Sunteți pe pagina 1din 11

Versete biblice – interpretare antroposofică

(grupul Antroposofia Ro)

*(Luca 14, 25-26)


25. Şi mergeau cu El mulţimi multe; şi întorcându-Se, a zis către ele:
26. Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe
fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.

Notificare: “şi nu urăşte” mai apare tradus ca şi “nu îşi lasă”

”vrea să spună că iubirea trebuie eliberată din cercul oricărei comunităţi înguste şi transformată
în iubire general-umană, ea trebuie condusă de la ceea ce este rudenie de sânge spre ceea ce
este înrudire spirituală” (RS - München, 4 noiembrie 1906)

“În vremurile vechi, exista căsătoria cu cei apropiaţi, căsătoria între rudele de sânge. O
consecinţă a trecerii la căsătoria cu cei neînrudiţi a fost stingerea clarvederii. Astăzi, căsătoria cu
cei apropiaţi ar produce degenerări. Pe vremea căsătoriilor între rude oamenii nu aveau numai
amintirea a ceea ce trăiau ei înşişi, ci şi a vieţii părinţilor lor. Această memorie ereditară purta un
nume: Adam, Seth, Enoh. În afară de memorie, prin naştere se moşteneau Binele şi Răul,
păcatul strămoşesc.
Pentru ca aceasta să se schimbe, trebuia ca în locul iubirii consanguine să se manifeste iubirea
umană universală: „Cine nu îşi lasă tatăl, mama, femeia, copiii acela nu poate fi ucenicul meu” “
(R.S. - Heidelberg, 3 februarie 1907)
(prin Traian Drăgan)

----
*(Matei 5,3)
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor

“Fericiţi sunt cerşetorii de spirit; căci ei vor găsi prin ei înşisi, prin propriul lor Eu, Împărăţiile
cerurilor!” (Rudolf Steiner, conferinţa din Berna, septembrie 1910)

----
*(Matei 25, 1-13)
1. Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în
întâmpinarea mirelui.
2. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
3. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
4. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.
5. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
6. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
7. Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor.
8. Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting
candelele noastre.
9. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici
vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
10. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi
uşa s-a închis.
11. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
12. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.
13. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.

”Cele cinci componente fiinţiale ale sufletului omenesc, corpul eteric, corpul astral, sufletul
senzaţiei, sufletul înţelegerii, sufletul conştienţei, primite în cursul a cinci epoci de cultură, cresc
de jos în sus. Omul le poate folosi pentru a le forma, a le dezvolta, a le utiliza, astfel încât ele să
capete în el acel conţinut care să permită ca, la momentul potrivit, să poată fi pătrunse de
impulsul Christic. Omenirea se poate dezvolta în aşa fel încât în viitor toţi oamenii să fie de
partea lui Christos. Dacă nu fac aceasta, nu vor putea deveni maturi pentru a-L primi pe
Christos. Dacă în decursul diferitelor lor încarnări ei nu se vor ocupa de aceste mădulare, dacă
nu le vor forma în mod corespunzător pentru a-L primi pe Christos, atunci Christos poate să
vină, însă ei nu se pot uni cu El – ei „nu şi-au turnat ulei în lămpile lor”! (Rudolf Steiner)

----
*(Ioan,14,6)
Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

“Unde se află această cale care conduce la divinitatea cea mai înaltă prin Hristos? „Eu sunt"
acţionează asupra corpului astral şi-l transformă în Sine spirituală, lucrează asupra corpului
eteric pentru a face din el Spiritul vieţii şi asupra corpului fizic pentru a face din el Om-spirit.
Când Eul omului acţionează asupra lui, din această muncă rezultă Sinea spirituală, apoi în el se
elaborează Spiritul vieţii. Astfel omul ajunge la adevărata viaţă. În „Eu sunt" se află calea spre
adevăr şi spre viaţa adevărată. Căci „Eu sunt" transformă corpurile inferioare şi trezeşte în ele
adevărata viaţă, ceea ce se poate reprezenta astfel: Calea – Sine Spiriuala, Adevarul – Spiritul
Vietii, Viata – Om-Spirit. „Eu sunt" indică direcţia pe care trebuie să se angajeze omul pentru a
ajunge la desfăşurarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a Omului-spirit" (R.S. - Basel, 25
noiembrie 1907)
(prin Traian Drăgan)

