Conflicte între cetățenii

Un stat reprezintă o colectivitate umană. El nu poate exista fără populație.

Regula potrivit căreia „nu există populație, nu există stat” ne conduce în mod logic
să admitem că statul dispare în cazul dispariției sau emigrării ansamblului
populației.
Conform Tratatului de la Montevideo privind drepturile și obligațiile
statelor din 1933, populația acestuia constituie totalitatea persoanelor existente la
un moment dat pe teritoriul lui. Ca rezultat al principiului suveranității, statul
dispune în planul relațiilor interne competența deplină și exclusivă de a stabili
regimul juridic al populației sale, al diferitelor categorii de persoane care o
alcătuiesc: cetățenii proprii, cetățenii străini, refugiații, persoanele migrante etc.
Astfel, nu doar cetățenii proprii sunt supuși jurisdicției statului, ci orice persoană
care se află pe teritoriul acestuia, exceptând anumite situații care vizează regimul
special acordat anumitor categorii de străini (de pildă imunitățile și privilegiile
diplomatice).
În calitate de element constitutiv al statului, populația este mai degrabă
privită ca o masă de indivizi legați în mod stabil de stat printr-o legătură juridică
de cetățenie, ea reprezintă ansamblul naționalităților.
Cu siguranță, dreptul internațional nu va interzice ca un stat să înglobeze
mai multe națiuni, ale căror membri au aceeași cetățenie, în sensul atribuit de
dreptul internațional
Popoarele sau națiunile sunt privite de dreptul internațional public mai ales
din perspectiva egalității lor în drepturi și a dreptului lor de a dispune de ele însele
– dreptul la autodeterminare – ceea ce a adus la recunoașterea calității lor ca
subiecte de drept internațional atunci când îl exercită.
Este evident că legăturile dintre minoritățile naționale și națiune sunt
complexe, deseori contradictorii, dar o minoritate nu este ea însăși o națiune prin
care să-și revendice dreptul de a se constitui ca stat, pentru că, astfel, națiunea s-
ar multiplica ea însăși, ceea ce pare neverosimil.
Statele multinaționale sunt state care reunesc în cadrul lor mai multe
grupuri naționale distincte, în forma lor istorică – imperiile – au cunoscut acțiunea
dizolvantă a principiului naționalităților. Astăzi, ele sunt realizate prin asociere
voluntară, mai ales prin federalizare. Soluția nu este perfectă, pentru că uneori a
fost utilizată pentru dominație (de exemplu, U.R.S.S.) și, precum statele naționale,
statele multinaționale se pot confrunta cu problema minorităților (de exemplu,
Anglia, Canada sau Belgia).
Reglementările de drept internațional public privind populația statelor
urmăresc crearea unui cadru juridic internațional adecvat pentru garantarea
anumitor drepturi acestor entități. Totodată prin aceste reglementări iau naștere și
unele obligații pe seama statelor în domeniul respectiv. Atât statele cât și
organizațiile internaționale au adoptat numeroase acte internaționale cu privire la
protecția internațională a drepturilor unor grupuri sociale etnice, naționale și
religioase, cât și a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Colaborarea
statelor în acest domeniu a condus la apariția unor reglementări de drept
internațional privind regimul juridic al persoanelor fără cetățenie, al persoanelor
cu dublă cetățenie, persoanelor refugiate sau strămutate, precum și în domeniul
statutului străinilor. De asemenea, dreptul internațional cuprinde principii și
norme referitoare la expulzarea unei persoane, extrădarea lor și în materia
dreptului de azil.
Astfel, din punct de vedere al statutului lor juridic, persoanele aflate pe
teritoriul unui stat se împart în următoarele categorii:
1. Cetățenii, naționalii sau resortisanții săi. Față de această categorie de
persoane, statul își exercită jurisdicția sa deplină, precum și protecția sa
diplomatică, atunci când ei se află în străinătate;
2. Străinii, persoanele care au cetățenia altor state;
3. Bipartizii sau pluripartizii, persoanele care au cetățenia a două sau mai
multe state;
4. Apatrizii, persoanele care nu au cetățenia niciunui stat;
5. Refugiații sau persoanele strămutate, persoanele care aparțin unor
minorități etnice, religioase sau lingvistice și care sunt cetățeni ai statului
respectiv, dar care beneficiază de o anumită protecție internațională
referitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Conflicte de cetățenie

Un individ poate intra în posesia a mai multe cetățenii, sau poate fi lipsit de
orice cetățenie prin jocul combinat al regulilor naționale in materie, in absenta
oricărei violări de drept - vorbim, astfel de conflicte de cetățenie. Ambele
aceste situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații
in raporturile dintre state si acea persoana, motiv pentru care in dreptul
internațional au fost adoptate o serie de reglementari in vederea evitării acestor
situații.

