1.

Definiţia noţiunilor kinetologice - exerciţiul fizic, procedeu/procedee, tehnici, metodă,

metodologie, obiectiv.Scopurile şi obiectivele kinetoterapiei. Obiectivele de rangul 1, 2 şi 3.
Mijloacele kinetoterapiei în reabilitarea fizică (fundamentele, ajutătoare, asociate).

Kinetoterapie-in cadrul reabilitarii ca proces bio-psiho-social complex reprezinta un mijloc

terapeutic de baza care intra in act.concomitent cu celelalte mijloace incluse in planul terapeutic
general unitar.
Scopul:
-ameliorare capacit. generale de miscare si a marelor f/tii
-ameliorarea f/tiei segmentului/segmentelor/organelor interesate direct in afectiune
-prevenirea instalarii deprinderilor compensatorii defectuoase
-stimularea starii psihice
-dezvoltare f/lor compensatorii ale sist.neuro-mio-osteo-artrokinetic si organelor interne.
Obiective generale a KT de rangul I (pt. pers. Sanatoase):
-mentinerea unei stari optime de sanatate;
-favorizarea proceselor de crestere si realizarea unei dezvoltari fizice armonioase
-formarea capacitatii (si mai ales al obisnuintei)de practicarea sistemica a exercitiilor fizice
-dezvoltarea calitatilor motrice de baza si celor specifice
-formarea corecta a unui sistem de deprindere si priceperi motrice
-contributia la dezvotarea unor calitati intelectuale,morale
-educarea/reeducarea/recuperarea/dezvoltarea si mentinerea functiilor reduse
Speciale de rangul II :
Kinetoprofilaxie:
-prevenirea starii de boala(kinetoprofilaxia primara,gr.1)
-prevenirea agravarii sau aparitiei complicatilor patomorfofunctionale ale unei boli
cornice(secundara,gr.2)
-consolidarea si mentinerea rezultatelor urmarite si obtinute(tertiara,gr.3).
Kinetoterapia de recuperare:
-recuperarea functional valabilapentru intreg domeniul al refacerii deficitului functional in toate
bolile cornice.
Kinetoterapia terapeutica:
-tratarea diferitor boli si afectiuni ale organismului uman,cu mijloace specific.
Specifice de rangul III: (predominant pentru pers.tardive ale reabilitarii si sechelare)
-relaxarea
-corectarea posturii(SNC si SNP –pozitia in activitatile matarii ce se transmite genetic) si
aliniamentului corpului (proportionalitatea pozitiei)
-recuperarea si cresterea mobilitatii articulare
-recuperarea si cresterea fortei muscular
-recuperarea si cresterea rezistentei muscular
-recuperarea si cresterea coordonarii,controlului si echilibrului
-reeducarea respiratore
-reeducarea aparatului cardio-vascular
-reeduc.neuro= psiho motorie
Mijloace fundamentale ale kinetoterapiei
Exerciţiul fizic (mişcarea sub diverse forme)
Masajul
Mijloace ajutătoare kinetoterapiei Termoterapia Electroterapia Hidroterapia Terapia
ocupaţională, ergoterapia Activităţi fizice adaptate
Mijloace asociate kinetoterapiei Factorii naturali: apa, aerul, soarele Factorii igienici si
alimentaţia
Exerciţiul fizic – este constituit dintr-o serie de tehnici, cu structură completă, atât în plan
structural cât şi procedural , cu rol în urmărirea şi realizarea obiectivelor kinetoterapiei.
EFT este format din trei elemente:
Poziţia de start şi mişcările efectuate din această postură, denumită “activitate”-A
Tipul de contracţie musculară: izometrică, concentrică, excentrică, denumită “tehnică”-T
Elementele declanşatoare cu scop facilitator sau inhibitor-E
ATE Şcoala de kinetoterapie din Boston

Procedeu/ procedee – Exerciţiile fizice perfecţionate standardizate şi aplicate într-o situaţie

specifică se numeşte procedeu/ee. (“diagonala” din metoda Kabat)
Metode utilizate în kinetoterapie:

ƒ Metoda Bobath – bazată pe reacţiile de redresare a capului şi

a gâtului, urmăreşte modificarea tonusului muscular care în anumite
condiţii de boală este dezorganizat.
ƒ Metoda Kabat – introduce schemele de mişcare globale ca element facilitator proprioceptiv.
ƒ Metoda Frenkel – specifică tratamentului ataxiilor locomotorii, porneşte de la principiul că
propriocepţia pierdută poate fi, în mare măsură, înlocuită prin simţul vizual.
ƒ Metoda Brunnstrom – se adresează în special adulţilor hemiplegici.
ƒ Metoda Klapp – utilizată pentru redresarea scoliozelor.
ƒ Metoda Mézières – utilizată pentru corectarea lordozelor.
ƒ Metoda Williams – specifică în tratamentul discopatiilor.
ƒ Metoda Maigne – utilizată în distorsiunile intervertebrale minore, foloseşte manipulări
vertebrale.
ƒ Metoda De Lorme-Watkins – foloseşte exerciţiile cu rezistenţă progresive pentru creşterea
forţei musculare.
ƒ Metoda Niederhöffer-Becker – foloseşte exerciţiile izometrice în scopul corectării coloanei
vertebrale faţă de linia mediană.
ƒ Metodele Jacobson şi Schultze – pentru relaxare musculară progresivă.
ƒ Metodele Temple-Fay, Phelps, Tardieu, Vojta, Perffeti – specifice recuperării leziunilor
sistemului nervos central.

2.Caracteristica generală a aparatului muscular. Funcţia aparatului muscular. Rolul mişcării

(exerciţiul fizic) în dezvoltarea aparatului muscular.Clasificarea muşchilor. Proprietăţile fizice ale
muşchiului. Caracteristica tipului de activitate musculară.Fiziologia contracţiei musculare,
biochimia contracţiei musculare (aerobă/anaerobă).Fusul neuromuscular, unitatea motorie şi
importanţa acestora în reglarea actului motor şi kinetoterapie. Caracteristica unităţii miotatice.
Muşchii sunt organe foarte variate ca mărime şi aspect exterior şşi se pot clasifica dupăă mai
multe criterii.
1. După formă, muschii pot fî:
a. Muşchii lungi (Musculus fusiformis)
b. Muşchii laţi ei se găsesc de obicei în pereţii marilor cavităţi (torace, abdomen, pelvis). Au de
cele mai multe ori formă patrulateră (Musculus quadratus).
c. Muşchii scurţi au dimensiuni mici,în special ale colonei vertebrale.
d. Muşchii circulari sunt numiţţi orbiculari (Musculus orbicularis) sau sfinctere (Musculus
sphincter);
f. Muşchii cruciformi (Musculus cruciatus) au fibrele încrucişate.
2. După tendoane cu un singur capăt de prindere (majoritatea muşchilor); cu douăã capete
(biceps), cu treicapete (triceps) sau cu patru capete (cvadriceps).
3. Dupã localizare există muşchi superficiali, cutanaţi sau pieloşi (Musculus cutaneus) aşezaţi
direct sub piele (de ex. muşchii mimicii); alţi muşchi sunt profunzi, subfasciali
4. Dupa stuctura :striati- scheletici/ netezi- a org.inter
5. în funcţie de mişcările realizate (mai ales la membre) muşchii pot fi flexori, extensori,
pronatori,supinatori, adductori, abductori, sinergisti, antagonisti etc.

Proprietatile fizice muschilor sunt:

 Contractibilitatea
 Elascitatea
 Troficitatea
 Excitabilitatea
 Tonicitatea
Contractia poate fi:
Izometrica reprezinta o contractie musculara in care lungimea fibrei musculare ramane
constanta, in timp ce tensiunea musculara atinge valori maxime, prin activarea tuturor unitatilor
motorii ale grupului muscular respectiv.
Izotonica -dinamica prin care se produce modificarea lungimii muschiului determinand miscarea
articulara. Pe tot parcursul miscarii, deci al contractiei izotonice, tensiunea de contractie ramane
aceeasi.
Modificarea lungimii muschiului se poate face in 2 sensuri:
-prin apropierea capetelor sale, deci prin scurtare (contractie dinamica concentrica);
-prin indepartarea capetelor de insertie, deci prin alungire (contractie musculara excentrica).

