Luceafărul

-Tabloul cosmogonic-

Cel de-al treilea tablou, ilustrând călătoria Luceafărului către Demiurg, absolutul suprem, pentru a cere
condiția de muritor, constituie un tablou cosmogonic. Călătoria fantastică este o ,,călătorie regresivă pe linia
timpului în cursul cărei a Luceafărul trăiește în sens invers istoria creațiunii până în momentul inițial al procesului
cosmogonic și chiar dincolo de acesta,, (Popovici), în haosul și întunericul primordial.

Zborul cosmogonic are loc sub semnul gândului (,,El zboară, gând purtat de dor,,), ce îl imaterializează,
conferindu-i condiția de absolut și îl integrează absolutului suprem căruia îi aparține. Astfel zborul face posbilă
ieșirea din lumea umană, terestră, și intrarea în procesul regresiv al creației. Relativitatea timpului și a spațiului,
sugerată în versurile ,,Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe,, , admite existența omului ca fiind
insignifiantă în raport cu cea a Universului. Luceafărul sfidează spațiul și timpul terestru, intrând într-un spațiu
intermediar ,,Un cer de stele dedesupt,/Deasupra-i cer de stele,, care nu se înscrie în timp. Imaginea ,,fulger
neîntrerupt,, sugerează dinamica, deplasarea cu viteza luminii a Luceafărului, ca o explozie de energie și lumină, în
timpul Genezei: ,,Și din a chaosului văi,/Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea dintâi/Cum izvorau lumine;, ,
timp la care a mai fost martor o dată, dată fiind condiția sa, de existența eternă.

Schimbarea timpului verbal din imaginile ,,Cum izvorau luminile,, -,,Cum izvorând îl inconjor,, ,și folosirea
gerunziului ,,izvorând,, ilustrează o restrângere a luminilor, a spațiului imens al creației într-un singur punct, al
haosului ce precede Geneza, un vid atemporal (,,Și vremea-ncearcă în zadar/Di goluri a se naște,,), în care
concretul nu exist, percepția acestei lumi înscriindu-se în alte coordonate decât cele terestre (,,Căci unde-ajunge
nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște,,). Construcțiile ,,Nu e nimic,,/,,și totuși e,, se anulează una pe cealaltă, dând
impresia de nulitate. Spațiul dincolo de Început, ce apare ca urmare a dorinței de a crea ca o necesitate
stagnează în întuneric ,,E un adânc asemene/Uitării celei oarbe,, , într-un ,,repaos,, , lipsit de timp și spațiu în
centrul căruia se află Demiurgul, Absolutul Suprem și Creatorul.

Această călătorie este dovada că Hyperion nu poate obține condiția de muritor, întrucât ca formă
indvidualizată a absolutului suprem, ea nu poate fi anulată, determinând, în caz contrar, un dezechilibru în
Univers. Răspunsul Demiurgului este unul plin de dispreț pentru natura umană,fragilă și efemeră, care, are ,,doar
stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,, ,fiind supusă unui destin, unei ordini dictate de Univers, în contrast cu ființa
nemuritoare, care nu ,,cunoaște moarte,, , dar care este lipsită de formă, de concret. (,,Noi nu avem nici timp, nici
loc,,). El îi explică și încearcă să-i demonstreze zădărnicia dorinței sale, îndemnându-l să se întoarcă în lumea
pământeană, ,,Și pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te
așteaptă.,,.