----
*(Marcu 11, 11-14)
11. Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre seară, a
ieşit spre Betania cu cei doisprezece.
12. Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit.
13. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi,
ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor.
14. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii
Lui ascultau.

*(Luca 13, 6-9)


6. Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el,
dar n-a găsit.
7. Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc.
Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?
8. Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune
gunoi.
9. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.

”Ambele versete simbolizează lipsa de valoare a vechii învăţături, reprezentată prin smochinul
neroditor” (Creştinismul ca fapt mistic şi misterele antichităţii - RS)

----
*( Ioan 19; 23 )
După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş
câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime.

“Suprafaţa globului este împarţită între patru rase: albă, galbenă, roşie şi neagră. Dar atmosfera
care învăluie Pământul din toate părţile este unitară. La aceasta face aluzie capitolul 19, versetul
23: „După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui
ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, ţesută de sus, în întregime".
Veşmintele lui Hristos sunt un simbol pentru suprafaţa pământească, cămaşa fără cusătură
simbolizează atmosfera care nu este divizată, este indivizibilă şi învăluie Pământul din toate
părţile.” (R.S. - Basel, 22 noiembrie 1907)
(prin Stela Mocanu)

----
*Marcu (14, 3-11)
3. Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un
alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui
Iisus.
4. Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir?
5. Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau
împotriva ei.
6. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine.
7. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu
Mă aveţi totdeauna.
8. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare.
9. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a
făcut aceasta, spre pomenirea ei.
10. Iar Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe Iisus.
11. Şi, auzind ei, s-au bucurat şi au făgăduit să-i dea bani. Şi el căuta cum să-L dea lor, la timp
potrivit.

”Iuda Iscarioteanul a fost cel ce s-a scandalizat cel mai tare de risipirea mirului! Toţi cei care s-au
indignat de vărsarea mirului sunt asociaţi la exemplul lui Iuda Iscarioteanul. … căci Iuda depinde
de bani!
La ce se face referire în acest pasaj? Evanghelia vrea să spună: Omul nu trebuie să ia în
considerare numai lumea sensibilă sau ceea ce are valoare şi importanţă în lumea sensibilă.
Dimpotrivă, omul trebuie înainte de orice să lase să pătrundă în el lumea suprasensibilă; foarte
important este, de asemenea, ca el să vadă ceea ce în lumea simţurilor nu mai are nicio valoare.
Corpul lui Christos Iisus, pe care femeia îl îmbălsămează aici cu anticipaţie, nu mai are nicio
importanţă după moartea Sa; trebuie însă făcut ceva pentru ceea ce are valoare şi importanţă
dincolo de lumea sensibilă”. (RS, conferinţa din Basel, septembrie 1912)

----
*Luca 8, 40-44)
40. Şi când s-a întors Iisus, L-a primit mulţimea, căci toţi Îl aşteptau.
41. Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la
picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui,
42. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El,
mulţimile Îl împresurau.
43. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată
averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,
44. Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui
ei.