În declansarea si realizarea contractiei musculare pâna la relaxarea finala se disting urmatoarele

etape succesive:
Initierea potentialului de actiune-Impulsul nervos= AcH, terminând depolarizarea butonului
terminatiei nervoase motorii, declanseaza influxul de Ca2+ atât prin canalele de Na+ si mai ales,
prin canalele de Ca2+ voltaj-dependente
Declansarea contractiei musculare
PA se propaga de-a lungul sarcolemei cu o viteza de 5 m/sec, patrunde in interiorul fibrei
musculare prin tubulii T si determina prin intermediul unor senzori de voltaj deschiderea
canalelor de Ca2+ din membrana cisternelor terminale ale reticulului sarcoplasmatic;
Ca2+ din cisternele terminale va trece in sarcoplasma ca urmare a deschiderii canalelor de
Ca2+ ,determinand o crestere a concentratiei Ca2+ citosolic de la 10-7 M la 10-5 M;
Ca2+ eliberat se fixeaza pe troponina C, iar complexul troponina-tropomiozina isi schimba
pozitia. Tropomiozina este deplasata lateral, permitand formarea puntilor transversale
actomiozinice si initierea contractiei. In acelasi timp, este activata ATP-aza miozinica care
determina hidroliza ATP-ului si eliberarea energiei necesare contractiei.
Relaxarea musculara Sub actiunea Ca2+-ATP-azei, Ca2+ este pompat activ in reticulul
sarcoplasmatic , relaxarea prin revenirea complexului troponina-tropomiozina in pozitia initiala
si blocarea interactiunii dintre miozina si actina.

Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate si sunt stimulate de
tensiunea dezvoltata in timpul contractiilor musculare
-sunt formate din 5-10 fibre musculare modifcate=fibre intrafusale
dispuse paralel cu cele extrafusale si invelite de o capsula conjunctiva.
fbrele intrafusale sunt de 2 feluri:
- Fibre cu sac nuclear la care nucleii sunt dispusi central ca intr-un sac
(neuniform) -portiunile centrale sunt necontractile,iar portiunile periferice sunt
contractile.
- Fibre cu lant nuclear la care nucleii sunt dispusi in portiuneacentrala sub forma unui
lant - portiunile centrale sunt necontractile,iar portiunile periferice sunt contractile
Inervatia Fusului neuromuscular
-este dubla: senzitiva si motorie
Inervatia senzitiva:
-este asigurata de dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul spinal
-sunt de doua tipuri de fibre:
•Fibre anulospirale care se distribuie in jurul sacului nuclear( receptor primar) in zona centrala
•Fibre eflorescenta RUFFIni care se distribuie portiunilor perifce ale fibrelor cu lant nuclear
Inervatie motorie:
-este asigurata de axonii neuronilor gamma din cornul anterior al maduvei
-axonii se distribuie partii periferice a fibrelor intrafusale cu lant nuclear si cu sac nuclear,
determinand contractia capetelor fibrelor musculare intrafusale, ceea ce duce la intinderea portiunii
central.
- intinderea portiunii centrale duce la stimularea fibrelor sensitive anulospirale si “in floare”, iar
impusul nervos este transmis neuronilor alfa care vor trimite impuls motor fibrelor extrafusale
(musciul se contracta).

3. Termoterapia Scurt istoric. Definiţie. Proprietăţile fizice ale factorului termic. Mecanismele de
acţiune ale factorului termic asupra sistemelor şi organelor. Efectele şi beneficiile termoterapiei.
Indicaţii, containdicaţii.Tipurile de termoterapie. Tehnicile şi metodele de aplicare ale factorilor
termici (aplicaţii generale, locale).Crioterapia. avantajele crioterapiei.
Termoterapia este o metoda de tratament nespecific ce utilizeaza ca agent terapeutic factorul termic
vehiculat de diversi vectori ca: apa, lumina, aerul, parafina, namolul, nisipul.Prin aceasta
metodologie se poate creste temperatura tesuturilor pe care se aplica superficial (0,5 cm) sau
profund (3,5 cm).
Reguli generale de aplicare a procedurilor de termoterapie :
-strict respectate indicatiile de temperatura, intensitate, durata
-pacientul trebuie supravegheat cu atentie in timpul procedurilor pentru depistarea manifestărilor
de intoleranta
-proceduriile generale se aplica dimineata pentru ca sunt intens solicitante
-nu se aplica după efort fizic sau intelectual mare, insomnie sau la menstruatie.
-se aplica la un anumit interval după ingestia de alimente
-după băile generale, urmeaza o perioada de odihna
-intervalul minim dintre proceduri este de minim 2 ore.
-după aplicarea de proceduri calde prelungite se fac proceduri reci pentru combaterea atoniei
musculare.
Efectele fiziologice ale termoterapiei :
Efecte circulatorii. -vasodilatatia capilara, asigurand o mai buna circulatie a sangelui in regiunea
unde este aplicata , activand metabolismul local si grabind procesul de videcare.
Efect de crestere a elasticitatii.
La o temperatura intre 40 si 45C, extensibilitatea colagenului din tendoane, ligamente, capsule
articulare sau cicatrici creste, permitand exercitiile de intindere necesare reducerii anumitor
retractii
Efect decontracturant.
Contracturile musculare sunt combatute, indiferent daca au la origine afectiuni musculo-scheletice
sau neurologice, prin ameliorarea functionarii receptorilor din muschii responsabili cu reglarea
tonusului muscular.
Efect antialgic.
Durerea este diminuata datorita reducerii contracturilor, datorita ameliorarii circulatiei sanguine,
dar si prin actiunea directa asupra mecanismelor de control ale durerii

