni ieşiţi din propriul timp. Este evident că
acelea care se susţin aproximativ cu aceleaşi
«documente» se unesc grupîndu-se după fundamente, în esenţă, asemănătoare, iar criteriile de delimitare
a lor sunt tot mai mici. Toate şcolile iraţionale urmăresc scoaterea comterristicii din istoria ştiinţei universale,
negarea drepturilor ce decurg din rezultatele temporale comterriste, precum şi subaprecierea contribuţiilor lor
fundamentale la cultura europeană şi universală.
În ceea ce ne priveşte, după al şaptelea deceniu al secolului trecut (apoi după anul 1992, cînd s-a
constituit legal Fundaţia Tempus, iar din 1995, Academia Dacoromână, transformată în 2002 în Fundația
Academia DacoRomână ”Tempus DacoRomânia ComTerra) s-au constituit şi amplificat unele preocupări
reunite în şcoala dacoromână de comterristică care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos.
Terra este un sistem geobiouman de o complexitate maximă, iar valorile lui spirituale (credinţa, limba,
scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica, şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre
măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole
şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme care sunt, în felul lor, repere
spaţio-temporale de referinţă) au apărut cu mult înainte de două milioane de ani şi constituie expresia unitară
şi neîntreruptă a existenţei şi percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor autohtoni din centrul şi sud–
estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt
«începutul umanităţii, adică dacoromânitatea». Roirile umanităţii cum este roirea pelasgo-ramano-
dacoromâne au dat naştere umanităţii care este unitară in diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a
etruscilor, indienilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor,
macedonenilor, romanilor, bizantinilor, unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat
Europa şi teritoriul mediteranian, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar ulterior, prin extensie, a
imperiilor europene în Americi, Australia, Asia pînă în Filipine şi Chinojaponia.
Conceptul COMTERRA în percepţia dacoromânilor s- a format spiritual încă din vremea lui Zalmoxe -
întîiul unificator spiritual al valorilor temporale ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al
dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma
sa antică s-a constituit de.a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta si din stîmnga ei pînă la Marea Neagră, în
perioada marelui rege Burebista-întîiul reîntregitor de ţară (din dinastia Yo a Ionilor), reuneşte spiritual marea
majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, al optulea mileniu dacoromânesc.
Calendarul dacoromânesc este, în fond, cea mai importantă creaţie temporal a spaţiului propriu a acestui
început de umanitate.Din acest unghi de vedere, se consideră că influenţa greacă, romană au fost minore, atît
din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar, cît şi spiritual. Singurele efecte temporal-spaţiale
de stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile
ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – spaţiul de
cucerire propriu, de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal,
Roma a fost fondată de troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Troia a fost întemeiată de către autohtonii
dacoromâni ai lui Tros.
Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci scoborîtori din titano-atlanți. Limba pelasgo-
dacoromână este limba primordială a titano-atlanților, azi a dacoromânilor, cu care au plecat de aici cei care
au populat Europa; din limba (scrisă cu ideograme- hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) ancestrală
pelasgo-dacă populară s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.) îndeosebi după potopul
biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraniene în Marea Neagră, ca urmare a încălzirii
Terrei şi a topirii gheţarilor). Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este limba pelasgo-dacă
veche, care a dominat Evul Mediu şi care domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe care o vorbesc
oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne vii, vorbite
în România şi statul Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba
dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia.
După apariţia teoriei originii şi evoluţiei speciilor lanastă de Charles Darwin, cel mai mare comterrist
care a pus în evidenţă comunitate sistemică de regn şi evoluţia în timp a comunităţilor şi influenţa
intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au fost dezvăluite
raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materie a organizării colectivităţilor umane?
Sclavagismul, (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi
sabie, o lume întreagă mediteraneană prin militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul
contemporan etc sunt forme de interferenţă a proprieteţii fizice în spaţiul biologic-uman.
Identitatea comterristă unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a
actualei mondializări-globalizări, iar denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei, ca şi a
ţinuturilor locuite şi azi de către dacoromânii din ţările vecine, după reîntregirea ţării în graniţele ei fireşti, ar
trebui să fie DACOROMÂNIA, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, decimilenar, prin unitate şi
continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală. Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA, sau
DACOROMÂNIA MARE. Lumea în ansamblul ei ca lume formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra ca
suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru
toţi oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care
vor veni.
De aceea şi denumirea de Comterra, comterristică, probabil, sunt deja împămîntenite în terminologia
comună. Denumim ştiinţific comterristică drept ştiinţă a Terrei, diferenţiind-o de geonomie care este doar o
cunoaştere despre o succesiune în timp şi nu ştiinţă a Terrei gobale intregrate, din perspectivă temporală.
Criteriile de apartenenţă la ComTerra, la o naţiune anume sunt următoarele: a) continuitatea prezenţei
acestora în săgeata de timp pe un spaţiu stabil, statornicia fiind definitorie pentru comunităţile umane civilizate;
b) stăpînirea efectivă a spaţiului respectiv într-o durată istorică rezonabilă; c) autohtonitatea celor ce stăpînesc
sau revendică teritoriul în discuţie, într-o anumită perioadă raportată istoric; d) procentul pe care îl reprezintă,
în timpul disputat, cei ce îşi apără sau reclamă dreptul la proprietate istorică, etnogenetic în timp asupra acestui
spaţiu.
Cvasiunanime în drept, doctrinele, teoriile şi opiniile celor de specialitate în materie se vor examina mai
jos în cheia Terrei pentru toate teoriile şi ipotezele avansate de aiurea şi din toate timpurile.
Dr. Geo Stroe,

Imnul „COMTERRA”
pentru O.N.U., pe muzica din „An die freunde” – Beethoven
Soare, luminează Terra

Ce ne poartă-n Univers -
Leagăn vieţii noi, în era
Comterristă, ce-am ales!
Ne-am născut în flăcări albe,

Timpu-i tatăl mişcător,
Munca - mamă ne e una,
Iar Gîndirea - viitor.
Noi suntem ca fraţi, popoare,

Pentru-acelaşi scop luptăm:
Să trăim eternitatea,
Omenia să-nălţăm!
Gîndul, inima, cultura,

Definesc cuvîntul OM.
Fapta noastră ni-i măsura
De la Soare la Atom.
Unitatea ni-i puterea,

Libertatea - ideal,
Iar “Comterra ” ne e vrerea:
Pacea dreaptă-ntre egali.
Semn de pace vă-nălţăm

Vouă, Fraţi de Univers!
Adevărul ne uneşte
Către infinitul mers!
Educația pentru pace

Prof. Înv. Preșc.: Cojocaru Andreea Mihaela
Școala Gimnazială ”Gheorghe Bibescu” Craiova, Dolj
Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei, a
terorismului şi a conflictelor dintre societăţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei
societăţi democratice. Violenţa este o formă de abuz la adresa unei persoane. Existenţa acesteia cuprinde trei
moduri de manifestare : violenţă fizică, verbală şi nonverbală . Toate acestea pot afecta viaţa individului în
funcţie de gradul scăzut sau ridicat de practicare a violenţei.
Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre şi o finalitate prioritară
a educaţiei de astazi şi de mâine. Putem spune că fără pace nu există dezvoltare iar fără dezvoltare drepturile
omului sunt iluzorii, ceea ce implică faptul că, fără drepturi pentru om, pacea este considerată violenţă.
Se ia în calcul de cele mai multe ori problema violenţei in formele ei de la simplu la grav, începând cu
principalul spaţiu de dezvoltare şi anume şcoala şi extinzându-şi manifestările pe întreg globul. Demersul
privind evaluarea dimensiunilor fenomenului violenţei în şcoală urmăreşte estimarea proporţiei unităţilor de
învăţământ în care acesta este prezent , a ponderii elevilor cu manifestări grave de violenţă precum şi a celor
care au fost victime ale unor agresiuni. Proporţia unităţilor de învăţământ la nivelul cărora se înregistrează
fenomene de violenţă se diferenţiază în funcţie de tipul unităţii de învăţământ , mediul de rezidenţă , zona cât
şi mărimea şcolii. Violenţa în şcoală pare să fie încă o problemă insuficient conştientizată în şcoala românească
sau poate doar un subiect incomod. În zilele noastre în cadrul mass-media violenţa verbală este cel mai des
întâlnită şi transmisă dar asta în funcţie de specificul revistelor , programelor şi ziarelor urmărite. Deoarece
mass-media reprezintă ansamblul mijloacelor audio-video de informare a maselor , este posibil ca atât violenţa
fizică cât şi cea nonverbală să poată fi transmisă . Se susţine de multe ori că aceasta nu se mulţumeşte doar să
informeze cetăţenii dorind chiar să-i influenţeze, să-i convingă şi să-i atragă în favoarea unui anumit partid,
grup lider din oricare cadru al societăţii , aici un efect negativ avându-l în special asupra copiilor şi tinerilor.
Informarea elevilor cu privire la ce este pacea cu adevărat, ce înseamnă opusul ei, care sunt căile prin
care se poate obţine pacea sau se pot evita conflictele de orice natură, devine tot mai necesară într-o lume
debusolată care nu-şi mai respectă principiile.
Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace în genere, pentru pregătirea generaţiilor în
formare în spiritul cooperării, al participării şi al democraţiei , ne expunem de fapt încrederea în succesul
acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul umanităţii. La nivel social organizarea de campanii sociale prin
utilizarea diferitelor canale de comunicare publică implică stimularea cooperării inter-instituţionale şi
participarea societăţii civile în iniţierea , derularea, monitorizarea şi evaluarea unor programe anti-violenţă ,
nu numai la nivel şcolar cât şi naţional, ajungând în ultimă fază la nivel global.
Cercetătorii susţin că se poate vorbi despre lipsa păcii, şi implicit , prezenţa violenţei şi atunci când sunt
lezate nevoi fundamentale precum:supravieţuirea, identitatea personală, sau libertatea alegerii. Astfel prin
acţiunile propuse, elevii vor fi ajutaţi să înţeleagă că pacea înseamnă mai mult decât simpla lipsă a războiului
şi mai mult decât tăcerea armelor:pacea este şi o acţiune proiectată, în care oamenii se angajează să aplaneze
conflictele de orice fel prin mijloace nonviolente şi să relizeze sau să urmeze principii precum dreptatea socială
sau democraţia.
Investigarea violenţei şcolare urmăreşte identificarea factorilor de influenţă şi a cauzelor care o
generează, pornind de la ipoteza că violenţa în şcoală este determinată de multiple aspecte printre care se
numără şi dificultăţile de comunicare dintre profesori şi elevi, fără să se excludă de asemenea o posibilă situaţie
precară a familiei din care face parte individul. Elaborarea şi derularea unor programe de asistenţă
individualizată penru elevii implicaţi ca autori sau ca victime în cazuri de violenţă are scopul de a urmări
conştientizarea consecinţelor actelor de violenţă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi.
Revenind nu numai la stadiul de definire al păcii cât şi al elementelor ce contribuie la păstrarea sa, putem
spune degajat că pacea este un subiect minunat, despre care îţi place să vorbeşti şi mai ales îţi place să o simţi
. De ce? Pentru că, precum afirmă marii filozofi, pacea este cea mai sensibilă legătură a universului.Aceasta
este natura noastră omenească originală. Am fost creaţi să trăim în pace cu toţi oamenii, şi din acest motiv
simţim în noi nevoia să luptăm pentru pace şi pentru păstrarea ei. Pacea reprezintă în genere, cea mai de preţ
capodoperă a raţiunii. Dar natura noastră iniţială, a fost infectată prin apariţia violenţei , despre care am amintit
mai sus prin câteva cuvinte şi despre care încă mai sunt multe de spus, a cărei sursă de provenienţă este
multiplă. Cum definesc şi cum înfăţişează oamenii pacea? Pacea este în primul rând o stare interioară; ca să
existe pace, toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului trebuie să fie perfect echilibrate şi
armonizate. Pentru a avea pacea sufletului trebuie ca toate elementele lui să vibreze la unison , fără egoism ,
fără dezacorduri, fără idei preconcepute. Pacea este o stare de conştiinţă superioară , fiind dependentă de
sănătatea organismului nostru . Pacea se poate instala complet în noi când cele două organisme , fizic şi psuhic,
sunt în armonie. Adevărata pace, odată instalată, nu se poate pierde niciodată. Dicţionarul român arată că acest
cuvânt are mai multe sensuri cum ar fi: situaţie de bună înţelegere , lipsă de tulburări , de vrajbă cât şi pură
armonie. Noţiunea de pace implică numai nişte efecte temporale ale unor fapte făcute cu metode omeneşti .
De exemplu, acordurile de pace încheiate între două sau mai multe popoare aflate în luptă. Multe dintre acestea
au fost rupte şi călcate în picioare la scurt timp, părţile reîncepând lupta. Sunt oameni cu intenţii bune, care
caută să medieze între părţile aflate în conflict până se ajunge la oprirea luptelor dar, sunt şi oameni care doar
vorbesc despre pace, iar intenţiile lor nu corespund cu vorbele . Ce bine se potrivesc acestora cuvintele
psalmistului care zice: „Gura lor este dulce ca smântâna , dar în inima lor poartă războiul: cuvintele lor sunt
mai alunecoase decât untdelemnul, dar când ies ele din gură, sunt nişte săbii.” Ameninţarea, înarmarea,
supraînarmarea care se face sub deviza „dacă nu sunteţi cuminţi vă punem noi la punct.”, poate avea un efect
temporar dar numai atât. Chiar dacă intenţia ar fi bună, metoda nu poate da un rezultat bun şi definitiv.
Din punct de vedere al păcii din întreaga lume , la fiecare doi ani membrii Asociaţiei Internaţionale a
Păcii se reunesc la conferinţa globală pentru a evalua conflictul şi pacea din lume, pentru a discuta despre
ultimele cercetări cu privire la păstrarea păcii, pentru a plănui viitoare cercetări şi a influenţa practica şi pentru
luarea deciziilor ceea ce constă în prevenirea violenţei respectiv, clădirea păcii.
Deşi există numeroase diferenţe între continente şi ţări , diferenţe culturale şi ideologice , finalităţile
luptei pentru un viitor mai bun al lumii, sunt aceleaşi pretutindeni. În fiecare colţ al lumi se pune problema
apărării păcii, a asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării foametei , a protejării sănătăţii
şi nu în ultimul rând a dezvoltării atât sociale, culturale cât şi economice a fiecăruia dintre indivizi. Dar,
adevărata pace trebuie să izvorască din adâncul inimii fiecăruia în ciuda faptului că aceasta este destul de greu
de menţinut. Cum să visezi la linişte pe pământ dacă ai sufletul negru şi numai gânduri grele? Începe de la tine
...nu e suficient doar să visezi. Visul e o lume în care ne permitem să trăim şi să facem ce vrem. Pacea interioară
este bunul nostru cel mai de preţ , pe care îl căutăm toată viaţa; armonia care ne determină să ne comportăm
într-un anumit mod, să ne respectăm valorile şi convingerile şi să avem un echilibru perfect în viaţă . Am
încetat să mai păstrăm pacea în suflet ca mai apoi să o putem oferi şi altora. Pentru unii pacea înseamnă
singurătate. Pentru alţii înseamnă ascultare de Dumnezeu. Se spune că poţi cumpăra cu bani orice. Poţi
cumpăra mâncare dar nu poftă, medicamente dar nu sănătate, o casă dar nu şi o familie, paturi moi dar, nu
somn, cunoaştere dar, nu înţelepciune, strălucire dar nu confort, distracţie dar nu bucurie, păr cărunt , dar nu
onoare; zile liniştite dar nu pace.
Este esenţial să nu fim doar consumatori de pace ci, şi producători. Adevăratul spirit al păcii se manifestă
doar atunci când pacea este preţuită şi oferită. Pe o axă continuă pacea şi violenţa pendulează oţiunile noastre
de a exprima ceea ce suntem , ceea ce vrem să părem a fi.
Bibliografie: -Cucoş C. ”Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale”, Iaşi: Polirom, 2000;

- Milgram S.” Educaţia pentru pace – un deziderat al timpului”, Iaşi: Polirom, 2001.
- Reardon B. ”Toleranţa – calea spre pace„ , Chişinău: Arc, 2004.
Grădiniţa
– primii paşi în educaţia pentru pace
Prof. Înv. Preșc.: Piculeasa Mihaela Simona
Școala Gimnazială „Gheorghe Bibescu”, Craiova
Noile educaţii – reprezintă demersul societăţii actuale pentru educaţie, o suită de strategii şi obiective generale
răspunzând imperativelor indicate de problemele societăţii actuale, şi nu nişte concepte sau teorii educaţionale cu
privire la conţinuturile educaţionale. Noile educaţii decurg din tipurile de educaţie care s-au constituit tradiţional:
educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia religioasă etc. Prin noile educaţii sunt marcate
domeniile imperative şi prioritare ale educaţiei la zi, nomenclatorul lor însă nu epuizează priorităţile educaţiei
contemporane, ci le complementează. UNESCO, prin strategiile formulate, atrage atenţia opiniei publice mondiale
asupra unor potenţe nevalorificate de soluţionare a problemelor societăţii actuale. În acest context, G.Văideanu în
lucrarea Educaţia la frontiera dintre milenii, face referire la anumite obiective :Educaţia relativă la mediu sau
educaţia ecologică; Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare; Educaţia pentru tehnologie şi progres; Educaţia faţă
de mass-media; Educaţia în materie de populaţie sau demografică; Educaţia pentru pace şi cooperare; Educaţia
pentru democraţie; Educaţia sanitară modernă.
Educaţia pentru pace şi cooperare subscrie conceptului de convieţuire paşnică a oamenilor şi popoarelor.
Este, în fond, un deziderat de natură morală, deoarece până în prezent încă nu s-a demonstrat rolul războaielor în
istoria omenirii, precum nu s-a demonstrat nici posibilitatea coexistenţei paşnice. Educaţia pentru democraţie, deşi
are rădăcini în antichitatea greacă, este unul din tipurile noi de educaţie, deoarece abia în sec. XX omenirea a atins
un grad de dezvoltare propice constituirii unei societăţi democratice. Esenţa educaţiei pentru democraţie este în
formarea conştiinţei democratice şi a capacităţii de a realiza atitudini şi comportamente care să permită fiecăruia să
se manifeste cât mai deplin în autodesăvârşirea sa, fără să dăuneze celorlalţi.
Educaţia interculturală are în vedere dezvoltarea unei educaţii a tuturor, mici şi mari, pentru recunoaşterea
diferenţelor existente în interiorul aceleeaşi comunităţi, societăţi.
Educaţia interculturală este totodată un răspuns la provocările lumii contemporane şi la dinamicile sociale
culturale. În grădiniţă şi şcoală ea nu se confundă cu nici una dintre activităţile obligatorii sau obiectele de studiu,
având strânse legături cu alte filozofii educaţionale precum educaţia antirasistă, educaţia pentru drepturile omului,
educaţia pentru o cetăţenie democratică. ,,Educatoaruul care practică o pedagogie interculturală va profita efectiv
de prezenţa copiilor de origini diferite pentru a valoriza cultura lor de origine şi a-i sensibiliza, în acelaşi timp, pe
ceilalţi la diversitatea culturală, dar va evita să impună o oarecare identificare, va evita stereotipurile, prezentarea
culturilor în mod static.” (P. Dasen).
În grădiniţă fiecare copil vine dintr-un mediu socio-cultural diferit de al celorlalţi copii, iar din perspectiva
provocărilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul pe rolul educaţiei şi a dialogului intercultural, pentru
că, cum bine ştim diversitatea culturală înseamnă bogăţie iar această bogăţie merită şi trebuie păstrată. Copiii învaţă
de timpuriu că sunt diferiţi ceea ce nu înseamnă că unul este mai bun decât altul. Ei învaţă sub protecţia şi bunăvoinţa
educatoarei să se respecte şi să se accepte, să fie buni şi generoşi, creativi, capabili să creeze relaţii pozitive.
Indiferent de etnie sau minoritatea din care face parte, copilul simte nevoia şi trebuie să fie iubit, respectat, valorizat,
iar din această perspectivă se impune o atitudine deschisă, tolerantă, acceptare şi flexibilitate culturală din partea
oricărui cadru din grădiniţă.
Prezenţa la grupă a doi copii aparţinând etniei rrome m-a determinat să caut calea cea mai accesibilă copilului
preşcolar de percepere şi înţelegere a faptului că nu toţi suntem la fel. Prin activităţile desfăşurate în cadrul
proiectului tematic ,,COPIII LUMII VOR PACE”, prin activităţile specifice zilei de 1 Iunie, dar şi prin convorbiri
spontane la iniţiativa copiilor şi a educatoarei, copiii au înţeles că fiecare individ aparţine unui cult, fiecare vorbeşte
o limbă şi are obiceiuri diferite. Prin exemple concrete din realitatea imediată (foşti colegi de grupă sau unele rude
plecate ) le-am explicat că poţi fi român în România, dar şi în Italia, Spania, Grecia, după cum un copil care trăieşte
în România poate să fie polonez, lipovean, rrom, evreu etc. Indiferent de numele care îl poartă, de etnie, de
minoritate, de culoarea pielii, pe copiii de vârstă preşcolară jocul şi atitudinea pozitivă a colegului, precum si nevoia
de comunicare îl determină să fie bun coleg şi prieten.
Programul socio-educativ ,,O LUME A PRIETENIEI” a însemnat un pas înainte în cunoaşterea copiilor de
etnie rromă, a condiţiilor lor de viaţă şi joacă. Acest proiect a facilitat întâlnirea copiilor din unitatea unde lucrez cu
copiii etniei rrome dintr-o grădiniță structură a școlii de care aparținem, oferirea de cadouri, dulciuri, jucării,
organizarea de jocuri împreună. Copiii au spus poezii în limba română, dar şi în limba rromă, au adresat formule de
salut şi au cântat în ambele limbi. Au prezentat costumul lor popular şi au interpretat un cântec tradiţional.
Treptat copiii au învăţat să se accepte indiferent de culoarea pielii şi, mai mult, dincolo de aprecierile auzite
în familie sau în diferite situaţii (la joacă, pe stradă etc.). În urma constătării repetate a unor astfel de atitudini am
organizat întâlniri cu părinţii, i-am provocat la dezbateri prin asigurarea unui cadru deschis, sincer, fiecare având
posibilitatea să-şi spună părerea proprie, dar să şi asculte alte opinii. Am folosit chestionare şi am purtat discuţii
particulare, am avut dezbateri pe teme ca: ,,Dacă eu eram rrom” , ,,Culoarea pielii contează?” ,,Trăim în anul 2019”.
Astfel de întâlniri s-au dovedit benefice. Îmbucurător este faptul că în ultima vreme televiziunea a adus în faţa
telespectatorilor multe exemple pozitive prin prezenţa la emisiuni a unor personalităţi de etnie rromă: cântăreţi de
jazz, pianişti, medici – persoane educate care au un cuvânt de spus în domeniul în care profesează şi care pot fi un
exemplu pentru etnia rromă şi în acelaşi timp pentru noi toţi.
Prin toate demersurile, acţiunile şi activitaţile desfaşurate la nivelul grupei şi al grădiniţei am umărit
dezvoltarea unor atitudini şi comportamente atât la copiii preşcolari, cât şi în rândul părinţilor.
,,Din aproape în aproape orice om poate deveni frate.” O definiţie pe cât de simplă, infinit mai mult încărcată
de sensuri şi semnificaţii. Rămâne la latitudinea noastra, a educatorilor, cum dezvoltam şi punem în practică această
definiţie. Factorii educaţionali, şcoala în general, are rolul să-i ajute pe copii în a deveni persoane competente,
generoase şi creative, capabile să dezvolte relaţii positive de cooperarre și pace, capabile să-i entuziasmeze pe
oameni şi să-i adune. Sufletul oricărui copil este plin de resurse, depinde de fiecare din noi cum şi cât vom reuşi să
organizăm şi să valorificăm aceste resurse.
Cunoaşterea diversităţii s-a lărgit, în activităţi precum „O lume mai bună, o lume mai tolerantă”, în care copiii
au învăţat că, pe lume, există oameni de rase şi naţionalităţi diferite, cu înfăţişări, obiceiuri şi tradiţii, îmbrăcăminte,
dansuri, mâncăruri diferite, pe care trebuie să le cunoaştem şi să le acceptăm. Cei mici au povestit după ilustraţii, au
decupat imagini sugestive şi le-au lipit pe baloane, au prezentat costume ale diverselor naţionalităţi şi au dansat
dansurile lor specifice. Mesajul a fost că orice om de pe planetă îşi doreşte ca toţi să trăim în armonie, toleranţă şi
pace.
Nu doar preşcolarii au exersat TOLERANŢA, ci şi personalul nedidactic. Au fost relizate desene și mesaje
de școlari și preșcolari cu ajutorul cărora a fost realizată o expoziție pe gadul școlii. Oportunitatea de a desfăşura
astfel de activităţi a adus coeziune în colectivul grădiniţei şi a dezvoltat preşcolarilor atitudini şi conduite de tolerare
faţă de semeni.
Simbolurile păcii în jurul lumii

P. I. P. Balaci Maria
Școala Gimnazială Gheorghe Bibescu, Craiova, Dolj
Ziua mondială a păcii (International Day of Peace) este celebrată pe 21 septembrie. Această zi dedicată
păcii, promovată de Organizaţia Națiunilor Unite, a fost stabilită în 1981. Adunarea Generală a ONU a declarat
această dată ca o zi dedicată consolidării idealurilor păcii, atât în interiorul, cât și între toate națiunile și
popoarele lumii.
De-a lungul timpului, un număr de simboluri ale păcii au fost folosite în diferite culturi şi contexte.
Porumbelul şi ramura de măslin
Porumbelul cu ramura de măslin în plisc este simbolul speranţei, al pământului nou, al începutului.
Ramura de măslin e reprezentativă pentru pace, nu doar pentru poporul evreu, ci şi pentru islamici şi pentru
grecii antici. Porumbelul coboara deasupra lui Iisus in timpul botezului acestuia, porumbelul fiind imaginea
Duhului lui Dumnezeu coborand asupra fiului Sau. Acestea nu sunt insa simboluri ale pacii. Primele
reprezentari ale porumbelului purtand ramura de maslin in cioc drept simbol al pacii sunt realizate de catre
primii crestini, persecutati de romani, pe morminte si in catacombele in care se adaposteau, simbolizand insa
mai mult pace sufleteasca decat pe aceea civila.
Universalizarea porumbelului ca simbolul pacii s-a produs insa abia in secolul al 20-lea, odata cu
terminarea celui de-al doilea razboi mondial si aderarea lui Picasso la Partidul Comunist Francez.
Picasso fusese intotdeauna fascinat de porumbei, avand ocazia sa creasca alaturi de acestia in orasul sau
natal, Malaga, si sa ii redea in cateva dintre picturile sale. La inscrierea in Partidul Comunist, in 1944, Picasso
avea 63 de ani, iar partidul i-a solicitat mai multe tablouri care sa simbolizeze pacea si libertatea, artistul
folosind motivul porumbelului in realizarea acestora.
Picturile au fost expuse intr-o expozitie in cadrul primei Conferinte Internationale pentru Pace din 1949,
tot Picasso realizand si emblema conferintei, Porumbelul Pacii (imaginea de mai sus) fiind astfel vazute si
apreciate de oameni din intreaga lume si, beneficiind si de realizarile tehnologice ale vremii (fotografie, ziare),
determinand adoptarea porumbelului ca simbol al pacii la nivel global.
Steagul alb
Steagul alb înseamnă mai degrabă „hai să facem pace”, decât o afirmaţie generală a păcii. E simbolul
armistiţiului, al predării paşnice. Prima oară a fost folosit în timpul dinastiei chineze Han, apoi de romani, în
primele secole ale erei noastre (când în loc de steag se mai fluturau şi crenguţe de măslin, în acelaşi scop).
Pipa păcii
O expresie împrumutată de la indienii din America de Nord, a fuma pipa păcii reprezenta iniţial o
ceremonie spirituală în care rugăciunile erau trimise în ceruri prin fum. Odată cu apariţia omului alb, care a
fost ocazional invitat prieteneşte la ceremonia fumatului pipei, semnificaţia s-a restrâns la un gest reprezentativ
pentru armistiţiu, pentru „făcutul pacii”.
Semnul cu degetele în V
Originea sa, foarte îndepartată, pare să fie lupta de la Agincourt, când se zice că francezii declaraseră că
după ce vor învinge, tuturor arcaşilor englezi li se vor tăia degetele (indexul şi mijlociul, folosite la încordatul
arcului). Englezii însă au iesit învingători şi ca dovadă arătau cele două degete intacte, ridicate. V de la victorie,
care aduce după ea pacea, a devenit un semn popular în al Doilea Război Mondial (prin imaginea lui Winston
Churchill) şi mai ales în anii ’60, în timpul demonstraţiilor pentru pace. După ce Churchill a popularizat semnul
cu degetele în V, V de la victorie a căpătat o asemenea greutate simbolică încât a început să fie folosit chiar şi
în forma auditivă, în codul Morse, în care V se „transcrie” cu trei bătăi scurte şi una lungă.
Semnul păcii
A fost iniţial simbolul campaniei engleze pentru dezarmare nucleară, ceea ce după experienţa
bombardamentelor din al Doilea Război Mondial a devenit o necesitate a păcii, astfel încât demonstraţiile şi
marşurile pentru pace din anii ’60 l-au adoptat, mai ales după importarea sa în State. Originea lui stă în
suprapunerea iniţialelor D si N (de la dezarmare nucleară). Cu toate acestea există şi explicaţii alternative ale
semnului păcii: semnul din interiorul cercului întors la 90 de grade reprezintă un avion B52 stilizat şi provine
de pe vremea când se încerca oprirea războiului din Vietnam, semnul reprezintă o cruce frântă (semnul
Antichristului) sau o crucificare cu capul in jos.
Bibliografie:
europafm, cultural.bzi
Wikipedia
Pace și simplitate
Prof. Spătaru Paul – Cosmin
Școala Gimnazială „Gheorghe Bibescu” Craiova
Pacea este cheia de bolta a învățăturii lui Iisus. Dobândirea păcii trebuie să fie țelul oricărui creștin.Totul
trebuie să conveargă spre ea: rugăciunea, asceza, milostenia. Ce înseamnă de fapt pacea? Se spune că pacea
adevărată este rezultatul a trei componente: pacea cu Dumnezeu, cea cu oamenii și cea cu tine. Din punct de
vedere psihologic ea presupune: lipsa mâniei, acceptarea (destinului propriu, al celorlalți, etc.), stingerea
oricăror conflicte interioare și exterioare, neimpunerea celorlalți a propriei atitudini.
încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale, discriminării sau a foametei. Aşa cum afirmă unii
scriitori, aceasta este mai degrabă prezenţa dragostei. Trăind în acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl
folosim nu am putut trece cu vederea această lipsă a păcii. Această nepăsare faţă de tot ceea ce se petrece în
jurul nostru, pe care o transmitem prin vorbele şi faptele noastre oamenilor pe care îi întâlnim. Şi, mai mult
decât aceastǎ durere pe care o simt atunci când văd inimi, care nu se înmoaie la nicio cruzime, la care nu pot
interveni, mă doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit.
Pacea nu e ceva ce ți-ai dori. Pacea e ceva ce faci, e ceva ce creezi, e ceva ce ești, e ceea ce dai mai
departe. Sunt trei lucruri în aceasta lume, pe care, fiecare om, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau
politică și le dorește cu ardoare. Pacea, sănătatea și fericirea. Un trio care le înglobează pe toate celelalte
componente-piloni ale unei vieți împlinite.
Pacea, în simplitatea dumnezeieștii sale misiuni este etalonul purității, al iubirii și-al armoniei mondiale.
De aceea din anul 1981, la 21 septembrie pacea este celebrată și citită pe buzele tuturor celor care-i
înțeleg și simt cu sufletul, cu mintea, valoarea-i incomensurabilă.
Ziua mondială a păcii a fost promovată la această dată de către Națiunile Unite prin Rezoluția 36/67 a
Adunării Generale. Această zi este dedicată consolidării și promovării idealurilor păcii între toate națiunile și
popoarele lumii.Cei care au simțit nevoia adoptării unei zile atât de însemnate, știu că în pace se naște iubirea,
în pace e cerul senin și tot în pace ne crește rumenă pâinea pe ogoare.Pacea e cu certitudine oglindirea raiului,
un rai pământesc, scăldat în albastru, îndulcit cu roz și pictat subtil în nuanțe mustoase de verde. Cu siguranță,
cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din amărăciunea războiului.
Cei care și-ai căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa în
care și-au zidit sănătatea, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe, visurilor cărora li s-au tăiat aripile, nereușind
să zboare.
Cu certitudine, pacea se naște în fiecare dintre noi, iar pentru a reuși să promovăm pacea mondială,
trebuie să promovăm mai întâi de toate, pacea interioară.
În această învălmășeală, alergătură de colo, dincolo, în acest stres colectiv, pacea, greu își mai găsește
loc în sufletele noastre. E doar din cauza că nu mai gândim colectiv, ci gândim egoist, individual, de parcă am
putea ține singuri pe umeri această planetă. Dacă răul se extinde cu viteza sunetului, atunci binele se propagă
cu cea a lumii, deci, oferiți din albeața sufletului vostru, dăruiți lumină și dragoste, sădiți în urma voastră
dreptate și adevăr, căci, binele e întotdeauna cu un pas în fața răului.
Astăzi, suntem privilegiați să glorificăm pacea, să slăvim cerul pentru că a așezat-o suavă, precum o
pânză curată peste noi. Cu inima tremurândă, însă, vedem că pânza imaculată nu-și păstrează nici astăzi
curățenia pe tot mapamondul, mai sunt pământuri pârjolite de contradicții, iar pânza păcii mai e pătată de sânge
și stropită de lacrimi.
Dacă cineva nu a înțeles încă cât de prețioasă este pacea, să privească în ochii unui copil fericit ce se
zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii.Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl
răsfață cu sărutări pline de dragoste.Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care se
pierde și soarele, atunci când sora mai mare îl leagănă.
Pentru a fi in pace cu Dumnezeu (cu divinitatea, deci), trebuie sa faci totul avand constiinta ca El este
cu tine, atata timp cat si tu esti cu El, ca iti vegheaza pasii. Trebuie sa faci totul ca si cum ai fi mereu sub ochii
Lui. Aceasta implica o stare de continua constiinta ("trezvie" in termeni duhovnicesti) si de mare
responsabilitate. Trebuie sa te intrebi mereu daca ceea ce faci este in voia Lui, sa astepti urmarea faptelor tale,
intelegand astfel daca ai gresit sau nu (de multe ori ceea ce ni se intampla este consecinta a ceea ce am facut -
bine sau rau), sa accepti voia Lui (chiar daca este contrara celei personale).
Pacea cu semenii presupune, de fapt, iubire. Cand nu mai ai in tine afecte negative: manie, ura, gelozie,
resentimente, in suflet vine si se instapaneste iubirea, reusesti sa-i iubesti pe toti, chiar daca ti se par imperfecti,
realizezi ca si tu esti astfel. Reusesti sa-i accepti, sa-i ierti daca e nevoie. Daca simti ca nu-i poti iubi in totalitate
(desi sfintii reusesc cu siguranta) te rogi pentru ei, pentru indreptarea lor. Pacea vine totodata din lipsa
"judecarii" si a "osandei". Practic, si psihologic vorbind, nu trebuie sa judecam pentru ca putem gresi aplicand
celuilalt, care este de cele mai multe ori diferit de noi, criteriile noastre, sistemul nostru de valori. De cele mai
multe ori aceasta este o modalitate subiectiva de a-i aborda pe ceilalti, si putem foarte usor sa ne dam seama
ca gresim, constatand ca o persoana vazuta de alte doua, diferite, poate sa i se para uneia buna si alteia rea. De
fapt, perceptia legata de un om poate fi diferita de la un moment la altul, iar ceea ce vedem rau in celalalt este
de fapt rezultatul a ceea ce este in noi. De acea sfintii nu mai vad raul, pentru ca nu mai exista in ei. De cele
mai multe ori, judecata este primul pas, al doilea este "osanda", cu alte cuvinte, invinuirea celuilalt. De multe
ori ajungem sa ne suparam pentru motive minore. Solutia ar fi sa-l respectam cu adevarat pe celalalt, sa-i
respectam felul de a fi, individualitatea.
Bibliografie
Dimensiunile păcii – Arthur Buliov
Spre un cod universal al păcii