”Aşadar, Iisus Hristos trebuie s-o vindece pe fiica lui Iair, în vârstă de doisprezece ani. Cum poate
ea fi vindecată, fiind muribundă? Nu se poate înţelege acest lucru decât dacă se ştie cum este
legată boala sa cu un alt fenomen existent la o altă persoană, şi că ea nu poate fi vindecată
decât dacă se ţine cont de celălalt fenomen. Căci atunci când s-a născut acest copil, acum
doisprezece ani, exista între el şi o altă persoană o legătură profund întemeiată pe karma. Din
această cauză ni se spune că o femeie care suferea de doisprezece ani de o anumită boală s-a
apropiat de Hristos pe la spate şi a atins partea de jos a hainei Lui. De ce este menţionată, aici,
această femeie? Fiindcă ea este legată prin karma cu copilul lui Iair. Această fetiţă în vârstă de
doisprezvce ani şi această femeie care este bolnavă de doisprezece ani depind una de alta. Nu
fără motiv faptul ne este prezentat ca un mister numeric. Această femeie care suferă de o boală
care durează de doisprezece ani se apropie de Iisus, şi ea este vindecată, şi numai după aceea
Iisus poate intra în casa lui Iair şi poate fi vindecată această fetiţă de doisprezece ani, care era
deja considerată moartă.Până în aceste profunzimi trebuie mers pentru a înţelege o karma care
trece astfel de la o persoană la alta. Se vede atunci cum se manifestă a treia din intervenţiile lui
Hristos, cea care acţionează asupra întregii organizări omeneşti. Mai ales luând în considerare
acest aspect trebuie să apreciem cea mai înaltă din activităţile lui Hristos, aşa cum ne este
descrisă ea în Evanghelia lui Luca.
În felul acesta ni se atrage atenţia într-un mod intuitiv cum acţiona Eul lui Hristos asupra tuturor
mădularelor omului. Despre aceasta este vorba. Şi acolo unde El se extinde asupra actelor de
vindecare, autorul Evangheliei lui Luca vrea să arate că acestea sunt datorate unui Eu care este
în vârful cel mai ridicat al evoluţiei omeneşti şi că Hristos a trebuit să acţioneze asupra corpului
astral, corpului eteric şi corpului fizic al oamenilor. Luca a expus problema marelui ideal al
evoluţiei omeneşti: „Priviţi către viitorul vostru; astăzi Eul vostru, aşa cum s-a dezvoltat, este
încă slab; el are încă puţină putere. Dar el va deveni puţin câte puţin stăpânul corpului astral, al
corpului eteric şi al corpului fizic; şi le va transforma. În faţa ochilor voştri se ridică marele ideal
al lui Hristos, care arată omenirii cum este posibilă stăpânirea Eului asupra corpului astral, a
corpului eteric şi a corpului fizic.“ (RS - Bâle, 24 septembrie 1909)