Un conflict de cetățenie pozitiv dă naștere pluricetățeniei, ilustrarea

cea mai frecventa o constituie dubla cetățenie. Ipoteza frecventă, in particular,
datorita faptului ca numeroase legislații naționale prevăd dreptul soției de a
dobândi cetățenia soțului, în timp ce alte legislații autorizează dreptul de a
conserva cetățenia de origine in urma căsătoriei cu un străin, sau întrucât anumite
legislații nu dispun pierderea cetățeniei de origine pentru resortisanții care
dobândesc o alta cetățenie prin naturalizare. Conflictele pozitive de cetățenie pot
fi reglementate de către judecător sau arbitru, dând preferința cetățeniei celei mai
reale; testul cel mai frecvent utilizat rămâne a fi domiciliul sau reședința obișnuită.
Cazurile de bipatridie sunt de natura sa creeze complicații in relațiile dintre state.
Bipatridia a generat unele complicații în privința exercitării drepturilor și
obligațiilor persoanei în cauza, în raport cu unul sau altul din statele al căror
cetățean este. In cazul protecției diplomatice se ridica problema de a ști care din
cele doua state o exercita; încercându-se identificarea așa numitei "cetățenii
dominante", idee respinsa, ca urmare a consecințelor pe care le-ar avea punerea
ei in practica. De aceea, s-a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale
legilor asupra cetățeniei; s-a încercat încheierea unor convenții cu caracter
multilateral, dar fără rezultate, datorita ciocnirii de interese intre tarile de
emigrație si cele de imigrație. S-au încheiat o serie de convenții bilaterale, prin
care se stabilesc unele norme privind evitarea dublei cetățenii. Asemenea
convenții sunt repuse in discuție si astăzi, întrucât fiecare stat este preocupat sa-si
apropie emigrația din afara. Comisia de drept internațional al ONU a dezbătut
doua proiecte de convenții pentru restrângerea si eliminarea dublei cetățenii, dar
nu a fost posibila ajungerea la un acord, datorita punctelor de vedere divergente
si in special, intereselor diferite implicate.

Conflictul negativ de cetățenie rezulta din contradicțiile existente in

legislațiile naționale care nu permit unui individ sa intre in sfera de aplicare a
uneia dintre ele: este vorba in acest caz de "apa-tridie instituțională", a nu se
confunda cu situația de apatridie, rezultata din retragerea cetățeniei de origine,
neurmata imediat de o naturalizare (apatridie "conjunctuală", adesea datorata
voinței interesaților, de pilda refugiații politici care nu vor sa recunoască
retragerea cetățeniei lor de către statul de origine).

Prin urmare, obiectivul esențial este de a reduce la maximum cazurile de

apatridie, printr-o consacrare mai ferma a dreptului individului la o cetățenie.
Principalul element al dreptului pozitiv, este constituit, afara de câteva convenții
bilaterale din Convenția referitoare la statutul apatrizilor din 1954 si Convenția de
la New York asupra reducerii cazurilor de apatridie din 1961. Acest text prevede
ca orice stat parte contractanta, pe de o parte, este obligat sa atribuie cetățenia sa
oricărui individ născut pe teritoriul sau, iar pe de alta parte, obligația de a nu lipsi
persoanele de cetățenia lor, daca prin aceasta ele devin apatrizi. Convenția de la
New York intra in vigoare tocmai in anul 1975, datorita reticentelor aprige ale
statelor de pierdere a competentelor in acest domeniu. Convențiile respective au
prevăzut crearea unui tribunal al ONU pentru judecarea conflictelor de cetățenie,
prevederi ce denota faptul angajării unui număr mic de tari care au aderat la ele.