Geo Stroe
În Geografia dreptului pe Terra, se pare că dreptul roman este dreptul Europei, un drept imperial, un
drept care s-a răspîndit in Americi, Africa, unele state din Asia, Australia, Noua Zeelandă, Extremul Orient
siberian etc.
Adevărul este că Dreptul roman are la baza Legea celor XII TABLE care sunt părti ale legilor pe care
Hestia, Vesta le-a primit de la Titani și Atlanți și le-a perfecționat Zamolse -SATURN, ATLAS – TROIANUL.
La orizontul adinc al cunoasterii de peste 35 000 de ani, la baza lor stau legile lui THOTH din TABLELE
DE SMARALD care sunt in curs de pătrundere și așezare în originile dreptului universal. Legile lui Manu, tabla
de legi a lui Moise (numele pe care l-au dat vechii iudei lui Zamolse), învățătura lui Enoch, a lui Noe, epopeile
indiene din Vede, sanscrita, Ramayana și Mahabharata, alte scrieri vechi și inca nedeslușite europenește.
Un COD UNIVERSAL AL PĂCII nu este o glumă, nu se face peste noapte și nici de unul singur. Am
indrăznit sa incep măcar sa pune temeliile si sa cream un colectiv interdisciplinar din care sa faca parte nu
numai juristi și militari, ci si oameni de cultura, filosofi ai dreptului și al filosofiei sociale.
Lucrări de sinteză în toate culturile există, trebuie îndelung cercetate, pătrunse cu gîndul pasnic și
comparate, extrase din esențele înțelepciunii lor multimilenare, cu unicul scop de a răspunde condițiilor sine
qua non ale păcii universale.
Mulți oameni de știință, filosofi, scriitori, unii de geniu, teologi, oameni enciclopedici au abordat
proiecte de acest gen și au făcut pași inainte în cunoașterea naturii umane și a teoriilor, metodelor și
metodologiilor, tehnologiilor și tehnicilor de abordare a acestei probleme vitale care este și va rămîne pacea
lumii.
Și OMUL trebuie invățat de la grădinița, incepind cu bătrînul proberb ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i
face”. Aforistica este si ea un instrument tot atît de important ca si Arta războiului de Sun Tzî, ca și tratatele
de drept, lucrări complexe cum a fost și rămîne DESPRE DREPTUL RĂZBOIULUI ȘI AL PĂCII al marelui
Hugo Grotius pe care intenționam să îl reedităm la Editura DacoRomnă TDC și să îl comentăm la nivelul
secolului XXI.
Pentru început pornim de la Legile Frumoase, Legile Belagine, Legile lui Zamolse primite de la Hestia,
primite de ea, la rîndul ei, de la Titani și Atlanți, dăruite geților nemuritori și divini și ajunse la dacoromni.
Iată cum arată, pentru începători, aceste legi pe înțelesul tutoror:
Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi
prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt minile Sale, mişcarea
şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu
este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină este viaţă şi ia făptura.
Precum fulgerul aduce lumină, şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă, aşa este şi gîndul omului, el
trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci pnă la focul ce arde trebuie să fie o
lumină şi un tunet.
Lumina omului este gîndul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin
cuvnt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi
paşi îi faci în vîrful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus, ca şi jos, la fel creşte copacul în vîrf de
munte, ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ, ca şi pămntul cel neted.
Fii cumpătat ca pămntul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frntă
de vînt, sămnţă prea adîncă nu răzbate, iar prea multă apă îi stinge suflarea.
Ia aminte la copacul cel falnic, cu ct este mai înalt cu atît rădăcinile sale sunt mai adînci în pămnt, căci
din pămnt îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cît te ridici mai mult, cu atît trebuie să cobori mai mult, căci măsura
ridicării este aceeaşi cu măsura coborîrii.
Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede cnd
prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pămntul este cel ce-i dă hrană, apa îi dă
vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
Priveşte rîul şi ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare,
căci vine de la ce este mai mare şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este şi gîndul cel
bun şi drept rînduit, el îşi face loc printre pietre şi stnci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic
nu-i stă în cale. Apa cu apă se adună, şi împreună puterea este şi mai mare.
Ia seama de taina aceasta şi nu o uita: acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pămîntul
şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri pînă la sfrşit. Astfel să iei seama la gîndul tău unde trebuie să ajungă
şi vei vedea că nimic nu poate opri drumul său. Să-ţi fie gîndul limpede pînă la sfîrşit; multe se vor ivi în calea
sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întîlnesc, pămînt cu pămînt şi
munte cu munte.
Ia seama la gîndul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă
la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr, sunt ca pulberea cîmpului ce-ţi acoperă ochii,
ca plasa păianjenului pentru minte şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înşelăciune, hoţie şi vărsare de
sînge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi moartea.
Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după
rvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare
este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi
omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţă sau frumuseţea? Duce un om mai mult decît boul? E mai bogat
vreunul ca pămîntul? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace şi degeaba ai
cunoaşterea daca ea nu este lămurită de vreme.
Fierul roşit a fost rece şi se va răci iarăşi, vasul a fost pămînt şi va fi iarăşi pămînt, pămîntul ce-a fost
sterp, acum este pămînt roditor şi se va strpi iarăşi peste vremi. Rîvna omului face schimbătoare toate acestea,
Dar rîvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă şi
aceeaşi rîvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot rîvna îl îndeamnă
la strîngerea de averi, la mărirea puterii şi la a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci
trufia de aici se naşte, ea te va coborî mai jos de dobitoace, ea te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
Neînţeleptul este mînat de rîvnă, dar înţeleptul încalecă rîvna. Neînţeleptul suferă cnd rîvna îl duce la
pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte cîştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu exista dobitoc mai josnic decît omul care nu mai
are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintîi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gîndul
tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
Gîndul bun şi vorba înţeleaptă îţi poate potoli necazul, îţi poate răcori inima, dar nu te vindeca pentru
ca omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa
pleacă. după orice zi vine şi noaptea, iar după iarnă vine primăvara, căci aşa este rînduit şi aşa este firea
lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămîne
pururea şi aceasta are nenumărate şi nesfrşite ramuri, iar asemenea izvoarelor mintii şi sufletului tău, ele nu
se arată la vedere, căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace şi
oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
Precum copacul cel falnic creşte lîngă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi; cel mare să nu
lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă
un lemn pe rîu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumina pe
chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai tîrziu înflorite în inima ta.
Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tai
este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
Nu grăbi nici o lucrare, căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt
este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amari
sufletul. Cum creşte cadrul, aşa crește şi stinghia, şi cum creste roata, aşa crește şi spiţa.
Rămîi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mînia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să
treacă de vorba ta. Mînia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; daca nu creşte prin trufie,
ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lîngă
dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decît toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului
tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
Nu-ti amărî sufletul cînd simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă căuta să te foloseşti de ele pentru
îndreptare, căci în rod ai şi sămînţa. Nu se poate ca o sămînţă bună sa dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce
la pierdere, furtul întotdeauna duce la boala, gîndurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mînia întotdeauna
loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţă, trufia întotdeauna aduce suferinţă.
Mergi la izvor cnd sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă pînă ce devine iarăşi
curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău precum tulburarea aceea.
Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gîndul tău şi cum sămînţă nu se poate fără coaja, aşa
este şi gndul cel rodnic al omului. Coaja gndului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gîndul se usucă şi nu
foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată
prin pămîntul tare.
În vremea lucrului tău înveseleşte-ți inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum
fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede
înainte de a fi terminată.
Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una, nici alta nu
sunt fireşti. Omul sărac are multe gnduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a
învelit braţele şi picioarele, cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-
l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.
Fii blînd şi răbdător cu cei de lîngă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine,
căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce vede prin ochii
lui este din aceeaşi lumină cu cea care vede prin ochii tăi.
Unde este tăria omului, acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămîi în limpezimea
minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui
greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blnd este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea,
şi ia seama de toate acestea.
Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stînca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este
încercată de vînt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea
gndului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stînca, ci limpezimea sa.
Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă, iar tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine
puţin aşa este şi cu tulburarea oamenilor; ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine
prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu
înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gîrbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea
lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
Mulţumeşte pămîntului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte
pămntul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pămntului tău, mulţumeşte lunii pentru
liniştea somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru
tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată,
mulţumeşte omului bun ce-ti aduce bucurie şi zîmbet pe chip.
Precum iarba buna creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este
semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta
a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindeca. Oare iarba aceea este rea doar pentru
ca este amară pîntecului tău? Aşa este şi cu omul; de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gîndul şi
simţirea la ce este plăcut atît omului bun cît şi omului rău. Unul vede roata plecînd, iar altul vede aceeaşi
roata venind. Cine vede mai bine ?
Doar cel înţeleptit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel
înţeleptit a fost odată la fel ca şi cel tulburat, iar roadele amare l-au făcut să țina seama de alcătuirea fiinţei
sale. A fugit de roadele sale amare în vîrful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi
iată ca roadele erau cu el, apoi a privit înlăuntrul sau şi iată ca roadele sale amare aveau rădăcini în mintea
şi simţirea poftelor sale.
Este o floare mai frumoasa ca cealaltă? Este un izvor mai limpede decît altul? Este un fir de iarba mai
presus de un altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea sa aibă
felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi de dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mînă,
dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mîna stîngă mai bună ca dreapta? Altfel vede ochiul stîng
de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici
îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor
şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi,
dar ia seama ca lumina sufletului tău şi al celui de lîngă tine are aceeaşi vatră şi rămîne fără umbră. Vezi ce
tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte,
iar bătrîneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul
de căldura urmaşilor tăi.
Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt
dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie, căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta
să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea, iar toate acestea le găseşti în om şi
toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea
cînd îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii
au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.
Ia aminte că bătăile inimii, curgerea sîngelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi
minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare
şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărmă din puţinul ce se vede…
Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un
sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie
a ochilor, căci unde este căldura apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare
şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, şi unde este rîs pîndeşte şi bocetul.
Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrîni şi de cei înţelepţi,
hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mnie,
buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele în minte, ziua să le porţi mereu cu tine, seara să le
ai cu tine în somn, iar astfel, supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor
atinge de tine.
Dincolo de acestea se afla iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia, iar ele ridică omul cu adevărat.
Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Viu şi Veşnic, iar prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar
îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune,
adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogăţie, rodnica şi trainica lucrare.
Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este
curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea poate apărea şi graba, iar unde este modestia poate apărea
şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt
ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gndeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel
care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia,
echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede
şi frumosul şi urîtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi
dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit ca firea
lucrurilor este în toate, căci frumosul din urt se trage şi urtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se
va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. şi toate acestea luminează sufletul
înţeleptului, precum cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute
neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea lui, căci prin ele vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor
bucurii.
Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uită că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult dect poate
cuprinde în ura sa, căldura se ridica mai mult dect poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe
dect cel ce este dedesubt, uşorul se întinde mai mult dect se întinde greul, lumina răzbate mai mult dect poate
răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare dect puterea ce desparte.
Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare, pe acelaşi
punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este
o mare taină a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.
Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gîndeşte, cel ce simte şi cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte.
Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gîndeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă,
dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră.
El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urît, dincolo de curgerea
timpului.
Dr. Geo Stroe,

Educație și pace
Prof. inv. prescolar: Corcoata Cristina Letitia
Ungureanu Alina
Gradinita cu P.P.”RAYKIDS”, Carcea
Pacea-i cel mai scump cuvant,

Dintre toate pe pamant,
Fara pace nu-i nimica ,
Fara ea ne creste frica.
Fara pace nu e soare,

Nu e munca pe ogoare,
Nu adie nicio boare,
Nu e munca pe ogoare.
Fara pace nu e scoala,

Fara pace e doar boala,
Nu e zbor de ciocarlii ,
Nu e raset de copii.
Fara pace nu e cantec,

Nu e zambet si alint,
Fara pace e-ntuneric,
Nu-i lumina pe pamant .
Fara pace nu e mama,

Iar in suflet suntem goi,
Fara pace nu e tata,
Fara pace ... e razboi.
Copilăria este o perioadă de asimilări masive, de formare a unor atitudini şi abilităţi care se vor
transforma în instrumente pentru tot restul vieţii, iar grădiniţa şi apoi şcoala, prin autoritatea morală pe care o
au, pot aduce o contribuţie substanţială în formarea unor atitudini și comportamente pacifiste şi tolerante la
copii. În urma ultimelor studii şi interpretări ale specialiştilor se arată cât de mult sunt afectaţi copiii din cauza
violenţei în general, dar și de violențele verbale din mediul şcolar, de pe stradă sau de acasă.
Copiii se nasc cu dorinţa pentru pace. PACEA este un subiect minunat, un subiect despre care ne place
să vorbim şi mai ales ne place să o simţim! De ce? Pentru că aceasta-i natura noastră omenească, originală.
Am fost creaţi sa trăim în pace cu toţi oamenii . Pacea nu este numai un Dar de la Dumnezeu, este un dar pe
care ni-l oferim unul celuilalt, nu este departe, este în interiorul nostru.
zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii.
Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl răsfață cu sărutări pline de dragoste.
Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care se pierde și soarele, atunci când
sora mai mare îl leagănă în scrânciob.
Apoi să privească în ochii disperați ai unui copil rătăcit, să arunce o privire în hăul întunecat în care
copilul își caut părinții, aleargă fără speranță într-un labirint fără sfârșit, cufundat în beznă și asurzit de
mitraliere care împrăștie moarte.
De aceea, păstrati-vă sufletul curat, lăsați ca pacea să coboare peste el, purtați pacea în piept, în ochi, în
mâini, în fapte, în iubire.
Pentru a”construi pacea”este în nevoie de multă muncă și elemente specifice, chiar activități dedicate.
La noi, în grădiniță, nu există competiție: copiii sunt încurajați să formeze o comunitate bazată pe respect și
cooperare, parteneri de drum în explorarea lumii. Atunci când apar conflicte, copiii sunt încurajați și susținuți
în a găsi singuri soluții pentru rezolvarea problemelor într-un mod civilizat. Rolul cadrului didactic este de a–
i ghida către rezolvarea constructivă și pe cale pașnică a conflictelor (prin moderarea situațiilor acolo unde este
nevoie dar și prin exemplul personal) – o lecție de viață extrem de importantă ce le va influența comportamentul
ulterior în ”lumea reală”. Această ghidare se face respectând sentimentele tuturor persoanelor implicate,
fără a le știrbi stima de sine, prin ascultare activă și oferind oportunitatea de a își exprima sentimentele.
Înmânându-le copiiilor instrumentele și metodele necesare pentru a-și rezolva conflictele în mod pașnic,
educația neoumanistă oferă în realitate instrumentele necesare pentru a trăi în pace acum și în viitor.
Îmi place ideea de „pace” ca subiect. Adevărata pace este în primul rând o stare interioară, care izvorăște
din adâncul inimii fiecăruia, iar noi le putem arăta copiilor acest lucru, indiferent de sistemul de educație în
care se află. Este un limbaj universal, cel al păcii, și este esenţial să nu fim doar ”consumatori” de pace ci și
promotori, generatori a ei.
Pacea e cu certitudine oglindirea raiului, un rai pământesc, scăldat în albastru, îndulcit cu roz și pictat
subtil în nuanțe mustoase de verde.
Cu siguranță, cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din
amărăciunea războiului.
Cei care și-au căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa în
să zboare.
Militați pentru pacea mondială și amintiți-vă că e de ajuns un singur război interior, pentru a se declanșa
un război mondial.
Pace în lume, pace în familie

Prof. Înv. Preșc.: Marin Adelina Ileana,
Grădinița cu p.p. ,,Phoenix”, Craiova
Motto:
Pacea nu este decât o scurtă pauză între două războaie.
(Constantin Kirițescu - "Istoria războiului pentru întregirea României:
1916-1919")
Cuvântul pace derivă din latinescul pax. El definește în general, în sens pozitiv, o stare de liniște, o stare
lipsită de conflicte militare.
încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale, discriminării sau a foametei. Aşa cum afirmă unii
doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit
Se spune că acasă e locul în care inima se simte în siguranţă. Probabil că acesta este motivul pentru care
persoanele pe care le găseşti stând mereu cu inima şi cu braţele deschise pentru tine le numeşti familie. O
familie nu e întreagă dacă ea nu transmite iubire, armonie şi pace celor din jur. Te naşti din iubire şi traieşti
iubind. Înveţi să accepţi orice greutate cu calm şi cu răbdare. Înveţi să ajuţi,să speri şi să zâmbeşti. Înveţi să
dăruieşti ceva lumii acesteia în care eşti călător şi muritor. Să laşi o urmă, o mireasmă sau un mesaj, ce poate
că lumea în graba ei îl va citi cândva şi astfel să iei parte la schimbarea necesară acestei lumi. Pacea pe care o
găseşti acasă e pacea pe care, personal cred, că nu o găseşti în niciun alt loc. E o pace care nu aduce cu ea doar
sentimentul de linişte, ci şi de protecţie, iubire, armonie şi acceptarea a ceea ce eşti.
Tind să cred că suntem fiinţe care ne rezumăm doar la traiul nostru cotidian. Dar faptul că tu ai o pâine
pe masă nu îţi garantează nimeni faptul că cel de lângă tine are. Iar faptul că întotdeauna ai găsit un loc cald şi
un braţ care ţi-a fost întins nu înseamnă că nu sunt oameni care tânjesc dupa astfel de lucruri. Strigătele de
disperare ale celor ce se află în nevoie sunt suficient de mari pentru a le auzi, dar de multe ori uităm sau nu
avem timp să ascultăm. Am învăţat că ajutorul nu vine întotdeauna atunci când ai nevoie şi mi-am dat seama
că, dacă nu e în momentul de durere, atunci la ce folos? Trecem fără să fim conştienţi pe lîngă cei ce suferă,
negândindu-ne deloc la ceea ce am putea face sau cu ce i-am putea ajuta.
Având pace în familie, ai pace în inimă şi astfel poţi dărui lumii ceea ce are nevoie. Nu putem convieţui
fără a fi armonie între noi. Fără a ne considera egali, aşa cum ne-a creeat Dumnezeu. Fără a conştientiza că
lumea are nevoie de cei care pot înfaptui ceva şi nu de cei care pot afirma foarte convingător de ce au stat
degeaba. Nu te poţi simţi împlinit atunci când ştii că puteai face bine şi totuşi nu l-ai facut. Când ai aflat că e
prea târziu pentru a mai schimba ceva începi să conştientizezi. Dar nu e târziu pentru remuşcări? Aşa că, acum
e timpul ca fiecare dintre noi să nu mai aştepte pe cel de lângă el să acţioneze, ci să facem tot ceea ce ne stă în
putinţă să transformăm lumea din acest teatru cu maşti de fericire în oameni adevăraţi care zâmbesc şi care
după mult timp de descurajare şi nelinişte sufletească şi nu numai au găsit un motiv în a trăi şi îşi pot re-aduce
aminte de frumuseţea vieţii acesteia scurte pe care o avem.
Trebuie să avem grijă să avem pace în suflete și în gânduri, astfel putem tansmite celor din jur starea de
pace .
De ce avem bani să întreţinem războaie, dar nu avem bani să hrănim săracii? Fără pace nu ne putem
Deşi majoritatea dintre noi trăim în pace, nu suntem recunoscători şi nu suntem conştienţi de adevărata
valoare a acesteia. Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie ,
deoarece nu cunoaştem agitaţia şi rutina unei vieţi duse în nelinişte.
Hrăneşte-ţi inima cu pace! Aceasta înseamnă să dovedeşti respect faţă de tot ce este slab şi vulnerabil.
Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea.
“Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns".

• Pacea înseamnă libertate fără grijă. (Cicero )

• Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea. (Benjamin Franklin )
• Daca nu este pace, toate celelalte sunt de prisos. (Sfantul Ioan Gura de Aur)
• Pacea nu este absența războiului. Este o virtute, o dispoziție spre bunăvoință, încredere, dreptate.
(Baruch Spinoza)
• Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aștepta să-ți moară
dușmanul.(Victor Martin)
• Pacea nu este un dar al lui Dumnezeu creaturilor sale. Este un dar pe care noi ni-l facem unul altuia.
(Elie Wiesel)
• Pacea e capodopera rațiunii. (J. Muller)
• Pacea nu este o relație între națiuni. Este o stare a minții dată de liniștea sufletului. (Jawaharlal
Nehru)
• Pacea înseamnă libertate înfăptuită, libertate și în același timp adevăr. (Aldous Huxley)
• Pacea este o stare în care frica de orice fel este necunoscută. (John Buchan)
BIBLIOGRAFIE:
www.wikipedia.org
www.edusoft.ro
Aspecte ale educației pentru pace

la vârsta preșcolară
Prof. înv. preșcolar: Didu Mirela
C.N. „Frații Buzești” Craiova
Educația pentru pace, abordată la vârsta preșcolarității, reprezintă o provocare pentru cadrele didactice
care doresc să se implice cu dăruire și responsabilitate.
„Educația pentru pace - afirmă M. Stephen – corespunde șirului de activități educative care are drept
scop pregătirea oamenilor în vederea participării la consolidarea unei lumi mai drepte și a unei ordini sociale
în care violența directă sau structurală este redusă pe cât posibil”.
În lucrările sale, Constantin Cucoș precizează o serie de obiective ale educației pentru pace:
• achiziționarea unor concepte și cunoștințe specifice problematicii propensării păcii și bunei
înțelegeri (pace, dezarmare, cooperare,agresiune, război, terorism, etc.);
• formarea unor atitudini și trăsături de personalitate (toleranță, respectarea opiniilor celorlalți);
• structurarea unor atitudini responsabile față de propria comunitate și față de umanitate (iubirea
față de aproape, încrederea în semeni, solidaritatea umană, etc.).
Profesorul Ștefan Bârsănescu propunea constituirea unei „pedagogii a păcii” care să cuprindă ideea
apelului la rațiune, ideea că disputele se rezolvă prin discuții, argumentări, demonstrații. Privită din perspectiva
noilor educații aceasta ar trebui să urmărească:
• educarea copiilor astfel încât aceștia să se debaraseze de impulsuri agresive și de comportamente
ostile și să devină sensibili la ordine, liniște, echilibru, dreptate:
• formarea tinerilor în spiritul ideilor de înțelegere mutuală, cooperare, toleranță;
• educarea tinerilor în ideea unei concepții despre lume care să le permită să se entuziasmeze la
valorile spirituale ale omenirii.
Educația pentru pace presupune cultivarea la copii a unor atitudini superioare și pregătirea lor ca viitori
adulți în vederea promovării dialogului constructiv pentru evitarea conflictelor, pentru cultivarea receptivității,
a respectului față de sine și de ceilalți.
Maria Montessori considera că educația poate schimba lumea și afirma că „Evitarea conflictelor este
misiunea politicii. Construirea păcii este misiunea educaţiei.” Educația în spiritul păcii, înțelegerii, toleranței,
prieteniei, nonviolenței, solidarității are la bază patru principii generale precizate în „Convenția cu privire la
Drepturile Copilului: nondiscriminare, interesul superior al copilului, participare, supraviețuire și dezvoltare.
Curriculum pentru învățământul preșcolar este bazat pe diversitate culturală, bunătate, toleranță, grijă și
respect, iar educația pentru pace este o componentă esențială în grădiniță. Grupele de copii sunt adevărate
comunități la scară mai mică, în cadrul cărora copiii descoperă lecții de viață ce le vor folosi pe întreg parcusul
existenței lor. Fiecare copil este respectat, iubit, acceptat, îndrumat și încurajat să își găsească propriul rol și
astfel să contribuie la funcționarea micii comunități. Treptat preșcolarii învață să ia decizii referitoare la
problemele ce apar în grupă, să gestioneze activități de întreținere a spațiului, să îndeplinească responsabilități
legate de viața practică.
Pentru ca preșcolarii să ajungă la dezideratele afirmate de principiile educației pentru pace, am
considerat necesar abordarea unor aspecte esențiale în cunoașterea socială, și anume: cunoașterea de sine, a
drepturilor și îndatoririlor cetățenești, cunoașterea și respectarea valorilor naționale și pe cele de identificare și
reprezentare ale altor naționalități, înțelegerea și interiorizarea unor atitudini sociale pozitive. Ideea de la care
am pornit a fost aceea că omul, indiferent de locul unde trăiește, de culoarea pielii, de cultură sau convingeri
religioase, constituie valoarea socială supremă, idee pe care am dorit să o transmitem copiilor prin activitățile
desfășurate.
Astfel am organizat activități educative care au avut ca scop cunoașterea de către copii a costumelor
naționale din diferite țări și a unor tradiții și obiceiuri specifice: „Parada costumelor populare”, „Turist prin
țări europene”, vizite la Muzeul Olteniei, participări la festivaluri de folclor, învățarea unor dansuri populare
specifice unor popoare, serbări școlare, jocuri de rol.
Cultivarea unor atitudini pozitive în relațiile interumane, a dorinței de a trăi în pace, libertate, siguranță
și acceptarea diferențelor față de alți copii au fost obiective pentru o serie de activități: citiri de imagini,
vizionarea unor reportaje cu tema „Copilărie fericită”, studii de caz „Să ajutăm un copil trist”, lectura „Trei
semne ale prieteniei” de I. Străuț, poezia „1 Iunie” de Ileana Bumbac, povești create „Gânduri pentru toți copiii
lumii”, audiție „Odă Bucuriei”, cântec „Să fie pace în lume”, pictură/ desen/ activități practice „Crenguța de
măslin”, „Porumbeii păcii”, „Daruri pentru prietenii mei”, „Hora prieteniei”, etc.
O activitate îndrăgită de copii a fost intitulată „Copacul Prieteniei” și a constat în realizarea unui colaj
colectiv în care imaginea unui copac a fost realizată prin alăturarea conturului palmei sau amprenta palmei
fiecărui copil. Lucrarea a fost îmbogățită prin lipirea unor flori, fluturi, vrăbiuțe și înfigerea unor stegulețe ale
statelor Uniunii Europene și nu numai.
De asemenea, copiii au fost încântați să participe la marșuri dedicate păcii sau să „scrie” mesaje de pace
sub genericul „Piciumanii doresc PACE!” și să le transmită prin inermediul imaginii, activități organizate de
Asociația „Arta Zalmoxa”.
Toate activitățile ce vizează educația pentru pace reprezintă o ocazie pentru socializare și cultivarea grijii
față de comunitate, față de fiecare membru al acesteia. Copiii sunt încurajați să descopere diversitatea lumii și
conexiunile lor cu ceilalți. Astfel ei reușesc să înțeleagă și să aprecieze bogăția culturilor care îi înconjoară.
Experimentând cu copiii metodele necesare pentru a rezolva conflictele în mod pașnic, le oferim în
realitate instrumentele necesare pentru a trăi în pace acum și în viitor.
Bibliografie:
1. Cucoș, C. – „Pedagogie”, Editura Polirom, Iași, 2002 ;
2. Popescu, V. – „Educația pentru pace a copiilor preșcolari”, Revista Învățământul preșcolar, Nr. 3-
4/2008;
Pacea în familie
Prof. Stan Maria Daniela
Grădinița cu P.P.„Phoenix” Craiova
iubind. Înveţi să accepţi orice greutate cu calm şi cu răbdare. Înveţi să ajuţi,s ă speri şi să zâmbeşti. Înveţi să
că, dacă nu e în momentul de durere, atunci la ce folos? Trecem fără să fim conştienţi pe lângă cei ce suferă,
Aceşti oameni s-au născut într-un colţ al lumii prea nedrept, spunem noi, dar continuăm să trăim fără a
da importanţă acestor lucruri, ca şi cum ar fi vorba de noroc sau destin. Nu. Aici este vorba despre a ajuta în a
face lumea să nu mai ţină cont de diferenţele dintre semeni şi să se accepte aşa cum sunt, pentru că fiecare este
diferit şi frumos în felul său. Deşi mass-media ne atrage tot mai mult atenţia asupra acestui subiect, oamenii
se consideră prea ocupaţi pentru a-l dezbate.
Atunci îmi pun întrebarea firească: Prea ocupat pentru ce? Să te gândeşti că tu însuţi ai putea fi sufletul
acela flămând de pâine, acea rană dornică de mângâiere sau acea privire doritoare de un zâmbet?Aşa că nu e
nici prea greu şi nici prea târziu. Fă-o înainte ca acele vieţi să nu mai fie în stare să îţi mulţumească. Pentru că
a spune că îţi pare rău în faţa unui mormânt nu mai are niciun sens. Ne naştem cu stăpânirea sentimentului de
pace, dar uităm să îl dăruim celor din jur. Generaţia noastră uită că unii oameni nu s-au născut cu dreptul de a
alege şi astfel, aceştia sunt forţaţi să accepte ceea ce li se oferă.
Să nu uităm niciodată că “Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns".
Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea."
Pacea în lume
Prof. Rața Iustina Fevronia
Grădinița cu P.P.„Phoenix” Craiova
Cuvântul pace derivă din latinescul „pax”. El definește în general, în sens pozitiv, o stare de liniște, o
stare lipsită de conflicte militare. În Grecia antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur inițială a umanității.
Simbolul porumbelului cu ramură de măslin, este izvorât tot din mitologia antică : alegând casca lui Ares
(Marte), zeul războiului, pentru a cuibări, această pasăre sacră prelungi starea de pace, împiedicând zeul să-și
îndeplinească funcția. Pe planul colectiv, pacea este absența războiului : latină pax absentia belli, a violenței
între grupuri umane. În acest sens, societățile totalitare sau dictatoriale pot fi în pace pe planul militar, dar nu
pe planul social : de exemplu, lupta claselor este o stare de război social. Menținerea păcii internaționale este
unul dintre obiectivele organizațiilor ca de pildă ONU. Există și organizații ne-guvernamentale (ONG) care
susțin tratativele pentru pace acolo unde domnește starea de război, ca de exemplu Neve Șalom - Wahat as
Salam, mișcarea comună israelo-palestiniană. Adepții unor religii, cum ar fi Jainism-ul, încearcă să nu rănească
orice ființă vie, inclusiv insectele. Budiștii și hindușii cred că pacea poate fi realizată atunci când orice dorință
și suferință sfârșește. Pentru a elimina suferința și pentru a dobândi această pace, ei urmează o serie de
învățături numite cele « Patru nobile Adevăruri » : principala doctrină a filozofiei lor. În yi-kingul chinezesc,
pacea nu este lipsa de război, ci căutarea permanentă a rezolvării non-violente a conflictelor. Bineînțeles că
nici în culturile hinduiste, confucianiste și budiste nu au lipsit războaiele, iar unii deservenți ai cultelor le-au
aprobat sau chiar încurajat.
Pacifiștii, cum ar fi anarhiștii creștini, consideră că orice tip de violență va da naștere doar la altă
violență. Alte grupuri de persoane iau o varietate de poziții în fața violenței, multe dintre ele susținând teoria
războiului just. Ideologii comunismului au afirmat și ei, nu o dată, atașamentul lor la "lupta pentru pace", dar
sloganele lor antibeliciste au ascuns adesea intenții expansioniste. Politicienii și militarii au susținut în diverse
perioade că doresc pacea, dar o "pace dreaptă", sub care denumire puteau înțelege o pace care ține seama numai
de interesele uneia din părțile aflate în conflict (a lor). Când vorbim despre pacea în lume, în general, avem
tendinţa de a ne gândi la lipsa războiului, la încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale,
discriminârii sau a foametei. Aşa cum afirmă unii poeţi aceasta este mai degrabă prezenţa dragostei. Trăind în
acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl folosim nu am putut trece cu vederea această lipsă a păcii. Această
nepăsare faţă de tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pe care o transmitem prin vorbele şi faptele noastre,
oamenilor pe care îi întâlnim. Şi, mai mult decât aceastǎ durere pe care o simt atunci când văd inimi, care nu
se înmoaie la nicio cruzime, la care nu pot interveni, mă doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt
din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit. Cea mai mare plagă a omenirii este războiul. Numai în secolul XX,
cele două războaie mondiale au provocat moartea a peste 100 de milioane de oameni. Nici măcar „Moartea
Neagră” nu a provocat atâtea victime şi vorbim aici doar de cele două războaie mondiale. Dacă luăm în calcul
pe toate celelalte războaie pe care le-a cunoscut omenirea până în prezent, numărul victimelor depăşeşte cu
siguranţă cifrele tuturor pandemiilor prin care a trecut civilizaţia umană. De fapt, unele dintre acestea îşi au
originea tot în războaie…
După un secol îngrozitor de sângeros, am ajuns în mileniul III şi ne-am aştepta ca omul să fie mai
înţelept. Cunoaşte istoria, greşelile înaintaşilor săi, şi poate învăţa din ele. Atunci, de ce mai există în lume
războaie? Cum se face că oamenii se ucid şi acum ca nişte bestii, aşa cum au făcut-o şi în cele mai negre
perioade ale istoriei? Cum se face că în fiecare zi cad victime atâţia oameni nevinovaţi? De ce este promovat
războiul în dauna păcii? De ce?
Oricât de multe lucruri ne-ar separa, sunt cel puţin la fel de multe care ne apropie. Indiferent de rasă, de
convingeri, de idealuri, la urma urmei suntem cu toţii oameni. Cu toţii ne-am născut pe această planetă, cu toţii
am încercat să ne „adaptăm” aici, să trăim. Cu toţii vrem să fim fericiţi, cu toţii ne dorim o lume mai bună
pentru copiii noştri. Vrem cu toţii toate aceste lucruri, oare nu putem să le atingem la fel, „cu toţii”, împreună?
De ce să le atingem doar noi? Trebuie numaidecât să ne ucidem între noi?
Atunci, să renunţăm la orgolii, la certuri, violenţe şi război şi să investim în pace, într-o pace a tuturor!
Copiii și pacea
Educatoare Ghiță Elena Loredana
Gradinița cu Program Prelungit “Sfânta Tatiana”
MOTTO :
„Dacă războiul pornește din mințile
oamenilor, tot acolo trebuie să se găsească și pacea…”.
Pacea este condiţia esenţialã a vieţii; de dobândirea, menţinerea şi consolidarea ei depind dezvoltarea
normalã a naţiunilor, realizarea obiectivelor de progres şi civilizaţia întregii umanităţi. Pacea este condiţia
creaţiei, premisa fundamentalã a marilor descoperiri ale geniului uman, garanţia folosirii lor în scopul
propãşirii tuturor popoarelor. Numai pacea poate sã asigure omului climatul firesc, necesar afirmãrii şi
dezvoltãrii sale multilaterale. Pacea reprezintã condiţia existenţei, a liniştii şi siguranţei pe planeta noastră.
Victor Hugo arată că „oricum ar fi ziua de azi, ziua de mâine e pacea”
Inca de la varste fragede ne putem ajuta copiii sa inteleaga şi să aplice conceptul de pace, să observe că
există şi să vadă cum se poate aplica. Îi ajută să rezolve conflicte ţinând cont de lumea din jur, fără să intre în
război sau să reducă, pe cât posibil, numărul luptelor între naţiuni.
Copiii reprezinta bazele evolutiei lumii, asadar pentru ei trebuie asigurata atat pacea cat si metode
diverse de a fructifica acest spirit in interiorul sau. Vom ști că am obținut pacea când lumea este în siguranță
pentru toți copiii.
Copiii se nasc cu dorinţa pentru pace. Pacea este un subiect minunat, un subiect despre care ne place să
vorbim şi mai ales ne place să o simţim. Pentru că aceasta-i natura noastră omenească, originală. Am fost creaţi
sa trăim în pace cu toţi oamenii . Pacea nu este numai un dar de la Dumnezeu, este un dar pe care ni-l oferim
unul celuilalt, nu este departe, este în interiorul nostru.
Pentru a”construi pacea”este în nevoie de multă muncă și elemente specifice, chiar activități dedicate.
Trebuie diminuata existenta competiției: copiii sunt încurajați să formeze o comunitate bazată pe respect
și cooperare, parteneri de drum în explorarea lumii. Atunci când apar conflicte, copiii trebuie încurajați și
susținuți în a găsi singuri soluții pentru rezolvarea problemelor într-un mod civilizat. Rolul cadrului didactic
este de a–i ghida către rezolvarea constructivă și pe cale pașnică a conflictelor (prin moderarea situațiilor acolo
unde este nevoie dar și prin exemplul personal) – o lecție de viață extrem de importantă ce le va influența
comportamentul ulterior în ”lumea reală”. Această ghidare se face respectând sentimentele tuturor persoanelor
implicate, fără a le știrbi stima de sine, prin ascultare activă și oferind oportunitatea de a își exprima
sentimentele.
Adevărata pace este în primul rând o stare interioară, care izvorăște din adâncul inimii fiecăruia, iar noi
le putem arăta copiilor acest lucru, indiferent de sistemul de educație în care se află. Este un limbaj universal,
cel al păcii, și este esenţial să nu fim doar ”consumatori” de pace ci și promotori, generatori a ei.
Nu există încredere mai sacră decât cea pe care lumea o acordă copiilor. Nu există responsabilitate mai
importantă decât cea de a ne asigura că drepturile le sunt respectate, bunăstarea le este protejată, vieţile le sunt
ferite de teamă şi lipsuri şi că pot creşte în pace.
Scopul educatiei copiilor pentru pace este dezvoltarea plenară a personalităţii acestora, educarea lor în
spiritul respectului
La nivel comportamental copilul trebuie pregătit să-şi asume responsabilităţile vieţii într-o societate
deschisă şi liberă, bazată pe înţelegere, pace, nediscriminare, pe egalitate de gen şi de prietenie între toate
popoarele şi grupurile sociale, etnice, naţionale şi religioase.
Conceptul competenţei de respectare, revendicare şi promovare a Drepturilor Omului reprezintă
ansamblu de cunoştinţe, abilităţi, atitudini şi comportamente, care îmbinate armonios şi complementar permit
rezolvarea adecvată a unor situaţii de interacţiune persoană-stat, persoană-societate, persoană-comunitate,

interpersonale şi interculturale.
Astfel in urma unor modalitati benefice de educare a copiilor sub emblema pacii ,ei vor asigura bunul
mers al lumii, respecta drepturile celorlalţi şi vor fi conştienti de demnitatea proprie şi a altora, vorştii cum şi
sunt împuterniciti să-şi exercite sau să-şi revendice propriile drepturi şi drepturile altora.
Copiii îşi dezvoltă propria cunoaştere, însă nu înseamnă că fac acest lucru singuri, izolaţi. Promovarea
învăţării active presupune şi încurajarea parteneriatelor în învăţare.
De fapt, adevărata învăţare, este cea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi, este nu doar
simplu activă (individual activă), ci interactivă.
Mediul educational este chemat să ofere, un model de dezvoltare multilaterală a unei personalităţi libere
şi aptă de convieţuire paşnică şi constructivă.
Educația pentru pace în mediul școlar