“Există însă în acest loc al Evangheliei şi un anumit sens profund: pe de o parte, femeia era
bolnavă de 12 ani; iar pe de altă parte, fetiţa lui Iair este în vârstă tot de 12 ani, a vieţuit adică 12
ani aici, pe pământul fizic. Ce nu avea fetiţa lui Iair, ce-i lipsea? Ea nu se poate maturiza, nu
poate ajunge la maturizare; ea nu poate ajunge să posede ceea ce femeia cu pricina avea prea
mult deja de 12 ani.” ( R.S. : Berlin – 10 aprilie 1914 )
“…era un fenomen al erei precrestine faptul ca niste boli puteau fi transferate intr-un mod
deosebit asupra copiilor. Mai precis, intr-un copil putea izbucni o boala care isi avea cauza in
vina unui adult. ( … ) Ei bine, si mai-marele sinagogii Iair purta o vina asupra lui, care a dus la
imbolnavirea copilei sale. El pacatuise exact cu doisprezece ani inainte de intalnirea cu Christos,
si prin acest pacat, la nasterea fiicei sale fusese sadit in copil germenele bolii. ( … )
… exista o legatura intre imbolnavirea femeii cu scurgere de sange si imbolnavirea fiicei lui Iair.
Tocmai aceasta femeie cu scurgere de sange fusese candva , inainte de a se imbolnavi, o femeie
foarte bogata. Ea avusese multi bani si posedase multe mosii. Dar aceasta bunastare ii
pervertise sufletul. (…) Ei bine, cu doisprezece ani inainte de intalnirea cu Christos, femeia
despre care e vorba aici se impovarase cu o vina, impreuna cu mai-marele sinagogii. Amandoi se
facusera vinovati. Ea ii daduse o suma considerabila de bani pentru ca el sa-i aranjeze cat mai
multe intalniri posibile cu rabinul locului. El primise banii si ii aranjase intalnirile. Cu acest
comportament, atat ea, cat si mai-marele sinagogii, i-au prejudiciat, din motive egoiste, pe alti
oameni care veneau sa ceara sfat, care ar fi avut nevoie cu mai mult mai mult de ajutorul
rabinului, dar care nu dispuneau de mijloacele financiare corespunzatoare pentru a ajunge la el.
Drept urmare, fiica lui Iair s-a imbolnavit din vina tatalui, iar femeia avuta s-a imbolnavit de
scurgerea de sange. In aceeasi masura in care si-a dat averea pentru scopuri egoiste, in masura
in care a lasat-o sa se “scurga”, ea a pierdut tot mai mult din acel elixir care este purtatorul Eului
ce duce la trezire: sangele. Si pe masura ce si-a cheltuit averea pentru ingrijiri medicale, chinul
ei a devenit tot mai violent. Ambele boli, atat cea a femeii, cat si cea a copilei, se inrautatisera
continuu pana in cel de-al doisprezecelea an, pana cand copila ajunsese in pragul mortii. Si, atat
la femeie, cat si la Iair, averea pamanteasca in sensul de bani, precum si in sensul de putere,
trebuia sa ajunga la un capat, pentru ca ei sa se indrepte spre Christos si sa-l poata recunoaste.
Femeia a trebuit sa se desparta de intreaga ei avere, iar mai-marele sinagogii a trebuit sa-si dea
seama ca el sadise in copila germenele mortii si acum nu ii mai putea ajuta decat Fiul lui
Dumnezeu.” ( Judith von Halle – despre boli si vindecari )
(prin Traian Drăgan)

----
*(Ioan 1, 1-14)
Evanghelia după Ioan trebuie vieţuită. Primele cuvinte ale ei trebuie luate ca material de
meditat, trebuie lăsate să trăiască în interior. Ele sunt hrană spirituală.

prima parte a meditaţiei:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

a doua parte a meditaţiei:

„Fost-a un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.


Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci un mărturisitor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe tot omul, trebuia să vină în lume.
El era în lume şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
El a venit în fiecare om (a venit până la oamenii-Eu), dar ei toţi (oamenii-Eu) nu L-au primit.
Celor care L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă prin El fii ai lui Dumnezeu.
Cei ce au crezut în numele Său, nu sunt născuţi din sânge, nici din voinţa cărnii şi nici din voinţă
omenească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi, şi noi am auzit învăţătura Sa, învăţătura
unicului Fiu al Tatălui, plin de har şi de adevăr.”

”… meditaţia ar trebui să se facă zilnic dimineaţa, lăsând să treacă prin suflet primele cuvinte ale
Evangheliei după Ioan. După luni, ani, decenii, acel om va vieţui în sufletul său ceva din ceea ce
este conţinut în aceste cuvinte” (RS – Munchen, 27 octombrie 1906)

“Este o rugăciune meditativă, de la început şi până la propoziţia „întunericul nu cuprinde