Contraindicatiile utilizarii caldurii

 inflamatii acute;
 tulburari circulatorii si limfatice (accentueaza edemul);
 insuficienta cardiorespiratorie,hipertensiune arteriala;
 tulburari de sensibilitate (risc de arsura);
  afectiuni dermatologice;
 afectiuni canceroase.
CLASIFICARE
In ceea ce priveste vectorul aplicat, procedurile de termoterapie se pot clasifica dupa cum urmeaza:
 Procedurile umede (hidrotermoterapia), care utilizeaza apa drept vehicul, agent sau
vector termic. Acestea reprezinta cea mai mare parte a termoterapiei si se prezinta sub
forma de comprese, impachetari, bai, dusuri etc.
 Procedurile uscate utilizeaza vectori care prezinta o conductibilitate termica mai mica
decat a apei, si anume parafina, namolul, aerul, lumina, nisipul.

In privinta suprafetei pe care se aplica procedura de termoterapie, clasificarea cuprinde:

 Proceduri locale, aplicate pe suprafete limitate ale corpului, si anume compresele,
cataplasmele, baile sau afuziunile locale.
 Proceduri partiale, aplicate pe suprafete mai extinse ale corpului sau pe un hemicorp, si
anume impachetari, bai partiale, aplicatii partiale de parafina, bai alternante.
 Proceduri generale, aplicate pe toata suprafata corpului, precum baia generala,
impachetari generale, afuziuni generale
Impachetarea cu parafina
Tehnica de aplicare: se topeste, se aplica pe reg. Tratata. Durata este de 30-60 minute.
Parafina provoaca o supraincalzire profunda si uniforma a tesuturilor. Tegumentul se incalzeste
la 38-40C provocand o transpiratie locala ascendenta. La desfacerea parafinei se evidenriaza
hiperemia produsa. Dupa impachetare se aplica o procedura rece.
Ozocherita (o substanţă derivată din petrol, conţine parafină, uleiuri minerale, răşini etc.) are o
capacitate termică înaltă şi o conductibilitate termică scăzută, din care cauză este utilizată în
terapiile termice în caz de artrite (inflamaţia articulaţiilor ), artroze (afecţiuni articulare),
radiculită cronică, contracturi (limitarea mobilităţii articulare sau musculare) şi altele.
Metoda de acţiune biologică, termică şi chimică asupra organismului: parafina şi ozocherita,
încălzite la 50-55 grade C.
Crioterapia
Este un alt adjuvant pretios al recuperarii care foloseste apa rece, gheata, acidul carbonic etc.
Pentru racirea unui segment al corpului. Poate fi aplicata sub forma de impachetari reci, imersii de
scurta durata (1 minut) intr-un mediu apa-gheata, masaj cu cuburi de gheata, bai contrastante etc.
Efectele sunt: scaderea metabolismului local, vasoconstrictie (urmata de vasodilatatie de
protectie), diminuarea edemului, relaxarea musculara, diminuarea sangerarii, diminuarea durerii
si a inflamatiei. Se foloseste deseori la sportivi in cazul unor accidentari, combinat cu laserterapie
si kinesiotaping.