Prof. Angelica Nuta
Școala Gimnazială „Decebal”, Craiova
Pacea mondială, sau pacea pe Pământ, este conceptul unei stări ideale de fericire, libertate și pace în
interiorul și printre toate persoanele și națiunile de pe planeta Pământ. Această idee de nonviolență mondială
este o motivație pentru oameni și națiuni să coopereze de bună voie, fie voluntar, fie în virtutea unui sistem de
guvernare care obiectează că va fi rezolvată prin dragoste și pace. Diferite culturi, religii, filozofii și organizații
au concepte variate cu privire la modul în care ar rezulta un astfel de stat.
Educația pentru pace presupune cultivarea unor atitudini superioare, formare a oamenilor pentru evitarea
conflictelor, receptivitate, respect pentru valori etc., formarea și cultivarea aptitudinilor de abordare a
problemelor sociale prin dialog și participarea efectiva la rezolvarea pedagogică a contradicțiilor obiective și
subiective. Aceasta presupune absența violentei, dispariția cauzelor conflictelor morale și prezența condițiilor
care duc la respectarea drepturilor omului de diferite etnii.
Programele de educație pentru pace centrate pe rezolvarea conflictelor se concentrează, de obicei, pe
simptomele social-comportamentale ale conflictului, antrenând indivizii să rezolve disputele interpersonale
prin tehnici de negociere și de mediere (de la egal la egal). Învățarea pentru a gestiona furia, „a lupta corect”
și a îmbunătăți comunicarea prin abilități precum ascultarea, preluarea, identificarea nevoilor și separarea
faptelor de emoții, constituie elementele principale ale acestor programe.
În primele decenii ale secolului XX, programele de „educație pentru pace” din întreaga lume au
reprezentat o serie de teme focale, inclusiv anti-nuclearism, înțelegere internațională, responsabilitate de
mediu, abilități de comunicare, nonviolență, tehnici de rezolvare a conflictelor, democrație, conștientizarea
drepturilor omului, toleranță de diversitate, coexistență și egalitate de gen.
Ian Harris și John Synott au descris educația pentru pace ca o serie de „întâlniri didactice” din care se
desprind: dorința oamenilor pentru pace; alternative nonviolente pentru gestionarea conflictului; abilități
pentru analiza critică a aranjamentelor structurale care produc și legitimează nedreptatea și inegalitate
Declarația mondială din 1990 privind educația pentru toți (Declarația de la Jomtien) afirmă clar că
nevoile de învățare de bază includ nu numai instrumente esențiale precum alfabetizarea și numerația, ci și
cunoștințele, abilitățile, atitudinile și valori necesare pentru a trăi și a lucra cu demnitate și pentru a participa
la dezvoltare.
Aceasta educație nu trebuie să se limiteze la activitățile care se desfășoară în școli. O serie de activități
pot fi desfășurate după programe școlare și programe de vară, cu accent pe educația pentru pace. Se pot crea
ateliere, programe de formare și activități pentru tineri din școală, împreună cu inițiative care se concentrează
pe mass-media, publicații pentru tineri și programe de artă bazate pe comunitate. Luate împreună, astfel de
abordări demonstrează că învățarea are loc în multe contexte diferite, toate putând promova mesaje de pace.
Procesul de promovare a cunoștințelor, abilităților, atitudinilor și valorilor necesare pentru a produce
schimbări de comportament permite copiilor, tinerilor și adulților să prevină conflictele și violența; să rezolve
conflictul în mod pașnic; și să creeze condițiile propice pentru pace, fie la nivel intrapersonal, interpersonal,
intergrup, național sau internațional.
Bibliografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/World_peace
https://theglobalobservatory.org/2018/03/why-need-sustaining-peace-examining-vision-that-ties-un-
together/
https://www.slideshare.net/RekhaShukla2/peace-education-in-school
Educație pentru pace

Prof. Bejan Laura Cristina – Școala Gimnazială „Decebal”, Craiova
Prof. Paun Daniela Elena – Școala Gimnazială „Tătulești“, Olt
Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea.

Şi nu este suficient să crezi în ea. Trebuie să faci eforturi pentru a o obține.
Eleanor Roosevelt
Pacea este un obiectiv care se poate realiza numai printr-un acord şi există două mijloace care conduc
la această uniune pacificatoare: unul este efortul imediat de a rezolva conflictele fără violenţă, adică evitând
războiul; celălalt este efortul prelungit de a construi în mod stabil pacea între oameni. Evitarea conflictelor este
misiunea politicii. Construirea păcii este misiunea educaţiei. Educația pentru pace se referă la modul specific
și holistic în care privim dezvoltarea abilităților emoționale, sociale și intelectuale ale copilului, precum setea
de cunoaștere, atașamentul față de adevăr, respectul față de proprietatea celorlalți, echilibrul dintre libertatea
personală și responsabilitatea față de sine și de comunitate sau respectarea regulilor unui joc. Educația pentru
pace reprezintă scopul esențial al educației Montessori, spre care întreagă natură umană, sănătoasă și autentică,
este atrasă din interior și spre care este îndreptată orice formă de dezvoltare umană înnăscută, oferind ființei
umane cea mai profundă satisfacție. Așa cum a zis Daniel Goleman, inteligența emotională este mult mai
valoroasă decât IQ-ul.
Acordarea recunoașterii în loc de laude reprezintă o practică importantă care respectă și protejează
stimă de sine a copiilor și atașamentul față de adevăr al acestora. În locul laudelor tradiționale, încercăm să
oferim recunoaștere descriptivă și încurajări. Copiii sunt determinați să se autoevalueze conform abilităților
lor proprii și cu scopul de a progresa în dezvoltarea performanțelor lor. Adulții doresc să îndrume copiii spre
a-și recunoaște propriile lor sentimente de succes, să tindă către binele personal și să-i stabilească singuri
standarde înalte, în loc să caute doar să mulțumească adulții.
Ritmul individual și progresul în dezvoltarea caracterului se referă la recunoașterea și respectul
nostru față de progresul unic al fiecărui copil pe drumul către adevăr, onestitate, empatie, compasiune, bune
maniere și acțiune pentru binele social, economic și spiritual, cel al planetei, al familiei umane și al comunității
din imediata apropiere. Toate acestea se află în opoziție cu programele tradiționale de dezvoltare a caracterului
care solicită respectarea unui cod extern de comportament. Se află de asemenea, în opoziție și cu noțiunea
idealizată de „copil Montessori” că ființă perfectă, care nu este nevoită niciodată să se confrunte cu chestiuni
de etică și putere, cu impulsuri agresive sau neplăcute, cu metode de înfruntare nemanierate sau alte experiențe
necesare devenirii unei ființe umane complete.
Descrierile comportamentului copiilor, făcute cu acuratețe și respect, se referă la modul în care
încercăm să sprijinim drumul unic al fiecăruia către valorile sociale, folosind un limbaj precis și respectuos
când discutăm cu aceștia sau despre comportamentul propriu sau al altor persoane. Încercăm să folosim
expresii precum „respectarea adevărului”, „respectarea regulilor jocului”, „respectarea drepturilor și
sentimentelor celorlalți”, sau a „proprietății altora”, în loc să folosim verbe agresive precum a minți, a trișa, a
umili sau a fură.
Medierea între colegi reprezintă procesul dinamic prin care copiii își dezvoltă abilitățile de soluționare
a problemelor apărute între ei, sub îndrumarea și cu ajutorul adultului, probleme reprezentând aspecte
interpersonale, specifice, intense sau generale și frecvente, cu forme de soluționare care să respecte principiile
Montessori și valorile și cultura școlii.
Prin înlăturarea conceptelor de „agresori și victime”, noi ajutăm copiii să dobândească abilități de
mediere în problemele cu colegii și astfel, să-i ajutăm să evite să adopte aceste roluri de autoapărare. Îi ajutăm
să-și canalizeze și să-și transforme furia în energie pentru transformările productive ale relațiilor și pentru
redresarea nedreptăților. Scopul nostru este acela de a apela la schimbări și la reconciliere, în locul pedepselor.
Respectarea identităţii etnice,

importanţa interculturalităţii
ca dimensiune a educaţiei preşcolare
Prof. Coșeran Dorina
Grădiniţa cu P.P. „Elena Farago” - Craiova
Toti suntem diferiţi, dar în același timp, egali. Semnul de egalitate care s-ar pune în relaţiile pe care le
împărtăşim cu cei din jurul nostru nu vine din spaţiul pe care îl ocupăm şi nici de la ceea ce considerăm că
ceilalţi asteaptă de la noi. Semnul de egalitate este dat de respectul faţă de cel de lângă noi şi de posibilitatea
de comunicare pe care trebuie s-o valorificăm.
Interculturalitatea reprezintă o variantă de dorit pentru populaţiile care convieţuiesc aşa cum
multiculturalitatea reprezintă o soluţie în cazul conlocuirii unor populaţii. De fapt cred că ambele variante ale
culturalităţii corespund unor stadii de integrare a populaţiei rrome în viaţa populaţiei majoritare. Astfel
multiculturalitatea corespunde conlocuirii în sensul de locuire împreună adică derularea vieţii în acelaşi loc
fără a se presupune pentru aceasta decât o tolerare reciprocă în cadrul unor reguli bine stabilite şi, în mod
necesar, respectate de către toţi cei implicaţi în context. Convieţuirea presupune în schimb vieţuirea în comun,
după aceleaşi reguli, împreună, atitudinea de tolerare fiind în acest caz fără sens. În cadrul acestei abordări
convieţuirea apare ca o consecinţă a conlocuirii, ca o prelungire, în variantă superioară, a acesteia. După cum
vedeţi, se încearcă o redefinire a cuvântului toleranţă, purtător al unor conotaţii peiorative, până în prezent cu
sensul de: suportat, acceptat în mod concesiv, cu statut de inferiorioritate, supus unei inevitabile precarităţi etc.
În acelaşi timp, convieţuirea, pe lângă vieţuirea împreună presupune interculturalitatea aşa cum conlocuirea,
pe lângă sensul de locuire împreună presupune multiculturalitatea.
Întotdeauna învinge cultura superioară impunându-şi structurile şi sistemul de valori. Rromii au rezistat,
în mod paradoxal, ca purtători ai unei culturi orale, neevoluate în sens tradiţional, faţă de culturile populaţiilor
cu care au venit în contact. Acest lucru pare să contrazică principiul confruntării culturilor care spune că în
asemenea contacte învinge cultura mai evoluată.
Problematica lumii contemporane este prezentă în noile tipuri de educaţii sau „noile educaţii”. Aceste
„noi educaţii” corespund unor trebuinţe socio-pedagogice. În programele UNESCO figurează 11 exemple de
„noi educaţii” între care: educaţia relativă la mediu, educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media, educaţia
în materie de preocupare pentru o nouă ordine economică internaţională, educaţia pentru schimbare şi
dezvoltare, educaţia nutriţională, educaţia economică şi casnică modernă, educaţia pentru timpul liber, educaţia
interculturală, educaţia pentru pace, educaţia pentru democraţie şi toleranţă. Manifestările intoleranţei pot duce
la: încălcarea libertăţii şi demnităţii persoanei, privarea de libertate, marginalizarea, persecuţia sau chiar
suprimarea fizică. Intoleranţa este sinonimă cu discriminarea. În România după 1989 se fac eforturi pentru
construirea unei societăţi democratice.
În acest scop statul român a conceput mai multe principii de diminuare a discriminării pe care încearcă
să le implementeze în societatea românească. Acestea sunt: politica şanselor egale, chiar şi prin legislaţie;
reprezentativitatea în organismele de decizie; tratamentul egal al persoanelor, respectând diversitatea şi
diferenţierea individuală; monitorizarea permanentă din partea societăţii civile.
Toţi copiii trebuie educaţi pentru a participa deplin şi a contribui la societatea democratică. Aceasta
înseamnă că trebuie să le fie transmise principiile democratice de bază. Astfel ei se angajează în apărarea
valorilor democratice dobândind cunoştinţele, deprinderile, atitudinile şi abilităţile necesare. Acestea includ
un angajament faţă de o ordine socială dreaptă şi umană,încredere mutuală, respect pentru drepturile şi
identităţile celorlalti, deschidere, abilităţi analitice, abilităţi interpersonale.
Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei conduce la evitarea conflictelor şi eradicarea
violenţei. Educaţia interculturală se referă la teme ca “acceptare şi participare” “învăţarea convieţuirii – a
învăţa să trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor şi a prejudecăţilor” şi propune soluţii pentru promovarea
valorilor democraţiei şi interculturalităţii /multiculturalităţii. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare
interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul organizat (educaţia formală), cât şi în şi prin activităţi
de educaţie non-formală şi informală.
Sentimentul apartenenţei la o comunitate interculturală se formează din primii ani ai vieţii,altfel spus,
în cei ” şapte ani de acasă”, care includ, firesc, anii petrecuţi în grădiniţă. Iată de ce noi, educatoarele, avem
misiunea de a dezvolta în forme si conţinut, activităţi de educare şi formare interculturală a copiilor. Acestor
deziderate se înscriu şi proiectele educaţionale interculturale în parteneriat cu grădiniţe şi şcoli din toate zonele
ţării. Scopul acestor proiecte “Promovarea valorilor culturale multietnice în vederea perpetuării identităţii
etnice prin cunoaşterea specificului etnic integrat în diversitatea multiculturală,” poate fi realizat în gradiniţă
printr-o serie de activităţi cu caracter complex, sistematic, adaptate la particularităţile de vârstă şi individuale
ale copiilor.
Gama de activităţi interculturale poate lua forme multiple: jocuri în aer liber, plimbări, excursii,
drumeţii,activităţi interactive comune; activităţi demonstrative; spectacole; serbări dedicate evenimentelor
religioase; comemorări de personalitaţi istorice şi culturale aparţinând celor două culturi; carnavale; expoziţii
de lucrări plastice şi practice cu continut adecvat; etc.
Printre cele mai eficiente activităţi care antrenează atât copiii cât şi cadrele didactice, părinţii cât şi
întreaga comunitate, sunt serbările, desfaşurate cu ocazia diferitelor evenimente religioase, istorice sau
culturale.
Valorificând frumuseţea tradiţiilor şi obiceiurilor populare în cadrul serbărilor cu preşcolarii, îi ajutăm
să cunoască tradiţiile româneşti şi ale altor naţionalităţi, rolul important pe care-l au în viaţa oamenilor din cele
mai vechi timpuri, modul cum aceste tradiţii au dăinuit peste timp.Cu acest prilej copiii sunt introduşi într-o
lume mirifică a cântecului, dansului, poeziei, poveştilor, glumelor, proverbelor, zicătorilor şi strigăturilor, a
unor evenimente tradiţionale - Crăciunul, Paştele, Moş Nicolae, etc.
Toţi avem datoria să ne aducem contribuţia la construirea unei lumi mai umane, mai corecte şi mai unite,
lipsite de prejudecăţi. Această responsabilitate revine în primul rând deţinătorilor puterii, dar şi nouă tuturor,
de la mic la mare.
Bibliografie:
Teodor Cozma, Elena Sechedin, Concepte de împrumut în educaţia interculturală, Bucureşti, 2007,
Constantin Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi intrculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
Alvin Toffler, Al-treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983
Pacea își are izvorul în noi

Educatoare: Diaconescu Andreea Cristina
Grădinița cu P.P. Elena Farago, Craiova
„Pacea nu e ceva ce ți-ai dori. Pacea e ceva ce faci, e ceva ce creezi, e ceva ce ești, e ceea ce dai mai
departe.” John Lennon
Sunt trei lucruri în aceasta lume, pe care, fiecare om, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau
politică și le dorește cu ardoare: pacea, sănătatea și fericirea. Un trio care le înglobează pe toate celelalte
popoarele lumii.
Cei care au simțit nevoia adoptării unei zile atât de însemnate, știu că în pace se naște iubirea, în pace e
cerul senin și tot în pace ne crește rumenă pâinea pe ogoare.
să zboare.
Educația pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivității, a violenței, a
terorismului și a conflictelor dintre comunități. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei
societăți democratice. Pacea este o aspirație a popoarelor, un imperativ fundamental al epocii noastre și o
finalitate prioritară a educației de astâzi și de mâine. "Cu toate diferențele dintre continente și țări, cu toate
diferențele culturale și ideologice finalitățile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt pretutindeni aceleași.
Pretutindeni se pune problema aparării păcii, a asigurării unei educații de bază pentru toți oamenii, a eliminării
foametei și a protejării sănătății, a apărării valorilor mediului natural , a salvării identității culturale a diferitelor
grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof polonez ).
Educația pentru pace are șanse să fie eficientă pe plan socio - politic numai dacă se propagă simultan în
toate țările, pe bază de încredere reciprocă și cu obiective fundamentale comune.
Maria Montessori considera că educația poate schimba lumea și afirma că ”Evitarea conflictelor este
misiunea politicii. Construirea păcii este misiunea educaţiei.”
Trăind în vremuri de război, ea a fost cunoscută ca un promotor activ al păcii, fiind nominalizată de trei
ori la Premiul Nobel pentru Pace. Din acest motiv educația Montessori este numită și Educație pentru pace,
crezul profund al Mariei Montessori fiind că educația este cheia pentru dezvoltarea, prin intermediul
generațiilor viitoare, a unei lumi mai bune.
Educația pentru pace cuprinde două laturi:
• combaterea ideilor și concepțiilor care favorizează sau cultivă atitudinile ostile, agresive,
xenofobe, rasiste etc. – preocupare ce presupune o poziționare activă, ofensivă, de eliminare și
anihilare a propagandei agresive, razboinice;
• promovarea și formarea unor conduite pașnice, de respect, înțelegere între indivizi, comunități,
popoare – dimensiune ce presupune o centrare a atenției pe cultivarea empatiei, a dragostei,
dăruirii față de celălalt.
valoare a acesteia. Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie,
“Hrăneşte-ţi inima cu pace! Aceasta înseamnă să dovedeşti respect faţă de tot ce este slab şi vulnerabil.
Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea." (Phil
Bosmans, Raze de soare).
Bibliografie:
1. Cucoș C.,(2014) Pedagogie ediția a III – a revăzută și adăugită, Polirom, Iași
2. Montessori M.,(2016) Educație și pace, Vremea
Educație pentru pace

Prof. înv. preșcolar Drîmboi Crăciuna
Grădinita cu program prelungit Phoenix, Craiova
„Evitarea conflictelor este misiunea politicii.
Construirea păcii este misiunea educaţiei.”
(Maria Montessori)
Trăind în vremuri de război, Maria Montessori a fost cunoscută ca un promotor activ al păcii, fiind
nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace. Din acest motiv educația Montessori este numită și
Educație pentru pace, crezul profund al Mariei Montessori fiind că educația este cheia pentru dezvoltarea, prin
intermediul generațiilor viitoare, a unei lumi mai bune. Educația pentru pace este o parte esențială a pedagogiei
Montessori, atât de prezentă încât se consideră că pacea este o arie curriculară în sine în clasele Montessori
Pentru a construi această ”prezență” constantă este însă nevoie de multă muncă și elemente specifice,
chiar activități dedicate. Primul pas este reprezentat de atmosfera din clasă: cheia de boltă a abordării
Montessori este respectul, mai precis respectul pentru sine, ceilalți si mediul înconjurător. În metoda
Montessori nu există competiție: copiii sunt încurajați să formeze o comunitate bazată pe respect și cooperare,
nefiind competitori ci parteneri de drum în explorarea lumii. Ei devin prieteni, se ajută unii pe alți în depășirea
problemelor, exersând spiritul de echipă și conlucrarea. Se dezvoltă astfel un simţ al responsabilităţii faţă de
ceilalţi membri ai comunităţii și se naște responsabilitatea socială.
Rolul adulților nu este doar de vorbi despre pace, ci de a construi un mediu care promovează valorile
acesteia și dezvoltarea în direcția păcii, iar pentru aceasta este nevoie să se redefinească pe ei înșiși în primul
rând, în direcția păcii. Nu este suficient să susțină pacea fără a aplica ei însuși toate lucrurile legate de aceasta
și nu se poate construi un mediu de învățare a păcii Montessori și atmosfera potrivită în clasă atunci când
adultul nu a interiorizat toate elementele acesteia (se află în conflict cu colegii sau transmite mesaje negative,
de exemplu) – din acest motiv pedagogul Montessori se află într-un proces continuu de creştere şi dezvoltare
personală. Pacea nu este o destinație, pacea este chiar drumul care începe cu noi iar educația ESTE pace.
Adevărata pace este în primul rând o stare interioară, care să izvorască din adâncul inimii fiecăruia, iar
noi le putem arăta copiilor acest lucru, indiferent de sistemul de educație în care se află. Este un limbaj
universal, cel al păcii și este esenţial să nu fim doar ”consumatori” de pace ci și promotori, generatori a ei.
grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof polonez )
Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii: fără drepturi
BIBLIOGRAFIE:
https://www.slideshare.net/RekhaShukla2/peace-education-in-school
https://www.globalpartnership.org/blog/role-education-promoting-peace
Rolul cadrului didactic

în predarea educației pentru pace
Prof. Înv. Preșcolar Dumitrescu Ionela-Cristina
Școala Gimnazială „Decebal”, Craiova
" Atunci când puterea dragostei va depăși dragostea de putere,
în lume va fi pace"
Jimi Henrix
Educația pentru pace întruchipează elevii și profesorii într-un proces orientat spre schimbare; de
asemenea, contribuie la crearea unui spatiu de acomodare pașnic. Această contribuție se menține după
terminarea educației, astfel încât se creează medii orientate către soluții, unde nu există elemente de violență
sau unde conflictele sunt rezolvate funcțional, iar acest lucru este apreciat ca fiind destul de important pentru
procesele educaționale, pentru dezvoltarea și calitatea vieții (Salomon, 2002; UNESCO, 2005). Educația
pentru pace este luată în considerare cu pedagogia formată din învățare cooperativă, societate democratică,
sensibilitate morală, gândire critică, toleranță (Harris, 2002). De asemenea, se afirmă că tendințele de agresiune
ale persoanelor și problemele psihologice scad, abilitățile lor constructive de soluționare a conflictelor se
îmbunătățesc și au atitudini mai pozitive față de a fi izolați de violență cu ajutorul educației pentru pace , după
cum afirma Sağkal, 2011. Astfel, educația pentru pace este văzută ca una dintre cele mai eficiente metode de
a crea societăți pozitive, orientate spre cultura păcii (UNESCO, 2005).
Activitățile de educație pentru pace promovează cunoștințele, abilitățile și atitudinile care vor ajuta
oamenii fie să prevină apariția conflictului, să rezolve conflictele în mod pașnic, fie să creeze condiții sociale
favorabile păcii.
Valorile fundamentale ale nonviolenței și justiției sociale sunt centrale pentru educația pentru pace.
Nonviolența se manifestă prin valori precum respectarea drepturilor omului, libertatea și încrederea. Justiția
socială este realizată prin principii de egalitate, responsabilitate și solidaritate.
Pentru a atinge aceste idealuri, programele de educație pentru pace din întreaga lume abordează o gamă
largă de teme. Acestea includ nonviolența, tehnicile de soluționare a conflictelor, democrația, dezarmarea,
egalitatea de gen, drepturile omului, responsabilitatea de mediu, istoria, abilitățile de comunicare, coexistența
și înțelegerea internațională și toleranța diversității.
Educația pentru pace poate fi oferită oamenilor de toate vârstele, atât în mediul formal, cât și în cel
informal. Programele există la nivel local, național și internațional și în perioade de pace, conflict și post-
conflict.
Pentru a crea un dialog public, diferite structuri ale societății sunt adesea reunite în programele de
educație pentru pace - acestea includ de obicei grupuri ale societății civile, școli, lideri și mass-media. Cu toate
acestea, din cauza numeroaselor domenii acoperite de educația pentru pace, inițiativele sunt determinate în
primul rând de cultură și context, precum și de obiectivele proiectelor.
Competențele profesorilor în materie de educație pentru pace ar trebui îmbunătățite în timpul pregătirii
înainte de serviciu și în timpul serviciului. Scopul principal al educației pentru pace este acela de a câștiga
metode și strategii de obținere a indivizilor (Apaydın și Aksu, 2012). Pentru ca educația pentru pace să-și atingă
scopurile, este nevoie de profesori care sunt în pace cu sine, care au sensibilitate socială, care adoptă soluțiile
pentru rezolvarea problemelor în mod pașnic și care au cunoștințe și experiență adecvate (Demir, 2011).
Rolul cadrului didactic este de a îi ghida către rezolvarea costructivă și pe cale pașnică a conflictelor
(prin moderarea situațiilor acolo unde este nevoie dar și cu exemplul personal) – o lecție de viață extrem de
importantă ce le va influența comportamentul ulterior în ”lumea reală”. Această ghidare se face respectând
sentimentele tuturor persoanelor implicate, fără a le știrbi stima de sine, oferind ascultare și oportunitatea de a
își exprima sentimentele.
Înțelegerea conceptului de pace s-a schimbat de-a lungul istoriei și la fel are rolul și importanța sa în
sistemul educațional încă de la începuturile socializării instituționalizate a copiilor.
Un aspect important care nu este adesea remarcat este faptul că educația timpurie, incluzivă a copiilor,
care subliniază importanța rezolvării pașnice a conflictelor și acceptarea diferenței poate fi esențială în crearea
unei societăți viitoare care să privească interacțiunile pașnice ca modalitatea necesară de soluționare a
disputelor. Școlile care educă copiii să fie mai degrabă împreună uniți, decât unul împotriva celuilalt, care
învață cum să lărgească conceptual de al meu/ al nostru pentru a face loc „al tuturor”; școlile care dezvoltă
abilitățile de a rezolva conflictele în mod constructiv, mai degrabă decât distructive, sunt reperele societăților
pașnice.
Copilăria timpurie este un moment în care un copil pune bazele dezvoltării viitoare capacități pe toate
domeniile. Interactiunea limbajului, cognitiei, capacitatilor social-emotionale iar abilitățile fizice devin
utilizate mai frecvent și cu intenție. Pe măsură ce copiii se dezvolt limbajul, îl folosesc pentru a-și transmite
nevoile și dorințele, pentru a-și exprima emoțiile și pentru a rezolva verbal conflict. Întrucât abilitatea cognitivă
a copiilor le permite să vadă o distincție între ei și alții, își folosesc noile abilități sociale pentru a testa
capacitățile de a face prietenie. Din cauza acești mari pași în dezvoltare, copilăria timpurie devine un moment
crucial pentru dezvoltarea abilități și capacități necesare pentru luarea păcii, păstrarea păcii și consolidarea
păcii.
.
BIBLIOGRAFIE:
• Harris, I. M. and Morrison, M. L. (2003). Peace Education (2nd Ed.) Jefferson, NC: McFarland
• Salomon, G. and Nevo, B. (2002). Peace education: the concept, principles, and practices around
the world., New York, Lawrence Etlbaum
• https://www.peaceinsight.org/themes/peace-education/
• https://www.researchgate.net
• https://education.stateuniversity.com/pages/2314/Peace-Education.html
21 septembrie – Ziua Internațională a Păcii

Profesor, Olivia-Laura Popescu, Craiova
Una dintre marile valori ale omenirii este PACEA.

„Când puterea dragostei va copleși dragostea de putere, lumea va cunoaște pacea.” – Jimi Hendrix
21 septembrie este Ziua Internaţională a Păcii, care a fost proclamată în 1981 de către Organizaţia
Naţiunile Unite. A fost stabilită pentru prima dată în 1981, prin Rezoluţia 36/67, de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, pentru a fi aniversată în fiecare an în deschiderea sesiunilor din luna septembrie. Această zi
este dedicată păcii, în special absenței conflictelor militare și a violenței. În zonele de război se produce o
încetare temporară a focului timp de 24 ore și este permis accesul ajutorului umanitar. În aceste 24 de ore se
fac multe: pot fi trimise prozivii de alimente si medicamente victimelor și refugiaților din zonele de conflict în
care, altfel, avioanele nu pot ajunge, milioane de copii din zonele de conflict pot fi vaccinați (în 2009 peste 1,4
milioane de copii din Afganistan au primit vaccin!), pot fi mutate victimele de război și refugiații, se obține un
răgaz important, în care… cei care luptă se pot gândi la ceea ce fac si la victimele pe care le lasă în urmă.
Nu în ultimul rând, în cele 24 de ore de PACE MONDIALĂ, peste 100 de milioane de oameni din peste
100 de țări militează pentru același lucru.
Foarte mulți dintre cei care se află în teatre de război sau în zone de conflict, în lumea întreagă, resimt
acest “La mulți ani, de Ziua Internațională a Păcii” drept unul emoționant și important, frecvent și vital!
Această zi este sărbătorită de mai multe națiuni, organizații politice și militare.
Pentru a inaugura ziua, „Clopotul Păcii” este sunat la sediul ONU (în New York City). Clopotul este
turnat din monede donate de copii de pe toate continentele, cu excepția Africii și a fost un cadou de la Asociația
Națiunilor Unite din Japonia, ca „un memento al costului uman în război”. Pe inscripția de pe o parte se poate
citi, „Trăiască pacea absolută în lume”.
Suntem un popor creștin. Valoare importantă a creștinismului este Pacea, atât pacea cu Dumnezeu cât și
cu semenii. Un foarte frumos mesaj ce sublinia misiunea creștinului de a fi „făcător de pace”a fost transmis în
urmă cu doi ani, la Congresul Internațional de la „Pavleia” de către Patriarhul României, Părintele Daniel : „În
contextul lumii de astăzi, adesea tulburată de violenţă şi terorism, de conflicte armate, de războaie şi de ample
migraţii de refugiaţi, glasul profetic al Sfântului Apostol Pavel ne cheamă să căutăm pacea lui Hristos „care
covârșește toată mintea” (Filipeni 4, 7) şi să devenim făcători de pace, adică oameni care, prin rugăciune,
dialog şi acţiune, pot preveni sau aplana conflictele în societate sau între popoare. Sfinţii Bisericii Ortodoxe
spun că pacea socială depinde mult de pacea spirituală a sufletului când omul exprimă această pace în iubire
faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.”
O Zi Mondială a păcii este serbată şi la 1 ianuarie, aceasta fiind instituită, în 1968, de Papa Paul al VI-
lea, care a dorit ca aceasta să fie celebrată în fiecare an în prima zi a anului calendaristic.
Prin crearea Zilei Internaționale a Păcii, ONU și-a dedicat activitatea întru susținerea păcii în întreaga
lume și a încurajat oamenii să lucreze în cooperare pentru acest obiectiv. Încă de la începuturile sale, Ziua Păcii
a marcat un progres personal și planetar spre stalibirea păcii. Însemnătatea acestei zile a crescut odată cu
trecerea timpului și acum a ajuns să ,,conecteze” milioane de oameni și multe evenimente organizate în fiecare
an pentru a comemora și a sărbători această zi.
Război sau pace este alternativa globală a timpului nostru. Starea de „nici pace, nici război” este, în
condițiile înmulțirii aberante a teribilelor arsenale nucleare, doar amânarea unui deznodământ feroce pe care
orice om cu simțul rațiunii trebuie să-l respingă. S-au adunat prea multe arme de distrugere în masă pentru ca,
accidental sau intenționat, civilizația noastră, în formele pe care le cunoaștem, să nu riște să dispară o dată
pentru totdeauna. Istoria omenirii poate fi considerată drept istoria războaielor sale? (Se întreabă Radu
Budeanu în lucrarea „Pacea pentru o planetă” ).
La nivelul UE sunt analizate în permanență rapoarte ce vin din diferite zone cu conflicte armate sau
potențial de declanșare a unor războaie și se propun soluții de rezolvare pe calea tratativelor.
Pacea și războiul se succedă într-un ciclu infinit, chiar dacă neregulat. Idealiștii optimiști cred că războiul
este o problemă care poate și trebuie să cedeze, și va ceda într-o zi în fața unui atac cu armele potrivite. În ochii
realistului pesimist însă, războiul nu ridică o singură problemă, ci mai multe, toate fiind unice în fiecare
conflict. Prin urmare nu poate exista o soluție generală la „problema războiului”. În cartea sa „ Războiul, pacea
și relațiile internaționale”, Gray Colin S., se concentrează asupra relației dintre pace și război și, nu mai puțin
important, dintre război și pace. În general se afirmă că o stare de pace și securitate este rezultatul unei ordini
internaționale caracterizate prin dreptate sau nedrepatate tolerabilă, prin norme împărtășite privind
comportamentul internațional acceptabil și, nu în ultimul rând printr-un mecanism de supraveghere de către
un agent de control.
Războiul este un blocaj mental, incapacitatea minții umane de a găsi soluțiile creative, pașnice, pline de
empatie în cadrul unui conflict. Pacea pozitivă nu este doar opusul războiului, ci efortul zilnic în fiecare aspect
al vieții de a depăși în mod nonviolent conflictele pe care le avem cu noi înșine, cu mediul înconjurător, cu
ceilalți, cu Dumnezeu. Pacea este o decizie individuală și în același timp una a comunității, este o decizie
morală și una politică. Pacea este acțiune, mai mult decât tiradele exaltate, porumbei albi și ramurile de măslini.
Pacea este o provocare enormă pentru noi toți și o dovadă a evoluției speciei umane.
În lucrarea „Cultură, umanism, pace”-ed militară, Gheorghe Lencan Stoica, afirmă :„ Edificarea unei
lumi a păcii reprezintă cea mai importantă și actuală preocupare a omenirii. În pătrunzătoarele analize ce
caracterizează documentele programatice ale politicii noastre se întâlnește, în acest sens, o formulare foarte
sugestivă: “Lupta pentru dezarmare și pace constituie problema fundamentală a prezentului și viitorului
umanității. Cât timp se vor menține armele nucleare se va menține și pericolul unui război nuclear, care va
duce la distrugerea întregii omeniri.”
Evenimentele desfășurate cu prilejul Zilei Internaționale a Păcii sunt structurate pe întâlniri ale
conducătorilor de stat, conferințe, adoptarea de rezoluții, trimiterea de ajutoare medicale în zone de conflict,
furnizarea de alimente, adunări publice și concerte cu participarea a mii de oameni. Una din temele abordate a
fost și implicarea și mobilizarea oamenilor din lumea întreagă în manifestarea sprijinului față de refugiați și
migranți, transmiterea de mesaje non-violență, etc.
Conducătorii lumii trebuie să înțeleagă că doar la masa tratativelor, lăsând la o parte orgoliile, interesele
politice, geo-strategice, economice pot aduce pace omenirii.
Noi, Românii, trăitori de mii de ani pe aceste meleaguri, privim în urmă și ne vedem părinții, frații, moșii
și strămoșii ce și-au pierdut viața în războaie. Am luptat și luptăm în permanență pentru pace în lume,
distrugerea armelor nucleare, rezolvarea conflictelor între popoare pe cale pașnică.
Să fie pace în lume!
Să fie pâine pe masă,

Și toți ai casei acasă,
Și grâu-n brazdă să iasă,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!
Și ale lumii guverne,

Să știe bine-a discerne,
Nevoia vieții eterne,
Să fie-o blandă lumină,

Și nu rachete-n grădină,
Doar vești frumoase să vină,
Să fie pace, pace. pace pe Pământ!
Ca focul rău să nu ardă,

Cât viață-n noi nu e moartă,
Să stăm cu toții de gardă,
Sub zbuciumatele astre,

Destul cu- atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Destul cu traiul de câine,

Spre dezvoltare și pâine,
Și pentru ziua de mâine,
Miniștrii lumii să n-asculte,

De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Adrian Paunescu
DOAMNE, SĂ FIE PACE ÎN LUME !!!