Republica Moldova nu este parte la nici una dintre aceste doua Convenții.
Cu toate acestea, Republica Moldova in 30 noiembrie 1999 devine parte la
Convenția Consiliului Europei cu privire la cetățenie din 1997 si la 30 decembrie
2007, devenite parte contractanta la o alta Convenție a Consiliului Europei cu
privire la combaterea apatridiei in raporturile de succesiune ale statelor din 2006.

O situație deosebita o au cetățenii statelor membre ale uniunii Europene,

care au si cetățenia UE. Aceasta nu reprezintă o situație clasica de bipatridie si nu
este supusa restricțiilor consacrate de dreptul internațional. Conceptul de cetățenie
europeana se înscrie in tratatul asupra Uniunii Europene, in dreptul primar al UE
si vine sa umple vidul la compartimentul drepturilor fundamentale ale cetățenilor
UE, printr-o serie de tendințe, care deși limitate pentru moment nu pot fi neglijate.

In termenii art.17 TCE "este cetățean al UE orice persoana având cetățenia

unui stat membru". Aceasta recunoaștere se caracterizează printr-un particularism
necesar de evocat.

1. Daca cetățenia unui stat membru este singurul criteriu suficient recunoașterii
acestei noi calități, statele rămân in schimb stăpâne pe criteriile de dobândire a
calității de cetățean al statului;

2. Cetățenia Uniunii se completează cu cetățenia etatica, ea se suprapune, însă nu

o înlocuiește (art. 17 TCE).

Cetățenia UE încorporează in sine si alte prerogative cum ar fi dreptul la

libera circulație si dreptul de ședere, sau dreptul de protecție diplomatica din
partea tuturor membrilor Uniunii. Sub unghiul strict al drepturilor de participare,
afirmarea statutului de cetățean al Uniunii cunoaște o dubla realizare. in primul
rând este recunoscut dreptul de vot activ si pasiv (electorat si eligiblitate) ia
alegerea Parlamentului european si alegerile municipale in orice stat membru de
reședința, si aceasta are loc in aceleași condiții ca si resortisanții acelui stat; si in
al doilea rând a fost afirmat dreptul de petiție in fata Parlamentului European si
dreptul de recurs la un mediator european competent sa examineze cazuri de
proasta administrare imputabile instituțiilor si organelor comunitare.

Prin urmare, cetățenia Uniunii europene nu se substituie cetățeniei pe care

resortisanții celor 27 state membre o conservează integral, dar se completează la
cetățenia de origine.

Protejarea cetățenilor împotriva discriminării, apărarea drepturilor lor

civile și sociale, mai ales pe timpul crizei economice, circulația liberă și protejarea
mediului – iată îngrijorările principale primite de Comisia de petiții a
Parlamentului European.

Cooperarea în domeniul politicii externe între statele membre datează de

la înființarea Comunității în 1967, când statele membre au negociat ca un bloc în
cadrul negocierilor comerciale internaționale sub Politica Comercială Comună.
Pașii pentru o coordonare mai amplă în relațiile internaționale au început în 1970
prin înființarea Politicii Europene de Cooperare care a creat un proces de
consultare informală între statele membre cu scopul de a crea o politică externă
comună. Totuși, abia în 1987, Politica Europeană de Cooperare a fost introdusă
în mod oficial prin Actul Unic European. Politica de Cooperare Europeană a fost
redenumită în Politica Externă și de securitate Comună (PESC) prin Tratatul de
la Maastricht.

Obiectivele PESC sunt promovarea atât a intereselor proprii ale UE, cât
și a intereselor comunității internaționale în ansamblu, inclusiv promovarea
cooperării internaționale, respectarea drepturilor omului, a democrației și a
statului de drept. PESC cere unanimitate între statele membre cu privire la politica
adecvată de a urmări o anumită problemă. Unanimitatea și problemele dificile
tratate în cadrul PESC conduc uneori la dezacorduri, cum ar fi cele care au avut
loc în timpul războiului din Irak.

Actualmente, conflictele între cetățenii s-a extins, recent având loc două
evenimente cu un puternic impact asupra scenei internaționale, fiind vorba despre
statutul kurzilor în Turcia și protestele din Hong Kong.