Contraindicatiile crioterapiei sunt reprezentate de ischemia locoregionala, sindromul Raynaud, tulburarile

de sensibilitate, crioglobulinemia, alergia a frigore, raspunsul presor a frigore.
4.Bilanţul aricular. Particularităţile şi modalităţile de testare a aparatului osteoarticular clinic,
analitic, funcţional. Modalităţile de măsurare a amplitudinii de mişcare, sisteme de înregistrare,
regulile generale ale bilanţului articular.
Bilanţul articular în sens strict, bilanţul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mişcare
în aritculaţii, pe toate direcţiile de mişcare. In sens mai larg, odată cu executarea acestor măsurători
se fac şi alte aprecieri asupra respectivei articulaţii (mişcări anormale, temperatură crescută,
creşterea de volum etc), observaţii la care se va adăuga examenul radiologic
Particularitati
Fără a necesita o îndemînare deosebită, totuşi executarea corectă a măsurătorilor cere o oarecare
experienţă, care se capătă după testări repetate şi se referă la aprecierea limitei maxime reale a unei
mişcări
— mai ales la persoanele necooperante sau care prezintă dureri la mobilizare
— la aproximarea unghiului articular cînd măsurarea se face fără goniometru sau la corecta aşezare
a goniometrului, cînd se recurge la el.
Pentru orientarea unui examen clinic general se pot admite variaţii de 8— 10°, iar pentru unele
mişcări, chiar mai mult. în cazul testărilor pentru alcătuirea unui program de kinetoterapie în
vederea recuperării unui deficit funcţional este nevoie de mai multă precizie, erorile nedepăşind
5—6°. Dacă este vorba de măsurători utilizate în cadrul unor studii şi cercetări, nu se admit erori
peste 3° (M. Moore).
Modalităţi de măsurare a amplitudinii de mişcare
Există cîteva posibilităţi de apreciere a unghiului maxim al unei
mişcări :
• Prin evaluare directă, subiectivă, „din ochi". Se trasează un imaginar unghi drept (90°) şi
bisectoarea lui (45°) ; se apreciază unghiul făcut de această bisectoare cu una din laturi (135°) şi
se evaluează, faţă de aceste linii virtuale, poziţia segmentului care se mişcă.
• Prin măsurarea unghiului de mişcare cu un goniometru — unul din multele tipuri existente
în general, nu este importantcu care dintre ele se lucrează, dar se recomandă ca în cadrul unui
colectiv toţi membrii lui să utilizeze acelaşi tip de goniometru, pentru a evita unele diferenţe de
citire.
• Prin măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente care alcătuiesc
unghiul de mişcare. Compararea în timp a acestei distanţe dă valoarea modificării amplitudinii de
mişcare. Se poate calcula şi valoarea unghiului prin cosinusul său.
• Prin măsurători cu ajutorul pendulului (firului cu plumb). Poziţia pendulului fixează
verticalitatea, iar unghiul măsurat semnifică deplasarea maximă a segmentului de la verticalitate.
Subiectul testat
sc află în ortostatism, iar măsurătorile cu acest sistem nu pot fi desigur posibile pentru toate
articulaţiile şi toate tipurile de mişcări.
Există şi goniometre încorporate în circuite electronice, cu care se pot măsura unghiuri în mişcare
în cazul studiilor telemetrice.
Executarea a două radiografii la nivelul excursiilor maxime ale unei mişcări permite, de asemenea,
măsurarea amplitudinii acestei mişcări.
Sisteme de înregistrare a amplitudinii de mişcare
se utilizează de către marea majoritate a autorilor sistemul de exprimare numerică a mişcării bazat
pe principiul „0—180°". Poziţia de 0° este cea a corpului în ortostatism, cu braţele pe lîngă corp,
palmele înainte, piciorul făcînd un unghi de 90° cu gamba. Orice mişcare porneşte de la 0° spre
180°, valoarece nu poate fi depăşită de tipul respectiv de mişcare.
Interpretarea valorilor goniometrice
Valoarea unghiului unei mişcări poate să fie apreciată în comparaţie cu unghiul aceleiaşi mişcări
a segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor maxime de mişcare articulară.
Aceste valori „normale" au fost stabilite pe baza mediilor valorice ale populaţiei sănătoase
de ambele sexe şi la diverse vîrste.
Reguli generale ale tehnicii bilanțului articular
- Confort pt pacient şi examinator
- Indoloritate
- Informare prealabilă a pacientului
- Colaborare cu pacientul: pentru bilanţ artic e necesară relaxare musc
- Testare musculară e necesară
- Subiectul de testare trebuie să fie relaxat, așezat confortabil, să fie instruit asupre
manevrelor care vor urma.
- Starea de contractură, teama etc. limitează amplitudinile de mișcare pasivă, iar
necooperarae pe cele de mișcare activă.
- Segmentul de testat trebuie corect așezat pentru obținerea posturii 0°, dar și într - o
poziție preferențiată pentru desfășurarea mișcării și aplicarea goniometrului.Aceste
poziții vor fi specificate pentru fiecare mișcare în parte.
 - Goniometrul va fi aplicat întotdeaune pe partea laterală a articulației, cu câteva excepții
(măsurarea supinației)
- Brațele goniometrului trebuie poziționate în paralel cu axele longitudionale ale
segmentelor care formează artculația și a căror proiecție corespunde cel mai bine axelor
de mișcare articulară.
- Goniometrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat ușor, pentru a nu împedica
mișcarea.
Amplitudinile mișcărilor articulare în direcții opuse (de exemplu, flexie - extensie) se vor
măsura fiecare în parte, apoi se va nota și suma lor, care reprezintă gradul de mișcare a unei
articulații întrun anumit plan.
Gradul de mișcare (mobilitate) al unei articulații este egal cu valoarea unghiului maxim măsurat
al acelei mișcări, dar numai dacă s-a plecat de la poziția zero.
În cazuri patologice, scăzând din valoarea acestui inghi valoarea unghiului de la care pornește
mișcarea, obținem gradul de mobilitate al acelei articulații
Genunchiul și cotul nu au mișcări de extensie, deoarece poziția de extensie maximă a lor este
considerată poziția zero.
Se măsoară însă deficitul de extensie, care, scăzut din unghiul maxim de flexie realizat, ne dă
gardul de mobilitate (deci de flexie) a cotului sau genunchiului.
Mobilitatea coloanei nu poate fi măsurată decât cu goniometre de construcție specială.
Mobilitatea degetelor necesită goniometre mai mici și cu unele adaptări.