Dreptul la pace
Prof. Minoiu Ramona Anamaria
Școala Gimnazială Ioan Grecescu, Bradesti, Dolj
Pe planul colectiv, pacea este absența războiului : latină pax absentia belli, a violenței între grupuri
umane. În acest sens, societățile totalitare sau dictatoriale pot fi în pace pe planul militar, dar nu pe planul
social : de exemplu, lupta claselor este o stare de război social. Menținerea păcii internaționale este unul dintre
obiectivele organizațiilor ca de pildă ONU. Există și organizații ne-guvernamentale (ONG) care susțin
tratativele pentru pace acolo unde domnește starea de război, ca de exemplu Neve Șalom - Wahat as Salam,
mișcarea comună israelo-palestiniană.
Pe planul individual, pacea poate fi și o stare de spirit personală, lipsită de mânie, de furie, de acreală,
de frică, și în general de sentimente negative. Poate fi dorită pentru sine și pentru ceilalți, multe salutări
tradiționale fiind bazate pe această urare (latină pax vobis, arabă salam aleikum, comună în întreaga lume
islamică, șalom în ebraică, devenit șulem în idiș). Are in limbile semitice și sensul de sănătate (ceea ce se
aseamană cu semnificația salutărilor din alte culturi și limbi - fii sănătos, salve, zdrastvîite, geia su ș.a.m.d.).
Pacea este condiţia esenţialã a vieţii; de dobândirea, menţinerea şi consolidarea ei depind dezvoltarea
normalã a naţiunilor, realizarea obiectivelor de progres şi civilizaţia întregii umanităţi. Pacea este condiţia
creaţiei, premisa fundamentalã a marilor descoperiri ale geniului uman, garanţia folosirii lor în scopul
propãşirii tuturor popoarelor. Numai pacea poate sã asigure omului climatul firesc, necesar afirmãrii şi
dezvoltãrii sale multilaterale. Pacea reprezintã condiţia existenţei, a liniştii şi siguranţei pe planeta noastră.În
condiţiile multiplicării actelor de forţă şi ameninţare cu forţa, apariţiei şi proliferarii conflictelor armate, a
războaielor și, în consecință a încălcării dreptului fundamental la pace, dezbaterile internaţionale din ultimele
decenii s-au concentrat în direcţia edificării unei adevărate construcţii a păcii, a acelor mecanisme necesare
realizării principiilor şi normelor specifice unui Drept al păcii.
Dreptul la pace, ca parte componentă a drepturilor de solidaritate, se regăsește în „Declaraţia cu privire
la dreptul popoarelor la pace”, declaraţie prin care se subliniază obligaţiile fiecărui stat pentru menţinerea păcii,
adoptată în noiembrie 1984, de către Adunarea Generală a O.N.U. Din punct de vedere al omului dreptul la
pace se constituie ca şi o componentă fundamentală a dreptului la viaţă. Aşadar, viaţa în sine, aparţinând
oricăruia dintre noi este de neconceput fără pace, fără acea clipă de maximă intensitate şi trăire la care fiecare
are dreptul, atât ca individ cât şi ca naţiune. Sensurile şi conţinutul Dreptului la Pace este dat de cele trei stări
caracteristice ale Păcii:
1. Pacea - stare de drept rezultată în urma încheierii războiului. În acest sens, pacea este definită ca fiind
situaţia ce rezultă din încheierea războiului dintre două sau mai multe state şi reglementarea diferendului sau
diferendelor care au generat confruntarea armată respectivă. Pacea are aici ca efect precizarea drepturilor şi
obligaţiilor reciproce ale părţilor în relaţiile dintre el.
2. Pacea – stare caracterizată prin absenţa războiului. În acest sens, pacea este definită şi înţeleasă ca o
stare temporară, caracterizat prin absența războiului în relaţiile dintre state şi popoare la un moment dat.
Această accepţiune a păcii nu exclude ostilitatea latentă, cursa înarmărilor, echilibrul bazat pe forţa, menţinerea
şi proliferarea unor focare de încordare şi conflict.
Toate religiile propovăduiesc pacea, cel puțin între proprii lor credincioși și enoriași, dar uneori și
războiul, îndeosebi împotriva necredicioșilor. Preoții creștini, imamii musulmani și mai recent, rabinii evrei,
predică adesea despre pace, dar câteodată binecuvântează și trupe sau inițiative militare. În religia creștină,
pacea este starea eternă, trancendentă, din viața de apoi (pentru sufletele admise în Rai), sau din Domnia
Domnului Dumnezeu pre Pământ ce va veni după Apocalipsă (pentru bisericile care cred în istoricitatea
viitoare concretă a acesteia). Tradiția judeo-creștină susține "Să nu ucizi", deși nu există nici-un consens în
privința interpretării corecte.
Adepții unor religii, cum ar fi Jainism-ul, încearcă să nu rănească orice ființă vie, inclusiv insectele.
Budiștii și hindușii cred că pacea poate fi realizată atunci când orice dorință și suferință sfârșește. Pentru a
elimina suferința și pentru a dobândi această pace, ei urmează o serie de învățături numite cele « Patru nobile
Adevăruri » : principala doctrină a filozofiei lor. În yi-kingul chinezesc, pacea nu este lipsa de război, ci
căutarea permanentă a rezolvării non-violente a conflictelor. Bineînțeles că nici în culturile hinduiste,
confucianiste și budiste nu au lipsit războaiele, iar unii deservenți ai cultelor le-au aprobat sau chiar încurajat.
Pacifiștii, cum ar fi anarhiștii creștini, consideră că orice tip de violență va da naștere doar la altă
violență. Alte grupuri de persoane iau o varietate de poziții în fața violenței, multe dintre ele susținând teoria
războiului just. Ideologii comunismului au afirmat și ei, nu o dată, atașamentul lor la "lupta pentru pace", dar
sloganele lor antibeliciste au ascuns adesea intenții expansioniste. Politicienii și militarii au susținut în diverse
perioade că doresc pacea, dar o "pace dreaptă", sub care denumire puteau înțelege o pace care ține seama numai
de interesele uneia din părțile aflate în conflict (a lor).
Conform teoriei lui Niles Eltridge și John Sepkoski (1972), atât în viața individuală și familială, cât și
în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu perioade conflictuale
numite punctuații. În perioadele de pace, evoluția este graduală : un echilibru personal sau familial se formează,
obiceiuri se statornicesc, regimul politic rămâne același, clima, flora, fauna se schimbă puțin și treptat. În
perioadele de ponctuație, diverse incidente sau accidente, nașteri, decese, boli, căsătorii, divorțuri, schimbări
de serviciu, deschideri sau închideri de întreprinderi, schimbări politice majore, revoluții, războaie civile sau
internaționale, prăbușiri de state, schimbări teritoriale, catastrofe naturale, climatice, vulcanice sau meteoritice,
pun capăt stării de pace, distrug echilibrul anterior și inaugurează un nou echilibru, o nouă perioadă de pace
(stază), pe baze noi. Această teorie a fost numită : Teoria echilibrului punctual.
În concluzie, putem spune că dreptul la pace reprezintă doar o verigă a extraordinarului lanț al drepturilor
omului. Încălcarea dreptului la pace conduce, inevitabil, la încălcarea tuturor celorlalte drepturi ale omului.
BIBLIOGRAFIE:
• Diaconu, Ion - Manual de drept internaţional public- Lumina Lex., Bucureşti, 2010
• Mazilu, Dumitru, Dreptul international public, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2011
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Pace
• Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1948
Să trăim în pace, fără violență

Prof. înv. Preșcolar Zuleanu Livia Corina
- G.P.N. Ion Creangă’’ Balș, Olt
Fiecare dintre noi știe foarte bine ce este violența. Ea ne evocă în minte moarte, tortură, masacre, război,
oprimare, criminalitate sau terorism, epurare și genocid. Într-un registru mai puțin dramatic, ne gândim la «
lipsa de civilizație », insulte și injurii, nepolitețe si atitudini nerespectuoase.
Cu toate că e un fenomen atât de cunoscut, nu e ușor să ajungem la o definiție satisfăcătoare și în același
timp consensuală. Unii evocă în mod spontan folosirea forței și se focalizează asupra vătămărilor fizice.
Dicționarul enciclopedic român definește violența ca fiind “un viciu de consimațământ, care constă în
constrângerea exercitată pe cale psihică asupra unei persoane spre a o determina să facă un anumit act juridic“.
Deși violența domestică e un fenomen care a însoțit dintotdeauna construirea și dinamica familiei,
intrarea ei în atenția științelor juridice și sociale este de data recentă. Doar in ultimii 20 de ani, științele sociale
și reglementarile legale internaționale fac referință la violența domestică.
Abordarea fenomenului de violență domestică s-a petrecut, ulterior generalizării, în rândurile
profesioniștilor și ale comunităților, a interesului privind prevenirea maltratării copilului.
Este interesant de remarcat faptul că majoritatea femeilor implicate într-o relație violentă conștientizează
amploarea pericolului violenței pe care o suportă, abia în momentul în care manifestările copiilor le trezesc
sentimentul responsabilității parentale.
Principala funcție a familiei și a părintelui izolat – protejarea copiilor - este cel mai adesea neglijată în
cazul familiilor violente. Cu toate acestea, unul dintre cele mai frecvente argumente ale femeilor care ramân
în relație cu un partener violent e :‘ în momentele bune, el știe să fie un tată bun, iar copiii au nevoie de amândoi
părinții..’.
Ideea că familia reprezintă celula de bază a societății apare în mod implicit în dezvoltarea măsurilor de
protecțieî cazul violenței în familie. Agresivitatea în cuplu conduce la stabilirea unui raport de forțe. Când
avem de-a face cu niște cupluri egalitare, în care puterea de decizie aparține ambilor parteneri, dându-le
sentimentul de satisfacție, riscul de violență domestică e foarte scăzut.
În raporturile de dominare-supunere, violența ia o formă punitivă. Cel care domină se bucură de o
judecată morală imatură. În majoritatea cazurilor, raportul de putere îl desemnează pe bărbat ca fiind pe poziția
dominantă, iar femeia supusă.
Limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei. Familia, ca grup social cu
existență privată, e guvernată de valorile, normele și tiparele comportamentale ale adulților formând cuplul.
Acest corp de judecăți morale vor fi apoi, în procesul educației directe și indirecte, prin imitație, insuflate
copiilor.
Dacă privim familia ca spațiu al satisfacerii nevoilor existențiale ale tuturor membrilor ei, e evidentă
nevoia unei morale bazate pe cunoaștere și dragoste care sa regleze relațiile între membrii familiei. În absența
acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente
perisabile ce pot determina incredibile oscilații comportamentale.
Cel mai bun predictor al violenței domestice este existenta unui incident produs anterior momentului în
care se discută riscul de violențăî familie. Indiferent de forma pe care a luat-o manifestarea violenței, apariția
ei în relațiile dintre membrii familiei reprezintă o breșă ce treptat va ingădui forme și manifestări tot mai ample,
mai variate și mai frecvente. O nevinovată remarcă de genul “ nu-mi place cum ți-ai aranjat părul“ sau “nu-mi
place cum te-ai îmbrăcat “ va atrage după sine, în timp, consecințe tot mai dramatice. Aceste remarci pot fi
apreciate de cel /cea căruia îi sunt adresate ca o manifestare a interesului său, altfel spus, a iubirii. În realitate,
apare aici deja o arogare a dreptului de a impune celuilalt limitele existenței și ale manifestărilor, după bunul
plac al celui care se simte in poziția dominantă. Cel supus nu are dreptul la o existența proprie, la nevoi proprii.
În timp, variațiile care apar privesc gravitatea și perioada de timp a fazelor dintre incidente. Dupa câțiva
ani, incidentele pot fi tot mai grave, iar faza remușcărilor, a insistențelor pentru iertare și împăcare tot mai
scurtă, până la absența totală.
Violența domestică, comparativ cu alte tipuri de violență, are aspectele ei specifice, incriminate prin
lege. Acestea sunt :
• Accesul permanent al agresorului la victima.
În spațiul privat al căminului nu există locuri sigure, de ‘adăpostire’ și tocmai de aceea agresorul are
control total asupra victimei sau victimelor. Se evidențiază aici un aspect de terorizare și de neputință a
victimelor.
• Desfășurarea previzibilă a evenimentelor de violență, în formă ciclică, cu episoade multiple,
inevitabile și tot mai frecvente și severe in timp.
• Angrenarea intregului sistem al familiei.
Toți membrii familiei violente devin victime -directe și indirecte- ale agresorului.
• În cazul violenței domestice apar modificări de structură a personalității tuturor celor implicați.
Victima își va pierde încet stima de sine și va dezvolta indezirabile mecanisme defensive prin care va
încerca să facă față situației.
Riscul de a ceda într-un anumit moment crește pe masură ce situația se cronicizează. El poate ajunge un
șomer cronic, un alcoolic, păstrând relații cu mediul social din afara familiei doar în grupuri selectate din
mediile marginale, cu tulburări de integritate socială.
Cât despre modificările de personalitate ale copiilor sub influența atmosferei de violență în familie,
statisticile care arată o trecere a comportamentelor violente de la o generație la alta în proportie de 75% , sunt
probabil cea mai convingătoare și crudă mărturie.
• Relatțiile emoționale dintre cei doi poli ai conflictului sunt un alt specific al violenței domestice.
Poate ca cea mai deviantă manifestare emoțională în relația agresor-victimă e sindromul Stockholm.
Sindromul, descris în situații de teroare în care victimele ajung să se simtă legate emoțional de agresor, să fie
de partea acestuia în cazul când s-ar lua masuri din afară împotriva lui, e o manifestare patologică a
atașamentului. Regulile după care se instaurează această trăire sunt : amenintarea vieții și intercalarea unor
momente de slăbire a amenințării sau chiar de îngăduință și înțelegere, în cursul amenințării.
De asemenea, ținând seama de anormalul acestor trăiri explicațiile amuzante ce se fac auzite adeseori în
rândul ‘gardienilor absenți’ : “stă pentru că îi place, dacă nu i-ar plăcea ar pleca“ sau “nu mă amestec, pentru
că dacă o fac, ea va fi cea care mă va blama că am intervenit și îl va apăra pe agresor“ sunt inacceptabile.
• Caracterul secret, privat, care face ca victima să aibă un acces mai mic la surse de sprijin, apare
invariabil in cazul violenței în familie.
Dacă la început, victimele suprinse de agresor ar avea intenția de a căuta ajutor, de a spune celor
apropiați, în timp, ele nu o mai pot face, deoarece se supun unui ordin mai mult sau mai puțin explicit al
agresorului, acela de a-și îndepărta familia și prietenii, cei la care ar putea să recurgă în momentele dificile.
• Ne- intervenționismul.
Reprezintă tendința celorlalți de a trece sub tăcere astfel de manifestări si e un specific consemnat de
toată literatura din domeniu.
Acest specific al violenței domestice l-a condus pe Felson la o descriere triunghiulară a ei, având
următoarele puncte de sprijin : agresor, victimă și “gardianul absent “.
• Aspectele de tortură ale femeii victimă sunt cvasiprezente în violența domestică.
• Violența domestică are un registru larg de manifestări : psihice, fizice, sexuale și sociale. Ele se pot
combina într-un amalgam infernal și cu anumite consecințe evidente, de suprafată, dar și de
profunzime asupra victimelor.
Femei care își pierd încrederea și bucuria vieții, copii care cresc învățând violența ca pe o metoda de
schimb în relațiile cu ceilalți sunt dramaticele dovezi ale modificărilor profunde ce apar în cazul victimelor
violenței domestice.
Principala funcție în familie, aceea de a crește tinerele generații, făcându-le capabile de o viață autonomă
și de a-și asumă responsabilitatea creșterii generației urmatoare, este profund alterată de violență.
Brazelton și Greenspan (2001), identifică nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind:
1. Nevoia de a avea relații emoționale calde, apropiate, stabile ;
2. Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranța și o viață regulată ;
3. Nevoia de a avea experiențe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului ;
4. Nevoia de a avea limite, de viață cotidiană structurată și de responsabilități adecvate
nivelului de dezvoltare ;
5. Nevoia de experiențe adecvate diferențelor individuale ale copilului, intereselor lui
particulare ;
6. Nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul si cultura acesteia ;
7. Nevoia de a avea un viitor protejat.
Părinții violenți vor expune copiii la riscuri fizice, fie prin țintirea lor în timpul incidentelor de violență,
fie prin neglijarea lor.
În familiile violente stabilitatea și reguleritatea vieții e întreruptă de evenimente violente și nu exista o
preocupare speciala pentru a procura copilului experientele de care are nevoie, in acord cu varsta si
particularitatile ei. Responsabilitatile acordate copiilor depasesc de regula capacitatile lor, devenind abuzuri.
Intrebata asupra dorintei ei de a avea copii atunci cand va fi mare, o fetita provenind dintr-un cuplu
violent,raspunde : “da, vreau sa am copii pentru ca vreau sa ma ingrijeasca si pe mine cineva, ca am obosit tot
avand grija de parintii mei…“ .
Regula existentei familiilor violente este marginalizarea lor in comunitate. Ca o consecinta a acestei
marginalizari, din randurile familiilor violente provin cei mai multi copii analfabeti sau cu abandon scolar.
Cat despre viitor, unul din semnele distincte ale victimelor violentei domestice e absenta planurilor de
viitor, asa cum capacitatea femeii victima de a-si construi un plan de viitor si de a-l urmari cu consecventa o
consideram a fi semnul reabilitarii ei, dupa convietuirea cu un partener violent.
In final, concluzia la toate aceste afirmatii este ca violenta in familie se afla la originea celor mai dificile
probleme sociale ale comunitatilor. Pare de necrezut faptul ca atentia publica si a specialistilor pentru aceasta
maladie sociala dateaza de putin timp.
Atata vreme cat violenta domestica e ignorata, lasata sa isi continue existenta secreta si devastatoare, nu
putem vorbi de o reala politica sociala, tinzand spre o buna calitate a vietii individului si a familiei.
BIBLIOGRAFIE :
Violenta, Aspecte generale – volum coord. de Gilles Ferreol si Adrian Neculau
Dictionarul Enciclopedic Roman – vol. IV, editura politica, Bucuresti 1966
www.educativ.ro
Pacea pretutindeni
Prof. Inv presc. PORA OANA
STOENICA ANCA
GRADINITA CU P.P. ”RAYKIDS”, Carcea
PORUMBELUL PĂCII
Toleranţă şi intoleranţă
Prof. Onea Elena Eliana
Grădiniţa cu p.p. „Elena Farago” – Craiova
Toleranţă (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicat la o colectivitate sau
la un individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, a modului său de gândire şi de comportare, precum şi a
opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.).
Toleranţa e necesară atât între indivizi cât şi în cadrul familiei şi comunităţii. Promovarea toleranţei şi
modelarea atitudinilor faţă de diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii urmează să
aibă loc în stradă, în şcoli şi universităţi şi prin intermediul educaţiei non-formale, acasă şi la locul de muncă.
Mijloacele de informare de masa sunt în măsură să joace un rol constructiv, în acest sens, favorizând dialogul
şi dezbaterile libere şi deschise, propagând valorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă de
expansiunea ideologiilor şi grupurilor intolerante.
În toate grupurile urmează a fi întreprinse măsuri în vederea asigurării egalităţii în demnitate şi drepturi
pentru grupuri şi indivizi, pretutindeni oriunde este necesar. În acest sens, o atenţie deosebită va fi acordată
grupurilor vulnerabile dezavantajate din punct de vedere economic sau social astfel ca să le fie asigurate
protecţia legii şi măsurile sociale, mai ales, în materie de locuinţă, muncă şi sănătate, cât şi în sensul respectării
autenticităţii culturilor şi valorilor lor şi facilitării, în special prin educaţie, a promovării şi integrarii lor
profesionale şi sociale.
Educaţia este mijlocul cel mai eficient pentru a preveni intoleranţa. Prima etapa, în sensul educaţiei
pentru toleranţă, e de a o învăţa pe fiecare persoană din societate care-i sunt drepturile şi libertăţile pentru ca
ele să fie respectate şi de a promova voinţa de a proteja drepturile şi libertăţile altora.
Educaţia în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată un imperativ prioritar; iată de ce trebuie să
fie promovate metodele sistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze la sursele culturale,
sociale, economice, politice şi religioase ale intoleranţei, surse care tocmai constituie cauzele fundamentale
ale violenţei şi excluderii. Politicile şi programele toleranţei atât între indivizi cât şi între grupurile etnice,
sociale, culturale, religioase şi lingvistice şi naţiuni.
Educaţia în domeniul toleranţei urmează a viza contracararea influenţelor care ar duce la frica şi
excluderea altora şi trebuie să-i ajute pe tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o parere proprie, de a
avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.
Credinţa ortodoxă nu admite lipsa de nobleţe sufletească, mârlania, datul în barbă la fiecare cuvânt,
strâmbătura fetei când ne vedem cu cineva, împunsăturile de prost gust. Nu le admite pentru că nu îi sunt
proprii. Toleranţa înseamnă să ştii să vezi pe altul şi să îl accepţi dacă vrea să vorbească sincer cu tine.
Intoleranţa înseamnă să te crezi singurul posesor al întregului adevăr în orice problemă şi să nu vezi, că
tocmai iubirea şi comunicarea te fac mult mai încăpător pentru adevăr, că adevărul intră în sufletul tău pe
măsură ce vezi mult mai profund pe oameni şi lumea în care trăim.
Bibliografie:
Ciocârlan, C.V., Raporturi interpersonale,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică,1981
Lemeni, G., Miclea,M., Consiliere şi orientare, Cluj-Napoca, Editura ASCR,2002
Palade D., Dimensiuni ale educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1998
Pacea…
Prof.Inv.Preșcolar Pascu Florentina Cristina
Școala Gimnazială „Lascăr Catargiu”, Craiova
Motto:
”Pacea nu e ceva ce ți-ai dori.
Pacea e ceva ce faci, e ceva ce creezi, e ceva ce ești,
e ceea ce dai mai departe.”
John Lennon
21 septembrie este ziua în care oamenii din mai multe ţări sunt invitaţi să se gândească la pace, la o
societate lipsită de ură şi violenţă.
În fiecare an, pe 21 septembrie, de la ora 9.00 până la 21.30, Clopotul Păcii este tras la Sediul Naţiunilor
Unite în numele păcii mondiale. Clopotul este turnat din monede donate de copiii de pe toate continentele, mai
puţin Africa. Pe inscripția de pe o parte se poate citi, „Trăiască pacea absolută în lume”.
popoarele lumii.
să zboare.
Simboluri ale păcii:
Porumbelul alb cu ramura de măslin
• Indiferent de ţară, timp, bariere culturale sau lingvistice,

porumbelul a fost şi rămâne un simbol al păcii. Încă de
acum mii de ani, porumbelul a adus ramura de măslin şi
a vestit sfârşitul potopului şi revenirea la normalitate.
Peste secole el a fost folosit ca simbol al păcii sufleteşti
sau sociale, în traducerile biblice şi mai târziu pe sigilii,
bancnote şi monezi.
Steagul alb
• Steagul alb înseamnă mai degrabă „hai să

facem pace”, decât o afirmaţie generală a păcii.
E simbolul armistiţiului, al predării paşnice.
Prima oară a fost folosit în timpul dinastiei
chineze Han, apoi de romani, în primele secole
ale erei noastre (când în loc de steag se mai
fluturau şi crenguţe de măslin, în acelaşi scop).
Pipa păcii
• O expresie împrumutată de la indienii din

America de Nord, a fuma pipa păcii reprezenta
iniţial o ceremonie spirituală în care rugăciunile
erau trimise în ceruri prin fum. Odată cu apariţia
omului alb, care a fost ocazional invitat
prieteneşte la ceremonia fumatului pipei,
semnificaţia s-a restrâns la un gest reprezentativ
pentru armistiţiu, pentru „făcutul pacii”.
O mie de cocori
• Şi cei 1000 de cocori veniţi din antichitatea japoneză au devenit un simbol al păcii, după ce micuţa
Sadako Sasaki, diagnosticată cu leucemie, în urma atacului cu bomba atomică de la Hiroşima, a
murit înainte să poată realiza cei 1.000 de cocori care să-i îndeplinească ultima dorinţă. După
moartea ei, în Parcul Păcii de la Hiroşima a fost fost inaugurat un monument care o reprezintă pe
micuţa Sadako ţinând un cocor de aur. Acesta a devenit un simbol internaţional al păcii ca urmare
a legăturii cu povestea acesteia şi semnificaţiile ei.
Degetele în V
• Originea sa, foarte îndepartată, pare să fie lupta de la Agincourt,

când se zice că francezii declaraseră că după ce vor învinge, tuturor
arcaşilor englezi li se vor tăia degetele (indexul şi mijlociul, folosite
la încordatul arcului). Englezii însă au ieşit învingători şi ca dovadă
arătau cele două degete intacte, ridicate. V de la victorie, care aduce
după ea pacea, a devenit un semn popular în al Doilea Război
Mondial (prin imaginea lui Winston Churchill) şi mai ales în anii
’60, în timpul demonstraţiilor pentru pace. După ce Churchill a
popularizat semnul cu degetele în V, V de la victorie a căpătat o
asemenea greutate simbolică încât a început să fie folosit chiar şi în
forma auditivă, în codul Morse, în care V se „transcrie” cu trei bătăi
scurte şi una lungă.
Steagul în culorile curcubeului
• Folosit prima oară în Italia, în 1961, în timpul unui marş pentru pace, a fost împrumutat de mai
multe ţări, fiecare naţiune scriind pe el cuvântul pace în limba ei.
Dreptul la pace
Prof. Postelnicu Eliza
Prof. Nita Maria Corina
Gradinita cu P.P. „Elena Farago”, Craiova
“ORICUM AR FI ZIUA DE AZI, ZIUA DE MÂINE E PACEA.”

(Victor Hugo)
Pacea este acel tip de relatii internationale din care se exclud mijloacele violentei armate, fiind
caracterizate prin absenta razboiului intre popoare si state.
Este un drept fundamental atat al omului, cat si al statelor. Sta la baza creatiei, a implinirii personale,
dar si a progresului fiecarei natiuni. Este conditia esentiala a vietii.
NOTIUNEA PACII = “Pacea este un fenomen de miscare. Este un lucru viu care se infaptuieste treptat.
Pacea nu inseamna odihna si nici delasare! Pacea nu este decat un scop, nu este decat o directie. Dar in directia
aceea zace implinirea, iar drumul este strabatut din clipa in care ai pasit pe el. Totul este sa asiguri ritmul
inaintarii! (Nicolae Titulescu)
DREPTUL PACII SI DREPTUL LA PACE

Dreptul la pace se regaseste in structura organica a dreptului pacii.
Respectarea dreptului la pace este o norma imperativa, dar pentru ca existenta lui sa fie posibila este
necesara existenta dreptului pacii. Cele doua concepte se includ reciproc fiind intr-o stransa interdependenta
si interferenta conceptuala.
DREPTUL PACII: Este un ansamblu de norme constituite prin acordul de vointa al statelor care vizeaza
statuarea unor structuri adecvate mentienrii si consolidarii pacii, prevenirii conflictelor si starilor
conflictuale, precum si solutionarea acestora pe cale pasnica.
DREPTUL LA PACE: Instrument normativ ce realizeaza trecerea de la protectia formala legala a pacii
la implementarea obligatiei de mentinere a pacii. Drept aflat la “intersectia” drepturilor omului cu drepturile
popoarelor si cu cele ale statelor.
„Orice persoana are dreptul la o oranduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse
in prezenta Declaratie pot fi infaptuite.”(Declaratia Universala a Drepturilor Omului).
Dreptul la pace nu poate fi conceput ut singuli, intrucat pacea nu poate fi garantata decat prin actiunea
concertata a intregii comunitati internationale.
„NOI, POPOARELE NATIUNILOR UNITE, HOTARATE sa izbavim generatiile viitoare de flagelul
razboiului, care, in cursul unei vieti de om a provocat de doua ori omenirii suferinte nespuse, sa ne reafirmam
credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, in egalitatea in
drepturi a barbatilor si femeilor, precum si a natiunilor mari sau mici.”( CARTA NATIUNILOR UNITE).
DREPTUL LA PACE
Este consacrat in Carta Natiunilor Unite, atat ca obiectiv, cat si ca o conditie a dezvoltarii omului si
popoarelor.
12.11.1984-DECLARATIA CU PRIVIRE LA DREPTUL POPOARELOR LA PACE
– Precizeaza ca fiecare stat are datoria sacra de a asigura popoarelor o viata pasnica
– Popoarele Pamantului au dreptul sacru la pace
– Salvgardarea dreptului popoarelor la pace si promovarea realizarii acestui drept constituie o obligatie
a statelor
– Politica statelor trebuie sa urmareasca eliminarea razboiului ca instrument politic
Desi este considerat un drept important, NU este consacrat intr-un document juridic cu valoare
imperativa.
DREPTUL LA DEZVOLTARE = Reprezinta dreptul indivizilor, al grupurilor socio-profesionale si al

popoarelor si a participa si a contribui la dezvltarea economica, sociala si politica continua in care toate
drepturile omului si toate libertatile fundamentale pot fi pe deplin realizate, dar si dreptul de a beneficia de pe
urma acestei dezvoltari.
MODALITATI DE EXERCITARE:
Libertatea politica – bazata pe cei doi piloni:democratie si participare democratica
Respectarea primordialitatii legii – bazata pe : accesul egal la justitie, acordarea de asistenta juridica,
egalitatea in fata legii
CONSACRARE JURIDICA
CARTA NATIUNILOR UNITE: Dezvoltarea sta la baza ridicarii nivelului de trai, precum si la
respectarea universala a drepturilor omului si libertatilor publice
COMISIA O.N.U. PENTRU DREPTURILE OMULUI: Exercitarea deplina a drepturilor omului

depinde strict de dezvoltarea tuturor statelor, de inlaturarea decalajelor economice, astfel, se va atinge
obiectivul dezvoltarii sociale a popoarelor
DECLARATIA ASUPRA DREPTULUI LA DEZVOLTARE- 4.DEC.1986:

– Presupune dreptul persoanei si al poporului de a participa si de a contribui la o dezvoltare economica,
sociala, culturala si politica
– Presupune deplina realizare a dreptului persoanelor/popoarelor de a dispune de ele insele, cu rezerva
pertinenta a dispozitiilor pactelor drepturilor omului
– Toate fiintele umane au raspunderea dezvoltarii in mod individual si colectiv, tinandu-se seama de
respectul deplin al drepturilor omului si de indatoririle lor fata de colectivitate.

Indatoririle statului pentru exercitarea efectiva a dreptului la dezvoltare:
– Respectarea principiilor dreptului international
– Cooperarea internationala
– Formularea de politici internationale de dezvoltare
– Masuri de eliminare a incalcarilor masive a drepturilor omului
– Promovarea, instaurarea si mentinerea pacii si securitatii internationale – dezarmare
– Asigurarea egalitatii de sanse
– Asigurarea participarii femeilor la procesul dezvoltarii
– Incurajarea participarii populare in toate domeniile
Declaratia specifica faptul ca toate aspectele dreptului la dezvoltare sunt indivizibile si interdependente,
iar fiecare dintre aceste drepturi trebuie sa fie considerat in relatie cu ansamblul celorlalte drepturi.
Acasă
Prof. Înv. Preșcolar Grigorașcu Cristina Nicoleta
Școala Gimnazială Lascăr Catargiu Craiova
Pacea
Prof. Înv. Preșcolar Nicolcea Andreea Diana
Școala Gimnazială Lascăr Catargiu Craiova
popoarele lumii.
să zboare.
putea ține singuri pe umeri această planetă.
Dacă răul se extinde cu viteza sunetului, atunci binele se propagă cu cea a lumii, deci, oferiți din albeața
sufletului vostru, dăruiți lumină și dragoste, sădiți în urma voastră dreptate și adevăr, căci, binele e întotdeauna
cu un pas în fața răului.
Marii tirani au instigat la război din cauza războiului interior de identitate, ură, prejudecăți. Cei care
aprind focul unui război, nu duc un război cu ”dușmanul”, ci cu ei, cu propria conștiință și propriul demon
sufletesc, care le ciuruiește mai întâi propriul suflet și tocmai apoi inima întregii umanități.
pânză curată peste noi.
Cu inima tremurândă, însă, vedem că pânza imaculată nu-și păstrează nici astăzi curățenia pe tot
mapamondul, mai sunt pământuri pârjolite de contradicții, iar pânza păcii mai e pătată de sânge și stropită de
lacrimi.
un război mondial.
Despre dreptul la pace

Prof. Inv. Presc. Maciu Luiza
Cojocaru Tatiana
Gradinita cu P.P. “RAYKIDS”CARCEA
“ORICUM AR FI ZIUA DE AZI, ZIUA DE MÂINE E PACEA.”
(Victor Hugo)
Pacea este acel tip de relatii internationale din care se exclud mijloacele violentei armate, fiind
caracterizate prin absenta razboiului intre popoare si state.
Este un drept fundamental atat al omului, cat si al statelor. Sta la baza creatiei, a implinirii personale,
dar si a progresului fiecarei natiuni. Este conditia esentiala a vietii.
NOTIUNEA PACII = “Pacea este un fenomen de miscare. Este un lucru viu care se infaptuieste treptat.
Pacea nu inseamna odihna si nici delasare! Pacea nu este decat un scop, nu este decat o directie. Dar in directia
aceea zace implinirea, iar drumul este strabatut din clipa in care ai pasit pe el. Totul este sa asiguri ritmul
inaintarii! (Nicolae Titulescu)
DREPTUL PACII SI DREPTUL LA PACE

Dreptul la pace se regaseste in structura organica a dreptului pacii.
Respectarea dreptului la pace este o norma imperativa, dar pentru ca existenta lui sa fie posibila este
necesara existenta dreptului pacii. Cele doua concepte se includ reciproc fiind intr-o stransa interdependenta
si interferenta conceptuala.
DREPTUL PACII: Este un ansamblu de norme constituite prin acordul de vointa al statelor care vizeaza
statuarea unor structuri adecvate mentienrii si consolidarii pacii, prevenirii conflictelor si starilor
conflictuale, precum si solutionarea acestora pe cale pasnica.
DREPTUL LA PACE: Instrument normativ ce realizeaza trecerea de la protectia formala legala a pacii
la implementarea obligatiei de mentinere a pacii. Drept aflat la “intersectia” drepturilor omului cu drepturile
popoarelor si cu cele ale statelor.
„Orice persoana are dreptul la o oranduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse
in prezenta Declaratie pot fi infaptuite.”(Declaratia Universala a Drepturilor Omului).
Dreptul la pace nu poate fi conceput ut singuli, intrucat pacea nu poate fi garantata decat prin actiunea
concertata a intregii comunitati internationale.
“NOI, POPOARELE NATIUNILOR UNITE, HOTARATE sa izbavim generatiile viitoare de flagelul
razboiului, care, in cursul unei vieti de om a provocat de doua ori omenirii suferinte nespuse, sa ne reafirmam
credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, in egalitatea in
drepturi a barbatilor si femeilor, precum si a natiunilor mari sau mici.”( CARTA NATIUNILOR UNITE).
DREPTUL LA PACE
Este consacrat in Carta Natiunilor Unite, atat ca obiectiv, cat si ca o conditie a dezvoltarii omului si
popoarelor.
12.11.1984-DECLARATIA CU PRIVIRE LA DREPTUL POPOARELOR LA PACE

– Precizeaza ca fiecare stat are datoria sacra de a asigura popoarelor o viata pasnica
– Popoarele Pamantului au dreptul sacru la pace
– Salvgardarea dreptului popoarelor la pace si promovarea realizarii acestui drept constituie o obligatie
a statelor
– Politica statelor trebuie sa urmareasca eliminarea razboiului ca instrument politic
Desi este considerat un drept important, NU este consacrat intr-un document juridic cu valoare
imperativa.
DREPTUL LA DEZVOLTARE = Reprezinta dreptul indivizilor, al grupurilor socio-profesionale si al

popoarelor si a participa si a contribui la dezvltarea economica, sociala si politica continua in care toate
drepturile omului si toate libertatile fundamentale pot fi pe deplin realizate, dar si dreptul de a beneficia de pe
urma acestei dezvoltari.
MODALITATI DE EXERCITARE:
Libertatea politica – bazata pe cei doi piloni:democratie si participare democratica
Respectarea primordialitatii legii – bazata pe : accesul egal la justitie, acordarea de asistenta juridica,
egalitatea in fata legii
CONSACRARE JURIDICA
CARTA NATIUNILOR UNITE: Dezvoltarea sta la baza ridicarii nivelului de trai, precum si la
respectarea universala a drepturilor omului si libertatilor publice
COMISIA O.N.U. PENTRU DREPTURILE OMULUI: Exercitarea deplina a drepturilor omului

depinde strict de dezvoltarea tuturor statelor, de inlaturarea decalajelor economice, astfel, se va atinge
obiectivul dezvoltarii sociale a popoarelor

– Presupune dreptul persoanei si al poporului de a participa si de a contribui la o dezvoltare economica,
sociala, culturala si politica
– Presupune deplina realizare a dreptului persoanelor/popoarelor de a dispune de ele insele, cu rezerva
pertinenta a dispozitiilor pactelor drepturilor omului
– Toate fiintele umane au raspunderea dezvoltarii in mod individual si colectiv, tinandu-se seama de
respectul deplin al drepturilor omului si de indatoririle lor fata de colectivitate.