Lumina”. Dacă sufletul vieţuieşte ce se află în aceste propoziţii, atunci sunt trezite puterile
pentru a înţelege conţinutul capitolelor unu până la doisprezece. „La început a fost Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul”. Acest adevăr vechi a fost înfăţişat clar
în toate vechile misterii, şi mai ales în cele de nuanţă egipteană.
Cuvintele umplu spaţiul aerian, altfel noi nu le-am auzi. În spaţiul aerian există formele
cuvintelor pe care le rostim. Dacă, în timp ce eu vorbesc, aerul ar putea fi adus brusc la
încremenire, atunci undele care vibrează în aer ar cădea jos ca nişte corpuri solide, încremenite.
Învăţătorul din misterii îl lămurea pe discipol astfel: Aşa cum omul vorbeşte şi îşi trimite lăuntrul
său în aer, aşa a vorbit şi sufletul cosmic înlăuntrul unei materii foarte fine, în materia Akasha,
iar aceasta a devenit după aceea solidă. Totul, de jur-împrejurul nostru, este Cuvânt condensat
al lui Dumnezeu. Aşa spunea Învăţătorul din misterii; lumea de jur-împrejur este un Cuvânt
îngheţat al lui Dumnezeu, un Logos îngheţat. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu”. El era încă în el, era însă în lăuntrul său, era el însuşi un Dumnezeu. Apoi el a
umplut spaţiul şi a încremenit. Acest Logos este acum conţinut pretutindeni. Pretutindeni, de
jur-împrejurul nostru, noi avem cristalele Logosului. Dar în timp ce ia fiinţă viaţa, Logosul se
trezeşte oarecum din starea de amorţeală. În om, el devine lumina cunoaşterii. Când
cunoaştem, atunci Dumnezeu, care mai întâi a coborât în lume, ne întâmpină din această lume.
Omul trebuie să vieţuiască complet în lume, pentru a pătrunde atât de profund în ea încât să
observe că Logosul trăieşte în lume.
Ceea ce s-a petrecut la început, a fost dezvoltarea omului fizic. În acest om fizic a intrat omul
spiritual. Aici a strălucit Lumina în întuneric. Dar întunericul, mai întâi, nu a cuprins-o. Apoi, în
evoluţia în continuare a omului, apare conţinutul clarviziunii astrale. Atunci, lui îi devine clar
cine era Iisus Christos şi ce semnifică învăţătura sa: faptul că pe atunci era timpul potrivit de a
crea un Adam inversat. Omul a coborât în corp şi prin aceasta s-a ivit naşterea şi moartea.
Lumina pătrundea în întuneric.
Apoi omul a trebuit să fie condus iarăşi în sus, la înţelegerea faptului că viaţa este biruitoare
asupra morţii. A apărut Înainte-mergătorul, Ioan Botezătorul. Botezătorul propovăduia că
tradiţia, care se află încă întru totul sub semnul a ceea ce au creat odinioară puterile divine, va fi
acum schimbată cu o nouă Împărăţie. Până acum se spunea: Dumnezeu vă va distruge dacă
acţionaţi împotriva Legii sale. Noua Împărăţie este însă aceea pe care omul o poate vieţui în sine
însuşi, când îl vieţuieşte pe Dumnezeu. Ideea Vechiului Testament este: Noi trebuie să ne
supunem poruncii Dumnezeului nostru. Noul Testament spune: Omul trebuie să-l urmeze pe
Dumnezeu de bună voie în lăuntru. Aceasta este iubirea Binelui. Ea este propovăduită mai întâi
în mod profetic; ea trebuie să crească. Christos, reprezentantul noului, trebuie să crească, iar
Ioan, care este doar Înainte-mergătorul său, trebuie să se micşoreze” (R.S. - Köln, 12 februarie
1906)
(prin Traian Drăgan)
----
*(Luca 10, 20)
20. Nu vă bucuraţi că vi se supun duhurile, dar bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în cer.

”Ceea ce înseamnă, aveţi încredere în cele divine: va veni vremea să le găsiţi”


(RS - Creştinismul ca fapt mistic şi misterele antichităţii)

----
*(Luca 12,54-57)
54. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie
mare; şi aşa este.
55. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este.
56. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o
deosebiţi?
57. De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?