5. Recuperarea funcţională şi kinetoterapia în sindromul de imobilizare: definiţie, etiologia ,

clinica. Argumentarea clinico-fiziologică a metodelor fiziofuncţiunale, kinetoterapeutice,
obiectivele kinetoterapiei şi a reabilităriii funcţionale. Programul de recuperare la diferite etape.

Imobilizarea reprezintă restricţia sau limitarea activităţilor fizice la nivelul membrelor sau la
nivelul întregului corp. Pacientul nu se poate rota, nu poate sta în şezut sau nu se poate deplasa.
Factorii determinanţi
- afecţiunile grave severe, invalidante, care impun imobilizări de lungă durată:
- accidentele vasculare cerebrale şi cardiace,
- fracturile,
- intervenţiile chirurgicale în primul rînd
- tulburările respiratorii, crizele psihice,
- alterările stării generale în urma unei boii intercurente,
Imobilizarea poate fi rezultatul:
- traumatismelor sau deranjamentelor musculoscheletale, ca de exemplu: paralizia
- corsetelor, aparatelor gipsate ortopedice purtate de pacient
- unor afecţiuni grave care necesită repausul la pat.
- unei şederi prelungite într-o poziţie scoasă de sub forţa gravitaţiei
- ieşirilor în spaţiul cosmic,subacvatic etc.
- Repausul prelungit la pat şi inactivitatea scad activitatea metabolică generală
Aceasta duce la scăderea capacităţii funcţionale a sistemelor organizmului,
ceea ce se manifestă clinic prin sindromul de imobilizare.
Sdr de imobilizare, manifestarile clinice:
1.SNC:
- senzaţii modificate
- scăderea activităţii motorii
- labilitate a asistemului autonom
- modificări emoţionale şi comportamentale
- deficit intelectual
2.Sistemul muscular:
- scăderea forţei musculare
 - scăderea rezistenţei la efort
- atrofie musculară
- coordonare scăzută a mişcărilor
3. Sistemul osteoarticular:
- osteoporoză
- fibroză şi ankiloză articulară
4.Sistemul cardiovascular:
- AV crescută ( starea adrenergică)
- scăderea rezervei cardiace
- hipotensiune ortostatică
- tromboflebită
5.Sistemul respirator:
- scăderea capacităţii vitale (tip restrictiv)
- scăderea ventilaţiei forţate maxime (tip restrictiv)
- modificări regionale în ceea ce priveşte rata ventilaţiei / perfuziei
- tulburări ale mecanismului tusei
6.Sistemul digestiv
- anorexia
- constipaţia
7.Efecte endocrine şi renourinare :
- creşterea diurezei şi a schimburilor fluidelor extracelulare
- creşterea natriurezei
- hipercalcemia
- litiază renală
8.Tegumentul:
- atrofie tegumentară
- escare
Principalele beneficii ale tratamentului
- Recuperarea mobilitatii articulare
- Ameliorarea si disparitia durerii la mobilizare
- Recuperarea fortei musculare
- Ruperea aderentelor si a retracturilor intraarticulare
- Streatching-ul elementelor moi periarticulare
- Indepartarea edemelor si a tumefierilor
- Stimularea secretiei de lichid sinovial
- Dezvoltarea progresiva a miscarilor complexe si dinamice
- Incarcarea progresiva pentru cresterea rezistentei
- Imbunatatirea stabilitatii articulare
Mobilizarea sub anestezie:
 bolnavul este anesteziat, kinetoterapeutul aplică mobilizări pasive articulației;
 exista atât avantaje cât și dezavantaje deoarece durerea nu mai poate fi depistată;