Kurzii sunt cel mai numeros popor fără o țară a lor. Peste 30 de milioane
de oameni locuiesc în patru state. Lumea occidentală a fost șocată să afle că, după
ce au ajutat masiv la înfrângerea Statului Islamic, kurzii au fost lăsați în voia sorții
de către SUA, în baza unei convorbiri telefonice dintre Donald Trump și Recep
Erdogan, președintele Turciei.

Turcia îi vede drept inamici deoarece se confruntă cu o insurecție kurdă

de peste 30 de ani. Kurzii din Siria, grupați în YPG (Unitățile de Apărare a
Poporului), sunt acum descoperiți în fața unei ofensive militare turce, iar Erdogan
vrea să îi elimine pentru că o regiune kurdă în Siria, autonomă de facto, ar duce
la creșterea valului patriotic în regiunea populată de kurzi din sud-estul Turciei și
le va oferi o portiță spre obținerea autonomiei sau chiar a independenței de
Ankara.

Problema de la care pornește totul izvorăște din istorie. În esență, kurzii

trăiesc pe un vast teritoriu din Turcia, Irak, Iran și Siria. Suprafața totală ocupată
este de circa 500.000 de kilometri pătrați, scria în 2015 „France 24.” Spre
comparație, teritoriul în cauză este dublu față de suprafața României de azi.

În epoca modernă, prima revoltă kurdă are loc în 1880, când șeicul
Ubeydullah, conducătorul unei familii puternice și un mare proprietar de
pământuri, a cerut recunoașterea independenței kurzilor atât de către autoritățile
turce, cât și de cele persane. Aceasta a fost înfrântă, iar șeicul a fost exilat la
Instambul.

Problema reapare în Primul Război Mondial. Peste 300.000 de kurzi au

fost deportați în 1916, autoritățile turce crezând că aceștia ar lua partea Rusiei în
conflict. În acel moment, popoarele arabe au luptat pentru independență față de
Imperiul Otoman, în special datorită colonelului Thomas Edward Lawrence,
rămas celebru în zonă.

Kurzilor le-a fost promis dreptul la autodeterminare, prin tratatul de la

Sevres, din 1920. În acel moment, kurzilor li s-a spus că pot face un referendum
pentru a-și putea decide soarta, dar acesta nu a mai fost pus în aplicare niciodată.

În acest moment nu există un Kurdistan, adică un stat oficial al kurzilor.

Acesta apare numai pe hărțile militanților. Cea mai apropriată structură de un stat
modern este Guvernul Regional din Kurdistan (KRG), din nordul Irakului, acesta
fiind autonom și finanțându-se din vânzarea de petrol.

Referendumul de independență din Kurdistan a avut loc în 2017 și

majoritatea oamenilor a votat pentru independență, dar Guvernul irakian a respuns
rezultatele. 93,25% dintre cei prezenți au votat pentru independență, dar rezultatul
nu a putut fi pus în practică din cauza opoziției autorităților de la Bagdad.

În acest moment, estimările privind populația kurdă variază între 20 și

40 de milioane de oameni. Aproximativ 15 milioane de kurzi se află în Turcia,
alte 7-8 milioane trăiesc în Iran, în vreme ce 1-2 milioane ar fi în Siria. Circa
70.000 de kurzi se mai găsesc în Armenia și tot cam atâția în Azerbaidjan. De
asemenea, între 1,5 și 1,7 milioane trăiesc în Vestul Europei, 50.000 în SUA și
25.000 în Canada.

Problema kurzilor din Siria derivă din formarea unui partid, numit
Partidul Uniunea Democratică (PYD). Ramura militară a acestuia o constituie
principala componentă a Forțelor Siriene Democratice, de opoziție. YPG s-ar
traduce direct drept Unitățile de Apărare a Poporului și a luptat cu jihadiștii din
ISIS.

Turcia respinge ideea că poporul kurd ar fi „fără stat”. Potrivit

autorităților turce, kurzii au fost integrați vreme de secole în cultura turcă, astfel
că Turcia ar fi statul lor. Acum Turcia dorește să creeze o zonă-tampon de 32 de
kilometrii de-a lungul a 480 de kilometri de graniță. Erdogan dorește să relocheze
un milion dintre cele 3.6 milioane de refugiați sirieni ajunși în Turcia. Aceștia au
plecat din țara lor din cauza războiului civil declanșat în anul 2011 pentru
debarcarea dictatorului Bashar al-Assad.