”Cu alte cuvinte: voi nu înţelegeţi semnele timpului. Căci dacă le-aţi înţelege, dacă aţi şti să
judecaţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru, aţi şti că Dumnezeu trebuie să intre în Eu, să-l
pătrundă şi să-l impregneze; atunci aţi spune: Putem trăi ceea ce ne transmit tradiţiile
trecutului. Ceea ce vine din trecut, vi le transmit cărturarii şi fariseii care păstrează cele vechi şi
nu vor să lase să li se adauge nimic. Dar aceasta este o plămădeală care nu va mai avea efect
asupra evoluţiei omeneşti. Cel care spune: Eu vreau să rămân la Moise şi la profeţi, acela nu
înţelege semnele timpului; el ignoră ce transformare se înfăptuieşte în omenire.
În câteva cuvinte foarte semnificative, Iisus Christos a spus celor care îl înconjurau că faptul de a
se impregna de principiul Christic nu depinde nicidecum de preferinţele individuale, ci de
necesitatea progresului omenirii. Prin predicile Sale care ne sum transmise în Evanghelia lui
Luca, referindu-se la „semnele timpului“ El a vrut să facă să se înţeleagă că vechea plămădeală,
aşa cum o conservau scribii şi fariseii, nu mai era suficientă şi că numai aceia îşi pot imagina că
este suficient cel care judecă după propriile sale preferinţe şi care nu simte obligaţia de a judeca
după nevoile care sunt comunicate pentru dezvoltarea lumii. Din această cauză, Iisus Christos
numeşte „minciuni“ ceea ce voiau scribii şi fariseii: este ceva ce nu mai corespunde lumii
exterioare. Iată sensul acestei expresii”
(RS - Bâle, 25 septembrie 1909)

----
*(Ioan 13,18)
18. Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se împlinească Scriptura:
"Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea".

Notificare: mai apare tradus ca şi: „Cine mănâncă pâinea mea, mă calcă cu picioarele”

”Pe Pământ, totul este un simbol pentru ceea ce se petrece în interiorul acestuia. Oamenii se
plimbă încolo şi încoace pe trupul Pământului. Pe trupul meu – aşa poate spune Pământul –
creşte ceea ce dă pâine omului. În acest loc al Evangheliei după Ioan este exprimat unul dintre
cele mai profunde mistere ale concepţiei despre lume” (RS – Misterul creştin)

”Ceea ce este şi numim principiul lui Christos s-a unit în acel moment, pe Golgota, cu sufletul şi
Spiritul Pământului şi acesta a devenit corpul principiului lui Christos. De aceea sunt atât de
adevărate, chiar în litera lor, aceste cuvinte: „Cine mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare“.
Când omul mănâncă pâinea produsă de Pământ, el mănâncă însuşi corpul Pământului, iar
acesta este corpul Spiritului Pământului care, ca Spirit al lui Christos, prin evenimentul de pe
Golgota s-a unit cu Pământul. Omul merge pe acest corp al Pământului, îl calcă în picioare. Toate
acestea trebuie să le luăm chiar în litera lor pentru a avea posibilitatea să înţelegem acest text în
adevărul său” (RS - Nürnberg, 23 iunie 1908)