 avantaje: obținerea unui unghi mai mare într-un timp foarte scurt;
 dezavantaje: în caz de redoare articulară dată de țesutul fibros, în cadrul articulației respective
tesutul fibros se rupe, iar articulația se va umple de sânge;
Mobilizarea activo-pasiva:
 cuprinde combinarea exercițiilor pasive cu cele active. Nu se aplică mobilizări pasive la cot decat
doar de un specialist bine informat;
Mobilizarea activă:
 reprezintă baza kinetoterapiei în recuperare;
 pot fi aplicate exercițiile în funcție de obiectivul urmărit;
în mișcarea activă putem folosi miscarea activă liberă și pe cea cu diferite
obiecte(bastoane,gantere, scripeti, cercuri, …);
 Mişcările pasive-sunt întotdeauna precedate de căldură şi masaj.
Amplitudinea mişcărilor active creşte progresiv în timpul unei şedinţe atingând maximul posibil,
moment când practic se transformă în întinderi.
Se mobilizează separat fiecare articulaţie, se începe cu cele distale, şi apoi se trece treptat spre
cele proximale. Mobilizările se fac în toate planurile de mobilitate ale unei articulaţii. Prizele
asistentului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o articulaţie. Niciodată nu se va
trece pe o articulaţie prin intermediul altei articulaţi interpuse.
Mobilizările pasivo-active-fac trecerea spre mobilizările active şi sunt indicate în 2 cazuri
principale:
– Când forţa musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga amplitudine
– Când mişcarea activă singură nu se face pe direcţiile de mobilizare fiziologice
Mobilizările active-reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-traumatice.
Modalităţile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu şi fără ajutorul diverselor
instalaţii), dar cele mai folosite sunt exerciţii libere, exerciţii cu încărcare degreutăţi şi contracţii
izometrice deoarece mâna are o multitudine de mişcări simple şi asociate. Sedinţele vor fi scurte
dar repetate de mai multe ori în timpul unei zile.
Mişcarea pasivă şi pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular şi muscular, influenţândule
mecanic şi stimulându-le funcţional, intreţinându-le calitativ. De asemenea, activează circulaţia,
deci şi nutriţia. Dar cele mai importante efecte ale acestor mişcări sunt acelea de bătătorire a căilor
nervoase, care ţin „trează” scoarţa cerebrală pentru conducerea şi coordonarea tuturor acţiunilor
corpului.
Dezvoltarea stabilității se realizează prin:
 obținerea unei musculaturi puternice, folosind ca mijloace exercițiile fizice terapeutice cu
rezistente. Rezistența poate fi manuală (mâna kinetoterapeutului) și cu diferite obiecte(aparate,
saci cu nisip, etc.)
Traumatismele cotului pot determina urmatoarele leziuni : contuzii, plagi, arsuri, entorse, luxatii,
fracturi, leziuni de nervi si vase. Acestea pot lasa o gama diversificata de sechele posttraumatice,
sechele care urmeaza programe diferite de recuperare, dar care respecta obiectivele majore pentru
recuperare.
Obiectivele kinetoterapiei :
 combaterea durerii si a redorii articulare;
 refacerea mobilitatii articulare;
 refacerea fortei musculare;