Indatoririle statului pentru exercitarea efectiva a dreptului la dezvoltare:
– Respectarea principiilor dreptului international
– Cooperarea internationala
– Formularea de politici internationale de dezvoltare
– Masuri de eliminare a incalcarilor masive a drepturilor omului
– Promovarea, instaurarea si mentinerea pacii si securitatii internationale – dezarmare
– Asigurarea egalitatii de sanse
– Asigurarea participarii femeilor la procesul dezvoltarii
– Incurajarea participarii populare in toate domeniile
Declaratia specifica faptul ca toate aspectele dreptului la dezvoltare sunt indivizibile si interdependente,
iar fiecare dintre aceste drepturi trebuie sa fie considerat in relatie cu ansamblul celorlalte drepturi.
Educați copiii pentru pace!

Prof. Inv. Preșc. POPESCU ALINA
Grădinița ,,Lascăr Catargiu”, Craiova
Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume,

atunci va trebui să începem de la copii"
Ghandi
Copilaria este o periodă de asimilari masive, de formare a unor atitudini și abilitati care se vor transforma
in instrumente pentru tot restul vieții,iar grădinița si apoi școala,prin autoritatea morală pe care o au, pot aduce
o contribuție substanțială în formarea unor atitudini și comportamente pacifiste și tolerante la copii.
Copiii se nasc cu dorința pentru pace, Pacea este un subiect minunat,un subiect despre care ne place să
vorbim și mai ales ne place să o simțim. De ce? Pentru că aceasta-I natura noastră omenească. Am fost creați
să trăim în pace cu toți oamenii.Pacea nu este numai un Dar de la Dumnezeu, este un dar pe care ni-l oferim
unul celuilalt.
Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (E.C.D.) cuprinde educaţia pentru drepturile omului, educaţia
civică, educaţia pentru pace, educaţia globală şi interculturală .
Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru pregătirea generaţiilor în formare în
spiritul cooperării , al participării şi al democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de
apărare a păcii şi în viitorul umanităţii.
Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de vremea noastră J.A. Comenius
(1592-1670), considerat un precursor al O.N.U.-ului şi al UNESCO-ului năzuia spre o pace universală şi căuta
structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi menţine.
După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a preocupat spiritele laminate, iar
unele organizaţii au iniţiat acţiuni educative specifice păcii.
După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în termeni noi , cu o insistenţă
în creştere devenind o preocupare prioritară şi o năzuinţă a tuturor naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte
probleme din lumea contemporană , caracterizată prin caracter global , universal şi pluridisciplinar :
interdependenţele şi transspecificitatea nu anulează diversitatea şi specificitatea problemelor şi a
colectivităţilor naţionale, dar problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce în ce mai mult ca o
unitate indivizibilă.
Probleme cum sunt : protejarea mediului terestru, acvatic şi aerian , decalajele între Nord şi Sud ,
subdezvoltarea , subnutriţia , apărarea păcii şi îmbunătăţirea calităţii relaţiilor dintre oameni şi dintre grupurile
umane , lupta împotriva maladiilor şi protejarea copiilor , promovarea unei vieţi democratice şi apărarea
drepturilor omului etc. nu sunt numai probleme ale diplomaţilor sau specialiştilor diferitelor domenii , ci având
un caracter concret este o preocupare prioritară a tuturor oamenilor şi tuturor naţiunilor indiferent de mărimea
lor şi de regiunea căreia îi aparţin.
Această problematică complexă este abordată de omenire , dar soluţiile par să nu o acopere. În acest
mod se declanşează o serie de întrebări : o lume umană şi armonios dezvoltată sau o lume divizată , plină de
tensiuni şi hărţuită de tulburări şi conflicte ? Un mediu protejat şi umanizat sau o deşertificare galopantă ? O
afirmare a spiritului raţional şi a toleranţei sau generozităţii sau o dezlănţuire a fanatismului de tot felul ? O
promovare a democraţiei şi a unei noi etici internaţionale sau o răspândire a totalitarismului şi a arbitrarului ?
Cooperare , respect reciproc , încredere , dezarmare şi pace sau un război nimicitor care s-ar extinde pe întreaga
planetă ?
„Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii : fără drepturi
Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale active în domeniul cercetării
educaţiei îl constituie noile tipuri de conţinuturi. Se impun din ce în ce mai insistent ca sursă ale unui conţinut
pertinent , un sistem de noi educaţii care dispun de obiective şi conţinuturi specifice, dar care sunt greu de
conturat sub forme de discipline independente . Educaţia relativă la mediu ale cărei conţinuturi pot fi distribuite
atât în sfera ştiinţelor exacte , cât şi în cea a ştiinţelor umaniste ; Educaţia pentru bună înţelegere şi pace ;
Educaţia pentru o nouă ordine economică şi internaţională ; Educaţia pentru participare şi democraţie ale cărei
conţinuturi nu pot fi reduse numai la cele ale educaţiei civice ; Educaţia pentru participare şi dezvoltare care
îşi propune să îi înveţe pe tineri şi să iniţieze schimbări , să domine schimbările, situându-se şi menţinându-se
în centrul dezvoltării ca agent , scop, şi beneficiar al acesteia ; Educaţia nutriţionistă etc. Se vorbeşte foarte
mult despre educaţia pentru comunicare şi mass-media , educaţia pentru viitor , educaţia economică , educaţia
culturală şi pentru timpul liber , educaţia sanitară etc. Noile educaţii corespund unor trebuinţe de ordin socio-
pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au reuşit să distribuie noile educaţii în sfera educaţiilor
tradiţionale care o compun pe cea integrală ( intelectuală, tehnologică şi pentru muncă , moral- patriotică ,
estetică ,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au pătruns în cadrul activităţilor educative
curriculare şi extracurriculare.
grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof polonez)
Pace în familie, pace în lume

Prof. Stefan Elena Claudia
Ed. Simulescu Daniela
Gr. cu P.P. „Elena Farago”, Craiova
Forme de realizare a educaţiei interculturale

Prof. Smarandache Gheorghiţa Cristina
Grădiniţa cu p.p. „Elena Farago” - Craiova
A. Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se face orice tip
de educaţie: lecţiile obişnuite, activităţile nonformale din şcoală sau influenţele informale exercitate
în afara perimetrului şcolar. În ceea ce priveşte metodologia didactică, se vor prelua şi adapta
procedeele activizante cunoscute, care se vor combina în modalităţi cât mai inteligente pentru a
favoriza şi forma comportamente interculturale. Va fi promovată o pedagogie activă şi participativă,
metode active care să solicite interesul şi creativitatea elevilor, care să facă apel la toate capacităţile
lor şi care să le permită să se exprime şi să colaboreze.
La aceasta pot concura mai multe tipuri de activităţi:
• realizarea de proiecte,
• cercetări, anchete prin interviuri,
• jurnale de clasă, recitări de poezii,
• povestiri, interpretări de roluri,
• manifestări teatrale cu sau fără marionete,
• dezbateri de idei plecând de la studii de caz, discuţii asupra unor probleme cu impact asupra vieţii şcolii,
• posibilitatea de a negocia şi ajunge la decizii consensuale,
• exerciţii de reflecţie critică şi constructivă.
• utilizarea nu numai a documentelor pedagogice ci şi a unor "documente autentice", ca foile de jurnal,
fotografii, diapozitive, emisiuni T.V., filme video, ce vor permite acumularea unor informaţii diverse
şi reale asupra obiectelor, culturilor şi limbilor pe care le studiază elevii.
B. Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media. Instanţele mediatice
electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul) presupun mai multe calităţi, printre care ubicuitatea (prezenţa
peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în direct). Lumea este prezentă aici iar îndepărtatul este
apropiat. Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un spaţiu cultural la altul se fac instantaneu,
difuziunea modelelor culturale este garantată. Străinul nu mai este străin, evenimentele petrecute aiurea
marchează şi telespectatorul devine mai sensibil la alteritate. Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial
intercultural. Canalele specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele, realizând o
integrare cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea premisele
unei înţelegeri în planul cunoaşterii la care se raportează fiecare.
C. Un alt cadru de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul nu este numai o
practică fizică ci este şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă presupune mai multe grade de universalitate.
Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi funcţii interculturale. Sportul vehiculează modele,
vedete care întrec spaţiul limitat al unei ţări astfel încât marii sportivi nu mai au cetăţenie unică, au devenit
“mondiali”. Sportul poate uni, dar şi dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi comunicare între
oameni de origini diverse, dar constituie şi prilej de distanţare şi reliefare a orgoliilor personale, comunitare,
naţionale. Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi admiratorii lui îşi întăresc apartenenţele,
spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” e
D. În practica şcolară se va recurge la mai multe formule:
• necesitatea de a apela la o pedagogie activă şi participativă;
• învăţarea cooperativă - ce antrenează mai mult pe copiii cu posibilităţi materiale modeste pentru a
promova o egalitate a şanselor educaţionale;
• gestiunea democratică a învăţământului la nivelul clasei sau şcolii;
• educaţia pentru comunicare.
Gama de activităţi în şcoală se va lărgi, prin îmbinarea diferitelor forme de organizare cu noi mijloace
de învăţământ şi împrumutarea unor practici sau strategii specifice manifestărilor culturale de nivel comunitar
sau global.
Bibliografie:
1. Cozma, Teodor (coord.), 2001, Educaţia interculturală – ghid pentru formatori, Editura Erota, Iaşi;
2. Cozma, Teodor (coord.), 2001, O nouă provocare pentru educaţie : interculturalitatea, Polirom;
Pacea şi nonviolenţa
Prof. Liliana Gabriela Sprîncu
Gradinița Nr.12 „Albinuța” București
A trăi fericit presupune a avea acea linişte şi bucurie care ne face să apreciem viaţa şi pe cei din jur. Pacea
presupune iubire, toleranţă, respect, aprecierea celor din jur, comunicare, progres, într-un cuvânt fericire.
CE PUTEM FACE PENTRU A FI FERICIŢI? Putem face noi ceva?
Răspunsul este simplu: trebuie să înţelegem că noi suntem cei care vom clădi viitorul, care depinde de noi.
Trebuie să ne deprindem cu acea cultură a păcii, trebuie să ne asumăm un rol în a crea armonie în jur, a crea
pacea. Fiecare trebuie să fie mesagerul păcii şi nonviolenţei pe acest pământ. Elevii trebuie să contribuie la instituirea
unui climat de pace, linişte, armonie.
Elevii pot fi implicaţi în câteva aspecte care pot contribui la o armonioasă dezvoltare a societăţii. Cel mai
important lucru este că elevii pot avea un rol important în realizarea unui
stil de viaţă armonios, în rezolvarea unor probleme legate de viitorul lor şi al altora. Elevii şi tinerii trebuie
să se implice şi să ofere soluţii în anumite situaţii, conflicte, probleme ivite în interiorul şcolii, între elevi cu nevoi
speciale şi ceilalţi, între familii şi comunitate.
A-i implica pe elevi înseamnă a avea soluţii viabile pentru posibile probleme de integrare în societate. Elevii
trebuie să fie educaţi într-o adevărată cultură a păcii. Ei trebuie să înţeleagă problemele reale ale lumii şi trebuie să
îşi asume un rol important în dezvoltarea unei culturi pentru pace. Dezvoltarea unei culturi a păcii înseamnă: să
trăieşti după standarde internaţionale, după drepturile omului, echitate şi să înveţe să aprecieze diversitatea culturală,
să respecte Pământul, cu tot ce este frumos şi să se respecte între ei.
Elevii trebuie să trăiască într-un mediu propice, aceasta însemnând o societate care să le ofere exemple bune
şi siguranţă. Ei au drepturi să fie respectate şi să simtă nevoia să comunice unii cu alţii. Toată lumea vrea să trăiască
într-o societate care să le ofere siguranţă şi încredere în viitor. Elevii trebuie să înveţe să îşi asume un rol şi să
aprecieze aspectele pozitive ale vieţii şi societăţii. Prin piese de teatru/realizate de elevi se pot dezvolta aceste valori,
iar tematica acestora să fie Conflictele şi educaţia pentru pace. Ei pot crea poezii prin care să scoată la iveală
sentimente şi gândurile lor bune.
Într-un cuvânt copiii înseamnă viitorul, care trebuie să implice pace, armonie, toleranţă, respect.
DREPTURILE COPILULUI
Pe 20 noiembrie 1989 Adunarea Generatla a Natiunilor Unite a adoptat Conventia asupra Drepturilor
Copilului. Conventia a fost asumata si de Romania prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea
Conventiei cu privire la drepturile copilului (publicata in Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).
„Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 194 de ţări, membre ale Naţiunilor Unite (cu
excepţia SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenţia îi recunoaşte conţinutul, se obligă să îl respecte şi
să îl aplice în mod corespunzător.
Ideea elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului îi aparţine lui Englatyne Jebb,
care a fondat prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de consecinţele Primului Război
Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei),
E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul
urmărit a fost de a crea o organizaţie internaţională puternică în măsură să intervină şi în zonele mai puţin cunoscute,
unde protecţia copilului nu era aplicată, iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele dezvoltate în acea
vreme urmăreau în special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale copiilor.
Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, EJ a conceput şi a reuşit adoptarea de către Liga Naţiunilor
(astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul document internaţional în care
„drepturile copilului” sunt menţionate şi promovate în mod unitar iar protectia copilului se impune de la sine.
Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la redactarea
Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.
Conform prevederilor Convenţiei, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai
bune condiţii de dezvoltare, să respecte drepturile copilului şi normele de protecţie a copilului. Drepturile copilului
conţinute în Convenţie trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. Astfel, fiecare copil are dreptul la
viaţă, la educaţie şi la o dezvoltare armonioasă.
Interesul superior al copilului reprezintă unul din principiile fundamentale ale Convenţiei, cât şi al Legii
272/2004 privind protecţia copilului şi activitatea de a promova drepturile copilului.
România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, în
anul imediat următor adoptării sale în cadrul Naţiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. După
semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei copiilor, asigurarea faptului că normele de
protecţie a copilului şi drepturile copilului sunt respectate, asigurarea celor mai bune condiţii pentru ca ei să crească
sănătoşi, să aibă o educaţie de bună calitate şi să participe activ la viaţa comunităţii.”
Drepturile copilului, așa cum sunt ele enunțate în Convenție
„Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale.
Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte
persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsura dispusă în condițiile
legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest
lucru contravine interesului superior al copilului.
Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe
cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Copilul are dreptul de a primi o educație care sa îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a
aptitudinilor și personalității sale.
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia
de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o munca ce comporta un
risc potențial sau care este susceptibila sa îi compromită educația ori sa îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale
fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală și socială.
Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de resursele și de
situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește.
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope, așa cum
sunt acestea definite de tratatele internaționale în materie.
Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare;
Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă
orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și
familială.
Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți reprezentanți legali ai copilului,
persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigura
respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și
gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.
Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl
privește; În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este
obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu
a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea
cauzei.
Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu
poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul sa-și aleagă
singur religia.
Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la libertatea de
întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege.
Copilul aparținând unei minorități etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la
declararea apartenenței sale religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie
în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte.
Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice
sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
Copilul are dreptul la odihnă și vacantă.
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă, abuz sau rele-tratamente.
Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie crescut într-o atmosferă de
afecțiune și de securitate materială și morală.
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă.
Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale; Copilul
este informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.”
Educaţia şi conceptul de educaţie

a copilului mileniului III
Prof. Tehei Carmen Nicoleta
Grădiniţa cu P.P.,,Elena Farago’’ Craiova
Ideea conceperii educaţiei ca o dimensiune a întregii vieţi, ca un fenomen continuu care se identifică cu
însăşi existenţa individuală, are origini foarte îndepărtate şi această afirmaţie poate fi susţinută de aprecierea
revelatoare a filozofului SENECA - „Chiar şi bătrânii trebuie să înveţe" - considera el în secolul I.
De asemenea, marele pedagog L. A. Comenius atenţiona, în secolul al XVII - lea, că viaţa toată este o
şcoală şi tot el este autorul celebrei triade privind educaţia: "oriunde, oricând, oricine".
În perioada interbelică, savantul Nicolae Iorga aprecia că „Învăţat este omul care se învaţă necontenit
pe dânsul şi învaţă necontenit şi pe alţii".
Trăim într-o lume complexă, aflată într-o transformare rapidă şi globală, iar supravieţuirea omenirii
depinde de noi, de-o variantă istorică a educaţiei permanente prin care învăţarea depăşeşte cadrul strict al
transmiterii didactice, devenind anticipativă, inovativă şi permanentă. Educaţia este factorul strategic al
dezvoltării de perspectivă şi priveşte modelarea multidimensională şi anticipativă a factorului uman. În
educaţie, un rol aparte îl ocupă perioada preşcolarităţii, care, conform datelor şi concluziilor formulate de
specialiştii în pedagogie, psihologie şi antropologie, este decisivă pentru formarea ulterioară a tânărului şi
perfecţionarea specialistului de mâine.
Considerarea copilului în evoluţia sa specific individuală şi sprijinirea lui prin educaţie în fiecare etapă
a dezvoltării sale este condiţia de bază a schimbării de comportament de care avem nevoie acum şi de la care
putem porni.
Programa activităţilor instructiv – educative din grădiniţa de copii prefigurează două mari tendinţe de
schimbare în comportamentul educatoarei, şi anume:
- crearea unui mediu educaţional adecvat pentru o stimulare continuă a învăţării spontane a copilului;
- introducerea copilului în ambianţa culturală a spaţiului social căruia îi aparţine, în ideea formării ca o
personalitate autonomă şi conştientă de sine.
Prima componentă a EDUCAŢIEI, şi anume educaţia anticipativă, deschide uşile grădiniţei, unde
educatoarea este cea care crează mediul educaţional favorabil, stimulativ şi interesant pentru învăţare în sala
de grupă. Ea însăşi devine parte integrantă a acestuia, corelând metodele de predare-învăţare cu vârsta, nevoile,
dorinţele şi cu viaţa activă, care are propriile ei exigenţe.
Noua politică educaţională se dovedeşte a fi capabilă să anticipeze schimbările de mâine ale societăţii,
ţinând cont de finalităţile şi funcţiile educaţiei pe nivele de vârstă, elaborând obiective specifice ce se regăsesc
şi în noua programă, cum ar fi:
- însuşirea deprinderilor sociale fundamentale (lecturi, calcul matematic, info, noţiuni pentru sănătate);
- dezvoltarea capacităţii de dezvoltare şi de adaptare la o societate bazată pe valori fundamentale (pace,
libertate, democraţie);
- cultivarea unor trasături de personalitate din perspectiva unei noi calităţi a vieţii.
În viaţa de zi cu zi auzim mereu expresiile: «românul este inventiv» sau «invenţia românilor», «... din
statele lumii au făcut», pentru că, în epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice, la fiecare 8/10 ani, volumul de
cunoştinte se dublează, iar educaţia se realizează dacă educatorii au capacitatea de a selecta esenţialul pe care
trebuie să-1 reţină copilul. De aici şi în aceste condiţii atitudinea ştiinţifică a educatoarei este o condiţie
necesară în realizarea educaţiei inovative. Adică să-i entuziasmezi pe copii în faţa realizărilor cercetării, să le
formezi deprinderi de lucru adecvate, acestea find obiective ale educaţiei la început de mileniu III.
Consiliul European desfăşurat la Lisabona, în martie 2000, marchează un moment decisiv în stabilirea
direcţiei politice şi de acţiune în Uniunea Europeană. Concluziile sale susţin că Europa a intrat, în mod
indiscutabil, în era cunoaşterii, cu tot ce implică aceasta, pentru viaţa culturală, economică şi socială.
Modelele învăţării, muncii şi cele ale vieţii se schimbă rapid. Acest fapt nu presupune doar adaptarea
individului la schimbare, ci, în egală măsură, aceasta stabileşte căi de schimbare a modului în care lucrurile
sunt realizate. Din concluziile Consiliului European reiese că sistemul de educaţie şi instruire din Europa este
pentru implementarea învăţării pe tot parcursul vieţii la nivel individual şi instituţional şi în toate sferele
publice şi private. Asta înseamnă noi deprinderi de bază pentru toţi - aici intrând limbile străine, cultura
tehnologică, deprinderi anteprenoriale, compeţente sociale. Stăpânirea solidă a acestor deprinderi de bază este
crucială pentru fiecare şi acest fapt este începutul învăţării de-a lungul vieţii. Şi-n acest sens, grădiniţa devine,
la început de mileniu III, „POARTA NR. 1".
În prezent, toţi avem nevoie de informaţii şi sfaturi asupra ceea ce vom face mai departe, iar sursele de
informaţie şi instrumentele de diagnosticare bazate pe ICT-Internet Based, deschid noi orizonturi pentru
îmbunătăţirea gamei şi calităţii serviciilor de orientare şi consiliere. Ele pot extinde rolul profesional al
educaţiei, dar nu-1 pot înlocui. Prin folosirea calculatorului conectat la Internet, atât în instituţiile de
învăţământ, cât şi în familiile copiilor preşcolari, apropiem mai mult învăţarea de domiciliu şi copilul de o altă
realitate. Prin urmare, mobilizarea resurselor autorităţilor locale în sprijinirea învăţării permanente este
esenţială. Diferitele oportunităţi locale ale accesului la învăţarea permanentă constituie o garanţie a faptului că
oamenii nu sunt obligaţi să-şi părăsească regiunea natală pentru a studia şi instrui, deci trebuie să aibă
posibilitatea de a face acest lucru, iar experienţa unei asemenea mobilităţi trebuie să devină o experienţă
pozitivă în sine. Pentru anumite grupuri, cum sunt cele ale persoanelor cu handicap, mobilitatea fizică nu este
întotdeauna posibilă. În anumite cazuri, accesul egal la învăţare poate fi dobândit prin aducerea învăţării către
beneficiar cu ajutorul calculatorului, realizându-se comunicarea virtuală.
Dacă problemele cheie se conturează în rezolvare, în grădiniţă, în sensul că educatoarele stăpânesc
elementele de bază în învăţarea şi iniţierea copiilor de a accesa programe, jocuri etc., iar resursele materiale
există (măcar un calculator pe grupă), se poate asigura începutul educaţiei copilului mileniului III, este pe
făgaşul bun, iar aceşti copilaşi vor cere necontenit calculatorul acasă, la şcoală, în cluburi de copii, la casa de
cultură, în biblioteci, în locuri de rugăciune.
Impactul mediilor educative asupra copiilor educaţi lasă loc de cercetări continue, iar realitatea în
continuă schimbare determină o dinamică socio-culturală cu efecte imprevizibile şi la nivel preşcolar. Toate
formele educaţiei sunt realizate şi la acest nivel astfel că instruirea în sistem tradiţional este realizată cu
rigurozitate în timp şi spaţiu, prin planuri şi programe finalizate cu testări.
Educaţia nonformală se realizează prin activităţi extrascolare, extracurriculare, obţionale, întreceri,
competiţii, vizionări de spectacole (deci activităţi complementare).
Educaţia informală se realizează prin activităţi spontane, difuze şi ocazionale (strada, cartierul, grupuri
religioase), mass-media, acestea uneori scăpând controlului pedagogic.
Şi toate aceste forme ale educaţiei, la nivel de gradiniţă, se realizează considerând că, până la 6 ani,
copilul acumulează, prin inteligenţă, 68% din totalul operativităţii intelectuale pe care le-ar avea la 17 ani
(conform studiilor psihologului B.S.Bloom), iar, pe urmă, în întreaga perioadă preşcolară se constituie
personalitatea copilului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, este implicată inteligenţa în structura marilor întrebari
« Ce este? De ce? Cum? »
Conform cercetărilor psihologului american A.Gessel, până la 3 ani copilul este conformist, la 4 ani
devine fantezist în exces, la 5 ani atinge vârsta de aur.
În faţa nostră, a tuturor s-au deschis numeroase probleme de factură nouă. Ele solicită încă o activitate
foarte complexă a formatorilor, o mai bogată abilitate a lor în folosirea instrumentelor, modalităţilor şi a
mijloacelor de evaluare.
Ce rămâne constant sunt programele educaţionale cu tematică axată pe joc şi ce mai rămâne de făcut
este cuprinderea tuturor copiilor în sistem (mă refer aici la etnia rromă).
Oricum porţile mileniului III stau deschise şi în interiorul timpului aşteptat fermentează constituirea
dimensiunilor reformei învăţământului ca o filă de istorie, iar instituţia grădiniţei a cărei vocaţie socială constă,
pe de o parte, în prevenirea progresivă a eşecului şcolar, iar, pe de altă parte, în anticiparea succesului şcolar
prin valorificarea deplină a mijloacelor sale specifice, este POARTA CU CHEIA NR. 1.
Odată intrat şi adaptat la programul educaţional al preşcolarilor, orice copil şi părinte are garanţia că
formarea şi dezvoltarea dorinţei de a învăţa jucându-se, reprezintă un succes al pregătirii lor pentru treapta
următoare de învăţământ, pe care sperăm că o vor consolida şi transforma într-o atitudine permanentă.
În concluzia specialiştilor care studiază fenomenul EDUCAŢIEI, educaţia este activitatea psiho-socială
de formare şi dezvoltare a personalităţii în vederea integrării în societate, proiectată conform unor finalităţi de
sistem şi de proces, realizată la nivelul corelaţiei funcţionale dintre educator şi educat, dezvoltată într -un
context pedagogic deschis.
Bibliografie:
1.Educaţia 2000+, Revista Învăţământul preşcolar, prof.univ.Ursula Şchiopu, Bucureşti
2.Educaţia, conceptul de educaţie, prof.univ.Sorin Cristea, Bucureşti
3.Istoria - sursa de informaţie, Revista Înv.Preşc.nr.l şi 2/2003, prof. Teodor Clocotici
4.Educaţia permanentă-2002-2003, cu prezumţii în 2010, M.E.C.
5.Educaţia permanentă, psiholog, 1961,Bertrand Schwartz
6.Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţe, ed. 2000
Importanţa diversităţii culturale

în dezvoltarea cadrelor didactice
Prof. Tîrșogoiu Alina Marilena
Grădiniţa cu P.P. „Elena Farago”, Craiova
Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a
raportului ,,eu-celălalt” şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin
valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea polarităţii superior-inferior. De
asemenea presupune promovarea unor politici şcolare care să permită egalizarea şanselor în educaţie şi a unor
strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice.
Şcolile îşi bazează activitatea în mare parte pe principiul conform căruia toţi suntem egali. Acum
educaţia interculturală cere şcolii să ia în considerare şi să respecte diferenţele interculturale dintre indivizi.
Elevii sunt materialul cel mai uşor de ,,prelucrat”, dacă dascălul nu are prejudecăţi, dacă există pasiune,
convingere, dragoste şi o preocupare permanentă de a scoate în evidenţă tot ce are mai valoros un grup etnic.
Educaţia interculturală este una din dimensiunile educaţiei integrale. Criterii de succes în realizarea
educaţiei interculturale în şcoală sunt:
a) asigurarea unei balanţe între diferitele finalităţi majore ale educaţiei (scopuri culturale, profesionale
de calificare , sociale, de dezvoltare profesională);
b) asigurarea de oportunităţi pentru comunicare şi cooperare, chiar între grupuri diferenţiate;
c) asigurarea de şanse egale de educaţie;
d) reflectarea diverselor realităţi specifice societăţilor multiculturale prin toate tipurile de curriculum;
e) prezentarea informaţiilor din cât mai multe perspective, pentru a stimula conştiinţa diversităţii şi a
unităţii prin diversitate.
Şcoala, în materie de educaţie interculturală trebuie să-şi propună să realizeze un proces de integrare
prin fructificarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii.
Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce în mod firesc la soluţionarea unor probleme
cum ar fi: cum percepe profesorul diferenţa culturală, cum îşi adaptează stilul comunicativ la profilul cultural
al elevului, care sunt pericolele folosirii unor stereotipuri de categorisire a alterităţii în educaţie, ce posibilităţi
are profesorul de a înţelege şi a valorifica potenţialurile culturale diferite ale elevilor, care este aportul
dascălului, elevilor, părinţilor la dezamorsarea unor neînţelegeri interculturale etc.
Educaţia este purtătoare prin ea însăşi a unui etos eminamente spiritual. Ea nu numai că facilitează
individului accesul la zestrea culturală, dar se converteşte în instanţă culturală sui-generis. ,,Educaţia este
producătoare de cultură (şi nu numai reproductivă).
Abordarea interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi implementare a
curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţionare între profesori, elevi şi părinţi. Perspectiva
interculturală deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi diferenţelor. Abordarea interculturală nu se
reduce la o prezentare cumulativă a unor cunoştinţe despre valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor atitudini
de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Această atitudine se naşte printr-o permanentă comunicare cu
alţii şi printr-o decentrare atentă şi optimă faţă de propriile norme culturale.
BIBLIOGRAFIE
Băran-Pescaru, A., Educaţia interculturală Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008
Călin, M. Filosofia educaţiei, Antologie. Bucureşti: Aramis, 2001
PACEA – abordări semantice multiple

P.I.P. Vlădoianu Ileana
Școala Gimnazială: „Nicolae Romanescu”
Grădinița „Floare de colț”, Craiova
Cuvântul „pace”, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină : pax, pacis. Dicționarul
Explicativ al Limbii Române propune mai multe definiții ale acetui cuvânt, care se vor aplica în funcție de
contextul folosirii lui:
1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau războaie între
state, popoare, populații;
2 .Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat;
3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire, înțelegere
4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm,
liniște, tăcere;
Dorința și nevoia instalării păcii s-au instalat o data cu apariția primelor razboaie. Istoria lumii este
încărcată atât de evenimente sângeroase, cât și de numeroase încercari de restabilire a păcii, chiar daca multe
dintre ele au eșuat.
Primul tratat de pace care este cunoscut a fost încheiat între hitiți și egipteni, după Bătălia de la Kadesh,
care se află pe teritoriul actualei Sirii. Întrucât niciuna din părți nu a reuși să obțină o victorie clară prin luptă,
sfătuitorii conducătorilor celor doua armate au sugerat ca și soluție un tratat de pace, cheltuielile continuării
războiului nemaiputând fi suportate de catre acestia. Textul tratatului a fost înregistrat în două versiuni, una
scrisă cu hieroglife egiptene, iar alta cu cuneiforme akkadiene care exista și în ziua de azi. Această formă
bilingvă este comună multor tratate care s-au semnat până în zilele noastre, diferența făcând-o menționarea
poporului care a cerut pacea, fiecare dintre ele susținând că ceilalți sunt cei care și-au dorit acest lucru. Tratatul
conține optsprezece articole , o parte dintre ele regasindu-se chiar și în unele tratate din ziua de azi.
Printre cele mai cunoscute tratate de pace din istoria lumii contemporane, se află :
• Tratatul de la Versailles, din 28/06/1919, care a dus la încheierea războiului dintre Germania și Aliați
• Tratatul de Pace de la Moscova – din anul 1940
• Acordul de armistițiu dintre România și Aliați - din anul 1944
• Trataul de Pace de la Paris - din anul 1947
• Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate pentru a pune capăt oficial
celui de al Doilea Război Mondial
Din punct de vedere al religiei, mai cu seama a celei ortodoxe, pacea ocupa un loc deosebit de important,
pentru realizarea sa fiind necesară îndeplinirea celei mai de seama porunci din biserica noastră: dragostea.
Ideea de pace este surprinsă chiar în cadrul celor nouă Fericiri, spuse de Domnul Iisus Hristos la Predica de pe
Munte : „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Tot Domnul Iisus este cel
care îi învață pe Apostolii săi, zicând : ,,În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: ,,Pacea să fie peste casa
aceasta!`` Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la
voi.” . Din aceste învățăminte ale Mântuitorului, dar și din multe altele date de Acesta, reținem aceasta nevoie
fundamentala și totodată aceasta cerință pe care acesta o aduce în fața noastra, aceea de pace.
„Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă!", învaţă Solomon
. Pacea sufletească, liniștea, sunt printre cele mai importante elemente necesare pentru o viață sănătoasă, atât
din punct de vedere psihic, cât și din punct de vedere fizic. În lipsa acestora , pot apărea tot felul de
comportamente deviante, depresii și stări patologice , care pot duce în timp la alterarea calității vieții, psihoze
și chiar deces prin suicid.
Concluzionând, putem spune că deși cuvântul “pace” este unul cu mai multe sensuri, fiecare dintre
acestea joacă un rol vital în menținerea societății așa cum o cunaștem astăzi. Fie că ne referim la lipsa
războaielor pentru a asigura pacea lumii în general, fie ca vorbim despre sanatatea sufletească și trupească a
individului , ca unitate și ca celulă a societății, lipsa păcii duce la situații amenințătoare pentru populația
actuală. Aflându-ne în plin context al unor demonstrații de fortă majoră, având în vedere perfecționarea
armamentului, instabilitatea relațiilor politice ale marilor forțe ale lumii- pe de o parte și stresul la care suntem
supuși zilnic, pe de altă parte , “PACEA” noastră este atacată pe toate fronturile și constituie un element
instabil, provocator de stres, fapt ce duce la aparitia unui cerc vicios amenințător pentru individul contemporan.
Pentru a nu ajunge la stări de conflict și razboaie , este esențială formarea copilului , de la cele mai fragede
vârste, în spiritul păcii, nonviolenței, lipsei de agresivitate, pentru ca aceștia reprezintă viitorii adulți care vor
decide soarta omenirii. Să înveti un preșcolar ce înseamna pacea, înseamna să îi arăți contrastul dintre ororile
războiului pe care le trăiesc alti copii si viața celor din țările unde există pace. Prin observarea jocului acestora
și corectarea comportamentelor agresive, găsirea unor alternative atractive la jocurile pe teme militare și de
război se poate influența personalitatea copilului în favoarea unei atitudini pacifiste. Făcând acest lucru de-a
lungul timpului, cadrul didactic devine un ambasador al păcii , alături de copiii pe care îi formează și contribuie
astfel la construirea unei societați mai bune, fără conflicte și agresivitate.
Educația despre pace