----
*(Ioan 1, 1)
1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

”Există astăzi în om organe care, ca să spunem aşa, au ajuns la capătul dezvoltării lor; mai târziu
ele nu vor mai exista în trupul uman; şi există altele care se vor transforma, laringele, de
exemplu, care are în faţa lui un viitor strălucit, bineînţeles în legătură cu inima noastră. Astăzi,
laringele uman se află de-abia la începutul evoluţiei sale, cândva el va fi organul de reproducere
transpus în spiritual. Vă veţi putea face o reprezentare despre acest mister dacă vă veţi gândi ce
face azi omul cu laringele lui. Când eu vorbesc , dvs. îmi auziţi cuvintele. Prin faptul că această
sală e plină cu aer şi că în acest aer sunt produse anumite vibraţii, cuvintele mele sunt duse spre
urechea dvs., spre sufletul dvs. Când eu rostesc un cuvânt, de exemplu, “lume”, în aer vibrează
nişte valuri – ele sunt întrupările cuvintelor mele. Ceea ce produce omul astăzi în acest fel se
numeşte act de zămislire în regnul mineral … dar omul va evolua şi va acţiona cândva pe cale
vegetală; atunci, el va produce nu numai vibraţii minerale ci si vibraţii vegetale. El va rosti
plante. Treapta următoare va fi aceea că el va rosti fiinţe înzestrate cu simţire; iar pe treapta cea
mai înaltă a evoluţiei el va produce prin laringe alţi oameni. Şi, exact aşa cum in viitor omul va
rosti fiinţe, tot astfel predecesorii omenirii, Zeii, erau înzestrati cu un organ prin care au rostit
toate lucrurile existente astăzi. Ei i-au rostit pe toţii oamenii, toate animalele şi tot restul. “La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” Acesta nu este un
cuvânt filosofic în sens speculativ – Ioan a pus în faţa noastră un fapt originar, care trebuie luat
ad litteram .
Şi la sfârşit va fi Cuvântul, şi Creaţiunea este o realizare a Cuvântului; iar ceea ce va produce
omul în viitor va fi o realizare o ceea ce este astăzi cuvânt. Dar atunci omul nu va mai avea
înfătişarea fizică de astăzi; el va fi înaintat până la acea înfătişare care a existat pe Saturn, până
la materia de foc” (RS – Imagini ale peceţilor oculte şi ale coloanelor)

----
*(Matei 21, 33-45)
33. Ascultaţi această pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A
împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus
departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au
ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm
şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41. I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da
roadele la timpul lor.
42. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,
aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în
ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va
face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.
45. Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte.

”Prin această parabolă, Iisus Christos le spune dinainte adversarilor că îl vor ucide. Nu o face
pentru ca după aceea ei să vadă ca a avut dreptate. Această parabolă (rostita de Mântuitor în
Săptămâna Patimilor) este o ultima încercare de a salva sufletele duşmanilor Săi. Dar dacă ea îi
va trezi în ultimul moment? Dar dacă, dându-şi seama de nemernicia lor, se vor îngrozi până în
măduva oaselor?”
(Emil Bock – Cei Trei Ani)

----
*(Ioan 8, 3-11)
3. Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc,
4. Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter;
5. Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?
6. Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ.
7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi
piatra asupra ei.
8. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
9. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai
bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc.
10. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt
pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?
11. Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu
mai păcătuieşti.

”Christos scria cu degetul pe pământ semne ale scrierii oculte, pentru a produce, în mulţimea
celor care acuzau femeia, formele de gânduri juste şi pentru a-i determina să aleagă fapta justă
pentru clipa respectivă. „Cine este fără vină să arunce primul piatra asupra ei.” Christos
încredinţează greşeala ei karmei, justiţiei compensatoare. Christos voia să spună: Fiecare faptă
are în ea răsplata sa” (RS - München, 5 noiembrie 1906)

“El a spus cele din versetul (10) pentru a indeparta orice acuzatie exterioara si pentru a face
aluzie la karma ei interioara. Prin versetul (11) ea este redata karmei sale; ei nu-i mai ramane
decat un singur lucru de facut, anume sa se indrepte spre karma ei, fara a se preocupa de
pedeapsa pe care aceasta i-o va aduce.
Astfel, vedem cum ideea de karma este legata de conceptia cea mai profunda asupra misiunii lui
Hristos, si de importanta ei pentru Pamant. “Daca ati inteles natura mea, spune el, atunci ati
inteles si pe Eu Sunt, a carui exprimare o vedeti in eu, acest Eu Sunt care aduce o compensatie
pentru orice greseala”. Hristos le da oamenilor posibilitatea de a fi niste indivizi liberi care sa nu
depinda decat de ei insisi. Azi oamenii sunt inca foarte departe de crestinismul launtric. Dar
cand vor invata a pricepe ce cuprinde o opera ca Evanghelia Sfantului Ioan, impulsurile lui
Hristos ii vor patrunde incetul cu incetul; atunci se va realiza, intr-un viitor indepartat, idealul
crestin.” (R.S. - Hamburg, 26 mai 1908)
(prin Traian Drăgan)

----
*(Matei 5, 4)
4.Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Notă: mai apare tradus ca şi: „Fericiţi sunt cei care au parte de suferinţă, căci ei vor găsi
consolarea prin ei înşişi”.