Vladucu Ionela Maria
Gradinita cu P.P. Elena Farago
In aceasta lume, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau politică, omul isi doreste cu ardoare sa
fie pace. Ea este celebrată și citită pe buzele tuturor celor care-i înțeleg și simt cu sufletul, cu mintea, valoarea-
i incomensurabilă. In lumea nostra conflictuala, pacea este atat de greu de pastrat, insa oamenii pacii sunt cei
care sunt cu adevarat fiii lui Dumnezeu, caci Iisus Hristos a spus ,,Pacea Mea las voua”. Oricat ar incerca omul,
prin zbaterea sa, sa traiasca intr-o singularitate a constiintei sale, viata comunitara, asa cum a lasat-o Dumnezeu
cand l-a creat pe om trebuie sustinuta prinm buna convietuire. Iata de ce pacea trebuie pretuita ca pe darul ce
mai de pret!.
Pentru noi romanii, aflati geopolitic intr-o zona de conflict permanent, pacea a fost si este foarte
importanta. Conducatorii nostri s-au luptat din rasputeri sa traim in pace iar astazi, faptul ca avem aliante
importante din puncte de vedere politic, economic si mai ales militar, ne confera pacea de care avem nevoie sa
traim linistiti si fericiti.
Privitor la pace, unii contemporani de-ai nostri au spus ca poate n-o pretuim asa cum se cuvine. Si, intr-
adevar, astazi pentru a nu mai avea pace implica ca timp foarte putin. Intelegem din acestea ca menirea noastra
ca oanmeni pe pamnt este sa fim oameni ai bunbei intelegeri cu semenii, deci oameni ai pacii.
amărăciunea războiului, cei care și-ai căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat
bucăți din casa lor, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe. Pacea cu greu își mai găsește loc în sufletele noastre.
E doar din cauza că nu mai gândim colectiv, ci gândim egoist, individual, de parcă am putea ține singuri pe
umeri această planetă.
Strigătele de disperare ale celor ce se află în nevoie sunt suficient de mari pentru a le auzi, dar de multe
ori uităm sau nu avem timp să ascultăm. Având pace în familie, ai pace în inimă şi astfel poţi dărui lumii ceea
ce are nevoie. Nu putem convieţui fără a fi armonie între noi. Fără a ne considera egali, aşa cum ne-a creat
Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că “Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns". Deşi
majoritatea dintre noi trăim în pace, nu suntem recunoscători şi nu suntem conştienţi de adevărata valoare a
acesteia. Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie , deoarece nu
cunoaştem agitaţia şi rutina unei vieţi duse în nelinişte.
Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea. Dacă
vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui să începem de la copii", spunea Ghandi.
Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru pregătirea generaţiilor în formare în spiritul
cooperării , al participării şi al democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a
păcii şi în viitorul umanităţii.
finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine.
Pacea prin ochi de copil

Prof. inv. prescolar: Corcoata Cristina Letitia
Ciocea Denisa
Pacea-i cel mai scump cuvant,

Dintre toate pe pamant,
Fara pace nu-i nimica ,
Fara ea ne creste frica.
Fara pace nu e scoala,

Fara pace e doar boala,
Nu e zbor de ciocarlii ,
Nu e raset de copii.
Fara pace nu e cantec,

Nu e zambet si alint,
Fara pace e-ntuneric,
Nu-i lumina pe pamant .
Copiii se nasc cu dorinţa pentru pace. PACEA este un subiect minunat, un subiect despre care ne place
să vorbim şi mai ales ne place să o simţim! De ce? Pentru că aceasta-i natura noastră omenească, originală.
Am fost creaţi sa trăim în pace cu toţi oamenii . Pacea nu este numai un Dar de la Dumnezeu, este un dar pe
care ni-l oferim unul celuilalt, nu este departe, este în interiorul nostru.
Pentru a „construi pacea”este în nevoie de multă muncă și elemente specifice, chiar activități dedicate.
La noi, în grădiniță, nu există competiție: copiii sunt încurajați să formeze o comunitate bazată pe respect și
cooperare, parteneri de drum în explorarea lumii. Atunci când apar conflicte, copiii sunt încurajați și susținuți
în a găsi singuri soluții pentru rezolvarea problemelor într-un mod civilizat. Rolul cadrului didactic este de a–
i ghida către rezolvarea constructivă și pe cale pașnică a conflictelor (prin moderarea situațiilor acolo unde este
nevoie dar și prin exemplul personal) – o lecție de viață extrem de importantă ce le va influența comportamentul
ulterior în ”lumea reală”. Această ghidare se face respectând sentimentele tuturor persoanelor implicate,
fără a le știrbi stima de sine, prin ascultare activă și oferind oportunitatea de a își exprima sentimentele.
Îmi place ideea de „pace” ca subiect. Adevărata pace este în primul rând o stare interioară, care izvorăște
din adâncul inimii fiecăruia, iar noi le putem arăta copiilor acest lucru, indiferent de sistemul de educație în
care se află. Este un limbaj universal, cel al păcii, și este esenţial să nu fim doar ”consumatori” de pace ci și
promotori, generatori a ei.
să zboare.
un război mondial.
Dacia e țara păcii

pentru prichindei - piciumani
pe melodia copilăriei Melc, melc, codobelc...
Pacea lumii-i pacea mea!
Apăr viața și izvorul
De sunt mic, eu voi creștea
Să-mplinesc pe lume zborul
Spre înalt-adînc e visul

Sus pe plai iubesc abisul
Pacea învinge vremea rea
Gîndul pașnic va năștea

Om la om măsura-i prag
Pacea lumii-i pacea mea !
Apăr tot ce-mi este drag.
Din război pace prefac

Vatra mi-e pe Terra stea
Gîndu-mi, inima-s de dac
Asociația culturală „Castravița”

Prof. Marin Oprișan
În toată această perioadă de timp, Asociația noastră culturală a desfășurat activități educative pentru
toate vârstele, atingându-și obiectivele propuse:
În domeniul învățământului, am plecat de la construirea unor parteneriate cu școlile din localitate, din
comunele învecinate, cu liceele din zonă, cel mai bun exemplu a fost colaborarea cu Liceul “Gheorghe
Marincu” din comuna Poiana Mare.
De la clasele I-XII , s-au desfășurat activități practice( lecții deschise) și am participat la un proiect
național pe tema „Predarea Istoriei intr-un bordei” , unde ne-am clasat pe locul VI , la același număr de puncte
ca și Muzeul din Constanța, acumulând un număr de 79 de puncte din cele 100 posibile. Noi ne-am bucurat,
chiar dacă nu am câștigat maximul de puncte, ne-am ambiționat în continuare și am reușit să finisăm Muzeul
Satului în propria casă, fapt ce ne-a permis extinderea activităților educative și creșterea numărului de
vizitatori, mai ales în perioada de vară, când Muzeul Olteniei lucrează pe Șantierul Arheologic “Castravița”.
În toată această perioadă de timp am fost vizitați de studenții români de la Facultățile de Istorie din Țară,
precum și englezi , americani , bulgari , etc , care au făcut consemnări în Cartea de Onoare a Asociației ,
părerile și aprecierile lor mă mândresc și îmi dau un adevărat impuls pentru activitatea viitoare.
Contactul cu alte organizații culturale la nivel județean și național ne-a permis să organizăm la nivel
național simpozionul „Obârșia neamului nostru” , despre care Academicianul Liviu Sofonea, prezent la
simpozion, spunea „La Dolj s-au pus bazele unei ctitorii care este o adevărată supapă culturală, prima de acest
gen după revoluție în orașul Craiova.”
Cel mai important proiect pe plan local rămâne cel intitulat ”Pe urmele Desenilor” pe o perioadă de 3
ani de zile, unde am localizat din punct de vedere cronologic comuna Desa după traseul parcurs dea-lungul
anilor .
Prima așezare civilă numită „ Desa Antică” am localizat-o chiar pe malul Dunării, printr-o bornă din
ciment înaltă de 1,50 m , cu o placă de marmură cu inscripția „Desa Antică” datând din anul 500 î HR . Întreaga
activitate s-a desfășurat cu un ceremonial religios și cultural pe parcursul unei zile ale lunii august 2016.
Activitatea s-a încheiat la sediul Asociației Culturale Castravița din comuna Desa și au participat cca 50 de
invitați, au luat cuvântul o parte pe malul Dunării, iar cealaltă parte la Muzeul Castravița.
În anul următor a avut loc o mare sărbătoare pe parcursul a 2 zile , 2 și 3 septembrie 2017, intitulată „
Desa Medievală” , în care s-a slobozit și oficiat din punct de vedere religios Monumentul Unirii, în memoria
soldaților căzuți în luptele cu turcii , de la Jdega în anul 1596 ( Jdega era o așezare pe moșia Desei care a
dispărut cu timpul , așa cum s-a întâmplat și cu satele Rogojeni și Mișna , care au aparținut tot desenilor, dar
și ele dispărute cu timpul).
Monumentul Unirii a fost dedicat Centenarului Marii Uniri din anul 2018 , la eveniment au participat
cca 100 de persoane, istoricii au omagiat faptele mercenarilor, au scos în evidență personalitatea marelui
voievod Mihai Viteazu, și au apreciat valoarea artistică a ansamblului arhitectural așezat pe locul unde locuiau
desenii în urmă cu 400 de ani. Astăzi se numește punctul „Avicola” , cu o poartă mare , ce dă senzația chiar de
Ev mediu.
În anul 2018, la conferința de vară dedicată Centenarului , unde au participat să ia cuvântul peste 20 de
personalități , s-a desfășurat în centrul civic al localității unde se găsesc cele 2 monumente ale eroilor din
primul si din cel de-al 2 lea război mondial, manifestarea culturală religioasă, unde au fost pomeniți eroii de
către soborul de preoți, iar oamenii de știință istorici, matematicieni, ingineri , au scos în evidență contribuția
desenilor la războiul pentru întregirea neamului românesc.
Activitatea din 2018 s-a încheiat cu un tur de orizont la cele 5 monumente ridicate pe raza comunei
Desa, și s-a încheiat cu vizitarea muzeului.
Ceea ce nu am putut să realizez pe plan național a fost Festivalul „Lache Găzaru” ( la care am cerut
sprijin tuturor colaboratorilor ,dar fără rezultat). De aceea , la Simpozionul Păcii de la Craiova, organizat de
Arta Zamolxa , fac un apel către toți colaboratorii și în special a domnului Tudor Gheorghe, caruia i-am dedicat
această manifestare culturală în Ziua Mondială a Păcii.
Realizarea acestui festival național ar deschide drumul unor noi talente , deoarece” lada de zestre” nu
și-a spus până acum cuvântul final. Valorificarea acestui festival ar face să ne amintească de „Obârșia neamului
nostru” .
Simpozionul Păcii de la Craiova îl întâmpinăm cu înființarea a 2 filiale noi în numele Castravița, este
vorba de filiala Calafat și de filiala Băilești.
Prima ieșire în afara granițelor județului a fost pe data de 28 iulie 2019 la Stroieștii de Argeș , unde
fotografia din imagine reprezintă delegația Asociației Culturale Castravița, împreună cu Calafat și Băilești, față
în fată cu masa prezidiului unde se aflau Profesor- Universitar-Doctor- Inginer Nicolae Leonăchescu și domnul
conferențiar Alin Olărescu , cel care a preluat conducerea Asociatiei de la Stroiești , care se afla la a 47 a
aniversare a Academiei Române .
Asociația Culturală Castravița a pregătit un moment festiv deosebit, deoarece pe 9 iulie 2019 , domnul
Nicolae Leonăchescu împlinise 85 de ani , iar în programul de activități unul din puncte era și sărbătorirea
acestui mare om de știință cu peste 600 de lucrări științifice în domeniu , peste 50 de cărți , și un mare om
politic și de stat, care a activat 2 legislaturi în Parlamentul României, a fost secretarul ziarului “Tricolorul”.
O veste tristă ne-a venit dinspre București, când familia ne-a comunicat , duminică 5 august , orele
20:00, ca inima lui a încetat să mai bată. Dumnezeu sa-l odihnească.
Pace în doi,
Ady C.
Țara unde copiii sunt lăsați să plângă,
Țara unde bătrânii fumează țigări de contrabandă,
Țara unde tinerii pleacă la muncă departe de casă,
Țara unde anotimpurile toate își dau întâlnire egal,
Țara aceasta sunt și Eu!
Țara aceasta ești și Tu!
S-a epuizat frontul până la cea din urmă linie;
Într-un lagăr al figurilor de ceară dorm copiii,
Păstorii își mână turmele spre stele în noapte,
Nu mai simțim cum Pacea coboară peste noi.
Poligon fragil inima mea!
Poligon fragil inima ta!
Copilăria ca o pasăre cu aripile numai fericire,
Pe cer o geană de fată mângâie curcubeul-
Amintirea unui suflet ce încă ne definește-
Curiozitatea mea de a te ști mai departe frumos.
Șoaptă a cerului meu,

Șoaptă a cerului tău...
Poezii trimise de copiii

de la Liceul Gheorghe Asachi – Chișinău
Daruri Până-n într-un moment,
Când mintea am deschis.
Ne naștem toți pe-acest pământ Războaie am trăit
Și creștem sub un soare sfânt Și sânge am vărsat,
Primim un nume și un grai Pentru popor și țară
Și pe pământ un colț de rai. Noi limba-m apărat.
Și totuși înainte
Cu toții creștem și iubim Cu pacea-n suflet mergem,
Pe un meleag măreț, sublim Cu mintea luminată
Unde și plângem, și cântăm Și-o doină necântată.
Și doinele le îngânăm.
Belecciu Carmen, eleva clasei a VIII-a „E”
Unde-nvățăm a ocroti IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău
Limba și neamul zi de zi. Profesor: Ojog Angela
Istoria primită-n dar
De la strămoșii legendari.
Clepsidră
Căci e bogat acel ce are
O casă, masă, pâine, sare, O clepsidră se scurge
Istorie, un grai divin, Și timpul nostru fuge,
Un plai, un neam și un destin. Dar noi cu sufletul împătimit
Avem războiul de trăit.
Nimic nu poate fi mai sfânt,
Decât o limbă și-un pământ. Fără pace nu-i o lume,
Iar cel ce casa goală-și lasă Căci patria o știm pe nume.
De țară, sigur că nu-i pasă. Și sângele cel revărsat
Nu-l poți uita cu-adevărat.
Vă-ndemn pe toți ca să păstrăm,
Cu îndrăzneală și dreptate În orice clipă putem să ne împrietenim:
Acele daruri minunate Cu o picătură de bunătate
Ce pentru noi au fost lăsate. Vom reuși pe toate,
Pacea noi o făurim!
Otilia Iurcu, eleva clasei a VI-a „B”,
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Bragari Naira, eleva clasei a VIII-a „E”
Profesor: Cibotaru Liubovi IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău
Profesor: Ojog Angela
Dor român
Fii tu Pacea!
Acasă-ți este limba
Acasă-ți este dorul Dacă vrei să vezi un soare luminos
Pe-al nostru plai natal Fii un neam prietenos,
Ți-e gândul si ogorul. Nu uita de strămoșii noștri sfinți,
De uiți de țara ta, Să-i respectăm și ascultăm cuminți.
De limbă, sau popor
Degeaba ești român, Cât sânge ei vărsară pentru popor
Și plângi că ai un dor... Să trăim în pace pentru viitor,
Câte mame își pierduse fiii
Prea mulți ani la rând Să luăm exemplu: „Trăiască martirii!”
Ei ochii ne-au închis,
Războiul e-o cruzime,

După el sunt numai crime, Ar fi lumea noastră altfel
În pace și lumină să trăim Dacă… am începe să ne iubim
Și a noastră țară s-o iubim. Pe noi și pe cei ce ne-nconjoară?
Dacă… am înceta de-a ne lovi
Bragari Corina, eleva clasei a VIII-a „E” În suflete cu vorbe grele
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău și-n piepturi cu tăișuri reci?
Profesor: Ojog Angela Dacă… ne-am ajuta, nu ne-am lăsa
În sumbrul infern al urii să cădem
În neantul crud al ranchiunii să trăim…
Lucruri bune Ar fi lumea noastră altfel?
Pacea lucruri bune face Un simplu cuvânt… dar atâta lumină…

Și nădejdea ți-o reface. Poate că norii ce curmă strălucirea soarelui
La război ea poate-nvinge Sunt doar niște iluzii?
Dragostea o poate-atinge. Create de emoțiile întunecate
Ale setei de putere si război.
Pacea dacă o menținem
Frumosul sporește-n lume. Ce-ar fi dacă ne-am opri
Hai, fraților să prietenim, și am gândi…
Pe aproapele să-l iubim. împărțim aceeași lume
cu margini limitate
Palarii Leonilla, eleva clasei a V-a „D”, finită de același cer,
IPLT „Gheorghe Asachi”, dar lupta, lupta-i nesfârșită
Profesor: Ojog Angela fără vreo urmare clară, definită…
Imperiile cad și se ridică

Pacea într-un cerc caustic și acerb,
dar lumea, lumea noastră se-ntunecă cu timpul
în care continuăm să ne urâm
Pacea e mângâiere caldă a razelor de soare, în care… tot mai puțin ne iubim…
Lumina ce străbate întunericul ciudat,
E chipul dulce al mamei, ce-și dezmiardă trăim într-o lume cu margini limitate
Copilul, strâns în brațe,cu zâmbetul curat. și, cu toate astea,
n-ar fi loc de pace?
E simfonia dragostei, sărut nevinovat,
E valsul frumuseții cu sufletul bogat. Butucea Adelina,
Pacea e pâinea de pe masă, ce-adună la un loc eleva clasei a VIII-a „B”,
Pe toți, ce se iubesc și stimeaza reciproc. IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău
Profesor: Zubac Ioana
Coțofan Cristi, clasa a VIII-a „A”,
IPLT „Gheorghe Asachi”,
Profesor : Beldiga Alexandra Pacea
De unde începe pacea?

Pacea… Din familie, din suflet,
Din prieteni și din gând !
Pace… Unde este pacea pe Pământ?
Un cuvânt, dar atâta putere, În mirosul trandafirului din gradină!
Armonie, liniște, seninătate și tăcere… Ce gust are pacea?
Predominau odată Grădina Edenului Gustul mâncării preparate de mama!
Ce fusese cândva pe Pământ. Ce sunet are pacea?
Acum nu e. Sunetul vioarei ce râde, seara!
De ce? Cum arată pacea?
Din cauza încălcării sfântului jurământ Arată ca un pisoi roșcat
A picii și a dușmăniei, La lumina soarelui!
A urii și a mâhnirii…
Unde-o poți găsi?

Doar acasă!
Să fie pace!
Eleva clasei a 8-a „A” Novac Sorelia-Mirabela,
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Pace – prețuiește acest cuvânt sfânt.
Profesor: Beldiga Alexandra Pace – să fie pace pe Pământ.
Pace – prin pace vom deveni întregi.
Pace – numai cu ea vom putea fi toți regi.
Pacea Toată lumea aspiră la pace,
însă nimic nu ne satisface.
Vreau să fie pace-n țară, Nu facem nimic pentru a o menține,
Pace-n suflet și în gând, iar de la a ne bate joc nimic nu ne reține.
Să pot sta cât vreau pe-afară, Trezește-te, Evă, trezește-te, Adame!
Să merg oriunde și oricând. Chiar nu vedeți ce se face în lume?
Cum vă batjocoresc al vostru nume?
Vreau să fie mereu soare Cum totul e pe cale să se destrame?
Vreau să-nvăț și să dansez, Piere a noastră integritate,
Sa cânt cu voce cât mai tare dispare a noastră sensibilitate
Să pot să râd și să creez. devenim încetul cu încetul monștri,
la distrugere devenim maeștri.
E Pace și mă rog mereu, La distrugere, nu la binefacere!
Să fim păziți de ce-i mai rău, Ce se întâmplă cu această lume
E Pace și le mulțumesc în care oamenii doar pe afacere se bazează, și
Tuturor cei ce o păzesc! pe renume?
Adame, deschide ochii și strigă-le din toți rărunchii
Dodu Pavel, elevul cl.IX ,,B”, tuturora care sunt orbiți de răutate și ne umilesc
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, cu visele lor deșarte!
Profesor : Butuc Maria Despre ce pace vorbiți ,voi,
când știți că acum se dă un război?
Un război între bine și rău;
Supuși ai păcii un război plin de agonie, zău!
Unde ești, suflare de viață divină?
„Pace”– un cuvânt atât de minunat; Arată-te, ca să avem pe cine să dăm vină.
un sentiment ce ne-a condamnat Vină pentru păcatele noastre toate,
la ani nenumărați de fericire, pentru cum a devenit a noastră societate.
liniște și cel mai important – iubire Pace – să fie pace pe Pământ!
Da! pacea ne-a condamnat Pace – cu toții am făcut un jurământ.
la iubire față de această întreagă omenire. Pace – doar asta trebuie să ai în gând.
Ea ne-a dat șansa la libertate, Pace – totul se va termina curând...
șansa de a păstra a noastră demnitate.
Pacea ne-a făcut robi ai fericirii Oala Cristina, cl. IX B ,
și ne-a eliberat de greutatea nenorocirii IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău,
pe care am purtat-o cu noi, în suflet; Profesor: Butuc Maria
suflet ce acum e doar surâs și zâmbet
Nu avem o scuză pentru a fi triști
cât timp Pacea domnește pe Pământ. PACEA
Suntem feriți chiar și de neliniști,
doar auzind acest sfânt cuvânt. Spune tu mie, Doamne!
„Pace” – un cuvânt profund, dar simplu; De ce să nu plâng ?
„Pace” – un cuvânt simplu, dar profund Când nu e pace pe pământ!
ce face parte din al vieții fericit ciclu Nu-i înţelegere, credinţă nici bunăvoinţă.
pe care vom învăța a-l aprecia doar crescând! Ştiu, trebuie să păstram pacea sufletească,
Dar e greu când văd ce se întamplă în lumea noastră!
Oala Cristina, cl. IX B , Lumea zice că îşi doreşte pace,
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Însă nu face nimic
Profesor: Butuc Maria când cineva se supără ca să-l împace.
Pacea-un aşa cuvânt frumos!.
Cu un înţeles atât de armonios Să trăim ziua de azi cum se cuvine

Şi totuşi este atât de dureros, Și tot ce-n noi statornic mai rămâne.
Precum trecutul nostru sângeros.
Mă-ntristez si mă gândesc, Ojog Mădălina,
Dorind soluţia să o găsesc eleva clasei a VII-a „C”,
Într-o zi sper că pacea va triumfa IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău
In inima fiecăruia! Profesor, Bulat Natalia
Ceban Beatrice, cl. IX-a B,

IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău, Steaua călăuzătoare
Profesor: Butuc Maria
Pacea-i cea mai sfântă
Pe acest pământ,
Sfaturi din culise Ea ne luminează
În același gând.
Pacea...
cuvântul ce mângâie firea, Inima îmi bate
atinge nemărginirea, Când aud de ea,
în lume înseamnă armonie; Soarele zâmbește
în suflet înseamnă iubire. Ca o acadea.
Fiecare clipă de pace-o cumpănă:
de-o parte înaltul, Țurcanu Iana, eleva clasei a V-a „D”,
de cealălaltă adâncul, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău,
amintiri și cruci Profesor: Ojog Angela
spre locul de zidire
a Păcii.
Am uitat Vreau pace
să iubim,
s-așteptăm, Vreau pace
să prețuim, Între prieteni, frați,
să trăim... Vreau pace
Pacea! Să nu mă traumați.
Toate sfâșesc...
și poveștile, Vreau pace
și oamenii... Pe-acest pământ străbun,
Pacea ar trebui să rămână nemuritoare. Vreau pace
Să se creeze luni.
Ojog Evelina,
eleva clasei a VIII-a „B”, Vreau pace
IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău Între noi, români,
Profesor, Zubac Ioana Vreau pace
Chiar și –ntre păgâni.
Gustul păcii Stratu Ion, elevul clasei a V-a „E”,

IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău,
Pacea are gustul poamei Profesor: Ojog Angela
Și îmbrățișarea mamei,
E și doină, dorul-dor,
Pâinea caldă din cuptor. Vrem pace
Ea e buna dimineață, Plâng norii, aburindu-mi vederea,

Pământul trezit la viață: C-o plapumă de ceață sumbră, ce-ți întunecă gândirea.
Bob de rouă-n flori de tei, Iar briza de vânt rece ce-mi tulbură tăcerea,
Zbor înalt de porumbei. Îmi risipește-n aer treptat și fericirea.
Pacea zâmbește la trecătorii grăbiți, Măcar acum nu se mai aud

Nu se trădează, nici vinde pe-arginți. Acele strigăte străpungătoare,
Ale oamenilor tresărind În timp ce femeile văd spinii veninoși,

La explozii asurzitoare. părtași ai unei dureri înțepătoare.
M-am săturat de războaie, Când vom păși și noi cu-n steag alb înainte,
Să văd oamenii în rânduri nesfârșite Cu-n porumbel pe umăr și-n mână c-o ramură
mărșăluind către cer. de măslin ?
Nu voiesc mult, dar o doresc cu disperare, Când ne va asculta omenirea aceste puține cuvinte?
De atsta-ți spun, doar Pace-și cer. Vrem pace, doar asta ne dorim!
Dar cum să punem capăt, acestor învrăjbiri? Pintilei Carola, eleva clasei a VIII-a „A”,
Când războiul este însuși un buchet de trandafiri, IPLT „Gh. Asachi”, mun. Chișinău,
Bărbații văd doar aparența frumuseții trecătoare profesor Beldiga Alexandra
Educaţia pentru cetăţenie democratică

prin rezolvarea de situaţii problemă
Prof. înv. preşc. Orăşel Doina
Şcoala Gimnazială Decebal Craiova
Educaţia pentru cetăţenie este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaţionale.
Aceasta este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităţile cetăţenilor. De
asemenea, reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale în toate ţările europene. Astfel, se poate
spune că educaţia pentru cetăţenie este un scop educaţional, dirijând sistemul de învăţământ către un set de
valori comune, cum ar fi: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiţia , dezvoltarea durabilă, pacea,
egalitatea. Tendinţele majore ale reformelor curriculumului în plan european constau în: educaţia pentru toţi,
relevanţa curriculumului pentru individ şi pentru societate, dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile,
dezvoltarea abilităţilor, a gândirii critice, preocuparea pentru adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ,
maximizarea potenţialului fiecărui copil, predarea şi învăţarea centrate pe elev etc.
Considerând că problema are o deosebită importanţă teoretică şi practică,am efectuat un studiu cu scopul
de a stabili în ce măsură folosirea metodei de rezolvare de situaţii problema îi ajută pe copii să cunoască şi să
respecte drepturile, să conştientizeze responsabilităţiile sociale pe care comunitatea le are faţă de ei şi
responsabilităţiile pe care ei, copiii, le au faţă de comunitate, să promoveze democraţia, toleranţa şi cooperarea
într-o societate planetară. În studiul meu am considerat util să pornesc de la ipoteza că, la vârsta preşcolară,
educaţia pentru integrarea copiilor într-o societate democratică nu se realizeaza doar în cadrul activităţilor de
educaţie civică dar îşi găseşte aplicare în sfera tuturor celorlalte categorii de activităţi. M-au condus la această
ipoteză propriile observaţii de-a lungul activităţii didactice la catedră şi participarea la stagiul de formare
Comenius – mobilităţi individuale. Ca urmare a participării la acest stagiu, pentru mine conceptul de educaţie
pentru cetăţenie şi-a lărgit sfera, în special din perspectiva mijloacelor prin care poate fi realizată de la cea mai
fragedă vârstă.
Pe baza aceasta mi-am propus câteva obiective cadru :

1. Înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi concepte specifice educaţiei pentru
democraţie şi pentru drepturile copilului.
2. Formularea şi dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor de identificare, investigare şi rezolvare a
situaţiilor de nerespectare a drepturilor copilului şi a principiilor democraţiei.
3. Dezvoltarea atitudinii de preţuire a valorilor democraţiei.
4. Dezvoltarea interesului şi a responsabilităţii pentru a deveni subiect social activ în cadrul comunităţii.
Viitorii cetăţeni ai unei Europe unite se vor deosebi de alte generaţii, motiv pentru care finalitatea actuli
învăţării va fi oarecum diferit: un cetăţean capabil să se adapteze cu uşurinţă noului, tolerant, iubitor de oameni,
natură, pragmatic şi capabil să convieţuiască în bune condiţii alături de alte personae care nu îi semănă întru-
totul (religie, rasă, cultură etc.).
Un instrument pedagogic care ar putea fi utilizat în învăţarea activă a cetăţeniei este situaţia-problemă.
Aceasta urmăreşte ca prescolarii să fie puşi în situaţii care să îi privească, să aibă sens pentru ei şi care să
reprezinte un obstacol. În felul acesta, ei trăiesc o contradicţie şi pun sub semnul întrebării ceea ce ştiu, ceea
ce gândesc. Provocarea îi stimulează, îi face să reacţioneze şi îi motivează pentru a rezolva problema. Punându-
se în cauză, îşi construiesc propriile atitudini, îşi schimbă concepţiile şi pot să formuleze cunoştinţe de ordin
general, pe care să le utilizeze în alte situaţii.
Invatarea prin situaţii-problemă presupune:
- Centrarea pe elevi şi concepţiile lor diverse;
- Folosirea unor elemente care aduc în cauza stereotipuri, sensul comun;
- Utilizarea contradicţiilor: situatii contradictorii, fapte aparent contradictorii, opinii contrare,
contradicţii anterioare în legătură cu practicile sociale obisnuite, contradicţii neformulate dar
posibile;
- Provocarea directa - Formulati o idee stimul:
• texte care se referă la sensibilitatea elevilor, la valorile lor;
• situatii de conştientizare de către elevi a ignoranţei proprii sau reprezentarea greşită asupra unui
element pe care crede că îl cunoaşte;
• Erori găsite în anumite ziare, reviste şi chiar în activitatea şcolară;
Nivel: copiii de la 4 la 7 ani

Situaţia-problemă:
Suntem în Italia. Într-o clasă de copii de grădiniţă se prezintă un video. Două fete, una italiană şi una
engleză, sunt în cantină, la prânz. Fiecare copil este servit cu un peşte întreg, cu coadă şi cap. Fata italiană
începe să mănânce. Fata engleză a protestat zgomotos, deoarece în ţara ei nu este acceptabil să primeşti în
farfurie un peşte întreg, cu cap şi coadă. Susţine că, în ţara sa, niciodată englezii nu vor să vadă nici cap, nici
coadă de peşte în porţia care li se serveşte pe farfurie, pentru ca la ei în ţară nu se mănâncă aceste parţi de
peşte. Fata italiană spune că în ţara sa, nu este nimic ciudat în consumul de peşte, întreg. Cele două fete discută
în continuare, fără să reuşească să se pună de acord, şi, în final, fata engleză spune, "voi italienii sunteţi cu
adevarat nişte sălbatici ".
Reprezentari mentale prin întrebări stimul:

Care este problema care se pune, cum crezi că am putea rezolva-o?
Unele răspunsuri ale copiilor şi discutii în clasă:
"Aruncăm capul de peşte, astfel fetei engleze nu îi va mai fi teamă sau silă! "" Dacă fetele sunt diferite,
putem să aruncăm capul de peşte de la porţiile amândoura. Nici unul din cei doi copii nu este sălbatic, sunt
doar născuti în două ţări diferite, cu obiceiuri diferite "," Fata engleza să meargă în Italia şi fata italiană să
meargă în Anglia pentru a învăţa obiceiurile altora şi să devină prietene. " Şi, de asemenea ... "sa fie adus la
masă doar peşte-spadă fiindca este tot un peşte, dar felii", "mai bine să le aducă doar carne de pui la amândouă."
Dar totuşi ... "să înceteze cu cearta şi dacă nu le place să nu mănânce "," Fata engleză să nu mănânce dacă nu
îi place "," Fata engleză să rămână în ţara sa şi să mănânce ce îi place, să nu mai plece în altă ţară dacă nu vrea
să mănânce ce i se oferă"
Sinteza:
• Prezenţa copiilor cu diferite rădăcini culturale, nu mai poate fi considerată episodică: aceasta trebuie
să fie transformată într-o oportunitate pentru toţi.
• Civilizaţiile diferite de a noastră nu sunt mai puţin evoluate, acestea doar nu au acelaşi valori, tradiţii,
obiceiuri şi comportamente. E indispensabil să-i respectam pe alţii, să îi cunoaştem şi să facem schimb de idei
cu ei, tot ceea ce ne va conduce să-i înţelegem mai bine şi apoi să acceptam diferenţele.
Concluzii:
Formarea unui sentiment de cetăţenie înseamnă dirijarea copiilor de a-i descoperi pe ceilalti şi nevoile
lor şi necesitatea de a gestiona conflictele prin intermediul unor norme convenite, care sunt definite prin
intermediul relaţionarii, dialog, expresie a gîndirii sale, atenţie la punctul de vedere al celuilalt.
Activităţile liber creative permit preşcolarilor să aducă în jocurile lor realitatea , mediul de viaţă. Prin
implicarea educatoarei în jocurile copiilor aceasta îi poate pune în faţa unei situaţii problemă (joc de rol “În
vacanţă”- problematizarea : copilul de lângă camera ta este de culoare, cum reacţionezi).
Tot în cadrul activităţilor liber creative desfăşurate la alegerea copiilor , preşcolarii îşi exersează
toleranţa, înţelegerea, comunicarea şi alte trăsături de caracter necesare unui viitor cetăţean democratic.
Interacţiunile dintre participanţi permit autocontrolul conduitei, comportamentului, înlăturarea
pornirilor negative, dominatoare. Apar situaţii problematice care favorizează înţelegerea complexă a situaţiei
şi determină cooperarea, participarea activă a tuturor partenerilor în găsirea soluţiilor.
Bibliografie:
• Mario Sica – Verso la cittadinanza europea – Le Monnier
• M.C.Pensovecchio – La cittadinanza europea; i diritti dei cittadini dell’U.E. Le Monnier
• G. De Vecchi - Une banque de situations-problémes tous niveaux. Deux tomes Hachette Education
(2005/06)
Mihai Viteazu, creștinul