”Suferinţa se află în lume ca una dintre cele mai mari enigme ale lumii. Chiar şi grecii, acest
neam liber, voios, care era ataşat foarte mult de existenţă, căruia plăcerea simţurilor îi era aerul
vital, îl lasă pe înţeleptul Silen să răspundă astfel la întrebarea ce ar fi cel mai bine pentru om:
Neam nenorocit şi efemer… Cel mai bine pentru tine este ceva complet inaccesibil ţie: a nu te fi
născut, a nu exista, a nu fi nimic. Al doilea lucru cel mai bun pentru tine – este a muri cât mai
curând”. Totuşi Esop spune că din suferinţă, omul obţine învăţătură. Şi Iov, prin toate suferinţele
care-i sunt impuse, ajunge la concluzia: Suferinţa purifică, ea îl înalţă pe om. De ce plecăm noi
toţi mulţumiţi de la teatru, după ascultarea unei tragedii? Pentru că eroul învinge suferinţa.
Între înălţarea omului şi suferinţă, când aceasta este suportată, există o legătură. Durerea şi
suferinţa sufletului vorbesc prin fizionomie, celui care cunoaşte. Omul trebuie să-şi creeze un
organ prin care să poată purta suferinţa. Aşa cum ochiul a fost format de lumină şi urechea de
sunet, tot aşa durerea şi suferinţa îşi creează organe spirituale. Omul poartă în sine însuşi
consolarea cunoaşterii faptului că poate suporta durerea. Omul se dezvoltă superior prin
suferinţă” (RS - Stuttgart, 19 ianuarie 1907)

----
*(Ioan 19, 26-27)
26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale:
Femeie, iată fiul tău!
27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

“de acum înainte se poate iubi nu prin intermediul sângelui, ci prin intermediul unei cu totul
alte legături, pe care o pot stabili oamenii unii faţă de alţi, prin forţa inimii, printr-o relaţie
spirituală (…) prin faptul că doi oameni care nu sunt legaţi printr-o legătură de sânge sunt aduşi
împreună, şi anume prin Spiritul şi în Numele Aceluia care a făcut posibil acest mod nou de
viaţă. Christos este forţa care uneşte.”
(Judith von Halle - Şi dacă n-ar fi Înviat Christos. Calea Christică spre Omul Spiritual)

----
*(Luca 23, 34)
34. Iar Iisus zicea: Doamne, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat
sorţi.
“Cel care citează astăzi acest strigăt al Domnului ar trebui să fie conştient că vremurile s-au
schimbat şi că nu mai sunt valabile aceleaşi conditii cum erau cele prezente în momentul
crucificării. Astăzi oamenii ar trebui să ştie ce fac. Ne aflăm într-un moment al evoluţiei în care
ispitirea lui Lucifer a fost deja înăbuşită prin Fapta lui Christos, iar Ahriman a fost deja pus în
lanţuri. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că lumea ar fi pierdut din cruzime, dar, prin Jertfa
lui Christos, influenţa puterii lui Ahriman şi a lui Lucifer asupra liberei dezvoltări a sufletului
conştienţei în om a fost îngrădită. Dacă omul se îndreaptă astăzi, în ciuda conştienţei sale
trezite, spre aceste puteri, şi asteaptă pe urmă iertarea, el nu mai poate invoca faptul că nu ar fi
ştiut ce face. O asemenea atitudine hrăneste impulsurile soratice ale prezentului. Omul se
comportă atunci ca şi cum Jertfa lui Christos, şi toate procesele evoluţiei care au urmat după
aceea, nu ar fi existat.” (Judith von Halle – Drumul Crucii şi Sângele Gralului. Misterul
transformării)