Dr. Mihai Zamfir
Multă lume are despre Mihai Viteazul o imagine extrem de simplistă. Ideea că Mihai Viteazul ar fi fost
un comandant militar de geniu, deși foarte adevărată, reușește, din păcate, să elimine din mintea multora dintre
noi trăsături foarte importante ale personalității sale. Chiar unele adevăruri incontestabile, cum ar fi poziția sa
de unificator al românilor sfârșesc prin a fi tratate schematic excluzând aspecte foarte importante.
Față de cele mai sus încercăm o refacere a portretului marelui monarh prin considerarea unor aspecte
ale personalității sale pe nedrept ignorate. Astfel, facem precizarea că, spre deosebire de mulți comandanți
militari ai epocii, care erau în marea lor majoritate inculți, Mihai Viteazul era un om instruit care vorbea și
scria limba greacă și limba turcă, ceea ce explică, măcar în parte, faptul că Mihai Viteazul era un foarte bun
diplomat, ceea ce a făcut din el nu un simplu general, ci și un monarh luminat. Era printre împărații și regii
contemporani, un rege cum multor popoare le-ar fi prins bine să aibă. Fiind un bun cunoscător al uzanțelor
diplomatice și al legislație atât internaționale, cât și canonice, Mihai Viteazul și-a putut permite să trateze de
la egal la egal cu toți suveranii epocii cu care a venit în contact. Educația primită i-a permis, fără efort, să facă
față celor mai pretențioase rigori de protocol ale curților europene.
Unificarea românilor, fie ea și meteorică, așa cum a fost ea, a fost rezultatul faptului că Mihai Viteazul
a fost un mare patriot, în sensul că toată viața lui s-a considerat român și dator să lupte pentru soarta neamului
său valahic.
Confruntat cu poftele a trei imperii ostile: otoman, habsburgic și rus, și cu pretențiile celui mai rapace
stat catolic, vaticanul, Mihai Viteazul a ridicat sabia în numele poporului său afirmându-și cu hotărârea faptului
împlinit, pohta ce a pohtit. Dar poate că ceea ce nu se vede ar trebui subliniat în modul cel mai insistent. Cele
patru mari puteri (imperiile și Vaticanul) au avut de înfruntat, în persoana lui Mihai Vitazul, un adevărat zid al
ortodoxiei române care, în timpul și cu sprijinul său, s-a manifestat cu o putere mai mare ca niciodată.
Considerăm două aspecte inseparabile ale marelui rege: naționalismul și ortodoxia. Cel care nu a admis în
cancelaria sa altceva decât limba română nu putea fi altceva decât un patriot. Dar nu unul oarecare, ci unul
care a respins categoric tentativa otrăvitoare a panslavismului de a sufoca tot ce nu era slav. Și aici ar trebui să
admirăm felul în care el își aliază Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în pofida unui conflict doctrinar
mocnit, care tindea, din partea greacă, să lichideze românitatea băștinașă atât de urâtă de greci. Oferind
Patrihiei Ecumenice de Constantinopol satisfacții la care aceasta nu a visat niciodată, Mihai Viteazul a putut
pretinde, și a obținut sprijinul acestei patriarhii în sprijinul bisericii națiunii sale. Iar în această luptă, Mihai
Viteazul s-a înconjurat de erarhi ortodoxi români pe care i-a susținut cu multă fermitate.
Ceva mai mult, marele unificator, cu sprijinul acestor erarhi a făcut o adevărată reformă a vieții
monahale, ținând cont de adevărul fundamental că structura instituțională a ortododxiei române se sprijină pe
monahi și preoții de mir, așa cum fusese ea (structura) moștenită de la religia precreștină. Sesizarea acestei
continuități, exprimată prin formula „legea strămoșească”, i-a permis lui Mihai Viteazul să mobilizeze toate
energiile națiunii române în apărarea sfintei biserici ortodoxe române, adevăratul nostre suflet.Trebui subliniat
faptul că demersul religios al regelui (Michali Rex Valachorum) a fost strict românesc, el delimitându-se de
ortodoxia greacă și de cea slavonă, cărora nu le era ostil, deși o meritau, dar nici servil. Conștient de marea
importanță a religiei în constituirea etnicității unui popor, Mihai a stimulat și chiar a reformat viața monahală
în Valahia și Moldova, înțelegând marele potențial de rezistență spiriuală al mânăstirilor.
În acest sens, poziția lui de ctitor și restaurator de biserici și mânăstiri spune foarte mult. Această
adevărată operă de fortificare a infrastructurii bisericești nu are în sine chiar nimic surprinzător căci Mihai
Viteazu, era un practicant al principiului structural de stat al binomului Rege/Mare preot moștenit de la daci.
Atâta doar că acest principiu este practicat de Mihai în mod explicit prin recursul la structura clerului dacic.
Mihai îl are pe Ioan de la Prislop ca erarh maxim, cu funcție în stat, dar îl are de asemeni ca sfătuitor pe Sf.
Ioanichie de la Muscel (mort la 1638) care va fi și sfătuitor al lui Matei Basarab. Iată deci un adevărat rex
valachorum ortodox.
Dar poate că adevărata măsură a creștinismului său a dat-o Mihai prin poziția sa de ortodox român
militant, atitudinile sale fiind nu numai spectacutoase, ci pur și simplu fără precedent chiar până în zilele
noastre. Un prin exemplu este faptul, de un curaj fără pereche, de a se adreasa Papei Clement al-VIII-lea cu
propunerea de revenirea a catolicismului la ortodoxie. Ce alt cap încoronat a mai avut îndrăzneala unei
asemenea demers ? După cunoștința noastră, niciunul! Preocupat permanent de soarta ortodoxiei române, pe
care o vedea ca pe cel mai semnificativ element al fibrei naționale, Mihai a intervenit decisiv acolo unde asaltul
altor biserici tindea să suprime ortodoxia românilor. Este cazut Ardealului, unde marele rege le spunea
conaționalilor lui: „puneți cruci pe biserici!”, prin această îndemnând la o atitudine hotărîtă de afirmare a
identității românilor. Desigur, avea în vedere aici nu numai puterile sfintei cruci dar și rolul identitar al acestui
simbol pentru români. Căci crucile bisericilor oltenești, muntenești, moldovenești, etc. având forme și o
simbolistică proprie reprezintă o afirmare militantă a identității religioase a românilor.
Dar marele unificator nu s-a mărginit doar la a îndemna poporul român, oprimat al Ardealului, să lupte
pentru a-și păstra legea străbună. Ajuns stăpânul Ardealului, valahul Mihai, chiar în capitala provinciei, la Alba
Iulia reface biserica ortodoxă a românilor, în afara cetății, pe un deal, la loc frumos, pentru ca biserica lui să
nu fie în rând cu toate celalalte culte agresoare. Și este bine să subliniem faptul că, deși stăpân, Mihai nu se
coboară la poziția degradantă de pedepsitor al persecutorilor bisericii neamului său. Acest lucru își are izvorul
în convingerea sa de nezdruncinat că el, și nu aceia, sunt slujitorii lui Dumnezeu. Și întemeiază, așadar,
Episcopia ortodoxă de Alba Iulia. Este atât de convis de justețea cauzei sale și atât de ferm în credința lui, încât
acceptă provocarea campioanei persecuterilor, biserica romano-catolică. În prezența lui și a notabilităților, în
paralel, prelații catolici și episcopul Ioan fac slujba de prepararea a aghiasmei, fiecare cu butoiul său, după
care cele două butoaie sunt sigilate și lăsate, cu bună pază, la vedere. Deși clericii români, concilianți,
necăutând cu orice chip confruntarea, l-au sfătuit pe Mihai să nu insiste în acceptarea provocării catolice, acesta
a fost ferm cu convingerea că Dumnezeu își va rosti cuvântul . El a crezut în justețea cauzei lui și Dumnezeu
l-a răsplătit cu miracolul. La termenul stabilit pentru desigilarea butoaielor, cel catolic împrăștia un cert miros
de varză acră, cel ortodox un suav parfum de busuioc.
În urma acestui fapt, care constituie cea de a-II-a confruntare interconfesională între ortodoxismul român
și catolicismul maghiar, Mihai trece, în plan religios, la realizarea unui act istoric față de care niciodată nu vom
fi în stare să ne exprimăm recunoștința, noi ca popor român. Atunci la 1600, Mihai proclamă, la Alba Iulia,
Arhiepiscopia de Bălgrad, Vad, Silivaș (Prislop), Făgăraș, Maramureș și Țara Ungurească, în al cărui scuan îl
ridică pe Ioan de la Prislop.De acum românii aveau biserica lor oficială.
Două lucruri să reținem și cât de mari sunt ele să nu uităm niciodată, faptul se face cu acordul
Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, sub a cărui ascultare canonică este noua Arhiepiscopie. Deci o
victorie religioasă zdrobitoare, pe care Mihai o oferă Patriarhului Ecumenic al Constantinopolui, oprind ferm
înaintarea catolicismului. În acest sens ar trebui reținut ca foarte important faptul că, dovedind o abilitate
diplomtică excepțională, determină ridicarea arhiepiscopiei Ardealului la rang de mitropolie, la data încoronării
sale la Alba Iulia. Această schimbare de statut are girul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol pe care
Mihai Viteazu o pune în situația de a nu-l putea refuza,măsura fiind una de blocarea înaintării catolicismului
spre răsărit. În acest fel Mihai Viteazu opune catolicismului un orient ortodox militant, ceea ce era imposibil
de refuzat de către Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Faptul, deși simplu în aparență,are o mare
încărcătură de semnificații cardinale, după cum urmează. Dorind să realizeze un stat valahic (român am zice
noi azi) Mihai Viteazu are în vedere ideia firească a unui religii unitare proprii de stat, care nu putea fi alta, în
concepția lui, decât cea ortodoxă. Această alegere pleca de la două element majore. Ortodoxia română avea
rădăcini mult prea adânci în istoria și mentalului românilor, apăruți în istorie ca ortodoxi, ei manifestându-și
vocația ortodoxă mult înaintea schizmei (vezi Iulius vs. Ștefan). Vorbim deci despre un element de continuitate
pe care Mihai îl afirmă cu cea mai mare hotărâre. De asemeni ortodoxia română plasa noul stat în ambientul
geopolitic cel mai potrivit unui sistem trainic de rezistență antiotomană. Nu în ultimul rând era și avantajul
personal al lui Mihai de a fi fost perceput de lumea balcanică drept adevăratul apărător al ortodoxiei și deci
conducătorul de drept al popoarelor balcanice. Lucrarile mergeau atât de departe încât bulgarii cereau
apartenanța lor la statul condus de Mihai. Instalarea așa zis noii mitropolii la Alba Iulia era un act de dreptate
istorică prin care Mihai se manifesta ca un adevărat și legitim Restitutor Daciae, căci el, în acest fel, continua
tradiția epicopului Hieroteu al Daciei ortodoxe conduse de Iuliu I. În acest fel Mihai edifica la Alba Iulia
biserica de stat a neamului său.
Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi foarte mult. Dar dincolo de foarte mult încă urmează un eveniment
istoric colosal pentru ortodoxia română. Aici, la Alba Iulia, capitala regelui dac al Ardealului, Iuliu I, de la care
și numele capitalei, la anul 950 regelui Iuliu I întemeiază prima episcopie ortodoxă de pe teritoriul țării noastre,
sub păstorirea episcopului Hieroteu. Să reținem faptul că suntem cam cu un secol înaintea Marii Schizme
(1054), Iuliu I luptând de partea Bizanțului contra lui Ștefan cel Sfânt, care lupta sub flamura Romei.
Ortodoxiei române, născută în lupta contra Romei catolice, Mihai îi redă cuvintele drepturi ca un adevărat
restitutor Daciae. Poate că unoara termenul de Dacia nu le este prea plăcut auzului, dar nu noi l-am folosit
primii. Sfântul Scaun, atunci când omagiază victoriile lui Ștefan cel Mare, vorbește despre acesta ca despre un
ilustru conducător dacic, așa cum, după tragicul său sfârșit, despre Mihai vorbește ca fiind malus dacus. Roma,
de fapt, a fost printre finanțatorii lui Mihai, prin el aflându-se la a XIII-a tentativă de refacere a Daciei. Evident
a uneia catolice! Apare marea întrebare, de ce ? Oricum din punctul de vedere al Romei, infirmată de faptul că
Mihai este nu doar promotorul celui de-a doua confruntări confesiunale, dar și cel care-i cere Papei Clement
al-VIII-lea revenirea la ortodoxie. În fapt, este vorba de un act de răzbunare contre celui care, chiar și pentru
o clipă, a realizat Dacia ortodoxă! Pe scurt, Mihai este un martir ortodox, vrednic înaintaș al Brâncoveanului,
chiar dacă biserica noastră încă nu l-a învrednicit cu meritatul titlu de Cel Sfânt. Și încă ce Sfânt, căci pe el nu
necredincioșii, ci chiar prea credincioșii catolici l-au ucis, batjocorindu-i trupul.
Dacă nici în această situație, Mihai Viteazu nu poate fi considerat, un sfânt martir al ortodoxiei române,
de statura tragică a unui Brâncoveanu, atunci,cu legitimă tristețe întrebăm: cine i-ar putea trece înainte?
Dar înainte de a cugeta asupra tragicului său sfârșit, să revenim la momentul marii sale biruințe de la
Alba Iulia, când bunul Dumnezeu a arătat dreptatea cauzei sale. Atunci, biruitorul a hotărât ca preoții ortodoxi
români să nu mai fie șerbi,ci recunoscuți drept clerici, alături de cei ai altor religii. Să nu uităm că, în acest
moment de mare ascendent moral religios, Mihai rămâne tolerant cu toate celelalte culte prigonitoare ale
românilor ortodoxi, deși un act de războnare asupra acestor ilegitimi ar fi fost privit în epocă drept ceva
normal.... Normal pentru alții, dar nu pentru creștinul Mihai, care bine știa că niciodată dreptatea omenească,
chiar dacă îndreptățit răzbunătoare, nu putea fi peste dreptatea dumnezeiască. În fine, dar nu în ultimul rând,
să primim cu recunoștință minunatul dar al domnei. Profesor Viorica Enăchiuc, de la care aflăm în traducerea
pe care o face Codexului Rohonczi, că Dacia se mai întregise sub sceptrul lui Vlad după sfârșitul primului
mileniu de după Hristos, și atunci tot ca regat ortodox.
Cu alte cuvinte, Mihai venea pe calea așteptărilor unui neam, și nu pe calea fanteziilor unui condotier.
Tocmai de aceea Mihai este un Restitutor Daciae, dar nu unul oarecare, ci unul chiar cu prețul vieții sale
deoarece a ridicat biserica strămoșească a poporului său pe locul care, pe drept, i se cuvenea.
Iată de ce, despre Mihai, nu se poate vorbi decât ca despre un martir religios al românilor, ci al tuturor
românilor. Și să nu uităm că, el nici pe românii sud dunăreni nu i-a uitat, căci până pe culmea Balcanilor se
întindea neamul nostru și deci păstorirea asupra lui a erarhilor noștri.
Pace în familie, pace în lume

Prof. Inv. Prescolar.: Iordache Alina Marinela
Gradinita cu program prelungit Petrache Poenaru, Craiova
Pacea în lume
Prof.Înv.Preşc. Tîrziu Livia-Giorgiana
Şcoala Gimnazială ,,Decebal”, Craiova
În Grecia antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur inițială a umanității. În mitologia greacă, Irina
(Eirene) este o zeiță alegorică personificând pacea. Simbolul porumbelului cu ramură de măslin, este izvorât
tot din mitologia antică : alegând casca lui Ares (Marte), zeul războiului, pentru a cuibări, această pasăre sacră
prelungi starea de pace, împiedicând zeul să-și îndeplinească funcția.
Pe planul colectiv, pacea este absența războiului : latină "pax absentia belli", a violenței între grupuri
umane. În acest sens, societățile totalitare sau dictatoriale pot fi în pace pe planul militar, dar nu pe planul
social : de exemplu, lupta claselor este o stare de război social. Menținerea păcii internaționale este unul dintre
obiectivele organizațiilor ca de pildă ONU. Există și organizații ne-guvernamentale (ONG) care susțin
tratativele pentru pace acolo unde domnește starea de război, ca de exemplu Neve Șalom - Wahat as Salam,
mișcarea comună israelo-palestiniană.
Pe planul individual, pacea poate fi și o stare de spirit personală, lipsită de mânie, de furie, de acreală,
de frică, și în general de sentimente negative. Poate fi dorită pentru sine și pentru ceilalți, multe salutări
tradiționale fiind bazate pe această urare (latină pax vobis, arabă salam aleikum, comună în întreaga lume
islamică, șalom în ebraică, devenit șulem în idiș). Are in limbile semitice și sensul de sănătate (ceea ce se
aseamană cu semnificația salutărilor din alte culturi și limbi - fii sănătos, salve, zdrastvîite, geia su ș.a.m.d.).
Cea mai mare plagă a omenirii este războiul. Numai în secolul XX, cele două războaie mondiale au
provocat moartea a peste 100 de milioane de oameni. Nici măcar „Moartea Neagră” nu a provocat atâtea
victime şi vorbim aici doar de cele două războaie mondiale. Dacă luăm în calcul pe toate celelalte războaie pe
care le-a cunoscut omenirea până în prezent, numărul victimelor depăşeşte cu siguranţă cifrele tuturor
pandemiilor prin care a trecut civilizaţia umană. De fapt, unele dintre acestea îşi au originea tot în războaie…
După un secol îngrozitor de sângeros, am ajuns în mileniul III şi ne-am aştepta ca omul să fie mai
înţelept. Cunoaşte istoria, greşelile înaintaşilor săi, şi poate învăţa din ele. Atunci, de ce mai există în lume
războaie? Cum se face că oamenii se ucid şi acum, aşa cum au făcut-o şi în cele mai negre perioade ale istoriei?
Cum se face că în fiecare zi cad victime atâţia oameni nevinovaţi? De ce este promovat războiul în dauna
păcii? De ce?
Oricât de multe lucruri ne-ar separa, sunt cel puţin la fel de multe care ne apropie. Indiferent de rasă, de
convingeri, de idealuri, la urma urmei suntem cu toţii oameni. Cu toţii ne-am născut pe această planetă, cu toţii
am încercat să ne „adaptăm” aici, să trăim. Cu toţii vrem să fim fericiţi, cu toţii ne dorim o lume mai bună
pentru copiii noştri. Vrem cu toţii toate aceste lucruri, oare nu putem să le atingem la fel, „cu toţii”, împreună?
De ce să le atingem doar noi? Trebuie numaidecât să ne ucidem între noi?
Războiul, violenţa, teroarea, niciodată nu au dus la nimic bun. De ce trebuie să ne convingă de asta alte
valuri de orori, când istoria ne arată atât de multe exemple? Omului i-a fost dat să trăiască în pace. Nu războiul
este cel care-l defineşte pe om. El are nevoie de linişte sufletească, de comuniune, nu de haos şi ură. Chiar şi
în mijlocul celor mai dure confruntări, atunci de ce se lasă orbit de război?
Pacea își are izvorul în noi

Prof. Inv. Prescolar.: Mustata Alina Mihaela
Gradinita cu program prelungit Petrache Poenaru, Craiova
Pacea, în Pacea Mondială simplitatea dumnezeieștii sale misiuni este etalonul purității, al iubirii și-al
armoniei mondiale.
popoarele lumii.
subtil în nuanțe mustoase de verde. Pace
să zboare.
putea ține singuri pe umeri această planetă.
Dacă răul se extinde cu viteza sunetului, atunci binele se propagă cu cea a lumii, deci, oferiți din albeața
sufletului vostru, dăruiți lumină și dragoste, sădiți în urma voastră dreptate și adevăr, căci, binele e întotdeauna
cu un pas în fața răului.
Marii tirani au instigat la război din cauza războiului interior de identitate, ură, prejudecăți. Cei care
aprind focul unui război, nu duc un război cu ”dușmanul”, ci cu ei, cu propria conștiință și propriul demon
sufletesc, care le ciuruiește mai întâi propriul suflet și tocmai apoi inima întregii umanități.
pânză curată peste noi.
Cu inima tremurândă, însă, vedem că pânza imaculată nu-și păstrează nici astăzi curățenia pe tot
mapamondul, mai sunt pământuri pârjolite de contradicția pacei, iar pânza păcii mai e pătată de sânge și stropită
de lacrimi.
zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii. Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl
răsfață cu sărutări pline de dragoste. Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care
se pierde și soarele, atunci când sora mai mare îl leagănă în scrânciob.
FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE

Tabăra de la Timișul de Sus,
refugiu pentru polonezi în anii 1939-1940
Domnița Rațiu, Brașov
În toamna anului 1999, Asociația Creștină a Tinerilor din Români ( Afiliată la YMCA ) a redevenit
proprietara taberei pe care o deținuse înainte de 1944 iar firma pe care o aveam împreună cu soțul meu Rațiu
Nicolae Dan, a primit comanda executării proiectului pentru reparația capitală a clădirilor componente ale
taberei care în perioada interbelică aparținuse ACT-YMCA România. După naționalizare, aceasta, devenise
tabără de pionieri iar după anii în care nu mai fusese folosită, clădirile din lemn, asemănătoare cabanelor
elvețiene aveau urgentă nevoie de reparații.Inspectând terenul, am găsit în pădure un altar și un pavaj, care
după niște ore bune bune de “săpătură arheologică” s-a dovedit că se continua cu niște trepte. Contratreptele
erau ornate cu cioburi din farfurii de culoare alba, pe una din ele era o inscripție cu cioburi roșii: MAI 1940.
Inscripția ne-a trezit curiozitatea și făcând investigații am aflat că în această tabără intre 1939 și 1940 fuseseră
găzduiți 600 de polonezi care îți construiseră în pădurea de foioase acest altar catolic închinat Fecioarei Maria.
Am luat legătura cu Ambasada Poloniei și cu sprijinul acesteia am refăcut altarul și am realizat o alee de acces.
După terminarea lucrărilor, ambasada a organizat o ceremonie de resfințire a altarului. Au venit oaspeți
din Polonia în frunte cu doamna Alicja Grzeskowiak președinta de atunci a Seimului polonez, ambasadorul
Poloniei în România, Michal Klinger și membrii ambasadei, președintele onorific al Asociației Creștine a
Tinerilor Aurel Savin care în anul 1939 avea 22 de ani, reprezentanți ai Dom Polski – Uniunea polonezilor din
România, Arhiepiscopul catolic Robu în fruntea unui grup de preoți, și vânătorii de munte de la Predeal. S-au
înălțat steagurile celor două țări. Doamna președintă a Seimului îmi încredințase mie steagul Poloniei (pe care
atunci l-am ridicat pe catarg alături de steagul României și pe care îl mai păstrez încă ), iar soțul meu care a
fost conducătorul și inițiatorul lucrărilor a primit o medalie de argint din partea Seimului polonez.
Voi dezvălui în continuare rezultatele cercetărilor mele despre acea perioadă de restriște din istoria
Poloniei și legăturile cu Brașovul și tabăra de la Timiș.
Cel de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, a început la ora 5
dimineața în ziua de1 septembrie 1939, cînd Germania a atacat Polonia. În cîteva ore, guvernul polonez a
căutat o posibilitate de salvare și aceasta a venit din partea României în virtutea tratatelor bilaterale prin care
Romania și Polonia își promiseseră încă din 1921 ajutor în cazul unei agresiuni armate. (1)
Pe 17 septembrie, Polonia a fost atacată şi de Armata Roşie. În vreme ce armatele poloneze luptau cu
cele două puteri agresoare, oficialii guvernului polonez şi comandamentul armatei erau deja în Kolomyja, în
apropiere de graniţa cu România. În acea zi, la ora 16,00, diplomaţii polonezi au căzut de acord ca preşedintele
Ignacy Moscicki, împreună cu reprezentanţi ai guvernului, să părăsească ţara şi să treacă prin România, spre
Franţa aliată. Guvernul român a încuviinţat găzduirea pe termen nelimitat a conducerii poloneze, de la
preşedinte, la miniştri şi generali, ambasadori şi alţi demnitari de care depindea soarta Poloniei în război.
Se știe prea puțin sau chiar s-a uitat că atunci, România a acceptat să îi adăpostească pe înalţii demnitari
ai Poloniei, și chiar să păstreze tezaurul Poloniei, pe care apoi l-a înapoiat integral. În patru localităţi, din câte
o provincie istorică a României, au ajuns aproape 50.000 de refugiaţi polonezi, oameni simpli, militari sau
politicieni.
Braşovenii, l-au găzduit pe Jozef Beck 1, ministrul de Externe al Poloniei, un mare diplomat şi omul-
cheie al politicii polone în acele vremuri. Împreună cu suita sa, Beck a locuit vreme de o jumătate de an la
hotelul ARO. Aici, politicianul şi-a scris memoriile şi s-a răsfăţat pe cheltuiala statului român.
Pe lîngă personalităţi, au ajuns în România şi civilii care fugeau din calea trupelor germane, pe de o
parte, şi a celor ruseşti, pe de alta.
Românii i-au primit cu braţele deschise pe polonezi.În acea noapte de 17 spre 18 septembrie 1939,
diplomaţii polonezi şi-au făcut bagajele în grabă şi s-au îndreptat spre graniţa polono-română. Au trecut podul
peste Cermuş şi, la ora 2 noaptea, au intrat în Cernăuţiul plin de refugiaţi Două ore mai tîrziu, diplomaţii
George Crutzescu şi Gheorghe Grigorcea i-au cerut primului ministru Beck ca guvernanţii polonezi să renunţe
1
(Prof. dr. Nicolae Mareş, „Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939)“, București, 2010.
la atributele constituţionale, politice şi administrative pe perioada cît sînt oaspeţi în România. Beck a refuzat
categoric.
Chiar și așa, România le-a oferit găzduire. Un tren special i-a dus către noile lor reşedinţe: preşedintele
Moscicki la Bicaz, în Castelul Regal pus la dispoziţie de Carol al II-lea, mareşalul Eduard Smigly-Rydz la
Craiova, în casa patriarhului ortodox, iar membrii guvernului la Slănic Moldova, în cel mai bun hotel. După
cîteva zile, Moscicki şi-a dat demisia şi l-a numit ca succesor pe Wladyslaw Raczkiewicz.
Însă, deşi românii au întins o mînă frăţească refugiaţilor polonezi, se pare că aceștia n-au fost mulţumiţi.
Prof. dr. Nicolae Mareş, cercetătorul cel mai avizat al relaţiilor româno-polone, susţine în „Alianţa
româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939)“, că prietenia dintre cele două ţări era fragilă.
Visînd utopic la statutul de Mare Putere, ca odinioară, de la Baltică la Marea Neagră, politica externă
promovată de colonelul Józef Beck îmbrăţişa Germania, Ungaria şi Bulgaria, în defavoarea României.
Promova relaţii cordiale cu Italia, dar se detaşa de Mica Înţelegere, din care făcea parte Regatul
României.Atitudinea lui Beck nu a fost binevoitoare faţă de noi.În manualele de istorie ale Poloniei, vreme de
cîteva decenii, gestul protector al românilor a fost interpretat greşit.Prin eforturile diplomaţilor români,
adevărul istoric a fost restabilit.
Găsind salvare după invadaretocmai la români, cu toatănemulțumirea sa,în memoriile scrise la Braşov
(„Ostatni raport - Ultimul raport“) Beck scrie că bunăvoinţa României a fost „un lucru neaşteptat“.
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici povesteşte că, la sosirea polonezilor, românii au
organizat cantine, la care servea şi soţia acestuia, şi au amenajat locuinţe speciale pentru refugiaţi. „Am văzut
unităţi militare care-şi abandonau echipamentul şi vehiculele pentru cea mai mică pană (chiar una de cauciuc)
numai ca să fugă mai repede spre Occident, unde au format apoi (în Anglia) faimoasa armată de eliberare a
Poloniei“.
Acestea erau sentimentele cu care soldaţii poloni au intrat pe teritoriu românesc.Cu totul altceva susţin
polonezii.Militarii s-au plîns că s-au simţit dezonoraţi şi au plîns atunci cînd, imediat după trecerea graniţei,
jandarmii români le-au luat armele.Reacţia acestora e de neînţeles. Ca soldaţi ar fi trebuit să înţeleagă că a intra
înarmat într-o ţară nu e permis nicăieri în lume. Totuşi, literatura de specialitate poloneză descrie refugiul în
termeni ofensatori: „centre de detenţie“, „internare“, „capcană pregătită cu premeditare încă din 11
septembrie“. Smigly-Rydz se plîngea: „Aveam de ales între luptă, sinucidere sau captivitate“. Au fost
nemulţumiţi de condiţiile oferite şi de paza permanentă, cu toate că, după cum spune profesorul Mareş, „le-am
dat tot ce aveam mai bun. Am fost mari domni cu ei, de la vlădică la opincă. Polonezii se crucesc cînd le
povestesc ce s-a întîmplat exact în România. Generozitatea noastră a fost nemaiîntîlnită în nicio parte a
Europei“.
Colonelul Beck, ministrul de externe polonez a ajuns întîi la Slănic Moldova, apoi la Braşov, cu un
vagon ministerial. Profesorul Ion Constantin explică mutarea colonelului polonez prin mai multe motive:
„starea de sănătate, nevoia de a fi păzit în condiţii mai bune de o eventuală răpire din partea germanilor, dar şi
de atacurile din partea unor conaţionali ai săi“. Beck suferea de tuberculoză. Ministrul de Externe Grigore
Gafencu s-a întîlnit cu el în gara Chitila, pe 4 octombrie 1939 și i-a propus să locuiască în condiţii mai bune,
la un hotel confortabil în Braşov. Nicolae Mareş consemnează: „Puţini ştiu că, după intrarea în România, Beck
şi 17 persoane din anturajul său, pentru a fi cît mai sigur apărate, au fost transportate cu vagonul oficial al lui
Gafencu la Braşov, unde au ocupat ultimele două etaje în cel mai luxos hotel din localitate, ARO, pentru a fi
ocrotit de eventuale atacuri din partea conaţionalilor, care îl vînau pentru a-i pune capăt zilelor, drept răzbunare
pentru modul în care a condus politica externă poloneză, implicit a situaţiei în care îi adusese pe refugiaţi“. De
altfel, diplomaţii refugiaţi au fost tot timpul supravegheaţi, însă nu atît de către autorităţile române, care oricum
aveau acest drept, cît de propriii compatrioţi şi de poliţia germană. Toţi vizitatorii lui Beck erau înregistraţi. La
ARO locuia împreună cu soţia sa, Jadwiga, şi cu fiica sa vitregă.
În plan politic, cît a stat la Braşov, Beck a sprijinit înfiinţarea grupării conspirative „Organizaţia de Lucru
pentru Ţară“ (Organizacja Pracy na Kraj), „capital uman adunat în refugiu în România care ar putea să fie de
folos pentru stat“, după cum arăta într-o scrisoare. Atitudinea colonelului a stîrnit reacţii negative din partea
politicienilor români. Ministrul Palatului Regal al României, Ernest Urdărescu, îl acuza că „a prejudiciat
interesele vitale ale Poloniei şi României“, iar Gafencu îl caracteriza pe omologul polonez prin atributele:
„aroganţă“ şi „fel de a fi pretenţios“. Beck voia să plece din România cu orice preţ, uzînd de terţe medii politice
care să pledeze pentru cauza lui. Oficialităţi americane au ajuns să ameninţe cu ruperea relaţiilor diplomatice
cu Bucureştiul, dacă nu li se va da drumul să plece din România preşedintelui Moœcicki şi colonelului Beck.
Autorităţile române l-au lăsat pe Moœcicki să plece în Elveţia, pe 25 decembrie 1939. Beck, sub
pretextul unui consult medical, a venit la Bucureşti, sperînd să fie lăsat să plece şi el, dar n-a primit nicio
promisiune concretă. Pe 26 ianuarie, Gafencu l-a atenţionat că o „iniţiativă nechibzuită de plecare“ a sa în
Anglia ar putea aduce prejudicii asupra situaţiei polonezilor refugiaţi în România. Pînă şi ministrul de Externe
din guvernul polonez aflat la Angers-Franţa, August Zaleski, cerea „stoparea unor asemenea acţiuni“.Germanii
îl voiau şi ei pe Beck în România, dar nu la Braşov, pentru că „Braşovul, nefiind prea departe de capitală, naşte
pericolul evadării lui Beck“. Tot în plan politic merită amintit că Nicolae Titulescu nu-l agrea pe Beck. De
altfel, nimeni nu-l simpatiza, nici măcar soldaţii polonezi, care-l acuzau de pierderea războiului.„Polonezii l-
ar fi împuşcat“, susţine Nicolae Mareş.
Aparatul securităţii germane a pus la cale o acţiune care urma să-l incrimineze pe Beck că e spion al
britanicilor. „Afacerea valiza“ a însemnat lansarea în presă a ştirii că geamantanul lui Beck a fost furat de la
hotelul din Braşov. Ziarele au scris că valiza conţinea „documente secrete“, printre care şi scrisori către fostul
ministru de Externe sovietic Maxim Litvinov şi chiar către mareşalul Hermann Göring. Înscenarea a avut
efectul scontat, astfel că Beck a fost nevoit să dea o dezminţire în „Biuletyn“, revista refugiaţilor polonezi din
România, recunoscînd că nu i s-a furat nimic. În iunie 1940, Beck şi suita lui au fost mutaţi în vila Teodoride
de la Dobreşti, pe malul lacului Snagov, pentru o mai bună şi continuă supraveghere. În septembrie 1940, Carol
al II-lea a fost obligat să abdice, iar şef al statului a fost numit generalul Ion Antonescu. Cu toată paza, pe 20
octombrie 1940, Beck a încercat să fugă în Belgrad, dar autoturismul lui a fost repede reperat de poliţia română.
Din noiembrie, Józef Beck a locuit la hotel Excelsior din Bucureşti (deşi polonezii spun că a fost trimis
în închisoare), apoi, la cererea sa, într-o vilă somptuoasă. La 21 decembrie, Antonescu şi-a arătat îngrijorarea
în legătură cu nesăbuinţa lui Beck: „Dacă fuge, mi se creează cele mai mari dificultăţi cu Germania“. În şedinţa
de guvern din 10 ianuarie 1941, a dezvăluit oferta Gestapo-ului de răpire a regelui Carol al II-lea din Spania şi
predare a lui în schimbul colonelului Beck şi a mareşalului Smigly-Rydz. Antonescu a refuzat categoric: „Vă
rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul!“. Beck n-a fost niciodată recunoscător.
Dimpotrivă, a lăsat cu limbă de moarte ca, la înmormîntarea lui, să nu vină români. După uciderea lui Armand
Călinescu, a dat ordin să nu se trimită condoleanţe din partea lui. Premierul a murit pe 21 septembrie 1939, la
3 zile după ce şi-a asumat riscul ca Beck şi ai lui să ajungă în siguranţă în România. O singură dată Beck a
mulţumit românilor pentru ceva, atunci cînd prima sa soţie, împreună cu fiul său, refugiaţi şi ei, au fost trataţi
cu toată grijă la trecerea lor prin România.
În primăvara anului 1944, au început bombardamentele avioanelor americane şi britanice asupra
teritoriului României.Beck fusese diagnosticat cu tuberculoză şi starea sănătăţii lui era tot mai proastă. S-a
decis să fie mutat în satul Stejarul, comuna Chirculeşti, judeţul Vlaşca (în prezent satul Stăneşti, comuna
Singureni, judeţul Giurgiu). Locul a fost astfel ales încît diplomatul să fie departe de şoselele intens circulate
de trupele germane. A locuit într-o casă arătoasă, apoi în clădirea şcolii, unde avea la dispoziţie: două clase, un
antreu, o cancelarie şi o verandă, livezi de pomi fructiferi. Schimbarea a fost un şoc. Nu mai aveau curent
electric şi apă în casă, iar doamna Beck trebuia să gătească şi să spele. Jurnalistul polonez Leopold Unger, care
făcea parte din suita colonelului, povesteşte că locuinţa era o cocioabă. Istoricul Nicolae Mareşare o
explicaţie: „Polonezii spun că a murit ca un cîine. Dar uită că după bombardament nu se găseau case în stare
bună. Uită că Antonescu l-a trimis la înmormîntare pe şeful protocolului şi că s-au tras focuri de armă, în
onoarea decedatului“.
Colonelul nu prea ieşea din casă unde îl îngrijea medicul său personal. „Dacă mă voi face sănătos şi vor
veni vremuri mai bune, pe locul acestei şcoli voi ridica una mult mai încăpătoare“, ar fi promis el notarului din
sat. La 5 aprilie 1944, Józef Beck a murit. Corpul neînsufleţit, aşezat în două sicrie, unul de metal şi altul de
stejar, a fost înmormîntat cu onoruri militare la cimitirul Şerban Vodă (Belu) din Bucureşti. Monumentul a fost
plătit de fiului defunctului din prima căsătorie, care trăia în New York. În 1991, Andrzej Beck a făcut demersuri
pentru a transporta rămăşiţele pămînteşti ale tatălui de la Bucureşti la Varşovia. În martie 1991, a avut loc la
cimitirul militar Powlski din Varşovia, o a doua înmormîntare a fostului ministru de Externe Józef Beck.
Referitor la şederea lui Beck la Braşov sînt multe de spus, dar cel mai puţin pomenit este aportul
financiar al statului român pentru găzduirea suitei demnitarului polonez. Nicolae Mareş arată că „pînă la
sfîrşitul anului 1940, cheltuielile noastre au fost de 2,1 miliarde de lei, sumă care reprezenta dublul valorii
materialelor de război aduse de polonezi. S-au înfiinţat şcoli pentru copiii refugiaţilor, cursuri de limba română,
engleză şi franceză pentru adulţi, ba chiar şi cercetătorilor li s-au creat condiţii să-şi continue activitatea. Tot
atunci, întreţinerea lor costa 20 de milioane de lei pe lună, din care 100.000 cea a colonelului Beck şi a suitei
sale. De peste 25 pînă la 50 de ori salariul mediu al unui român din acele vremuri, de patru ori mai mare ca a
Patriarhului României, fost prim ministru, sau a unui ministru plenipotenţiar, a ambasadorului Gheorghe
Grigorcea, acreditat în acea perioadă la Varşovia, de sute de ori solda unui militar roman de rând, indemnizaţia
unui ofiţer polonez era de 270 lei pe zi, a lui Beck era de 35.000 de lei pe lună“. Cheltuielile legate de
întreţinerea lui Beck erau decontate la Ministerul Afacerilor Străine, conform rapoartelor prefecturii Braşov.
Cînd nu-şi scria memoriile, colonelul se lăfăia. „Mînca mult, bea mult. Deschidea sticla de şampanie cu
pistolul.Adică trăgea în ea. El şi slugile lui comandau numai purcei de lapte“, povesteşte academicianul
Mareş, bazîndu-se pe o consistentă documentare.Întrebat de Rogoyski dacă se simte bine la Braşov, Beck a
recunoscut că nu-i lipseşte nimic. „În timp ce concetăţenii săi îşi dădeau viaţa pe fronturile europene, fostul
demnitar făcea la primul revelion petrecut la restaurantul Aro din Braşov o consumaţie de circa 15.000 de
mărci, achitate de autorităţile româneşti, sumă care nu valora mai puţin decît azi“, preciza cercetătorul acum
25 ani. Pe lîngă confort, Beck avea dreptul să primească scrisori şi ziare, avea aparate de radio, putea
întrebuinţa propriile automobile, pentru care i se punea la dispoziţie benzina necesară, putea vorbi la telefon
în ţară şi străinătate. Beck a petrecut şase luni de lux. De altfel, jurnalistul polonez Melchior Wañkowicz, care
l-a întîlnit pe Beck la Braşov, scria că ministrul „e închis într-o cuşcă de aur la un hotel de lux din Braşov“.
Toate acestea au fost uitate, de aceea diplomaţii români au luptat din răsputeri pentru a face cunoscut
adevărul istoric.
Numărul exact al refugiaţilor polonezi în România nu se cunoaşte cu exactitate, dar, conform
înregistrărilor vremii, au fost aproximativ 30.000 de soldaţi şi 10.000 de civili.
Auzind de altarul construit de refugiaţii de la Timiş, colonelul Beck şi-a făcut timp să părăsească
apartamentele de la ARO ca să viziteze tabăra compatrioţilor săi şi să se roage la micul altar.
După popasul de cîteva luni la Timişul de Sus, tinerii refugiaţi polonezii s-au înrolat în trupele aliate
contra hitleriştilor sau au plecat în Occident sau în Turcia. 2
Intre 1935 și 1940 ACT-YMCA România se preocupa de rezolvarea problemelor socio-educative ale
tineretului din întreaga țară.Un aspect deosebit în aceasta perioadă l-a reprezentat sprijinul acordat sutelor de
refugiați polonezi care au fost cazați in tabăra asociației de la Timișul de Sus.
Odata cu venirea regimului comunist se incheie o prima etapă din viața Asociatiei Creștine a Tinerilor
YMCA Romania. Asociația este desființată in 1948, mulți dintre membrii fiind acuzați de spionaj în favoarea
SUA și încarcerați. Nu puțini dintre aceștia nu au supraviețuit regimului de detenție impus de către regimul
comunist.
Asociația Creștina a Tinerilor YMCA România a fost reinființată în anul 1991 la inițiativa unui grup de
vechi membri ai YMCA. e Externe al Poloniei, refugiat de lux la ARO Braşov
2
Evenimentul zilei, Brașov, 29.08.2014, Autor Camelia Onciu
Refugiații polonezi,
beneficiari ai ospitalității românești
prof. univ. dr. Raisa
S-au împlinit la 1 septembrie, 80 de ani de la începerea celui de Al Dolilea Război Mondial și tot atâția
ani de la refugierea polonezilor în statele vecine, inițial, și, apoi, în țări mai îndepărtate. România a fost țara
care a oferit ospitalitate autorităților, militarilor și civililor din Polonia.
Centrul Karta a editat, în anul 2012, cartea-album “Iar pământul vostru a devenit casa noastră”, lucrare
care cuprinde fragmente din mărturiile unor personalități politice, militare, administrative și ale unor oameni
simpli din Polonia referitoare la refugiul în România. Doamna Alicja Wancerz-Gluza căreia îi aparțin concepția
și elaborarea cărții-album are meritul de a fi obiectivă în selectarea textelor, informațiile nu înfrumusețează
stările de lucruri, atitudinile, comportamentul nici ale polonezilor, nici ale românilor.
În anul 1994, Centrul Karta a publicat, în ziarele din România, un apel către cei care au cunoscut sau au
acordat ajutor refugiaților polonezi, începând cu anul 1939. Aceștia erau rugați să trimită informațiile către
Centrul Karta. S-au primit peste o sută de scrisori. Cartea-album cuprinde câteva fragmente semnificative din
acele scrisori.
Ocuparea Poloniei în anul 1939. Refugiul
La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. Încă din augut 1939, Hitler le cerea comandanților
Werhmachtului să treacă la exterminarea populației Poloniei pentru a obține spațiul vital necesar germanilor.
Pe 17 septembrie 1939, la Moscova, Ministrul de externe al URSS, Molotov, i-a trimis o notă
Ambasadorului Republicii Polone în această țară. I se aducea la cunoștință ambasadorului că, în zece zile de
război, Polonia a pierdut toate regiunile industriale și toate centrele culturale. Guvernul nu mai da niciun semn
de viață, ceea ce înseamna că statul polonez a încetat de facto să existe. În aceste condiții, „Polonia a devenit
un câmp de acțiune comod pentru orice fel de comportamente și tentative prin surprindere care ar putea
amenința URSS. Din această cauză, guvernul sovietic, care până în momentul de față și-a menținut
neutralitatea, nu mai poate rămâne neutru în fața acestor fapte” 3 . În același timp, Molotov argumenta că
guvernul sovietic trebuie să-i apere pe ucrainienii și pe bielorușii care trăiesc în Polonia. Molotov considera că
tratatele încheiate între URSS și Polonia și-au pierdut valabilitatea. Cu demnitate, Ambasadorul Poloniei a
replicat, arătând că niciunul dintre argumentele folosite de Molotov nu corespund realității. „După cunoștințele
mele, Șeful Statului și guvernul se află pe teritoriul Poloniei. Suveranitatea țării există atât timp cât soldații
armatei regulate luptă. Ceea ce scrie nota despre situația minorităților naționale este un nonsens. În convorbirile
noastre ați vorbit de nenumărate ori despre solidaritatea slavă. Ce s-a întâmplat cu solidaritatea voastră slavă?”4
La 17 septembrie 1939, trupele sovietice au intrat pe teritoriul Poloniei.
Ministrul de externe al Republicii Polone, Josef Beck, i-a convocat pe mai mulți ambasadori printre care
și pe cel al României. Acesta i-a comunicat că Regele Carol le oferă Președintelui și guvernului Poloniei
„l’ospitalité ou le droit de passage” 5. Dar, cu șase ore înaintea acestei convorbiri, ambasadorul Germaniei în
România, Fabricius, i-a spus ministrului de externe Gafencu că, în cazul în care guvernul polonez va veni pe
teritoriul României, va trebui să fie reținut aici. Altfel, România va suporta consecințele. Ambasadorul nu
aflase despre aceste amenințări.
Pe 17 septembrie 1939, Președintele Republicii Polone, Ignacy Moscicki, s-a adresat poporului polonez,
spunând că, în timp ce armata încerca să reziste presiunilor atacurilor germane, sovieticii au invadat țara,
„violând tratatele în vigoare și principiile morale eterne” 6 . Președintele a luat hotărârea de a muta sediul
Președinției și al guvernului pe teritoriul altui stat. Inițial, acest stat era România, iar, apoi, obiectivul consta
în plecarea în Franța pentru a organiza, acolo, lupta. Comandantul Suprem al Armatei Poloneze, Mareșalul
Edward Rydz-Smigly, a ordonat retragerea spre România și Ungaria, pe drumul cel mai scurt. Ambasadorul
3
Iar pământul vostru a devenit casa noastră Refugiații polonezi în România în anii 1939-1945, Varșovia, Centrul Karta,
2012, p. 11
4
Ibidem, p. 11
5
Ibidem, p.12
6
Ibidem, p. 12
Franței în Polonia, Léon Noel, scria: „Într-o mare grabă, miniștri, înalți funcționari, ofițeri ai Statului Major se
îndreptau spe Vijnița pentru a evita căderea în prizonierat. La începutul după-amiezii, în drumul spre frontieră,
l-am zărit pe președintele Moscicki sosind cu o mică suită” 7 . La Cernăuți, erau pregătite locuințe pentru
Președintele Poloniei la reședința mitropolitului, la reședința regală și într-un hotel.
Orice refugiu generează tensiuni, neînțelegeri, contradicții, nemulțumiri, cu atât mai mult, atunci când
se refugiază nu doar civili, ci întregul aparat de stat și armata. Nu întotdeauna, interesele celor care se refugiază
coincid cu acelea ale celor care oferă ospitalitate. Astfel, ministrul de externe, Josef Beck, era nemulțumit
deoarece li s-a aplicat „personalităților politice poloneze metoda internării” 8 – Președintele Republicii Polone,
însoțit de o mică suită, a fost trimis la Bicaz, Mareșalul la Craiova și membrii guvernului la Slănic. Aprecierile
personalităților politice poloneze la adresa românilor nu sunt, întotdeauna, măgulitoare. Premierul polonez,
Felicjan Slawoj Skladkowski, scria: „Având în vedere situația stabilită de ministrul Beck, deosebit de nesigură,
s-a luat hotărârea de trecere cât mai rapidă prin România, pentru a nu rămâne într-o țară al cărei guvern tremură
în fața nemților și a sovieticilor”9. Ambasadorul Poloniei în România, Roger Raczynski, relatează întâlnirea,
de pe 19 septembrie 1939, cu ministrul de externe Gafencu și spusele acestuia. „Fără a căuta niciun fel de
justificări juridice, mi-a declarat cu cea mai mare sinceritate că se află într-o poziție nemaipomenit de dificilă
(un cas de force majeure). Îi este îngrozitor de greu și totodată îi pare nespus de rău pentru că trebuie să-l rețină
deocamdată pe domnul președinte și guvernul polonez în România, neputând să își expună țara la un război
inegal cu nemții” 10.
Au existat nemulțumiri din partea ofițerilor și a soldaților, deoarece li s-au confiscat armele, mașinile,
electrogeneratoarele, uzinele electrice mobile.
În timpul șederii în România, Președintele Ignacy Moscicki a renunțat la mandatul de președinte. Era
30 septembrie 1939, când Președinele scria: „Prin scrisoarea de față renunț la funcția de Președinte” 11. În
decembrie 1939, a evadat, stabilindu-se în Elveția. Succesorul său a fost desemnat Wladyslaw Raczkiewcz,
aflat în exil la Paris. În capitala Franței, s-a creat un nou guvern, premier fiind numit generalul Wladyslaw
Sikorski. Se căuta un înlocuitor și pentru Comandantul Suprem al Armatei Poloneze, Mareșalul Edward Rydz-
Smigly.
Guvernul român l-a numit comisar pentru refugiații polonezi pe generalul Gabriel Marinescu,
viceministru. Din partea polonezilor, răspunderea îi revenea lui Miroslaw Arciszewski, viceministrul de
externe. Un diplomat polonez consemnează faptul că românii au stabilit “următoarele principii pentru cetățenii
polonezi, proaspăt sosiți în țara lor: militarii trebuie să fie internați conform dreptului internațional. Civilii care
posedă mijloace proprii pot obține permise de tranzitare a României cu precizarea că, în termen de cinci zile,
pleacă în străinătate. Pentru restul, autoritățile române desemnează un loc de domiciliu, în care vor primi
ajutoare financiare pentru întreținere” 12.
Refugiații militari
Ajunși în România, ofițerii și soldații polonezi au fost trimiși – unii, spre diferite locuințe din diverse
localități, alții, spre lagăre, la: Călimănești, Băile Govora, Băile Herculane, Tulcea, Călărași, Roșiorii de Vede,
Calafat, Târgu Jiu, Târgoviște etc. Cu toții erau nemulțumiți de această internare. Totuși, ei înșiși aflaseră că
germanii trimiseseră o notă guvernului român în care amenințau cu “bombardarea Bucureștiului și a altor orașe
mari în cazul în care România ne-ar fi lăsat să plecăm liberi din țara în care ar fi trebuit să fim internați și ca
atare să rămânem până la sfârșitul războiului” 13.
Relatările ofițerilor și ale soldaților polonezi referitoare la tratamentul din lagăre sunt diferite – unele,
binevoitoare, altele, destul de răutăcioase.
La Călimănești, au fost cazați ofițeri polonezi. Iată relatarea unuia care cuprinde ambele aspecte ale
aprecierilor: „Condițiile fizice de trai nu erau rele. Am fost cazați în hoteluri și pensiuni, am primit chiar și un
salariu modest, însă toate eforturile paznicilor noștri – ale ofițerilor de jandarmerie – erau calculate astfel încât
toți <banii de buzunar> să ne fie luați într-un fel sau altul și să ajungă în buzunarul lor. Toate facilitățile, de
7
Ibidem, p. 16
8
Ibidem, p. 25
9
Ibidem, p. 25
10
Ibidem, p. 33
11
Ibidem, p. 59
12
Ibidem, p. 32
13
Ibidem, p. 60
exemplu permisiile la Sibiu sau București, se plăteau, bineînțeles, neoficial” 14. La Călimănești, se aflau cinci
preoți, patru, romano-catolici și unul, greco-catolic. Au construit, într-o sală mare, un altar și celebrau pe rând.
La Slatina, relatează un ofițer, viața era monotonă; dimineața – trezirea, spălarea, adunarea pentru
cafeaua neagră; la prânz – adunarea pentru supa cu pâine, seara – adunarea pentru supă.
La Calafat, un soldat s-a împrietenit cu un român. Își petreceau mult timp pe malul Dunării, pescuind.
Când prindeau un pește mai gustos, românul îl invita la masă.
La Tulcea, refugiații militari au scos un ziar, Wiarus, folosind fragmente din ziare românești, franțuzești,
englezești și germane pe care le-au tradus. Ziarul s-a bucurat de succes. Primele exemplare, duse în oraș, au
fost distribuite rapid. Nu a mai fost nevoie ca ofițerul să plece cu al doilea transport, deoarece doritorii au venit
ei înșiși la redacție. Și al doilea număr al ziarului a fost primit cu entuziasm. Al treilea număr a fost redactat în
tren, în drum spre Băile Herculane, noul lagăr în care se mutau refugiații militari de la Tulcea. Datorită faptului
că la Băile Herculane se aflau membrii fostului guvern, mutați de la Slănic, lagărul nu a fost împrejmuit cu
sârmă ghimpată. Totuși, din cauza unor accidente în excursii și a unor evadări, libertatea de mișcare era limitată
doar la stațiunea balneară 15.
Locotenentul colonel Tadeusz Zakrewski, atașatul militar al Ambasadei Poloniei la București, scria că
sarcina pe care trebuia să o îndeplinească consta în scoaterea ilegală a soldaților din lagăre și trimiterea lor în
Franța pentru a forma, acolo, Armata Poloneză. “Scoaterea unui soldat din lagăr nu era un lucru simplu și ușor.
Acest lucru presupunea ascunderea soldaților fugari în locuri conspirative, dotarea lor cu documente care să
nu trezească dubii, transportul lor în Franța sau, mai târziu, în Siria și Palestina, prin trecerea unor frontiere
bine păzite sau prin traversarea mării” 16.
Mașinile de serviciu, destul de obosite și uneori deteriorate din cauza atacurilor militare, erau
recondiționate cu ajutorul unor mecanici pricepuți și apoi vândute la un târg special. Banii obținuți erau folosiți
pentru cumpărarea vizelor pe pașapoartele improvizate. La toate nivelurile, metoda mitei dădea roade.
La un moment dat, trimiterile în Franța au devenit selective. Noul Prim Ministru voia ofițeri cu grad
mic, până la căpitan inclusiv. Ca vârstă, cei chemați – ofițeri sau soldați – nu puteau avea mai mult de 35 de
ani. Membrii Statului Major nu erau doriți în Franța 17 . Aceste restricții i-au nemulțumit pe unii ofițeri.
Colonelul Josef Jaklicz, adjunct al Șefului Statului Major al Comndantului Suprem al Armatei, i-a scris
generalului Sikorski, arătându-și nemulțumirea: “Diferențele în ceea ce privește alegerea ofițerilor din orice
fel de motiv sau rațiuni – politice, militare sau chiar personale – constituie o greșeală care cândva se va întoarce
împotriva noastră într-o formă ușor de prevăzut. Părerea noastră (adică a ofițerilor care nu au aparținut
niciodată la nicio tabără, partid sau clică) este ca armata formată în Franța să fie apolitică și să aibă un singur
scop: obținerea libertății. Ar trebui să fie constituită din toate elementele, indiferent de proveniență sau de
activitățile dinainte de război. Eliminarea ofițerilor I, II sau a altei brigăzi sau a celor care sunt într-un fel
considerați de vină pentru catastrofa noastră istorică, înseamnă producerea unei tensiuni care, crescând, va
avea o astfel de dinamică, încât va arunca în aer baza armatei de-abia organizate” 18. Este o scrisoare cu un
conținut de bun simț, reflectând disensiunile care se manifestau în cadrul Armatei Poloneze în refacere.
Refugiații militari evadau ei înșiși prin cele mai diverse modalități. În lagărul de la Târgu Jiu, condițiile
nu erau bune: dormeau câte 250 de persoane într-o baracă pe priciuri fără saltele de paie, mâncarea era
sărăcăcioasă, igiena și condițiile sanitare erau proaste. Cu excepția soldaților în vârstă, ceilalți erau cu gândul
la fugă. Comandantul român al lagărului de la Târgu Jiu spunea că “dacă un polonez ar fi băgat într-un sac
solid, plombat și păzit de câțiva soldați bine înarmați, a doua zi sacul, cu siguranță, ar fi gol” 19. Cel care
consemnează spusele comandantului adaugă că acesta a aflat, mai târziu, că, în fiecare zi, plecând spre oraș,
scotea câte un soldat polonez ascuns de șoferul său în portbagaj.
La Călimănești, comandantul polonez, cu acordul tacit al comandantului român și în schimbul unei taxe
speciale, evacua din lagăr ofițeri pentru ca aceștia să plece în Franța. Deorece erau cereri mari, comandantul
român a mărit taxa. Din acel moment. numărul celor care părăseau lagărul, fără știrea comandantului român,
s-a dublat. Văzând că lăcomia îi micșora veniturile, comndantul român și-a redus pretențiile.
Au fost și cazuri izolate când autoritățile române nu au manifestat înțelegere față de refugiați. De-a
lungul întregului drum prin România, relatează un ofițer, “societatea românească ne arată foarte multă căldură
14
Ibidem, p. 49
15
Ibidem, p. 67
16
Ibidem, p. 83
17
Ibidem, p.83
18
Ibidem, p. 92
19
Ibidem, p. 70
și bunăvoință. Populația rurală, oriunde ne opream, ne copleșea cu fructe, ne aducea pâine, brânză, lapte. În
orășele se întâmpla același lucru. Adesea chiar și în magazine și cafenele nu voiau să ia bani de la noi”. Ajunși
la Pitești, prefectul nu numai că nu le-a permis să se stabilească acolo, dar nu i-a lăsat să stea nici peste noapte.
Piteștenii au venit la cafeneaua unde refugiații așteptau verdictul domnului prefect și fiecare polonez a fost
găzduit într-o familie. “Timp de patru zile, toată casa trăia doar cu grija confortului nostru. Eram întrebați ce
dorim să mâncăm la prânz și ce la masa de seară, eram duși la plimbare departe în afara orașului” 20. În situații
limită, omul aproape uită să aprecieze bunătatea celuilalt. Pentru a-l ajuta pe polonez, gazda a recurs la un
vicleșug, rugându-l să-i schimbe lei pe zloți, pretextând că trebuie să plătească o datorie în această monedă.
Polonezul, împins de lăcomie, i-a dat românului și două bancnote scoase din circulație. Gazda, deși știa acest
lucru, l-a forțat pe polonez să primească 50 000 de lei, deoarece atât era cursul de dinainte de război. Iată deci,
că defectele naturii umane își spun cuvântul, oricând te-ai aștepta mai puțin. La plecare, slujnica le-a adus
polonezilor un pachet enorm pentru drum – pui, mezeluri, fructe, prăjituri, ciocolată, vin, coniac.
Refugiații civili
În același timp cu militari, s-au refugiat în România și civili polonezi. La trecerea graniței, oamenilor,
epuizați fizic și moral, le-au cedat nervii și au început să se insulte. Dar scandalurile nu țineau multă vreme,
oamenii dându-și seama că nu aveau nicun rost astfel de izbucniri de furie. Cu toții doreau să treacă rapid
granița.
Într-un orășel de la frontieră, se afla o biserică romano-catolică al cărei paroh era polonez. Un grup de
refugiați au mers la parohie. Preotul colonel Franciszek Ringwelski, capelan al Armatei Poloneze, relatează:
“Aici, un furnicar de oameni, îndeosebi civili. Sora parohului pune pe masă munți de pâine, își cere scuze că
poate oferi numai pâine goală, în schimb ne dă cafea albă, îndulcită. Locuințele din casa parohială sunt ocupate,
la fel orice scaun și bucată de podea în noaptea care urmează”21.
La Cernăuți, doamnele de la Crucea Roșie Română, cu banderole pe mână, le oferă refugiaților, pe tăvi
mari, pâine cu unt, brânză, lapte pentru copii, ceai pentru adulți. Nu sunt trecute cu vederea atitudinile egoiste
ale unor persoane. Când doamnele de la Crucea Roșie desfășurau această acțiune caritabilă, o poloneză care
sta “într-o limuzină mare, înconjurată de un morman de valize scumpe din piele, luându-și pâine, brânză, ceai,
scoate în grabă două termosuri, le înmânează cu o cerință anume româncelor – după care întinde mâna după o
nouă porție de pâine și brânză” 22. Lăcomia este o trăsătură a naturii umane. În anumite condiții, oamenii au
comportamente prin care o estompează, dar, uneori, în situațiile limită iese la iveală.
Printre românii care au făcut gesturi caritabile, s-a aflat și Monseniorul Vladimir Ghika. Deși venise
pentru puțin timp în România, el a considerat că trebuie să rămână în țară pentru a oferi ajutor refugiaților.
Monseniorul Vladimir Ghika s-a ocupat de refugiații polonezi la conacul său de la Bozieni, unde i-a adăpostit
pe cei care erau într-o situație disperată 23.
În diferite orașe ale României, populația își manifesta simpatia și ospitalitatea față de refugiații polonezi.
Tadeusz Fabianski, angajat al Radioului Polonez din Liov, este impresionat de ospitalitatea unei bătrâne din
Buzău care îl găzduiește și ospătează timp de trei zile, refuzând să primească vreun ban. Cu umor, el relatează
faptul că, în librăriile din Buzău, se aflau dicționare român–german, în care existau niște propoziții foarte
frumoase: “Câtă făină de grâu aveți acasă, câtă făină de porumb, unt, slănină? Dacă nu răspundeți conform
adevărului, veți fi aspru pedepsit. Manualele acestea autodidacte fuseseră editate cu douăzeci de ani în urmă
pentru a fi folosite de armata germană de ocupație”24, scrie Fabianski.
La București, pentru ajutorarea refugiaților civili a fost creat Comitetul Civic de Ajutor și Ocrotire a
Refugiaților din România. Președintele acestui comitet a fost ales locotenent colonelul Jan Kowalewski. El și-
a format un grup de voluntari care aveau mașini proprii sau care știau să le conducă pe cele primite. Acești
oameni “deosebit de generoși se deplasau la taberele de refugiați, unde îi înregistrau, îi organizau și le dădeau
mijloace de întreținere” 25 . S-a creat Dom Polski (Casa Polonă) ca organizație culturală și de ocrotire a
refugiaților.
20
Ibidem pp.72-74
21
Ibidem, p.22
22
Ibidem, p. 24
23
Vladimir Ghika, Profesor de speranță, București, Editura ARCB, p. 286
24
Iar pământul vostru a devenit casa noastră....., p.61
25
Ibidem, p. 57
La o bancă din București, se schimbau câte 100 de zloți pe lei, folosindu-se o legitimație. Cine dorea să
schimbe mai mulți zloți trebuia să prezinte mai multe legitimații. Simțul comercial al tranzacțiilor nu înceta
nici în aceste situații dificile. “Pentru că românii schimbau bani efectiv pe baza oricărei legitimații cu
fotografie, chiar și pe baza legitimației de tramvai, în fața băncii aveau loc negocieri financiare intense.
Posesorii de legitimații schimbau bani compatrioților mai bogați pentru un procent de 30 până la 50% din suma
obținută. Cu această ocazie aveau loc târguri și dispute pasionale” 26, ne informează Jan Gerhard, un absolvent
de liceu.
Dându-și seama că nu vor putea pleca prea curând din România, refugiații civili, aflați în diferite orașe,
s-au organizat foarte bine: au creat centre culturale, au organizat școli în care elevii își continuau studiile,
dându-și chiar și bacalaureatul, au înființat organizații studențești, coruri, echipe de teatru și de dansuri.
Studentul Leopold Unger povestește că a fost coleg de cameră cu Stanislaw Wislocki, student la
Conservatorul din București și elev al lui George Enescu. Pentru concertul de diplomă, Stanislaw exersa la
pian, câte 20 de ore pe zi, Concertul în Fa major al lui Chopin. Din această cauză, Leopold a ajuns alergic la
concertul respectiv, chiar și în cazul în care era interpretat de un pianist celebru. Leopold presupune că George
Enescu l-a îndemnat pe Wislocki să se îndrepte spre dirijat. Așa cum se știe, Stanislaw Wisloki a fost un dirijor
polonez celebru. Atunci, în anul 1942, Wislocki a organizat Corul Studenților Polonezi din România.
Este amintită și problema spinoasă a antisemitismului. În Centrul Polonez din Slatina, 70% dintre
refugiați erau evrei. Șeful Centrului Polonez din Slatina, Krzystof Lada-Bienkowski, i-a surprins pe câțiva
antisemiți care strângeau semnături pe o cerere adresată autorităților române în care se solicita ca refugiații de
origine evreiască să-și înființeze un cămin separat. Motivau, în mod ipocrit, că evreii erau subordonați
polonezilor. Văzând asemena atitudini, Șeful Centrului a reacționat vehement, spunându-le: “niciodată nu voi
permite ca autorități străine să fie chemate să intervină în problemele interne ale refugiaților. Garanția
siguranței cetățenilor de origine evreiască este tocmai faptul că, în recensămintele oficiale și documentele
românești, aceștia figurează ca polonezi și nimeni până acum nu a făcut o diferențiere în acest sens” 27. Prin
atitudinea hotărâtă a Șefului, s-a pus capăt oricărei încercări de acest fel și nu a fost nicio plângere privind
discriminarea pe criterii etnice.
Existau și refugiați polonezi care doreau să se întoarcă acasă. Era un grup de lucrători la căile ferate
poloneze, oameni în vârstă, care intraseră în România în mod mecanic. Era, de asemenea, un grup de persoane
în vârstă care au mers, au mers, până când au trecut granița. Era și un grup de oameni care se prezentaseră ca
fiind volkdeutsche. Toți aceștia erau “candidați la întoarcere, deoarece nici armata, nici exilul nu aveau pentru
ei sens și posibilități. Mulți dintre ei au rezolvat problema, trecând pur și simplu peste granița verde înapoi,
lucru pe care parțial li-l înlesniserăm, folosindu-ne de faptul că frontiera nu era prea etanș închisă” 28, scrie
locotenent colonelul Jan Kowalewski.
Mărturii ale românilor despre refugiații polonezi
Dintre scrisorile trimise de români, Centrul Karta a selectat câteva. Președintele ACT-YMCA din
România relateză despre găzduirea tinerilor refugiați polonezi în Tabăra YMCA de la Timișul de Sus. În cartea-
album, se află fotografia Capelei de piatră, făcută în mai 1940, de către tinerii refugiați polonezi în această
tabără. Președinte ACT-YMCA din România, arată cum s-a construit acest altar romano-catolic care a devenit
loc de rugăciune pentru tinerii polonezi.
Prin intermediul Centrului Karta, două familii din România s-au întâlnit cu urmașii unor refugiați
polonezi pe care părinții și bunicii lor i-au găzduit. Emoționante întâlniri.
În anul 1974, aflându-se într-un magazin din Veneția, o doamnă inginer din București discuta cu colega
sa de serviciu în limba română. Auzindu-le, șeful magazinului le-a întrebat dacă sunt românce și le-a spus:
“Sunt polonez, iar în toamna anului 1939, m-am refugiat în România în trenuri întregi de polonezi. N-am să
uit niciodată că în gări veneau români cu mâncare și vin și ne dădeau nouă care fugiserăm din țară din cauza
invaziei nemților”29.
O doamnă (Georgeta Ștefănescu, conferențiar la Academia de Muzică din București) se referă la faptul
că un muzician polonez, Andrzej Napadiewicz, a rămas în România și a predat la Școala de Muzică din
Câmpulung Muscel. Doamna a fost eleva profesorului polonez și, apoi, a plecat la Conservatorul din Cluj.
26
Ibidem, p. 30
27
Ibidem, p. 152
28
Ibidem, p. 57
29
Ibidem, p. 186
Și celelalte scrisori scot în evidență bunele relații care s-au stabilit între refugiați și localnici. Sunt
menționate anumite obiecte lăsate ca amintire.
Concluzii
Refugiații reprezintă o Polonie în miniatură, cu toate aspectele sale - politice, sociale, administrative,
culturale, etnice. Textele și fotografiile cărții-album ne oferă imaginea tuturor problemelor care îi frământau
pe refugiații polonezi. Sunt imagini din lagăre, unde era sârmă ghimpată, dar se amenajaseră, totodată,
biblioteci, cluburi și săli pentru rugăciune. Există imagini de la susținerea examenelor, de la spectacolele de
teatru în care interpreții sunt militari sau civili, fotografii din excursii, fotografii în care polonezii apar alături
de românii care i-au găzduit.
Dezastrele naturale, dar, mai ales, cele sociale scot în evidență calitățile și defectele oamenilor care le
suportă sau care asistă la manifestarea lor. Pentru polonezi, refugierea nu era un lucru plăcut, dar ei considerau
că nu au încotro și trebuie să recurgă la această modalitate de supraviețuire. Pentru cei care ofereau ospitalitate,
lucrurile erau diferite în funcție de caracterul fiecăruia, de înțelegerea manifestată față de problemele
aproapelui. Majoritatea românilor s-au purtat corect cu refugiații. Desigur, au fost cazuri în care lăcomia îi
îndemna pe unii să profite de situația disperată a celorlalți, dar acestea au fost puține.
Examennul istoriei ne face să considerăm că românii au luat, în multe cazuri, nota maximă, dar au fost
și situații cu aprecieri de suficient.
Bibliografie
*Fr. Băltăceanu, A. Brezianu, M. Broșteanu, E. Cosmovici, L, Verly; Vladimir Ghika, profesor de
speranță, București, Editura ARCB, 2013
*Iar pământul vostru a devenit casa noastră, Refugiații polonezi în România în anii 1939-1945, Varșovia,
Centrul Karta, 2012
Sf. Serafim de Sarov
Tot ce-i roMânesc Nu piere !
Academia DacoRomână, Asociația Arta Zalmoxa și Asociația Avangarda de Sacrificiu

Tel. +40.723.663.100 E-mail: artazalmoxa@gmail.com Skype: adrianpop58
Calea Severinului, Bl. 317 ab, 200233 Craiova, România
www.SFATULBATRANILOR.ro www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050

Simpozionul Internațional de Pace "România - Țara Păcii Și Sarmizegetusa 2050 - Capitala Păcii Mondiale"

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simpozionul Internațional de Pace "România - Țara Păcii Și Sarmizegetusa 2050 - Capitala Păcii Mondiale"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SIMPOZION INTERNAȚIONAL DE PACE

21 SEPTEMBRIE 2019 • CRAIOVA • ROMÂNIA

Consiliul Mondial Român Grădinița

Prima țară din lume care a renunțat la înarmare

Dreptul la pace __________________________________________________________________ 128

De ce a fost aleasă ziua Simpozionului

În atenția Dlui Jeremy Gilley

[18:03, 31.5.2019] Alina: ne-a raspuns Ned de la Peace One Day

Grozav să aud vești de la tine.

One day of peace -------------

Peace One Day – Richmond

[13:01, 11.09.2019] Zamfir Catalin: le raspund eu

To: Peace One Day <Campaigns@peaceoneday.org>

Pacea – rezultat al educației caracterizate

Nici un sistem politic, nici o armată străină nu poate despărții un popor!

Demersurile nostre către semeni :

Mesaj către grădinițe și scoli primare

Stimate Doamne și Stimați Domni,

ACADEMIA DACOROMÂNĂ, ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA

Protocol între Inspectoratul Județean Dolj si Asociația ARTA ZALMOXA

Nume proiect: PICIUMANII doresc PACE

Note de final ale protocolului:

Mesaj pentru Primarii din localitățile României

Vă mulțumim anticipat pentru sprijin.

ACADEMIA DACOROMÂNĂ și ASOCIAȚIA ARTA ZALMOXA

In atentia Domnului Primar Genoiu Mihail,

Stire TVR Craiova -Marsul piciumanilor - Marsul pentru Pace

Comunicat de presă - Marșul Piciumanilor – Marșul Păcii

Mesaj către Educatori, Învățători, Guverne și Organizații de PACE

" LIANTUL DE UNIRE " al tuturor semenilor

Proiectul SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE ( rom și engleză)

Proiectul SARMIZEGETUSA 2050 - CAPITALA PĂCII MONDIALE

The Project SARMIZEGETUSA 2050 – THE WORLD PEACE CAPITAL

Suntem mesagerii Păcii, Omeniei și-al Bunului Simț

”Fericiți Făcătorii de Pace, că aceia Fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Matei 5, 9)

Stire TVR Craiova -Marsul piciumanilor - Marsul pentru Pace

Aceasta actiune este mediatizata in toate tarile ( https://www.facebook.com/peaceoneday ), iar pe data

Pacea, un drept al tuturor

Spui PACE – spui DUMNEZEU

România, țara PĂCII – „Sarmizegetusa Regia –

Să fie pace în România, să fie pace în lume!

Despre problemele păcii și ale războiului

UPDATE LA SECVENȚELE DESPRE IMINENȚA RĂZBOIULUI:

4. ARMATA ROMÂNIEI va DISPARE ca si ROMÂNIA CA ȚARĂ?

Afaceristul Trump, Nemuritorul Putin și așa-zisul Pitic Atomic Kim

Generalul Robert Neller – omul cu știrea neagră

B. Generalul Robert Neller: Vine o luptă babană în Europa de Est!

ONU – Consiliu de Securitate

C.Joi și Vineri la ONU: două zile de foc!

Generalii atomici coreeni, cu șeful lor Kim Jong-Un

Kim Jong-Un pune pe rană uraniu îmbogățit!

Dr. Geo Stroe

Organizația Națiunilor Unite și pacea lumii

1. Învățămintele istoriei secolului XX au condus la constiturea ONU și acest instrument al păcii a

3. Societatea Naţiunilor-structură şi funcţii. Ea este prima încercare de instituire a unei organizaţii cu

Educația pentru pace

Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru fanatism trebuie să înceapă de

Spiru Haret – omul providențial

1. REPERE CONCEPTUALE. APARIŢIA, EVOLUŢIA, LOCUL, ROLUL, IMPORTANŢA

interconexiune, în interacţiune, într-o continuă dezvoltare-schimbare şi transformare. Materia nu există fără

În concepţia materialist-dialectică şi istorică prin cultură se înţelege ansamblul de valori materiale şi

2. DEFINIŢIA, OBIECTUL, SUBIECTUL, SCOPUL, METODA, PĂRŢILE COMPONENTE

Comterristica raportează omul doar la Terra în integralitatea ei.